Nichita Stănescu — 101 poeme de Nichita Stanescu — Antologie de Corin Braga (2017)

Nichita Stănescu 


O sută şi una de poezii 


Antologie, studiu introductiv şi selecție de referinţe critice 
de 
Corin Braga 


Editura Academiei Române, 
București, 2017 


Studiu introductiv 


Cosmologia poetică a lui Nichita Stănescu 


Nichita Stănescu este unul din puţinele exemple de scriitor dedicat integral vocației sale 
poetice. Printr-un efort deliberat, el a renunţat la tot ceea ce este îndeobşte considerat o „viaţă 
normală”, pentru a se identifica rolului de poet, înțeles ca un mod de existenţă. Printr-o alchimie 
de profunzime, el a lăsat poezia să-i impregneze și să-i modifice structurile psihice, în așa 
măsură încât a sfârșit prin a nu mai gândi şi a nu mai vorbi în manieră comună. El a fost un fel de 
„mutant”, care trăia o „stare poetică” generalizată și permanentă. Mutaţia de care vorbim nu este 
o metaforă, ci o metamorfoză efectivă, ființială, cu toate angoasele de alienare presupuse de ea, 
cu pericolele de izolare şi schizofrenie, cu o tensiune continuă, compensată prin alcolism, pe care 
probabil poetul a şi plătit-o cu o moarte prematură. 

Reluând o expresie devenită celebră a abatelui Henri Bremond (,,état poétique”), Nichita 
Stănescu şi-a definit modul de viaţă drept „starea poeziei”, sintagmă în care cuvântul „stare” 
desemnează un palier profund al activităţii psihice, atins printr-o scădere voluntară a nivelului 
mental, un nivel situat înaintea şi la baza afectelor, imaginilor, ideilor şi conceptelor. În eseurile 
sale speculative, poetul român operează o distincție, în descendența lui Bergson, între gândirea 
prin noțiuni, structuri raționale care solidifică durata în formațiuni moarte, şi gândirea prin 
imagini, metaforică, care foloseşte sentimentele şi intuiţiile neclare, fără contururi fixe. Aceste 
două forme de gândire sunt ireductibile una la cealaltă, iar diferența specifică dintre ele 
constituie spaţiul acelui „un-ştiu-ce” al poeziei. Prin introversiune, poetul coboară în teritoriul 
preformal al „inefabilului”, unde ia în stăpânire energia psihică ce stă la baza tuturor actelor 
mentale. Din acest centru de forță subteran, scriitorul folosește cu aceeași libertate tensiunea 
liminară ce stă la baza atât a sentimentelor și a imaginilor, cât şi a ideilor şi a conceptelor. Din 
cauza aceasta, poezia stănesciană se poziţionează „dincoace” atât de discursul pseudo-filosofic 


(de care care a fost adeseori acuzat, ca de o lipsă de sensibilitate lirică) cât şi de discursul 


imagistic (care încearcă să contracareze acuzaţia de abstracționism prin ipoteza „vizualizării 
conceptelor”). Nichita Stănescu a reușit o reintegrare a vieții psihice, pe care paradigma modernă 
a disociat-o în componente separate, recuperând în cadrul artei atât lumea cogitoului, a 
speculațiilor metafizice şi cosmologice, a teoriilor matematice și filosofice, cât şi universul 
sentimentelor şi al fantasmelor subliminale. „Starea poeziei” este o variantă a proiectului pe care 
Paul Valery îl numeşte „metoda lui Leonardo”, capacitatea de a crea cu egală dezinvoltură în 
toate domeniile sufletului și ale minţii. 

Pentru aceasta, scriitorul trebuie să migreze din eul său empiric într-un eu esențial, eliberat 
de somaţiile exterioare, situat în reţeaua freatică a energiilor creatoare. Programul poetic este o 
questă existenţială, care îl transformă pe creator la fel ca o căutare mistică şi care îi plasează 
opera într-o dimensiune mai degrabă semantică şi ontologică decât semiologică și textualistă. 
Poezia pulsatorie a lui Nichita Stănescu este un oscilograf sensibil şi fidel al vieții sale 
interioare, care realizează un decalc perfect al celor mai mici vibrații şi pulsiuni mentale. 
Identificată cu apex-ul activ al conştiinţei, cu punctul de coagulare (punct de fugă, cum îl 
numește Nichita Stănescu) care desfășoară viaţa psihică prin mişcarea sa printre sinapsele 
neuronale (noduli de tensiune), starea poeziei este un instrument perfect pentru devoalarea și 
modelarea biografiei eului numenal. Statutul de poet nu este o mască socială (Nichita Stănescu a 
fost adeseori văzut ca un histrion), ci o personalitate nouă, care dizlocă persoana contingentă și îi 
permite să se reconstruiască într-o dimensiune spirituală. În acest spaţiu transcendent, unde își 
poate da singur ființa, Nichita Stănescu și-a construit, printr-un efort fiinţial total, un eu poetic 
(cu care s-a identificat până la moarte), o viziune asupra lumii şi un limbaj de simboluri, care 
sunt, toate trei, alternative la viaţa cotidiană. În cele ce urmează îmi propun să retrasez acest 
parcurs interior, să ridic o hartă sinoptică a cosmologiei poetice imaginate de Nichita Stănescu și 
să-i „traduc” cuvânt cu cuvânt „limba poeticească”, în care fiecare simbol trimite, cu o constantă 
extraordinară, la un acelaşi referent din viaţa psihică. 

Fuga din contingență este o modalitate de evadare nu doar dintr-o realitate compromisă de 


sistemul comunist, ci şi dintr-o biografie resimţită ca insuficientă şi oprimantă. Spre deosebire de 


alți scriitori români, precum Ion Creangă, Mihai Eminescu sau Lucian Blaga, care se apleacă 
asupra trecutului cu o plăcere necamuflată, pentru a se regenera în fantasmele paradisiace ale 
copilăriei, Nichita Stănescu se lovea, într-un asemenea traseu regresiv, de amintirea celui de-al 
doilea Război Mondial. Pentru el, războiul a constituit un traumatism care i-a bulversat sensul 
vieții şi al timpului. Războiul aşază o perdea de tenebre asupra trecutului, sevrându-l pe omul 
matur de universul feeric al copilului. De fiecare dată când încearcă să plece în căutarea timpului 
pierdut, scriitorul se întâlneşte cu lumina angoasantă a unui soare negru. Pentru el, apocalipsa nu 
este un eveniment viitor, apocalipsa a avut deja loc, ea se află la începutul timpului interior şi îl 
obligă să fugă înspre viitor. Pentru a scăpa din zona de atracţie a acestei găuri negre din 
biografie, care îl ameninţă cu paralizia afectivă şi imaginativă, poetul va elabora proiectul unei 
transcenderi a eului empiric spre un spațiu fără umbre, cristalin şi esențializat. Acest univers, 
care se opune inconştientului traumatizat al copilăriei, este conștiința poetică, spațiul poeziei, pe 
care scriitorul îl va amenaja ca pe un habitat mental liber de neliniști şi pulsiuni incontrolabile, 
unde îşi poate regândi destinul şi scrie o nouă biografie spirituală. Prin aceasta, Nichita Stănescu 
transcende fizica” (realitatea istorică biografică) în "metafizică” (starea poeziei). Universul 
imaginar este o lume atemporală în care poetul se retrage fugind de apocalipsa letală din trecutul 
său. 

Aşa începe geneza cosmosului poetic al lui Nichita Stănescu, instituit odată cu al patrulea 
volum, 71 elegii. Existenţa concretă, supusă morţii, este sublimată într-o existență ideală, unde 
moartea însăşi, spusă, descrisă, este reificată în cuvinte şi prin aceasta este exorcizată. Dar 
această resurecție nu poate avea loc decât după o coborâre inițiatică în moarte, experienţă narată 
de către scriitor în ultimul poem al celui de-al treilea volum, așadar chiar înainte de ruptura prin 
care depăşeşte poetica metaforică a debutului său și instaurează propria cosmologie simbolică. 
Poemul se intitulează Îndoirea luminii şi descrie descinderea poetului în infernul amintirilor. 
Pentru a se elibera de fascinația morbidă care îi domină copilăria, el se hotărăște să înfrunte 
această fantasmă nevrotică regresând în întunericul memoriei refulate. Şi pe măsură ce 


explorează vârste anterioare, el reusește să deschidă criptele psihicului în care fuseseră 


înmormântate şi mumificate pulsiunile sale vitale. Prin actul său de curaj, poetul îşi eliberează 
elanul creator din imperiul neantului afectiv al copilăriei și trăieşte o adevărată explozie 
cosmogonică interioară, o renaștere în spațiul parmenidian al artei. 

De aici încolo, discursul nostru iese din planul biografic şi intră în cel al universului 
imaginar. Primul moment al cosmogoniei poetice este constituit de către Increat, reprezentat ca 
un uriaş ou cosmic ce precede întreaga creație şi în care gestează toate tendințele lumii ce se va 
naște. Din interiorul stării de poezie, Nichita Stănescu își vizualizează existenţa anterioară, cea 
biografică, ca un haos precosmogonic. Increatul simbolizează retragerea în sine și introversiunea 
prin care poetul își izolează energiile creatoare de celelalte pulsiuni mortificate şi le aduce la 
stadiul de incandescenţă şi de explozie. Oul cosmic este un fel de cuptor alchimic, în care 
operatorul lasă spre macerare, într-un întuneric şi o căldură uterină protectoare, materia 
imperfectă (fantasmele traumatice ale inconştientului infantil), pentru a o sublima într-o quinta 
aessentia, pură şi nemuritoare (imaginile şi simbolurile poeziei). În incinta ovulară, poetul 
trăieşte o regresie până la stadiul de embrion, ce îi va permite să renască în spirit. Din 
perspectiva unei fenomenologii a imaginarului, această Noapte originară este indescriptibilă, de 
necuprins în cuvinte care deocamdată nici nu s-au născut. Din cauza aceasta, imaginile care 
gravitează în jurul Increatului (embrionul, tenebrele, Nimicul, zero, punctul) au o dimensiune 
negativă, de absenţă, folosind ceea ce Nichita Stănescu numeşte ne-cuvinte. 

Dar atunci când gestaţia ajunge la termen, coaja oului cosmic devine un spaţiu claustral. 
Elanul vital al naratorului, dorința sa de a se naşte, se materializează în obiecte ascuţite şi 
penetrante, cum sunt săgeata, obeliscul, stalactita, strigătul vertical, care îi permit să spargă 
incinta şi să iasă în lumină. Poetul emerge în universul său imaginar sub semnul unui vector 
ascensional, care marchează ruptura lui de trecut și sublimarea în spirit. Luciditatea şi trezia 
specifice stării de poezie aşază viziunile lui Nichita Stănescu în ceea ce, adaptând terminologia 
lui Gilbert Durand, putem numi un regim intelectiv al imaginarului. Primul volet al operei 
poetului român est un univers inteligibil, metafizic, în care obiectele au suferit o decantaţie, iar 


fenomenele au fost reduse la esențe. Procesul acesta de abstractizare regruprează patru scheme, 


patru algoritmi imaginari, care constituie vectorii cosmosului simbolic: zborul (ascensiunea), 
pelerinajul în Nord (purificare prin frig), vitrificarea (sublimarea) și înghițirea în Marele Tot 
(globalizarea). 

Constelaţia zborului reunește imagini ale unor făpturi din ce în ce mai imponderabile, 
ordonabile pe un fel de scară a lui Iacob ce urcă de la pământ la cer. Majoritatea dintre ele sunt 
fiinţe pteromorfe, la care aripa constituie un fel de replică organică a săgeții și are rol de 
instrument ascensional. Zborul are o semnificație interioară, de sublimare a intuițiilor 
inconștiente în speculații metafizice. Spaţiul mental este amenajat ca un loc pentru zbor, în care 
sunt antrenate aripile spiritului. Oamenii sunt niște „păsări nemaiîntâlnite, / cu aripile crescute 
înlăuntru, / care bat, plutind, planând, / într-un aer mai curat — care e gândul!” (Lauda omului). 
La Nichita Stănescu, fiecare pasăre este simbolul unui gând pe care omul îl eliberează din cuşca 
corpului său material şi îl trimite spre cerul esențelor. Când spiritul poetul este activ şi puternic, 
pasărea survolează lumea într-un zbor maiestuos; când e paralizat şi ceţos, pasărea se îneacă într- 
o mare de plasmă; când poetul se gândește la iubită, aceasta e vizitată de o ciudată pasăre 
vârcolac. 

Printre făpturile pteromorfe, un loc privilegiat este deținut de către vultur, sau "regele 
păsărilor”, pasărea care zboară cel mai sus, în zona intermediară dintre atmosfera terestră şi cerul 
empireu. Poetul care se metamorfozează într-un om cu cap de vultur (simbol recurent în 
mitologia egipteană sau în creştinism, unde Christosul alegoric este un grifon cu cap de leu şi 
aripi de vultur) exprimă aspirațiile de dominație regală asupra universului. Și mai sus, deasupra 
cerului atmosferic, viețuieşte îngerul, imagine a unui om sublimat, care a părăsit regnul terestru 
şi trăieşte în spaţiul abstract al ideilor. Dacă pasărea şi vulturul sunt gânduri ale poetului, îngerii 
sunt gânduri pure ale lui Dumnezeu, care coboară din cer pentru a-l ajuta pe narator să-şi ia 
zborul. 

Alter ego spiritual al poetului, îngerul este dublat de o altă creatură fabuloasă, calul 
înaripat. În lumea lui Nichita Stănescu, omul care călărește un armăsar cu aripi este un înger care 


străbate teritoriile astrale, un cavaler al „fericitei idei” urcat pe Rosinanta. Imaginea cailor morți 


sub bombardament l-a obsedat pe scriitorul român încă din copilărie şi această fantasmă nucleară 
face din cal un simbol al rupturii. A fi înghiţit de Marele Cal, a îmbrăca pielea unui cal sau a te 
ascunde în Calul Troian pentru a cuceri cetatea semnifică moartea și renașterea la o nouă 
condiţie, ca în riturile de trecere ale şamanilor, în care ucenicul trebuie să petreacă un timp de 
gestație în pielea unui cal sau alt animal totemic. Calul negru, sălbatic şi rebel, personifică 
instinctele incontrolabile şi haotice; calul domesticit reprezintă pulsiunile corporale dominate de 
către spirit şi folosite ca un vehicul pentru ascensiunea intelectuală. În timp ce păsările şi îngerii 
sunt gânduri şi idei, mai exact Idei în sens platonician, calul este energia psihică subiacentă 
speculațiilor, tensiunea liminară care susține euforia lucidităţii, trezia. Cuplul cal / călăreț 
imaginat de Nichita Stănescu corespunde cu ceea ce mistica neopitagoreică și neoplatoniciană 
numeşte psyché (suflet) şi nous (spirit), iar antroposofia modernă, corp eteral şi corp astral. 

Prin cavalcada celestă, poetul urmărește dematerializarea corpului. Simbolul acestui stadiu 
imaterial al ascensiunii este norul, obiect imponderabil în care substanţa fizică şi-a pierdut orice 
contur precis. Arhetipul final şi rezumativ al constelaţiei zborului este aerul însuşi, element care 
reprezintă stadiul cel mai subtil pe care îl poate atinge materia înainte de a se evapora în lumina 
divină. Aerul este principiul de substrat care susține toate zborurile, al păsării, al vulturului, al 
îngerului, al calului, al norului, el este simbolul sintetic al stării intelective a poetului. 

Alături de purificarea prin înălțare, Nichita Stănescu imaginează o a doua formă de asceză 
spirituală: sublimarea prin frig. Pentru a intra în lumea spiritului, poetul trebuie să îndeplinească 
un ritual complex, un pelerinaj în Nord, spre Hiperboreea, ținut mitic în care locuiesc oameni 
înţelepţi și caşti supuşi lui Apollo. Drumul inițiatic spre gândirea pură presupune o „îngheţare” a 
fiinţei umane, stingerea căldurii corporale şi a focului teluric. Frigul este un principiu metafizic 
omolog aerului, amândouă simbolizând substratul energetic al universului inteligibil al lui 
Nichita Stănescu. Iarna este o stare de spirit, moartea naturii corespunde uscării simţurilor și a 
instinctelor, mortificării imaginației materiale în favoarea imaginației geometrice. Spațiul 
hibernal este locuit de făpturi adaptate frigului, care se situează la limita dintre natura animală și 


natura angelică: lupul, vulpea, ursul polar. Aceste animale, care nu fac parte din fauna 


universului sensibil, reprezintă latura afectivă a dispoziţiei contemplative, humusul de senzaţii și 
pulsiuni inconștiente pe care se ridică arhitecturile ideatice, instinctul dominat în vederea 
transcenderii în spirit. Lupul Fenhrir din mitologia nordică simbolizează haosul care va înghiți 
lumea la sfârşitul timpului. În poezia lui Nichita Stănescu, a te lăsa devorat de către lup înseamnă 
a renaşte în spirit, gura lupului fiind uşa de trecere dintre lumea terestră și cea celestă. 

Frigul face ca apa să îngheţe şi picăturile de ploaie să se transforme în fulgi de nea; iată 
câteva simboluri pentru congelarea magmei pasiunilor în idei cristaline. Un strat de gheață 
acoperind lacul îi permite „patinatorului” să separe conștiința de inconștient, în timp ce zăpada, o 
apă lustrală venind din cer, îi răceşte şi îi îngheaţă trupul. Albastrul aerului şi albul zăpezii sunt 
culorile de predilecție ale universului inteligibil, deoarece ele reduc paleta cromatică a senzaţiilor 
la o culoare totalizatoare. Punctul cardinal al călătoriei în Hiperboreea este Nordul, care 
corespunde, în plan anatomic, capului, organ uranian, în timp ce Sudul corespunde inimii, 
centrul chtonian. Ținutul polar este locuit de către „extratereşti”, omologi ai îngerilor, ciudate 
făpturi venind dintr-o altă lume. Când vrea să rămână pe pământ, poetul trebuie să combată 
„elementele extraterestre”; când doreşte evaziunea, el îi cere vizitatorului venit de aiurea 
permisiunea de a privi prin „hubloul” care dă spre „cealaltă planetă”. 

Ascensiunea aeriană şi pelerinajul în Nord sunt rituri care purifică eul de „Llestul” corporal, 
de pulsiunile senzoriale şi psihosomatice care fac conștiința opacă. Poetul elimină greutatea 
cărnii, a sinelui material, care împiedică comuniunea cu Marele Tot. Prin aceste purificări, el 
devine transparent şi se transformă într-un punct de focalizare a energiilor cosmice. Se 
depersonalizează pentru a putea reflecta şi a se identifica luminii divine, pentru a participa la 
Logos şi la cunoașterea absolută. Simbolurile acestei noi constelații imaginare se vor organiza 
aşadar în funcție de „transparenţa” lor, adică de gradul lor de inteligibilitate din perspectiva unui 
subiect cunoscător. A cunoaşte implică a fi cunoscut, ceea ce înseamnă că, pe măsură ce 
cunoaște, subiectul devine el însuși tot mai transparent, că cogniţia este o formă de vitrificare. 

Modalitatea cognitivă cea mai primitivă este deglutiția. Prima reacție a fiinţei cunoscătoare 


în faţa obiectelor necunoscute este cea de a le asimila substanţial, de a le mânca. Digestia dizolvă 


contururile și materia obiectului în subiect, ea este o modalitatea de identificare cu universul. În 
antropologia poetică a lui Nichita Stănescu, organele de simţ, mâna, urechea, nasul, limba, 
ochiul, sunt niște derivați evolutivi ai stomacului. Pipăitul, auzul, mirosul, gustul şi vederea sunt 
tot atâtea mijloace de a asimila lumea. Poetul visează să se transforme integral într-un ochi, iar 
Dumnezeu însuși este un ochi gigantic, care acoperă orizontul și a cărui pupilă este soarele. 

Cu toate acestea, ochiul face posibilă cunoaşterea doar a dimensiunii fizice a lumii; pentru 
a avea acces la dimensiunea metafizică, este nevoie de un organ mai subtil, un al treilea ochi, un 
ochi interior, care surprinde direct esenţele. Iar acest organ eteral este privirea însăşi, vederea, pe 
care Nichita Stănescu o imaginează ca pe o rază de lumină ce pleacă din ochiul subiectului și 
traversează obiectele, transformându-le în idei. Poetul visează să evadeze din corp, să fugă prin 
ochi, metamorfozat în rază cognitivă. Făcând ființa din ce îi ce mai transparentă, transformând 
omul în perlă, în sticlă, în geam, în ochi sau în vedere, schema vitrificării este încununată de 
sublimarea cărnii în lumină. 

Punând la baza regimului intelectiv al imaginarului său poetic principiul luminos, scriitorul 
român construiește o teogonie şi o antropologie speculativă. În cadrul acestora, lumina este 
substratul universului, element fluid care curge în toate părțile cu viteză maximă. Continuumul 
fotonic constituie legea, regula, generalitatea. De fiecare dată când lumina suferă un accident şi 
îşi pierde viteza, ea se condensează într-un individ. Toate făpturile sunt accidente ale luminii: 
„Orice obiect, după distrugerea criteriilor lui interioare, involutiv se transformă în lumină. Orice 
obiect este o formă de lumină oprită într-o structură” (Respirări, p. 86). Simţurile, vederea, 
gustul, mirosul, auzul şi pipăitul, percep obiectele în ordinea descreşterii vitezei luminii: 
„Organele de cunoaştere sunt adaptate la analizarea în mod discontinuu a degradării vitezei 
luminii. Ele sunt: organul vederii, care percepe, în mod îngust, un mic fragment din vibrația 
luminii; pentru o lumină mult încetinită, apare organul gustului, pentru una încă şi mai încetinită, 
cel al mirosului, în fine, pentru frecvențele foarte joase ale luminii, organul auzului, şi pentru 


oprirea aproape totală, adică pentru ondula întinsă, organul pipăitului” (Respirări, p. 49). 


Individul există atâta timp cât este un nod al luminii; când acest nod se desface, omul se 
volatilizează în fondul luminos, eroarea se rezolvă în lege. 

Arhetipul religios al luminii spirituale, lumen gloriae sau lumen divinum, încoronează 
reveriile de transcendenţă ale lui Nichita Stănescu, care se apropie astfel de viziunile mistice ale 
absorbției în Marele Tot. Devenit energie pură, poetul se identifică cu rețeaua de forţe ale 
universului şi intră în punctul aleph, loc central şi ubicuu, care îi conferă o putere de cunoaștere 
demiurgică. Din acest punct de contemplație privilegiat, toate fenomenele își dezvăluie esenţele: 
fiecare specie se recapitulează într-un zeu (sau o Idee platoniciană), toate făpturile se reduc la 
puncte. Punctul şi sfera sunt figurile de bază ale geometriei universale ce i se revelează poetului. 
Utilizând schema plotiniană a emanaţiilor, Nichita Stănescu concepe arhitectura cosmosului ca 
pe o succesiune de sfere care se înglobează ierarhic. Increatul este un punct fără dimensiuni în 
mijlocul unei lumi sferice desfăşurate împrejurul lui. Fiinţa care se naște din punctul-ou trebuie 
să parcurgă distanţa ce o separă de bolta cerului şi în acel moment ea se identifică Marelui Tot. 
Dar Marele Tot devine la rândul său coaja unui nou ou cosmic, un Increat, în raport cu un 
univers superior, care este la rândul său cuprins într-un univers şi mai mare, şi așa mai departe. 
Poetul are viziunea vertiginoasă a unei succesiuni de naşteri în lumi tot mai mari, el resimte ceea 
ce Gaston Bachelard numeşte un complex al lui super-lona, ca şi cum personajul biblic, ieşind 
din balena care l-a înghițit, ar descoperi că balena a fost înghițită la rândul ei de o altă balenă, 
care a fost înghițită de o a treia balenă ş.a.m.d. 

Ascensiunea intelectuală sfârșește prin a genera o senzaţie de vertij. În mod neașteptat, în 
momentul în care aventura metafizică atinge punctul culminant, are loc o aiuritoare schimbare de 
tonus afectiv: extazul este înlocuit de angoasă, Marele Tot se transformă în Neant. În chiar clipa 
când se topeşte în rețeaua de lumină cosmică, poetul pierde sentimentul consistenţei ontologice; 
„contemplată din afară”, lumea îi apare ca o „enclavă în nimic”, ca „o bulă de viaţă într-un bloc 
total numit neant” (Antimetafizica, p. 93, 156). Riturile spiritului, zborul, congelarea, vitrificarea, 
experiența rupturii şi a transcenderii, lumea conştiinţei în care poetul spera să îşi poată da el 


însuși o nouă ființă, pe scurt, universul inteligibil însuşi se dezvăluie a fi intim legat de neant. 


10 


Fiecare salt într-un cosmos superior, și mai abstract, implică o dematerializare și mai accentuată. 
Substanțele corporale suferă o decompresie moleculară şi se volatilizează, astfel încât în final 
poetul se pomenește suspendat într-o lume de imagini şi de reflexe speculare fără nici o 
materialitate. Nu aceasta este definiția însăși a conștiinței? 

Pentru a urmări mai departe logica internă a aventurii poetice a lui Nichita Stănescu voi 
face apel la concepte de ontologie fenomenologică, împrumutate din Fiinţa și neantul a lui Jean- 
Paul Sartre. Chiar dacă scriitorul român nu este un emul al lui Bergson, al fenomenologilor şi al 
existențialiştilor, şi nu are o pregătire extinsă de filosof, speculațiile sale au adeseori profunzimea 
unei adevărate filosofii. Dincolo de posibile influenţe directe greu de urmărit, similitudinea 
dintre sistemul lui Sartre şi antropologia poetică a lui Nichita Stănescu se bazează pe un punct de 
plecare comun: ca urmași ai lui Descartes, amândoi consideră conştiinţa drept ipoteza sine qua 
non a oricărei fenomenologii a spiritului. Pentru Sartre, toate procesele cognitive posedă din start 
o componentă de autoidentificare, o „conştiinţă nepozițională de sine”, ceea ce face ca singurele 
manifestări psihice specific umane să fie cele conştiente (de unde critica adusă de filosof 
psihanalizei şi conceptului de inconştient). Pentru Nichita Stănescu, starea poeziei este un spațiu 
autarhic al conştiinţei pure, care se rupe de determinațiile trecutului şi ale memoriei, pentru a-i 
permite poetului să-şi construiască o nouă biografie. 

Pentru Sartre, conştiinţa este o modalitate de existență radical nouă în sânul ființei. 
Filosoful francez distinge între ființa-în-sine, care este ceea ce este, pozitivitatea totală, plină de 
ea însăşi, care nu poate fi decât ceea ce este, și ființa-pentru-sine, care este ceea nu este, care vrea 
să fie altceva decât ceea ce este, care nu vrea să fie determinată de propria ei facticitate şi 
pozitivitate şi îşi propune să îşi dea ea însăși o nouă ființă. Pentru a se putea auto-întemeia, 
fiinţa-pentru-sine trebuie să provoace o decompresie în sânul fiinţei şi să iasă din ființa-în-sine. 
Dar ființa-în-sine este tot ceea ce există; ființa-pentru-sine, pe care Sartre o identifică conştiinţei, 
iese în afara ființei-în-sine, e ceea ce se află în afara ființei, adică nimicul. Conştiinţa se conjugă 
aşadar cu neantul: ea nu este, ea se neantizează. Conştiinţa nu adaugă nimic fiinţei, ea este doar o 


oglindă care depune mărturie pentru existenţa ființei şi îi conferă un sens. 


11 


Nichita Stănescu imaginează mai multe personaje simbolice care respectă această 
dialectică. Cain şi Abel reproduc, pentru poetul român, raportul dintre ființa-în-sine şi ființa- 
pentru-sine, primul este corpul iar cel de-al doilea conştiinţa, oglinda corpului. Fiinţa-în-sine se 
regăseşte în personajul non-figurativ stănescian DA (în dialoguri halucinante pe care poetul le 
are cu pozitivitatea pură), iar fiinţa-pentru-sine în personajul NU. „Actorii simili-mitici” cei mai 
reprezentativi pentru cele două concepte sunt Axios („Axios! Axios! / El e demn, el e demn!/I se 
cuvine, i se cuvine! / El este! El este! / El poartă valoarea în sine, / el are sămânță! / El este, el 
este!”) şi Omul-fantă din Elegia fără număr. Omul-fantă este o ciudată creatură ce vine din afara 
lui însuși şi din afara universului, care este reflectare pură a tot ceea ce există în univers dar nu 
este nimic în el însuși. Omul-fantă este un fel de bisturiu de neant, prin care nefiinţa apare în 
sânul ființei. Când trece prin „fanta” conştiinţei, lumea se neantizează, se reduce la imagini fără 
densitate ontologică. Din cauza aceasta, aventura metafizică a conștiinței imaginată de Nichita 
Stănescu sfârşeşte prin a ieși în afara universului, în nimicul nefiinţei. 

Din perspectiva psihologiei creației, zborul în lumea ideilor presupune o ruptură de 
izvoarele inconştiente ale inspirației. Urcând în cerul metafizic, poetul se alienează de realitatea 
sa biologică, de stimulii senzoriali, de intuiții şi fantasme, ceea ce îi inhibă producția spontană de 
imagini. Simplificând formele şi calitățile concrete pentru a rămâne doar cu figurile abstracte, 
regimul intelectiv al imaginarului stănescian sfârșește într-o vacuitate imaginativă, în sterilitate 
creatoare. Angoasa suscitată de acest neant interior îi va provoca poetului o mişcare de recul de 
sens contrar ascensiunii spirituale. Din acest moment, aventura poetică va urma un traseu invers, 
într-o dinamică pe care comentatorii lui Nichita Stănescu au numit-o „pulsatorie” (Ion Pop): 
ascensiunii îi va succeda o coborâre, extrovertirii intelective o introversiune afectivă. Scriitorul 
va opune metafizicii o „antimetafizică”, ceea ce va da naştere unui al doilea volet al cosmologiei 
sale imaginare: universul sensibil. Sfera, simbol prin excelență al arcanelor celeste, va fi 
repudiată şi înlocuită cu cubul, simbol al pământului şi al materiei. Două personaje alegorice se 
confruntă pentru a controla facultatea creatoare a poetului: Euclid, care reprezintă eul său 


intelectiv, şi Ptolemeu, eul său senzitiv. Lumii guvernate de Euclid, teocentrică, organizată de 


12 


geometria abstractă a sferelor, îi este opusă o lume antropocentrică, plată, a „bunului simț”. 
Gândirea conceptuală și cantitativă, împreună cu imaginația formală a cifrelor, care sunt apanajul 
treziei, sunt înlocuite de o gândire senzorială și calitativă şi o imaginație materială, care țin de 
somnul poetului. 

Pentru a recâştiga sentimentul existenţei concrete, naratorul trebuie acum să iasă din legea 
cosmică şi să asume condiţia de eroare, de nod al luminii. El trebuie să îşi recupereze trupul, 
prin a cărui dispariție risca să își piardă individualitatea şi să fie neantizat în Marele Tot. Pe 
schema biblică a izgonirii oamenilor din Paradis, poetul va urma o mișcare descendentă, care 
răstoarnă cu capul în jos toate punctele de orientare de până acum. Punctul Aleph din zenitul 
astral, centru al spiritului şi al levitaţiei eterale, este înlocuit de Planeta I, centru al corpului şi al 
greutății materiale, situată în mijlocul pământului. 

Dacă ascensiunea este omoloagă unei uscări şi înghețări descrise ca o intrare în regimul 
hibernal, coborârea coincide cu un dezgheț primăvăratic. Primăvara imaginarului face să 
înflorească o bogată floră vizuală: versurile stănesciene sunt invadate de flori, de arbori, de 
fructe, de ierburi, de seminţe. Figurile rigide ale lumii abstracte se topesc în forme moi, vegetale, 
colorate, Ideile se încarnează în indivizi concreţi şi ireductibili. Flora universului poetic 
stăneascian este un corelativ al visurilor, al reveriilor și al halucinaţiilor, al tuturor stărilor tulburi 
şi neclare ale sufletului. Floarea de cais trezeşte un erotism suav şi senzual, plopul este un releu 
sinestezic prin care urcă la suprafaţă amintiri îngropate, cireașa este un sâmbure oniric ce 
deschide porțile basmului, iarba simbolizează energia vegetativă a afectelor în general. Albastrul 
celest este înlocuit de verdele vegetal, culoare intimă şi reconfortantă, specifică pentru sângele 
plantelor, clorofila. 

Dar această coborâre a poetului de-a lungul trunchiului inversat al arborelui cosmic nu se 
oprește la nivelul frunzişului, ea plonjează, prin rădăcini, în elementul însuși al regimului 
sensibil: pământul. Dacă flora este simbolul fanteziei personale, substratul chtonian este simbolul 
inconştientului mitic colectiv. Atras inexorabil de gravitația care își are originea în centrul 


pământului, poetul, ca un nou Anteu, îşi reface legătura cu forţele subterane, cu germenii vieții și 


13 


ai speciei. În acest context semantic, Nichita Stănescu poate să revalorizeze mai multe teme 
compromise de ideologia realismului socialist, cum este patriotismul. În propriul său limbaj 
simbolic, patria este mama telurică şi matricea unui popor, este depozitarul fiinţei noastre 
colective. În interpretarea stăneasciană, patriotismul este refuzul rupturii metafizice, renegarea 
neantului conştiinţei şi adeziunea la ființa imanentă, „antimetafizică”. Simbolul acestei devoțiuni 
față de regimul sensibil este soldatul. Sarcina soldatului este să protejeze făpturile contingente de 
săgețile de frig sau de lumină trimise de îngeri. Soldații poartă războaie ciudate împotriva 
elementelor antiterestre, care încearcă să dematerializeze elementele terestre. Când îşi trădează 
condiţia, soldatul își omoară mama (Geea) şi se întoarce către tatăl său (Uranos), sau, într-o 
lectură psihanalitică șocantă sugerată de poet, poetul îşi fecundează incestuos mama cu glonțul- 
sămânță al aspiraţiei ascensionale. 

Plonjarea în plasma materiei determină întruparea spiritului şi mineralizarea interioară a 
naratorului. Din centrul pământului, Planeta I, polul universului contingent, exercită o forță 
magnetică şi gravitațională din ce în ce mai puternică și mai copleșitoare. Prinşi în câmpul ei, 
indivizii îşi pierd contururile şi fuzionează unii cu ceilalți. Morţii sunt o populaţie larvară, topită 
în aceeaşi lavă vulcanică. Ei trăiesc într-o lume scufundată, unde suprafața pământului le 
servește drept cer, nisipul drept aer, rădăcinile plantelor drept şiroaie de ploaie. Dacă ascensiunea 
spre punctul Aleph duce în afara lumii, în neantul spiritului, coborârea spre Planeta I implică o 
altă formă de aneantizare, moartea fizică. Prins între cele două extremități ale axei verticale, 
poetul trebuie să găsească o cale de mijloc, pentru a se menține la un nivel intermediar între 
vidul extraterestru și infernul subteran, între luminile conștiinței şi tenebrele inconştientului. El 
trebui să combată atât disoluția spirituală provocată de contemplație cât şi disoluția corporală 
produsă de somnul rasei. 

Condiţia unui individ de sine stătător şi ireductibil stă sub semnul multiplicității. Atunci 
când doreşte să iasă de sub imperiul lui Unu, poetul trebuie să practice o „altă matematică”, care 
să nu reducă calitățile la cantități. Un simptom specific regimului contingent al imaginarului 


stănescian este pasiunea pentru enumeraţii, naratorul privind extaziat defilarea obiectelor şi 


14 


creaturilor pământului. Regnului vegetal i se adaugă acum fauna. Spre deosebire de plante, care 
plonjează prin rădăcini în lava chtoniană a morților, animalele se deplasează pe suprafața 
pământului. Prin mişcare, ele evită atât scufundarea în oceanul mineral de dedesubt, cât și zborul 
spre rarefiatele sfere celeste. Animaţia este o altă schemă caracteristică universului sensibil 
stăneascian: tot ceea ce trăieşte se agită, se mişcă, se zbate. Făpturile metafizice contaminate de 
microbul animației încep să se multiplice, să mișune, ca şi cum zeul ultim, Ideea, ar suferi o 
sfârtecare în milioane de avatari. Viermii pământului sunt exemple ale acestei vieți larvare în 
stare pură, care se reproduce prin ea însăși și ignoră complet spiritul. 

Animalele care populează pământul sunt simbolurile unei alte serii de manifestări psihice: 
pulsiunile, instinctele, pasiunile, sentimentele; această constelație o dublează pe cea a plantelor, 
care simbolizează visele, reveriile, amintirile, senzațiile sinestezice. Flora şi fauna acoperă așadar 
conținuturile psihismului inconştient individual. Leoaica personifică iubirea, sexualitatea, leul 
sau taurul desemnează Libidoul, energia de viață. Organul trupesc care întreține mișcarea vitală 
este inima, opusă tematic creierului. Dacă fluidul eteral al contemplaţiei este vederea, un 
adevărat corp astral al poetului, lichidul vieţii trupeşti este sângele. Roșul sanguin se află la 
cealaltă extremitate a paletei cromatice față de albul îngheţat al zăpezii. Albastrul și verdele pe 
de o parte, albul şi roşul de cealaltă, rezumă în cupluri antitetice cele două regimuri imaginaire 
ale lui Nichita Stănescu, cel intelectiv şi cel sensibil. Iar dacă albul şi frigul sunt atributul 
îngerului, roșul şi focul caracterizează făptura opusă, daimonul. Coborând către Sud, spre 
căldura arzătoare a pasiunilor şi a instinctelor, poetul cade sub influența daimonului, făptură de 
întuneric care dublează făpturile de lumină. Daimonul atacă organele metafizice (ochiul, 
vederea) şi accelerează pulsaţia inimii. El îl obligă pe poet să iasă din starea contemplativă și să 
se „demonizeze”, să trăiască frenetic. 

Existenţa concretă seamănă cu o agonie: trupul fuge, se agită, se luptă, se rănește, sângele 
țâşneşte şi curge, focul arde. Viaţa implică durerea, care este o „boală a eternității”. Stimulii 


3 3 


senzoriali sunt tot atâtea răni ale corpului spiritual, ce împiedică calmul conştiinţei de sine. 


15 


Realitatea înconjurătoare furnizează permanent ocazii de suferință, îndepărtându-l pe poet de 
neantul contemplativ, amestecându-l şi lovindu-l de toate celelalte creaturi terestre. 

Lumea sensibilă suferă de o acută „lipsă de timp”, în timp ce eternitatea reprezintă, în 
sistemul lui Nichita Stănescu, „belşug de timp la îndemână”. Timpul este dimensiunea 
universului abstract al conștiinței. Omul are rolul de a converti lumina în timp. Fotonii care trec 
prin nodul unui individ se transformă în cuante de timp, în secunde. Prin gândirea sa, „omul 
colaborează cu universul creând timpul”. Marele Tot este marele Eon, eternitatea. În schimb, 
părăsirea universului metafizic antrenează moartea Marelui Zeu, pulverizarea lui Cronos în 
miriade de cuante de timp. Părăsind empireul divin, naratorul pierde imortalitatea și cade în 
condiția de muritor, în agitația care consumă trupul. 

Unitatea infinitezimală de timp, secunda, este simbolizată de fluture, a cărui bătaie din 
aripi reproduce animația agonizantă a făpturilor contingente. Dacă păsările zboară în cerul 
ideilor, insectele, libelulele fâlfâie prin atmosfera încărcată şi sufocantă a materiei. Timpul fiind 
o dimensiune a universului inteligibil, ființele sensibile trăiesc într-o permanentă „criză de timp”. 
Creierului care generează timp prin contemplaţie, poetul român îi opune picioarele care creează 
spațiul prin fugă continuă. Toate ființele concrete trebuie să fugă, pentru a compensa lipsa de 
timp prin profuzia de spaţiu. Dacă creaturile inteligibile se disting prin gradele lor diferite de 
abstracțiune şi se înglobează unele pe altele într-o ordine ierarhică, creaturile sensibile sunt toate 
egale şi impenetrabile și nu pot subzista decât una /ângă cealaltă. 

Spațiul este așadar dimensiunea prin excelenţă a lumii imanente, el este rezultatul abolirii 
eternității și cadrul multiplicității. Algoritmului metafizic al globalizării i se opune algoritmul 
„antimetafizic” al concatenării. Făpturile terestre se înlănţuie de-a lungul a uriaşe fire 
filogenetice, ce amintesc de coloana infinitului a lui Constantin Brâncuşi. Pentru a parcurge 
asemenea „mari lanţuri ale fiinţei”, poetul trece printr-o serie de metamorfoze: se transformă 
succesiv în şarpe, urs, leu, limax, arbore, câine, piatră, și aşa la infinit. Fiecare din aceste 
ipostaze personifică o stare interioară, o altă dispoziție sufletească, pe care poetul o asumă fugind 


de neantul contemplativ. 


16 


Însă această mişcare perpetuă presupune o existenţă tot mai frenetică şi mai haotică, care 
anunţă o catastrofă. Un imens cataclism de foc ameninţă lumea terestră. În faţa perspectivei unui 
incendiu universal, anunţată de daimon, poetul caută o cale de supravieţuire în corpuri rezistente 
la combustie. Partea cea mai solidă a trupului omenesc, singura care supravieţuieşte eroziunii 
contingente, este scheletul. Osul se găseşte la extremitatea opusă față de spirit. Dacă spiritul 
există exclusiv în universul abstract, pe axa timpului, osul există doar în universul concret, pe 
axa spaţiului. El este exemplul perfect de nod substanţial, complet opac la semn şi la idee. Însă 
materia cea mai dură, indestructibilă, este piatra. Piatra este scheletul naturii înseși. Dacă ar reuşi 
să se pietrifice, poetul ar dobândi un trup nemuritor, după exemplul faraonilor, care străbat eonii 
graţie corpului lor litic care sunt piramidele. 

Periplul poetic se apropie de sfârşit. Parcurgând orizontul terestru, naratorul a descoperit 
materia, trupul, carnea și oasele, suporturi ale individuației, singura condiție care evită 
neantizarea spiritului în Marele Tot. De acum înainte, nici o aspirație soteriologică nu va putea 
ignora condiţia trupească. Pentru ca omul să supraviețuiască în calitatea sa de monadă 
ireductibilă, el trebuie să ducă cu sine în eternitate corpul. În ciclul metamorfozelor, poetul a 
descoperit într-adevăr două materiale indestructibile, osul şi piatra, dar soluția finală de mântuire 
imaginată de Nichita Stănescu este alta, şi anume transfigurarea în cuvânt. Scriitorul român nu 
tratează cuvântul dintr-o perspectivă lingvistică, ci preferă o perspectivă de fenomenologie a 
imaginarului. El priveşte cuvântul în calitatea sa de obiect imaginar, care îi apare pe ecranul 
fanteziei la fel ca toate celelalte făpturi, cum sunt pasărea, calul, îngerul, daimonul. Cuvântul este 
o apariție concretă, un avatar material pe care naratorul îl întâlnește la capătul lanţului de 
transmigraţii. 

Cifrele aparțin lumii inteligibile, deoarece participă la logica aditivă şi cantitativă a ideilor. 
Literele țin de lumea sensibilă, de logica calităţilor ireductibile. Combinaţie de litere, fiecare 
cuvânt are o individualitate proprie, ce îl distinge de alte cuvinte. Regnul cuvintelor este o lume 
paralelă regnului obiectelor, cele două aflându-se într-o relație bilaterală. Fiecare cuvânt este 


dublul nemuritor al unei făpturi concrete. Dacă ființele materiale sunt inexorabil supuse eroziunii 


17 


şi morţii, cuvântul, în schimb, are o existenţă eternă. Nichita Stănescu ipostaziază perenitatea 
culturii într-o eternitate metafizică. Pentru a supravieţui apocalipsei de foc, omul trebuie să se 
metamorfozeze în poet, să migreze din corpul de carne în corpul de cuvinte al poeziei. Aventura 
imaginară se întâlneşte aici cu biografia lui Nichita Stănescu, care sfârşeşte prin a povesti prin 
operă propria sa fugă din identitatea omului obișnuit în identitatea de artist. Volumele sale sunt o 
epica magna a destinului interior al scriitorului, poezia este un corp indestructibil în care poetul 
se metamorfozează pentru a scăpa morţii. De unde autodefiniţia: „Eu sunt o pată de sânge / care 
vorbeşte”. 

Ca o concluzie, putem afirma că opera lui Nichita Stănescu construieşte un univers 
imaginar coerent și grandios, care șochează şi instruieşte prin poetica abisală a inspiraţiei, prin 
irizația hipnotică a imaginilor, prin forţa viscerală de penetraţie a viziunilor, prin rigoarea şi 
originalitatea limbajului simbolic, prin puterea alchimică de modelare exercitată de arta sa. Cele 
101 poeme selectate în această antologie nu sunt ordonate cronologic, în funcție de data lor de 


apariţie în volum, ci tematic, urmărind structura şi evoluţia cosmosului poetic descris mai sus. 


Corin Braga 


18 


Fuga din istorie 


19 


ARDEA SPITALUL 


Ce vis ciudat mă străbătu azi-noapte!... 
... Ardea spitalul cu bolnavi cu tot 

Şi flăcările sfârâiau în cărnuri 

Râs alb cutremurat de savaot 


Ce râs, ce râs mă străbătu azi-noapte! 
Ce râs de ziduri prăbuşite 

Strivind sub ele urlete, clipite 

Şi razele căzute ale lunii. 


Şi luna... cum mai fulguia azi-noapte 
Pe străzile pierdute-adânc în vis... 

Şi cum mai fulguia pe cărnuri aspre! 
Desfrâu de flăcări şi de vis ucis. 


20 


PE CÂMPUL DE PIATRĂ 


Pe câmpu-ngheţat caii mureau, câte unul, 
în picioare, cu ochii deschişi, de piatră. 
Vântul îi răsturna pe rând, câte unul, 
bubuiau pe rând, câte unul, 
ca pe-o nesfârşită tobă de piatră. 


Eram copil pe-atunci, mi-era frig, 

şi priveam, clănțănind, picioarele lor paralele, 

cu potcoavele-n aer, aburind de frig... 

unu, două,trei, patru, număram clănțănind de frig, 
picioarele lor paralele. 


Nu mă gândeam la nimic. 

Mama s-a dus la oraş şi-o să aducă pâine. 

Peste tot e numai zăpadă... cai... şi altceva nimic 
... patru, cinci, şase, şapte, şi altceva nimic. 
De-ar veni o dată cu pâine! 


21 


JOC CU AVIOANE 


Era un joc rotund de avioane: 
unele erau aurii, 
altele argintii. 


Uite-aşa: o jumătate de cerc, 
de la stânga, sus, 

până jos, lângă acoperişe 

... şi-apoi până sus, la dreapta, 
aurii, argintii. 


Cum se mai rostogoleau 
aurii, argintii... 


După-aceea a pierit casa vecinului 
şi casa din colţ 
şi casa de-alături... 


Şi eu, de mirare, 
clătinam din cap: 
uite, nu mai e o casă! 
uite, nu mai e o casă! 
uite, nu mai e o casă! 


22, 


SFÂRŞIT DE BOMBARDAMENT 


Ai scăpat creta din mână 
Şi uşa bătută în scânduri s-a dat de perete: 


cerul s-a arătat, pieziş, 
acoperit de paianjeni 
care mâncau copiii ucişi. 


Cineva ţi-a dus departe 
zidurile 
şi gutuiul 
şi scara. 


Tu pândeai primăvara 
nerăbdător, cum aştepţi 
o eclipsă de lună. 


Către zori ţi-au dus departe 

şi gardul 

pe care-l însemnai cu o dungă, 

să nu cumva să rătăcească berzele, 
când vor veni, 

primăvara... 


23 


IMN 


O, lucrurile n-au crescut o dată cu mine. 


Mi-ajungeau până la bărbie 
cândva, în copilăria mea, acoperită 
de ceţuri. 


Mai târziu, 

la sfârşitul războaielor, 

abia îmi mai urcau pân” la şold, 
ca o dureroasă sabie de piatră. 


Şi acum 

când îmi sunt mai prejos de gleznă, 
asemenea unor câini credincioşi, 

cu braţul ridicat faţa a doua a stelelor 
o ating. 


Şi muzica sferelor, mai intens clocotind 
întru sărbătorirea adolescenţei 
se aude. 


24 


EPILOG LA LUMEA VECHE 


Eram copil şi rezemam în priviri 
norii de primăvară. 


Mirosul pământului ud mă înfiora 
şi-mi tremura de emoție spinarea, 
ca şi cum ar fi trebuit 

să-mi crească aripi din ea. 


Nopțile mă prăbuşeam în somn 

şi când luna, prelungă, 

îmi răsărea din colţul ochiului, 
haturile negre se prefăceau în şerpi 
şi alergau, alergau după mine, 
muşcându-mi cu furie 

umbra. 

Şi ea mă durea 

şi muream în vis, 

şi mi-era milă de lucruri că existau, 
şi le iubeam, şi aş fi vrut să le apăr 
împotriva propriilor mele priviri, 
şi-mpotriva propriului meu auz. 


Eram copil şi sufletul 

începuse să-mi împingă în coaste, în tâmple 
nemaiavând loc. 

O, şi nopțile nu mă uitam niciodată 
la cer, 

de teamă că m-aş putea prăbuşi 
spre el, 

înfrigurat şi singur, 

lăsând în urma mea lucrurile, 

ca pe nişte dinţi de lapte, 

smulşi dureros cu sfoara subțire 

a vremii aceleia, 

când totul se începea cu moartea... 


II 


Şi-acum, în primăvară, 

când norii îmi ating privirile, 
asemeni unor degete prelungi 
lunecând pe corzi nevăzute, 

pot spune că e odihnit pământul 


25 


şi împăcat cu sine însuşi 
în întregime, pentru prima oară. 


Mi-arunc privirea-n larg 

ŞI ea se duce 

nemailovind despărțitoare dungi, 
şi-mi pare orizontul 

cum străluce, 


un curcubeu culcat la margine de lunci. 


E odihnit pământul 

şi tânăr în trezire, 

asemenea acelei electrice secunde, 
când sari din somn 

şi-alungi c-un gest al mâinii 
şuviţele-oboselii de pe frunte. 


26 


ÎNDOIREA LUMINII 


Incercam să încordez lumina, 
asemenea lui Ulise arcul, în sala 
de piatră a pețitorilor. 


Incercam să-ndoi lumina 
ca pe o ramură a cărei singură frunză 
era soarele. 


Dar lumina, vibrând rece, îmi smulgea 
braţele, 

şi ele-mi creşteau uneori la loc, 
alteori, nu. 


Încercam să aplec lumina, 

s-o frâng pe genunchi, ca pe-o sabie, 
dar tăişul ei îmi sărea din mâini, 
retezându-mi degetele. 

O, şi-mi cădeau la pământ 

răpăind, 

ca o desfrânată ploaie de primăvară, sau 
băteau ca-n tobele prevestitoare de rău. 
Şi eu stăteam în aşteptare 

şi uneori degetele 

îmi mai creşteau la loc, 

alteori, nu. 


Şi luam lumina în braţe 

ca pe un trunchi de copac, 

şi-ncercam s-o-nduplec să se lase-ndoită 
de mine, 

dar ea se clintea doar atât 

cât să mă zvârle cu tâmpla în pietre, 

şi cu picioarele fluturând spre stele, 

ca două tuiuri fioroase, vuind 

la un coif rostogolit în luptă. 


II 


Incercam să-ndoi lumina. 
Mă atârnam de ea cu amândouă mâinile, 
şi-n fiece-nserare, 


27 


cădeam cu tâmpla-n pietre, scânteind 
de izbitură. 


Uleiul negru şi greu al viselor de noapte 


în loc de sânge-mi ţâşnea 

din fruntea crestată, 

şi se-ntindea în jururi ca o pată, 
ca un lac în creştere, 
întotdeauna cu un singur mal — 
osul frunţii mele. 


Totul devenea departe 
ca inima înainte de moarte. 


Totul era mai aproape de mine 


decât retina ochiului rănită de lumină. 


Stam la marginea unui lac negru 
cu un singur țărm- 

(osul frunții mele) 

şi priveam prin el cum priveşti 
printr-o lupă. 


III 
Priveam prin lentila neagră 
a visurilor de noapte, 
în adâncul pământului, 
unde soarele cădea fâlfâitor, 


teii cădeau peste umbrele lor, 


mâinile-mi cădeau lângă pietrele line, 
Jumătate în beznă, jumătate-n lumină. 


Imi cădeau pleoapele străbătute 
de ceruri străvechi, nemaivăzute. 


(O privire se rupea în afară 
şi cădea, plutind solitară.) 


Lumina cădea în goluri rotunde 
despletită-n fiori şi în unde, 


se lovea de margini şi neauzit 


sunetul adia înnegrit. 


28 


IV 


Dar adâncul pământului e plin de morți 
şi nu e loc, şi nu e loc, şi nu e loc 
pentru-ntrebări. 


Scheletele morţilor ca nişte rădăcini 
strâng miezul pământului şi-l storc, îl store 
de lavă, până-şi iese din minţi. 


Aici nu e loc niciodată, nu e loc, nu e loc, 
chiar timpul intră-n timp 

ca două oglinzi paralele. 

Chiar amintirile intră în amintiri, 

şi chipul meu din copilărie 

are zece ochi înghesuiți unul într-altul, 
gata s-azvârle-napoi toate imaginile 
într-un şuvoi mortal. 


Priveam ametit, priveam în miezul pământului 


atârnând de fiece vârstă 

un trup, 

din ce în ce mai neîmplinit, 

mai făr-de-materie, 

ca o ucisă momeală pentru prinderea 
anilor. 


Aici nu e loc niciodată, nu e loc, nu e loc. 
Lentila neagră a visurilor de noapte 
nu-mi arată nici o spărtură 

în care-aş putea să-mi întind 

şi să-mi odihnesc vreo întrebare. 


E miezul pământului 

plin de casele morților 

şi nu e loc, şi nu e loc, şi nu e loc 
pentru-ntrebări. 


Sunt zece cranii într-un craniu. 
Sunt zece femururi într-un femur. 
Sunt zece orbite într-o orbită. 

Şi totul se ramifică-n jos, 
neîntreruptă rădăcină de os 

care strânge la sine 

moartea neagră, lava neagră, 


29 


sâmburele, timpul dus. 


V 


Incercam să încordez lumina 
când arcul ei destins deodată 
mă azvârli în sus. 


Şi m-am trezit întâi mai lent, apoi 
mai iute 

şi apoi 

fulgerător cum numai gândul 
se-ncheagă-n constelații de cuvinte — 
da, m-am trezit alunecând 

pe lungile ei suliți mişcătoare, 

cu cozile înfipte-n soare, 

cu vârfurile veşnic alergând 

spre nu-ştiu-ce, spre nu-ştiu-când. 


Şi cum eu însumi fulgeram, 

desprins de pe pământ ca dintr-un nor, 
parcă eram şi nu eram 

înspre trecut, din viitor, 

înspre ce-a fost din ce va fi, 

un număr descrescând 

cinci, 

patru, 


trei, din zece mii, sau poate chiar din mii de mii. 


VI 


Astfel ajungeam din urmă şi treceam 
mai departe de spinii luminii, 
de vechi imagini rupte din pământ. 


Asemeni fierului de plug ce smulge 
şi azvârle 

pe-o muche brazda groasă de pământ, 
lumina taie haosul şi-l umple 

cu chipuri, cu imagini, cu seminţe, 
pe care-n trecere le-a smuls 

din coaja-albastră-a globului 

ce l-a arat în timp şi l-a 

lăsat în urmă-i, undeva. 


30 


Deci mă aflam între imagini 
jucând pe spijele luminii, 
atât de dese cum pe mare, 

la răsărit, nasc lucioli, 
ce-alunecă şi se-ntretaie dând pe coamă 
de-a rostogolul asprii sori, 
ŞI se subție, se destramă 
într-un vârtej de reci culori, 
cu patimă, dar şi cu teamă 
lucidităţi, dar şi candori, 
amestecându-le de-o seamă. 


Râzi, ochiule, despică-ţi orizontul 

şi fii încăpător şi fii atent, mereu. 
Cascada lumii las-o să irumpă 

în peştera flămândă-a sufletului meu. 


Şi voi picioare, lin călcaţi pe praguri. 
Adolescenţa iată-mi-o-napoi. 

Cobor pe propriile-mi trupuri regăsite 
ca pe-o scară 

şi amintirile au trup, şi timpul are-altoi. 


Şi iată-mi prietenii uitaţi şi-ntâia mea iubire 


şi anul şapte-al vieţii mele regăsit, 
şi primul „da” şi primul „nu” 

şi prima mea uimire 

şi aerul de-atunci 

în vârful unei raze-nţepenit. 


VII 


Am căzut în propria mea inimă 
asemenea nisipului în clepsidră. 

Am căzut în propria mea inimă de copil 
la fel cum se prăbuşeşte-n iarnă un cal. 
Am căzut într-o inimă pe care 
atingând-o cu mine însumi 

o făceam să existe din ce în ce mai puţin 
şi mai stins. 

Fiecare bătaie a ei ondula tot mai întins 
şi eu înotam, înotam şi fiece lovitură 

de braţ împingea, 

de jur-împrejurul meu, tot mai departe. 
țărmurile. 

Şi înotam, înotam 


31 


în mijlocul unei mări a candorii, 

a singurătăţii, a lucirilor de demult. 
Înotam, într-un plutitor 

şi transparent ocean, înotam. 


VIII 


Ce caut, mă-ntrebam, ce caut 
pe luciul vechilor candori 


printre aceste vârfuri de lumină clătinând 


privelişti moarte, destrămate 
în spaţii de singurătate?... 


E ora mea de-acum, mai vie 

decât lumina-n reverie 

şi simt miracole cu mult mai mari 

în clipele venind decât în anii rari 

ai începutului vieţii mele: romburi, linii 
călătorind pe vârfurile reci ale luminii... 


M-am smuls deci din mirajul fraged 
rarefiat, ca aerul deasupra stâncii 

pe când vederea lumii îmi împodobea 
cu încă o sprânceană, ochiul. 


IX 


Totul pleca de la argintiu în sus. 

Frigul, tainele gerului fuseseră abolite. 
Adăugam aer aerului, verde — frunzelor, 
Dragoste — inimilor, cer — ierbii, 

dar mai cu seamă încă o prezenţă 
prezentului. 


Totul se începea din această-mplinire. 
Speranţa era mai deasă decât lumina. 


Ceea ce învingea devenea real 
ca o pregătire solemnă 

pentru răsăritul soarelui 

văzut de ochiul noului născut. 


Totul se întrupa în acel strigăt 
ţâşnit din lucruri şi care 
împreună cu ele constituia lucrurile. 


32 


Te iubesc, strigam, prezent al vieţii mele, 
şi strigătul 
mi se desfăcea în comete. 


33 


AL PĂMÂNTULUI 


Stau şi ucid în linişte, 
fiinţele rezistente ale melancoliei. 


Pe lupi mai întâi, apoi duhul 
albastru, 

pe jderi mai întâi, apoi mistreţii 
ŞI râşii. 


Ii smulg încet 
din maxilarul închipuirii. 


Fără dinţi, oasele 
par mult mai blânde. 


Stau şi ucid în linişte 
şi din ce în ce 

cerul din jurul meu 
se iluminează 


Iau apoi plugul 
şi-l înfig adânc în pământ. 


Inapoia mea răsare 
acoperit de grâu şi de porumb 
soarele. 


Razele lui 

sunt de grâu şi de porumb... 

Le aud revărsându-se-napoia mea 
pe câmpia arată. 


34 


ANTIMATERII ÎNVINSE 


Începu şirul exploziilor. De obicei 
exploda o tâmplă. 

Se vedea o lumină tăioasă, 

se auzea un scrâşnet scurt. Deodată, 
m-am trezit planând pe o pernă de fum. 
Fiecare parte a trupului se vedea 

pe sine, ca şi cum ar fi fost totodată 

şi ochi şi oglindă. 

Destul că mă răsuceam liniştit 

pe o pernă de fum, 

lipsindu-mi 

distanţa aceea tragică, pe care-o străbat 
privirile, ca să existe. 

Propria-mi copilărie mi-era 
indiferentă, indiferentă adolescenţa. Am renunţat la amintiri. 
De ce le-aş mai fi fost recunoscător? 
Astfel, ochii începură să se vadă 

pe sine, iar tâmpla 

să sculpteze-n placa ei 

basorelieful unei explozii. 


35 


Increatul şi nașterea 


36 


ELEGIA ÎNTÂIA 


El începe cu sine şi sfârşeşte 

cu sine. 

Nu-l vesteşte nici o aură, nu-l 
urmează nici o coadă de cometă. 


Din el nu străbate-n afară 

nimic; de aceea nu are chip 

şi nici formă. Ar semăna întrucâtva 
cu sfera, 

care are cel mai mult trup 

învelit în cea mai strâmtă piele 

cu putinţă. Dar el nu are nici măcar 
atâta piele cât sfera. 


El este înlăuntrul — desăvârşit 
şi, 

deşi fără margini, e profund 
limitat. 

Dar de văzut nu se vede. 


Nu-l urmează istoria 

propriilor lui mişcări, aşa 

cum semnul potcoavei urmează 
cu credință 

caii... 


II 


Nu are nici măcar prezent, 
deşi e greu de închipuit 
cum anume nu-l are. 


El este înlăuntrul desăvârşit, 
interiorul punctului, mai înghesuit 
în sine decât însuşi punctul. 


III 


El nu se loveşte de nimeni 
şi de nimic, pentru că 
n-are nimic dăruit în afară 
prin care s-ar putea lovi. 


37 


IV 


Aici dorm eu, înconjurat de el. 


Totul este inversul totului. 
Dar nu i se opune, şi 
cu atât mai puţin îl neagă: 


Spune Nu doar acela 

care-l ştie pe Da. 

Însă el, care ştie totul, 

la Nu şi la Da are foile rupte. 


Şi nu dorm numai eu aici, 
ci şi întregul şir de bărbaţi 
al căror nume îl port. 


Şirul de bărbaţi îmi populează 
un umăr. Şirul de femei, 
alt umăr. 


Şi nici n-au loc. Ei sunt 
penele care nu se văd. 


Bat din aripi şi dorm — 
aici, 

înlăuntrul desăvârşit, 
care începe cu sine 

şi se sfârşeşte cu sine, 
nevestit de nici o aură, 
neurmat de nici o coadă 
de cometă. 


38 


MIZA PE NENĂSCUȚI 


Sunt nenăscut. Ceea ce se vede 
de jur împrejur nu sunt decât 
părinţii părinților. Roşu şi verde. 
Roşu şi verde se-aprind faruri 
pe cerul urât. 


Protoplasme cu măşti fluturătoare 
se-ntretaie înaintea mea 

şi-apoi dispar, în vânăta-nserare 
noroasă, grea. 


Disperate fumuri urcă spre cer. 

Eu bat trotuare de amurg. 

Idoli la volane galbene apar şi pier, 
destrămând fantoma lui Lycurg. 


Sunt nenăscut. Ceea ce se vede 

de jur împrejur nu sunt decât 

strămoşii copacilor; zeul de iarbă verde 
păscut de strămoşul cailor. Atât. 


39 


ELEGIA OULUI, A NOUA 


Într-un ou negru mă las încălzit 

de aşteptarea zborului locuind în mine; 
stă unul lângă altul, nedezlipit, 
sinele lângă sine. 

Sentimentul unei aripi îmi curge-n spinare, 
senzaţia de ochi îşi caută o orbita. 
O, tu, întuneric mare, 

tu, dezgustată naştere încremenită. 
S-a aşezat pe mine o idee 

şi mă cloceşte maternă. 

Acum, tot ceea ce este e 

rotundă căldură şi fermă. 

Sare din mine un fel de plisc 

în toate părțile şi deodată. 

Refuză să fie un obelisc 

şira intimă, curbată. 

Sparg coaja pielii mele, arsă, 
lipită de-a dreptul pe suflet, 

ca să-mi rămână ne-ntoarsă, 

întâia încercare de umblet. 

Sar cojile negre, oho! 

Mai mare mă aflu şi nezburat, 
lipit de acel încotro, 

cu o boltă de jur-împrejur adăugat. 
Scot ochi cu priviri nereale 

la dreapta, la stânga, în sus şi în jos, 
născând şir de regi-animale, 

care ştiu cum se moare frumos. 
Întind şi o pană de os, irizată 
atinge negrul concav. 

Sar cojile negre deodată 

şi iată-mă, iarăşi, suav, 

închis într-un ou mult mai mare, 
clocit de-o idee mai mare, 
gălbenuş jumătate, pasăre jumătate, 
într-un joc cu paşi pe furate. 

Ou mare! Silabă răcnită 

într-o perpetuă creştere smulsă 
fără tavan stalactită 

sedusă. 

Ouă concentrice, negre, sparte 
fiecare pe rând şi în parte. 

Pui de pasăre respins în zbor, 
străbătând ou după ou, 


40 


din miezul pământului pân” la Alcor, 
într-un ritmic, dilatat ecou. 

“Sinele” încearcă din “sine” să iasă, 
ochiul din ochi, şi mereu 

însuşi pe însuşi se lasă 

ca o neagră ninsoare, de greu. 
Dintr-un ou într-unul mai mare 

la nesfârşit te naşti, nezburată 

aripă. Numai din somn 

se poate trezi fiecare, — 

din coaja vieţii nici unul, 

niciodată. 


41 


DREPTUL LA TIMP 


Şi pietrele-au dat rod în ziua-aceea, 
când iarna sta-n zenit la cerul ţării 
şi-n coaja orelor rotunde 

bătu, sfărâmător, pasărea Phoenix. 


Şi aerul 

se adăuga întruna, 
deodată-ncremenind ca gheaţa mării 
care striveşte-n sine trupul 

urcatelor la suprafaţă 

mortăciuni. 


Era-n cutremuratul februarie, de luptă, 
când ţara îşi cerea dreptul la timp 
firesc, cum e culoarea pentru ochi 
şi-azurul 

menit ca să ia naştere-n timpane. 


Era-n cutremuratul februarie, de luptă, 
când de şuierătura grea spre viitor 

a trecerii de ancore-azvârlite 

se răsuci tăria, în cutele de aer 

gâtul ereților deodată sugrumând. 


Şi grinda cerului, de aripi albe, 

în locul lor, se-acoperi, 

închipuind văzduhuri ce urmau să fie, 
urcate dintr-o altă, mai demnă, temelie. 


Era-n cutremuratul februarie, de luptă, 
când ochiul armelor întinse 

privi-ndelung, cu gloanţe, 

nebănuind stăpânii că vremea lor îngheaţă 
strigându-le în blocul ei făptura 

din ce în ce mai dens, mai apăsat. 


Până şi pietrele-au dat rod în ziua-aceea 
când iarna sta-n zenit şi scânteia. 

Cădea un val de moarte peste visuri, 
dar moartea doar pe ea se ucidea. 


II 


42 


Goana norilor albi, goana norilor lungi 
mâna din urmă secundele. 

Era-n cutremuratul februarie, 

când o femeie năştea în lume, 

fiul ei primindu-şi dreptul la timp. 


Zvârli deodată spre cer 
săgeata de piatră 
a unui țipăt. 


Trupul copilului răsărea 
greoi şi sigur, ca luna 
din apele mării. 


Şi-un orizont era, de femei, 
cu globurile pântecelor pământeşti 
acoperite de şorțuri negre. 


Un orizont era, de femei gravide, 
care-o priveau. 


În lume năştea o femeie. 

Era în februarie, sub roata de viscol, 
când durerile facerii o-mbrăţişară, 
ca un bărbat mult prea puternic, 

cu braţe de plumb. 


Goana norilor lungi, goana norilor albi, 
mâna din urmă secundele, le izbea, 
le rărea... 


Câte una se rătăcea 

printre furnale, printre sârme, 

printre ziduri, pe căi ferate se rătăcea 
întâlnea ochii femeii şi-i strălumina, 
întâlnea obrazul femeii şi-l colora, 
întâlnea gura femeii şi-o arcuia, 
întâlnea ţipătul femeii şi-l prefăcea 
în stâlpul de care se sprijină cerul. 


Şi-un orizont era, de femei, 

cu globurile pântecelor pământeşti 
acoperite de şorțuri negre. 

Un orizont era, de femei gravide 
care-o priveau. 


43 


Trupul copilului, greoi şi sigur, 
continua să răsară 

ca o bătaie a inimii din inimă, 
ca o plantă ce se rupe 

dintr-un soare. 


Era în februarie, sub roata de viscol, 


când steagul cel mare-al zăpezilor 
cădea aburind, la pământ. 


Şi bocancii cu ţinte-ai soldaţilor 
îl sfâşiau ritmic, 

iar şinele săniilor cu clopote 

de alamă 

în lungi bandaje îl tăiau, 

pentru tâmplele înroşite, 

pentru umerii zdrobiți, 

pentru piepturile împuşcate 

ale celor care vegheau. 


Dar o femeie năştea în lume. 
Era în februarie, 

când fiul ei îşi primea 

dreptul la timp, 

cum marile-ntrebări îşi primesc 
răspunsul 

în istorie. 


Şi-un orizont era, de femei 

cu globurile pântecelor pământeşti 
acoperite cu şorţuri negre. 

Un orizont era, de femei gravide, 
care îi surâdeau greoi şi-ncrezător. 


III 


Dar i se păru deodată femeii 

că nu-şi poate lua în braţe feciorul 
aşa cum nu poţi să ridici în braţe 
un râu. 


Į se păru că el se rupe 
de sân, 

aşa cum se rup cuvintele 
de gură. 


44 


Căldura făpturi lui 

— i se păru — 

că se-nalţă din căldura trupului ei 
spre norii încremeniţi. 


Şi toate acestea le simţi 
de neschimbat, 

cum nu mai poţi să abaţi 
o întâmplare 
desfăşurată-n trecut. 


I se păru femeii deodată 

că fiul ei aleargă scânteind 

către marile roți dinţate 

ale anotimpurilor, 

şi că-şi aruncă umbra asupra lor, 
biciuindu-le, 

şi că roţile se urnesc din înţepenire, 
cu şuier înalt, 

şi iarna şi-aruncă trupurile-nfrigurate 
în carcasa de frunze a primăverii, 

şi primăvara şi-aruncă arborii-nfioraţi, 
pe marea umflată a verii, 

şi soarele verii, alunecând, izbeşte 

şi doboară fructele toamnei. 

Şi toamna intră cu prora ei 

de spărgător de gheaţă, 

în miezul alb al iernii 

şi-l despică, şi-l sfâşie, 

şi-l frânge, şi-l rupe. 


Femeia zvârli spre cer 
săgeata scânteietoare 
a unui țipăt de bucurie 
pentru fiul ei. 


Februarie-l veghea. 

Umărul alb şi strălucitor i-l atinse 
cu gestul cu care smulgi un sunet 
din harfă 

şi el era, într-adevăr! 


Februarie-l veghea. 


Cu mâinile îl pipăi, cu privirile, 


45 


cu auzul, cu mirosul, cu gustul, 
cu toate deodată, 
şi el era viu şi nevătămat. 


Februarie-l veghea. 


Şi îl îmbrăţişă cu sine însăşi, 
cum îmbrăţişează inima sângele 
şi creierul ideile, şi el era, întreg, 
ŞI îşi primea dreptul la timp 
firesc, 

aşa cum primeşte ochiul deschis 


chipul râzând sau plângând al lucrurilor. 


Februarie-l veghea. 


46 


CĂTRE GALATEEA 


Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile, 
şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău 

ce cutremur au şi ce culoare anume, 

şi mersul tău, şi melancolia ta, şi sprâncenele tale, 

şi bluza ta şi inelul tău, şi secunda 

şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietre 

şi mă rog de tine, 

naşte-mă. 


Ştiu tot ce e mai departe de tine, 

atât de departe, încât nu mai există aproape — 

după-amiaza, după-orizontul, 
dincolo-de-marea... 

şi tot ce e dincolo de ele, 

şi atât de departe, încât nu mai are nici nume. 

De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun 

pe genunchiul pietrelor, care-l îngână. 

Şi mă rog de tine, 

naşte-mă. 


Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine. 

Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi, 

sfârşitul cuvântului a cărui primă silabă tocmai o spui, 
copacii — umbre de lemn ale vinelor tale, 

râurile — mişcătoare umbre ale sângelui tău, 

şi pietrele, pietrele — umbre de piatră 

ale genunchiului meu, 

pe care mi-l plec în faţa ta şi mă rog de tine, 

naşte-mă. Naşte-mă. 


Universul inteligibil: Zborul 


48 


Din punctul de vedere-al copacilor, 
soarele-i o dungă de căldură, 
oamenii — o emoție copleşitoare... 
Ei sunt nişte fructe plimbătoare 

ale unui pom cu mult mai mare! 


Din punctul de vedere-al pietrelor, 
soarele-i o piatră căzătoare, 
oamenii-s o lină apăsare... 

Sunt mişcare-adăugată la mişcare, 
şi lumina ce-o zăreşti, din soare! 


Din punctul de vedere-al aerului, 
soarele-i un aer plin de păsări, 
aripă în aripă zbătând. 

Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite, 
cu aripile crescute înlăuntru, 

care bat, plutind, planând, 


într-un aer mai curat — care e gândul! 


LAUDA OMULUI 


49 


PRĂBUŞIREA UNUI VULTUR ÎNTR-UN OM 


M-a izbit vulturul prăbuşindu-mi-se pe umăr. 
Clonţul lui mi-a luat aerul din plămâni, — 
treaz fiind încă, m-am trezit 

cu lăuntrul meu plin de zburătoarele cerului. 


Ferească-mă, să stea şi cerul cu stele în mine. 
Prea puţină mi-e viaţa, încât 

dau liber vederii şi razei ei 

dau liber. 


Atâta vă rog, scoateți-mi din plămâni pe vultur. 
Am să-l duc în spinare să-l îngrop în vârf de munte. 
Atâta doar vă rog, scoateţi-mi vulturul din plămâni. 
Mă sufoc; penele lui îmi umplu respirarea. 

Strein de moartea mea 

e vulturul mort. 


50 


VECHE ÎNTÂMPLARE 


Venea, se apropia 

negru şi luminos 

vultur umbros. 

Pe mine se prăbuşea 

cu pene mă împăna 

şi mă încălzea 

murindu-mă frumos. 

El murea, eu muream 

fiecare din alt neam. 

După aceea în alergare 

a trecut peste noi în galop 

un cal mare. 

Calul s-a dus, s-a dus, s-a dus, 
săgeată orizontului în sus. 
Noi am rămas, noi am rămas, 
îmbrăţişaţi şi în extaz. 


51 


SEMN 21 


Stârneam şi înnebuneam vulturoaica, 

mort de oboseală, cățărat pe pisc, 

în loc să găsesc nori, crivăţe, stele albastre, 
am găsit-o pe vulturoaică stând pe ouă. 
Am fluierat la ea, am urlat la ea, i-am cântat; 
ea, calmă şi măreaţă, sus în vârf 

domnea peste ouăle ei din cuib. 

Am vrut s-o alung, 

dar mi-a sfâşiat obrazul cu pliscul. 

Vă spun şi vouă: 

Pe muntele ăsta nu e de urcat, 

pentru că nu e de văzut nimic! 

Vă zic şi vouă: 

Ce-a fost de văzut a văzut vulturoaica! 


52 


PAPIRUS CU LACUNE 


Deodată mi-a explodat sticla ferestrei 

împroşcându-mă cu cioburi străbătute de vechi priviri. 
În cadru se arătă un înger atât de bucălat 

încât avea un cap rotund şi două aripi ascuţite,— 

surâse la mine ca un cântec de leagăn: 

— Ce faci, Nichita, acolo, ce faci? 

— Ung ţeava pistolului, i-am spus, 

ung ţeava pistolului. 

- Dar e vechi, mi-a zis, e vechi, 

e din primul război mondial! 

De ce ungi cu ulei de măsline ţeava pistolului? 

— Ca să fiu pregătit, i-am răspuns, 

ca să fiu pregătit că ar începe din nou primul război mondial, 
d-aia, ca să fiu pregătit c-ar putea să înceapă din nou primul război mondial! 
Şi inconştienta mea bunică mi-ar da un borcan de coacăze 
să-l târăsc până sus la Mărăşeşti, 

vărsat şi spart în cioburi! 

— Oho, zice capul bucălai, 

dar sabia aceea lungă, ca o frunză de toamnă, cu mâner, 
de ce o freci cu ulei de măsline? 

— De din vale de Rovine... 

de din vale de Rovine... 

Ca să fiu pregătit, i-am răspuns, 

să fiu pregătit, să fiu pregătit. 

— Şi ce-s hârtiile, mi-a zis, 

şi ce-s hârtiile alea albe mânjite cu negru? 

Şi ce-s hârtiile alea albe mânjite cu negru? 

— Scriu din nou Oda În Metru Antic, i-am răspuns, 

mă înţelegi, scriu din nou Oda În Metru Antic. 

— Dar dacă el se mai naşte o dată!? 

— Să fiu pregătit, să fiu pregătit! 

— Ce țipi la mine, îmi zise îngerul bucălai 

cel compus dintr-un cap şi două aripi, 

întocmai ca o măslină şi două girafe, 

întocmai ca un tron strâmb pe care stă o singură bucă, 
ce ţipi la mine, mi-a zis copilul! 

Tocmai frecam scutul rotund cu anotimpurile înscrise pe el, 
tocmai frecam scutul cu ulei de măsline. 

Scuturam cioburile geamului spart de pe mine, 
respiram o atică vechime, şi i-am zis: 

— Ce, tu vrei ca la Salamina să uit Peanul? 

Am borcane cu coloare roşie sângerie în ele, 

ca să-mi vopsesc faţa în roşu pentru Pean. 

Mă pregătesc pentru Salamina, 


53 


mă pregătesc pentru Salamina! 

— Eşti mort, mi-a spus palid îngerul bucălai. 
Eşti mort, mi-a spus îngerul bucălai 

cu două aripe ascuţite, eşti mort! 

— Cum o să fiu mort, i-am răspuns, 

cum o să fiu mort, dacă stau de vorbă cu tine?! 
— Nu stai de vorbă cu mine, zise, 

nu stai de vorbă cu nimeni, — 


... şi cioburile de pe jos săriră şi se refăcură sticlă de geam. 


Eu însumi eram sticla geamului, 

curat şi transparent ca sticla geamului. 

Şi prin mine privea cineva spre altcineva 

şi mă durea toată fiinţa mea de sticlă transparentă 
de privirea care mă străpungea, 

şi nu ştiam cine privea pe cine privea, 

prin durerea transparentă 

de sticlă, de geam, a mea. 


54 


IACOB ŞI ÎNGERUL 


A venit îngerul obosit şi supărat 
M-a pălmuit cu aripile pe faţă 
Peana lui era sprînceana mea de-mpărat 
Bătându-mă de viață mă dezvaţă 
Om rău ce sunt şi plin de sânge 
Stăteam izbit de aripi mari 

Mi se părea că azi mă plânge 

Cu umbre codrul secular 

El mă lovea cu zbor invers 

Spre punct mă trimitea în jos 
Dă-mi mie doamne acest vers 

Şi binecuvântat frumos 

Dădea în mine ca şi cum 

Pe ruguri grecii cei antici 
Vorbirea lor de vânt de fum 

Tu doamne o mănânci 

Ia îngerul de peste mine 

Şi trage-mi din secunda mea 
Gârla de sânge din vechime 
Osoasa şi cea fără carne stea. 


55 


ATERIZAREA 


A venit îngerul greoi ca un balaur. 

Mă izbea în sânge, în inimă şi în cuvinte. 
Dădea din aripi atât de tare 

că mă umpluse de vânătăi şi de morminte. 
M-a izbit cu aripa, 

m-a izbit cu aripa, 

m-a izbit cu aripa, mamă! 

Totul devenise lapte, 

sânul tău mamă, când 

pana lui, din aripa lui, 

a scos ochiul meu, din orbita mea. 

Ah, cât de zbătător era 

şi cât fără de ochi sunt! 


56 


MOARTEA PĂSĂRILOR 


Deasupra de zarzări, de ţigle, de coşuri 
se înnorează cu păsări. 


Îngerul stă cu aripile-ntinse, foarte întinse. 

Penele din stânga îi trec printr-un zid, 

aripa din dreapta şi-o reazemă de cracul copacului 
de parcă ar trage în stele 

un glonte arhaic al zborului... 


Cum stă şi cum fumează 

țigare de la ţigare, 

îngerul 

mereu îşi duce mâna la beregată, 
mereu îşi duce mâna la beregată. 


Aura lui afumată 
i-a căzut în jurul gâtului 
ca un ştreang. 


„Am să fiu spânzurat 

de propriul meu har, de propriul meu har 
afumat de tutun”, 

se gândeşte îngerul. 

„O să mor şi n-o să mai fie îngeri”, 
se gândeşte îngerul, stând 

cu aripile-ntinse, foarte întinse, 
stând 

pe vine între o casă şi un copac, 
stând 

acolo unde-l ajunse din urmă 
starea. 


Se înnorează cu păsări, 

cu păsări zburânde, zburate. 
Ele-şi pierd ouăle în zbor, ouăle 
albe şi minunate. Ouăle, ouăle. 


Plouă cu ouă, plouă 

din norii de păsări ouă, 

peste oraşul de tinichea plouă cu ouă, 

din norii de păsări zburate, zburânde, ah, plouă. 


Nu tună, nu fulgeră. 
Plouă torențial cu ouă. 


57 


Nu se aude decât 
coaja plesnind, 
albuşul curgând, 
gălbenuşul murind. 


„.. Corn ţeapăn de melc 
nemaiavând 

un sine în care să se retragă 
aiurind, 

orice atingere de orice, abhorând. 


Îngerul fumează ţigare 

de la țigare. 

Plouă cu ouă, se-aude 
numai coaja spărgându-se, 
albuşul scurgându-se, 
gălbenuşul murindu-se. 


Se-ngroaşă norul de păsări 
peste oraşu-ngropat, lipicios; 
plouă cu ouă torențial 

peste căruţă şi peste cal, 
peste motor şi peste canal. 


Îngerul îşi duce mâna întruna la gât, 
țigara-ncleiată îi curge pe jugulară. 
Miroase-a avort şi a hoit nenăscut, 
a oră barbară. 


Rap! Crok! Coji de ouă murdare 
înfundă burlane, canale. 


E aripa îngerului încleiată de zid şi de pom. 


Cu albuş, cu gălbenuş, e lipită de om. 


Ar vrea să se-azvârle 

pe zdrelituri şi să le clocească, 
să refacă, să facă... 

Să clocească deşurubatele gârle. 


Ouăle se ciocnesc între ele în aer. 
Plouă torențial. Norul de păsări smintit 
se-nteţeşte aripă-n aripă. 

Plouă înghesuit. 

Se sparge în aer oul de ou. 

Plouă cu albuş, cu gălbenuş. 

Aerul se lipeşte de albuş, de gălbenuş, 
de albuş, de gălbenuş. 


58 


Şi începe să plouă cu aer 
până când plouă cu tot aerul, 
torențial, până când plouă tot aerul. 


Ingerul 
mereu îşi duce mâna la beregată. 
mereu îşi duce mâna la beregată. 


Coboară aerul, se scurge în canale 
pe lângă ţurloaiele îngerului, 

se scurge-n canale. 

amestecat cu albuşul 

şi tot gălbenuşul. 


Îngerul încearcă să respire, 

să se respire, 

dar gura îi este sudată 

cu albuş — o dată, cu gălbenuş — o dată, 
şi mereu îşi duce mâna la beregată, 

şi mereu îşi duce mâna la beregată... 


59 


ÎNGERUL CU O CARTE ÎN MÂINI 


Trecea un înger, 

pe un scaun negru aşezat. 
Trecea prin aer, liniştit 

şi mândru. 


Eu îl priveam de la fereastră, cum 
prin ziduri trece ca prin fum. 


Primeşte-mi un cuvânt, strigai, 
tu, îngere, împins din rai 

de-un vânt stârnit, de-o apăsare 

a vreunui gând cu mult mai mare. 


Dar îngerul tăcea, trecea 

pe-un scaun negru stând, citind 
o carte veche, strălucind 

în legătura-i de argint, şi grea. 


Trecu prin blocul nou din piaţă. 
Trecu prin chioşcul alămiu 

al staţiunii de benzină, 

abstras, divin. 


Primeşte-mi, îngere, strigai, 
paharul care-l beau, cu vin. 
Pâinea primeşte-mi-o şi sarea... 
Mi-apasă-n coastă înserarea. 


Dar îngerul tăcea, trecea 

prin soba din odaia mea. 

Pe un scaun negru sta, citind 
o carte grea cu solzi de-argint. 


Când fu în dreptul meu, strigai — 
o, îngere venit din rai, 

mă lasă să m-atârn şi eu 

de scaunul tău, de braţul tău. 


Abia putui de un picior 
de scaun să m-agăţ din zbor. 


Astfel prin aer şi prin ziduri 
cu îngerul zburam şi eu, 
la fel cum flutură în vânt 


60 


mătasea unui steag înfrânt! 


Şi mă răneam de-acoperişe, 
de ramurile verzi, piezişe, 


şi mă izbeam de stâlpii lungi, 


de cabluri şi de sârme şi de dungi... 


Mă desprinsei de sus, căzând 

în piaţa înserată, liniştită. 

O, el se-ndepărta, zburând, 

prin aer şi prin ziduri străbătând 
cu cartea-n mâini, citind cu patimă 
necontenită. 


O, el se-ndepărta şi eu 
tot mai vroiam să-l văd, prin seară. 


„„„ Dar el s-a dus alunecând, 
împins din rai ca de un vânt, 

sau, poate, de-apăsarea unui gând 
cu mult mai mare. 


6l 


LECŢIA DE ZBOR 


Mai întâi îţi strângi umerii, 

mai apoi te înalți pe vârful picioarelor, 
închizi ochii 

refuzi auzul. 

Îţi spui în sine: 

acum voi zbura. 

Apoi zici: 

Zbor 

Şi acesta e zborul. 


Îţi strângi umerii 

cum se strâng râurile într-un singur fluviu. 
Îţi închizi ochii 

cum închid norii câmpia. 
Te-nalţi pe vârful picioarelor 
cum se înalță piramida pe nisip. 
Refuzi auzul, 

auzul unui singur secol, 

ŞI-apoi îţi spui în sinea ta: 
acum voi zbura 

de la naştere spre moarte. 

După aceea zici: 

Zbor 

Şi acesta e timpul 


Îţi strângi râurile 

cum strângi umerii 

te înalți pe behăitul caprelor 
Zici: Nevermore. 

Şi apoi: 

fâlf 

dai din aripile altcuiva; 
ŞI apoi 

eşti el, 

iar el 

este pururi altcineva. 


62 


PENTRU CĂ ÎNOT ŞI ZBOR ÎN SUS 


Pentru că înot şi zbor în sus, 
abia mă mai ajung din urmă 
amintirile 

ca nişte bule de aer, undele 
mişcătoare. 


... Globuri străvezii, globuri reci, 
luminate şi întunecate, 
azvârlindu-mi pe grumaz 

câte un trup de-al meu neîmplinit, 
rămas din adolescenţă... 


Pentru că înot şi zbor în sus, 
voi îmbrăţişa luna 
sau poate un trup de-al meu viitor. 


Când fac mişcarea înotului, 
înapoia mea se revarsă ondulând 
oceanul cu peşti, 

dar înoată din mine doar tălpile, 
gleznele. 


Când gestul aripei îl fac, 

se prăbuşesc înapoia mea 

coloane de aer amestecate cu vulturi, 
dar numai pălmile-mi sunt în zbor, 
numai linia vieții. 


Pentru că înot şi zbor în sus, 

mi-e tâmpla-mpodobită de speranţe 
ca ramura de frunze, 

şi fruntea mea se află mereu 

în ceea ce va fi, 

iar trupul în ceea ce există. 


Pentru că înot şi zbor în sus, 

voi îmbrățişa luna 

sau poate un trup de-al meu viitor, 
căruia-i sunt 

amintire, urcând şi arzând. 


63 


Universul inteligibil: Călătoria în Nord 


64 


ELEGIA A OPTA, HIPERBOREANA 


Ea mi-a spus atunci, văzând lucrurile fixe 
ale alcătuirii mele: 

Aş vrea să fugim în Hiperborea 

şi să te nasc viu, 

asemenea cerboaicei, pe zăpadă, 

în timp ce aleargă şi urlă 

cu sunete lungi atârnate de stelele nopții. 


La frig cu noi şi la gheaţă! 

Îmi voi dezbrăca trupul 

şi voi plonja în ape, cu sufletul neapărat, 
luându-și drept limită 

animalele mării. 


Oceanul va creşte, desigur va creşte 
până când fiecare moleculă a lui 
cât un ochi de cerb va fi, 

sau 

cu mult mai mare, 

cât un trup de balenă va fi. 


Voi plonja într-o astfel de apă mărită, 
izbindu-mă de brownienele privelişti, 
într-o mişcare de spor, disperată, 

voi face zigzaguri: lovită 

de mari, întunecate, reci molecule, 
adeptele lui Hercule. 


Fără putinţă de-nec şi fără 

putinţă de mers şi de zbor — 
numai zigzag, şi zigzag, şi zigzag, 
înrudindu-mă cu feriga... 
printr-un destin de spor... 


Aş vrea să fugim în Hiperborea 

şi să te nasc viu, 

urlând, alergând, zdrobită de zimții 
cerului vinețiu, 

pe gheața crăpată în iceberguri 
risipite sub cer vinețiu. 


II 


Ea aprinse deodată-o lumină, 

de lângă genunchiul ei, verticală, 
sub o pălărie roşie 

virginală. 


Aruncă lângă glezna mea o carte 
scrisă în cuneiforme. 

Îngeri presaţi ca florile 

se scuturau sfărâmaţi, pe platforme. 


Îngeri înnegriţi între litere, 

între pagina de deasupra şi cea de jos, 
subțiaţi, fără apă în ei şi răcoare, 

cu tăiş fioros... 


Ca să mă tai cu ei de privirile 

care fără să le-nvoiesc, mi-au crescut — 
când, togă virilă, tristeţea mea aspră 
cu o fibulă de gheaţă mi-o prind. 


La Hiperborea, acolo — ea, mi-a spus, 
şi luându-ne unul pe altul de ceafă 

cu braţul drept, cel nezburând, 

ne vom cufunda pe sub gheaţă în apă. 


Hiperborea, zonă mortală 

a mai-marilor minţii, 

loc al naşterilor de copii de piatră, 
din care sculptați sunt doar sfinţii. 


Hiperborea, alb-negru, 
aur-argint, 

revelaţie, nerevelaţie, tristeţe 
alergând şi orbecăind. 


III 


Ea îşi ridică deodată capul: 
deasupra ei aleargă globuri albe 
şi norii se destramă în fâşii verzui. 


Se-arată-o sferă cu întunecimi ca munţii, 
pe care păsările stând înfipte-n ciocuri, 
cu pocnet greu de aripi, o rotesc. 


Desigur, idealul de zbor s-a-ndeplinit aici. 
Putem vedea mari berze-nfipte-n stânca 
mişcându-se încet. Putem vedea 

vulturi imenşi, cu capul îngropat în pietre, 
bătând asurzitor din aripi, şi putem vedea 
o pasăre mai mare decât toate, 

cu ciocul ca o osie albastră, 

în jurul căreia se-nvârte, 

cu patru anotimpuri, sfera. 


Desigur, idealul de zbor s-a-ndeplinit aici, 
şi-o aură verzuie prevesteşte 
un mult mai aprig ideal. 


67 


FULGERUL ŞI FRIGUL 


Toţi cei din curte, deodată, 

neliniştiţi, am simţit prezenţa aripei. 

Acest lucru s-a întâmplat într-o luni după amiază, 
acum un an. 

De atâta vreme, mai ales seara, 

fără să ne spunem unul altuia ceva, 

mai ales seara, seară de seară, 

am simţit prezenţa neliniştitoare a aripei 

printre noi cei din curte. 

Cu discreţie, am căutat în arțar, în magazie, în lucarnă, 
sau chiar sub fotoliul mare din sufragerie. 

De asemeni am căutat după tabloul cu ramă bogată, 
de familie, printre rochiile femeii din dulap, 

după perdeaua de catifea, vişină putredă. 

Părând a privi oriunde altundeva, 

în timp ce vorbeam orice altceva, 

prezenţa aripei ne neliniştea şi ne nelinişteşte. 

De aceea radioul întotdeauna este pus mai tare, 
iar pompa din curte lăsată să curgă zgomotos. 
S-au înmulțit pisicile şi câinii din această pricină, 
iar becul electric de la intrare e lăsat aprins 

toată noaptea. 

Abia acum, după un an de zile, 

plecând în grabă din casă, chemat de un pacient, 
i-am simţit brusc, în spinare, 

adierea rece. 

M-am oprit în colţul străzii 

ŞI, fulgerător, mi-am întors chipul spre casă. 

Ah, tu frig, tu fulgerare! 

Îngerul este chiar zidul casei, 

zidul cel mare tăiat la mijloc de o fereastră pătrată. 
Chiar acest zid este, 

acesta, cu fereastra pătrată! 

Chiar el este 

privindu-mă rece, fix. 


68 


NOD 1 


Gemea şi urla şi mârâia 

cu gât de lebădă întins, 

gemea şi urla şi mârâia 

lupul întins pe prima ninsoare. 

De ce gemi, de ce urli, de ce mârâi, 
de ce striveşti sub tine florile albe de zăpadă 
tu, care ai gât de lebădă, lupule, 
care stai întins pe prima ninsoare 

ŞI urli şi gemi şi mârâi?... 

Pleacă, mi-a zis el, 

du-te de lângă mine, mi-a zis el, 
alungă-te, mi-a zis el! 

Şi m-am dus şi am plecat 

şi m-am alungat 

şi am lăsat singur pe lup 

pe lupul cu gât de lebădă 

pe lupul care urla şi striga şi mârâia, 
plin de fulgi de zăpadă, 

întins pe prima ninsoare. 


69 


SEMN 4 


Mergeam prin zăpadă înfrigurat 

când deodată am auzit-o strigându-mă dinapoia mea: 
„la-mă cu tine, ia-mă cu tine, ea m-a rugat, 

cele două picioare din spate 

în laţ greu îmi sunt ferecate. 

Ia-mă cu tine, ia-mă cu tine”, mi-a zis. 


Mergeam înfrigurat şi nici că-mi păsa, 

vulpea argintie din laţ spre mine se lungea, 

„la-mă cu tine, ia-mă cu tine”, mi se ruga, 

mie nici că-mi păsa, 

înfrigurat prin zăpadă mergeam, 

fără de suflet în mine şi fără de ram, 

se albea argintiu spre dimineaţă, 

vulpea prinsă în laţ se lungea ca o frânghie în spatele meu 
începuse să ningă, dar tot o mai auzeam 

cum mă ruga s-o iau cu mine. 


Mergeam înfrigurat prin zăpadă şi mă ningea, 
vulpea argintie în spatele meu se lungea, 

ca o rază a frigului se făcea, 

„la-mă cu tine, ia-mă cu tine”, scâncea, 

cât un orizont de lungă şi de curbată se făcuse ea, 
vulpea argintie cu picioarele de pe urmă în laţ, 

ca o rază rece a fulgilor de nea, 

din urmă mă ajungea şi nu mă ajungea. 

„la-mă, ia-mă cu tine, ia-mă, ia-mă cu tine!” 


Mă înfrigurasem de tot şi mergeam prin zăpadă 
şi ningea atât de des 
încât de vedere nu mai aveam nevoinţă. 


70 


PIERDEREA CUNOȘTINȚEI PRIN CUNOAŞTERE 


Pentru că tatăl meu şi pentru că mama mea, 

pentru că sora mea mai mare şi pentru că sora mea mai mică, 
pentru că diferiți frați ai tatălui meu şi pentru că diferite surori ale mamei mele, 
pentru că diferiți iubiţi ai surorilor mele, 

închipuiți sau reali, 

pentru că rudele sărace şi rudele bogate, 

pentru că toţi erau de faţă în casa copilăriei mele, 

toţi erau de faţă, veniţi întocmai şi numai pentru mine, 
pentru că toţi se sculaseră din somn 

şi aceasta se vedea, 

pentru că toţi aveau acele feţe proaspăt ieşite din somn 

şi aceasta se vedea, 

se vedea că veniseră pentru mine, 

acolo, în casa în care mă născusem 

de numai câteva decenii, 

pentru că toţi erau de faţă ca să mă vadă, 

ca să mă vadă cum mă voi comporta, cum voi răspunde 

ba mai mult decât atât, cum voi fi în stare să fiu, 

nici eu nu m-am lăsat mai prejos 

şi am adus cu mine tot ceea ce puteam să aduc. 


Ce am adus cu mine? 

Am adus cu mine turma mea de lei străvezii. 
Cum era turma mea de lei străvezii? 

Ei erau după cum urmează: 

ca jadul, 

ca norul alb, 

ca sticla moale. 

Părea că se poate vedea prin ei. 

Prin ei nu se putea vedea nimic. 


Ei erau cât bivolii 
din moment ce coama lor şi-o frecau de şoldul meu. 
Deşi animale se purtau ca nişte arme. 


Cum adică de se purtau ca nişte arme? 

Uite cum: unul dintre ei şi-a pus labele străvezii pe partea stângă 
şi pe partea dreaptă a pieptului meu, 

cu limba străvezie mi-a lins faţa năduşită, 

cu limba străvezie mi-a lins sternul. 

Depune propria mea mamă mărturie de aceasta: 

din dragoste şi lingându-mă, leul mi-a rupt cămaşa 


şi coasta. 

Mama mea depune mărturie că aşa a fost, 
pentru că ea mi-a adus o nouă cămaşă de piele 
pe al cărei umăr drept înflorea o bubă roşie. 

Şi tot ea mi-a adus o nouă coastă, 

ca s-o înlocuiască pe cea veche şi ruptă. 
Mama mea depune mărturie de aceasta, 
pentru că mama mea când m-a făcut pe mine 
m-a făcut înţelept şi cu piese de schimb. 


Ce mi-a făcut dublu? 

Mai întâi mi-a făcut dublu pământul pe care calc. 
Dacă se strică sub mine pământul 

maică-mea mi-aduce altul sub tălpi 

pregătit din timp 

ŞI, şi încercat din vreme, antrenat 

în diferite întrebuinţări cosmice. 


Alt leu transparent mi se atârnase 

o dată cu mirosul iute al subțiorii de bărbat 

ca o puşcă transparentă 

trăgând din ea urlete transparente. 

Nu invizibile, pentru că prin invizibil se vede. 
Transparente, pentru că prin transparenţă nu se vede, 
transparenţa fiind memoria plângândă 

a tot ceea ce este invizibil. 


În faţa tuturor rubedeniilor mele am venit 

cu turma de lei transparenţi 

pentru că trebuia să dau lupta cu invizibilul. 
Leii se frecau unii de alţii ca flăcările între ele. 
Eram numai între bărbaţi, noi prietenii: 

nici o leoaică nu era printre noi, nici o stea. 


M-am oprit drept în mijlocul curții casei în care m-am născut. 


Toate rudele mele s-au ridicat la cer, 
s-au aşezat albe şi strălucitoare 

ca şi cornul lunii noi 

alb şi strălucitor 

pe cerul fără nori. 


Zarvă de lei transparenţi mă înconjura. 

Râdeam ca să-mi liniştesc rudele 

şi ele chiţcăiau timide 

aşa că noaptea începu printr-o ploaie de meteoriți. 


Am cerut o ţigară şi tata a coborât pe o rază şi mi-a aprins-o. 


12 


El a venit special pentru că voia să-mi explice ceva numai mie, 
în aşa fel încât ceilalți să nu audă ce-mi spune. 


Am făcut un semn cu inima leilor transparenţi care mă înconjurau. 
Ei toţi, haldăii, m-au strâns ca un inel al lui Saturn 

tăcându-şi mişcările, 

şi de jur împrejurul meu s-au aşezat astfel 

cum trebuie că erau aşezate pe scutul lui Ahile 

anotimpurile, când Tethis, mă-sa, 

venise să-i dăruiască scutul fierbinte, 

arzând pielea de pe degete, 

proaspăt scos din cuptorul lui Vulcan. 


Conversând cu tine harul meu a tremurat. 


Tata mi-a spus ce avea să-mi spună: 
numai eu am auzit ce mi-a spus. 
Voi nu aţi auzit ce mi-a spus. 

Nici tu nu ai auzit ce mi-a spus. 


Am dat drumul leilor să fie din nou aşa cum erau. 
Am rânjit şi le-am strigat: 

„Au trecut vremurile când Ahile purta un scut”. 
Între timp mi-am terminat ţigara, 

rudele mele argintii strigau pe cer; 

se putea cânta pe cozile stelelor căzătoare, 

pe tipetele lor de încurajare, 

ca pe o harfă. 


Un leu străveziu a început să-mi lingă rotula piciorului drept. 
Mă gâdila plăcut. 

Tocmai de aceea el mă linsese pe rotulă, 

ca să mă facă să surâd rudelor mele. 


II 


Şi în fine el a venit. 

El era foarte tânăr şi suav. 

EI era plin de bunăvoință. 

Şi nu părea deloc că are chef 
să mă înfrunte. 


Mai mult decât atât, el părea că plânge. 

Oasele lui erau mai subţiri decât oasele mele. 

Pielea de pe el era mai puţin iubită decât pielea de pe mine. 
El a venit singuratic. 


Timid. 
Şchiopătând din pricina marei lui singurătăți. 


El a strigat cu voce de tânăr bărbat îndrăgostit. 


El a strigat având grijă însă să-şi aleagă sunetele strigătului. 


De îndată strigătul lui se transformă într-o adresare. 
Deci el mi se adresă: 


„Prin hubloul acela eu totuşi m-am uitat la planeta aceea. 
Mi-a fost o rară frică, 

mi-a fost un coşmar. 

Planetă singură şi plină de bube, 

de bube cereşti, neinfectate. 

lată, m-am întors, mi-a spus el, 

şi tu de ce vrei să mă înfrunţi cu tot dinadinsul, 

şi tu de ce ai venit cu leii tăi străvezii în întâmpinarea mea, 
şi tu, îmi spuse el aplecându-se către urechea mea, 

tu, mai ales tu, de ce ai venit cu toate rudele tale 
planetare?” 


El era neobişnuit de melancolic, 
deosebit de înfrigurat, 

şi tot timpul 

îmi stârnea ciudata părere de rău 
că nici eu şi nici leii mei, 

că noi, cei care îl întâmpinam, 

nu aveam nimic muieresc în noi... 
El mi-a spus surd: 

„Ai mei toţi s-au sugrumat de spaimă 
când eu mi-am asumat plecarea 
către dincolo”. 


EI s-a plecat către urechea mea şi mi-a zis: 

„Deci să-ţi spun totul, absolut totul; 

voi încerca să-ţi descriu ce am văzut prin hublou”. 
„Nu”, i-am spus eu. 

Brusc toţi leii mei străvezii şi-au căscat spre el boturile 
flămânde, 

cu dinţii străvezii, 

flămânzi. 


„Bine, mi-a zis el, dacă nu vrei să ştii nu-ți spun”. 
„Nu vreau să ştiu”, i-am răspuns. 

„Să plec?”, m-a întrebat el. 

„Cum o să pleci, i-am răspuns. 

Nu vezi că sora mea e îndrăgostită de tine?” 
„Cheamă-ţi rudele atunci, mi-a spus el, rămân”. 


74 


„Nu chem pe nimeni, i-am răspuns, dar rămâi”. 


Leii străvezii ai mei 

s-au lipit între ei. 

Leii străvezii ai mei 

brusc s-au foarte lipit între ei. 


Ei au devenit un scut. 

Mie mi s-a făcut somn şi m-am culcat pe scut. 
„Lasă-mă să te ridic şi să te port pe scut”. 
„Ridică-mă, am urlat, poartă-mă”. 


75 


LUPTA CU CINCI ELEMENTE ANTITERESTRE 


I 


Generalul a venit la mine şi mi-a spus: 
„Eşti singurul care mai poate face ceva; 
de tine depinde dacă vom mai fi 

sau dacă nu vom mai fi astfel”. 


... Se puteau vedea soldați 
de-a lungul drumurilor. Se putea 
vedea o mare zarvă liniştită. 


Nici unul nu era în repaus, de voie. 
Nici unul nu era încordat şi gata 
de atac însă. 


II 


Ce să fac? Cum să fac? Când? Unde? 
El m-a împins încet, de omoplaţi, 

pe teren, în afară, 

lângă puiandrul de arțar uscat. 


Aici era linişte, 

şi pe fâşia arată proaspăt, 
deodată, 

la capăt, sub norii întinşi 
s-a azvârlit în mine 

cu mărul. 


III 


Am vrut să plonjez şi să prind mărul 

ca pe o minge. 

Ar fi fost o greşeală, — 

mi-au spus după aceea, îngerii, 

ar fi fost o greşeală, mi-au spus după aceea 
prietenii, rudele, corpul militar. 


IV 


M-am repezit la măr, 


i-am dezlipit de pe el inelul 

ca de Saturn, 

m-am repezit la măr 

şi-am dezlipit de pe el 

banderola roşie ca şi-aceea 

de pe vechile pachete de țigări de lux. 


V 


Mărul s-a rupt în două, viermele 

mi-a curs printre degete în pământ; 
rămas la capătul fâşiei de pământ arate 

şi cu un arțar uscat la capăt 

rânjeam 

ca proaspătul beţiv intrat într-o popicărie. 


VI 


Generalul m-a dus în mijlocul soldaţilor 
neliniştiți, 

pe străzile acelea înguste-n care ei 
mergeau nici încordaţi, dar nici destinşi. 


M-a dus ca să mă vadă şi m-a dus 
ca să-i alin, 

sub norii ca de ploaie, atârnând, 
peste oraşul cu înguste străzi şi cu soldaţi, 
cu acei stranii soldaţi higienici 
mirosind a lavandă, 

nici liniştiţi şi nici 

neliniştiți, 

cu ochii mari, apoşi, 

cumpănind în mână arma 

pe care împotriva cui, ei nu ştiau 
în ce direcţie 

îşi poate întinde — focul. 


VII 


„Mai am un singur element 
şi ultimul, ca să-l învingi, 
astfel putem scăpa şi fi, — 
altfel vom fi, — dar altfel...” — 
îmi spuse generalul. 


77 


VIII 


Doi, trei şi patru. 

Lupta a doua, lupta treia, lupta patra 
nu mi le mai pot aminti. 

Generalul m-a asigurat că ele 

nu ţin în nici un fel, de cuvinte, 

şi deci nici de lucruri 

sau de civilizaţia noastră. 

Generalul m-a asigurat 

că am învins şi în doi, 

trei, patru, 

lupta doua, lupta treia, lupta patra, 

dar ca învingător mi se retrage dreptul 
de a mai şti ceva despre victimă 

şi despre locul luptei, 

din afară sau dinlăuntrul, 

de sub nori sau chiar din interiorul nervilor. 
Generalul mi-a adus ca dovadă faptul că sunt, 
că este 

că suntem 

că sunt, 

că oraşul exista încă, aşa cum îl ştim. 


Generalul mi-a spus că noi 
nu ne putem lăuda cu victoria 
din cea de a doua 

din cea de a treia, a patra, 
pentru că ea nu ţine de domeniul 
comunicării 

de domeniul înţelesului 
NȚELESULUI... 
ȚELESULUI... 
ELESULUI... 

LESULUI... 

ESULUI... 


Am priceput că lupta 

împotriva celui de al cincilea element, 
lupta definitivă, se va da 

pe o stradă. 


Şi în acea secundă lupta s-a şi dat. 


Mutarea zidurilor, am spus. 

Mutarea zidurilor, am strigat 

şi i-am mutat toate zidurile din spate. 
(Datorită generalului care mă ţinuse 
de un umăr 

ca să n-am eu însumi zid în spate, 
l-am învins.) 


Generalul m-a izbit cu palma în umărul stâng 
şi eu nu aveam zid în spate, 

în spatele meu era numai generalul. 

EI, cel din faţa mea, el, a rămas, 

fără zid în spate. 

El, cel de al cincilea element antiterestru, - 
fiindcă avea ziduri în spate 

a rămas fără ziduri în spate. 


Toată partea de case a străzii 

am mutat-o cu gestul brusc 

şi el 

cel de al cincilea 

care ar fi vrut să mute cealaltă parte 
a străzii... 

dar generalul m-a izbit cu palma 

în umărul stâng 

astfel eu nu mai aveam ziduri în spate; 
el, cel de al cincilea 

nu bănuia că nu-i stau în față 

ci pur şi simplu merg pe stradă 

cu generalul în spate. 

Astfel i-am mutat zidurile din spate, 
mutarea Zidului se numeşte 
moartea celui de al cincilea element. 


El a căzut supt, 

fără nimica în spate, 
fără zgomot 

şi portocaliu. 


A căzut ca şi cum n-ar fi fost. 
Eu i-am mutat zidurile. 
Eu i-am mutat Zidul. 


X 


Năduşiţi, asudați, vlăguiți, 


79 


am mers cu generalul 

în mijlocul soldaţilor. 

Ei se uitau la noi 

şi nu le venea să creadă că am învins. 
Ei se uitau la noi, la general 

şi la mine, 

gata de luptă. 


Ei nu puteau să bănuiască victoria noastră. 


Ei nu puteau să creadă 
că nu mai aveau de ce să lupte. 


Neîncrederea lor îl obosea pe general. 
Dar generalul de multă vreme 

îmi atârna ca o aripă cenuşie 

şi moale, 

de şira spinării. 


XI 


Deasupra mea se auzi o voce: 
— Copil iubit, 

tu ai mâini pătrate, 
nemurdărite de sânge! 


80 


Universul inteligibil: Vitrificarea 


81 


TRANSFORMAREA ÎN PERLĂ 


Încă de pe când era 

un simplu bărbat 

se puteau vedea la el unele luciri 
albicioase, ca şi cum 

laptele ar putea îngheţa. 


Închipuiţi-vă laptele femeii îngheţând... 


Ochii îi erau de gheaţă 
chiar şi atunci când râdea, cu toţi 
dinţii lui albi. 


A început să se transforme în perlă 
încet-încet. 

Chip de perlă, piept de perlă, 
unghii bombate de perlă. 


I-au crescut şi aripi. 
Nişte aripi rigide, de perlă. 


Incă de pe vremea când era 
un simplu bărbat 
el avea ochii îngheţaţi. 


Mai târziu s-a transformat în perlă. 
Greutatea lui a sporit. 


Deşi are aripi nu poate să zboare 
din pricina greutăţii; 

deşi are picioare nu poate 

merge din pricina greutăţii. 


Stă nemişcat şi priveşte fix! 
Noi ne uităm la el cu dragoste 
cu admiraţie, cu groază. 


Poate că din pricina unei boli 

s-a schimbat în perlă, 

sau poate că s-a transformat în perlă 
din pricina unei idei 

care nu există pe pământ. 


Incă de pe vremea când era 
un simplu bărbat 


82 


părea uneori foarte bolnav. 
Incă din acea vreme avea unele idei 
de neînțeles. 


Acum noi ne uităm la el cu spaimă 
cu dor, cu nelinişte. 
EI s-a transformat în perlă. 


Noi nu. 

Încă de pe vremea când era 
un simplu bărbat, 

ochii lui erau ficşi. 


83 


PUŢINĂ STICLĂ COLORATĂ 


Paharele nenorocite 

care sunt trupurile noastre, 
doamne dă, doamne dă, 

să nu le spargi chiar tu în mâna ta, 
să nu le spargi chiar tu. 

Mai bine bea puţinul nostru creier, 
ciorba de înger fiartă rău; 

mai bine bea poşirca inimii de sânge 
cu multă Dunăre turnată-n ea. 
Lasă-ne dacă poţi să laşi, — 

o masă pe care morţi să stăm, 

să vină cei care ne ştiu 

şi să aducă lumânări de plâns 

O, fii îndurător şi nu ne rupe 

în sfântă mâna ta 

puţina sticlă colorată prin care 
părinţii noştri mult privit-au. 


84 


Am început să înţeleg câte ceva 
din ceea ce ştiu: 


In mine e un ochi 
înlăuntrul meu. 


Până nu-mi zdrenţuiesc trupul 
în planete, 

el nu-mi va atrage viaţa 

în sine. 


Şi chiar dacă mă spinteci, 
el, 

ochiul dinlăuntrul meu, 
nu va curge-n afară. 


Strig: Da! 

El este vederea în acţiune. 

Nu are trup decât de jur 
împrejurul lui. 

Acţionează înlăuntru, mai ales 
înlăuntrul său însuşi. 


Are caracter abstract, — 

deşi pot bea apă peste el, 

apă cu peşti 

cu străfund de mare 

cu țărm, 

cu dealuri, cu munţi 

la marginea câmpiei, 

cu nori plutind în aerul acela... 


Strig: Da! 

Ochiul acesta nu se elimină. 
El este vederea 

în acţiune. 


Ea vede. Eu sunt orb. Ea vede. 


El e înlăuntrul meu, 
şi dureros şi mişcător. 


El e abstract, atât de abstract 
încât 


VEDERE ÎN ACŢIUNE 


85 


existența mea concretă 


trece printr-un mare pericol. 


El fără mine însă 
nu există. 


Eu fără el par a exista. 
El e în mine. 

Nu se vede. 

E în acţiune. 


86 


A TREIA ELEGIE 


Contemplare, criză de timp şi iar contemplare 


I. Contemplare 


Dacă te trezeşti, 
iată până unde se poate ajunge: 


Deodată ochiul devine gol pe dinlăuntru 
ca un tunel, privirea 
se face una cu tine. 


Iată până unde poate ajunge 
privirea, dacă se trezeşte: 


Deodată devine goală, aidoma 
unei ţevi de plumb prin care 
numai albastrul călătoreşte. 


Iată până unde poate ajunge 
albastrul treaz: 


Deodată devine gol pe dinlăuntru 

ca o arteră fără sânge 

prin care peisajele curgătoare ale somnului 
se văd. 


II. Criză de timp 


O, scurtă tristeţe, insectă verzuie, 

voi, blânde ouă, locuind un miez de meteor 
spart; şi de pălmile mele acoperite 

ca să renască un cu totul alt decor. 


Camera se varsă prin ferestre 

şi eu nu o mai pot reţine în ochii deschişi. 
Război de îngeri albaştri, cu lănci curentate, 
mi se petrece-n irişi. 


Mă amestec cu obiectele până la sânge, 

ca să le opresc din pornire, 

dar ele izbesc pervazurile şi curg mai departe 
spre o altă orânduire. 


87 


O, scurtă tristeţe, rămâne 

de jur-împrejur o sferă de vid. 

Stau în centrul ei şi unul câte unul 
ochii din frunte, din tâmplă, din degete 
mi se deschid. 


III. Contemplare 


Deodată aerul urlă... 

Îşi scutură păsările în spinarea mea 
şi ele mi se înfig în umeri, în şiră, 
ocupă totul şi nu mai au unde sta. 

În spinarea păsărilor mari 

se-nfig celelalte. 

Frânghii zbătătoare le târăsc, 
acvatice plante. 

Nici nu mai pot sta drept, 

ci doborât peste pietre fluorescente, 
mă ţin cu braţele de stâlpul unui pod 
arcuit peste ape inexistente. 

Fluviu de păsări înfipte 

cu pliscurile una-ntr-alta se agită, 
din spinare mi se revarsă 

spre o mare-ngheţată, neînnegrită. 
Fluviu de păsări murind, 

pe care vor lansa bărci ascuţite 
barbarii, migrând mereu spre ţinuturi 
nordice şi nelocuite. 


IV. Criză de timp 


Ca şi cum s-ar sparge un mormânt 
şi-ar curge pe fluviu 
tot misterul lui... 


Dar mai degrabă, 
ea, privirea, ne ţine 
la un capăt al ei fructificaţi. 


Suge din noi cât poate, 
părând a ne-arăta 
îngerii copacilor şi ai 
celorlalte privelişti. 


88 


Copacii ne văd pe noi, 
iar nu noi pe ei. 


Ca şi cum s-ar sparge o frunză 
şi-ar curge din ea 
o gârlă de ochi verzi. 


Suntem fructificaţi. Atârnăm 
de capătul unei priviri 
care ne suge. 


V. Contemplare 
Se arăta fulgerător o lume 


mai repede chiar decât timpul literei A. 
Eu ştiam atât: că ea există, 


deşi văzul dinapoia frunzelor nici n-o vedea. 


Recădeam în starea de om 

atât de iute, că mă loveam 

de propriul meu trup, cu durere, 
mirându-mă foarte că-l am. 


Îmi lungeam sufletul într-o parte, şi-ntr-alta, 
ca să-mi umplu ţevile braţelor cu el. 

La fel şi globul de peste umeri 

şi celelalte-nfăţişări, la fel. 


Astfel mă încordam să-mi aduc aminte 
lumea pe care-am înţeles-o fulgerător, 

şi care m-a pedepsit zvârlindu-mă-n trupul 
acesta, lent vorbitor. 


Dar nu-mi puteam aminti nimic. 
Doar atât — că am atins 

pe Altceva, pe Altcineva, pe Altunde, 
care, ştiindu-mă, m-au respins. 


Gravitaţie a inimii mele, 
toate-nţelesurile rechemându-le 
mereu înapoi. Chiar şi pe tine, 
rob al magneţilor, gândule. 


89 


NINGE CU OCHI 


Dar ninge. Ninge cu ochi de peşti, 

cu ochi de şerpi, de câini. 

Ninge izbind în ziduri până devin nefireşti, 

oarbe şi fără stăpâni. 

Ninge. Şi ochii se sparg, lăsând afară 

vederi de piatră, privelişti marine, 

înfățișări ale lumii fără de sine, 

micşorată, fugară. 

Ninge. Pupile rotunde, drepte, piezişe, 

pătrate, triunghiulare, 

îngheţând în ţurţuri fără culoare, 

atârnând de jgheaburi, de acoperişe... 

Ochi rostogoliţi în canale. Azvârliţi cu lopata de lemn 
să se facă pârtie goală, pe stradă. 

Ochi, bulgări de gheaţă. Ochi, om-de-zăpadă. 
Ochi peste care trece sania-n clinchet solemn. 
Ochi mari. Din ce în ce mai mari, până se sfarmă. 
Ochi cu pupile negre lăţindu-se-ntruna, 

cât fereastra-n care bate luna, 

ochi cât zidul. Ninge. Ochi cât turla. Ochi de iarnă. 


90 


MARELE OCHI AL IERNII 


Ochi mare, nu te vezi decât tu, 

noi suntem imagini rapide 
curbându-ne, atunci, acu, 

şi rupți ca raza în lichide. 
Alunecăm pe emisfera ta, 

sculpturi în relief, de aer, 

şi ţărmul pleoapei reci şi grea 
ne-nfige-n furci de gene verzi, cu vaier. 
Şi ne-ntâmplăm, pierim, ne stingem 
pe irisul în contemplare, 

dar nu-ţi suntem priviri, ci ningem 
în iarna ta, ochi mare, tu, ochi mare. 


91 


Cum te uiţi la o eclipsă de soare 
printr-un geam afumat, 

tot astfel se uită prin mine 
ochiul din spatele meu, opal 
spre ochiul fix din orizont, oval 
coborând din deal spre o vale 
urcând o vale spre deal. 


SEMN 7 


92 


VITRIFICARE 


A început să se vadă prin tine, 
Uită-te ochiule, uită-te, 

eşti mult mai dur ca altădată 
şi mai nevorbitor. 


Văd un animal uriaş 
în timp ce face un ou uriaş. 
Uită-te ochiule şi înspăimântă-te. 


Sufletele au obosit. 

Să sărutăm oul de păsăre 
şi să ne luăm adio 

de la el. 


Văd un animal uriaş. 
Respirația lui este verde, 
ochii lui sunt verzui, 
dinţii lui sunt verzi, 
ghearele lui — dinţi. 


Uită-te ochiule, uită-te 

ŞI ia-ți adio. 

A început să vadă prin noi 
de la o vreme. 


Simt că a început să vadă prin noi 
de la o vreme, 

ca şi cum cineva ar privi 

prin noi 


Şi spre ce priveşte nu ştim. 


93 


ELEGIA A DOUA, GETICA 


In fiecare scorbură era aşezat un zeu. 


Dacă se crăpa o piatră, repede era adus 
şi pus acolo un zeu. 


Era de ajuns să se rupă un pod, 
ca să se aşeze în locul gol un zeu, 


ori, pe şosele, s-apară în asfalt o groapă, 
ca să se aşeze în ea un zeu. 


O, nu te tăia la mână sau la picior, 
din greşeală sau dinadins. 


De îndată vor pune în rană un zeu, 
ca peste tot, ca pretutindeni, 

vor aşeza acolo un zeu 

ca să ne-nchinăm lui, pentru că el 
apără tot ceea ce se desparte de sine. 


Ai grijă, luptătorule, nu-ţi pierde 
ochiul, 

pentru că vor aduce şi-ţi vor aşeza 
în orbită un zeu 

şi el va sta acolo, împietrit, iar noi 
ne vom mişca sufletele slăvindu-l... 
Şi chiar şi tu îţi vei urni sufletul 
slăvindu-l ca pe străini. 


Lui Vasile Pârvan 


94 


EGG 


Nu pot alerga decât în direcția ochilor mei. 
O, zeul, cum îmi locuieşte-n creier 

Nu pot alerga decât ca patru după trei, 

ca sunetul de greier după greier. 


Tu, mare proprietar de creiere ce eşti, 
tu, care alergi numai înaintea ta, 

tu, nefirescule între fireşti 

trăiri, de pururi altceva. 


Nu, niciodată nu eşti tu 

în centru cum e galbenul, 
înconjurat şi-atunci şi-acu, 
de corcovul, de carpenul. 


O, nu există nici un ou 

din care să se nască 

lumea trăită rău, din nou 

în lumea cea visată şi cerească. 


Pământul însuşi nu e ou, nu, nu! 
Din el nicicând nu se va naşte 
pământ cum naşte din ecou 
ecouri, împietrite, moaşte. 


Nu, tu nu eşti, nu, nu exişti 
în timpu-n care sunt şi sunt. 
Pământul nu e ou, el nu 

va naşte din pământ, pământ. 


Să fie sfântă întâmplarea de a fi, 
ales sau nu, dar pururi însuţi, 
mirată lacrimă care-ţi ivi 
înnobilând cu sine plânsu-ți. 


95 


Universul inteligibil: Marele Tot 


96 


ALEGEREA SFEREI 


Aleg o sferă în care mă înscriu, 
loc al luptelor de seară 

între tot ce este viu 

şi tot ce-ar putea să moară. 


Braţul şi piciorul, da 
pot şi fără ele, sternul 
umărul aidoma 
înjosesc fiind, eternul. 


Aleg o sferă. Centrul ei 
îl mut din inimă-n afară 
încep deci luptele de trei 
de cinci, şi seria impară 


cea care neagă, ne-mpărțind 
în jumătăţi mereu perfecte 
albul şi negrul, azmuţind, 
în, oblice-nfruntări, directe. 


97 


CÂNTEC 


Acum vom sta înlăuntrul unui ochi 
văzuţi din toate părțile. 

Sfera ne va-nconjura glorios 
deodată, cu hărțile: 

Copaci cu vârfurile întoarse spre noi, 
munți, oraşe, catedrale... 

Ca pe un zid al morţii maşinile 
înnegresc, albe spirale. 

Te țin de umăr. Tu-nclini tâmpla 
rece ca-ntotdeauna. 

Suntem doi şi singuri 

şi-n loc de inimă ne bate luna. 


98 


CERTAREA LUI EUCLID 


Postulat 


“Nici un lucru nu poate să ocupe acelaşi spaţiu în acelaşi timp cu un alt lucru” 
Fals citat din Euclid 


Dar sufletul şi trupul? 


Adorm şi îmi las capul să-mi atârne 
în lumea simultană, 

eliberând de greutatea capului meu 
această lume 

şi-ngreunând cu greutatea acestuia 
lumea simultană. 


Cum, nu?! 

Cum nu se poate, cum nu se pot 
în acelaşi timp, în acelaşi loc 
două lucruri. 


Dar sufletul şi trupul? 
Dar helful şi helvolul? 


II 


Ah, da, eu locuiesc într-un spaţiu 

lipsit de generozitate. 

Locuiesc pe o sferă, pe o sferă, pe o sferă, 
pe o sferă. 


Dac-aş fi locuit pe un pătrat, pe un cub, 

ar mai fi fost o oarecare risipă 

dar eu locuiesc pe o sferă, pe o sferă, pe o sferă, 
pe o sferă. 


Totul este bazat pe economie, 
Maximum de conţinut, 


minimum de formă. 


Libertatea este o formă. 
Conţinutul este însăşi existenţa noastră. 


99 


Totul e bazat pe economie; 
pământul este o sferă, 

luna este o sferă, 

soarele este o sferă, 
stelele, sublime, sunt sfere. 


Locuiesc pe o sferă, pe o sferă. 
Pământul are munţi, 

luna circuri, 

soarele pete, 

stelele raze, 

dar numai pentru lumea aceasta, 
a mea, 

dintr-o iluzie a ei, de libertate. 


III 


Nu se poate copacul să fie copac. 
Ar fi prea liberă vederea vegetalului. 


Nu cred că am două mâini şi două picioare. 
Ar fi prea liberă vederea trupului. 


Totul e bazat pe economie. 

În lumea simultană, trupul meu 
se compune cu trupul meu 

şi ramura se compune cu ramura 
şi trecerea timpului 

cu trimbulinda timpului. 


În lumea suprasimultană 

trupul meu şi cu trupul meu 

se compun cu trupul meu. 

Cu toate la un loc, simultan. 

Ca dinţii care muşcă 

fibră numai dintr-o lume 

şi se compun cu dinţii care muşcă 
hălci numai dintr-o lume 

care se lumizează 

trimbulindă 

într-o sferă, într-o sferă, într-o sferă. 


IV 


100 


Totul e bazat pe economie. 


Nu pot să cred că frunza e verde şi atât. 


În lumea simultană ea este ahov 

şi-n cealaltă lume simultană este sirip 
şi-n cealaltă lume este ep 

în cealaltă up 

şi-n toate celelalte este cum este 

ca să se adune, cu toatele la un loc 

şi să nască o sferă. 


V 


Trec strada. 
În lumea simultană se dărâmă-un zid. 


In lumea simultană, alta, tocmai se cucereşte 


turnul de la Malta 
şi-n cealaltă lume simultană 
tocmai explodează o bombă. 


Şi încă-n lumea cealaltă 

a celeilalte, 

oceanul 

e liniştit şi fără vânt, 

încât atuncea când trec strada 
şi calc cu talpa mea pe lucruri, 
în lumea simultană cealaltă, 
ca şi lisus mă plimb pe ape. 


VI 


Ah, trupule, ah, copacule, 

ah, iarbă cu verde, ah, iepure, 
compunându-ne, îmbucându-ne 

roţi dinţate, asimetrice, 

gândule. 

Numai neliniştea îmbucărilor noastre, 
maxilarul de sus al zeului de mâine 

şi maxilarul de jos al zeului de ieri 
mâncând prada de azi... 


VII 


Euclid, bătrâne şi neomenescule, 
tu ai crezut într-o lume singură, 


101 


cu postulate neomeneşti. 


Ai hrănit omenirea 

cu un bun simţ al stelelor, 
crezându-le singure. 

Ai nemurit dintele 

dar nu şi muşcătura. 


Cu adevăruri ale clipei 

ai vrut să-i spui: opreşte-te 

când nimburi ale lumii simultane 
ne înfloreau pe creştete. 


Oh, Euclid, nebunule, 

prea bunule, străbunule, 
nesăbuitule, plecatule 

şi pentru nimeni arătatule. 

doar clănţănirea dintelui pe dinte 
şi sunetul scăpat în sus, 

din sfera-fiu şi cea părinte 
rămase-afară de nespus. 


Rămasă-afară liberă 
neeconomică, 
oribilă. 


VIII 


Te cert, Euclid, bătrâne, 

aşa cum lov îl certa odinioară pe Dumnezeu 
ce-l umpluse de bube; de boli, 

numai dintr-un pariu cu diavolul 

cu care se compunea ca să facă o sferă. 


Te cert, bătrâne, nesăbuitule, 
lipsitule de vocaţie ce eşti, 
libertate şi câmp, eremitule, 
cerescule între cereşti. 


Şi plâng pe mâna ta muntoasă 

cu lacrimi lungi ca nişte câini de vânătoare 
spunându-ţi: sfera nu-i frumoasă! 

Dar să existe sfere, oare? 


102 


TRANSPARENTELE ARIPI 


Merg şi toate lucrurile dau din aripi; 
aripile de piatră ale pietrelor 

bat atât de încet, 

încât pot smulge din ele cristalele de cuarț 
ca pe nişte pene dureroase. 


De altfel nu mă interesează decât aripile pietrelor 
pentru că bat foarte încet 

pentru că bat în interiorul lor, 

care este în acelaşi timp interiorul timpului. 


Aici sunt odăi, camere, culoare, 
săli de tron. 

Regele păsărilor nu are aripi. 
El nu zboară pentru că prin el 
se zboară şi se dă din aripi. 


Prin arterele regelui păsărilor 
migrează cocorii şi cârdurile de rațe sălbatice. 


E o migraţie de la cot la umăr. 
Linia tropicelor 
nu este altceva decât sprânceana lui. 


Dar la Ecuator, ah, Ecuatorul! 


Aici în pietre unde totul este dur, 
unde timpul poate fi pipăit, 

unde trecutul pare a nu exista, 
unde viitorul nu poate fi imaginat, 
se află sala tronului. 

Aici stă regele păsărilor — 

el este orb, este mut. 


Este surd, este şchiop, 
este nemâncat, este nebăut. 
Este nedus, este nenăscut. 
Este nebun, este neînţelept, 
este nefericit, 
este neapărat, este nenăscut. 
Este netrebnic, este neghiob, 
este nefericit, este nedemn, 
este nevăzut, este neauzit, 
este negustat, este nepipăit, 


103 


este nenăscut. 
Este nemaipomenit, este neînchipuit, 
este nevisat, este neadormit. 
Este necugetat, este nevolnic, 
este nenăscut. 


Pietrele dau din aripi cel mai încet. 
Pietrele ţin în ele pe regele păsărilor. 
Pietrele zboară stând pe loc. 


Pietrele nu se gândesc la altceva decât la piramide. 


Regele păsărilor e înlăuntru, 

înlăuntrul regelui păsărilor 

sunt păsările, 

înlăuntrul păsărilor sunt maţele lor şi gurile lor, 
în guşile păsărilor sunt grăunţele. 

Cine vrea să semene grăunţe 

mai întâi trebuie să spargă pietre. 


Pietrele dau din aripi cel mai încet 
trebuie înnodate la capete 

mai multe vieţi 

pentru a alcătui o singură privire. 


Cu o astfel de privire se poate vedea timpul. 
Pietrele dau din aripi cel mai încet — 
înlăuntrul lor e regele păsărilor — 


Regele păsărilor stă pe un tron în formă de ou. 
E chiar pământul pe care-l locuim. 
Regele păsărilor îl cloceşte. 


104 


CINE SUNT EU? 
CARE-I LOCUL MEU ÎN COSMOS? 


Fără mine nu se poate, dovadă că sunt. 
Fără mine nu s-a putut; 

dovada e că m-am tras din mine însumi 
adică din acel mine care-a fost. 


Eu sunt cel care nu se poate fără de el. 
Eu sunt cel care nu s-a putut fără de el. 
Eu sunt cel care a dat mărturie 
pentru existenţa lui Dumnezeu. 


Eu sunt cel care am dat mărturie 
de nonexistenţa lui Dumnezeu, pentru că 
eu l-am făcut pe Dumnezeu vizibil. 


Eu sunt făcut de Dumnezeu, pentru că 
eu l-am făcut pe Dumnezeu. 


Eu nu sunt nici bun nici rău 
ci sunt, pur şi simplu. 


Eu sunt cuvântul „sunt” 
Eu sunt urechea care aude cuvântul „sunt” 
Eu sunt spiritul care înţelege cuvântul „sunt”. 


Eu sunt trupul absurd al lui „sunt” 
şi literele lui. 

Eu sunt locul în care există „sunt” 
şi patul lui, în care doarme. 


105 


ALEPH LA PUTEREA ALEPH 


Deodată văzum ochiul triunghiular, 
toţi şi singur. 


Mă-depărtam pe raza lui 

atât de iute încât, 

deşi la-nceput acoperea tot spaţiul meu 
de vedere, 

imediat am distins sprânceana şi chipul 
ca şi cum mi-aş fi dezlipit 

faţa de faţa lui, 

sau, 

ca şi cum irisul lui ar fi însăşi bolta — 
şi pupila lui, soarele negru. 


II 


Aleph! Iată punctul din care 
se vede sensul întregului, ca şi cum 
sensul ar fi însuşi întregul. 


Aleph! Iată ochiul; acum 

abia dacă se mai zăreşte, 

şi fiinţa întreagă se ridică aidoma 
unui săritor, deşi 

dacă ar vrea să se sprijine 

de ceva, nu ar avea de ce 

să se sprijine. 


III 


O, poate că sunt mult prea 
aproape, 

şi stăm lipiţi unul de altul... 
Şi dacă totuşi nu stăm 
aproape, 

ci măreţia lui 

mă face să-i zăresc distinct 
fiecare por al pielii? 


106 


IV 


Curtea de bazalt, gutuii 

răsuciţi, şi aerul de după-amiază 
când 

aeroplanul lui Blériot zbura 

de pe coperta cărții mele. 

Sau, poate 

era corabia lui Ulise 

cu pânzele transparente 

prin care se vedeau norii, 

de pe coperta 

unei vechi şi minunate traduceri 
în proză... 


V 


Aleph! Arunc plumb topit 
în apa rece. 

Aleph! De Bobotează arunc 
plumbul topit în apa rece, şi 
iată-mi ghicesc viitorul. 


Trupul plumbului topit 
zvârlit în apa rece 
e trupul viitorului. 


Şi viitorul? 


Desigur el e mult mai mic 
decât Cosmosul. 


El e faţă de Cosmos ceea ce e 
ficatul meu faţă de trunchiul meu. 
El e înlăuntru. O, nimic nu e 

în afară. Totul e înlăuntru. 

Însuşi Cosmosul nu există decât 
înlăuntrul său. 

Aleph la puterea Aleph 

nu e cu putinţă. 


VI 


Deodată mi se arată Georg Cantor 
care-mi zise: 


107 


— Vai mie, de trei ori 

vai mie. 

După ce-am dat numerelor cea mai înaltă 
luciditate 

pe care-ar putea s-o aibă vreun număr, 
după ce 

am dat trezie punctelor, 

cea mai înaltă trezie, 

iată, acum, 

eu însumi dacă mai pot 

să mă arăt în visul 

vreunuia care doarme... 

— Cum, strigai, dorm? 

— Da, mi-a răspuns, dormi! 


108 


ANATOMIA, FIZIOLOGIA ŞI SPIRITUL 


Ia-mi creierul 

în mâinile tale moi 
şi înveleşte-mi-l 
cu osul luminii. 


Prima mărime peste zero este infinitul, 
peste nimic, — 
totul. 


Desigur, peste recea întemeiere a furnicii 
eu sunt zeu cu putere 
vai, numai de moarte. 


Desigur, eu mă închipui furnică 
pentru zeul meu 
pe care totuşi mi-l pot imagina prin mântuire. 


Desigur, şi zeul meu îşi are zeii lui. 


Cum or fi fiind zeii zeilor 

şi câtă despărţire de neființă 

va fi fiind între zeul zeilor zeilor 
ŞI zeu 


între zeu şi furnică 

şi furnica zeul cui va fi fiind ea 
şi zeul zeilor cărora 

va fi fiind ea. 


Toată mărturia e de faţă. 
Semnul este; nu-l vedem. 


Stăm pe un cap de zeu fără să ştim. 
Mâncăm legea timpului 

spunându-i sâmbure de nucă. 
Necitită, ea poate fi mâncată. 
Imaginea întregului 

ar putea fi o falie în stâncă, — 

dar necitită, ea rămâne doar prilejul, 
trist, 

al ruperii copitei unui cal 

scăpată în ea. 


109 


Toată mărturia e de faţă. 


Ar trebui nu ochi rotund, 
ci vederea ca oul. 


E literă scrisă de jur împrejur 

cum aerul de jur împrejurul globului, 
cum carnea de zeamă a piersicii 

de jur împrejurul sâmburelui creieros. 
Acolo, în locul de unde, 

deodată, se vede totul, 

când 

a vedea nici nu mai înseamnă 

a vedea. 


Trupul este făcut să fie mic. 


Sarcina ochiului e să vadă linia. 
Cifra e făcută să fie 

lipită din micime, pe neființă. 
Dar, vai, nu există mic, 

nici micime nu este. 

A fi mic, a fi număr, 

a avea ochi 

e numai o prăbuşire din infinit. 
Un infinit care cade din infinit. 


Prima mărime peste zero este înfinitul. 
Mai mare peste nimic este 

totul. 

Stăm pe un cap de zeu fără să ştim. 
Viruşii stau pe noi fără să ştie. 


Toată mărturia e de faţă. 


Strig: 

Nu ochiul trebuie deschis, 

ci vederea. 

Strig: 

nu urechea trebuie ciulită, — 
muzica lumii foloseşte urechile 
cum cel care a băut 

zidul sau trunchiul copacului. 


Mă ridic şi spun: 
dacă poţi, uită şi nu-ţi aduce aminte nimic 
decât numai întâmplările tale şi atât, 


110 


nu-ţi aduce nimic, mai ales legea uită-o. 
Miră-te de tot ce ți se întâmplă, 

miră-te de tot ce vezi, 

atâta timp cât ai să te miri 

eşti salvat. 

Amintirea te-a părăsit 

şi nimic din începuturile lumii nu te mai 
cercetează. 

Ține-ţi minte numai propriile tale întâmplări 
căci te-ai spulbera mai repede decât 


însuşi gândul spulberării dacă ţi-ai aduce aminte. 


Moartea este prima amintire, 
şi cea mai veche. 

Amintirea lui nimic 
amintirea lui nimeni 
amintirea lui zero. 


Ea e memoria. 

Dar se şterge, se acoperă 

cu sânge 

cu miros de carne arsă 

cu mirarea sângelui, numită groază 
cu sunetul de nisip de clepsidră 

al ruperii osului. 

Atât îți zic, miră-te, 

atât îţi zic, urlă de durere. 

Cine strigă şi cine zbiară, cine urlă 
şi cine se vaită, 

cine se-ngroapă în miros şi în putoare şi în 
dampf, în miazmă, 

cine plânge 

şi cine se sărează, 

cine se amăgeşte 

şi cine se zguduie şi se hohoteşte şi se zbate, 
cine se jupoaie, se rupe, se smulge 
acela nu-şi aduce aminte de nimic 
acela nu are memorie, 

e ocolit de lege, 

este. 


Între mine şi tine 

numai cuvântul, acest organ fioros 
şi comun amândurora, 

este. 


Să-l rupem pentru linişte 
să-l rupem pentru linişte; 


111 


lasă-mă înspre tine 
lasă-te înspre sinea sa 
de care eşti legat 
cu un organ foros 
şi rupe-l! 


Să treacă o pasăre printre noi doi. 
Ba nu, trece o pasăre deasupra mea. 
E linişte, e o tăcere 

în care se aud cifrele. 


Aripile ei mari şi moi şi mov 

ca de mâl transparent 

abia se înclină 

sprijinindu-se pe stâlpii aerului. 

Ba nu, eu mă clatin atârnând 

de capătul privirii mele 

ca un spânzurat de frânghie. 

Ba nu, trece o pasăre magnetică, 
leneşă, statică 

În linişte, când dă din aripi 

parcă se deschid ferestre. 

Ba nu, se aud cum se deschid ferestre 
de parcă o pasăre moale 

ar zbura leneșă. 

Ba nu, se deschid ferestre şi o pasăre 
Ba nu, aripa păsării parcă deschide ferestre. 


E linişte, trece o pasăre 

de parcă ar deschide ferestre, 
aripile ei sunt 

ferestre. 


Da. 


112 


CONTEMPLAREA LUMII DIN AFARA EI 


PARTEA I: NERVUL TERESTRU 


1. Cel care a murit despre 
cel care nu s-a născut 


Ne trebuie un timp care să ne împace 
felul nostru de a fi, 

care să ne lumineze ochii, 

ochii care au început să crească anapoda 
pe tot cuprinsul fiinţei noastre, 

ochii din nări şi din degete, 

ochii groşi din călcîie 

precum şi ochii 

pe care-i eliminăm tot timpul din noi 
sub ciudata înfăţişare a cuvintelor 

şi a strigătelor. 


El va fi vedere, 

noi ştim aceasta, 

el va fi vedere. 

De aceea i-am şi pregătit 

paturile ochilor noştri 

pe care-i ţinem neplânşi. 

Pentru el îi ţinem curaţi şi neplânşi 
să aibă unde trage peste noapte 

în orice secundă ar veni. 


2. Nervul terestru 


lată prima parte a descrierii: 
aici, în această zonă cosmică 
sub pleoapa albastră, 

toţi se mănâncă pe toți. 
Neîntrerupt, toţi se mănâncă pe toţi. 
Omul mănâncă pasărea, 

pasărea mănâncă viermele, 
viermele mănâncă iarba, 

iarba mănâncă resturile omului, 
resturile omului mănâncă piatra, 
piatra mănâncă apa, 

focul mănâncă aerul, 

aerul mănâncă pământul. 


113 


Este de mâncare cât este, 
dar ea nu se termină niciodată. 


Zgomotul caracteristic 
este acel al fălcilor mestecând. 


Iată acum principiul: 

cea mai mare dimensiune din cosmos este punctul. 
Unul nu este mai mare decât altul. 
Muntele este un punct 

şi firul de iarbă este tot un punct. 
Iată credinţa: 

de multă vreme hrana 

care-şi este sieşi hrană 

care este pentru hrană, hrană 

şi care se potoleşte cu hrană 

s-ar fi sfârşit în acest punct albastru. 
Vine însă din afară lumină 

vine însă din afară radiaţie oarbă. 


La baza acestei foamete, 

la baza acestei neîntrerupte foame 
este lumina din afară, 

este radiația oarbă din afară 

care adaugă celui mâncat 

şi îi repune la loc 

partea mâncată. 


3. Fonetica terestră 


Diferite sunt învelişurile: 
iarba pentru pământ, 

apa pentru peşti, 

blana şi pielea pentru carne, 
țipătul pentru frică, 

literele pentru cuvânt, 

ŞI, la urmă, peste tot aerul. 


4. Morfologia terestră 
Apa este majoritară. 
Din această pricină, 


în foamea generală, ea ocupă un loc distins, princiar, 
numit setea generală. 


114 


La rândul ei, ea bea şi mănâncă totul. 
În genere şi văzut de la mare distanță, 
între oameni, animale şi plante 

nu există nici o diferenţă. 

Este o planetă de mărimea unui punct 
pe care diferite puncte 

se socotesc a fi stăpâne. 


De la distanţă, 

nu se poate adjudeca 

cine este stăpânul planetei, 
care punct stăpâneşte punctul. 


Putem deduce, însă, 
că toate au un lucru comun 
şi anume, burta, stomacul. 


În jurul stomacului, 

unora le-au crescut frunze, 

altora le-au crescut aripi, 

altora le-a crescut creier. 

De la distanţă, însă 

nu există aproape nici o deosebire 
între ce a crescut 

în jurul unui stomac 

şi ce a crescut în jurul altuia. 


Toate aceste burţi au aceeaşi foame, 


ca o dovadă că se mănâncă unele pe altele, 


ca dovadă că sunt. 


5. Sintaxa terestră 


Deşi toate fiinţele şi lucrurile 
de pe pământ 
trăiesc într-o deplină amestecare 


deşi totul nu este decât o nesfârşită cină, 
deşi de departe, din cosmos 

toţi la un loc au o singură viaţă, 

deşi de departe, de foarte departe 

nu străbate până în cosmos 

decât un fin murmur 

de fălci şi mandibule, 

de rădăcină şi de valuri 

cronțănind, 


115 


deşi nici aceasta nu poate avea 
o anumită înfăţişare, 

totuţi am putea spune 

fără să ne înşelăm prea mult 
că există o oarecare ordine şi 
o oarecare aşezare 

a ceea ce există acolo. 


Bunăoară întotdeauna când cineva mănâncă 
altcineva este mâncat. 


PARTEA II: NERVUL DIVIN 


1. Cel care nu s-a născut 
despre cel care a murit 


Acest punct de culoare albastră 
care-şi zice sieşi pământ 

el este ochiul, 

el este patul de odinioară 

el este patul de odihnă 

al vederii în genere. 


De la mare distanţă, 

de la foarte mare distanţă, 
naşterea lumii şi apoia ei 
sunt lipite 

şi dorm îmbrăţişate 

în acest punct albastru. 


Aici toate felurile 
se strâng în braţe 

şi toate chipurile 

se suprapun. 


Aici toate numerele dorm 

în cifra unu, 

iar cifra unu doarme 

în acest punct albastru. 

Aici şi infinitul văzut din infinit 
este un punct. 


Aici e singurul loc tragic 


pentru că domneşte unu, 
iar nu zero, 


116 


pentru că domneşte singurătatea, 
iar nu nimicul, 

pentru că domneşte moartea, 

iar nu nefiinţa. 

Aici domneşte deznădejdea, 

iar nu vidul. 


El este punctul, 

el este divinul punct albastru. 
Inima tuturor inimilor, 
trupul tuturor trupurilor 

şi sângele scurs 

al tuturor rănilor din cosmos. 
Aici este cimitirul 

în care a fost îngropat 

osul stelei Antares. 

Aici este leagănul 

în care urlă şi se zbate 
copilul din flori 

al stelei Arcturus. 


2. Nervul divin 


lată a doua parte a descrierii: 

sub pleoapa albastră, 

aici, în această zonă cosmică 

toţi se nasc din toți, 

neîntrerupt, toţi se nasc din toți. 
Omul se naşte din pasăre, 

pasărea din vierme, 

viermele din iarbă, 

iarba din resturile omului, 
naşterea omului din moartea ierbii, 
moartea pietrei din naşterea ierbii, 
naşterea pietrei din moartea apei. 
Toţi, întruna,unul dintr-altul 
punându-și trupurile cap la cap 
înnodate cu verigi de moarte. 


Iată acum principiul: 

cea mai mare dimensiune 

este viaţa. 

Nici o viaţă nu este mai mare decât alta, 
nici o moarte nu rămâne neîmpodobită 
de o naştere. 

Iată credinţa: 


117 


aici se creează timp întruna, 
se produce timp, 

se moare şi se naşte timp, 
se mănâncă timp, 

se vinde timp, 

se depune timp, 

se modifică timp, 

se risipeşte timp, 

se economiseşte timp. 


De foarte departe 
se poate confunda 
acest punct albastru 
cu timpul. 


3. Cântecul 


El întrerupe cu sinea sa 
orice altă mişcare. 


El face să nu mai fie 

ceea ce este 

şi să apară în ființă 

ceea ce încă nu s-a născut. 
El schimbă totul în vedere 
înfometând lumina. 


El leagănă moartea 

până când răsar din ea cuvinte 

şi împodobeşte cu lacrimi 

legile stelelor fixe. 

El este numit, uneori sufletul, 

dar cel mai exact ar fi să-i spunem, 
totuşi, cântecul. 


4. Cântărețul 


Nimeni n-are nevoie de el, 
dar fără el nu se poate. 


Spune-ne cum ne mâncăm unii pe alții, 
i se spune: — şi fă-ne să plângem. 


El ştie plânsul altora 
şi lacrima care li se cuvine. 


118 


Pe pământ, din neamul oamenilor, 
se nasc cântăreţi. 

De asemeni, din neamul ierburilor. 
Şi din neamul animalelor, 
pietrelor, 

peştilor, 

apei, 

aerului, 

focului, 

se nasc cântăreţi. 


Pe pământ tot ceea ce există 
are nevoie din când în când să plângă. 


5. Sensul 


Aici se încheie 

scurtul raport electronic 

obţinut cu ajutorul computerelor 

în care s-au introdus toate fişele 

cu informaţii necesare. 

Văzută din afară, 

lumea şi locuitorii de pe punctul albastru 
pot fi caracterizați prin aceea că sunt 

şi pot stârni ciudatul sentiment 

că au tendinţa de a fi. 


Pierderea cosmică investită în ei 
este lumina de la diferite alte stele. 


Ei produc, în schimb, pentru cosmos 
timp. 


119 


Neantul 


120 


OMUL-FANTĂ 


Se închină lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel 


Omul-fantă are îndepărtate origini. 
El vine din afară: 

din afara frunzelor, 

din afara luminii protectoare 

şi chiar 

din afara lui însuşi. 


Ia fiinţă venind. 

Astfel, el se umple 

cu imaginile diforme 
atârnând lăţoase de marginile 
existenţei, 

sau, pur şi simplu, 

el adulmecă existenţa 

şi ia naştere lăsându-se 
devorat de ea. 


Nu se ştie cine mănâncă pe cine. 
Omul-fantă azvârle mari piramide 
de vid 

peste mari deşerturi. 


El se apropie, se apropie. 
Întâlneşte sfera 

şi are vederea aerului 

şi a simunurilor. 


El mănâncă o frunză, 

dar o mănâncă pe dinlăuntru. 

El este în afară pântec 

şi înlăuntru gură cu dinți. 

Nu se ştie cine îl mănâncă pe cine. 


Omul-fantă face înconjurul lumii 
şi există numai cât să ia cunoştinţă 
de existenţă. 


Sufletele morţilor 

sunt atmosfera terestră. 

Respirăm sufletele lor; 

sufletele lor îşi înfig câte un deget 
adânc în respiraţia noastră. 


121 


Omul-fantă moare 

ca să ia cunoştinţă de moarte. 

El se lasă respirat 

şi la rândul lui 

respiră 

obiectele însufleţite şi neînsuflețite 
ca şi cum ar fi aer. 


Nu se ştie cine respiră pe cine. 

Istoria coagulează în cuvinte solemne; 
viitorul ni se înfăţişează sub forma unei 
vorbiri 

pronunţate de nişte guri 

cu mult mai perfecte decât ale noastre. 


Pământul lui „a fi” 

îşi trage aerul din pământul 

lui „a nu fi”. 

Nu se ştie cine îl respiră pe cine. 


Omul-fantă vine şi vede. 

Nu se ştie dacă între ochiul lui 

şi ochiul lucrurilor 

există vreun spaţiu pentru vedere. 


Retina omului-fanta e lipită 
de retina lucrurilor. 

Se văd împreună, deodată, 
unul pe celălalt, 

unii pe ceilalţi, 

alţii pe ceilalți, 

ceilalţi pe ceilalți. 

Nu se ştie cine îl vede pe cine. 


Nu e loc pentru semne, 
pentru direcții, 
Totul e lipit de tot. 


Omul-fantă vine din afară, 

el vine de dincolo 

şi încă de mai departe de dincolo. 
O dată venit, 

nu se mai ştie cine-a venit 

şi cine într-adevăr e de dincolo 

şi încă de mai departe de dincolo, 
este. 


122 


Totul e lipit de tot; 
pântecul de pântec, 
respiraţia de respiraţie, 
retina de retină. 


123 


TABLOU CU ORBI 


Tocmai se înserează 

deasupra unei case de ţară 

şi în ogradă e o masă de lemn 

la care stau şi beau şi vorbesc 

părinții mei şi părinţii altora, 

primarul şi grăjdarul, 

învățătorul şi popa 

şi încă alţii care stau şi beau şi vorbesc. 


În acelaşi timp 

şi suprapus pe aceştia 

un om cu pelerină neagră 

mâhnit de istorie, 

sau poate de orice altceva, 

în înserare se îndepărtează pe câmp 
micşorându-se odată cu îndepărtarea 
stingându-se odată cu înserarea. 


Frânturi de vorbe, sunet de tacâmuri, 

gâlgâitul vinului turnat 

şi mai ales 

strigătul învățătorului ridicat deasupra celorlalți: 
— La urma urmei ce mai e şi viaţa asta! 

Şi strigătul popii ridicat deasupra celorlalţi: 

— Nu se arată semne, degeaba ne rugăm! 

Şi strigătul primarului ridicat deasupra celorlalți: 
— Vedem mereu aceleaşi lucruri! Mereu aceleaşi lucruri! 
Suprapus peste cei de la masă 

întretăindu-i parcă pe fiecare 

pe câmpul înnegrit de înserare 

omul cu pelerină neagră se duce 

şi gândurile lui se-aud peste câmp: 

M-am născut în cel mai rău secol cu putinţă, 

am locuit cea mai străină inimă cu putinţă! 
Astfel se aud gândurile omului 

în timp ce el se micşorează 

ca o pată neagră pe o pată neagră 

crescândă. 


Aer apăsător şi căldură calmă 

lângă masa din ogradă, în umbra deplină 
neatinsă de raza lămpii cu petrol 

în tufişul de coacăze un freamăt mut. 

Un ochi lucios cu luciu mat 


124 


un ochi cât tot tufişul de coacăze 

se deschide lucios şi mat şi se închide. 

Cei de la masă sunt cu spatele la el; 

o secundă de linişte apoi vinul gâlgâind în pahare. 


Suprapus pe dreptunghiul mesei 

traversând în depărtare câmpul 

şi tăind masa totodată, 

omul cu pelerină neagră 

şi înapoia omului cu pelerină neagră 

un hectar de câmp negru se deschide deodată, 
ochi lucios şi opac şi negru 

şi se închide cum s-a deschis 

în timp ce omul se îndepărtează cu spatele la ei. 
Câinele legat de stejarul din curte 

schelălăie zdrăngănind lanţul 

trunchiul stejarului se deschide 

şi un ochi negru lucios clipeşte. 

— Taci potaia dracului, strigă grăjdarul 

şi aruncă o cană de lut după el. 


O stea se lăţeşte ca o baltă 

în spatele omului cu pelerină 

şi bolovanul din poartă 

deschide un ochi negru lucios şi-l închide. 

— Locuiesc într-o inimă străină, se gândeşte omul, 
Unu este atenţia lui zero, 

doi şi trei şi patru şi cinci 

nu sunt altceva 

decât neatenţia cifrei unu, 

gândeşte omul cu pelerină neagră îndepărtându-se 
în timp ce în spatele lui 

orizontul negru deschide un ochi 

imens, lucios şi negru 

şi îl închide. 


Părinţii mei şi părinţii altora 

stau la masa de lemn din ograda 
unei case de ţară 

şi beau cu popa şi cu primarul, 
cu învățătorul şi cu grăjdarul 

şi cu cine se mai află la masă 

şi suprapus pe ei 

un om cu pelerină neagră 
îndurerat traversează câmpul prin noapte. 
Unii vorbesc, altul se gândeşte 

în timp ce ochi mari se deschid şi 


125 


se închid înapoia lor 

şi seara decade în noapte 

şi cina celor din curte nu se mai sfârşeşte 

şi mersul pe câmp al omului cu pelerină neagră 
nu se mai sfârşeşte 

şi noaptea curge în noapte 

îndesindu-se. 


126 


FINISH 


Alergam atât de repede încât 
mi-a rămas un ochi în urmă 
care singur m-a văzut 

cum mă subțiam, — 

dungă mai întâi, linie apoi... 
Nobil vid străbătând nimicul, 
rapidă parte neexistândă 
traversând moartea. 


127 


CALUL TROIAN 


Mie însumi îmi sunt un cal troian. 

Propriul meu umăr îmi cucereşte propriul meu umăr, 
propriul meu ochi se jefuieşte pe sine. 

Bătăile inimii mele 

nu se pot auzi 

din pricina bătăilor inimii mele, 

glasul meu care strigă la cer 

sugrumat este 

de glasul meu care strigă la cer. 

Viaţa mea nu mai poate trăi 

din pricina vieţii mele. 

Dragostea mea târăşte dragostea mea 

de calul dragostei mele 

în jurul cetăţii. 

Înfig lama cuţitului meu în lama cuţitului meu 
în timp ce secunda care îmi sună naşterea 

se asurzeşte din pricina secundei care îmi sună naşterea. 
Sunt supărat pe propria mea supărare 

sunt bucuros de propria mea bucurie. 

Îmi sper propria mea speranță 

îmi plâng propria mea lacrimă 

şi sunt în timp ce sunt 

şi nu mai sunt când nu mai sunt. 


128 


PRIN TUNELUL ORANI (D 


Cu spăimântătoare viteză am trecut prin tunelul oranj, 
cu spăimântătoare viteză, 

când m-am trezit eram chiar pe câmp, 
căzut de pe cal, 

m-am bucurat de gângănii, 

de mâini m-am bucurat şi de picioare, 
de cerul albastru şi mare, 

iar nu oranj. 

Ah tu, tunel! 

Ce glonţ ai tras prin tine? 

Şi înspre cine-ai tras? 

Şi înspre cine? 


129 


PRIN TUNELUL ORANI (V) 


Se liniştiseră copacii şi zâmbeau 
şi surâdeau spre mine, 

iar eu ştiam: în curând 

ei or să moară. 

Se liniştise vrabia din gând 

şi-mi ciugulea cuvintele din palmă 
şi eu ştiam: în curând 

ea o să moară. 

Se liniştise calul de o şea, 

iar muntele se liniştise tot de vulturi 
neliniştit stăteam, 

urlând stăteam 

ca să-i îngrop în gânduri 

şi mi-era frică şi nu surâdeam. 


Universul sensibil: antimetafizica 


130 


ALTĂ MATEMATICĂ 


Noi ştim că unu ori unu fac unu, 
dar un inorog ori o pară 

nu ştim cât face. 

Ştim că cinci fără patru fac unu 
dar un nor fără o corabie 

nu ştim cât face. 

Ştim, noi ştim că opt 

împărţit la opt fac unu, 

dar un munte împărţit la o capră 
nu ştim cât face. 

Ştim că unu plus unu fac doi 
dar eu şi cu tine, 

nu ştim, vai, nu ştim cât facem. 


Ah, dar o plapumă 
înmulțită cu un iepure 

face o roşcovă, desigur, 

o varză împărțită la un steag 
face un porc, 

un cal fără un tramvai 

face un înger, 

o conopidă plus un ou, 

face un astragal... 


Numai tu şi cu mine 
înmulțiți şi împărțiți 
adunaţi şi scăzuţi 
rămânem aceiaşi... 


Pieri din mintea mea! 
Revino-mi în inimă! 


131 


PRELECŢIUNE 


Ptolemeu mi-a zis: 

— Două sunt felurile firii de a fi: 

starea belşugului de timp la îndemână, 
adică starea contemplării, 

şi starea lipsei de timp, adică 

starea crizei. 


După aceea a tăcut. 


Am căutat hârtiile şi am scris: 

— Contemplaţia, adică staticul firii, 

cel care din plictiseală se schimbă pe sine; 
criza de timp, adică, 

starea firii care din oboseală 
rămâne-mbrăcată în vechea sa haină, 

în scutecul naşterii sale. 


132 


DESPRE ÎNFĂŢIŞAREA LUI PTOLEMEU 


Ele: 
cel mai frumos, 
cel mai înalt! 


Ele: 
cel mai iubit, 
şi cel mai crezut! 


Ele: 
cel mai blând 
şi cel mai aspru! 


El e: 
cel mai puternic 
şi cel mai învăţat! 


Ele: 
martorul bunului simţ 
şi martorul a tot ceea ce se vede. 


Ele: 

duşmanul rațiunii, 

pentru că rațiunea nu se poate vedea 
cu ochii. 


El spune: 
contemplația distruge bunul simţ. 


El spune: 
lipsa de timp păstrează proporțiile 
bunului simţ. 


El spune: 
existența noastră este pricina 
bunului simţ. 


El spune: 
bunul simţ este pricina 
raţiunii. 


El se oboseşte să mai adauge că: 
raţiunea este intermediară 

între bunul simţ tânăr 

şi bunul simţ bătrân. 


133 


El recomandă: 
a da curs bunului simţ 


înseamnă a da curs adevărului mare, 


iar 

a da curs raţiunii 

nu este decât o pregătire 
pentru bunul simţ viitor. 


El are: 

cea mai înaltă frunte 

cele mai frumoase sprâncene 
cei mai arzători ochi... 


Restul e o pendulă 
între „nu ştiu ce” şi „nu ştiu ce 


El s-a născut, 
a trăit, 
a murit. 


Bunul simţ ne spune aceasta. 
Rațiunea însă neagă aceasta. 
Dar raţiunea pregăteşte 
următorul bun simţ. 


Eu sunt următorul bun simţ. 


Atât despre Ptolemeu. 
Atât despre mine. 


1? 


134 


DESPRE FIRILE CONTEMPLATIVE, DESPRE CE SPUN ELE 
ŞI DESPRE UNELE SFATURI PE CARE AM A LE DA 


Firile contemplative iubesc rațiunea. 
Rațiunea a mutat pământul 

din mijlocul existenţei 

şi l-a făcut să se rotească 

în jurul soarelui. 

Rațiunea a demonstrat aceasta, cu cifre, 
dar nu şi cu înfățișări ale cifrelor. 


Dau sfat: 

contemplarea şi firile pe măsura ei 
să-şi găsească pricină de a fi 

să se amestece, să părăsească staticul. 


Dau sfat: 

cei care au pus pământul 
să fie slugă soarelui, 

să-i caute justificare. 


Altfel e trist pe pământ. 


Firile lipsite de timp 

au lăsat pământul în mijlocul universului 
şi asta e bine, 

pentru că acesta e adevărul. 


Firile în criză de timp 
au încercat să măsoare cu bunul simţ 
şi ceea ce nu se poate vedea. 


Dau sfat: 

— Către medici, către fiziologişti, către anatomişti: 
mai întâi 

să se îndoiască de faptul că 

inima 

e centrul sentimentelor 

şi creierul 

locul gândirii. 


Le spun: 

în curând se vor vădi acestea, 
se va vădi 

că bunul simţ nu a greşit, ci 
inima 


135 


e centrul sentimentelor 
iar creierul 

locul gândirii... 

Dar altfel de inimă 

şi un cu totul alt creier. 


136 


O, LUCRURILE! 


O, lucrurile, exacerbare a vidului; 
de aceea, poate, ele atrag asupra lor 
obiectele cosmice. 


O, lucrurile, vid absolut, mai vid decât 
ventuze ramificate sugând oriunde 
obiectele cosmice. 


Incerc să mă salvez 
şi nu pot decât 
cuvintele înstelate să le ridic deasupra. 


Numai cuvintele au fiinţă, 
numai ele există, există fugind 
speriate de moarte, de lucruri. 


O, lucrurile deschid un ochi pironitor 
şi-l clatină în dreapta, în stânga 
după cuvinte. 


Cuvintele fug, se fac străvezii, 
lucrurile stau, se fac vizibile. 
O, lucrurile, exacerbare a vidului. 


137 


STAREA PE LOC 


Ar fi fost un păcat şi-o ruşine să zbor 
Ar fi fost o trădare 

să devin dintr-o dată uşor 

Greul pământului 

care e dragostea lui pentru mine 

să-l schimb într-un gând, într-o înălțime 
Dragostea acestui glob imens şi greoi, 
prin moarte 

Dacă m-aş fi numărat în trei sau în doi 
l-aş fi lăsat ca vita fără păşune 

şi ca lumina 

fără de ochiul de rugăciune. 


Mai sunt pentru că el mă este. 


Dar ce lungă şi sângeroasă poveste... 


138 


Universul sensibil: Căderea 


139 


AUTOPORTRET ÎN A PATRA DIMENSIUNE 


Înconjurată de luciul rămas 

din retragerea ploilor spre mare, 
sfera îşi lua de la inima mea 

bun rămas 

rostogolindu-se-n zare. 

De la ochi, rombul culcat 

la revedere îşi luă, zise-adio, 

şi se făcu scut, se făcu zigurat, 

în cinstea trufaşei de Clio. 

Eu primeam toate astea cu calm, 
țeapăn şi fără mirare văzută, 

deşi arsese ca de napalm 
geometria intimă, ştiută 

numai şi numai şi numai de mine, 
când am fost şi Arhimede şi-am fost şi nisipul... 
Fără sferă şi fără romb, în ruine 
fumegător îmi e chipul. 


140 


CLEPSIDRA 


Vulturul avea în aripă o gaură rotundă, 

cum cercul de aur prea strâmt 

al coroanei pentru fruntea împăratului. 
Trecuse prin el nimic către nimic, 

îi străbătuse nimeni aripa 

nimeni cel dornic de neființă. 

Vulturul se răsucea în aer, timid 

ca în respirația unui copil, — 

căzând, mai întâi se făcuse broască ţestoasă, mai apoi 
grindină cu piatră albă, mai apoi 

numai frigul a rămas din el, numai frigul. 
Când a făcut o gaură 

trupul lui în pământ, 

bubuitura căderii lui 

nu s-a mai auzit; 

iarba era verde şi proaspătă, 

prăbuşirea lui se schimbase în culoare verde. 


Viermii din maţul pământului 

veniră şi-l întrebară: 

— Vrei magmă sau lapis-lazuli? 

— Nu, a răspuns el, vreau aer, 

aer vreau, vreau aer. 

Viermii din maţul pământului i-au zis: 

— Avem ceva nisip, poţi să respiri nisip? 

— Nu, nu pot să respir nisip, 

nu am cu ce să respir nisip. 

— Dar atunci ce ai, întrebară viermii din maţul pământului 
ce ai atunci, ce ai, atunci? 

— N-am, zise vulturul, n-am; — 

singura proprietate a mea e absenţa, 

gaura rotundă din aripă care-mi ţine loc de soare. 
N-am, zise vulturul, n-am. 

N-am, zise vulturul muribund, murind. 

N-am, zise vulturul, n-am. 

Gaura rotundă din aripă care-mi ţine loc de soare, 
singura proprietate a mea e absenţa, 

n-am, zise vulturul, n-am. 

— Ce ai atunci, ce ai atunci, 

dar atunci ce ai? întrebară viermii din maţul pământului. 
— Nu am cu ce să respir nisip, 

nu, nu pot să respir nisip. 

— Avem ceva nisip, poţi să respiri nisip? 

viermii din maţul pământului i-au zis. 


141 


— Aer vreau, vreau aer! 

Nu, a răspuns el, vreau aer! 

— Vrei magmă sau lapis-lazuli? 
veniră şi-l întrebară 

viermii din maţul pământului. 


Prăbuşirea lui se schimbase în culoare verde, 
iarba era verde şi prospătă. 

Nu s-a mai auzit 

bubuitura căderii lui, 

trupul lui în pământ, 

când a făcut o gaură; 

numai frigul a rămas din el, numai frigul, 
grindină cu piatră albă, mai apoi, 

căzând, mai întâi se făcuse broască ţestoasă, mai apoi; — 
ca în respiraţia unui copil, 

vulturul se răsucea în aer, timid. 

Nimeni cel dornic de neființă 

îi străbătuse aripa, 

trecuse prin el nimic către nimic, 

al coroanei pentru fruntea împăratului, 

cum cercul de aur prea strâmt. 

Vulturul avea în aripă o gaură rotundă. 


142 


FICŢIUNILE ADOLESCENȚEI 


O, voi ficțiuni, 

dulce lemn de tei. 

... Deseori răsfoiam cartea neliniştit 
să văd dacă se termină cu bine. 
Teiul m-a iubit 

şi pe mine. 


Pe viţa tâmplei port 

umbra frunzei lui. 

Treceam aşa, vindecând uscăciuni 
cu ierburile câmpului. 


Bucuros de minuni 

surâdeam pentru doi, pentru trei, 
pentru toţi semenii mei. 

O, voi ficțiuni, 

dulce lemn de tei. 


143 


STARE 


În jurul meu mă încolăcesc 

ca să nu-mi dau voie spre sferă 
aidoma verdelui în jurul frunzii 
obligând-o să fie plană şi efemeră. 
Mă sfârşesc cu dinţii, de bunăvoie, 
nu mă continui mai departe; 
dincolo de mine e mărul muşcat, 
dincolo de el pământuri deşarte, 
dincolo de pământuri oasele 
morţilor, dincolo de ele, desigur, 
gheaţa din centru cea mişcătoare 
de concentrice friguri. 

Mă ţin atât cât sunt şi nu-mi dau voie 
să se deschidă în mine nimic 

în afară de ochi şi de gură, 

cu care m-am obişnuit de mic. 

Mă ţin în propriile mele coaste 

cu toate animalele în frâu 

de disperarea întâmplării 

că în potop s-a prefăcut un râu 

şi s-a pulverizat în păsări căzătoare 
cu umbra tot mereu pe stâlpul 

de care cu un lanţ legat 

şi lătrător îmi este timpul. 

Mă ţin cum sunt, neizbucnit, 
pedeapsă ispăşind în eră, 

că m-am gândit, că nu m-am fost gândit 
să fiu, să nu fiu şi să fiu o sferă. 


144 


ARBOR INVERS 


Arbor invers, cu rădăcinile-n vânt, 

cu tălpile late ca frunza platanului, 
aproape plutind, abia atingând 
anotimpurile anului. 

Cu mâinile crestate ca frunza de stejar, 

cu trunchiul cu scorbură-adâncă 

în care dorm urşii cu capul în jos, în zadar 
spre-un cer de pământ vrând să ajungă. 


Mereu cu creierul gol, cu ideile 
răsfirate ca pe-un deal pomii rotaţi, 
dus în nori, în scânteile 

celor neluminați. 

Văzut ca în apă, mereu, 

şi foşnind de un vânt pe pământ, 
cu rădăcinile înfipte în curcubeu 
şi-n culori ce nu sunt. 


Arbor invers am rămas, rupt din sfera 
cu sfera aceasta aidoma, geamănă... 
Şi totul îmi pare ştiut, dar nimica 

din ce ştiu cu ce este nu se aseamănă. 


145 


A CINCEA ELEGIE 


N-am fost supărat niciodată pe mere 

că sunt mere, pe frunze că sunt frunze, 
pe umbră că e umbră, pe păsări că sunt păsări. 
Dar merele, frunzele, umbrele, păsările 
s-au supărat deodată pe mine. 

lată-mă dus la tribunalul frunzelor, 

la tribunalul umbrelor, merelor, păsărilor, 
tribunale rotunde, tribunale aeriene, 
tribunale subţiri, răcoroase. 

Iată-mă condamnat pentru neştiinţă, 
pentru plictiseală, pentru nelinişte, 
pentru nemişcare. 

Sentinţe scrise în limba sâmburilor. 

Acte de acuzare parafate 

cu măruntaie de pasăre, 

răcoroase penitenţe gri, hotărâte mie. 
Stau în picioare, cu capul descoperit, 
încerc să descifrez ceea ce mi se cuvine 
pentru ignoranță... 

şi nu pot, nu pot să descifrez 

NIMIC, 

şi-această stare de spirit, ea însăşi, 

se supără pe mine 

şi mă condamnă, indescifrabil, 

la o perpetuă aşteptare, 

la o încordare a înţelesurilor în ele însele 
până iau forma merelor, frunzelor, 
umbrelor, 

păsărilor. 


146 


A ŞAPTEA ELEGIE 


Trăiesc în numele frunzelor, am nervuri, 
schimb verdele pe galben şi 

mă las pierit de toamnă. 

În numele pietrelor trăiesc şi mă las 
cubic bătut în drumuri, 

cutreierate de repezi maşini. 
Trăiesc în numele merelor şi am 
şase sâmburi scuipaţi printre dinţii 
tinerei fete dusă cu gândul tot 
după leneşe dansuri de ebonită. 

În numele cărămizilor trăiesc, 

cu brățări de mortar înțepenite 

la fiecare mână, în timp ce îmbrăţişez 
un posibil gălbenuş al existenţelor. 
Niciodată n-am să fiu sacru. Mult, 
prea mult am imaginaţia 

celorlalte forme concrete. 

Şi nici n-am vreme din pricina asta 
să mă gândesc 

la propria mea viaţă. 

lată-mă. Trăiesc în numele cailor. 
Nechez. Sar peste copacii retezaţi. 
Trăiesc în numele păsărilor, 

dar mai ales în numele zborului. 
Cred că am aripi, dar ele 

nu se văd. Totul pentru zbor. 
Totul, 

pentru a rezema ceea ce se află 

de ceea ce va fi. 

Întind o mână, care-n loc de degete 
are cinci mâini, 

care-n loc de degete 

au cinci mâini, care 

în loc de degete 

au cinci mâini. 


Totul pentru a îmbrăţişa, 
amănunţit, totul, 

pentru a pipăi nenăscutele privelişti 
şi a le zgâria 

până la sânge 

cu o prezenţă. 


Opțiunea la real 


147 


Universul sensibil: animația şi metamorfozele 


148 


A UNSPREZECEA ELEGIE 


Inimă mai mare decât trupul, 

sărind din toate părţile deodată 

şi prăbuşindu-se din toate părţile-napoi, 
asupra lui, 

ca o distrugătoare ploaie de lavă, 


tu, conţinut mai mare decât forma, iată 
cunoaşterea de sine, iată 

de ce materia-n dureri ia naştere din ea însăşi, 
ca să poată muri. 

Moare numai cel care se ştie pe sine, 

se naşte numai cel care îşi este 

sieşi martor. 


Ar trebui să alerg, mi-am spus, 

dar pentru asta va trebui mai întâi 
să-mi întorc sufletul 

spre nemişcătorii mei strămoşi, 
retraşi în turnurile propriilor oase, 
asemenea măduvei, 

nemişcaţi 

aidoma lucrurilor duse până la capăt. 


Pot să alerg, pentru că ei sunt în mine. 
Voi alerga, pentru că numai ceea ce este 
nemişcat în el însuşi 

se poate mişca, 

numai cel care e singur în sine 

e însoţit; şi ştie că, nearătată, inima 

se va prăbuşi mai puternic spre propriul ei 
centru 

sau, 

spartă-n planete, se va lăsa cotropită 

de vietăţi şi de plante, 


sau, 
întinsă va sta pe sub piramide, 
ca înapoia unui piept străin. 


Intrare-n muncile de primăvară 


149 


II 


Totul e simplu, atât de simplu, încât 
devine de neînțeles. 


Totul e atât de aproape, atât 
de aproape încât 

se trage-napoia ochilor 

şi nu se mai vede. 


Totul este atât de perfect 

în primăvară, 

încât numai înconjurându-l cu mine 
iau cunoştinţă de el, 

ca despre-o răsărire de iarbă mărturisită 
de cuvintele gurii care le rosteşte, 
mărturisită de gură inimii, 

de inimă sâmburelui ei, 

cel în el însuşi nemişcat, aidoma 
sâmburelui pământului 

care-ntinde jur-împrejurul lui 

o infinitate de braţe ale gravitaţiei, 
strângând la sine totul şi deodată 
într-o îmbrăţişare atât de puternică, 
încât îi sare printre braţe mişcarea. 


III 


Voi alerga deci în toate părțile 
deodată, 

după propria mea inimă voi alerga, 
asemeni unui car de luptă 

tras din toate părțile simultan 

de o herghelie de cai biciuiţi. 


IV 


Voi alerga până când înaintarea, goana 
ea însăşi mă va întrece 

şi se va îndepărta de mine 

aidoma cojii fructului de sămânță, 
până când alergarea 

chiar în ea însăşi va alerga, şi va sta. 
Iar eu mă voi prăbuşi 

asupra ei asemenea bărbatului tânăr 


150 


întâmpinându-şi iubita. 


V 


Iar după ce voi fi făcut ca alergarea 
să mă-ntreacă, 

după ce 

mişcându-se-n sine va sta 

ca de piatră, sau 

mai degrabă asemeni mercurului 
înapoia geamului 

oglinzii, 

mă voi privi în toate lucrurile, 
voi îmbrățişa cu mine însumi 
toate lucrurile deodată, 

iar ele 

mă vor azvârli înapoi, după ce 
tot ceea ce era în mine lucru 

va fi trecut, demult, în lucruri. 


VI 


lată-mă 
rămânând ceea ce sunt, 


cu steaguri de singurătate, cu scuturi de frig, 


înapoi spre mine însumi alerg, 
smulgându-mă de pretutindeni, 
smulgându-mă de dinaintea mea, 
dinapoia mea, din dreapta, şi 

din stânga mea, de deasupra, şi 

de dedesubtul meu, plecând 

de pretutindeni şi dăruind 
pretutindeni semne-ale aducerii-aminte: 
cerului — stele, 

pământului — aer, 

umbrelor — ramuri cu frunze pe ele. 


VII 


... trup ciudat, trup asimetric, 

mirat de el însuşi 

în prezenţa sferelor, 

mirat stând în faţa soarelui, 

aşteptând cu răbdare să-i crească luminii 


151 


un trup pe măsură. 


VIII 


A te sprijini de propriul tău pământ 
când eşti sămânță, când iarna 

îşi lichefiază oasele ei albe şi lungi 
şi primăvara se ridică. 


A te sprijini de propria ta ţară 

când, omule, eşti singur, când eşti bântuit 
de neiubire, 

sau pur şi simplu când iarna 

se descompune şi primăvara 

îşi mişcă spaţiul sferic 

asemenea inimii 

din sine însăşi spre margini. 


A intra curăţit în muncile 

de primăvară, 

a spune seminţelor că sunt seminţe, 
a spune pământului că e pământ! 


Dar mai înainte de toate, 

noi suntem seminţele, noi suntem 
cei văzuţi din toate părțile deodată, 
ca şi cum am locui de-a dreptul într-un ochi, 
sau un câmp, pe care-n loc de iarbă 
cresc priviri — şi noi cu noi înşine 
deodată, duri, aproape metalici, 
cosim firele, astfel ca ele 

să fie aidoma tuturor lucrurilor 

în mijlocul cărora trăim 

şi pe care 

inima noastră le-a născut. 


Dar mai înainte de toate, 

noi suntem seminţele şi ne pregătim 
din noi înşine să ne azvârlim în altceva 
cu mult mai înalt, în altceva 

care poartă numele primăverii... 

A fi înlăuntrul fenomenelor, mereu 
înlăuntrul fenomenelor. 


A fi sămânță şi a te sprijini 
de propriul tău pământ. 


152 


ZVON 


Fiarele înainte de zori 

îşi scutură de pe sine tandrele putori, 
damfurile, izurile, 

pătratele, prizmele. 


Răsare obişnuinţa, legea, idolul, 
nenăscutul, vag-plodul. 

Este neliniştea care vesteşte 
fiecăruia în singurătate că este. 


Adică sudul, 
adică nordul. 


153 


SĂGETAREA CERBULUI STRETIN ŞI HARPONAREA 
PEŞTELUI VIDROS 


Aşa cum faţă de mişcarea stâncilor 
mişcarea arborilor pare iute ca raza. 

Aşa cum faţă de mişcarea petalelor florii 
mişcarea omului pare iute ca raza, 

iute ca raza faţă de mişcările omului 

e alergarea cerbului stretin. 


Haideţi, vă zic, să vânăm cerbul stretin 
schimbându-ne timpul şi răsucindu-ne secundele! 
Haideţi, vă zic, fără milă să-l vânăm 

pe cerbul stretin, scurtându-ne lunile 

şi micşorându-ne cât punctul de nisip, anul! 

Pe iutele să-l omorâm de cerb stretin! 


Din oasele lui să ne facem stâlpi de casă 
din pielea lui să ne facem acoperişe 

iar carnea lui s-o mâncăm înlăuntru 

la nuntă. 


Aşa cum faţă de mişcarea omului 
mişcarea ierburilor pare înceată, 

Aşa cum faţă de mişcarea brazilor 
mişcarea pietrelor pare înceată 

mai încet decât starea pe loc a pietrii 

e râul Vidros în care înoată peştele Vidros. 


Haideţi, vă zic, să pescuim peştele Vidros 
îndreptându-ne timpul şi întinzând secunda 
ca apa vărsată pe lespede, 

iar ziua s-o lungim peste noapte! 

Pe Vidros, vă zic, să-l harponăm fără milă, 
să omorâm Vidrosul din râul Vidros! 


Din oasele Vidrosului să ne facem stâlpi de casă 
şi din solzii lui, şindrilă, 

iar carnea lui s-o mîncăm înlăuntru 

la nuntă, vă zic. 


154 


METAMORFOZELE 


„Atât de distrat era când vorbea, încât uita cine este, 
cu cine vorbeşte, în ce timp şi în ce loc vorbeşte. 
C. SUETONIUS TRAMQUILLUS - CLAUDIUS XL 


Brutală starea de a fi! 


Somnul nu consolează luptătorul obosit. 


Visul soldatului rupe aripile 
fluturelui. 


Ah, numai zigzagul 

spune ceva despre stele. 
Numai zigzagul de fluture 
aţipeşte floarea. 

... Şi adoarme răgetul de leu. 


Brutala stare de a fi, 
fără de somn este. 


II 


Frumoase animale are acest pământ, 
de toate felurile, 
şi în toate timpurile. 


Ca să nu mă distrug din spaimă 
în fiecare secundă 

am fost lăsat să fiu 

oricine, altcineva. 


Ca să nu mă sfărâm asuprit de mirare, — 
de mirarea de a fi, 

mai întâi am fost lăsat să fiu şarpe 

cu piele solzoasă şi gri. 

Şi cu toate amintirile de şarpe... 

Ca şi cum aş fi fost şarpe dintotdeauna. 


III 


Nu există decât o singură viaţă mare 
la care noi participăm. 


» 


155 


Nu există decât o singură viaţă mare 
restul, nu suntem. 


IV 


Deodată, la Pol, am fost urs. 
Şi memoria urşilor mi s-a dat 
ca să mi se pară firească starea de urs. 


Ursul îmi spuse: 

— Ca şi cum aş fi lovit 

de o săgeată, sunt. 

Otrăvit şi inconştient 

de felul meu de a fi, 

pe care i-l mărturisesc întruna. 


Ii spun totul fără să ştiu că îi spun ceva. 
Ca într-un leagăn eu port în creierul meu 
şi clatin 


ideile lui şi pofta de a şti. 


Toţi mă socotesc străin 
pe această zăpadă! 


Numai el nu mă socoteşte străin 
şi de aceea află. 


V 


Nu există decât o viață mare, 


o singură viață mare la care noi toți participăm. 


Moartea e starea de dinainte de a te naşte. 
Nu există decât o singură viață mare. 

O trăiesc născuții 

unul câte unul. 


VI 


Ca să suport să fiu şi ca să nu mă speriu 
că sunt, — 
trezindu-mă leu, memoria leilor mi s-a dat. 


— Nu cunosc un animal mai blând decât leul, 
îmi spuse leul, 
noi nu mâncăm decât atuncea când 


156 


ne este foame. 


Noi nu mâncăm decât atuncea când 
ne este foame. 

Decât atuncea când 

burţii noastre, 

domniei sale 

îi este foame. 


VII 


Nu există decât o singură viaţă mare, 
la care noi, călătorule, participăm. 

— Da, zise melcul cel cu două coarne. 
Da, zise el. 

Să visăm, să visăm 

dar să şi facem altceva. 

Bunăoară să populăm realul. 


VIII 


Ca să nu mă speriu şi ca să nu mă distrug 


de spaima de a fi arbore, 
mi s-a dat memoria arborilor; 


şi umbră mi s-a dat ca şi lor pe timpul soarelui; 


şi aventuri de copac mi s-au dat, 
ca să suport să fiu lemn 
fără să ard dintr-un gând. 


— Ca un pom cu ramuri, istoria 


să ne ia de fiecare dată de la început! — 


îmi spuse gutuiul, — 

... să reia de fiecare dată 

de la început, să ne reia, 

şi în aşa fel 

ca fiecare în parte să-şi joace 
rolul principal şi verzos 

cu desăvârşire!... 


IX 


Există o singură viaţă mare 
la care noi participăm; 
fiind tot timpul, unul — altul, — 


157 


şi altcineva fiind mereu, 
singuratecul care este. 


X 


Moartea e starea de dinainte de a te naşte, 


îmi spune cadavrul. 


Ca să nu mă mir şi ca să nu mă speriu, 

că sunt cadavru, — 
mi s-a dat memoria îngheţată a cadavrelor. 
— Cuviincios ar fi să facem un Hai-Kai, — 
pentru tine, mâini albastre şi ochi ţeapăn, — 
gură întredeschisă şi nestrigătoare, — 


timpan oprit la cuvântul „mamă”,- 
pentru tine, vom face un Hai-Kai! 


„Atâtea păsări zboară încât 


ochiul mare al aerului va rămâne fără sprâncene!” 


XI 


Există o singură viaţă mare 
la care noi participăm. 


XII 


Şi ca să nu mă fac nisip, de mirare, 
piatră fiind, 
memoria pietrelor mi s-a dat. 


— Mişcarea naşte timp! 

Cel care stă, nu este. 

Cel care se mişcă, are trecut. 
Cel care arde luminează. 
Cel care s-a stins, este orb. 


XIII 


Există o singură viaţă mare, 
chiar şi cifra unu face parte din ea. 


XIV 


158 


Călător sunt prin viaţă; 

egal sunt cu tot ceea ce este, — 

de la peşte la pasăre, 

de la iarbă la zarzăre, 

de la capră la iepure, — 

toate acestea le sunt, clipă de clipă. 
Fiecare-n alt timp, 

şi fiecare, fiind dăruit cu toată memoria 
cuviincioasă a celui care se mişcă. 


XV 


O văd trecând dureroasă, adunată între umerii ei. 


Împodobită de înfrângeri ca de un curcubeu 
şi urmată de-a pururi de sufletul meu 

ca de un tren fără şine. 

Târâş îl ţine de mână 

pe Ion, 

fiul ei 

cel alb şi bine mirositor, 

cel înnebunit de răsfăţ; 

singurul ei sprijin, 

bastonul ei de nervi, de carne şi de oase. 


O văd o vreme şi după aceea orbesc. 


XVI 


Există o singură viaţă mare 

la care noi participăm. 

Numai eu, străinul, — 

Cristofor Columb prin iepuri, 

Magellan prin frunze, 

şi Nansen prin pietre, 

fiind toate acestea, — 

ca să nu mă suprim din mirare 

amintirea lor mi se dăruie pentru totdeauna 
ca şi cum ar fi a mea. 


XVII 


Sunt pasăre cu patru aripi, 
cămilă fără cocoaşă, 


159 


cer cu doi sori, — 

şi nor care plouă pe mare... 
Corabie scufundată în aer, 
fluture înţepat de o privire 


şi frumos ca şi cum aş fi mort. 


Moartea e starea de dinainte 
de a te naşte... 


160 


Şi-am zis verde de albastru, 
mă doare un cal măiastru, 
şi-am zis pară de un măr, 
minciună de adevăr, 
şi-am zis pasăre de peşte, 
descleştare de ce creşte, 
şi secundă-am zis de oră, 
curcubeu de auroră, 

am zis os de un schelet, 
am zis hoţ de om întreg, 
şi privire-am zis de ochi 
şi că-i boală ce-i deochi. 
Frunză verde de albastru, 
mă doare un cal măiastru, 
că am zis doar un cuvânt 
despre întregul pământ, 

şi de bine-am zis de morţi 
şi de şase-am zis la sorți, 
şi am zis unu de doi 

şi zăpadă de noroi, 

şi am vrut să fac cu gura 
focul ce-l făcea arsura 

că n-am fost trezit, că dorm 
pe un cal cu şa de domn, 


FRUNZĂ VERDE DE ALBASTRU 


alergând pe-un câmp de noapte 


de la unu pân” la şapte — 
de la şapte pân” la zece 
mi-a căzut o viaţă rece, 

de la frunză pân” la umbră 
mi-a căzut o viaţă dublă 
ca pământul şi cu lună, 


noaptea când stau împreună. 


Şi-am zis verde de albastru, 
mă doare un cal măiastru, 
pe care mă ţin călare 

cu capul la cingătoare, 

cu călcâiul la spinare 

şi cu ochiul în potcoave, 
şi cu inima-silabe 

de mă duc mări, mă duc 
ca toamna frunza de nuc, 
ori ca iarna frunza albă 
de la floarea de zăpadă... 
Frunză verde de albastru, 


161 


mă doare un cal măiastru, 
potcovit pe lună plină 

cu miros de la sulcină, 
înhămat pe soare plin 

tot cu miros de pelin, 

şi ţinut de gât cu mine 

tot în dragoste de tine, 

că mi-a fost crescut pe umăr 
de din doi în doi un număr, 
tot din trei în trei o iarbă 

şi din patru-n patru-o salbă, 
ŞI din cinci în cinci un pom, 
ŞI din şase-n şase-un om. 
Frunză verde de albastru, 
mă doare un cal măiastru, 
văd în faţă mov şi verde, 
culoarea care mă pierde, 
corcov văd cu veselie, 
culoarea ce nu se ştie, 

mai aud şi-un sunet sus 
care nu au fost adus 

în timpan de oameni vii, 

în a fi şi a nu fi, 

când îmi cade umbra lungă 
pe sub ochii grei cu pungă. 
Şi-am zis aripă cu pene 

ca să zbor cu ea prin vreme, 


şi-am zis măr ca să zic sâmburi, 
şi-am zis pom ca să zic scânduri, 
şi-am zis nord ca să zic suduri 


şi dulceaţă ca să sudui, 
şi-am zis inimă la piatră 
şi cântec la tot ce latră, 
şi potcoavă 

la octavă, 

şi uscată la jilavă, 

tot le-am potrivit pe dos 
pe un fluieraş de os, 

din osul de la picior 
care-mi cântă cu fior, 

şi din osul de la mână 
fluierând o săptămână, 
din osul de la arcadă 
recea lumii acoladă 
peste două oase mari 
unde stau ochii polari. 
Şi-am cântat din coasta mea 


162 


din vertebra ca o stea, 
de-a-ncălare pe-o şa, 
pe o şa de cal măiastru, 
foaie verde de albastru. 


163 


Universul sensibil: focul 


164 


SAVONAROLA 


Mi se-arată Savonarola care-mi zise: 
Să ardem copacii pe rugul vanităţilor, 
să ardem iarba, grâul, porumbul, 

ca să fie totul mai simplu! 

Să sfărâmăm pietrele, să smulgem 
râurile din albie, ca să fie totul 

mai simplu, cu mult mai simplu! 

Să renunțăm la picioare, 

pentru că mersul e-o vanitate. 

Să renunțăm la privire, 

pentru că ochiul e-o vanitate. 

Să renunțăm la auz pentru că urechea 
e-o vanitate. 

Să renunţăm la mâini, 

ca să fie totul mai simplu, cu mult 
mai simplu! 

Mi se-arată Savonarola în vis, 

ca o rană veche a creierului lumii. 
Mi se-arată în vis 

şi m-am trezit urlând şi strigând. 


165 


DAIMONUL MEU CĂTRE MINE 


Vine focul, îmi zise, fii atent vine focul 
şi-o să vezi cu ochii pietrele înmuindu-se 
şi pe caprele negre de stâncă înecându-se 
în moalele stâncii. 

Marea, pe dânsa chiar o s-o vezi 

suptă de fluviu şi pe acesta 

supt de râuri şi pe aceasta 

supte de izvoare şi pe ele 

absorbite de setea unei făpturi alergând. 
Ai să vezi, îmi spune Daimonul meu, mie 
ai să vezi 

cum se usucă peştii 

şi cum se împuţesc balenele 

cum se evaporă meduzele, 

căci îți zic ţie, vine focul, mă auzi? 

— Te aud şi ce să fac eu, 

chiar dacă te aud ce să fac eu, 

eu ce pot sa fac eu?... 

— Schimbă-te în cuvinte, mi-a zis Daimonul, 
repede, cât mai poţi să te schimbi! 
Schimbă-ţi ochiul în cuvânt 

nasul şi gura 

organul bărbătesc al facerii, 

tălpile alergătoare, 

părul care-a început să-ţi albească 

prea des încovoiata şiră a spinării, — 
schimbă-te în cuvinte, repede, cât mai e timp! 
I-am spus Daimonului: — Tu nu ştii că 
vorba arde, 

verbul putrezeşte, 

iar cuvântul 

nu se întrupează ci se destrupează? 

Am pus un sentiment pe bronz şi tu ştii asta 
şi a fiert din pricina luminii soarelui. 

Am dat un nume unui copil 

şi numele s-a spart de timp şi de vrăbi. 

— Ştiu asta, mi-a zis Daimonul. 
Schimbă-te în cuvinte precum îţi zic! 


166 


SEMN 18 


M-am căţărat prin propria mea gleznă, 

Prin tunel în sus, prin genunchi, 

Prin inimă şi până sus, sub sprâncene, 

şi-am fugit prin ochi 

gol-goluţ, — fără să mai ţin seama de aceasta, 
dar el a-ntins mâna după mine, 

m-a vârât prin holbata pupilă, 

prin coroana irisului albastru, 

m-a izbit până la nefiire cu inima, 

m-a dat de piatra genunchiului cu durere 

şi m-a azvârlit ăn glezne. 

— Să alergăm acum, căci a venit timpul, mi-a zis, 
să alergăm iute, mi-a zis, 

avem de spus ceva, cuiva, cu grăbire! mi-a zis. 
Şi el a început să alerge. 


167 


NOD 28 


Daimonul meu vine de departe 

în gazda făpturii mele, 

eu ştiu când vine căci mă izbeşte 

cu ploi de stele, 

îmi umflă gleznele, ţiitoarele mersului, 
îmi pâlpâie inima ca pe o flacără, 

îmi usucă limba ca pe un deşert sălbatic 
pe care numai leul din leoaică se adapă, 
îmi spulberă ochii ca pe două spurcăciuni ale vederii, 
se şterge el cu sprâncenele mele, 

îşi pune el cuvântul lui în creierul meu, 
albindu-l cum cerul le-a albit pe stele 

şi uită să spună de ce a venit 

şi pleacă mai falnic decât tot universul 
şi mie îmi lasă ca amintire doar versul 
şi cuvântul aurit 

şi se duce şi mă lasă 

şi de mine nici că-i pasă, 

de mine care-i sunt casă, 

bărbat ţeapăn şi zâmbit! 


168 


NOD 29 


Ce faci acolo, m-a-ntrebat daimonul meu pe mine, 
ce faci tu acolo? 

Capcane, nu vezi, eu fac capcane! 

Leţuri pregătesc şi lanţuri pregătesc, 

nenumărate chei fără de lacăt! 

Ce faci acolo?, m-a-ntrebat daimonul meu pe mine. 
Precum ţi-am zis, eu fac capcane, 

pândesc un animal ca să se prindă-n ele! 

Pândesc cu cheia mea un lacăt! 

Aha, mi-a spus daimonul, eşti vânător, ştiam. 

Nu ştii nimica, 1-am răspuns, 

eu n-am capcană pentru tine! 


169 


INIMA 


Totul se micşora egal, cu viteza gândului, 

în acelaşi timp, munţii, mările, oamenii. 

Totul se prăbuşea în sine însuşi cu viteză egală 
şi în acelaşi timp, încât nimeni 

nu băga de seamă nimic. 


Numai prezenţa luminii, încăpăţânatei, 
nemişcătoarei lumini, 

numai sângele-acesta pierdut 

de lucruri 

ar fi putut stârni o bănuială. 


Dar 

cineva ar fi trebuit să stea în afară 
ŞI 

nu s-a găsit nimeni, absolut nimeni. 


Totul se mărea egal, cu viteza gândului, 

în acelaşi timp, norii, câmpiile, oamenii. 
Totul izbucnea din sine însuşi, cu viteză egală 
şi în acelaşi timp, încât nimeni 

nu băga de seamă nimic. 


Numai prezența nopţilor, încăpăţânatelor, 
nemişcătoarelor nopți, 

numai sfera aceasta de întuneric, 
mărginită de aştri, 

ar fi putut stârni o bănuială. 


Dar 

cineva ar fi trebuir să stea înlăuntru 
ŞI 

nu s-a găsit nimeni, absolut nimeni. 


170 


LUPTA INIMII CU SÂNGELE 


N-am cer. Ce e mai departe de mine 
sunt eu, negrul şi înlăuntrul. 

Cerul meu este de carne neagră. 
Cer îngropat. 


N-am câmpie. Marginile ei sunt arse. 

Se ridică în sus ca o palmă 

care-şi strânge degetele cu gheare, în pumn. 
Am loc numai atât cât să-mi amorţească locul 
stând. 


Mă umflu şi mă dezumflu. 
Mă umflu de străinătate 
şi mă dezumflu de singurătate. 


Nu pot să-naintez niciunde. 
De la eu la eu distanţa 
e acoperită de moarte. 


Cade înapoi simțământul 
plecării din sine însuşi 

Eu sunt cel care păzeşte poarta 
ca nu cumva eu însumi să fug. 


II 


Vine-n întuneric sângele 
purtător de ştiri smintite, — 

ochi întors pe dos, ah, plânge-le, 
gheaţa, ţeapănul de stalagmite. 


Ah, deci, singur, ah, deci înlăuntru 
înspre mine, dinspre mine, 

cerul cel mai îndepărtat e coasta 
de întunecime 


Absorb ştirea depărtării piciorului drept. 
Vărs înțelepciune în stângul 


idol de carne şi înţelept. 


Prieten îţi este niciunul, 


171 


nici doiul, nici nimenea... 

Vine sângele cu suflet, chiar el; 
mănâncă-l soro inimă, mănâncă-l 
ieri şi alaltăieri. 


III 


Fugă înainte, mereu înainte, 

din sfintele patru carcere. 

Pântecul mi-e frate, glezna mi-e părinte, 
drumul e fără întoarcere. 


Sângele vorbeşte, 

țeava lui, vâna, artera, 

osul alb înlăuntru vorbeşte, 

maţul, Cythera. 

Vorbeşte celula, limfa vorbeşte 
cărămida mişcătoare a limbii,- 
fiecare capăt de os vorbeşte 
topindu-şi în mişcare nimbul, nimbii. 


Turn al lui Babel întors cu mănuşa 
pe dos, — 

inima, ploşniţă, iapă, hetairă, 
întoarsă pe dos... 


Deci piramidă 
deci piramidă 
deci piramidă 


IV 


Singura mea pradă e viaţa mea. 
Tot ce pot pierde e viaţa mea. 
Ceea ce se întâmplă este în timpul vieții mele 
Inima mea învinge sângele meu. 
Sângele meu cotropeşte inima mea 
şi-apoi 

inima mea alungă sângele meu. 
Sângele meu umflă inima mea. 
Singura pradă e viața mea, 

da. 

Singura pradă e viața mea. 

Tot ce pot pierde, tot ce pot pierde 
Dar cine-ar putea să spună 


172 


ce pot pierde?!... 
Dar ce înseamnă „cine” 


ŞI „a pierde”, Doamne 
ce înseamnă „a pierde — pierdere”? 


173 


Îşi încurcase între coastele mele aripa 
un vultur care credea că el cântă. 
Mi-a dat sângele pe gură, 

iar ochiul 

mi-era o băltoacă. 


— Nu, am strigat la el, 

harfă e numai şi numai orizontul, 
nu pieptul meu de os 

ŞI nici coasta mea 

ŞI nici sângele meu, 

cel care numai şi numai şi numai 
pătează curgând, 

înroşeşte curgând, 

şi nu cântă curgând. 

Da. 

Sângele nu cântă! 


NOD 20 


174 


AUTOPORTRET 


Eu nu sunt altceva decât 
o pată de sânge 
care vorbeşte. 


175 


AXIOS, AXIOS! 


Deplasare spre roşu, mereu aceeaşi deplasare 
spre roşu 

o, linii spectrale ale vieții mele, 

îndepărtare secretă şi perpetuă 

a insului de sine însuşi, 

pretutindeni şi cu atâta pasiune 

încât tot ceea ce se vede ar trebui să nu se vadă 
din pricina răspândirii lui pretutindeni, 

din pricina felului în care poleieşte totul 

cu acel „sine” de carne şi sânge, 

cu acel „sine” de carne şi de sânge lăsat deodată 
liber, faţă de propria inimă, 

apt să-nconjoare orice obiect 

în speranţa desfrânată că 

acela i-ar putea fi inimă, 

într-o altă ordine, mortală, a firii... 


Vai mie, şi mai ales — vai, 
neîntrerupte deplasări spre roşu 
a tot ceea ce făcea fiinţă 
continuându-mi creierul obosit. 


O, discriminare! O, risipire! 
Sumbră secesiune a întregului 
autonomie a unghiilor față de degete. 


Şi totuşi, mi se cuvine dreptul 
întâiului născut, 
dreptul cifrei | mi se cuvine. 


Cu cât mai risipit, cu-atât 
mai indivizibil 
însingurat din prietenii de suflet, 


urât de umbra copacului, 

frumos fără pricină, 

nici n-aş putea să mai fiu, 

dacă n-aş auzi tot timpul 

şi dacă n-aş vedea tot timpul înfăţişarea 
fără de sens a-ndreptățirii mele. 


Axios! Axios! 
El e demn, el e demn! 
I se cuvine, I se cuvine! 


176 


El este! El este! 
El poartă valoarea în sine, 
el are sămânță! 


El este, el este! 

El are mir pe frunte! 

Prin el se vede ca printr-un ochean 
nenorocirea 

până când se-nroşesc lentilele de sânge... 


Axios, Axios!... 


El are vederi prin somn 
El are puterea de-a vedea, el are 
slăbiciunea de-a vedea 


El are suflet, e puternic, 

el are trup şi este slab. 

El zice de bine despre pătrat 
deci este puternic. 

El zice de bine despre pietre 
deci este slab. 


Dar Axios, Axios! 
El este, el e. 


II 


Lăsat pradă, lăsat la buna-vedere, 
apt de a fi hrană, 

însumi — înfometat; 

cu o mână de piatră 

mi-am împins cuvântul cu dinţi înapoia ochilor, 
înapoia frunţii, 

înapoia cefei, 

mai prejos de creştet, 

mai presus de omuşor, 

rupr de foame în diagonală 
dovedind astfel că ocup un spaţiu. 


Destinului meu îi e foame, 

destinul meu se hrăneşte cu alte destine. 
El se hrăneşte ca să fie hrană la rându-i, 
ca să fie hrană altui destin 

cu mult mai mare. 


177 


El paşte ca să fie păscut, 

bea ca să fie băut, 

înfulecă vrând să fie înfulecat, 
înghite ca să fie înghiţit. 


O, foame, 
tu îmi împodobeşti totdeauna creştetul 
cu o aură de dinţi. 


Ne hrănim ca să fim hrană, 

mâncăm ca să putem fi mâncaţi, 

dar atunci când pupila lucidă, a soarelui, 
se întoarce să vadă alte vederi 

strig: 

Axios, Axios! 

Trupul îi e de mâncare, 

mirosul de mirosit. 


Axios, Axios! 

El se ţine departe de trupu-i 
mirosul îi e doar înşelăciune, 

iar urma lui, în mocirlă, 

e numai un fel al noroiului de a fi. 


Axios, Axios! 

La cina cea de taină, 

el nu e de față 

fiindcă nu are faţă. 
Pentru că el şi-a pus faţa 
pe toate lucrurile. 

Iar cui îi e foame 

de lucruri îi este foame. 


III 


Sătul, sătul până la gât 
sătul, sătul până sub bărbie 
dar cu gura flămândă 

şi cu limba neuscată 

de apa unei vorbiri abia izvorâte. 
Spun lucrurilor pe nume, 
spun „tu” copacului, 

mă adresez pietrei cu „mă”, 
îi spun „bă” câinelui. 

Şi dacă vreunul dintre ei 
mă-ntreabă ceva 


178 


îi răspund cu „Înî” sau cu 

i 

fără grijă de vocale 

pe care de multă vreme le-am trimis 
ostatice 

celui mai mare peste vorbire 

ca să-l liniştesc 

ca să-l asigur 


de supunerea mea faţă de el. 


O, mai-marele nu are gură! 
Vorbirea lui nu încape în vorbe. 
O, mai-marele nu are gură! 


E] a avut în schimb, cu sine, adevărul. 
O, mai-marele gustă vorbirea, 

are dinţi la urechi, 

se hrănește cu sunetul cuvintelor. 
El are dinţi la nări, 

se hrăneşte cu mirosul cuvintelor, 
dar nu are gust, nu, 

nu are gură, nu are gură, 

n-are în locul gurii nimic 

NIMIC, NIMIC 

cum este nimicul dintre stele 
cum este nimicul dintre degete... 


Dar el 

singurul 

ştie adevărul 

şi ar putea să strângă stelele 
cum strângi degetele în pumn — 
el 

n-are însă în cine să lovească. 


IV 


Litere, litere, sunete, sunete, 
locuitori ai cuvântului 

praf de puşcă al glonţului; 
migrează inima mea spre roşu 
îndepărtându-se de mine. 


Abia dacă mai azvârl după ea 
un cuvânt — 
frânghie silabică. 


179 


Fuge ochiul meu 

spre linia spectrală, spre linia roşie, 
cu cât sunt mai aproape, fugind 

de fuga luminii, 

cu atât mă trădează mai tare 

în numele a ceva, care nu există, 

în cinstea cuiva 

care nu s-a născut. 


O, voi sumbre păcate faţă de propriul trup, 
genunchi trădător, şi umăr laş, 

pântec insolent, coasta 

prea fragilă ca să slujeşti unei corăbii, 
stern emoţionat pentru nimic, arcadă 
încoronând un ochi miop, bărbie 
călcâi al lui Ahile, în plină faţă 
implantat, şold 

învinețit de greutatea unei săbii 

ŞI voi, vertebre, cranii ratate 

parcurse de singurătatea măduvii. 


Tu, beregată, tu, draga mea, 

tu, sclava mea iubită, 

tu, rădăcină a copacului numit 
„Axios!” 

Numai tu mă iubeşti 

numai din tine se naşte 

„Axios!” cuvântul din flori. 
Axios! Axios! 

El nu a greşit — şi dacă 

nu ar fi avut trup, ar fi avut silabe. 
Ah, dacă ar fi avut numai silabe... 
Axios! Axios! 


180 


Universul sensibil: pietrificarea 


181 


CÂNTEC 


Până la urmă, rămâne doar osul; 

ce-a fost mai străin, mai înlăuntrul meu 
cuceriţi-l pe el, pe gloriosul 

al cărnii şi-al vinelor drept Dumnezeu. 

El e alb, el e neciobit, pentru că nu se vede, 
pentru că rămâne, pentru că stă şi nu mişcă. 
Aşa cum flutură totul în iarbă afară de verde 
care-i acelaşi, când totu-i morişcă, 

de zi-noapte, de zi-noapte, de zi 

de noapte venită, învinsă... 

Până la urmă rămâne „a fi” 

care-i alb, care are fibula ninsă. 


182 


ARĂTAREA PIETREI 


Eu îți arăt cel mai frumos lucru al meu 
adică versul, chiar versul ţi-l arăt 

şi te întreb: 

crezi tu că seamănă cu o piatră, crezi tu? 


Tu copacule, îmi arăţi frumosul cel mai frumos de pe tine, 
mirosul tău mi-l arăţi 

şi mă întrebi binemirositorule: 

crezi tu că seamănă cu o piatră, crezi tu? 


El îmi arată ce este mai frumos în el, 

viaţa lui plăpândă mi-o arată, 

viaţa lui străvezie mi-o arată întrebându-mă: 
crezi tu că seamănă cu o piatră, 

crezi tu că seamănă cu o piatră? 


183 


OROLOGIU CU STATUI 


Pietrele deschid un ochi de piatră, 
oasele deschid un ochi de os. 

Câte-un bot au câinii-n loc de ochi, şi latră 
din trei boturi, generos. 

E un schimb de ochi mereu în aer. 
Ochiul de pisică trece-n frunze. 

Frunzele foşnesc cu dulce vaier 

în orbitele pisicilor lehuze. 

Eu rămân cu pleoapele deschise, aburite. 
Ochiul meu sticleşte-n turnul primăriei, 
ŞI, deodată, simt cum prin orbite 

cu un prunc în braţe-apar statuile Mariei. 


184 


MIZERABILE PIETRE 


Mizerabile pietre 

se lasă linse de cuvinte 

şi numai astfel se topesc, 
dispar numai în dinţii silabelor. 


Cât de greu trebuie că îţi este 
ție, suflet gramatical, 

să te sprijini 

de-o pantă de munte 

fără s-o sfărâmi. 


Mă-ntreb ce ne putem face 

cu ideea de piatră. Va trebui 
s-o ţinem în cuvinte 

pentru că pietrele, sunt convins, 
s-ar sfărâma imediat 

sub apăsarea ei, dac-ar şti-o. 


Şi mă gândesc că şi noi 

ne-am sfărâma imediat 

dac-am înţelege ideea 

care ne scrie cu o rază violentă... 


185 


CÂTEVA GENERALITĂȚI ASUPRA VITEZEI 


Ne diferim unii de alţii prin viteză. 
Ne este comună numai singurătatea. 


Viteza de existenţă a unei pietre 
e mai lentă decât viteza de existență 
a unui cal. 


Dar piatra vede soarele şi stelele 
iar calul vede câmpul şi iarba. 


Zic: 

Piramidele au însemnat viteza cea mai leneşă, 
privirea cea mai lungă. 

O mumie de faraon e o bucată de piatră. 
Faraonul de carne a văzut Egiptul 

Faraonul de piatră vede cosmosul. 


Pentru cei din carne şi oase 

Zic: 

Nu puteţi zări decât în jurul vostru. 
Ideile sunt un fel de piatră 

deci contemplaţi. 


Celor din lemn şi din alte materiale durabile 
le spun: 

Sfărâmaţi-vă! 

Putreziţi! 

Dacă ați văzut întregul, 

umpleţi-vă de carne 

ca să puteţi vedea partea. 


Oasele sunt cârji interioare, 
ele susţin carnea şi nervii 
dar sunt mai prietene şi mai apropiate pietrei. 


Zic: 
carne şi os, 
zic bun simţ şi zic criză de timp. 


186 


BASORELIEF CU EROI 


Soldaţii cei tineri s-au aşezat în vitrină, 

chiar aşa cum au fost găsiți, împuşcaţi în frunte, 
ca să fie văzuţi s-au aşezat în vitrină, 
respectându-şi întocmai mişcarea lor ultimă, 
profilul, braţul, genunchiul, mişcarea lor ultimă, 
când au fost împuşcaţi pe neaşteptate în frunte 
sau între omoplaţi cu acea flacără mai subțire 
decât un deget de copil care arată luna. 


În urma lor a rămas goală baraca, 

mirosind a obiele, a țigări strivite, a fereastră închisă. 
Valizele de lemn care umplu baraca, 

mai clănțăne încă din fierul mânerelor, 

aşa cum clănţăne luna din fierul mânerelor 

acum, cu puţin înainte de-a fi deschisă, 

ca să se caute-n ea scrisorile vechi şi fotografiile vechi 
ale timpului. 


Soldaţii cei tineri stau daţi cu ceară 

pe feţe şi pe mâini, ca să lucească, 

daţi cu ceară ca să lucească, daţi cu ceară, 

ŞI aşezaţi întocmai aşa cum erau în secunda 
când viaţa s-a rupt şi moartea a-nghiţit secunda. 
Stau aşa nemişcaţi, ne-ncetând să lucească, 

şi noi ne uităm la ei cum am privi luna 

răsărind chiar din mijlocul pieţii. 


Pentru noi, care suntem acum de-o vârstă cu ei, 
deşi ei stau de ani lungi în vitrină, 

pentru noi, care i-am ajuns din urmă şi trecem de ei, 
şi inimă bătând avem, şi memorie, 

o proaspătă, din cale-afară de proaspătă memorie, 
soldaţii cei tineri s-au aşezat în vitrină 

şi se imită pe ei înşişi întruna 

ca şi cum ar fi vii. 


187 


MAMA MEA ȘI SOLDATUL EI 


Nu, nu, nu, 

strigă în dureri mama mea, născându-mă 
nu, nu, nu, 

strigă ea născându-mă; — 

viaţa nu e pentru ucidere 

viaţa nu e pentru ucidere! 

Soldatul năduşit zise: 

— Ce sânge, cât de mult sânge 

şi ce miros şi ce strigăt 

dă femeia când naşte 

şi fără de nevoinţa glonţului, — 

acestea zise soldatul năduşit, 

azvârlind cu pistolul său 

după un fluture. 

Nu, nu, nu, 

urla mama mea în durei, născându-mă, 
viaţa nu e născută pentru a fi ucisă, 

nu, nu, nu! — 

striga mama mea, născându-mă. 
Fluturele zbura în zigzag 

revolverul soldatului era cotrobăit de furnici 
pe mare şi pe deasupra mării 

soldatul dezbrăcat 

răsărea odată cu luna. 


188 


Vor veni în faţa ta, — 
urlând şi strigând : 


CĂTRE SOLDAT 


— „Avem patru mâini fiecare, avem patru mâini; 


nu-ți aduci aminte 
cum ai zis că ai vrea şi tu 
să ai patru mâini?” 


Tu soldatule, stai drept, tu 
soldatule nu-ţi scoate arma 
de pe umăr 

şi nici baioneta din teacă! 


Vor veni la tine şi-ţi vor spune: 

„Avem patru picioare, două inimi avem 
şapte ochi, trei limbi ascuţite; 

iar în spinare 

opt rânduri de aripi pale 

şi cinci rânduri de plăci. 

N-ai zis tu că ţi-ar plăcea să fii 

astfel? 

N-ai zis-o tu, chiar tu?” 


Soldatule, tu să stai drept. 
Nu-ţi scoate arma 

de pe umăr şi nici 

baioneta din teacă. 

Atâta îți zic: Descurajează-i! 
Descurajează-i! 


189 


TOCIREA 


Soldatul mărşăluia, mărşăluia, 
mărşăluia 

până când 

până la genunchi 
piciorul 

1 se tocea, i se tocea 

1 se tocea 

până când 

trunchiul 

până la coaste 

1 se tocea, i se tocea 

1 se tocea 

până când 

până la sprâncene orbea 
orbea, orbea 

până când 

părul lui iarbă neagră era 
iarbă neagră era, iarbă neagră era. 
Un cal alb venea 

şi o păştea 

şi o păştea, şi o păştea. 
I-ha-ha, i-ha 

i-ha. 


190 


191 


Transfigurarea în cuvânt 


192 


DESCRIEREA LUI A 


Îl opun pe A lui 1. 
Nori peste semne. 


Explozia inimii în desimea ei 
rabdă să se spargă trupul. 


Gând cu ancoră A, 
în zeama gânditoare a creierului. 


Credeam că totul vorbeşte. 
A m-a despărţit de auz. 


Templu al cuvântului, A, 

rugarea trupurilor noastre fumegânde, — 
vulturul ţi l-am ucis 

schimbându-te în lucru. 

Gândire devenită strigăt 

înzdrăvenind un mormânt. 


A, te-am făcut trup 

ca să rămână din trupul meu 
după spulberare 

A. 


ÎI opun pe A, mie. 
Sufletului meu îl opun pe A. 
Luptă care naşte înțeles. 
Cort al amintirii mele. 


Trece timpul peste A. 
Viaţa-mi curge pe sub A. 
Soarele se închină la A, 
la steaua cuvântului, - A. 


Tu care nu eşti, — 

A, 

cine o să te gândească, cine? 
Gândeşte-mă tu A, pe mine. 
Gândeşte-mă tu. 


Inmormântându-mă, — 


A, 
trup îmi rămâi, al gândirii. 


193 


Faraon împăiat cu paie 
încălecat cu cai 

înverzit cu iarbă 

uscat de apă, 

şi udat de toate razele stelelor. 
Sub piramida ta, A 

voi depune mărturie 

de faptul că m-am născut 

şi de faptul că am murit. 


În numele iepurilor, A 

în numele ierburilor, A 

în numele bolovanilor şi al nisipurilor, 
A, 

în numele numelui meu, A 

depunem prin tine mărturie 

pentru nedreptatea, 

de a fi nemaifiind. 


Vorbirăm cu stelele, 
cântarăm vorbirile. 


A, te opun lui 1. 


194 


CELE PATRU COERENȚE FUNDAMENTALE 


Deodată, prăbuşit de oboseală, Sisif 

se înmulţi, micşorându-se în nenumărare. 
Două aripi de oameni turtiţi, 

lipiţi unul de altul 

ŞI în micşorare 

împodobiră trupul lui Sisif, 

căzut de oboseală între oglinzi. 


A te naşte este o condamnare la moarte. 

După felul păcatului şi pedeapsa: 

unii oameni, alţii păsări, alţii pietre. 

Condamnat la moarte prin închisoarea copacului. 
Condamnat la moarte prin închisoarea crocodilului. 
Condamnat la moarte prin închisoarea ierbii. 

Şi totuşi, îmi spuse Sisif 

e o coerenţă aceasta, 

balansândă între nimic şi nimic. 


A nu fi, chiar şi această absenţă 
poate fi pedepsită la viaţă 

şi ca atare, condamnată la moarte, 
adică la a nu fi. 

Şi totuşi, îmi spuse Sisif, 

aceasta este o coerenţă. 


Ce deşertăciune şi ce inutilitate, vederea. 

Ea contemplă numai ceea ce este condamnat la moarte. 
Cuvântul ne-ar salva, poate, dar, 

el e dumnezeu, şi 

de la începuturi nu se mai întruchipează 

în făpturile cele vii. 


Gustul morţii l-a scuipat dumnezeu de pe limba sa 
în făptura vieţii. 

Acum el e scârbit de toate acestea şi 

în cu totul totului altei părți 

dincolo, de departe, 

compune coerenţa a treia şi 

dincolo de orice 

el 

compune coerenţa a patra. 


Totuşi, îmi spuse Sisif, 
tu nu crezi că e cam rău alcătuit trupul omului? 


195 


Ochii lipiţi de creier, 

ca două sexe ale creierului, impudice, 
şi neacoperite, 

gura, ce caută ea acolo sus? 

Locul gurii e geamăn cu 

locul de jos al lepădării 

de murdărie. 


Organul sămânţei ar trebui să fie 
geamăn cu organul cuvântului, 

iar nu pe acolo 

pe unde-ţi zvârli apa murdară din tine, 
pe acolo să-ţi zvârli şi sămânţa, 

iar nu pe acolo pe unde azvârli în tine 
bucăţi de animale moarte, 

exact cu acel loc dinţos 

tocmai cu acela, 

să rosteşti taina cuvântului, — 


Da, îmi zise Sisif, 
alcătuirea e rea. 


Fireşti şi simple, 

cuvintele rostite de noi 
naşte-vor în alte coerenţe 
mai bune trupuri vorbitoare 
în alcătuirea lor. 


Da, mi-a zis, 

e poate de aceea 

întârzierea şi îndepărtarea lui 
de negândit de departe, 
legând de cuvântul nostru 

a doua coerență 

şi de cuvântul ei 

pe a treia 

şi de cuvântul ei 

pe a patra, şi... 

Sisif se ridică dintre oglinzi, 
ieşi dintre ele, şi 

uitându-se înapoi spre mine 
îmi făcu un semn scurt 

să intru între oglinzi. 


196 


TEMĂ CU VARIAȚIUNI 


Partitura I 


Acest lac, baltă în creştere, opalină, 
luciu monstruos de nici un fel de alb, 
fără de copac în oglindă, 

deodată s-a scuturat 

şi a zburat drept în sus 

cu nişte aripi ciudate. 


Doamne, ce pasăre o fi dormit în faţa mea 
când eram cât pe ce 
să mă înec! 


Partitura a Il-a 


De frică să nu mă înec în el 
lacul se strânsese în sine 
cum perla şi-adună gârla luminii în sine. 


De frică să nu mă înec în ea 
se făcuse baltă opalină, 
pasăre zburând cu şapte aripi 
şi drept drept drept drept 
drept drept în sus. 


Peşti sufocaţi atârnau de penele păsării 
când, de frică i se făcuse frică lacului 
că eu aş putea să mă înec în el. 


Ah, oglindire zburătoare, 
refuz al văzului 
orbire! 


Partitura a III-a 


Lac de culoarea perlei, 

lac întins pe jos pe pământ, 

ah, tu, de ce eşti atâta de fricos 

şi te transformi în pasăre uriaşă şi verticală 
numai de spaima că aş putea să mă înec în tine 
împiedicându-mă de un țărm. 


197 


Să fi fost tu pasăre lăţită şi dormindă 
să fi fost tu lac vertical şi zburând, 
ce țărm ciudat şi-al nimănuia ţineai 
tocmai atuncea, tocmai atunci 

când ai crezut că mă înec în tine, 

că în tine mă înec cu un gând. 


Partitura a IV-a 


Se subțiase apa ca o lamă de cuţit 
spre dimineaţă ea se ascuţise foarte. 
S-a descusut de țărm şi a zburat în sus 
strigând că vreau să mă înec în lac. 
Ah, apă laşă, pasăre şi vârcolac 
care te duci cu aripe de apă-n sus 
direct în sus, direct spre sus 

spre foarte sus 

de frică 

şi de spaimă 

că mă înec în tine. 

Ce tristă zburătoare-n înălțime 

cu aripe de apă. 


Partitura a V-a 


Se dezgheţase cubul cel de gheaţă 
redevenind întins şi lung şi lac. 
Crezând că vreau să mă înec în dânsul 
deodată-n sus el a zburat. 

Şi dacă gheaţa i s-a fost topit în apă 
de frica lui de mine, 

şi dacă apa lui i se topise 

de frica lui de mine 

în dulci vaporii plutitori, 

de frica lui de mine 

că aş putea să mă înec în nori, 

să mă distrug în vulturime, 

în cerul nopţii uneori, 

lucind de stelărime, 

de frica lui de mine 

că aş putea să mă-nec, 

cu un cadavru să adaug 

să mor din nou ce a murit 

de-o veşnicie. 


198 


Partitura a VI-a 


Nu te zbate, nu te tulbura 
lacule ca o lacrimă. 

Îmi ţin cuvintele în gură 
ca pe nişte perle. 

Ele îmi cad din surâs 
numai pe o tavă de argint. 


Şezi blând, lacule, 
nu te scutura speriat. 
Niciodată n-am să mă înec în tine, lacule. 


Eu sunt înecat 

în pasăre Phoenix numai 

cea care arzând a reînviat. 

Şezi blând, lacule, 

eu numai în Phoenix m-am înecat. 


Lac speriat 

lac speriat 

pe care nu apune 
nici steaua măcar. 


Partitura a VII-a 


Zbura deasupra mea o pasăre opalină 

şi venind se lăţea deasupra mea ca un lac, 
m-am uitat spre pădurea virgină 

murise până când şi ultimul copac. 


M-am uitat spre piatra măreaţă, 
totul era nisip nisipiu, 

de m-aş fi uitat şi la viaţă 

nici cui n-aş fi avut de sicriu. 


Pasărea deasupra mea se băltise 
broaştele-i orăcăiau între pene 
timpul tot se înteţise 

decurgând spre altă vreme. 


Eu n-am să beau niciodată apă 


din apa asta zburătoare. 
Stai, mi-am zis eu mie, omule şi sapă 


199 


în durerea vorbitoare. 


M-am uitat o dată pe sus, 

şi lacul plutitor zburase, 

cu ochiul neobişnuit de sedus 
am văzut ce mai rămase. 


Tu eşti în viaţă natură, 

tu eşti în viaţă! 

Şi eu sunt în viaţă, natură 

şi eu sunt în viaţă! 

Noi suntem în viaţă, 

nu înţelegem oare că suntem în viaţă! 


Mama lor astăzi şi mâine de morţi. 


Partitura a VIII-a 


Ne tragem din apă 

ne sufocăm în aer 

şi tindem spre înţelesul cuvântului. 

Eu nu mă mai pot îneca niciodată-ntr-o mare, 
într-un fluviu nu mă mai pot îneca niciodată, 
nici într-un lac, 

nici într-un râu. 


Sperie-te de mine, apă! 
Sperie-te de mine, apă! 


Eu niciodată n-am să mă înec în tine. 


Sperie-te de mine, aer, 

Sperie-te de mine, aer! 

Eu niciodată n-am să mai zbor prin tine. 
Niciodată! 

Eu am să mă înec zburând 

în înţelesul unui cuvânt, 

eu o să mă înec zburând 

în înţelesul unui cuvânt, 

al unui cuvânt 

cuvânt! 


200 


ARTA SCRISULUI 


El îmi spuse: 

scrisul este un mod de a încetini gândirea, 
de a desena primitiv 

chipul fiinţelor fără de chip, 

degetele pipăitului pur — 

cel care a fost mai de dinainte 

de crearea degetelor şi a lucrurilor. 


O, tu, viteză, 

inimă în balans, 

împingând migraţia popoarelor de celule 
roşii şi albe. 


Inimă, tu, cea mai repede, 
inimă, tu, zeitate a magneţilor! 


Au făcut un chip al tău din bronz 
şi unul din fier, 

dar bronzul e melodios, iar fierul 
destul de sprinten este. 


Au făcut un chip al tău din piatră, 
dar piatra e laşă, 

şi-ascunde în ea 

naşteri de statui fără braţe. 


Au făcut un chip al tău din cuvinte, 
te-au desenat inimă 
ŞI ţi-au dat forma lui A. 


El îmi spuse: 

scrisul e un mod de a încetini gândirea, 

un mod primitiv de a înţelege, de a opri 
mişcările gândului. 

Scrisul se aseamănă întocmai cu o capcană 
de metal, 

care prinde în ea o vulpe vie 

şi mişcătoare 

şi zbătându-se 

şi pierită de frica morţii. 


Eu i-am spus: 
sunt multe păduri şi mi-e foame, 
de aceea l-am făcut pe A, divina capcană. 


201 


Eu i-am spus: 

am pus capcane la începutul pădurii, 
din A şi din A. 

Acum stau la o oarecare depărtare 

şi aştept prinderea hranei mele. 


El m-a auzit. El a tăcut. 


202 


ÎMPOTRIVA CUVINTELOR 


Ah, cuvintele, tristele, 

ele curg în ele însele, 

deşi sensul lor este static. 
Ce tragedie cuvântul „iubito”! 
După litera „I” urmează litera „U”, 
după litera „B”, litera „I”, 

apoi „T”, apoi „O”... 


Şi asta-i ca şi cum ar trece un timp 
între „I” şi „O”, 

deşi „lubito” nu are timp, 

ci este tot şi dintr-o dată. 

Sau nu: a fost...Sau nu: va fi 

sau este pur şi simplu. 


II 


Prima literă a oricărui cuvânt 
se află-n trecut, — 

ultima literă — de asemeni, 
Numai trupul cuvântului 

e în prezent. 


„Iubito, iubito, iubito...” 

Uită-te la mâna mea 

pe care o ţin împodobită cu un pahar. 
Acum e sus, 

acum, lângă chipul meu, 

acum, pe masă, paharul gol. 


„L”, — a fost sus, „U”, — lângă chipul meu 
„B”, — se află acum pe masă, gol. 

Va urma din nou ,„I”, 

lângă chip îl voi ţine pe „T”, şi 

iarăşi „O” va sta pe masă, singur şi gol... 


Iubito, tu, 

viaţa mea despre care 

nu pot striga 

decât lucruri ale trecutului, — 


203 


viaţa împodobită cu sunete 
care-ndată ce sunt 
au şi fost... 


III 


Cuvintele — tristele 

jumătate Timp — jumătate lucruri, 
atât de lucruri încât 

nelămuresc timpul, 

atât de timp 

încât adumbresc lucrurile. 


Cuvintele 
peşti abisali, 
numai sub stratul de lucruri există. 


Cum le scoţi în afară 
în timp, 
explodează. 


Jalnică, tristă explozie — 

încât îmi vine să strig: 

„lubito”, „iubito” 

rămâi înainte-mi iubito; 

lasă-mi cuvintele să se izbească de tine 
ca să se-ntoarcă la mine. 


Tu eşti cerul gurii mele 

şi dacă 

ai să râzi 

Şi-ai să-mi spui că ai chip 

şi făptură cu braţe, 

am să-ţi spun: nu-i nimic, 

eu nu am nici făptură, nici chip... 


IV 


Cuvintele — tristele, 

numai dacă se lovesc de ceva, 
numai dacă le apasă ceva 
există. 


Cuvintele 


nu au loc decât în centrul lucrurilor, 
numai înconjurate de lucruri. 


204 


Numele lucrurilor 

nu e niciodată afară. 

Şi totuşi 

cuvintele, tristele, 

înconjoară câteodată timpul 

ca o ţeavă, apa care curge prin ea. 


„.. ca şi cum ar fi lucruri,... 
oho, ca şi cum ar fi lucruri... 


V 


Iubito, mai bine 

ți-aş aşeza o ramură în brațe. 
(Numai timpul are timp 

şi nicicând 


nu-şi întrerupe creşterea nefinită...) 


Cuvintele, laşele, 

ele singure se ucid pre ele, 
numai ele se pot nega 

pe ele însele, 

numai ele, neliniştitele, 

se neagă tot timpul unele pe altele, 
se ucid 

numai între ele, pentru dreptul 
întâiului născut, 

tot timpul şi tot lucrul, 

unele 

pe altele. 


Niciodată un copac 

n-a ucis un copac, — 
Niciodată o piatră 

n-a depus împotriva pietrei 
mărturie. 


Numai numele copacului ucide 
numele copacului 

numai numele pietrei 

ucide, depunând mărturie 
despre numele pietrei... 


Iubito, iubito 
pururi fără de nume, iubito. 


205 


POETUL CA ŞI SOLDATUL 


Poetul ca şi soldatul 

nu are viață personală. 

Viaţa lui e personală este praf 
şi pulbere. 


El ridică în cleştii circumvoluţiunilor lui 
sentimentele furnicii 

şi le apropie, le apropie de ochi 

până când le face una cu propriul său ochi. 


El îşi pune urechea pe burta câinelui flămând 
Şi îi miroase cu nasul lui botul întredeschis 
până când nasul şi botul câinelui 

sunt totuna. 


Pe căldurile groaznice 
el îşi face vânt cu aripile păsărilor 
pe care tot el le sperie ca să le facă să zboare. 


Să nu-l credeţi pe poet când plânge. 
Niciodată lacrima lui nu e lacrima lui. 
El a stors lucrurile de lacrimi. 

El plânge cu lacrima lucrurilor. 


Poetul e ca şi timpul. 
Mai repede sau mai încet, 
mai mincinos sau mai adevărat. 


Feriţi-vă să-i spuneţi ceva poetului. 
Mai ales feriți-vă să-i spuneţi un lucru adevărat. 
Dar şi mai şi, feriți-vă să-i spuneţi un lucru simțit. 


Imediat el o să spună că el l-a zis, 

şi o să-l spună într-aşa fel 

încât şi voi o să ziceţi că într-adevăr 
el l-a zis. 


Dar mai ales vă conjur, 
nu puneţi mâna pe poet! 
Nu, nu puneţi niciodată mâna pe poet! 


... Decât numai atunci când mâna voastră 
este subţire ca raza 
şi numai aşa mâna voastră ar putea 


206 


să treacă prin el. 


Altfel ea nu va trece prin el, 

şi degetele voastre vor rămâne pe el, 

şi tot el va fi acela care se va lăuda 

că are mai multe degete decât voi. 

Şi voi veţi fi obligaţi să spuneţi că da, 
că într-adevăr el are mai multe degete... 


Dar e mai bine, dacă-mi daţi crezare, 
cel mai bine ar fi să nu puneţi 
niciodată mâna pe poet. 


... ŞI nici nu merită să puneţi mâna pe el... 
Poetul ca şi soldatul 
nu are viaţă personală. 


207 


NECUVINTE 


Visez acel laser lingvistic 

care să taie realitatea de dinainte, 
care să topească şi să străbată 
prin aura lucrurilor. 


Acel cuvânt îl visez 

care a fost la-nceputul lumilor lumii, 
plutind prin întuneric şi despărțind 
apele de lumină, 


născând peşti în ape şi născând 
ape şi lumini în lumină, 
născând peşti în ape şi născând 
ape şi lumini în lumină... 


Visez acel laser lingvistic 

care să taie realitatea de dinainte, 
care să smulgă întruna luminii 
partea ei de apă, cu peşti. 


Care să smulgă întruna luminii 

ce e apă cu peşti în ea şi s-o lase 

tot mai pură şi mai singură şi mai pură, 
până când se face din nou 

întuneric. 


208 


NECUVINTELE 


El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete. 
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi. 
El a întins spre mine o ramură ca un braţ. 

Eu am întins spre el braţul ca o ramură. 

El şi-a înclinat spre mine trunchiul 

ca un măr. 

Eu mi-am înclinat spre el umărul 

ca un trunchi noduros. 

Auzeam cum se-nteţeşte seva lui bătând 

ca sângele. 

Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva. 
Eu am trecut prin el. 

El a trecut prin mine. 

Eu am rămas un pom singur. 

EI 

un om Singur. 


209 


NOD 33 (ÎN LINIŞTEA SERII) 


Am gândit un mod atâta de dulce 
de a se întâlni două cuvinte 

încât în jos înfloreau florile 

ŞI sus 

înverzea iarba. 

Am gândit un mod atâta de dulce 
de a se izbi două cuvinte 

de parcă iarba verde ar înflori 

iar florile s-ar ierbi. 


210 


REFERINŢE CRITICE 


Eugen Simion 


Pentru cine confundă poezia cu filozofia, versurile lui Nichita Stănescu, deschise spre 
reflecţie, constituie un bun prilej de a specula în jurul unor noţiuni fundamentale, cum ar fi, de 
pildă, timpul sau ideea de devenire. Elegiile au fost comentate în legătură cu Hegel şi s-a discutat 
în chip serios de corectările aduse de poet sistemului hegelian în nişte versuri ce au, orişice s-ar 
spune, altă menire şi alte virtuţi. În Laus Ptolemaei (1968), întrucât poetul manifestă o mare 
curiozitate pentru simbolurile matematice şi vorbeşte de Ptolemeu, Georg Cantor, de triunghi, 
sferă, pătrat, număr, punct, aleph, de teoria numerelor şi puterea ansamblurilor etc., s-a putut 
trage încheierea că ambiția lui Nichita Stănescu e de a reface limbajul, tonul iniţial, unic, din care 
s-au desprins, ulterior, cele două arte. Apropierea se poate face, deşi despre punct, ca element „în 
sine”, linie, cerc, pătrat, în artă vorbesc şi pictorii moderni (Kandinsky: Punct şi linie în raport cu 
suprafața.) Dar să rămânem la prima ipoteză. Poezia e, ca şi matematica, o abstracţiune formulată 
într-un limbaj inițiatic, între un vers şi un postulat nefiind o deosebire de esenţă, ci numai de 
interpretare. Matematicianul închide cosmosul într-o ecuaţie, poetul — după definiţia lui Hugo — 
concentrează lumea într-o metaforă. Misterul celei dintâi se dezvăluie pe calea demonstraţiei, 
tinzând, în cazul speculațiilor superioare, spre o metafizică a exactităţii, ca în teoria, de exemplu, 
a numerelor. În poezie, dimpotrivă, orice încercare de a explica misterul verbului nu face decât 
să-l adâncească. Demonstrația, analiza, în loc să limpezească, măresc ambiguitatea imaginii. Cu 
aceste deosebiri, ecuația şi metafora pot fi considerate ca expresii ale unei atitudini comune, în 
fond, faţă de univers: aceea de a-l încifra, de a-i figura legile în nişte simboluri (numere) de care 
mintea noastră se izbeşte în două chipuri: o dată, trezind simţul ordinii, simetriei, exactităţii, a 
doua oară, stimulând imaginaţia misterioasă, învăluitoare. 

Intenţia lui Nichita Stănescu, în Laus Ptolemaei, e de a crea o cosmogonie, în spiritul 
Elegiilor, luând, acum, ca punct de referință pământul, adică creaţia în materialitatea ei cea mai 
directă. Alte elemente fundamentale sunt focul şi aerul, traduse în nişte noţiuni enigmatice: 
Aerburg, Focburg, Terburg. Lipseşte principiul apei. Nichita Stănescu e, categoric, împotriva lui, 
din convingerea că „viaţa nu s-a născut în apă”. Centrul universului e, deci, pământul, iar 
creatorul lui, Ptolemeu — „învățatul dintre învăţaţi cel mai mare”. Se înţelege că Ptolemeu nu e 
chiar Ptolemeu, astronomul şi matematicianul cunoscut, ci simbolul creaţiunii, într-un cuvânt — 
Poetul, „învinsul de profesie”, „cel mai bun învins”, destinat să trăiască, prin forţa frumoasei sale 
aberaţii, mai mult decât oricare dintre învingătorii lui. 

O dată natura şi forma pământului hotărâte, poetul păşeşte pe terenul cunoaşterii. Lucrurile se 
complică, însă, aici, întrucât limbajul poeziei încorporează simboluri, foarte abstracte, cum ar fi 
Aleph („punctul din care se vede sensul întregului, ca şi cum sensul ar fi însuşi întregul”), teoria 
punctelor şi ansamblelor, cu o documentaţie ce pune în dificultate pe cititorul comun, nevoit, 
pentru a înţelege despre ce e vorba, să recurgă la dicţionar. 


Scriitori români de azi, vol.I, Editura Cartea Românească, 1974, p. 126-127 


Marian Papahagi 


211 


11 Elegii (1965) reprezintă, neîndoios, un moment de referință al liricii româneşti 
contemporane în ansamblu. Este vorba de un ciclu unitar de 12 poeme în care ceea ce se cuvine a 
fi subliniat în primul rând este capacitatea poetului de a depăşi orice convenţie stilistică; 
suprarealismul şi experimentalul se alătură poeziei conceptuale, imaginea poetică nu cedează în 
faţa conceptului, iar acea poetică a senzaţiei fruste se aliază cu motivul comunicării dincolo de 
cuvinte. Cu tot caracterul lor elaborat şi, pe alocuri, ermetic, Elegiile şi-ar putea lua toate ca 
motto versurile din ultima dintre ele: „Totul e atât de simplu / atât de simplu, încât / devine de 
neînțeles”. În fapt, se instituie, prin aceste poeme, un sens al relativizării şi, implicit, al libertății 
extreme a cunoaşterii. Eul poate ajunge să pătrundă cu mintea sau cu simţurile orice, pentru că, 
prin însăşi numirea lucrurilor, ele sunt înţelese. Concentrarea asupra eului este extremă („El 
începe cu sine şi se sfârşeşte cu sine” — Elegia întâia), expresia sugerează, prin paradoxalul ei şi 
printr-un ludism de factură gnomică, sensul acestei relativităţi (A treia elegie). Există, în aceste 
poezii, un fel de exasperare a perceperii, decurgând tocmai din faptul că ceea ce reproduce 
aceasta este doar aparenţă a lucrurilor şi nu esenţă a lor, simţurile se dilată până la absurd pentru a 
pipăi esenţa fenomenelor. „Mai aprigul ideal” (Elegia a opta, hiperboreeana) este tocmai această 
aspirație după totalitate, pentru cuprinderea ei, şi el se străvede la capătul oricărui zbor posibil. 
„Opţiunea pentru real” este, prin paradox şi de fapt în linia unei gândiri poetice ce-şi caută sursele 
în filosofia lui Hegel, o opțiune pentru idealul ultim, şi pentru cea mai abstractă şi cea mai 
concretă totodată ipostază a fenomenelor şi obiectelor, ideea despre ele. Cunoaşterea devine, 
astfel, identificare a subiectului, care poate fi numit spirit (ce altceva este „omul-fantă”?) cu 
lucrurile („Retina omului-fantă e lipită / de retina lucrurilor”), acestea nefiind, în fond, decât 
urme ale epifaniei spiritului în ipostaza realului, alienare a spiritului în materie până la 
imposibilitatea de a discerne între idee şi obiect. Aspiraţia, de origine romantică, spre absolut, se 
ridică tot pe acea poetică a cunoaşterii prin simţuri, dar şi acestea se purifică şi se esențializează, 
până la postularea unei idei de simţuri care să depăşească datul şi cunoaşterea parţială şi 
particularizată a văzului, auzului, olfactului („Dar eu sunt bolnav. Sunt bolnav / de ceva între auz 
şi vedere, / de un fel de ochi, un fel de ureche / neinventate de ere” — Elegia a zecea). Această 
stare de „tânjire metafizică”, de aspirație la unitatea supremă („de numărul unu sunt bolnav” — 
ibid.), dedusă pe un fundament conceptual de obârşie hegeliană (identificabilă până la cuvânt în 
Elegia oului, a noua, partea finală), ajunge la rezolvare prin identificarea unui sens ciclic al 
devenirii, care presupune imanenţa perpetuă în fenomen, pentru câştigarea acelui „altceva, mult 
mai înalt”, care este sensul ultim al existenţei şi al cunoaşterii. Este foarte probabil că, de la Ion 
Barbu, poezia românească n-a cunoscut o asemenea capacitate de abstractizare filosofică în lirică, 
chiar dacă în transparenţă se poate zări osatura schematică a unui sistem filosofic cunoscut. 


Exerciţii de lectură, Editura Dacia, Cluj, 1976, p.180-181 


Eugen Negrici 


Suntem încântați să descoperim că, într-un veac al priorităţii factorilor prohibitivi, a fost 
posibil, exact ca la începutul unei literaturi, un act de suveranitate spirituală. 

Şi că această imensă libertate vine dintr-o superficialitate consecventă şi dintr-o nepăsare 
genială, de netulburat. 

Prin această nepăsare faţă de sensul pe care l-ar putea presupune efortul poetic şi, în fond, 
față de orice premeditare a unui sens, prin înlocuirea interesului pentru punctul terminus cu o 


212 


căutare de idei-pretexte care să-i înlesnească decolarea — mic moment de pregătire lucidă într-o 
creaţie aşezată, într-o neegalată măsură, sub semnul involuntarei expresivităţi — Nichita Stănescu 
lasă impresia a se afla adânc scufundat, sub zonele cunoscute până la el, înconjurat de riscuri 
nemaivăzute, într-o aventură crepusculară în care par să fie puse la încercare înseşi resursele 
intime ale poeziei, prin simpla şi poate ingenua necunoaştere a limitelor antipoeticului. 

Cine îşi reprezintă scriitorul ca pe un model de concentrare supremă, aplecat cu severitate 
asupra textului şi absorbit de „ceea ce vrea să spună”, nu va simţi, în nici un chip, seducţia 
creatorului Elegiilor, fiindcă acel tip de cititor (ilustrat, dealtfel, de câteva voci critice) identifică 
zămislirea poeziei şi a artei, în genere, cu o încordare sub tensiune febrilă şi dirijată. Or, în acest 
caz, izbânda artistică este, indiscutabil, rezultatul unei descordări vădite exact în acea zonă a 
spiritului alertată continuu, supusă tuturor vigilenţelor şi care, în intimitatea actului de creaţie, la 
foarte mulţi, devine rigidă sub presiunea factorilor prohibitivi conştientizați. 

E vorba, la Nichita Stănescu, de o descordare legată de intenţionalitatea ansamblului, de 
finalitatea actului şi care, în orice caz, survine unei încordări din faza de declanşare a facultăţii 
imaginative. Să pierdem din vedere această fază ar fi o greşeală şi vom reaminti şi aici tensiunea 
enormă şi sensibilitatea exacerbată de care e apt poetul în clipa aceea de început când se vrea 
cutie de rezonanţă pentru noţiuni fundamentale, când intră într-o vibraţie vizionară, spre a inocula 
sentimente lumii reci a abstracţiunilor. Spre a înţelege proporțiile unei mobilități spirituale greu 
de asemuit, e bine să alăturăm această trăsătură celeilalte, de care vorbim, aceea a curajului 
straniu, pe care l-am mai numit — ezitând mereu, căci atitudinea e uluitoare şi mereu în prefacere 
— umilinţă superbă, impudoare, nepăsare eroică, indiferenţă, ironie; şi căruia i-am putea zice în 
câteva alte feluri (hazard disperat, voluptate a riscului, cinism) în acord cu intenția ghicită şi 
atribuită autorului. 

Însăşi această putere de a-şi încorda „la dorinţă” fibra vizionară şi, mai apoi, la capătul 
celălalt, tăria de a nu consimţi la constrângeri ce vin din adâncul propriei conştiinţe estetice, de a 
lăsa numai cuvintelor rolul de a-l naşte ca poet, constituie linii de forță pentru portretul unei 
prezenţe artistice care ne fascinează. 


Figura spiritului creator, Editura Cartea Româneasă, Bucureşti, 1978, p. 87-88 


Ion Pop 


Spaţiul poetic al lui Nichita Stănescu apare, privit de sus, ca un imens şantier în care se 
proiectează, se edifică şi se dezagregă ipostazele poetului şi ale poeziei, într-o ameţitoare 
succesiune de inițiative. Cum foarte exact s-a remarcat, poetul nu se sfieşte (ci îşi face — am 
sublinia noi — chiar un obiectiv din aceasta) să-şi dezvăluie singur procedeele, oferind vederii 
„însăşi funcţionarea gândirii producătoare” (E. Negrici). Multitudinea şi varietatea impulsurilor 
productive, rapida schimbare a măştilor, angajarea unei mari bogății de materie verbală în care 
noțiunile cele mai abstracte stau alături, egal îndreptăţite, de imaginile cele mai concrete, nu 
orientează însă discursul liric spre purul arbitrar, cum s-ar putea crede. În haosul şi în hazardul 
aparent al rostirii acţionează nişte linii de forță ordonatoare, ce conferă o anume geometrie 
dinamicii viziunii, funcționează, — în chip de centri coagulanți — un număr de „motive 
predilecte”, pe care numai o lectură grăbită le poate trece cu vederea. Acestea conferă o structură 
— un tocmai evidentă, dar posibil de descoperit — universului imaginar al poetului, un univers 
eminamente „diurn”, „ascensorial” (G. Durand), valorizând de cele mai multe ori negativ tot ceea 
ce aparține “nocturnului”. Pe de altă parte, ar fi o eroare să vorbim, unilateral, despre 


213 


arbitrarietatea discursului liric, născându-se oricum şi pornind de la orice pretext, fără să ţinem 
seama de modelul discursiv, fie el şi mimat, la care se raportează, şi de semnificația pe care o 
poate avea în contextual întregii opere. Astfel, un capitol esenţial al creaţiei stănesciene, cum e 
acela al poeziei cu caracter ludic, ar scăpa înţelegerii şi mai ales ar apărea ca lipsite de sens 
poemele cele mai recente, în care rolul mecanismelor formale ale limbajului este decisiv în 
configurarea “sensului”. Şi nu în ultimul rând se cuvine reamintită orientarea mitică a viziunii, 
atât prin preluarea unor motive tradiționale, cât şi — mai ales — în acela al „gândirii mitice”, 
definit de un Lucian Blaga. Sunt tot atâtea constante ale acestei creaţii poetice, de natură a-i 
asigura unitatea de profunzime, dincolo de tendinţele entropice. 

În peisajul liric al deceniului şapte, ceea ce a frapat la lectura operei lui Nichita Stănescu, 
stârnind entuziasm, nedumerire sau atitudini contestatare, au fost însă îndeosebi marile libertăţi 
pe care şi le ia poetul faţă de limbaj, contrazicând relaţiile admise între cuvinte, tulburând logica 
discursului tradiţional şi utilizând tiparele cele mai stabile ca pe nişte măşti şi roluri repede 
schimbate. Dar tocmai această migraţie printre măşti, ca şi deplina egalitate realizată între 
limbajul de tip noţional-abstract şi cel metaforic era indiciul că ne găsim în faţa unui poet 
„operator al limbajului”, care — dacă nu se desparte în toate privinţele de perspectiva romantică 
asupra lumii, menţinând un număr de teme şi atitudini caracteristice, mitic orientate (spaţiul şi 
timpul „paradisiace”, sub semnul „vârstei de aur a dragostei”, lumea privită ca Tot cosmic faţă de 
care eul poetic se află în corespondenţă analogică, primatul subiectivităţii creatoare ce se 
răsfrânge asupra universului ambient, până la o ipostaziere a ei „demiurgică”, interesul pentru 
cosmogonii, nostalgia indicibilului şi reveria unui limbaj primordial, „edenic”, în care cuvântul şi 
obiectul numit coincide, dialectica unităţii şi a multiplului, a contemplaţiei şi metamorfozei — 
corespunzătoare romanticului sentiment al Totului cosmic în raport cu conştiinţa alienantă a 
individuaţiei etc.), face ca toate aceste date de sorginte romantică ale operei să sufere însă, cum s- 
a putut vedea, o transformare în sensul celei mai acute modernități. Construind o mitologie 
romantică în esenţă, poetul o aplică universului verbal, cu o detaşare intelectuală care e prin 
excelenţă a creatorului de azi; tiparele mitice constituie pentru el doar nişte cadre, ca să spunem 
aşa, orientative, — căci în interiorul lor discursul liric nu mizează atât pe funcţia de simbolizare a 
cuvintelor tinzând să cuprindă o realitate de dincolo de ele, cât pe însăşi concreteţea obiectuală a 
limbajului, încât poetul e îndreptățit să scrie, cum o face în Epica magna: „Eu construiesc 
misterul, nu îl admir”. Adevăratul sens al demersului poetic îi dă de fapt dinamica discursivă, 
spectacolul construcţiei, care — fără să se desprindă cu totul de acel „cadru mitic” — atrage atenţia 
în primul rând asupra propriilor tensiuni. Act de „simbolizare gratuită”, cum foarte sugestiv l-a 
caracterizat un comentator [Marian Papahagi]: „imaginea poetică ia caracter simbolic, dar, în 
această relativizare deplină a totului, simbolul se reprezintă doar pe sine”. Definiţia călinesciană a 
poeziei ca „mod ceremonial ineficient de a comunica iraționalul”, aplicabilă, din punctul de 
vedere al autorului Principiilor de estetică, oricărei poezii, întrucât aceasta nu se confundă cu 
comunicarea de tip conceptual, fiind „forma goală a activităţii intectuale”, poate fi preluată (cum 
a făcut-o, de exemplu, E. Negrici) şi pentru caracterizarea, în linii mari, a poetului nostru. 

În privinţa transformării poeziei în propriul său spectacol, Nichita Stănescu a mers, 
evident, cel mai departe dintre toți creatorii români moderni, configurându-şi un spaţiu de 
mişcare de excepţională amplitudine, în care varietatea formulelor lirice e ordonată totuşi de o 
perspectivă unitară, încât fiecare nouă manifestare apare ca o ipostază posibilă a sensului virtual, 
ce nu aşteaptă parcă decât gestul materializării, al întemeierii sale ca realitate prin actul rostirii. O 
viziune prin excelenţă dinamică ia naştere astfel, deschisă spre o lume sortită eternei schimbări. 
Orice act discursiv primeşte, în acest imens teritoriu al disponibilităţii absolute, un impuls de 
afirmare şi o promisiune de confirmare, în măsura în care fiece gest constructiv realizează o 


214 


structură anume a universului lingvistic, singurul „real”, „palpabil”. Şi nu e deloc lipsit de 
semnificație faptul că actul poetic apare definit, cum am văzut într-un moment-cheie al operei, ca 
dialog al poetului cu Afirmația însăşi (în Scurtă vorbire), — tulburătoare voce, ca a unui alt Sfinx 
rostindu-se din chiar lăuntrul limbajului. E un exemplu care confirmă coexistenţa în această operă 
a unor structuri mitice cu fundamentalul „materialism” al unui poeta faber. El pare a spune că 
dacă lumea are un Sens, el nu se „revelează” niciodată univoc şi în forme definitive, ci în lanţul 
nesfârşit al ipostazelor. Logosului poetic, în tensiunea sa spre semnificare: sensul există atât cât 
există limbajul care-l aproximează, oferindu-se garant pentru el. Într-o mare măsură, poezia lui 
Nichita Stănescu propune astfel o viziune „mitică” a polisemiei discursului liric. 


Nichita Stănescu — Spaţiul şi măştile poeziei, Editura Albatros, Bucureşti, 1980, p. 254- 
258 


Ştefan Aug. Doinaş 


Acum o sută de ani, la pragul de disoluţie al romantismului, Mallarmé spunea că poezia 
nu se face cu idei, ci cu cuvinte: astăzi, în plină revenire la un lirism al conţinuturilor, Nichita 
Stănescu lansează o butadă aparent şi mai îndrăzneață: Matematica s-o fi scriind cu cifre / dar 
poezia nu se scrie cu cuvinte. / Cucurigul!... Teribilismul formulării nu trebuie să ne înşele asupra 
seriozităţii „programului” pe care-l maschează. Dar ce este, la urma urmelor, necuvântul? La 
nivel morfologic, el se manifestă fie sub forma unei vocabule pe care o introduce prefixul ne- 
(rolul acestuia fiind nu de a propune un conţinut semantic contrar celui cunoscut, ci de a vida 
cuvântul de conţinut, în timp ce forma lui, alcătuirea sonoră se păstrează ca atare), fie sub 
înfăţişarea, mai şocantă, a unui termen inexistent, ca de pildă rrimbulinzi... — „Cântec în doi”). La 
nivel sintactic — şi trebuie subliniat că poetica lui Nichita Stănescu este, esențialmente, o poetică a 
contextului, a cuvintelor relaţionate, în cadrul frazelor — necuvântul e o mare unitate sintactică, 
uneori o adevărată încrengătură verbală, care se substituie unei noțiuni simple, „povestindu-i” 
semnificaţia. Ca şi la Mallarmé, care avea oroare de a numi pur şi simplu, care evita numele, în 
favoarea perifrazei, la poetul român plăcerea clasico-romantică a spunerii pe nume e refuzată, 
preferându-i-se voluptatea insațiabilă a circumscrierii. Ce poate fi mai reprezentativ, pentru 
această poetică a expresiilor care dau târcoale numelui, decât următoarea metaforă stănesciană, 
menită să înlocuiască termenul filozofic de eleatism: O, frig, o, tu, putere mare / a lui unu în 
nerepetare!... (“Pastel de iarnă”). Admirabilă pseudo-definiţie! Obsedat de forţa devoratoare a 
ideii (Sunt devorat. Ultimele le aud / sfărâmându-i-se-n dinţi / cuvintele mele, / ca nişte oase ale 
foştilor părinţi... — „Ideea cu gură”), poetul se simte absorbit de vidul abstracţiunilor (cf. 
„„Confundare”) şi nu se poate apăra de acest vârtej decât exorcizându-l, adică dându-i să înghită — 
în locul conţinutului precis, de tip conceptual — o întreagă plasmă de cuvinte, bulboană de materii 
verbale antinomice (cf. „Frunză verde de albastru”). Poetica necuvintelor are ca izvor oroarea de 
abstract. Una din marile întrebări ale poetului este aceea adresată vocalei A, „literă borţoasă de 
toate literele” (increat verbal), „sunet glorios”, dar şi „disperată zeiță”. Pentru a stăpâni acest 
sunet, simbol al limbajului însuşi, poetul desfăşoară o întreagă strategie: Cu tine mă lupt, / în tine 
azvâri ființa mea / ca odinioară Acheii calul troian / în Troia; vidat de adevărata substanţă (calul 
troian nu e cal, ci încăpere plină de soldaţi inamici!), limbajul lui N. Stănescu e, în fond, de 
esență supra-semantică, muzicală (Muzică tu, gheară / care-mi târăşti trupul pe de-asupra / 
cuvintelor / asemeni mielului păscând în iarbă şi / smuls de vulture... Ca să cânte starea de 
identificare, de substituire reciprocă dintre om şi natură, N. Stănescu evită orice concept, 


215 


povestind în schimb o stranie aventură cu un pom; rezultatul: Eu am trecut prin el. / El a trecut 
prin mine. / Eu am rămas un pom singur. / El / un om singur... 


Lectura poeziei, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980, p. 200-201 


Alexandru Condeescu 


Inovația de geniu a poeticii stănesciene constă dintr-o răsturnare paradoxală a genurilor 
literare tradiţionale în jurul axei gândirii mitice: „obiectivându-se” lirica devine o epica magna a 
aventurii interioare a eului în căutarea certitudini existențiale — a fi el însuşi în mod absolut, a fi, 
spre a folosi o terminologie hegeliano-sartriană, el însuşi în sine şi pentru sine. Acest interior 
absolut, care la unii seamănă mai mult cu o inimă, iar la alţii cu un creier, chintesenţă a intimităţii 
noastre sensitive, subconştiente, preintelectuale, onirice şi iraționale, nu se poate manifesta deplin 
decât în limbă. O limbă, însă, esenţială, opusă aparenţelor inautentice, limba „îngerească” a 
poeziei. Aici metaforele inventează structuri verbale insolite, combinaţii neobişnuite de cuvinte — 
necuvintele — producând perturbații semantice în vechea ordine a lucrurilor, conferind alte 
semnificaţii realităţii decât cele acceptate. 

Dincolo de originalitatea expresiei, Ordinea cuvintelor înfăţişează, în viziunea unui poet 
de la sfârşitul secolului XX, eterna dramă existențială a omului supus prin viaţă pedepsei pierderii 
de sine şi morţii. Forma modernă a acestei poezii deconspiră la o privire atentă motivații 
primitive şi străvechi, care o integrează mitosului universal al condiţiei umane, structurând-o 
epopeic în mari cicluri arhetipale: naşterea, vârsta de aur a inocenţei, încălcarea prin cunoaştere 
de sine a legii armoniei generale, ruptura individuală din marele tot al existenţei, conştiinţa 
ispăşirii unui păcat fără vină, experienţa neantului, transcendenţa goală a unui univers indiferent, 
sentimentul exilului, asumarea destinului şi înfruntarea morţii, jertfa tragică, prin care se 
întrevede pentru eul poetic speranța mântuirii, resurecției şi nemuririi prin cuvânt. Arhitectural, 
modelul inefabil al liricii stănesciene este, însă, mai mult decât viziunea biblică integrală, 
capodopera sumeriană Ghilgameş, păstrată în întregime într-o versiune akkadiană în 12 cânturi, a 
cărei structură compoziţională relativ discontinuă şi compozită, juxtapunând liric episoadele 
epice fără a le lega într-un flux narativ unitar de tip homeric, se dovedeşte, după trecerea a cinci 
milenii, întru totul convenabilă poetului modern. 

Totuşi, nici un model, oricât de prestigios, nu ar putea conferi ansamblului forţa unei 
unităţi superioare părţilor, care să ordoneze sutele de poeme după legile unui singur corp poetic, 
transformând amestecul aparent aleatoriu al fragmentelor în imaginea copleşitoare, nu a unui 
mozaic, ci a unui organism viu şi în acţiune, dacă n-ar exista mişcarea profundă de generalizare a 
sinelui într-o structură artistică în urma unor ample experienţe individuale de viaţă. Opera sa este 
o vorbire neîntreruptă despre experienţele originare ale existenţei sale, iar împărţirea ei în volume 
nu e decât un aspect al hazardului editorial ce determină nesemnificativ activitatea strict 
profesională a scriitorului. Pentru prima oară Ordinea cuvintelor reînnoadă într-o „carte a 
cărților” fluxul continuu al neasemuitei vorbiri stănesciene despre vulnerabilitatea şi grandoarea 
existenței omeneşti, dând seamă despre adevăratele dimensiuni ale operei sale, căci artistul pur 
este supus fatalităţii de a nu-şi termina şi evalua niciodată în timpul vieţii sale creația: „existenţa 
sensibilă e controlabilă prin ea însăşi numai retrospectiv. Numai după ce a parcurs un destin, 
poate fi contemplată din afara ei şi evaluată”. Vorbind însă, poetul îşi însufleţeşte imaginile 
poetice cu preţul pierderii vieţii sale personale, mutată în irealul artistic. El acceptă să „moară” 
încă din viaţă, trăind numai pentru cuvinte, Jertfindu-se pe sine, schimbându-se în cuvinte, în 


216 


speranţa de a supravieţui spiritual prin creaţia sa, care-l va renaşte perpetuu câtă vreme valoarea 
operei va rezista judecății estetice a posterităţii. 


Prefaţă la Ordinea cuvintelor, vol. I, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985, p. 
29-30; p. 32-33 


Dinu Flămând 


Putem urmări ipostazele identitate / alteritate în tot ceea ce are mai bun creaţia acestui 
poet, dar şi în supralicitările poeziei sale din ultima perioadă. Primul mare viespar de paradoxuri 
pe tema identităţii în alteritate este poemul Enghidu, stranie particulizare a ceea ce am putea numi 
unitate plurală. Enghidu, copac, iubită, vulture, cuvânt, Ptolemeu, culoare, vânt, stea, piatră, 
floare ş.a.m.d. nu sunt în poezia lui Nichita Stănescu atât termeni referenţiali, ci o multiplicare a 
subiectului, un şir din ipostazele sale. Inevitabila persoană întâi simulează rând pe rând, o 
trecătoare înstrăinare în acea abundentă nominalitate, dar lăsând şi impresia că o ademeneşte, o 
seduce; un Odiseu ce ar deţine şi puterea Sirenelor! Iată cum este „sedus” Enghidu: „Mă voi face 
depărtare, ca să-ţi încap în ochi, / ori cuvânt, cu sunete de mărimea furnicii, / ca să-ţi încap în 
gură”, prin seducţie fiind totodată şi moşit, de o manieră socratică. Adesea construcția poemului 
este o multiplicare de procedee ale seducţiei, ramificare continuă a motivului, hulpavă 
hipertrofiere a ideii sau a senzaţiei, precum în cunoscuta imagine a degetelor ce proliferează la 
rându-le alte mâini: „Întind o mână care-n loc de degete / are cinci mâini / care-n loc loc de 
degete / are cinci mâini / care-n loc de degete / are cinci mâini”. Astfel, „invadând” depărtarea, 
poetul aşează dinaintea ochilor noştri mirajul oglinzilor lui alter, lăsând impresia că tocmai 
descalecă în prezent, din imemorialul timp legendar al eroului asiro-babilonian: 


„Ca să fie ceva între noi, altcineva — sau eu 
însumi — am botezat ceea ce însumi eu făcusem, 
rănindu-mă, 
mereu împuţinându-mă, mereu murind, 
cu vorbe pe buzele mele spuse. 
Şi pentru durerea cea mare, albastru i-am zis, 
tot fără pricină, ori numai pentru că aşa mi-au 
surâs buzele. 
Te-ntreb, oare tu, dacă asemenea ai spus, surâzând, 
cărei alte dureri i-ai spus astfel? 
Desigur, înălțimea pe care am azvârlit-o din ochi, 
ca pe o suliță fără întoarcere, 
tu altcum ai mângâiat-o, pentru că mâinile tale, 
asemeni cu ale mele sunt absurde, şi-ar trebui 
să ne bucurăm de aceste cuvinte trecând 
de pe o gură pe alta ca un râu nevăzut, 
căci ele nu există.” 

(Enghidu) 


Risipa poetului prin toate elementele invocate cu fervoare, în acele „obiecte cosmice” sau 
deopotrivă în cele terestre şi umile este un reluat şi amplificat studiu despre dinamica 


217 


imaginaţiei. Nu ar fi credibil un Nichita Stănescu detaşat de propriile-i revelații; concepţia lui 
energizantă şi vitalistă slujeşte metodic imaginarul. Paradoxul este însă altul: curiozitatea lui 
tinde să descompună în elementele ei ultime epifania profană, de unde şi o inerție a sistemului de 
curiozităţi, un ton de distanţare impersonală locuind până şi în cea mai ardentă exlamaţie. Este 
ambivalenţa unui „mult mai aprig ideal”, obstinaţia şi apoi dezamăgirea copilului care ar dori să 
aibă şi ceasul funcţionând, şi maşinăria lui desghiocată bucată cu bucată. Poetul vizualizează şi 
fluidul imaginaţiei, dar şi ceea ce transportă imaginaţia, „pneuma” vitală din trupul limbajului: 


„Deodată devine gol pe dinlăuntru 
ca o arteră fără sânge 
prin care peisajele curgătoare ale somnului 
se văd.” 
(A treia elegie) 


Este fermecătoare şi tipic stănesciană această indecizie: un principiu de relativizare se 
contaminează de o contradictorie şi vie idealitate. La nivelul metodei, poetul pare să aibă acel 
echilibru indiferent al scepticilor, atât cât simte necesar să-şi precizeze poziţia. Încă în O viziune 
a sentimentelor se anunţă primul exerciţiu de relativizare a „punctului de vedere”. Scria acolo 
poetul: „Din punctul de vedere al copacilor, / soarele-i o dungă de căldură”; „Din punctul de 
vedere al pietrelor, / soarele-i o piatră căzătoare”; "Din punctul de vedere al aerului, / soarele-i un 
aer plin de păsări” — aparent doar frumoase metafore, importante însă, fiindcă anunțau o metodă 
de insolitare a perspectivei. Nu altfel ne parvin şi din vechime exemple celebre de relativizare: 
din punctul de vedere al necuvântătoarelor, zeii trebuie să aibă înfăţişarea necuvântătoarelor etc. 


Intimitatea textului, Editura Eminescu, Bucureşti, 1985, p. 101-103 


Alex. Ştefănescu 


Dar de cel mai mare succes s-a bucurat şi se bucură în continuare opinia că poezia lui 
Nichita Stănescu este o „poezie de idei”. Contribuie la aceasta — pare comic, dar acesta este 
adevărul — numărul mare de neologisme folosite de poet, dintre care multe provin din 
terminologia matematicii, filosofiei, fizicii, astronomiei etc., ca şi o anumită inaccesibilitate a 
textelor, similară cu „ermetismul” poeziei lui Ion Barbu, despre care se crede, irevocabil, că 
reprezintă jurnalul unei incursiuni în „castelul de gheaţă” al Gândirii. Curios este faptul că, de la 
un moment dat, Nichita Stănescu însuşi a început să se considere un iniţiat în marile probleme ale 
existenţei şi — în diferite interviuri (îndeosebi în convorbirile din Antimetafizica) — a enunțat 
solemn şi sibilinic tot felul de adevăruri nemuritoare. 

În realitate, poezia sa nu conţine mult mai multe idei decât creaţia altor poeţi. Trebuie să-l 
credem, de altfel, pe G. Călinescu că poeţii, în general, nu ne transmit, prin versurile lor, mari 
adevăruri, ci simulează transmiterea unor mari adevăruri, tonul oracular fiind prin el însuşi un 
mijloc de producere a emoţiei estetice. Dacă am trata creaţia lirică într-un mod nespecific şi am 
căuta în cuprinsul ei idei profunde, ne-am simţi repede dezamăgiţi, deoarece pe acest teren chiar 
şi cel mai important poet este cu uşurinţă întrecut până şi de cel mai neînsemnat filosof. În 
schimb, nimic nu egalează poezia în ceea ce priveşte capacitatea de a crea o stare de urgenţă 
afectivă, un elan, o bucurie a participării la misterul existenţei. 


218 


Dacă analizăm fără iluzii poezia „filosofică” a lui Nichita Stănescu şi facem un inventar al 
ideilor pe care le cuprinde, constatăm că este vorba de cunoştinţe aflate la îndemâna oricui, 
incluse prin consens în ceea ce numim „cultura generală” a unui om de azi. Totul ne este 
cunoscut dinainte, de la ipotezele paradoxale puse în circulaţie de fizica modernă (care, îndeosebi 
prin contribuţia lui Albert Einstein, a devenit o bogată sursă de inspirație pentru mitologia 
secolului douăzeci) şi până la enunţurile sentențioase despre viaţă, dragoste şi moarte din textele 
orientale, mereu la modă în Europa. Nu întâlnim nici o revelaţie în legătură cu Universul pe care 
s-o fi avut numai poetul şi pe care să ne-o comunice ca pe o contribuţie la explicarea lumii. 
Meritul său constă în altceva şi anume, în faptul că adeseori activează din punct de vedere liric 
diferite idei cunoscute, le aduce într-o stare de reverberaţie. 


Introducere în opera lui Nichita Stănescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1986, p. 96-98 


Rodica Zafiu 

Dacă „toată literatura este dramatică” [R. Ohmann], poemul, ca reprezentare, e un 
spectacol al vorbirii, în care prezentul enunţării e cel al transformării de sine a unui imaterial 
personaj de cuvinte. În Colinda colindelor, o voce lipsită de orice altă consistență decât cea a 
vorbirii ei trece dintr-un registru în altul. Discursul începe prin a fi gnomic, atitudinea — 
impersonală, tonul — oracular. Segmente marcate strofic sunt trepte în discontinuul trecerilor de la 
un ton la altul. Interogaţia, tot mai evident falsă (interogaţia retorică din terminologia tradițională) 
— nu însă cu certitudine astfel —, apoi exclamaţia personalizează versurile, care îşi păstrează totuşi 
atitudinea fundamentală de aparentă distanţare contemplativă (v. 6-12). Persoana I singular nu 
apare în acest segment decât în v. 2, unde e asimilată unui general noi, de care totuşi se izolează 
(noi, care reapare în finalul primului “episod”, în v. 12). Tensiunea dramatică de implicare 
personală e foarte puternică, dar formal disimulată: modul de dezvăluire va fi reluarea şi 
concretizarea „maximelor”, prin raportarea lor la un moment al enunțţării: „A treia ninsoare din 
iarnă / numai pe al treilea îl ninge / / Cu ce mână atingi / şi ce mână pui / pe floarea albă de 
zăpadă?!” (v. 4-8) şi „A treia oară ninge în dimineaţa acestui an. / Pun mâna pe zăpadă şi se 
stinge...” (v. 22-23). Versurile apar, de această dată, direct raportate la eu. 

Registrul liric direct traversează mai multe nivele simbolice, în care îşi face loc, redusă la 
minimum, anecdota, sâmburele epic. 

Între principiile generative ale formei lirice a poemelor lui Nichita Stănescu predominante 
ni se par a fi: scenariul simbolic, de la situația simplă — „Stau între doi idoli şi nu pot s-aleg / pe 
nici unul...” (A şasea elegie) — la dezvoltarea narativă mai amplă (de pildă, în Lupta cu cinci 
elemente antiterestre); structura discursivă dialogică, începută cu fixarea unui interlocutor — „Ce 
eşti tu, A...” (Pean ), în fine, schema sintactică pe care o umplu succesiv unităţi semantice 
divergente. Colinda colindelor nu e dominată exclusiv de nici unul dintre aceste modele formale 
— ceea ce este de altfel un argument în favoarea recunoaşterii complexităţii poemului —, dar 
conţine manifestări ale tuturor. 


Analize de texte poetice, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1986, p. 236-237 


Cristian Moraru 


219 


Renașterea cvasiglobală a literaturii în anii '60, „reinventarea” ei, nu aveau cum să nu 
stimuleze, fie și subteran, un simbolism poetic relevant pentru această reinstituire. El e chiar 
simbolul înființării („absolute”, anterioare întemeierii unei lumi a conceptelor, lume elaborată 
intelectual şi supraordonată celei „inițiale”, de-abia create). Ca „„martoră” a momentului, și poezia 
lui Nichita Stănescu este, în prima ei parte (până la Necuvintele, să spunem), o celebrare a 
nașterii. O jubilație necenzurată în faţa unui univers în plină geneză. Ceea ce propune ea 
necontenit la debuturile sale — care se vor ecouri ale unor debuturi absolute, cosmice — este o 
patetică mitologie a zămislirii, constituirii stihial presocratice şi descoperirii unui spaţiu originar, 
într-un timp al „obârşiilor”, al copilăriei celui ce contemplă spectacolul genezei (subiectul 
poetic), înțeleasă uneori ca fiind consubstanţială copilăriei lumii. După o perioadă de de-naturare 
a literarului, poezia, alături de celelalte genuri literare şi chiar alături de o întreagă lume, renăştea. 
Nu era vorba doar de o ieșire dintr-o impusă hibernare, ci chiar de o (re)naștere. Se ştie, această 
constituire ca identitate autonomă s-a produs printr-o delimitare față de literatura imediat 
precedentă şi printr-o simultană solidarizare cu tradiţia interbelică, nu întâmplător recuzată de 
momentul anterior. Literalităţii sufocante a acestuia, atitudinii aptere, reportericeşti — fals 
reportericeşti şi aceasta —, vectorului dezindividualizant, dizolvării sinelui în genericul „clasei”, 
elanului trucat, discursivității, linearității şi previzibilității limbajului, crizei imaginației şi 
banalităţii dezesperante a viziunii, stereotipiilor bufone ale gândirii poetice ş.a.m.d., poezia lui 
Nichita Stănescu, ca manifestare paradigmatică a renăscutei literaturi, le opune o poetică punct cu 
punct antinomică. lată deci că, alături de registrul imaginar — simbolic pentru o epocă a 
recluziunii, redescoperirii, „ieşirii din ape”, însăşi structura discursului propune un eşafodaj 
textual relevant nu numai ca replică la „literatura” tocmai angajată în procesul dispariției, dar şi 
ca o alegorie a abolirii vechii lumi și, evident, a nașterii celei noi. 


Nichita Stănescu — sistemul poetic, 
postfață la Nichita Stănescu, Poezii, Editura Minerva, Bucureşti, 1988, p. 339 


Joana Em. Petrescu 


Nichita Stănescu și-a mărturisit, în repetate ocazii, convingerea că destinul unui poet nu e 
determinat — şi declanşat — de lecturile sale (nici măcar de lecturile fundamentale, formative), ci 
de o revelație esențială, trăită de obicei în adolescență. Creaţia unei vieți întregi se hrănește din 
această revelaţie, pe care încearcă s-o exprime prin aproximări succesive, din ce în ce mai 
evoluate sub raport tehnic. În ceea ce-l priveşte, această revelaţie de natură existenţială, la care 
revine mereu în mărturisirile sale, e plasată în viața de licean: „Spălându-mi mâinile la o pompă 
de apă din curte, după un meci de volei, obosit fiind, mi s-a părut că mâinile mele sunt absurde, şi 
brusc am luat cunoştinţă că am un trup. Fapt înspăimântător pentru că el dădea o lovitură ființei 
mele, o smulgere din specie.” Brusca iluminare e agravată apoi prin accidentele trupului, care pot 
fi înțelese ca premoniţii ale morții, dar care fac, în orice caz, din faptul până atunci firesc de a 
exista, obiectul conștiinței devenită spectator detaşat al propriei existenţe. E momentul unei 
rupturi interioare a fiinţei, care se sustrage plenitudinii existenței, devenind contemplatorul ei 
detaşat, „rănindu-se” prin distanța, prin breşa de neant pe care o descoperă, instituind-o, între 
ceea ce am putea numi, în termenii lui Nichita Stănescu, „sine” şi „însuşi”. A lua la cunoştinţă că 
ai (că nu ești) un trup înseamnă a-ţi descoperi alteritatea şi, o dată cu ea, absurdul: „mi s-a părut 
absurd de curios, nu atât că aveam cinci degete, ci pentru că puteam să le spun ele, iar nu eu. Și 


220 


pentru că vroiam să spun mâna mea, eu nu puteam să spun eu. S-a clădit în mine un fel de 
obsesie, poate e pretențios spus obsesie, dorința de a contempla, de a vedea ceea ce este, din 
afară, dorinţa de a mă vedea pe mine în oglindă, fiind eu însumi oglinda (...) S-ar putea ca uneori 
eu să fiu mai însumi decât eu însumi”. Această originară traumă fertilă, care instituie o breșă de 
neant (sau o „absenţă”) în plenitudinea universului conceput, după cum am văzut, conform unui 
model organic a cărui manifestare e foamea şi a cărui emblemă este cina cea de taină, definește, 
ontologic, structura fiinţei umane, pentru care „Viaţa este / o scurtă absență / între două 
inexistențe”. Ca atare, ea ajunge să depăşească, pentru Nichita Stănescu, semnificaţia revelaţiei 
personale care l-a întemeiat ca poet şi primeşte sensul general de componentă definitorie a 
destinului uman şi de temei al actului poetic, creator. 


Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti, Editura Dacia, Cluj, 1989 


Ştefania Mincu 


Poezia stănesciană nu se va înţelege deplin şi nu va putea declanşa în cititor râvnitul 
proces de accedere înlăuntrul ei dacă nu vom oferi încă o cheie — poate cea mai importantă —, 
anume că ea nu îşi bazează demersul pe reprezentare, ci pe act. Avem de a face cu o conştiinţă 
poetică ce-şi caută nu reprezentări ale sale sau ale lumii gata constituite, cum s-a mai spus, ci 
chiar actul intim de producere de sine, procesul inenarabil al trecerii în semnul poetic, acolo unde 
ea se poate elibera de modelele derivate din reprezentare şi din cunoaşterea lumii externe. O 
poetică a actului încearcă să dea cont înlăuntrul ei înseşi de funcțiunea de obiectivitate şi de 
adevăr (sau, cum spunea Nichita Stănescu însuşi, „vom căuta fenomenul poeziei în conştiinţa 
poetului”, nu în afară). Nu se porneşte în căutarea poeziei nici cu o acţiune a intelectului, nici cu 
o metodă. Poezia stănesciană dă cont de formele concrete ale experienţei interioare, ireductibile 
la convențiile cu care se construieşte de obicei în mintea noastră un concept de poeticitate. Numai 
astfel ea devine productivă; altfel s-ar suprapune peste ceea ce s-a obiectivat deja în poeticitatea 
anterioară, devenind „natură”. Actul poetic individual se constituie până la urmă în lege a 
reprezentării („ordine? a cuvintelor). Procesul de de-meta-fizicizare a poeziei (pe care îl 
recunoaştem şi la alţi poeţi ai secolului — la un T.S. Eliot, în primul rând, dar şi la Eugenio 
Montale, de pildă, şi la mulţi alții, fiecare realizându-l în felul său şi în grade diferite) constă 
tocmai în această schimbare de fundamente: întoarcerea de la reprezentare la act. Poezia care 
„lucrează? cu semne deja constituite îşi obscurizează sau îşi ocultează actul de producere, 
neglijându-l, propunând poetici derivate, lipsite de poiein sau înțelegând acest proces (poiein) ca 
tehnică, facere din materiale date. Nichita Stănescu se situează poate cel mai aproape de 
investigarea actului propriu-zis al poeziei, care nu mai reproduce acte de discurs, ci lasă să 
pătrundă viziunea poetică chiar dincolo de ele, în interior ca şi în realul ca atare, necodificat, în 
experienţa pre-discursivă. Acolo se pun în joc chiar energiile semantice încă nefinalizate în 
reprezentări (în „imagini”, cum obişnuim să numim reprezentările artistice). Ceea ce există 
înaintea actului deplin, spunea Paul Ricoeur, sunt numai nişte „acte incoative, incomplete, 
neterminate; aceste acte incomplete, surprinse de privirea retrospectivă, apar cu caracteristicile 
unei progresii şi ale unei legături înlăuntrul unor reprezentări”. Pornind de la o poetică ce 
încearcă să se surprindă in actu, altfel se prezintă şi organizarea timpului în discursul poetic. 
Avem la Nichita Stănescu predominarea unui trecut ingenuu, neprecis, proiectat în viitor, o 
regresie pe o progresie aşa cum se experimentează explicit în Îndoirea luminii. Poemul citat este 
una dintre admirabilele introspecţii ale actului producător de sens: „Încercam să-ndoi lumina...”. 


221 


Imperfectul ca timp al evocării a ceea ce tocmai se petrece şi se transpune totodată în semn (un 
fel de imperfect al prezentului) devine până la urmă un imperfect etern, referitor la 
„Imperfecţiunea” însăşi a „Operei” înţeleasă, aceasta din urmă, ca act (în care cele două timpuri, 
al actului şi al conştiinţei care tinde să-i surprindă originile, nu se pot acorda niciodată perfect). 
La rândul ei, lectura poeziei trebuie (este nevoită) să refacă actul, situându-se în emitenţă. 
Aceasta deoarece desfăşurarea actului poetic sfârşeşte până la urmă tot în reprezentare. Făcându- 
se „comentariu” de sine însuşi prin trecerea în semn, devenind deci semn de descifrat, actul este 
necunoscut şi cunoscut în acelaşi timp; iar conştiinţa trebuie (atât aceea a cititorului, cât şi aceea a 
emitentului) să se reia (să se surprindă asupra propriei expresii) parcurgând drumul invers, de la 
reprezentare la act. Conştiinţa emitentului, a creatorului, tinde să se recunoască în act, să se reia 
pe propriul ei fir, înainte de a ajunge la reprezentare şi aceasta o face să se simtă autentică. (cum 
spunea un filozof — Jean Nabert — „Conştiinţa nu se poate pune decât în act”). La fel, receptorul, 
chemat în punctul de emitenţă, solicitat să refacă pe cont propriu această înaintare ce echivalează 
cu un fel de inversiune a timpului (regresia în progresie), dobândeşte o conştiinţă nouă, care nu 
mai e aceea de simplu descifrator de texte cu ajutorul unor chei noţional-potice, ci participare la 
act. 


Nichita Stănescu. Între poesis şi poiein, Editura Eminescu, Bucureşti, 1991, p. 73-75 


Daniel Dimitriu 


În esență, ca orice mare poet, Nichita Stănescu percepe realitatea poeziei ca expresie a 
conexiunii ANTHROPOS-LOGOS-COSMOS, triadă în care rolul de conector (deci de realizator 
al relației) îl deţine logosul, care este şi cel mai complex dintre cei trei termeni, din pricina 
faptului că are dublă calitate, de, cum spuneam, conector şi de realitate în sine. 

Omul intră în relație cu cosmosul prin limbaj, numai limbajul plasează acest dialog sub 
semnul unei comunicări esenţiale, pentru că, spre deosebire de simţurile propriu-zise, cuvântul 
încearcă „să prindă” şi să reconstituie întregul care este cosmosul. Spaţiul poetic este acela care 
face această aspirație extrem de activă. Autorul Necuvintelor vede poezia drept locul privilegiat, 
unde se întâlnesc omul şi lumea. A vorbi despre ceea ce este şi cum este poezia înseamnă a 
dezvălui şi componentele celor două realităţi. 

Nichita Stănescu se serveşte de aşa-numitele motive şi teme poetice, de la eros la tristeţea 
stingerii, de la definirea timpului la presupusa imagine a cosmosului văzut din punctul numit 
aleph, pentru a le încorpora în meditaţia referitoare la universul poeziei, acel spaţiu în care ceea 
ce este specific omului şi ceea ce este specific realităţii din afara sa se interferează. A vorbi 
despre dragoste sau despre puterea luminii, de pildă, înseamnă a le aduce în acest spaţiu, 
înseamnă a te raporta (explicit sau implicit) la modul în care cuvântul pune în relaţie omul şi 
lumea. Insistenta referire la spaţiul poeziei nu e o opţiune, ci o necesitate. 

Descoperind identitatea incomodă pentru sine a poetului, la care cutezanţa de a şti tot şi 
neputinţa de a şti tot se provoacă şi se susţin reciproc, autorul Elegiilor s-a resemnat să vadă 
lumea prin „fanta” limbajului. Urmărit prin această incizie operată de cuvânt, „orizontul 
imaginar” (lumea transgresată în percepţia artistului) este redimensionat şi recuperat dintr-o 
perspectivă ce tinde, ce se deschide spre întreg. Bineînţeles, întregul nu este o sumă, o 
dimensiune, ci esenţa care unifică totul. Şi nu există decât un singur moment care unifică totul — 
realitate şi virtualitate, fiinţă şi neființă — acest moment este geneza. Ştim de la Heidegger că arta 
este acel spaţiu în expansiune în care realitatea se confundă cu originea, îşi dezvăluie propria 


222 


geneză. Poezia este spaţiul în care, prin intermediul a ceea ce a întemeiat lumea, cuvântul, se 
reconstituie naşterea universului, implicit în care se vrea a se dezvălui tot ce va fiinţa. „Jocul” 
poetic îşi asumă riscul unei mize foarte mari, aceea de a transforma geneza într-o „realitate 
simultană” (sintagma aparţine lui Nichita Stănescu), adică ambivalentă, în act şi în referinţă. Ca şi 
cuvintele din spaţiul extrapoetic, de care poezia se foloseşte din disperare, aşa-numitele motive 
poetice, de la eros la thanatos, sunt nişte vehicole care se deplasează spre o singură realitate, 
poezia. Acestor limite le corespunde şi intervalul de timp în care poezia lui Nichita Stănescu îşi 
trăieşte viaţa sa: de la „o dimineaţă marină” la o ultimă „o altă înserare” din Noduri şi semne. N- 
am întâlnit la nici un alt poet român o atât de insistentă raportare la ceea ce este el ca poet şi, 
implicit, la ceea ce face el ca poet. Insistenţă care nu slăbeşte nici atunci când scriitorul (cel care 
scrie) iese din spaţiul poeziei, ordonându-şi cuvintele într-un alt tip de discurs, fie simplă evocare 
autobiografică, fie disertaţie despre lumile simultane. 


Nichita Stănescu: Geneza poemului, Editura Universităţii „Al. loan Cuza”, Iaşi, 1997, p. 
130-131 


Doina Uricaru 


Lirismul lui Nichita Stănescu e paradoxal. lată ceea ce ne propunem să demonstrăm 
refuzând să-i reducem dimensiunile doar la această perspectivă de a-l analiza. Doar hic et nunc. 
Relaţiile comparatiste, în care eşti tentat să-l circumscrii, nu-l pot explica pe poet prin moderni, ci 
mai degrabă prin textele vechi, şi toate aceste perspective ajung ele însele paradoxale şi creatoare 
de paradoxuri. Lecturi paradoxale, un comparatism paradoxal. Un lirism paradoxal. Şi 
sentimentul mai acut decât oricând că această poezie e străină de tot ce înseamnă spirit pozitivist 
sau didactic. Afinitatea, analogia şi similitudinea dintre operele altora şi opera lui Nichita 
Stănescu, depăşesc — ca relație şi realitate — cercul magic al influențelor vizibile ori declarate. 
Înrudirile, similarităţile, corespondenţele pe care le avansează comparatismul paradoxal trec 
dincolo de perspectiva bunului simţ. Da, şi Arghezi, şi Ghilgameş, şi Iliada, şi tao şi fizica, şi 
logica, şi cosmogoniile grecilor sau ale orientalilor, şi logica matematică, şi Georg Cantor, şi 
Biblia, şi Borges, şi Emil Botta, şi Barbu, şi Topârceanu, şi M. R. Paraschivescu, şi Labiş, şi 
Anton Pann, şi Platon, şi Copernic, şi Newton, şi Hegel, şi Heisenberg, şi poezia populară, şi cea 
a goliarzilor din toate secolele, şi manierismul, şi avangardismul, şi jazzul — Johny Răducanu, şi 
doinele. Înrudiri, similarități, corespondențe, dincolo de perspectiva bunului simţ. Lecturi 
paradoxale pentru un poet paradoxal. Care să îmbrăţişeze antinomia şi să transgreseze nu doar 
principiul aristotelic al noncontradicției. Filosofia lui Stephane Lupasco ne învaţă că abolirea 
simultană a mai multor principii determină o potenţare a fenomenelor paradoxale. 

Nichita Stănescu aboleşte norme fonetice, gramaticale, sintactice, semiotice. Aduce în 
poezie textul ştiinţific, romanul, epopeea, filosofia, logica, teorema, demonstraţia, silogismele, 
sofismele, agramatismele, cifrele, literele, tranşează trupul cuvintelor, înlocuieşte emoția şi 
intimitatea cu soclul oratorului, are aerul că umple cu hieroglife poemul de la catedra savantului, 
grădinile Academiei sunt pline de arbori, în loc de cuvinte. 

Afinităţile din creația lui ţin de un adevărat polipier, cu miriade de ochi. Ca şi cum 
pământul acestei planete debordând de viaţă şi vitalitate imaginară s-ar roti în jurul tuturor 
sorilor, transgresând galaxiile. Sau ca şi cum, într-un text, care s-ar hrăni dintr-un geocentrism 
ptolemaic, s-ar căuta prin împrejmuirea lăuntrului-dinlăuntru rotația tuturor planetelor şi a 
soarelui. 


223 


Nichita Stănescu. Lirismul paradoxal, Bucureşti, Editura Du Style, 1998, p. 10-11 


224 


Cuprins 


Studiu introductiv 
Cosmologia poetică a lui Nichita Stănescu 


Fuga din istorie 

Ardea spitalul 

Pe câmpul de piatră 

Joc cu avioane 

Sfârşit de bombardament 
Imn 

Epilog la lumea veche 
Îndoirea luminii 

Al pământului 
Antimaterii învinse 


Increatul şi nașterea 
Elegia întâia 

Miza pe nenăscuţi 
Elegia oului, a noua 
Dreptul la timp 

Către Galateea 


Universul inteligibil: Zborul 
Lauda omului 

Prăbuşirea unui vultur în om 
Veche întâmplare 

Semn 21 

Papirus cu lacune 

Iacob şi îngerul 

Aterizarea 

Moartea păsărilor 

Îngerul cu o carte în mâini 
Lecţia de zbor 

Pentru că înot și zbor în sus 


Universul inteligibil: Călătoria în Nord 
Elegia a opta, hiperboreana 


225 


Fulgerul şi frigul 

Nod 1 

Semn 4 

Pierderea cunoștinței prin cunoaştere 
Lupta cu cinci elemente antiterestre 


Universul inteligibil: Vitrificarea 
Transformarea în perlă 
Puţină sticlă colorată 
Vedere în acțiune 

A treia elegie 

Ninge cu ochi 

Marele ochi al iernii 
Semn 7 

Vitrificare 

Elegia a doua, getica 
Egg 


Universul inteligibil: Marele Tot 
Alegerea sferei 

Cântec 

Certarea lui Euclid 

Transparentele aripi 

Cine sunt eu? 

Aleph la puterea aleph 

Anatomia, fiziologia şi spiritul 
Contemplarea lumii din afara ei 


Neantul 

Omul-Fantă 

Tablou cu orbi 
Finish 

Calul troian 

Prin tunelul oranj (1) 
Prin tunelul oranj (V) 


Universul sensibil: Antimetafizica 
Altă matematică 

Prelecțiune 

Despre înfăţişarea lui Ptolemeu 
Despre firile contemplative 


226 


O, lucrurile 
Starea pe loc 


Universul sensibil: Căderea 
Autoportret în a patra dimensiune 
Clepsidra 

Ficţiunile adolescenței 

Stare 

Arbor invers 

A cincea elegie 

A şaptea elegie 


Universul sensibil: Animaţia şi metamorfozele 


A unsprezecea elegie 
Zvon 


Săgetarea cerbului stretin şi harponarea peştelui vidros 


Metamorfozele 
Frunză verde de albastru 


Universul sensibil: Focul 
Savonarola 

Daimonul meu către mine 
Nod 18 

Nod 28 

Nod 29 

Inima 

Lupta inimii cu sângele 
Nod 20 

Autoportret 

Axios, axios! 


Universul sensibil: Pietrificarea 
Cântec 

Arătarea pietrei 

Orologiu cu statui 

Mizerabile pietre 

Câteva generalități asupra vitezei 
Basorelief cu eroi 

Mama mea şi soldatul ei 

Către soldat 

Tocirea 


227] 


Transfigurarea în cuvânt 
Descrierea lui A 

Cele patru coerenţe fundamentale 
Temă cu variuţiuni 

Arta scrisului 

Împotriva cuvintelor 

Poetul ca şi soldatul 

Necuvinte 

Necuvintele 

Nod 33 (În liniştea serii) 


Referinţe critice 


228