Ernest Hemingway — Adio, Arme

ERNESI HEMINGWAY 


ERNESI HEMINGWAY 


ADIO, ARME 


Niciunul dintre personajele acestei cărţi nu reprezintă vreo 
persoană reală şi niciuna dintre unităţile sau organizaţiile 
militare amintite nu sunt organizaţii sau unităţi reale. 

E.H. 


CARTEA ÎNTÂI. 

CAPITOLUL 1. 

ÎN VARA TÂRZIE din anul acela, locuiam într-o casă dintr- 
un sat, dincolo de care, departe, peste fluviul şi câmpie, se 
înălţau munţii. Albia fluviului era plină de prundiş şi de 
bolovani uscați şi albiţi de soare, iar apa curgea limpede în 
şuvoaie repezi şi albăstrii. Trupele treceau pe lângă casă, 
pe şosea, şi praful pe care-l ridicau se aşternea pe frunzele 
copacilor. Praful se aşternuse şi pe trunchiurile copacilor şi 
frunzele lor căzură mai devreme în anul acela. Trupele 
mărşăluiau pe şosea şi vedeam praful ridicându-se, frunzele 
căzând în bătaia vântului, soldaţii în marş şi apoi iar 
şoseaua pustie şi albă cu frunzele risipite pe drum. 

Câmpia era bogată în grâne; livezile, pline de roade, şi 
dincolo de câmpie munţii se înălţau cenuşii şi golaşi. În 
munţi se dădeau lupte şi noaptea era brăzdată de exploziile 
artileriei. În întuneric ai fi zis că fulgeră ca vara, dar nopţile 
erau reci şi nu ţi se părea deloc că se apropie furtuna. 

Auzeam uneori, în întuneric, trecând pe sub ferestre 
soldaţi şi tunuri trase de tractoare. Noaptea se circula mult 
pe şosea: treceau catâri împovăraţi de lăzi cu muniții şi 
camioane cenuşii care transportau soldaţi şi alte camioane 
care, cu încărcătura acoperită cu prelate, abia se mişcau în 
acest du-te-vino. Tunurile grele, trase de tractoare, treceau 
şi în timpul zilei. Ţevile lungi ale tunurilor erau acoperite cu 


crengi verzi şi peste tractoare fuseseră aruncate ramuri şi 
frunze. De cealaltă parte a văii, spre miazănoapte, se zărea 
o pădure de castani şi dincolo de pădure se înălța un alt 
munte. Şi pentru muntele acesta se dădeau lupte, dar fără 
nici un rezultat, şi în toamnă când începură ploile, frunzele 
castanilor căzură şi crengile erau despuiate şi trunchiurile 
înnegrite de ploaie. Viile erau şi ele rărite şi despuiate şi 
întreg ţinutul era pustiit de toamnă şi înecat în ploaia 
cenuşie. Ceţurile pluteau peste fluviu, norii învăluiau munţii 
şi camioanele împroşcau noroiul de pe şosea iar soldaţii, 
sub pelerinele lor, erau uzi şi murdari de noroi; puştile le 
erau ude şi sub pelerine, prinse de centiron, cele două 
cartuşiere de piele cenuşie pline de încărcătoare cu cartuşe 
subţiri şi lungi de 6,5 mm, ieşeau în afară în aşa fel încât 
soldaţii care mărşăluiau pe şosea păreau nişte femei în luna 
a şasea. 

Automobilele mici şi cenuşii treceau în mare viteză; lângă 
şofer şedea de obicei un ofiţer şi în spate şedeau alţi câţiva. 
Împroşcau cu noroi mai mult decât camioanele şi dacă unul 
dintre ofiţerii care şedeau în spate era încadrat de doi 
generali şi era mărunt de statură, atât de mărunt încât nici 
nu-i zăreai faţa ci numai chipul şi spatele îngust, şi dacă 
automobilul gonea neobişnuit de repede se putea să fie 
regele2. Stătea la Udine3 şi trecea aproape în fiecare zi să 
vadă cum stau lucrurile şi lucrurile stăteau foarte prost. 

La începutul iernii ploile începură să cadă fără întrerupere 
şi odată cu ploile sosi şi holera. Epidemia fu stăvilită şi, până 
la urmă, dintre oamenii de sub arme muriră numai şapte 
Mii. 

CAPITOLUL II. 

ÎN ANUL URMĂTOR fură câştigate multe bătălii. Fu 
cucerit muntele de dincolo de valea unde creşteau castanii 
şi dincolo de câmpie, pe podişul dinspre sud, fură câştigate 
câteva bătălii şi în august trecurăm fluviul şi ne stabilirăm 
la Gorizia4, într-o casă care avea zidul acoperit de glicină 
mov-purpurie şi în grădina cu gardul de piatră o fântână şi 


mulţi copaci cu umbra deasă. Luptele se dădeau acum în 
munţii din apropiere la o distanţă de mai puţin de o milă. 
Oraşul ca şi casa în care stăteam erau foarte frumoase. 
Fluviul curgea în spatele casei şi oraşul fusese cucerit în 
chip strălucit, dar nu şi munţii de dincolo de el şi mă 
bucuram foarte mult că austriecii păreau a voi să revină în 
oraş când războiul avea să ia sfârşit, deoarece nu-l 
bombardau ca să-l distrugă ci căutau numai obiectivele 
militare. Locuitorii rămăseseră pe loc şi în oraş erau spitale, 
cafenele şi pe străzile mai dosnice baterii de artilerie şi 
două bordeluri, unul pentru soldaţi şi celălalt pentru ofiţeri. 
Sfârşitul verii, nopţile reci, luptele purtate în munţii din 
spatele oraşului, fierăria ciocănită de obuze a podului de 
cale ferată, tunelul dărâmat de lângă fluviu unde se 
dăduseră lupte, copacii din jurul pieţii şi lungul bulevard 
mărginit de copaci care ducea spre piaţă; acestea precum 
şi fetele din oraş, regele, care trecea cu maşina şi acum 
puteai să-i vezi faţa, gâtul lung şi bărbiţa cenuşie de ţap; 
toate acestea, ca şi apariţia neaşteptată a unor interioare 
de case cu câte un zid prăbuşit din cauza 
bombardamentelor, apoi molozul din grădini şi uneori de pe 
străzi, ca şi faptul că în Carso lucrurile mergeau bine 
făceau ca toamna aceea să fie foarte deosebită de toamna 
trecută, când trăisem la ţară. Războiul se schimbase şi el. 
Pădurea de stejari de pe muntele de dincolo de oraş 
pierise. În vară, când intrasem în oraş, pădurea fusese 
verde, dar acum în locul ei nu mai erau decât cioturi şi 
trunchiuri retezate şi pământ răscolit şi, într-o zi, la 
sfârşitul toamnei, când mă aflam pe locul unde fusese 
pădurea de stejari văzui un nor care venea dinspre munte. 
Aluneca foarte repede şi soarele se făcu palid şi totul deveni 
cenuşiu şi cerul fu acoperit şi norul cobori pe munte şi 
deodată ne învălui şi începu să ningă. Ninsoarea era 
biciuită de vânt, pământul gol fu acoperit, dar cioturile 
rămaseră afară. Tunurile fură acoperite de zăpadă şi pe jos, 


în zăpadă, se iviră cărări care duceau la latrinele din 
spatele tranşeelor. 

Mai târziu, când am coborât în oraş, mă uitam cum cade 
zăpada, privind pe fereastra bordelului, cel pentru ofiţeri, 
unde eram cu un prieten, cu două pahare şi cu o sticlă de 
„Asti” şi uitându-ne cum cade zăpadă încet şi greoi, ne 
dădurăm seama că în anul acela n-avea să se mai întâmple 
nimic. Munţii din faţa oraşului nu fuseseră cuceriţi; niciunul 
dintre munţii de dincolo de râu nu fusese cucerit. Aveau să 
fie, dar în anul viitor. Prietenul meu îl văzu pe preotul 
nostru trecând pe stradă, păşind cu grijă prin zăpada topită 
şi bătu în geam ca să-i atragă atenţia. Preotul ridică 
privirile. Ne văzu şi zâmbi. Prietenul meu îi făcu semn să 
vină sus. Preotul clătină din cap şi se depărta. În seara 
aceea, la popotă, după spaghetti, pe care toţi le mâncau 
foarte repede şi cu o mare seriozitate, ridicându-le mai întâi 
cu furculiţa în aşa fel încât capetele să atârne în aer şi apoi 
băgându-le în gură sau ridicându-le şi înghiţindu-le fără 
întrerupere, mai bând din când în când şi câte un pahar de 
vin dintr-o carafă acoperită cu împletitură de rafie - carafa 
oscila pe un suport de metal şi când apăsai cu degetul pe 
gâtul ei, vinul roşu, limpede, taninos şi bun curgea în 
paharul pe care-l ţineai în aceeaşi mână - după spaghetti, 
căpitanul începu să-l cicălească pe preot. 

Preotul era tânăr şi se-nroşea repede. Purta aceeaşi 
uniformă ca şi noi toţi dar avea cusută pe tunica cenuşie, 
deasupra buzunarului de la piept, o cruce de catifea roşu- 
închis. Pentru îndoielnicul mea folos, căpitanul vorbea într-o 
italiană stâlcită aşa ca să pot înţelege totul perfect, ca nimic 
să nu-mi scape. 

— Preot astăzi cu femei, spuse căpitanul şi se uită la preot 
şi la mine. 

Preotul zâmbi, roşi şi clătină din cap. Căpitanul îl cicălea 
adesea. 

— Nu-i adevărat? Întrebă căpitanul. Astăzi văzut preot cu 
femei. 


— Nu, zise preotul. 

Pe ceilalţi ofiţeri povestea îi amuza. 

— Preot nu cu femei, reluă căpitanul. Preot niciodată cu 
femei, îmi explică el. 

Luă paharul şi mi-l umplu, uitându-se tot timpul la mine, 
dar nepierzându-l din ochi pe preot. 

— Preot fiecare noapte cinci contra unu. Toţi mesenii 
izbucniră în râs. Înţelegi? Preot în fiecare noapte cinci 
contra unu. Făcu un gest şi râse zgomotos. Preotul luă 
lucrurile în glumă. 

— Papa vrea ca austriecii să câştige războiul, spuse 
maiorul. "Ţine cu Franz Joseph5. De acolo îi vin banii. Eu 
sunt ateu. 

— Ai citit vreodată Porcul cel negru? Mă întrebă 
locotenentul. O să-ţi fac rost de un exemplar. Cartea asta 
mi-a zdruncinat credinţa în Dumnezeu. 

— E o carte dezgustătoare şi plină de josnicii, spuse 
preotul. Nu cred că ţi-a plăcut. 

— O găsesc foarte folositoare, spuse locotenentul. Îţi arată 
cine sunt preoţii ăştia. O să-ţi placă, zise el. 

Zâmbii preotului şi el îmi zâmbi pe deasupra sfeşnicului. 

— Să n-o citiţi, îmi spuse el. 

— O să-ţi fac rost de ea, spuse locotenentul. 

— Toţi oamenii care gândesc sunt atei, interveni maiorul. 
Totuşi, nu cred în francmasonerie. 

— Eu cred în francmasonerie, spuse locotenentul. E o 
organizaţie care are scopuri nobile. 

Cineva intră, şi prin uşa deschisă se văzu cum cade 
zăpada. 

— Acum că a început să ningă n-o să se mai pornească nici 
o ofensivă, spusei. 

— Desigur că nu, întări maiorul. Ar trebui să pleci în 
permisie. Să te duci la Roma, la Neapole, în Sicilia.” 

— Ar trebui să se ducă la Amalfi, spuse locotenentul. O să- 
ţi dau o scrisoare de recomandare pentru familia mea din 
Amalfi. Ca pe un fiu au să te primească. 


— Ar fi bine să se ducă la Palermo. 

— Ar trebui să se ducă la Capri. 

— Eu v-aş sfătui să mergeţi în Abruzzi6 şi să vă duceţi şi la 
familia mea, în Caprocotta, spuse preotul. 

— Ia ascultă-l cum vorbeşte de Abruzzii lui. Acolo e mai 
multă zăpadă decât aici. Şi omul nu vrea să vadă ţărani. Să 
se ducă să viziteze centrele de cultură şi de civilizaţie. 

— Are nevoie de fete drăguţe. O să-i dau adresele caselor 
din Neapole. Fete frumoase şi tinere. Însoţite de mamele 
lor. Ha, ha, ha! 

Căpitanul ridică palma, cu degetele desfăcute, ca atunci 
când vrei să faci umbre chinezeşti pe perete. Umbra mâinii 
lui se proiecta pe zid. Începu să vorbească din nou, într-o 
italiană stricată: 

— Te duci aşa, şi arătă spre degetul cel mic. 

Toată lumea râdea. 

— Uitaţi-vă aici, zise căpitanul şi îşi răşchira din nou 
degetele. Şi iar, la lumina lumânărilor, umbra mâinii lui se 
proiectă pe perete. Începu cu degetul cel gros aţintit în sus 
şi spuse, în ordine, numele fiecărui deget: Soto-tenente7 
(degetul cel mare); tenente (arătătorul); capitano 
(mijlociul); maggiore8 (inelarul) şi tenente-colonello 
(degetul cel mic). Te duci soto-tenente şi te-ntorci soto- 
colonello. 

Toţi râdeau. Căpitanul avea un mare succes cu jocul lui de 
umbre chinezeşti. Se uită la preot şi strigă: 

— Fiecare noapte preot cinci contra unu! 

Toţi râseră. 

— Trebuie să pleci în permisie imediat, spuse maiorul. 

— Aş vrea să plec cu tine, să-ţi arăt o mulţime de lucruri, 
spuse locotenentul. 

— Când te întorci, să aduci un gramofon. 

— Să ne aduci plăci bune de operă. 

— Să ne aduci plăci cu Caruso. 

— Nu, nu cu Caruso. Rage. 

— Ai vrea să ragi ca el. 


— Rage, îţi spun eu că rage! 

— Aş fi tare bucuros dacă v-aţi duce la Abruzzi, spuse 
preotul. 

Ceilalţi strigau. 

— E mult vânat pe acolo. Oamenii or să vă placă şi, deşi e 
frig, aerul e limpede şi uscat. Aţi putea sta la familia mea. 
Tatăl meu e un vânător renumit. 

— Haideţi, spuse căpitanul. Să mergem la bordel înainte 
de a se închide. 

— Noapte bună, spusei preotului. 

— Noapte bună, îmi răspunse. 

CAPITOLUL III. 

CÂND M-AM ÎNTORS de pe front, cantonamentul nostru 
se afla în acelaşi oraş. În împrejurimi fuseseră amplasate 
multe baterii noi şi venise primăvara. Câmpul era verde şi 
viţa de vie se acoperise cu lăstari verzi, copacii de pe 
marginea şoselei înfrunziseră şi briza sufla dinspre mare. 
Am revăzut oraşul şi dealul pe creasta căruia se înălța 
vechiul castel, înconjurat de coline şi dincolo de ele se 
zăreau munţii cenuşii cu petice de verdeață pe coaste. În 
oraş erau mai multe baterii ca înainte, câteva spitale noi, pe 
străzi te întâlneai cu soldaţi englezi şi uneori cu englezoaice 
şi bombardamentul de artilerie mai lovise câteva case. Era 
cald şi mirosea a primăvară şi am coborât pe aleea 
mărginită de copaci. Înviorat de căldura razelor de soare 
care luceau pe ziduri şi am văzut că eram cantonaţi în 
aceeaşi casă şi că, de când plecasem, nu se schimbase 
nimic. Poarta era deschisă, un soldat şedea la soare pe o 
bancă, o ambulanţă aştepta la uşa de serviciu şi intrând am 
simţit mirosul pardoselii de marmură şi de spital. Totul era 
aşa cum fusese, numai că acum era primăvară. M-am uitat 
pe uşa sălii celei mari şi l-am văzut pe maior stând la biroul 
lui, cu fereastra deschisă prin care intra lumina soarelui. 
Nu m-a văzut şi n-am ştiut dacă e cazul să mă duc la el să-i 
raportez că am sosit sau dacă nu e mai bine să mă duc mai 


întâi sus şi să mă aranjez puţin. M-am hotărât să mă duc 
sus. 

Camera pe care o împărţeam cu locotenentul Rinaldi, 
dădea spre curtea interioară. Fereastra era deschisă, patul 
meu era acoperit cu pătura, masca de gaze cu cutia ei 
lunguiaţă de tinichea şi casca de oţel erau agăţate pe 
acelaşi cuier. La picioarele patului, vechiul meu cufăr şi pe 
cufăr bocancii de iarnă cu pielea lucind de unsoare. 
Carabina mea austriacă, cu butoiul octogonal de oţel 
albăstrui şi cu patul cu obrăzar făcut dintr-un frumos lemn 
de nuc fumuriu, atârna pe deasupra celor două paturi. Îmi 
adusei aminte că luneta care se adapta carabinei era 
închisă în cufăr. Rinaldi, locotenentul, dormea în celălalt 
pat. Se trezi când mă auzi umblând prin cameră şi se ridică 
în capul oaselor. 

— Ciao! Îmi zise el. Cum te-ai distrat? 

— Admirabil. 

Îmi dădu mâna şi, luându-mă de gât, mă sărută. 

— Uf, făcui. 

— Eşti murdar. Ar trebui să te speli. Unde-ai fost şi ce-ai 
făcut? Spune-mi totul, acuma, pe loc. 

— Am fost peste tot; Milano. Florenţa, Roma, Neapole, 
Villa San Giovanni, Messina, Taormina. 

— Parc-ai fi mersul trenurilor. Dar aventuri aşa mai 
deosebite ai avut? 

— Da. 

— Unde? 

— La Milano, la Florenţa, la Neapole. 

— Bine, bine, spune-mi însă care a fost cea mai grozavă? 

— Aceea de la Milano. 

— Asta pentru că a fost prima. Unde-ai întâlnit-o? La 
Cova? Unde v-aţi dus? Cum te-ai simţit? Spune-mi totul 
acuma. Aţi rămas împreună toată noaptea? 

— Desigur. 

— Fleacuri. Acuma au adus şi aici nişte femei bine. Femei 
care n-au mai fost pe front niciodată. 


— Grozav. 

— Nu mă crezi? O să mergem imediat după-amiază şi-o să 
le vezi. Şi în oraş sunt nişte englezoaice grozave. 
Deocamdată m-am îndrăgostit de Miss Barkley. O să te duc 
să te recomand. Probabil c-o să mă căsătoresc cu ea. 

— Mă duc să mă spăl şi să mă prezint la raport. E mult de 
lucru? 

— De la plecarea ta n-au mai fost decât degerături, 
gălbioare, blenoragii, automutilări, pneumonii şi şancre tari 
sau moi în fiecare săptămână avem cazuri de rănire 
provocate de sfărâmături de stâncă. Dar cazuri grave nu 
prea avem. Săptămâna viitoare războiul o să înceapă iar. 
Poate c-o să înceapă. Aşa se spune. Ce crezi, ar fi bine să 
mă căsătoresc cu Miss Barkley. După război, bineînţeles? 

— Fără îndoială, i-am răspuns şi am umplut ligheanul cu 
apa. 

— Diseară ai să-mi povesteşti totul, spuse Rinaldi. Acum 
am să mă culc din nou, ca să fiu în formă când o să mă duc 
la Miss Barkley. 

Mi-am scos tunica şi cămaşa şi m-am spălat cu apa rece 
din lighean. Mă frecam pe corp cu prosopul şi mă uitam 
prin cameră, pe fereastră, la Rinaldi, care stătea lungit pe 
pat, cu ochii închişi. Era un băiat frumos, de o vârstă cu 
mine, originar din Amalfi. Îi plăcea meseria de chirurg şi 
eram prieteni la cataramă. Cum stăteam aşa şi mă uitam la 
el, deschise ochii. 

— Cum stai cu banii? 

— Binişor. 

— Împrumută-mi cincizeci de lire. 

M-am şters pe mâini şi am scos portofelul din buzunarul 
interior al tunicii care atârna pe perete, agăţată de un cui. 
Rinaldi luă bancnota, o împături fără să se ridice din pat şi o 
băgă în buzunarul pantalonului. Îmi zâmbi. 

— Trebuie să-i dau impresia lui Miss Barkley că sunt un 
om destul de bogat. Şi tu eşti marele şi bunul meu prieten şi 
protector financiar 


— Du-te la dracu'! 

În seara aceea, la popotă, am stat lângă preot care fu 
dezamăgit şi chiar jignit când află că nu am fost la Abruzzi. 
Îi scrisese tatălui său că vin şi ai lui se pregătiseră să mă 
primească. Îmi părea tot atât de rău ca şi lui şi nu-mi 
dădeam seama de ce nu mă dusesem la Abruzzi. Voisem 
doar să mă duc şi încercai să-i explic cum se întâmplase ca 
un lucru să ceară un altul şi în cele din urmă îşi dădu seama 
şi înţelese că într-adevăr voisem să mă duc şi totul fu din 
nou aproape în regulă. Băusem mult vin, apoi cafea şi 
„Strega9” şi-i explicam cu glasul îngălat cum nu facem 
lucrurile pe care le vrem, cum niciodată nu facem aceste 
lucruri. 

Stăteam şi vorbeam, iar ceilalţi discutau aprins. Voisem să 
mă duc la Abruzzi. Nu fusesem prin locuri unde şoselele 
sunt îngheţate şi tari ca fierul, unde aerul e curat, rece şi 
uscat, unde zăpada e uscată şi prăfoasă şi se văd urme de 
iepuri prin zăpadă şi unde ţăranii îşi scot pălăria şi-ţi spun 
„stăpâne” şi unde e vânat din belşug. Nu fusesem prin 
locuri de acestea, ci prin cafenele pline de fum, în nopţi în 
care totul se învârte cu tine şi te uiţi la pereţi ca să-i faci să 
stea locului, nopţi când zaci în pat beat şi crezi că asta-i 
totul, când încerci ciudata senzaţie de a te trezi şi de a nu 
şti cine e alături de tine şi lumea e atât de ireală şi atât de 
atrăgătoare pe întuneric încât trebuie să o iei de la început 
noaptea, fără să-ţi dai seama şi fără să-ţi pese de nimic, 
sigur că asta-i totul şi totul, şi totul şi nu-ţi mai pasă de 
nimic altceva. Dar deodată îţi pasă chiar foarte mult şi 
adormi ca să te trezeşti cândva dimineaţa cu acest 
sentiment şi tot ce-a fost s-a dus şi totul e tăios şi dur şi 
limpede şi uneori ai discuţii în privinţa preţului. Alteori însă 
e plăcut, intim şi cald şi micul dejun, şi prânzul. Alteori 
toată plăcerea a pierit şi eşti bucuros să ieşi afară pe stradă 
dar întotdeauna te aşteaptă o altă zi şi apoi o altă noapte. 
Încercam să-i explic cum e cu noaptea şi cum e cu 
deosebirea dintre noapte şi zi şi cum noaptea e mult mai 


bine, în afară de cazul în care ziua e foarte limpede şi rece, 
dar nu reuşeam să-i explic, tot aşa cum nu izbutesc nici 
acum. Dacă ţi s-au întâmplat însă toate astea, ştii cum e. Lui 
nu i se întâmplaseră, dar îşi dădu seama că voisem într- 
adevăr să mă duc la Abruzzi, însă nu fusesem acolo şi am 
rămas prieteni mai departe, având multe preferinţe 
comune, dar şi deosebindu-ne. El ştia dintotdeauna ceea ce 
eu nu ştiam şi ceea ce, când învăţasem să ştiu, puteam uita 
oricând. Dar atunci nu ştiam asta, deşi mai târziu am aflat- 
0. Stăteam cu toţii acolo, în jurul mesei, cina se sfârşise, dar 
discuţiile continuau. Tăceam amândoi şi căpitanul strigă: 

— Preot nu fericit. Preot nu fericit fără fete. 

— Sunt fericit, îl contrazise preotul. 

— Preot nu fericit. Preot vrea austriecii câştigat războiul, 
continuă căpitanul. 

Ceilalţi ascultau. Preotul clătină din cap. 

— Nu, spuse el. 

— Preot vrea noi nu atacăm niciodată. Nu vrei să nu 
atacăm niciodată? 

— Nu. Din moment ce suntem în război presupun că 
trebuie să atacăm. 

— Trebuie să atacăm. Vom ataca. Preotul dădu aprobator 
din cap. 

— Lasă-l în pace, spuse maiorul. E un băiat de treabă. 

— De altfel, nici nu poate face nimic în chestiunea asta, 
spuse căpitanul. 

Şi ne-am ridicat cu toţii de la masă şi am plecat. 

CAPITOLUL IV. 

A DOUA ZI dimineaţă mă trezi bubuitul bateriei din 
grădina vecină şi, văzând lumina soarelui care intra pe 
fereastră, mă dădui jos din pat. Mă dusei la fereastră şi mă 
uitai afară. Nisipul de pe alei era umed şi în iarbă strălucea 
roua. Tunurile traseră două salve şi de fiecare dată aerul 
izbi, zgâlţâind, fereastra şi-mi flutură pulpana pijamalei. Nu 
vedeam tunurile, dar trăgeau, cu siguranţă, drept pe 
deasupra noastră. Apropierea lor nu era deloc plăcută, mă 


consolam însă cu gândul ca nu erau de calibru prea mare. 
De afară se auzea zgomotul unui camion care o pornea. M- 
am îmbrăcat, am coborât, am băut o cafea la bucătărie şi m- 
am dus la garaj. 

Sub şopronul lung erau aliniate, una lângă alta, zece 
maşini. Ambulanţe-auto cenuşii şi cu o caroserie de camion 
pentru mutări. Mecanicii lucrau la o ambulanţă trasă în 
curte. Alte trei ambulanţe erau în munţi, la posturile de 
prim-ajutor. 

— Asupra bateriei acesteia, de aici, s-a tras vreodată? L- 
am întrebat pe unul dintre mecanici. 

— Nu, signor tenente. E apărată de deluşorul din faţă. 

— Cum mai merg lucrurile? 

— De ajuns de bine. Maşina asta e prăpădită rău, dar 
celelalte sunt în regulă. Se opri din lucru şi-mi zâmbi: Aţi 
fost în permisie? 

— Da. 

Îşi şterse mâinile de bluză şi zâmbi larg. 

— V-aţi distrat? 

Ceilalţi zâmbiră şi ei. 

— Grozav. Dar ce s-a întâmplat cu maşina asta? 

— Nu mai merge. Scârţăie din toate încheieturile. 

— Şi acum ce are? 

— Trebuie să-i schimbăm segmenţii. 

I-am lăsat să lucreze mai departe la maşina aceea, care 
arăta părăsită şi prăpădită cu capota motorului ridicată şi 
cu piesele înşirate pe bancul de lucru. Am intrat în şopron şi 
m-am uitat pe rând la fiecare dintre maşini. Nu prea erau 
curate: câteva fuseseră spălate de curând, celelalte erau 
pline de praf. M-am uitat atent la cauciucuri, să văd dacă nu 
au cumva tăieturi sau zgârieturi făcute de pietrele de pe 
drum. Totul părea a fi în regulă. Fără îndoială că grija 
aceasta a mea nu prea avea cum să schimbe lucrurile. Dar 
îmi închipuiam că starea maşinilor, indiferent dacă piesele 
de schimb puteau fi obţinute sau nu, buna funcţionare a 
serviciului de evacuare a răniților şi bolnavilor de la 


posturile de prim-ajutor, aducerea lor din munţi la staţiile 
de triere şi apoi transportarea lor la spitalele indicate pe 
foile de repartizare depindeau într-o bună măsură de mine. 
Fireşte, însă, că n-avea nici o importanţă dacă eram acolo 
sau nu. 

— Aţi avut greutăţi la procurarea pieselor de schimb? L.- 
am întrebat pe sergentul-mecanic. 

— Nu, signor tenente. 

— Unde mai e acum depozitul de benzină? 

— În acelaşi loc ca mai înainte. 

— Bine, am spus şi m-am întors acasă. 

Am băut o ceaşcă de cafea la popotă. Cafeaua avea o 
culoare gri-deschis şi era dulce din cauza laptelui 
condensat cu care era făcută. Afară era o dimineaţă 
frumoasă de primăvară. Simţeam acea senzaţie de 
uscăciune în nări care e semn că ziua are să fie caldă. În 
ziua aceea am fost la posturile de prim-ajutor din munţi şi 
m-am întors în oraş după-amiaza târziu. 

Totul părea să fi mers mai bine cât fusesem plecat. Mi se 
spuse că ofensiva avea să fie reluată. Divizia din care 
făceam parte avea să atace o localitate din susul fluviului şi 
maiorul îmi zise că în timpul atacului aveam să am grijă de 
posturile de prim-ajutor. Trebuia să se treacă fluviul dincolo 
de defileu şi, după aceea, trupele urmau să ocupe coastele 
dealului. Lucrurile de staţionare ale ambulanţelor trebuiau 
să fie cât mai aproape cu putinţă de fluviu, dar în aşa fel 
încât să fie la adăpost. Locurile aveau să fie alese, fireşte, 
de către infanterie, dar noi trebuia să organizăm totul. Era 
unul dintre acele cazuri în care aveam falsa impresie că 
facem şi noi parte din forţele combatante. 

Plin de praf şi murdar, am urcat la mine să mă spăl. Rinaldi 
şedea pe pat, cu un exemplar al gramaticii engleze al lui 
Hugo în faţă. Era îmbrăcat, în picioare avea cizme negre şi 
părul îi lucea. 

— Admirabil, zise când mă văzu. Vii cu mine la Miss 
Barkley. 


— Nu vin. 

— Ba da. Te rog să vii şi să-i şi faci o bună impresie. 

— Bine. Aşteaptă-mă să mă spăl întâi. M-am spălat, m-am 
pieptănat şi am pornit. 

— Stai puţin, zise Rinaldi. Ce-ar fi să bem ceva? Deschise 
cufărul şi scoase o sticlă. 

— Nu „Strega”, i-am spus. 

— Nu, grappa10. 

— Bine. 

Umplu două pahare şi ciocnirăm, cu arătătorul ridicat. 
Grappa era foarte tare. 

— Încă unul? 

— Da, da! 

Am băut încă un pahar de grappa. Rinaldi a pus sticla la 
loc şi am coborât. În oraş era cald, dar soarele începuse să 
coboare, aşa că plimbarea fu foarte plăcută. Spitalul 
britanic era instalat într-o vilă mare, construită de germani 
înainte de război. Miss Barkley era în grădină, împreună cu 
încă o infirmieră. Printre copaci le-am văzut şorţurile albe şi 
ne-am îndreptat spre ele. Rinaldi salută. Salutai şi eu, dar 
cu un aer mai reţinut. 

— Bună ziua, spuse Miss Barkley. Nu sunteţi italian, nu-i 
aşa? 

— O, nu. 

Rinaldi vorbea cu cealaltă infirmieră. Râdeau. 

— Ce lucru ciudat. Să fiţi în armata italiană. 

— Nu-s chiar în armată. Sunt la Serviciul de ambulanţe. 

— Chiar şi aşa, tot e ciudat. De ce-aţi făcut asta? 

— Nu ştiu, i-am spus. Nu toate lucrurile au o explicaţie. 

— Da, chiar nu au? Am fost crescută în spiritul unei păreri 
cu totul opuse. 

— Asta e foarte drăguţ. 

— Şi chiar trebuie să continuăm a vorbi în felul ăsta? 

— Nu, i-am zis. 

— Ce bine. Nu-i aşa 

— Ce-i cu băţul ăsta? Am întrebat-o. 


Miss Barkley era o femeie destul de înaltă Purta o rochie 
care mi se păru a fi o uniformă de infirmieră, era blondă, 
avea pielea bronzată şi ochi cenuşii. Mă gândeam că e 
foarte frumoasă. În mână ţinea nuia de trestie îmbrăcată în 
piele, care semăna cu o cravaşa de copil. 

— Aparţinea unui tânăr care a fost ucis anul trecut. 

— Iartă-mă, îmi pare foarte rău. 

— Era un tânăr foarte drăguţ. Trebuia să ne căsătorim şi a 
căzut în ofensiva de pe Sommell. 

— A fost o bătălie îngrozitoare. 

— Ai fost şi dumneata pe-acolo? 

— Nu. 

— Am auzit multe despre luptele de-acolo, îmi spuse Miss 
Barkley. Pe aici n-au fost lupte asemănătoare. Mi-au trimis 
beţişorul ăsta. Maică-sa mi l-a trimis. L-a primit odată cu 
celelalte lucruri ale lui. 

— Aţi fost mult timp logodiţi? 

— Opt ani. Am crescut împreună. 

— Şi de ce nu v-aţi căsătorit? 

— Nu ştiu, îmi răspunse. Am fost o proastă că n-am, făcut- 
o. I-aş fi putut dărui măcar lucrul acesta. Dar m-am gândit 
că ar fi fost mai râu pentru el. 

— Înţeleg. 

— Ai iubit vreodată? 

— Nu, i-am spus. 

Ne-am aşezat pe o bancă şi m-am uitat lung la ea. 

— Ai un păr frumos, i-am spus. 

— Îţi place? 

— Foarte mult. 

— Eram cât pe-aci să-l tai când a murit. 

— Nu se poate. 

— Voiam să fac ceva pentru el, înţelegi? Cât despre celălalt 
lucru, puţin îmi pasă, putea să-l obţină oricând de la mine. 
Ar fi putut obţine orice-ar fi vrut de la mine, dacă aş fi ştiut. 
M-aş fi căsătorit cu el sau aş fi făcut orice ar fi vrut. Acuma 


ştiu totul. Dar atunci el voia să se ducă la război şi eu nu 
ştiam nimic. 

N-am scos un cuvânt. 

— Atunci nu ştiam nimic. Credeam că pentru elva fi mai 
râu. Mă gândeam că, ştiu şi eu, n-o să poată suporta şi apoi 
a fost ucis şi cu asta totul s-a terminat. 

— Nu se ştie. 

— Ba da, spuse ea. Totul s-a sfârşit. 

Ne uitarăm la Rinaldi care vorbea cu cealaltă infirmieră. 

— Cum o cheamă? 

— Ferguson, Helen Ferguson. Prietenul dumitale e medic, 
nu-i aşa? 

— Da. E un medic foarte bun. 

— Asta-i bine. Rareori poţi găsi un medic bun atât de 
aproape de linia frontului. Şi aici suntem aproape de front, 
nu-i aşa? 

— Desigur. 

— Ciudat mai e şi frontul ăsta, spuse ea. Dar e foarte 
frumos. Se pregăteşte o nouă ofensivă? 

— Da. 

— Atunci o să avem de lucru. Acuma nu prea e de lucru. 

— Eşti de mult timp infirmieră? 

— De la sfârşitul lui 15. Am început în acelaşi timp cu el. 
Îmi aduc aminte că-mi trecea prin cap prosteasca idee că ar 
putea să-l aducă la spitalul în care lucram. Cu o rană făcută 
de o lovitură de sabie şi, cine ştie, poate bandajat în jurul 
capului. Sau împuşcat în umăr. Aşa, ceva mai pitoresc. 

— Frontul ăsta de aici e de ajuns de pitoresc, am zis. 

— Da, spuse ea. Oamenii nici nu-şi pot da seama ce e în 
Franţa. Dacă şi-ar da seama, n-ar mai putea merge tot aşa. 
N-a fost rănit de sabie. A fost făcut bucăţi-bucăţele. 

N-am mai spus nimic. 

— Crezi că o să continue aşa, întruna? 

— Nu. 

— Şi ce ar putea să-i pună capăt? 

— Undeva n-o să mai ţină. 


— Noi n-o să mai ţinem. N-o să mai ţinem în Franţa. Nu se 
mai poate continua ca pe Somme şi să mai şi ţină. 

— Aici o să ţină, spusei eu. 

— Crezi că nu? 

— Nu. Vara trecută au scos-o la capăt chiar foarte bine 

— Şi totuşi s-ar putea să nu mai ţină. Oricui i se poate 
întâmpla să nu mai ţină. 

— Şi nemților. 

— Nu, spuse ea, cred că nemţii vor ţine. Ne-am apropiat 
de Rinaldi şi de Miss Ferguson. 

— Vă place Italia? O întrebă Rinaldi, în engleză, pe Miss 
Ferguson. 

— De ajuns de mult. 

— Nu înţeleg, spuse Rinaldi, clătinând din cap. 

— Bastante bene12 tradusei eu. 

Rinaldi clătină din cap. 

— Asta nu-i bine. Vă place Anglia? 

— Nu prea mult. Sunt scoțiană, ştiţi. 

Rinaldi se uită la mine nedumerit. 

— E scoțiană şi-i place Scoţia mai mult decât Anglia, îi 
spusei pe italieneşte. 

— Dar Scoţia e tot Anglia. 

Îi tradusei lui Miss Ferguson ceea ce spusese Rinaldi. 

— Pas encorel1 3, spuse Miss Ferguson. 

— Nu? 

— Niciodată. Nouă nu ne plac englezii. 

— Nu vă plac englezii? Nu vă place Miss Barkley? 

— A, asta-i altceva. De altfel, întrucâtva e şi ea scoțiană. 
Nu trebuie să luaţi totul chiar aşa. 

După aceea am spus bună seara şi am plecat. Mergând 
spre casă, Rinaldi îmi spuse: 

— Miss Barkley te preferă. Asta e foarte limpede. Dar şi 
micuța scoțiană e foarte drăguță. 

— Foarte, spusei. Nici nu mă uitasem la ea. Îţi place? 

— Nu, spuse Rinaldi. 

CAPITOLUL V. 


A DOUA ZI, după-amiază, m-am dus din nou s-o văd pe 
Miss Barkley. Nu era în grădină, aşa că m-am îndreptat 
către intrarea laterală a vilei vinde trăgeau ambulanţele. 
Am intrat şi am văzut-o pe infirmiera-şefă, care m-a 
informat că Miss Barkley e de serviciu. „ştiţi, e război”. 

I-am spus că ştiu. 

— Dumneata eşti americanul înrolat în armata italiană? 
Mă întrebă ea. 

— Da, Ma'am. 

— Cum s-a întâmplat că ai făcut una ca asta? De ce nu te- 
ai înrolat în rândurile noastre? 

— Nu ştiu. Acuma n-aş putea să mă înrolez? 

— Acuma cred că nu. Dar, spune-mi, de ce te-ai înrolat în 
armata italiană? 

— Eram în Italia, vorbeam italieneşte. 

— Aha, făcu ea. Şi eu învăţ italiana. E o limbă frumoasă. 

— Cineva mi-a spus că se poate învăţa în două săptămâni. 

— A, eu una n-am s-o învăţ în două săptămâni. Studiez de 
câteva luni. Dacă doreşti s-o vezi poţi veni după ora 7. 
Atunci va fi liberă. Dar te rog să nu aduci, cu dumneata o 
droaie de italieni. 

— Nici chiar de dragul frumoasei lor limbi? 

— Nu. Nici chiar de dragul frumoaselor lor uniforme. 

— Bună seara. 

— A rivedercil4 tenente! 

— A rivederla15. 

Am salutat şi am plecat. 

Era imposibil să saluţi un străin pe italieneşte fără să te 
simţi stânjenit. Saluturile italieneşti nu mi s-au părut 
niciodată făcute pentru export. 

Ziua fusese foarte caldă. Mă plimbasem în susul fluviului 
până la capul de pod de la Plava16. De acolo avea să se 
dezlănţuie ofensiva. Anul trecut nu se putuse înainta de 
cealaltă parte a fluviului fiindcă nu exista decât un singur 
drum de la defileu la podul de vase şi pe o distanţă de 
aproape, o milă drumul era sub focul mitralierelor şi al 


tunurilor. Pe de altă parte, nu era nici destul de larg ca să 
permită transportul celor necesare dezlănţuirii unei 
ofensive şi austriecii puteau să-l transforme într-un abator. 
Italienii trecuseră însă fluviul şi îşi desfăşuraseră forţele în 
aşa fel încât ocupau pe malul austriac un front care se 
întindea, pe o lungime de vreo milă şi jumătate. Era o 
poziţie afurisită şi austriecii n-ar fi trebuit să-i lase s-o 
păstreze. Cred însă că era vorba de o înţelegere reciprocă, 
deoarece austriecii deţineau şi ei un cap de pod ceva mai 
jos pe râu. Tranşeele lor se căţărau pe coastele dealului la 
numai câţiva metri de liniile italiene. Pe acele locuri se 
ridica altădată un orăşel, acuma însă nu mai rămăseseră 
decât nişte dărâmături. Se mai vedeau rămăşiţele unei gări, 
şi un pod distrus care nu putea, fi folosit deoarece, era în 
bătaia artileriei. 

Am mers de-a lungul drumeagului care cobora spre fluviu, 
am oprit maşina la postul de prim-ajutor aflat la poalele 
dealului, am trecut podul de vase care era ferit de un 
grumaz de munte şi m-am strecurat prin tranşee, pe după 
creasta dealului, spre ruinele orăşelului. Toţi oamenii erau 
în adăposturi. Rachetele luminoase, rezemate pe 
suporturile lor, stăteau gata să fie lansate pentru a cere 
ajutorul artileriei, sau pentru a semnaliza în caz că liniile 
telefonice ar fi fost tăiate. Peste tot domneau liniştea, 
căldura şi murdăria. M-am uitat spre liniile austriece prin 
reţeaua de sârmă ghimpată. Nu se zărea nici un om. Am 
intrat într-unul dintre adăposturi, unde am băut un păhărel 
cu un căpitan pe care-l cunoşteam şi m-am întors, trecând 
din nou peste pod. 

Se lucra la terminarea unui drum nou, mai larg, care 
trecea peste multe şi cobora în zigzag spre pod. Când 
drumul avea să fie terminat, ofensiva avea să înceapă. 
Cobora printre copaci, cotind într-o parte şi într-alta. 
Scopul era ca spre front totul să fie transportat pe drumul 
cel nou, iar camioanele şi furgoanele goale, precum şi 
ambulanţele încărcate cu răniţi şi întreaga circulaţie spre 


spatele frontului să fie dirijate spre drumul cel îngust şi 
vechi. Postul de prim-ajutor era pe malul austriac al 
fluviului, sub buza dealului, şi brancardierii trebuiau să-i 
treacă pe răniţi peste podul de vase. Acelaşi lucru avea să 
se întâmple şi când avea să se pornească ofensiva. Pe cât 
putui să-mi dau seama, în locul în care ajungea pe teren 
plat, drumul cel nou era expus loviturilor artileriei austriece 
pe o distanţă de aproape o milă. Istoria asta putea să se 
transforme într-o curată nenorocire. Găsii însă un loc în 
care maşinile s-ar fi putut refugia după ce-ar fi trecut de 
porţiunea asta periculoasă a drumului şi unde răniții care 
aveau să fie aduşi pe podul de vase ar fi putut aştepta. Aş fi 
vrut să trec cu maşina pe drumul cel nou dar nu era încă 
gata. Părea să fie destul de larg şi făcut cu pricepere, având 
pante nu prea repezi şi cotiturile prin luminişurile pădurii 
de pe coastele muntelui; cotiturile arătau de-a dreptul 
impresionante. Pentru maşinile cu frâne solide de oţel nu 
era nici un pericol şi oricum la coborâre n-aveau să aibă nici 
o încărcătură. M-am întors cu maşina pe drumul cel îngust. 

Doi carabinieril7 mă opriră. Un obuz căzuse pe şosea şi în 
timp ce stăteam acolo mai căzuseră alte trei obuze ceva mai 
departe. Erau proiectile de 77 care treceau şuierând prin 
aer şi explodau cu un zgomot asurzitor şi cu o flacără 
fulgerătoare, împrăştiind apoi un nor de fum cenuşiu care 
se târa pe drum. Carabinierii ne făcură semn că putem 
pleca. Trecând pe locurile în care explodaseră obuzele, am 
ocolit gropile şi am simţit în nări mirosul de explozibil, de 
pământ şi de pietriş răscolit şi de cremene făcută pulbere. 
M-am întors la Gorizia, la vila în care locuiam şi apoi, aşa 
cum am mai spus, m-am dus s-o văd pe Miss Barkley care 
era de serviciu. 

Seara am mâncat foarte repede şi m-am îndreptat spre 
vila în care era instalat spitalul britanic. Clădirea era cu 
adevărat frumoasă şi mare, cu un parc plin de copaci 
falnici. Miss Barkley şedea pe o bancă în grădină, împreună 


cu Miss Ferguson. Păreau să se bucure că mă văd, şi, după 
câteva minute, Miss Ferguson se scuză şi plecă. 

— Vă las, spuse ea. Văd că vă înţelegeţi foarte bine şi fără 
mine. 

— Nu pleca, Helen, zise Miss Barkley. 

— Trebuie să plec. Am de scris nişte scrisori. 

— Noapte bună, i-am spus eu. 

— Noapte bună, Mr. Henry. 

— Vezi să nu scrii lucruri care să dea de furcă cenzurii. 

— N-avea nici o grijă. Scriu numai cât de frumoase sunt 
locurile de pe aici şi cât de viteji sunt italienii. 

— În felul ăsta să ştii c-ai să fii decorată. 

— Ar fi foarte frumos. Noapte bună, Catherine. 

— Vin şi eu imediat, zise Miss Barkley. 

Miss Ferguson dispăru în întuneric. 

— E drăguță, observai eu. 

— O, da, e foarte drăguță. E infirmieră. 

— Dumneata nu eşti infirmieră? 

— O, nu. Sunt ceea ce se numeşte o soră V. A. D.18 Lucrăm 
din greu dar nimeni n-are încredere în noi. 

— De ce? 

— Nu au încredere în noi când nu se întâmpla nimic. Dar 
când e într-adevăr de lucru au. 

— Care e deosebirea? 

— O infirmieră e aproape ca şi un doctor. Nu-i aşa de uşor 
să fii infirmieră. Ca să fii soră V A. D. E mult mai simplu. 

— Înţeleg. 

— Italienilor nu le place ca femeile să lucreze atât de 
aproape de linia frontului. Aşa că avem un regim deosebit. 
Nu ieşim deloc din spital. 

— Totuşi, eu pot veni aici. 

— O, da. Nu suntem la mânăstire. 

— Ce-ar fi să nu mai vorbim despre război? 

— E foarte greu. N-ai cum să nu vorbeşti. 

— "Totuşi, să nu mai vorbim despre asta. 

— Bine. 


Ne uitarăm unul la celălalt în întuneric. Mi-a părut; foarte 
frumoasă şi am luat-o de mână. Ea nu mă opri şi atunci 
ţinând-o de mână am îmbrăţişat-o. 

— Nu, zise ea. 

Eu însă nu mi-am retras braţul. 

— De ce nu? 

— Nu. 

— Ba da. Te rog. 

M-am aplecat în întuneric să o sărut şi deodată îmi trecu 
prin faţa ochilor, ca un fulger, ceva care-mi biciui obrazul. 
Mă pălmuise pe obraz cu putere. Mă lovise peste nas şi 
peste ochi şi din cauza reflexului îmi dăduseră lacrimile. 

— Îmi pare rău, zise. 

Simţii că am căpătat un oarecare avantaj. 

— Ai fost perfect îndreptăţită să o faci. 

— Îmi pare îngrozitor de rău, dar seamănă atât de mult cu 
seara, liberă a infirmierei, că nu m-am putut reţine. le-am 
lovit rău, nu-i aşa? 

Se uită la mine în întuneric. Eram furios şi totuşi sigur, 
deoarece prevedeam tot ce avea să se întâmple, aşa cum 
prevezi mişcările într-o partidă de şah. 

— Ai avut toată dreptate, spusei. Nu m-am supărat deloc. 

— Bietul de el. 

— Uite ce e, duc o viaţă cam ciudată. Şi nici măcar n-am cu 
cine să vorbesc englezeşte. Şi, apoi, eşti atât de frumoasă. 
— N-are nici un rost să spui o grămadă de prostii. [i-am 

spus că-mi pare rău. Ne înţelegem atât de bine. 

— Da. Şi ne-am îndepărtat şi de război. 

Râse. Era prima dată când o auzeam că râde. Mă uitam la 
ea. 

— Ce drăguţ eşti, spuse ea. 

— Nu, nu sunt. 

— Ba da. Eşti tare drăguţ. lare-aş vrea să te sărut dacă n- 
ai avea nimic împotrivă. 

Am privit-o în ochi şi am îmbrăţişat-o ca mai înainte şi am 
sărutat-o. Am sărutat-o cu brutalitate şi am strâns-o cu 


putere la piept, încercând s-o fac să întredeschidă buzele, 
pe care le ţinea strâns lipite. Eram încă furios şi pe când o 
îmbrăţişam, începu deodată să tremure. O strânsei şi mai 
tare la piept şi am simţit cum îi bate inima, cum buzele i se 
întredeschid şi îşi lasă capul pe spate în mâinile mele; apoi 
începu să plângă pe umărul meu. 

— Dragul meu, spuse, nu-i aşa că ai să fii bun cu mine? 

„Ce dracu o mai fi şi asta?', mă gândii. O mângâiai pe păr 
şi o bătui uşor pe umăr. Plângea. 

— Ai să fii, nu-i aşa? Se uită la mine. Pentru că vom avea o 
viaţă ciudată. 

Puțin după aceea am însoţit-o până la uşa vilei unde se 
despărţi de mine. M-am întors acasă. Rinaldi stătea lungit în 
pat Se uită la mine. 

— Vasăzică, ai progresat cu Miss Barkley! 

— Suntem prieteni. 

— Ai aerul acela drăguţ pe care-l au câinii în călduri. 

Nu înţelegeam expresia. 

— Ce fel de câini? Îmi explică. 

— Tu, îi spusei, ai aerul aceia drăguţ pe care-l are un câine 
care. 

— Ajunge, îmi zise Rinaldi, imediat o să ajungem la insulte. 
Şi începu să râdă. 

— Noapte bună, i-am spus. 

— Noapte bună, căţeluşule. 

Aruncând cu perna în el, i-am stins lumânarea şi m-am 
băgat în pat pe întuneric. 

Rinaldi ridică lumânarea de jos, o aprinse şi continuă să 
citească. 

CAPITOLUL VI. 

AM LIPSIT două zile, fiind plecat la posturile de prim- 
ajutor. Când m-am întors, era prea târziu, aşa că n-am 
văzut-o pe Miss Barkley decât în seara următoare. Nu era 
în grădină şi a trebuit să aştept în biroul spitalului până a 
coborât. De-a lungul pereţilor camerei folosite ca birou 
erau înşirate o mulţime de busturi de marmură, aşezate pe 


coloane de lemn vopsit. Holul care ducea spre birou era şi 
el plin de busturi. Toate aveau acea desăvârşită calitate a 
statuilor de marmură - semănau perfect una cu cealaltă. 
Dintotdeauna sculptura mi s-a părut a fi monotonă, deşi 
statuile de bronz mai arată a ceva. Busturile de marmură 
aduc toate a cimitir. Există totuşi şi un cimitir frumos, cel 
din Pisa. La Genova însă sunt multe statui de marmură 
urâte. Vila asta aparținuse unui neamţ foarte bogat şi 
busturile trebuie să-l fi costat o groază de bani. Mă 
întrebam cine le-o fi făcut şi cât o fi luat pe ele. Încercam 
să-mi dau seama dacă erau busturile membrilor familiei, 
sau nu; toate aveau însă aceeaşi ţinută clasică. Nu puteai 
spune nimic despre ele. 

Şedeam pe scaun cu chipiul în mână. Ar fi trebuit să 
purtăm căşti chiar şi în Gorizia dar erau incomode şi păreau 
cam teatrale într-un oraş din care civilii nu fuseseră 
evacuaţi. Când mă duceam în prima linie, purtam casca şi 
aveam cu mine şi masca de gaze englezească. Tocmai 
atunci începuserăm să le căpătăm. Măşti adevărate. Eram 
obligaţi, de asemenea, să avem întotdeauna pistolul 
automat la noi, chiar şi doctorii şi ofiţerii sanitari. 
Sprijinindu-mă de spătarul scaunului, simţeam pistolul 
împungându-mă-n spate. Dacă nu-l purtai în aşa fel încât să 
fie la vedere, puteai fi arestat. Rinaldi purta la şold tocul 
revolverului adevărat şi mă credeam un adevărat ochitor 
până am tras prima oară cu el. Pistolul era un „Astra” de 
7,65, cu ţeava scurtă, şi, când trăgeam, avea un recul atât 
de brusc încât nici vorbă să nimeresc în ţinta vizată. Am 
tras de mai multe ori cu el vizând sub ţintă şi încercând să 
înving zvâcnirea ţevii, ridicol de scurtă, şi, în cele din urmă, 
am reuşit ca, de la douăzeci de paşi, să mă abat numai cu 
un iard19 de la ţinta propusă şi atunci mi-am dat seama cât 
de caraghios era să port revolver, dar foarte repede am 
uitat şi de asta şi-l purtam atârnat la şold, fără să-mi pese 
de nimic, în afară de cazul când mă întâlneam cu oameni 
care vorbeau limba engleză şi când încercam un vag 


sentiment de ruşine. Şedeam pe scaun şi furierul de la 
birou se uita dezaprobator la mine, iar eu examinam 
pardoseala de marmură, coloanele cu busturile de 
marmură, frescele de pe zid şi o aşteptam pe Miss Barkley. 
Frescele nu erau rele. Orice frescă e frumoasă când începe 
să se cojească. 

Am văzut-o venind pe Catherine Barkley şi m-am sculat. 
Păşea spre mine şi nu-mi mai părea chiar atât de înaltă, era 
însă foarte drăguță. 

— Bună seara, Mr. Henry. 

— Ce mai faci? Am întrebat-o. 

Furierul stătea la birou şi asculta. 

— Rămânem aici, sau mergem în parc? 

— Mai bine să ieşim. Afară e mai răcoare. 

Am urmat-o afară în parc. Ordonanţa se uita după noi. 
Când am ajuns pe aleea aşternută cu nisip mă Întrebă: 

— Unde-ai fost? 

— Am fost la posturile noastre din prima linie. 

— Şi n-ai putut să mă anunţi? 

— Nu, nu prea. Mă gândeam c-o să mă întorc. 

— Trebuia să mă anunţi, dragul meu. 

Părăsiserăm aleea şi mergeam pe sub copaci. Am luat-o de 
mână, m-am oprit şi am sărutat-o. 

— Nu putem merge nicăieri? 

— Nu. Nu putem decât să ne plimbăm pe-aici. Ai lipsit 
mult. 

— Azi e a treia zi. Dar m-am întors. 

Se uită la mine. 

— Şi chiar mă iubeşti? 

— Da. 

— Mi-ai spus că mă iubeşti, nu-i aşa? 

— Da, am minţit eu. le iubesc. 

Nu-i spusesem asta niciodată. 

— Şi-mi spui Catherine? 

— Catherine. 

Mergeam pe potecă şi ne oprirăm sub un copac. 


— Spune: „M-am întors la Catherine noaptea”. 

— M-am întors la Catherine noaptea. 

— O, dragul meu, te-ai întors, nu-i aşa, te-ai întors? 

— Da. 

— Te iubesc mult şi aşteptarea a fost îngrozitoare. N-o să 
mai pleci. 

— Nu. Mă voi întoarce întotdeauna. 

— Ah, cât de mult te iubesc. Ţine-mă, te rog, de mână. 

— Te ţin. 

Am întors-o în aşa fel încât să-i pot vedea faţa când am 
sărutat-o şi am văzut că ţinea ochii închişi. Am sărutat-o pe 
ochii aceia închişi. Îmi ziceam că e, probabil, puţin cam 
nebună. N-avea nici o importanţă. Nu-mi păsa ce-o să mai 
fie. Era mai bine decât să mă duc în fiecare seară la casa 
pentru ofiţeri, unde fetele ţi se urcau pe genunchi şi-ţi 
întorceau chipiul în semn de afecţiune, între două excursii 
la primul etaj cu fraţii de arme. Ştiam că nu o iubesc pe 
Catherine Barkley şi că nici n-aveam de gând s-o iubesc. 
Era un joc ca şi bridge-ul, în care, în loc să-ţi joci cărţile, 
spui nişte cuvinte anume. Ca şi la bridge, trebuiai să te faci 
că joci pentru bani, sau pentru vreo alt fel de miză. Nimeni 
însă nu spusese care era miza. Şi asta îmi convenea. 

— Aş vrea să ne putem duce undeva, i-am zis. 

Încercam acea oboseală specific masculină când faci curte 
unei femei stând multă vreme în picioare. 

— N-avem unde ne duce, îmi răspunse. 

Se-ntorsese din ce lume va fi fost. 

— Să stăm jos puţin. Aici. 

Ne-am aşezat pe banca lată de piatră şi am luat-o de 
mână. Nu-mi dădu voie s-o îmbrăţişez. 

— Eşti tare obosit? Mă întrebă. 

— Nu. 

Se uită la iarba din jur. 

— Urât mai e jocul ăsta pe care-l jucăm, nu-i aşa? 

— Ce joc? 

— Nu face pe prostul. 


— O fac intenţionat. 

— Eşti un băiat drăguţ. Şi-ncerci să joci cât se poate de 
bine. Dar jocul e urât. 

— Ştii întotdeauna ce gândesc oamenii? 

— Nu întotdeauna. Dar în ceea ce te priveşte, da. Nu 
trebuia să te faci că mă iubeşti. Pentru astă-seară ajunge. 
Despre ce ţi-ar plăcea să discutăm? 

— Dar te iubesc. 

— Să nu minţim, te rog, când nu e nevoie. Ai jucat foarte 
bine şi acum mă simt minunat. După cum vezi, nu sunt 
nebună şi nici nu mi-am pierdut minţile. Numai câteodată, 
şi pentru scurt timp. 

I-am strâns mâna. 

— Dragă Catherine. 

— Acum sună foarte ciudat. Catherine. Nu-mi spui numele 
chiar la fel. Dar eşti foarte drăguţ. Eşti un băiat tare bun. 

— Asta spune şi preotul. 

— Da, eşti un băiat tare bun. Şi o să mai vii să mă vezi? 

— Desigur. 

— Şi nu va mai trebui să spui că mă iubeşti. Deocamdată, 
cu asta s-a terminat. Se ridică şi-mi întinse mâna: Noapte 
bună. 

Încercai s-o sărut. 

— Nu, mă opri ea. Sunt tare obosită. 

— Totuşi sărută-mă. 

— Sunt tare obosită, dragul meu. 

— Sărută-mă. 

— "Ţii chiar atât de mult să te sărut? 

— Da. 

Ne-am sărutat, şi deodată se depărta de mine. 

— Nu. Te rog, dragul meu. Noapte bună. 

Ne-am îndreptat spre intrarea vilei şi am urmărit-o cum 
trece prin hol. Îmi făcea plăcere să o privesc cum merge. 
Străbătu holul. Plecai acasă. Noaptea era foarte călduroasă 
şi sus, în munţi, era forfotă mare. Pe San Gabriele fulgera 
mereu. 


M-am oprit la „Villa Rossa” în faţă. Jaluzelele erau 
coborâte, dar înăuntru era încă lume. Cineva cânta. M-am 
dus acasă. Rinaldi veni în timp ce mă dezbrăcam. 

— Aha! Spuse el. Lucrurile nu merg chiar aşa de bine. 
Băieţaşul e nedumerit? 

— Unde-ai fost? 

— La „Villa Rossa”. A fost o seară foarte educativă, băieţaş. 
Am cântat cu toţii. Unde-ai fost? 

— În vizită la englezoaice. 

— Slavă Domnului că nu m-am încurcat şi eu cu 
englezoaicele astea. 

CAPITOLUL VII. 

A DOUA ZI după-amiază, venind de la primul nostru post 
sanitar din munţi, am oprit maşina la smistamento20. Aici 
răniții şi bolnavii erau triaţi pe baza actelor lor şi a foilor de 
evacuare, unde se menţiona în ce spital urmează să fie 
internaţi. Conduceam maşina aşa că am rămas la volan şi 
şoferul se duse înăuntru cu hârtiile. Era o zi călduroasă cu 
cerul foarte luminos şi albastru şi şoseaua era albă şi plină 
de praf. Şedeam pe bancheta înaltă a „Fiatului” şi nu mă 
gândeam la nimic. Un regiment se ivi pe şosea şi mă uitam 
cum trece. 

Oamenii erau încălziţi şi năduşiţi. Unii aveau căştile pe 
cap, clar cei mai mulţi le agăţaseră de raniţă. Cele mai 
multe erau prea mari şi cădeau peste urechile celor care le 
purtau. Ofițerii purtau cu toţii căşti; ale lor le veneau mult 
mai bine. Prin faţa mea trecea jumătate din brigada 
Basilicata. Îi recunoscusem după petliţele albe şi roşii de la 
guler. Târziu, cu mult după ce trecuse grosul regimentului, 
se iviră pe şosea întârziaţii - soldaţii care nu puteau ţine 
pasul cu ceilalţi. Năduşiţi, prăfuiţi, prăpădiţi. Unii arătau 
foarte rău. În urmă de tot se târa un soldat care şchiopăta. 
Se opri şi se aşeză pe marginea şoselei. Am coborât din 
maşină şi m-am dus la el. 

— Ce s-a întâmplat? 

Se uită la mine şi se ridică. 


— Plec. Chiar acum plec. 

— Ce ai? 

— Lui de război? 

— Ce ai la picior? 

— N-am nimic la picior. Am o hernie. 

— De ce nu mergi atunci cu trenul regimentar? De ce nu 
te duci la spital? 

— Nu mi se dă voie. Locotenentul zice că mi-am pierdut 
bandajul înadins. 

— la să văd şi eu ce ai. 

— A ieşit. 

— În ce parte e? 

— În partea asta. 

L-am palpat. 

— Tuşeşte, i-am zis. 

— Mi-e teamă că iese şi mai tare. S-a umflat şi-i de două 
ori mai mare decât azi-dimineaţă. 

— Stai jos. Imediat ce termin cu răniții de-aici, mergi cu 
mine şi te duc la medicii voştri. 

— O să spună că am făcut-o înadins. 

— N-au ce să-ţi facă. Nu-i rană. Ai avut şi înainte hernie, 
nu-i aşa? 

— Da, dar am pierdut bandajul. 

— O să te trimită la spital. 

— N-aş putea să rămân cu dumneavoastră, tenente? 

— Nu. N-am hârtiile dumitale. 

Şoferul veni cu foile răniților din maşină. 

— Patru sunt pentru 105. Doi pentru 132, zise el. Spitalele 
erau tocmai dincolo de fluviu. 

— Ai să conduci tu, i-am spus şoferului. 

Eu l-am ajutat pe soldatul cu hernie să urce pe banchetă 
lângă noi. 

— Vorbiţi englezeşte? Mă întrebă el. 

— Fireşte. 

— Ce spuneţi de războiul ăsta blestemat? 

— E o porcărie. 


— Cred şi eu că-i o porcărie. Dumnezeule, şi ce porcărie. 

— Ai fost în America? 

— Da. Am stat la Pittsburg. Am simţit eu că sunteţi 
american. 

— Chiar atât de prost vorbesc italiana? 

— Nu, dar am simţit eu că sunteţi american. 

— Alt american, zise şoferul în italieneşte, uitându-se la 
omul cu hernie. 

— la spuneţi-mi, dom'le locotenent, chiar trebuie să mă 
duceţi înapoi la regiment? 

— Da. 

— Păi medicul-căpitan ştie că am hernie. Am aruncat 
blestematul ăla de bandaj ca să mi se facă mai rău şi să nu 
trebuie să mă întorc iar în prima linie. 

— Înţeleg. 

— Nu mă puteţi duce în altă parte? 

— Dac-am fi mai aproape de front, te-aş putea duce la un 
post de prim-ajutor. Dar, aici, în spatele frontului, îţi trebuie 
o foaie de evacuare. 

— Dacă mă întorc, mă trimit la operaţie şi după aia mă 
bagă în linia întâi şi, gata, acolo rămân. 

Mă gândeam ce-i de făcut. 

— N-aţi vrea deloc să fiţi trimis în linia întâi şi să rămâneţi 
acolo tot timpul, nu-i aşa? 

— Desigur. 

— Doamne-Dumnezeule, blestemat mai e şi războiul ăsta! 

— Ia stai. Ce-ar fi să te dai jos, să cazi şi să-ţi faci o rană la 
cap? Şi când mă întorc te iau şi te duc la spital. Aldo, oprim 
aici. 

Ne-am oprit la marginea şoselei. L-am ajutat pe soldat să 
coboare. 

— O să mă găsiţi aici, dom'le locotenent, îmi spuse el. 

— Pe curând. 

Ne-am continuat drumul şi la o depărtare de vreun 
kilometru am dat iar de regiment şi apoi am trecut peste 
râul care izbea pilonii podului cu apele, repezi şi tulburi de 


la topirea zăpezilor şi am luat-o pe şoseaua care străbătea 
câmpia, ca să ajungem la cele două spitale şi să-i lăsăm 
acolo pe răniții din maşină. La întoarcere am condus eu şi 
am mers mai repede - maşina era goală - ca să-l găsesc pe 
omul din Pittsburg. Întâi am trecut pe lângă regiment, 
oamenii erau şi mai încălziţi şi mergeau şi mai încet ca 
înainte, după aceea pe lângă întârziaţi am văzut o 
ambulanţă cu cai care se oprise pe şosea. Doi oameni îl 
ridicau pe cel cu hernia şi-l băgau în ambulanţă. Se 
întorseseră să-l ia. Omul dădu din cap şi se uită la mine. Era 
fără cască şi fruntea îi era plină de sânge. Nasul îi era julit, 
iar rana şi părul pline de praf. 

— Dacă şi asta n-a mai fost lovitură; dom'le locotenent! Îmi 
strigă el. Dar ce să-i faci? S-au întors să mă ia. 

Am ajuns la vila noastră pe la 5, şi m-am dus, să fac un duş 
afară, unde se spălau maşinile. După aceea, sus în odaie la 
mine, în faţa ferestrei deschise, în pantaloni şi tricou, mi-am 
scris raportul. Peste două zile ofensiva avea să înceapă şi 
aveam să mă duc cu ambulanţele la Plava. Trecuse multă 
vreme de când nu mai scrisesem acasă, în Statele Unite, şi 
ştiam că trebuie să le scriu. Dar întârziasem atât de mult 
încât acuma îmi era aproape imposibil să scriu. Şi nici n- 
aveam despre ce să le scriu. Am completat două cărţi 
poştale militare, Zona di guerra21, tăind tot ce era 
menţionat acolo, în afară de: „Sunt sănătos”. Asta avea să le 
facă bine. Cărţile poştale aveau să fie bine primite în 
America, aşa misterioase şi ciudate cum erau. Sectorul 
militar în care mă aflam era şi el ciudat şi misterios, dar mie 
mi se părea că e destul de bine condus şi de primejdios în 
comparaţie cu celelalte locuri unde se dădeau lupte cu 
austriecii. Armata austriacă fusese creată pentru a-i da lui 
Napoleon posibilitatea dobândirii unor mari victorii, şi nu 
numai lui, ci oricărui Napoleon. Mi-ar fi plăcut să avem şi 
noi un Napoleon, dar noi îl avem pe Il generale Cadorna22, 
un bărbat gras şi prosper, şi pe Vittorio Emanuele, omul 
acela firav, cu gâtul lung şi subţire şi cu cioc de ţap. Mai 


încolo, în sectorul din dreapta noastră, era ducele de 
Aosta23. Poate că era prea frumos ca să fie şi un mare 
general, dar arăta ca un om în toată puterea cuvântului. 
Multora le-ar fi plăcut să fie el regele. Şi arăta ca un rege. 
Era unchiul lui Vittorio Emanuele şi comandantul Armatei a 
III-a. Noi făceam parte din Armata a II-a. În rândurile 
Armatei a III-a erau şi nişte baterii englezeşti. La Milano mă 
întâlnisem cu doi artilerişti englezi din unitatea aceea. Nişte 
tipi tare simpatici, cu care am petrecut o noapte grozavă, 
înalţi, timizi şi stângaci, păreau a fi încântați de tot ce li se 
întâmpla. Aş fi vrut să fiu împreună cu et. Ar fi fost mult mai 
simplu. Şi totuşi s-ar fi putut să-mi pierd viaţa. Nu la 
ambulanţe. Ba da, chiar, la ambulanţe. Conducătorii 
ambulanţelor engleze cădeau şi ei câteodată. Da, ştiam că 
n-am să mor. Nu în războiul acesta. N-avea nimic de-a face 
cu mine. Şi nu mi se părea mai primejdios pentru mine 
personal decât un război din filme. Totuşi, doream din toată 
inima să se termine odată. Poate că avea să se termine în 
vara aceasta. Poate că austriecii aveau să nu mai ţină. Şi în 
alte războaie li se întâmplase să nu mai ţină. Ce era însă cu 
războiul ăsta? Ioţi spuneau că francezii sunt pe ducă. 
Rinaldi zicea că francezii s-au răsculat şi că trupele lor 
porniseră să ia cu asalt Parisul. Când l-am întrebat ce s-a 
întâmplat până la urmă, mi-a zis: „Eh, i-au oprit”. Aş fi vrut 
să mă duc în Austria, dar nu în timp de război. Aş fi vrut să 
cutreier Munţii Pădurea Neagră, să urc în Munţii Hartz. lar 
unde-or mai fi fiind şi munţii ăştia? Se dădeau lupte şi în 
Carpaţi. Dar pe-acolo nu m-aş fi dus. Deşi s-ar fi putut să fie 
plăcut. Aş fi putut să mă duc în Spania dacă n-ar fi fost 
război. Soarele apunea şi ziua deveni mai răcoroasă. După 
cină am să mă duc s-o văd pe Catherine Barkley. Aş fi vrut 
în clipa aceea să fie cu mine. Aş fi vrut să fi fost la Milano cu 
ea. Mi-ar fi plăcut să iau masa la „Cova” şi apoi să mă plimb 
pe Via Manzoni în seara caldă şi să trec strada şi să mă 
întorc de-a lungul canalului şi să mă duc la hotel cu 
Catherine Barkley. Poate că ar fi acceptat. Poate că şi-ar fi 


închipuit că sunt prietenul ei care fusese ucis şi am fi intrat 
pe intrarea principală şi portarul şi-ar fi scos şapca şi m-aş 
fi dus la birou şi-aş fi cerut cheia şi ea m-ar fi aşteptat lângă 
lift şi apoi am fi intrat în lift şi am fi urcat înceta încet, liftul 
ţăcănind la fiecare etaj şi liftierul ar fi deschis şi ar fi 
aşteptat şi ea ar fi ieşit din lift şi-am fi străbătut coridorul şi- 
aş fi băgat cheia în uşă şi-aş fi deschis şi-am fi intrat şi apoi 
aş fi ridicat receptorul şi le-aş fi cerut să trimită o sticlă de 
„Capri bianco24” într-o frapieră de argint plină cu gheaţă şi 
s-ar fi auzit încă de pe coridor gheaţa ciocnindu-se de 
frapieră şi chelnerul ar fi bătut şi i-aş fi spus lasă, te rog, 
frapiera în faţa uşii. Pentru că n-am fi avut nimic pe noi din 
cauza căldurii şi fereastra ar fi fost deschisă şi rândunelele 
ar fi zburat deasupra acoperişurilor şi când s-ar fi întunecat 
ne-am fi dus la fereastră şi-am fi văzut liliecii zburătăcind 
pe deasupra caselor şi peste vârfurile copacilor şi-am fi 
băut „Capri bianco” şi uşa încuiată şi cald şi doar un cearşaf 
şi o noapte întreagă şi ne-am fi iubit toată noaptea în 
noaptea aceea caldă în Milano. Aşa ar fi trebuit să fie. O să 
mănânc repede şi-am să mă duc s-o văd pe Catherine 
Barkley. 

Vorbeau prea mult la popotă şi băui vin, deoarece în seara 
aceea n-am fi fost cu toţii fraţi dacă n-aş fi băut şi am 
discutat cu preotul despre arhiepiscopul lreland25, după 
cât se parte, un nobil personaj căruia i se făcuseră o seamă 
de nedreptăţi, la care, ca american, luasem şi eu parte şi, 
deşi nu aveam habar despre ce e vorba, m-am prefăcut a le 
cunoaşte. Ar fi fost cu totul nepoliticos să nu fi cunoscut 
măcar unele dintre aceste nedreptăţi când ascultam o 
explicaţie atât de strălucitoare a cauzelor lor, care nu se 
datorau, după cum se părea, decât unor neînţelegeri. Îmi 
ziceam că arhiepiscopul are un nume foarte frumos şi că 
trebuie să fie din Minnesota, ceea ce ar fi făcut ca numele 
lui să sune nespus de atrăgător, Ireland de Minnesota, 
Ireland de Wisconsin, Ireland de Michigan. Ce-l făcea atât 
de frumos era că suna ca şi Island26. Nu, nu asta era. Era 


ceva mai mult decât asta. Da, părinte. Asta aşa e, părinte. 
Cine ştie, părinte? Nu, părinte. Ştiu şi eu, părinte? Poate că 
da. Dumneata, părinte, ştii mai multe despre asta decât 
mine. Preotul era un om de treabă, dar prost. Ofițerii nu 
erau de treabă, în schimb erau proşti. Regele era de treabă, 
deşi era prost. Vinul era stătut, dar nu era prost. Îţi lua 
smalţul de pe dinţi şi ţi-l lipea de cerul gurii. 

— Şi preotul a fost închis, spunea Rocca, fiindcă au găsit 
asupra lui obligaţii de 3%. Fireşte, asta s-a întâmplat în 
Franţa. Aici nu l-ar fi arestat niciodată. Preotul a pretins că 
nu ştie nimic despre obligaţiile de 5%. Asta se întâmpla la 
Beziers. Mă aflam acolo şi citind despre istoria asta în ziar 
m-am dus la închisoare şi-am cerut să-l văd pe preot. Era 
clar că el furase obligaţiile. 

— Nu cred o iotă din ce spui, zise Rinaldi. 

— Cum vrei. Îi răspunse Rocca. O spun însă ca să audă şi 
preotul nostru. E o poveste deosebit de instructivă. Ele 
preot aşa că poate aprecia dacă e aşa, sau nu. 

Preotul zâmbi. 

— Continuă, spuse el. Ascult. 

— Fireşte, unele obligaţii nu s-au mai găsit, dar preotul 
avea toate obligaţiile de 3% şi o seamă de obligaţii locale, 
nu-mi mai amintesc ce fel. Şi aşa, m-am dus la închisoare şi, 
aici urmează partea nostimă a istoriei, am stat în faţa 
celulei lui şi i-am spus, ca şi cum aş fi venit să mă 
spovedesc: „Binecuvântează, părinte, pentru că ai 
păcătuit”. 

Toţi izbucniră în hohote de râs. 

— Şi ce-a spus el? Întrebă preotul. 

Rocca ignoră întrebarea şi încercă să-mi explice în ce 
constă gluma: 

— Înţelegi despre e e vorba, nu-i aşa? 

După cât se părea, gluma avea mult haz dacă o înţelegeai 
cum trebuie. Îmi mai turnară vin şi le povestii anecdota cu 
soldatul englez care stătea de santinelă sub un duş. Apoi 
maiorul povesti gluma cu cei unsprezece cehi şi caporalul 


ungur. După ce-au mai băut câteva pahare, le-am povestit 
istoria jocheului care a găsit un penny. Maiorul spuse că ştie 
o anecdotă italienească asemănătoare cu o ducesă care nu 
putea dormi noaptea, în acel moment preotul se ridică şi 
plecă şi atunci le-am istorisit anecdota cu voiajorul care a 
sosit în Marsilia la ora 5 dimineaţa, când sufla mistralul. 
Maiorul spuse atunci că a auzit că ştiu să beau. Eu am 
negat. El zise că nu, că e adevărat şi că, pe Bacchus, avea 
să se convingă dacă e adevărat, sau nu. Nu Bacchus, am 
protestat. Nu Bacchus. Ba da, Bacchus, a zis el. Aşa că 
trebuia să mă întrec cu Bassi, Fillipo Vincenza, cine bea mai 
mult, Bassi zise că nu, că asta nu-i întrecere fiindcă el băuse 
până atunci de două ori mai mult decât mine. Eu i-am spus 
că asta e o minciună sfruntată şi, pe Bacchus sau nu, Fillipo 
Vincenza Bassi, sau Bassi Fillipo Vincenza n-a pus în seara 
aceea nici măcar un strop de vin în gură şi că la urma urmei 
care era, de fapt, numele lui? El întrebă care era numele 
meu: Federico Enrico, sau Enrico Federico? Atunci am zis 
să câştige cel mai bun, fără nici un Bacchus, şi maiorul ne-a 
pus în faţă cănile cu vin roşu. Am băut jumătate din cană şi- 
am spus că nu mai vreau să beau. Îmi adusesem aminte 
unde trebuia să mă duc. 

— Bassi câştigă, am zis. E mai tare ca mine. Trebuie să 
plec. 

— Aşa e, e-adevărat, interveni Rinaldi. Are o întâlnire. Ştiu 
şi eu. 

— Trebuie să plec. 

— Atunci rămâne pe altă dată, spuse Bassi. Altă dată, când 
ai să fii în formă. 

Mă bătu pe umeri. Pe masă ardeau lumânări. Toţi ofiţerii 
erau veseli. 

— Noapte bună, domnilor, le-am spus. 

Rinaldi ieşi şi el odată cu mine. Stăteam în faţa uşii, pe 
trotuar, şi el îmi zise: 

— Ar fi mai bine să nu te duci aşa, beat. 

— Nu-s beat, Rinin. Zău că nu. 


— Ar fi bine să mesteci câteva boabe de cafea. 

— Prostii. 

— Găsesc eu, băieţaş, nişte boabe de cafea. Tu plimbă-te 
pe-aici prin faţă. 

Se întoarse cu un pumn de boabe de cafea prăjită. 

— Mestecă-le băieţaş, şi Domnul fie cu tine. 

— Bacchus, am spus eu. 

— Te însoțesc până la vilă. 

— Mă simt foarte bine. 

Am mers împreună prin oraş şi eu mestecam boabele de 
cafea. La capătul aleii care ducea la vila englezilor. Rinaldi 
îmi spuse noapte bună. 

— Noapte bună. De ce nu vii cu mine înăuntru? 

Rinaldi dădu din cap. 

— Nu, îmi spuse el. Prefer plăcerile mai simple. 

— Îţi mulţumesc pentru boabele de cafea. 

— Pentru nimic, băieţaş. Pentru nimic. 

Pornii pe alee. Siluetele chiparoşilor care o mărgineau se 
conturau clare şi precise. Întorsei capul şi-l văzui pe Rinaldi 
uitându-se după mine şi-i făcui semn cu mâna. 

Mă aşezai pe un scaun în holul vilei şi o aşteptai pe 
Catherine să coboare. Cineva străbătu holul. Mă ridicai, dar 
nu era Catherine. Era Miss Ferguson. 

— Hello, zise ea. Catherine m-a rugat să-ţi spun că-i pare 
rău iar nu poate să te vadă în seara asta. 

— Ce rău îmi pare. Sper că nu e bolnavă? 

— Nu se simte prea bine. 

— Ai să-i spui cât de rău îmi pare, nu? 

— Fără îndoială că am să-i spun. 

— Crezi că mâine pot încerca să vin s-o văd? 

— Cred că da. 

— Mulţumesc foarte mult. Noapte bună. 

Am ieşit şi dintr-odată m-am simţit singur şi pustiit. 
Tratasem întâlnirile mele cu Catherine cu multă uşurinţă, 
aproape că mă şi îmbătasem şi uitasem să vin şi acum că nu 
puteam s-o văd, mă simţeam singur şi părăsit. 


CAPITOLUL. VIII. 

A DOUA ZI după-amiază mi s-a spus că la noapte vom 
ataca în susul fluviului şi că trebuie să trimitem acolo patru 
maşini. Nimeni nu ştia nimic precis deşi toată lumea vorbea 
despre atac cu multă siguranţă şi cu o desăvârşită 
pricepere strategică. Plecasem cu prima maşină şi când am 
trecut prin faţa porţii spitalului britanic, i-am spus şoferului 
să oprească. Celelalte maşini se opriră şi ele Am coborât şi 
le-am spus şoferilor să-şi continue drumul şi în cazul că n- 
aveam să-i ajung până la răscrucea de unde o pornea 
şoseaua care duce spre Cormons, să mă aştepte acolo. 

Am pornit grăbit pe alee şi, ajuns în hol, am întrebat de 
Miss Barkley. 

— E de serviciu 

— N-aş putea să o văd? Doar o clipă. Trimiseră un planton 
după ea şi Catherine se întoarse cu el 

— Am venit să văd dacă te simţi mai bine. Mi s-a spus că 
eşti de serviciu, aşa că i-am rugat să-mi dea voie să te văd. 

— Mă simt foarte bine. Arşiţa de ieri îmi făcuse, probabil 
rău. 

— Trebuie să plec. 

— O să te însoțesc câţiva paşi. 

— Şi într-adevăr te simţi bine? Am întrebat-o când am 
ieşit. 

— Da, dragul meu. Vii diseară? 

— Nu. Mă duc la un spectacol care va avea loc ceva mai 
sus de Plava. 

— La un spectacol? 

— Nu cred că-i vorba de altceva. 

— Şi când te întorci? 

— Mâine. 

Îşi desprinse ceva de la gât şi-mi strecură în mână un 
obiect de metal. 

— E o icoană a sfântului Anton, spuse ea. Şi vino, te rog, 
mâine seară. 

— Eşti cumva catolică? 


— Nu. Dar se spune că sfântul Anton te apără de multe. 

— O să am grijă de el de dragul tău. Adio. 

— Nu, spuse ea, nu adio. 

— Bine. 

— Fii băiat bun şi ai grijă de tine. Nu, nu mă poţi săruta 
aici. Nu se poate. 

— Bine. 

M-am întors şi am văzut-o stând pe trepte. Îmi făcea semn 
cu mâna. Atunci mi-am sărutat palma şi am întins-o spre ea. 
Catherine îmi făcu din nou semn cu mâna şi, ieşind de pe 
alee, m-am urcat în maşină şi am pornit-o. Imaginea 
sfântului Anton era închisă într-un mic medalion alb de 
metal. Am deschis medalionul şi iconiţa îmi căzu în mână. 

— Sfântul Anton? Mă întrebă şoferul. 

— Da. 

— Am şi eu unul. 

Luă mâna de pe volan, îşi deschise tunica şi scoase, de sub 
cămaşă, iconiţa. 

— Uitaţi-l. 

L-am pus pe sfântul Anton al meu la loc, în medalion, am 
înfăşurat lănţişorul de aur în jurul medalionului şi am băgat 
totul în buzunarul de la piept. 

— Nu-l purtaţi? 

— Nu. 

— E mai bine să-l purtaţi. Pentru asta-i făcut. 

— Bine, am zis. 

Am desfăcut lănţişorul de aur, mi l-am trecut pe după gât 
şi l-am prins în copca lui. Sfântul îmi atârna acum peste 
tunică. M-am descheiat la gât, am desfăcut gulerul cămăşii 
şi mi l-am strecurat sub cămaşă. O bucată de vreme am 
simţit medalionul de metal pe piept. Dar după câtva timp 
am uitat de el. După ce am fost rănit, nu l-am mai găsit. 
Probabil că La luat cineva la vreunul dintre posturile de 
prim-ajutor. 

Trecurăm repede peste pod şi în curând văzurăm înaintea 
noastră praful stârnit de celelalte maşini. Şoferul cotea şi în 


depărtare cele trei maşini se zăreau mici, mici de tot, iar în 
urma lor se ridica praful, mistuindu-se printre copaci. Le 
ajunserăm şi le depăşirăm şi o luarăm pe un drum care suia 
printre dealuri. Nu e deloc neplăcut să mergi în convoi dacă 
eşti în prima maşină. M-am rezemat cât mai comod de 
spătarul banchetei şi m-am uitat în jur. Eram la poalele 
dealurilor din apropierea fluviului şi, urcând, am văzut 
înspre nord crestele înalte ale munţilor, încă acoperite cu 
zăpadă. M-am uitat îndărăt şi am văzut cele trei maşini care 
urcau şi ele, despărțite de nori de praf. Am trecut pe lângă 
o lungă coloană de catâri purtând poveri; pe lângă ei, 
îndemnându-i, mergeau soldaţi cu fesuri roşii pe cap. Erau 
bersaglieri27. 

Dincolo de coloana de catâri, şoseaua era pustie şi ne-am 
căţărat printre dealuri şi, după un lung urcuş, am coborât 
în valea unui râu. Şoseaua era mărginită de o parte şi de 
alta de copaci şi în dreapta, printre trunchiurile lor, se 
zărea râul, cu apa limpede, repede şi puţin adâncă. Printre 
bancurile de nisip şi de pietriş, se strecura, ici şi colo, câte o 
şuviţă de apă; alteori, apa se revărsa ca o pânză luminoasă 
peste albia plină de pietre. Aproape de mal erau ochiuri 
adânci, în care apa lucea albastră precum e cerul. Potecile 
care se desprindeau de şosea treceau peste râu pe poduri 
arcuite de piatră şi casele pe lângă care treceam erau de 
piatră, iar perii din faţa zidurilor care dădeau spre sud se 
înălţau drepţi ca nişte candelabre. Câmpurile erau 
despărțite prin garduri joase de piatră. O bună bucată de 
vreme, şoseaua urma firul văii şi după aceea cotea într-o 
parte şi urcuşul începu iar. Şoseaua se căţăra în zig-zag, 
printre pădurile de castani, până spre creşte, unde am dat 
din nou de un drum drept. Mă uitam în jos, peste păduri, şi 
zării, undeva departe sub noi, sclipind în soare, râul care 
despărţea cele două armate. Mergeam de-a lungul crestei 
pe un drum militar nou şi destul de prost, şi înspre 
miazănoapte se vedeau cele două lanţuri de munţi, verzi şi 
întunecaţi până la linia zăpezilor şi fermecător de albi, în 


bătaia soarelui mai sus de ea. Şoseaua urca mereu şi se 
zărea acum un al treilea lanţ de munţi, ninşi şi mai înalţi 
decât ceilalţi, munţi cu vârfurile albe, ca de cretă brăzdaţi 
de prăpăstii şi semănaţi cu ciudate platouri şi dincolo de ei 
se zăreau alţi munţi, atât de îndepărtați, încât nici nu erai 
sigur că-i vezi cu adevărat. Toţi munţii aceştia erau ai 
austriecilor şi noi nu aveam asemenea munţi. Înaintea 
noastră şoseaua făcea o curbă largă spre dreapta şi, 
uitându-mă în jos, îl vedeam cum coboară la vale printre 
copaci. Pe şosea treceau soldaţi, camioane şi catâri, trăgând 
tunuri de munte. Şi cum coboram, strecurându-ne pe 
marginea drumului, departe, în vale, se vedeau râul, şinele 
şi traversele căii ferate, care mergea de-a lungul lui, podul 
cel vechi, peste care trecea calea ferată, şi ceva mai 
departe, la poalele unui deal de dincolo de râu, casele 
dărâmate ale orăşelului care trebuia cucerit. 

Aproape de căderea serii ajunserăm jos şi intrarăm pe 
şoseaua principală, care mergea de-a lungul râului. 

CAPITOLUL IX. 

ŞOSEAUA ERA AGLOMERATĂ şi de o parte şi de alta se 
înşiruiau garduri de coceni de porumb şi rogojini şi 
deasupra lor erau potrivite alte rogojini, aşa că totul 
semăna cu intrarea într-un circ sau într-un sat de negri. Am 
mers mai încet prin acest tunel de rogojini şi am intrat într- 
un loc pustiu, unde mai înainte fusese gara. Şoseaua cobora 
aici mai jos de malul apei şi pe toată lungimea ei infanteria 
se băgase în gropile săpate în mal. Soarele scăpăta şi 
uitându-mă peste apă am zărit, de cealaltă parte, deasupra 
dealurilor, baloanele de observaţie ale austriecilor, negre în 
lumina amurgului. Am parcat maşinile în spatele unei 
cărămidării. Cuptoarele şi câteva gropi mai mari fuseseră 
amenajate pentru a servi ca posturi de prim-ajutor. Aici 
lucrau trei medici pe care-i cunoşteam. Medicul-maior îmi 
spuse că atunci când se va porni atacul şi maşinile noastre 
vor fi pline, va trebui să facem cale-ntoarsă pe drumul 
camuflat cu rogojini şi apoi, sus, spre creasta muntelui, pe 


şoseaua principală unde aveau să fie un alt post sanitar şi 
alte maşini care urmau să evacueze răniții. Nădăjduia ca 
drumul să nu se blocheze. Căci altul nu era. Fusese 
camuflat fiindcă austriecii îl puteau ţine, de dincolo de râu, 
sub focul lor. Aici, la cărămidărie, malul râului ne ferea de 
focul puştilor sau al mitralierelor. Peste râu trecea un pod 
distrus de bombardament. Voiseră să construiască un altul 
alături dar începuse bombardamentul şi acum ostaşii aveau 
să treacă prin vad, acolo unde râul cotea. Maiorul era un 
om scund, cu mustăţile răsucite în sus. Luptase în Libia28 şi 
avea două galoane de rănit. Îmi spuse că dacă lucrurile 
aveau să meargă cum trebuie, o să aibă grijă să fiu decorat. 
I-am răspuns că nădăjduiesc ca totul să meargă cum 
trebuie şi că e prea amabil. L-am întrebat dacă există 
cumva un adăpost mai mare unde să poată sta şoferii şi-mi 
dădu un soldat să mi-l arate. M-am dus să văd adăpostul 
care era foarte bun. Şoferilor le plăcu şi rămaseră acolo. 
Maiorul mă invită să beau cu el şi cu ceilalţi doi ofiţeri. Am 
băut rom într-o atmosferă foarte prietenească. Afară se 
întuneca. l-am întrebat când va porni atacul şi mi-au spus 
de îndată ce se va întuneca. M-am dus înapoi la şoferi. 
Stăteau de vorbă în adăpost şi când am intrat au tăcut. Am 
dat fiecărui şofer câte un pachet de ţigări „Macedonia”, 
ţigări prost făcute din care curgea tutunul şi ale căror 
capete trebuiau răsucite înainte de a fuma. Manera îşi 
scoase bricheta şi le dădu tuturor să-şi aprindă ţigările. 
Bricheta avea forma unui radiator de „Fiat”. Le-am spus ce- 
am aflat. 

— De ce n-am văzut postul de prim-ajutor când am 
coborât? Întrebă Passini. 

— Era chiar după cotitură. 

— O să fie o porcărie cu şoseaua asta, zise Manera. 

— O să ne bombardeze de-o să ne treacă şi. 

— Probabil. 

— Ce-ar fi să mâncăm, domnule locotenent? Că după ce-o 
să se pornească, n-o să mai putem mânca. 


— Mă duc chiar acum să văd. 

— Trebuie să rămânem aici sau putem să ne învârtim şi pe 
afară? 

— E mai bine să staţi aici. 

M-am întors la adăpostul maiorului, care mi-a spus că 
bucătăria de campanie avea să sosească şi atunci şoferii 
puteau veni să-şi ia mâncarea. O să le dea şi gamele dacă n- 
au. l-am zis că, probabil, au. M-am dus şi le-am spus 
şoferilor că o să-i anunţ când o să vină mâncarea. Manera 
spuse că n-ar fi rău să vină înainte de-a începe 
bombardamentul. După aceea tăcură până când ieşii din 
adăpost. Erau cu toţii mecanici şi urau războiul. 

M-am dus să inspectez maşinile şi să văd ce se mai 
întâmplă şi după aceea m-am întors şi am stat cu cei patru 
şoferi în adăpost. Şedeam pe jos, cu spatele rezemat de 
perete, şi fumam. Afară aproape se întunecase. Pământul 
din adăpost era cald şi uscat şi, sprijinindu-mă cu umerii de 
perete, mă lăsai pe-o rână ca să mă odihnesc mai bine. 

— Cine porneşte atacul? Întrebă Caruzzi. 

— Bersaglieri. 

— Numai bersaglieri? 

— Cred că numai ei. 

— Păi aici nu-s forţe suficiente pentru un atac adevărat. 

— Probabil că vor să le abată atenţia de la locul unde o să 
se pornească adevăratul atac. 

— Şi oamenii care atacă ştiu asta? 

— N-aş crede. 

— Fără îndoială că nu ştiu, spuse Manera. Dacă ar şti, n-ar 
porni la atac. 

— Ba da, ar porni, îl contrazise Passini. Bersaglieri sunt 
nişte idioţi. 

— Sunt viteji şi-s foarte disciplinaţi, am spus. 

— Sunt băieţi solizi şi sănătoşi. Dar asta nu înseamnă că 
nu sunt idioţi. 

— Granatieri29 sunt înalţi, spuse Manera. Glumea. Şoferii 
începură să râdă. 


— Aţi fost pe-aici, domnule locotenent, când granatieri n- 
au vrut să iasă la atac şi i-au împuşcat din zece în zece? 

— Nu se poate. 

— Ba da. I-au aliniat şi după aceea au scos din rând pe 
fiecare al zecelea om. Şi carabinieri i-au împuşcat. 

— Carabinieri? Zise Passini şi scuipă pe jos. Dar granatieri 
ăştia toţi au peste şase picioare30 înălţime. N-au vrut să 
pornească la atac. 

— Dacă toţi soldaţii n-ar mai vrea să pornească la atac, s- 
ar termina cu războiul, spuse Manera. 

— Cu granatieri a fost altceva. Le era frică. Ofițerii lor 
erau toţi de neam mare. 

— Unii dintre ofiţeri au pornit singuri la atac. 

— Un sergent a împuşcat doi ofiţeri care nu voiau să iasă 
din tranşee. 

— Au fost şi soldaţi care au pornit singuri la atac. 

— Pe ăia nu i-au aliniat când i-au împuşcat din zece în 
zece. 

— Unul dintre cei împuşcaţi era din oraşul meu, spuse 
Passini. Un băiat înalt şi frumos, aşa cum trebuie să fii la 
granatieri. Mereu se ducea la Roma. Mereu îl vedeai cu alte 
femei. Mereu avea de-a face cu carabinieri. Râse. Acum, în 
faţa casei lui stă o santinelă cu baioneta la armă şi nimeni n- 
are voie să vină să-i vadă pe maică-sa, pe taică-său sau pe 
surorile lui şi taică-său şi-a pierdut toate drepturile civile şi 
n-are voie nici să voteze. Sunt scoşi cu toţii de sub scutul 
legii. Oricine poate să le ia totul. 

— Dacă familiile lor n-ar păţi aşa ceva, soldaţii n-ar mai 
porni la atac. 

— Ba da. Alpini31 ar porni. Şi soldaţii din regimentul 
„Vittorio Emanuele”. Şi unii dintre bersaglieri. 

— Şi bersaglieri au luat-o la goană. Aşa că acum vor să 
uite de povestea asta. 

— N-ar trebuie să ne lăsaţi să vorbim aşa, tenente. Evviva 
l'esercito32, spuse Passini sarcastic. 


— Ştiu eu cum vorbiţi voi, i-am răspuns, dar atâta vreme 
cât conduceţi bine maşinile şi vă purtaţi bine. 

— Şi nu vorbiţi aşa şi în faţa altor ofiţeri, continuă Manera. 

— Cred că trebuie să terminăm cu războiul ăsta, le-am 
spus. Războiul n-o să se isprăvească dacă unul dintre 
adversari va înceta să se bată. Ar fi şi mai rău dacă am 
înceta să ne batem. 

— Nu se poate să fie mai rău, spuse Passini respectuos. 
Nimic nu-i mai rău decât războiul. 

— Înfrângerea e mai rea. 

— Asta nu cred, spuse Passini, continuând să aibă un ton 
respectuos. Ce înseamnă înfrângerea? Că te întorci acasă. 

— Vin după tine. Îţi iau casa. Îţi iau surorile. 

— Nu cred că pot face una ca asta tuturor. Să-şi apere 
fiecare căminul. Să-şi ţină surorile în casă. 

— Te spânzură. Vin şi te bagă din nou în armată. Nu la 
ambulanţe, ci la infanterie. 

— Nu-i pot spânzură pe toţi oamenii. 

— O naţiune străină nu te poate sili să fii soldat, interveni 
Manera. La prima luptă o iei din loc. 

— Cum au făcut cehii33. 

— Mi se pare că habar n-aveţi ce înseamnă să fii învins şi 
de aceea nu credeţi că-i foarte rău. 

— 'Tenente, spuse Passini, văd că ne daţi voie să vorbim 
deschis. Nimic nu-i mai rău ca războiul. Noi, cei de la 
ambulanţe, nici nu ne putem da măcar seama cât e de rău. 
Şi cei care-şi dau seama se înseamnă războiul cu adevărat 
nu mai pot face nimic ca să-l oprească pentru că 
înnebunesc. Există oameni care niciodată nu-şi dau seama 
cât de rău e războiul. Există oameni cărora le e frică de 
ofiţerii lor. Cu ăştia se face războiul. 

— Ştiu că e foarte rău, dar trebuie să terminăm odată cu 
el. 

— Nu se termină. Războiul nu se termină niciodată. 

— Ba se termină. 

Passini dădu din cap. 


— Războiul nu se câştigă prin nici o victorie. Ce-o să fie 
dacă vom lua San Gabriele? Sau Carso, Mon-falcone şi 
Trieste? Şi ce-o să se întâmple atunci? Aţi văzut azi munţii 
aceia din depărtare? Credeţi c-o să-i putem lua pe toţi? Asta 
numai dacă austriecii ar înceta să lupte. Unul dintre 
adversari trebuie să înceteze lupta. Şi de ce să nu încetăm 
noi lupta? Dacă vor intra în Italia, or să se sature repede şi 
or să plece. Au şi ei ţara lor. Ei, şi în loc de asta, facem 
război. 

— Vorbeşti ca un adevărat orator. 

— Mai gândim şi noi. Mai citim. Nu suntem ţărani. Suntem 
mecanici. Dar nici ţăranii nu-s atât de proşti încât să 
creadă-n război. Toată lumea urăşte războiul. 

— "Ţara e cârmuită de o clasă fără minte, care nu înţelege 
şi nu va înţelege niciodată nimic. De-aia suntem în război. 

— Da, şi din asta fac şi bani. 

— Cei mai mulţi dintre ei nu se aleg cu nimic, spuse 
Passini. Sunt tare proşti şi fac treaba asta aşa fără nici un 
rost. În prostie. 

— Ce-ar fi să tăcem? Zise Manera. Am vorbit prea mult 
chiar şi faţă de tenente. 

— Lui îi place să ne-asculte, spuse Passini. O să-l 
convertim. 

— Bine, dar acum ajunge, repetă Manera. 

— Nu mai mâncăm, tenente? Întrebă Gavuzzi. 

— Mă duc să văd. 

Gordini se ridică şi mă urmă afară. 

— Pot să vă ajut cu ceva, tenente? Mă întrebă el. Era cel 
mai liniştit din toţi. 

— Vino cu mine dacă vrei, i-am spus, şi o să vedem ce-i de 
făcut. 

Afară era întuneric şi fascicolele lungi de lumină ale 
reflectoarelor măturau munţii. În sectorul nostru existau 
nişte reflectoare uriaşe, montate pe camioane. Le întâlneai 
uneori noaptea pe şosea în imediata apropiere a frontului. 
Camioanele se opreau ceva mai departe de marginea 


drumului şi ofiţerul le arăta oamenilor săi înspăimântați 
încotro să îndrepte lumina reflectorului. Străbăturăm 
cărămidăria şi ne oprirăm la postul sanitar principal. 
Deasupra intrării era un mic umbrar din ramuri verzi şi în 
întuneric vântul fâşâia prin frunzele uscate de soare. 
Înăuntru era lumină. Maiorul şedea pe o ladă şi vorbea la 
telefon. Unul dintre căpitanii-medici îmi spuse că atacul a 
fost amânat cu un ceas şi-mi dădu un pahar de coniac. Mă 
uitam la mesele de operaţie, la instrumentele chirurgicale 
care străluceau în lumină, la vasele de metal şi la flacoanele 
cu dop de sticlă. Gordini stătea în spatele meu. Maiorul se 
ridică. 

— Acum începe, spuse el. S-a revenit la ora iniţială. M-am 
uitat afară, era întuneric şi fâşiile de lumină ale 
reflectoarelor austriece se mişcau de colo până colo prin 
munţii din spatele nostru. Pentru moment era încă linişte şi 
deodată toate tunurile din spatele nostru porniră să tragă. 

— Savoia34, spuse maiorul. 

— Ce-i cu mâncarea, domnule maior? 

Nu mă auzea. Repetai întrebarea. 

— N-a venit încă. 

Un obuz greu explodă în curtea cărămidăriei. Şi imediat 
bubui un altul şi în vuietul acela imens se puteau deosebi 
zgomotele mărunte ale ploii de cărămizi şi de pietre căzând 
pe pământ. 

— Aici avem ceva de mâncare? 

— Nişte pasta aschttta35 spuse maiorul. 

— O să iau ce-mi puteţi da. 

Maiorul ordonă ceva unui soldat care dispăru undeva în 
fundul adăpostului şi se întoarse cu un castron de metal plin 
cu macaroane reci. I-l dădui lui Gordini. 

— N-aveţi şi puţină brânză? 

Maiorul mormăi ceva soldatului care se înfundă iar în 
adâncurile adăpostului şi reveni cu o bucată de brânză albă. 

— Vă mulţumesc foarte mult. 

— Ar fi mai bine să nu ieşi afară. 


Doi oameni depuseseră ceva la intrarea adăpostului. Unul 
dintre ei îşi băgă capul înăuntru. 

— Aduceţi-l aici, îi ordonă maiorul. Ce-i asta? N-aţi vrea 
cumva să ieşim noi să-l aducem înăuntru? 

Cei doi brancardieri îl luară pe rănit în braţe şi picioare şi-l 
aduseră înăuntru. 

— Tăiaţi-i tunica, spuse maiorul. 

În mână ţinea o pensetă cu care luase nişte tifon. Cei doi 
căpitani îşi scoseseră hainele de pe ei. 

— leşiţi afară, le spuse maiorul celor doi brancardieri. 

— Hai, i-am zis lui Gordini. 

— Ar fi mai bine să rămâi până încetează 
bombardamentul, mă sfătui maiorul peste umăr. 

— Oamenii vor să mănânce. 

— Cum vrei. 

leşirăm afară şi alergarăm prin curtea cărămidăriei. Un 
obuz explodă foarte aproape de malul râului. Un altul se 
năpusti asupra noastră şi abia îi auzirăm vâjâitul 
apropiindu-se. Ne trântirăm amândoi pe burtă şi odată cu 
fulgerul, cu bubuitul şi cu mirosul exploziei, auzirăm 
şuieratul schijelor şi uruitul cărămizilor căzând pe pământ. 
Gordini se ridică şi fugi spre adăpost. Eu alergam după el, 
ţinând în mână bucata de brânză, a cărei suprafaţă netedă 
fusese acoperită cu praf de cărămidă. În adăpost, cei trei 
şoferi şedeau rezemaţi de perete şi fumau. 

— Na-vă, patrioţilor, le-am zis. 

— Maşinile cum stau? Întrebă Manera. 

— N-au nimic. 

— V-a fost frică, tenente? 

— Mi-a fost frică al dracului. 

Am scos briceagul, l-am deschis, am şters lama şi am 
curăţat brânză de praf. Gavuzii îmi întinse castronul cu 
macaroane. 

— Începeţi dumneavoastră, tenente. 

— Nu-ncep eu. Pune castronul jos. O să mâncăm cu toţii. 

— N-avem furculiţe. 


— What the hell36, am spus atunci în engleză. 

Am tăiat brânză în bucăţi şi le-am pus deasupra 
macaroanelor. 

— Aşezaţi-vă la masă, le-am zis. 

Se aşezară în jur şi aşteptară. Băgai degetele în 
macaroanele din castron şi încercau să le duc la gură. 
Ridicasem o grămadă de macaroane. 

— Ridicaţi-le mai sus, tenente. 

Am ridicat braţul cât am putut mai sus şi macaroanele se 
desprinseră unele de celelalte. Le-am băgat în gură, le-am 
tăiat cu dinţii, le-am mestecat şi le-am înghiţit şi apoi am 
luat o bucăţică de brânză, am mestecat-o şi după aceea am 
băut o înghiţitură de vin. Avea gust de metal ruginit. I-am 
înapoiat bidonul lui Passini. 

— S-a stricat, spuse el. A stat prea mult în bidon. Îl ţineam 
în maşină. 

Mâncau cu toţii, cu bărbia apropiată de castron, cu capul 
dat pe spate, înfulecând macaroanele. Am luat încă o dată 
din macaroane şi încă o bucăţică de brânză şi după aceea 
mi-am clătit gura cu un pic de vin. Afară căzu un obuz, care 
zgâlţâi pământul. 

— Asta a fost un 420 sau un Minnenwerjer37, zise 
Gavuzzi. 

— N-au tunuri de 420 aici, în munţi, am spus eu. 

— Au tunuri „Skoda“, de calibru are. Am văzut eu gropile 
făcute de obuze. 

— Asta a fost un 305! 

Mâncam mai departe. Şi deodată se auzi un fel de tuse, un 
zgomot ca de locomotivă care ar porni, şi după aceea bubui 
o explozie care zgâlţâi iar pământul. 

— Nu prea-i adânc adăpostul ăsta, observă Passini. 

— Asta a fost un mortier greu, de tranşee. 

— Da. 

Terminai de mâncat bucăţica de brânză şi luai o înghiţitură 
de vin. Prin zgomotele de afară se auzi întâi o tuse, apoi 
nişte târşâieli tcis, tcis, tcis, tcis. Un fulger brazdă 


întunericul, ca atunci când gura unui cuptor s-ar deschide 
brusc, şi un răget, la început alb, apoi din ce în ce mai roşu, 
se năpusti asupra noastră cu un suflu violent. Încercai să 
respir dar nu reuşii şi simţii cum sunt zvârlit afară din mine 
afară şi afară şi afară, cu toată fiinţa afară în vânt. Zburam 
repede afară din mine, singur şi ştiam că sunt mort şi că 
fusese o greşeală să crezi că abia atunci murisem. Apoi 
începui să plutesc în aer, şi în loc să zbor mai departe, simţii 
cum cad la pământ. Respirai şi-mi revenii. Pământul era 
răscolit, şi lângă mine era o grindă fărâmată. Îmi huruia 
capul şi auzii pe cineva plângând. Parcă ţipa cineva. 
Încercai să mă mişc, dar nu izbutii. Mitralierele şi puştile 
răpăiau peste râu şi de-a lungul râului. Se auzi un plescăit 
uriaş şi văzui obuzele luminoase urcând în văzduh, 
explodând şi plutind sus orbitor de albe şi rachetele 
luminoase se înălţau spre cer şi auzeam exploziile obuzelor 
şi totul se petrecu într-o clipă şi atunci auzii pe cineva 
aproape de mine zicând: Mamma mia! Oh, mamma mia. M- 
am smucit şi m-am răsucit şi mi-am degajat picioarele şi în 
cele din urmă am izbutit să mă întorc şi să-l ating. Era 
Passini şi când l-am atins, începu să ţipe. Picioarele îi erau 
îndreptate spre mine şi în străfulgerările de lumină care 
despicau întunericul am văzut că amândouă erau zdrobite 
până deasupra genunchiului. Un picior era tăiat cu totul iar 
cel de-al doilea era ţinut numai de tendoane şi de partea de 
sus a pantalonului. Ciotul se zgârcea şi se smucea ca şi cum 
ar fi fost cu totul desprins de rest. Passini îşi muşca braţul şi 
gemea: 

— Oh, mamma mia, mamma mia. Şi apoi. „Dio ti salvi, 
Maria!” Dio ti salvi, Maria. Ah, Isuse, împuşcaţi-mă, 
Cristoase, împuşcaţi-mă mamma mia, mamma mia. Oh, 
preabună şi preacurată Fecioară, împuşcaţi-mă! Nu mai 
pot, nu mai pot, nu mai pot. Ah, Isuse şi preacurată 
Fecioară nu mai pot! Aah-aah-aah-aah, apoi cu glasul 
înăbuşit: Mamma, mamma mia. După aceea tăcu şi-şi muşcă 
braţul, iar ciotul piciorului se zgârcea mereu. 


— Portaferiti! Am strigat, ducând amândouă palmele la 
gură. Portaferiti! 

Încercai să mă apropii şi mai mult de Passini ca să-i leg 
piciorul pentru a opri hemoragia, dar nu mă puteam mişca. 
Încercai din nou şi picioarele mi se clintiră oleacă. M-am 
târât înapoi, ajutându-mă cu braţele şi cu coatele. Passini se 
liniştise. Mă aşezai lângă el, îmi descheiai tunica şi încercai 
să-mi rup poala cămăşii. Nu se rupea şi apucai marginea 
pânzei cu dinţii, ca să trag de ea. În momentul acela mă 
gândii la moletierele lui Passini. Eu aveam ciorapi de lână, 
dar el purta moletiere. Toţi şoferii purtau moletiere. Passini 
n-avea însă acum decât un picior. l-am desfăcut moletiera şi 
în timp ce-o desfăceam am văzut că nu mai e nevoie să-i leg 
piciorul deoarece murise. După ce m-am convins că e mort, 
am căutat să văd unde sunt ceilalţi trei. Mă aşezai în capul 
oaselor şi în clipa aceea ceva se mişcă înăuntrul capului, ca 
greutăţile de balans la ochii păpuşilor, şi mă lovi în fundul 
ochilor. Îmi simţeam picioarele calde şi năclăite şi ghetele 
îmi erau năclăite şi calde pe dinăuntru. Ştiam că sunt rănit 
şi mă aplecai să-mi pipăi genunchiul. Genunchiul nu era la 
locul lui. Mâna îmi intră în ceva moale. Genunchiul îmi 
căzuse peste tibie. Îmi ştersei mâna de cămaşă şi o umbrelă 
luminoasă cobori atunci foarte lent şi mă uitai la picior şi 
mă îngrozii. Doamne-Dumnezeule, am zis, scoate-mă de- 
aici! Ştiam, totuşi, că mai erau încă trei oameni. Cu toţii, 
patru şoferi. 

Passini murise. Mai rămâneau trei. Cineva mă luă de 
subsuori şi altcineva mă apucă de picioare. 

— Mai sunt trei oameni, am zis. Unul a murit. 

— Sunt eu, Manera. Am căutat o brancardă dar n-au 
niciuna. Cum vă simţiţi, tenente? 

— Unde-s Gordini şi Gavuzzi? 

— Gordini s-a dus la postul de prim-ajutor ca să-l panseze. 
Gavuzzi v-a ridicat de picioare. Luaţi-mă de gât, tenente. 
Sunteţi grav rănit? 

— La picior. Ce-are Gordini? 


— Acum e bine. A fost un obuz de mortier greu. 

— Passini a murit. 

— Da. A murit. 

Un obuz căzu aproape de noi şi amândoi se trântiră la 
pământ, lăsându-mă să cad jos. 

— lertaţi-mă, tenente, spuse Manera. Țineţi-vă bine de 
gâtul meu. 

— Dacă mă trântiţi din nou. 

— Ne-a fost frică, de-aia. 

— Sunteţi răniţi? 

— Da, amândoi, dar uşor. 

— Gordini o să poată conduce maşina? 

— Nu cred. 

Mă mai trântiră o dată înainte de a ajunge la postul de 
prim-ajutor. 

— Mă, ticăloşilor, le-am zis. 

— lertaţi-mă, tenente, spuse Manera. N-o să vă mai 
trântim. 

În faţa postului zăceau mulţi oameni, întinşi pe pământul 
gol. Răniţii erau duşi înăuntru şi apoi erau scoşi afară. Se 
vedea lumina dinăuntru când dădeau la o parte perdeaua şi 
duceau sau aduceau câte un rănit. Morţii erau puşi 
deoparte. Medicii lucrau cu mânecile suflecate şi erau 
mânjiţi de sânge ca nişte măcelari. Nu erau destule 
brancarde. Unii dintre răniţi se văitau, cei mai mulţi însă 
tăceau. Frunzele umbrarului din faţa intrării foşneau în 
bătaia vântului şi noaptea se făcea tot mai rece. 
Brancardierii soseau mereu, puneau jos brancardele, le 
descărcau şi plecau din nou. Îndată ce-am ajuns la postul de 
prim-ajutor, Manera a venit cu un sergeni-sanitar care mi-a 
pansat amândouă picioarele. Spuneau că rănile sunt atât de 
pline de pământ încât n-au sângerat prea mult. Îndată ce-o 
să se poată, o să mă la înăuntru. Sergentul plecă. Gordini 
nu putea şofa, spuse Manera. Umărul îi fusese zdrobit şi 
avea o rană la cap. Nu se simţise prea rău dar acuma 
umărul i se anchilozase. Şedea rezemat de unul dintre 


pereţii cărămidăriei. Manera şi Gavuzzi plecară fiecare cu 
un transport de răniţi. Ei puteau şofa. Englezii veniseră cu 
trei ambulanţe şi cu doi oameni de fiecare maşină. Unul 
dintre şoferi veni la mine, adus de Gordini, care arăta 
bolnav şi foarte palid. Englezul se aplecă spre mine. 

— Sunteţi grav rănit? Mă întrebă el. 

Era un om înalt şi purta ochelari cu rame de oţel. 

— La picioare. 

— Sper că-i nimic grav. Nu vreţi o ţigară? 

— Mulţumesc. 

— Mi-ai spus că aţi pierdut doi şoferi. 

— Da. Unul a fost ucis şi celălalt e omul care v-a adus. 

— Ce ghinion afurisit! Vreţi să preluăm noi maşinile? 

— Asta voiam să vă şi rog. 

— O să avem grijă de ele şi o să le aducem înapoi la vilă. 
Sunteţi de la 206, nu-i aşa? 

— Da. 

— E un loc încântător. V-am văzut acolo. Mi s-a spus că 
sunteţi american. 

— Da. 

— Eu sunt englez. 

— Da? 

— Da, englez. Aţi crezut că sunt italian? Au fost şi câţiva 
italieni într-una dintre unităţile noastre. 

— Ar fi grozav dacă aţi lua maşinile, i-am zis. 

— O s-avem grijă de ele, n-aveţi nici o teamă. Se îndreptă 
din mijloc. Omul ăsta al dumneavoastră a insistat foarte 
mult să vin să vă văd. 

Îl bătu pe umăr pe Gordini care tresări de durere şi zâmbi. 
Englezul începu să vorbească, foarte volubil, într-o italiană 
desăvârşită. 

— Acuma totul s-a aranjat. L-am văzut pe tenente al 
dumitale. O să luăm şi cele două maşini. N-ai de ce să mai fii 
îngrijorat. 

Se întrerupse, apoi adăugă: 


— Trebuie să încerc să vă scot de-aici. Mă duc să vorbesc 
cu medicii ăştia. O să vă luăm cu noi. 

Se îndreptă spre postul de prim-ajutor, păşind cu grijă 
printre răniţi Pătura fu dată la o parte, lumina dinăuntru se 
zări o clipa şi omul intră. 

— O să aibă grijă de dumneavoastră, tenente, spuse. 
Gordini 

— Cum te mai simţi, Franco? 

— Merge. 

Se aşeză lângă mine. După o clipă pătura de la intrarea 
postului de prim-ajutor fu dată la o parte, şi doi 
brancardieri, urmaţi de englezul cel înalt, se apro-piară de 
mine. 

— Ele locotenentul american, spuse englezul în italiană. 

— Aş prefera să mai aştept, am zis. Sunt şi răniţi mai grav 
decât mine. Eu mă simt bine. 

— Haide-haide, nu mai faceţi pe eroul. Şi apoi, în italiană: 
Apucaţi-l de picioare cu grijă. Picioarele îl dor foarte tare. E 
fiul legitim al preşedintelui Wilson. 

Mă ridicară şi mă duseră înăuntru. Se opera la toate 
mesele. Maiorul cel scund se uită foarte furios la noi. Mă 
recunoscu şi-mi făcu semn cu penseta. 

— Ca va bien38? 

— Ca va! 

— L-am adus eu, spuse în italiană englezul cel înalt. E 
singurul fiu al ambasadorului american. O s-aştepte aici 
până o să-i vină rândul. Şi, după aceea, o să-l iau cu primul 
transport. Se plecă spre mine: Mă duc la furierul lor, să vă 
facă actele, ca să meargă totul mai repede. 

Trebui să se aplece ca să treacă pe sub intrarea joasa şi 
ieşi. Maiorul desfăcu penseta şi o puse într-o chiuveta. Îi 
urmăream cu ochii toate mişcările. Acuma pansa. După 
asta, brancardierii îl luară pe omul de pe masa de operaţie. 

— O să-l iau eu pe locotenentul american, spuse unul 
dintre căpitani. 


Mă puseră pe masă. Era tare şi alunecoasă. Tot felul de 
mirosuri tari se amestecau în aer, mirosuri chimice şi-un 
miros dulceag de sânge. Îmi scoaseră pantalonii şi căpitanul 
începu să dicteze furierului, în timp ce lucra: 

— Răni multiple şi superficiale ale coapsei drepte şi stângi, 
ale genunchiului drept şi stâng şi ale piciorului drept. Răni 
profunde ale genunchiului şi piciorului drept. Laceraţii ale 
scalpului. (mă palpă) Doare? 

— Dumnezeule, da! Cu posibilă fractură a craniului. Rănit 
la datorie. Asta, ca să nu fi trimis în faţa Curţii Marţiale 
pentru automutilare, spuse el. Nu vrei un păhăruţ de 
coniac? Şi ce te-a făcut să te înrolezi? Ce voiai să faci? Să te 
sinucizi? Ser antitetanic, te rog, şi trage-o cruce în dreptul 
picioarelor. Mulţumesc. O să curâţ puţin rănile, o să le spăl 
şi o să te pansez. Sângele dumitale se coagulează 
admirabil. 

Furierul îşi ridică ochii de pe hârtie: 

— Cauza rănilor? 

Căpitanul-medic: 

— Ce te-a lovit? 

Eu, cu ochii închişi: 

— Un obuz de mortier. 

Căpitanul, făcând tot felul de lucruri care dureau foarte 
tare şi curăţind rana: 

— Eşti sigur? 

Eu, încercând să stau liniştit şi simțind că mi se întoarce 
stomacul pe dos de fiecare dată când intra cu bisturiul în 
carne: 

— Cred că da. 

Căpitanul-medic (interesat de ce a găsit): 

— Schije de obuz de mortier austriac. Dacă vrei, am să 
cercetez să văd dacă nu mai sunt şi altele, dar cred câ nu e 
nevoie. Am să badijonez totul şi. Ustură? Bun, asta, nu-i 
nimic pe lângă ce-o să simţi mai târziu. Durerile încă nu s- 
au pornit. Daţi-i un pahar de coniac. Şocul amorţeşte 
durerile, dar totul e în regulă, n-ai de ce să fii îngrijorat, în 


afară de cazul în care s-ar infecta şi asta se întâmplă de- 
ajuns de rar acum. Cu capul cum stai? 

— Foarte rău. 

— Atunci e mai bine să nu bei prea mult coniac. Dacă ai 
cumva o fractură ar trebui să eviţi inflamaţia. Şi aicea 
doare? 

Mă trecură toate nădugşelile. 

— Doamne-Dumnezeule! Am zis. 

— Cred că ai chiar o fractură a craniului. O să te bandajez 
şi să nu mai mişti capul. 

Mă bandajă, degetele i se mişcau foarte repede şi bandajul 
fu fixat strâns şi bine. 

— Acuma e-n regulă, noroc şi Vive la France. 

— E american, spuse celălalt căpitan. 

— Mi s-a părut c-au spus că e francez. Vorbeşte franceza, 
spuse căpitanul. Îl ştiu mai dinainte. Şi am crezut 
întotdeauna că-i francez. 

Dădu peste cap o jumătate de pahar de coniac. 

— Aduceţi-mi un caz serios. Şi ser antitetanic. Căpitanul 
îmi făcu semn cu mâna. Mă ridicară şi pătura de la intrare 
îmi trecu, peste obraz când fui dus afară. Furierul 
îngenunche lângă mine şi începu: 

— Numele, mă întrebă el încetişor, numele tatălui? 
Pronumele? Gradul? Locul naşterii? Contingentul? 
Unitatea? Şi aşa mai departe. Îmi pare rău, tenente, ştiu că 
sunteţi rănit la cap. Sper că acuma vă simţiţi mai bine. Vă 
trimit la spital cu ambulanţa englezilor. 

— Mă simt bine, i-am zis. Îţi mulţumesc foarte mult. 

Durerile de care-mi vorbise maiorul mă apucaseră şi nu-mi 
mai păsa de nimic din ce se întâmplă în jurul meu. După 
câtva timp, sosi ambulanţa engleză. Mă aşezară pe o 
brancardă, ridicară brancarda la nivelul maşinii şi mă 
băgară cu brancardă cu tot înăuntru. Alături de mine, pe o 
altă brancardă, zăcea un om al cărui nas galben ca ceara 
ieşea din bandajul care-i înconjura capul. Omul respira 
foarte greu. Fură aduse şi alte brancarde, care erau prinse 


în curele deasupra noastră. Englezul acela înalt veni şi se 
uită cum eram aranjaţi. 

— O să merg încet, spuse el. Sper că n-o să vă scuture. 
Simţii că a pornit motorul, că s-a aşezat la volan, că a dat 
drumul la frână şi a ambreiat, şi apoi maşina porni. Stăteam 

nemișcat, doborât de durere. 

Ambulanţa urca destul de încet, deoarece drumul era 
aglomerat. Uneori se oprea, alteori dădea înapoi la vreo 
cotitură, dar, în cele din urmă, a început să gonească. 
Deodată simţii că picură ceva pe mine. La început picăturile 
erau rare şi regulate, şi apoi începu să curgă întruna. 
Strigai la şofer. Opri maşina şi se uită înăuntrul ambulanţei 
prin gaura din spatele lui. 

— Ce este? 

— Omul de pe brancardă de sus are o hemoragie. 

— Nu suntem departe de creastă. Singur nu pot scoate 
brancardă afară. 

Maşina porni din nou. De sus curgea întruna. Nu-mi 
puteam da seama, în întuneric, din ce loc venea. Încercai să 
mă trag mai la o parte, ca să nu mai curgă pe mine. Sub 
cămaşă, acolo unde se scursese sângele, era cald şi lipicios. 
Mi-era rece şi piciorul mă durea atât de tare, încât mi se 
făcuse rău. După câtva timp, şiroiul de sânge care curgea 
de pe brancardă de deasupra se potoli şi din nou începură 
să cadă picături rare. Auzii şi simţii cum se mişcă pânza 
brancardei când omul încercă să se aşeze mai bine. 

— Ce s-aude? Întrebă englezul. Am ajuns aproape sus. 

— Cred c-a murit, am zis. 

Picăturile cădeau foarte rar, aşa cum cad dintr-un ţurţur 
de gheaţă după ce apune soarele. În maşină era rece şi 
întuneric şi urcam mereu. Când am ajuns la postul sanitar, 
au scos brancardă, au pus alta în loc şi ne-am continuat 
drumul. 

CAPITOLUL X. 

ERAM ÎN SALONUL SPITALULUI de campanie când mi se 
spuse că va veni cineva după-amiază să mă vadă. Era foarte 


cald şi în cameră erau multe muşte. Ordonanţa mea tăiase 
nişte foi de hârtie în fâşii înguste şi le prinsese de un băţ ca 
să facă o apărătoare de muşte. Mă uitam cum se refugiază 
muştele pe tavan şi rămân acolo. Când ordonanța încetă să 
le alunge şi aţipi, coborâră iară. Le-am gonit din nou, 
suflând, şi, în cele din urmă, mi-am acoperit faţa cu mâinile 
şi am adormit. Era o căldură insuportabilă şi când m-am 
trezit, piciorul mă mânca. Am sculat ordonanța şi i-am spus 
să-mi toarne apă minerală peste pansament. Patul deveni 
rece şi umed. Cei dintre noi care se treziră vorbeau de la un 
pat la altul. După-amiaza se scurgea în linişte. Dimineaţa 
veneau, pe rând, la fiecare pat, un doctor şi trei infirmieri, 
ne dădeau jos şi ne duceau la pansament ca să poată face 
paturile, în timp ce nouă ni se schimba pansamentul. Nu 
era deloc plăcută plimbarea asta la sala de pansamente şi 
abia mai târziu am aflat că patul se poate face rămânând 
totuşi în el. Ordonanţa mea tocmai terminase să-mi toarne 
apa minerală pe rană, în pat era răcoare şi plăcut şi-i 
spuneam unde să mă scarpine pe talpă ca să-mi treacă 
mâncărimea, când unul dintre doctori intră în salon cu 
Rinaldi. Alergă spre mine şi, aplecându-se, mă sărută pe 
obraz. Purta mănuşi. 

— Cum te simţi, băieţaş? Cum merge? Uite ce ţi-am adus. 
Îmi arătă o sticlă de coniac. Ordonanţa îi aduse un scaun şi 
Rinaldi se aşeză. 

— Şi veşti bune. O să fii decorat. Vor să-ţi dea medaglia 
d'argento, dar n-o să-ţi obţină probabil decât medalia de 
bronz. 

— Şi asta de ce? 

— Pentru că eşti grav rănit. Mi s-a spus că atunci când poţi 
dovedi c-ai făcut un act de eroism, ai şanse să capeţi 
medalia de argint. Altfel, nu capeţi decât pe cea de bronz. 
Spune-mi cât mai exact ce s-a întâmplat. Ai făcut vreun act 
de eroism? 

— Nici gând, i-am spus. Am fost lovit pe când mâncam 
brânză. 


— Hai, fii serios. Trebuie să fi făcut ceva eroic, fie înainte, 
fie după aceea. Hai, adu-ţi aminte. 

— N-am făcut nimic. 

— N-ai dus pe nimeni în cârcă? Gordini mi-a spus că ai dus 
în cârcă mai mulţi răniţi, dar maiorul de la postul de prim- 
ajutor declară că asta era de-a dreptul imposibil. El trebuie 
să semneze propunerea de decorare. 

— N-am dus pe nimeni în cârcă. Nici nu mă puteam mişca. 

— Asta n-are nici o importanţă, zise Rinaldi. Îşi scoase 
mâănuşile. Totuşi, cred că-ţi putem face rost de cea de 
argint. N-ai refuzat să ţi se dea ajutor medical înaintea 
altora? 

— Nu cu prea multă tărie. 

— N-are nici o importanţă. Să nu uităm cât de grav eşti 
rănit. Să nu uităm cât de brav te-ai dovedit cerând 
întotdeauna să te duci în prima linie. Şi, apoi, atacul a reuşit 
admirabil. 

— Chiar au trecut peste râu? 

— A fost ceva formidabil. Au luat aproape o mie de 
prizonieri. Scrie în comunicat. Nu l-ai văzut? 

— Nu. 

— O să ţi-l aduc. A fost un coup de main39 reuşit. 

— Şi altfel cum mai merg lucrurile? 

— Grozav. Ne simţim cu toţii grozav. Toată lumea e mândră 
de tine. Spune-mi exact cum s-a întâmplat totul. Sunt 
convins că o să capeţi medalia de argint. Dar povesteşte-mi. 
Povesteşte-mi totul. Se opri o clipă şi se gândi. Poate c-o să- 
ţi facem rost şi de o medalie englezească. Era şi-un englez 
pe-acolo. O să mă duc să vorbesc cu el ca să-i cer să facă 
propunerea. Nu se poate să nu facă şi el ceva. Suferi mult? 
Atunci, bea. Soldat, adu-ne un tirbuşon. Ah, ar fi trebuit să 
vezi ce rezecţie de intestin subţire am făcut, trei metri şi de 
data asta am operat mai bine ca niciodată. O operaţie ca 
pentru The Lancet40. O să-mi traduci tu articolul şi o să-l 
trimit la The Lancet. Acuma operez din ce în ce mai bine. 
Sărmanul şi dragul meu băieţaş, tu cum te mai simţi? Unde- 


i tirbuşonul ăla afurisit? Tu stai aici, cuminte şi viteaz, şi eu 
uit că suferi atât. 

Plesni marginea patului cu mănuşile. 

— Poftim tirbuşonul, signor tenente, spuse ordonanța. 

— Deschide sticla. Adu un pahar. Bea, băieţaş. Cum te mai 
simţi cu capul? M-am uitat în hârtiile tale. N-ai nici o 
fractură. Maiorul ăla de la postul de prim-ajutor a fost un 
măcelar. Eu te-aş fi operat fără să simţi nici o durere. Pe 
oamenii pe care-i operez nu-i doare niciodată nimic. Mă 
pricep la treburi din astea. Acuma lucrez din ce în ce mai 
uşor şi mai bine. lartă-mă că vorbesc atâta, băieţaş. Sunt 
foarte mişcat să te văd rănit grav. la şi bea. E bun. Costă 
cincisprezece lire. Trebuie să fie bun. E „cinci stele”. Când 
plec de-aici, mă duc să vorbesc cu englezul ăla şi-ţi face el 
rost de o medalie englezească. 

— Nu dau ei aşa uşor medalii. 

— Eşti prea: modest. O să-l trimit pe ofiţerul nostru de 
legătură. El ştie cum să-i ia pe englezi. 

— Pe Miss Barkley ai văzut-o? 

— 'Ţi-o aduc. Mă duc imediat să o caut şi ţi-o aduc. 

— Stai, nu pleca. Spune-mi, ce mai e nou prin Gorizia? 
Cum e cu fetele? 

— Nu mai e nici o fată în Gorizia. Nu le-au mai schimbat de 
două săptămâni. Nici nu mă mai duc pe-acolo. E ceva 
dezgustător. Astea nu mai sunt femei, sunt vechi camarazi 
de arme. 

— Nu te mai duci deloc? 

— Mă duc numai ca să văd dacă n-a venit vreuna nouă. În 
trecere. Toate mă întreabă de tine. E o porcărie, rămân atât 
de mult, încât ajung să-ţi fie prietene. 

— Poate că nu mai vor alte fete să vină pe front. 

— Ba vor. Sunt o mulţime de fete care vor. Dar 
administraţia e proastă. Le ţin pentru plăcerea învârtiţilor 
din spatele frontului. 

— Sărmanul Rinaldi. Singur, în război, fără femei. 

Rinaldi îmi umplu din nou paharul. 


— N-o să-ţi facă rău, bâieţaş. Bea. 

Am băut coniacul şi am simţit cum mă încălzeşte pe 
dinăuntru. 

Rinaldi îşi turnă şi lui. Se mai liniştise. Ridică paharul. 

— Pentru glorioasele tale răni. Pentru medalia de argint. 
Spune-mi băieţaş, nu te înfierbânţi deloc stând aşa, culcat 
în pat, pe căldura asta? 

— Uneori, da. 

— Nici nu-mi dau seama cum poţi să zaci aşa. Eu aş 
înnebuni. 

— Tu eşti nebun. 

— 'Tare-aş vrea să te-ntorci la vila. Nimeni nu mai vine 
noaptea după ce-a petrecut în oraş. N-ai de cine să mai faci 
haz. N-are cine să-ţi mai împrumute bani. Nu mai am frate 
de cruce şi nici coleg de cameră. De ce dracu ai fost rănit? 

— Poţi să-ţi baţi joc de preot. 

— Popa ăla. Nu eu îmi bat joc de el. Căpitanul. Mie-mi 
place. Dacă-i vorba să ai un preot, măcar să fie ca al nostru. 
O să vină să te vadă. Se pregăteşte. 

— Mie-mi place. 

— Ştiam eu că-ţi place. Mă gândesc câteodată că tu şi cu el 
sunteţi aşa. Ştii tu cum. 

— Nu, nu ştiu. 

— Da, mă gândesc câteodată la treaba asta. Cam cum e 
primul număr al brigăzii Ancora. 

— Du-te dracului. 

Se ridică şi-şi puse mănuşile. 

— Ei, aşa-mi place mie să te necăjesc, băieţaş. Cu tot 
preotul tău şi cu toată englezoaica ta, îmi semeni, de fapt, 
foarte mult. 

— Nu, nu-ţi semăn. 

— Ba da, îmi semeni. Tu eşti, de fapt, un adevărat italian. 
Foc şi fum pe dinafară, şi nimic pe dinăuntru. O faci numai 
pe americanul. Suntem fraţi şi ne iubim. 

— Să fii cuminte cât am să lipsesc, i-am spus. 


— O s-o trimit pe Miss Barkley. Când nu sunt eu te porţi cu 
ea mai bine. Eşti mai pur şi mai duios. 

— Du-te dracului! 

— O să ţi-o trimit. Pe frumoasa şi recea ta zeiţă. Zeița 
engleză. Şi ce-ai putea face altceva, Dumnezeule, cu o 
femeie ca asta decât să i te închini? La ce altceva e bună o 
englezoaică? 

— Eşti un dago ignorant, cu gura spurcată. 

— Ce sunt? 

— Un wop4l ignorant! 

— Eu, wop? Tu eşti un. Wop cu obrazul de gheaţă. 

— Eşti un ignorant, un prost. Mi-am dat seama că acest 
cuvânt îl înfurie, aşa că am continuat: Fără cultură, fără 
experienţă, prost din cauza lipsei de experienţă. 

— Aşa? Ei bine, atunci să-ţi spun şi eu ceva despre femeile 
tale virtuoase. Despre zeițele tale. Nu există decât o 
singură diferenţă când te culci cu o fată care a fost 
întotdeauna cuminte sau când te culci cu o târfă. Pe fată o 
doare. Asta-i tot ce ştiu eu. Plesni marginea patului cu 
mănuşa şi adăugă: Şi n-ai să ştii niciodată dacă fetei i-a 
plăcut cu adevărat sau nu. 

— Hai, nu te supăra. 

— Nu m-am supărat. [i-am spus asta, băieţaş, doar spre 
binele tău. Ca să te scutesc de necazuri. 

— Asta-i chiar singura diferenţă? 

— Da. Dar sunt milioane de proşti ca tine care nu ştiu. 

— Ce drăguţ ai fost că mi-ai spus-o. 

— N-o să ne certăm, băieţaş. Te iubesc prea mult ca s-o 
fac. Dar nu fi prost. 

— Nu, am să fiu deştept, ca tine. 

— Nu te supăra, băieţaş. Râzi. Bea. Şi acuma trebuie să 
plec. 

— Eşti un băiat de treabă. 

— Vezi că de fapt suntem la fel. Suntem fraţi de cruce 
Sărută-mă de rămas bun. 

— Eşti un sentimental. 


— Nu. Sunt mai afectuos, asta e. 

Simţii cum i se apropie răsuflarea de mine. 

— La revedere. O să vin să te mai văd. 

Răsuflarea i se îndepărtă. 

— Nu te sărut dacă nu vrei. O să ţi-o trimit pe englezoaica 
ta. La revedere, băieţaş. Coniacul e sub pat. Fă-te repede 
sănătos. 

Şi plecă. 

CAPITOLUL XI. 

PREOTUL VENI pe înserat. Ni se adusese supa şi după 
aceea luaseră castroanele şi stăteam întins, uitându-mă la 
şirul acela de paturi şi, dincolo de ele, pe fereastră, la 
creştetele copacilor, pe care adierea vântului de seară abia 
le mişca. Prin fereastra deschisă vântul pătrundea în salon 
şi odată cu căderea serii înăuntru se făcuse mai răcoare. 
Mugştele se refugiaseră pe plafon şi pe becurile care 
atârnau de firele electrice. Lumina se aprindea în timpul 
nopţii numai când era adus cineva înăuntru sau când 
veneau să vadă vreun bolnav. Şi pentru că lumina se stingea 
după apusul soarelui şi nu se mai reaprindea până 
dimineaţa, mă simţeam din nou ca un copil. Ca pe vremuri 
când eram trimis la culcare imediat după cină. Ordonanţa 
veni printre paturi şi se opri lângă mine. Cineva îl însoțea. 
Preotul. Stătea în faţa patului, scund, oacheş la faţă, şi cam 
stânjenit. 

— Cum te mai simţi? Mă întrebă şi puse nişte pachete pe 
jos, lângă pat. 

— Mulţumesc, foarte bine, părinte. Se aşeză pe scaunul 
care fusese adus mai înainte pentru Rinaldi şi se uită afară 
pe fereastră cu un aer încurcat. Am observat că arăta 
foarte obosit. 

— Nu pot sta decât un minut, spuse el. E târziu. 

— Nu-i târziu. Ce se mai aude pe la popotă? Zâmbi. 

— Continuă să-şi bată joc de mine. Şi glasul îi era obosit. 
Slavă Domnului, toţi sunt bine, sănătoşi. Mă bucur mult că 
şi dumneata te simţi bine. Sper că nu mai ai dureri mari. 


Părea foarte obosit şi nu eram obişnuit să-l văd obosit. 

— Acum, deloc. 

— Simt lipsa dumitale la popota. 

— Aş vrea să fiu acolo. Mi-a plăcut întotdeauna să stau de 
vorbă cu dumneata. 

— 'Ţi-am adus câte ceva, spuse preotul. Luă de jos 
pachetele. Aici e o plasă împotriva ţânţarilor. Aici e o sticlă 
de vermut. Îţi place vermutul? Şi aici, nişte reviste 
englezeşti. 

— Te-aş ruga să desfaci pachetele. 

Asta-i făcu mare plăcere şi le desfăcu. Încercai plasa 
împotriva ţânţarilor. El ridică sticla de vermut şi mi-o arătă, 
apoi o puse jos, lângă pat. Am luat o revistă din maldărul de 
publicaţii englezeşti şi m-am uitat la titluri, întorcând 
paginile în aşa fel încât să fie în bătaia luminii difuze ce 
venea dinspre fereastră. Revista era The News of the 
World42. 

— Celelalte sunt ilustrate. 

— O să le citesc cu mare plăcere. De unde le-ai căpătat? 

— Am trimis după ele la Mestre43. O să cer să mi se mai 
aducă. 

— E foarte drăguţ din partea dumitale, părinte, că ai venit 
să mă vezi. Nu vrei să bei un pahar de vermut? 

— Mulţumesc. Păstrează-l pentru dumneata. 

— Nu, te rog să bei un pahar cu mine. 

— Bine. Atunci o să-ţi mai aduc. 

Ordonanţa aduse două pahare şi deschise sticla. Dopul se 
rupse însă, aşa că trebui să bage în sticlă ce rămase din el. 
Îmi dădui seama că pe preot întâmplarea asta l-a 
dezamăgit, dar spuse: 

— Nu-i nimic. Se întâmplă. 

— În sănătatea dumitale, părinte. 

— Pentru grabnica dumitale însănătoşire. 

După asta ţinu paharul în mână şi ne uitarăm unul la altul. 
Uneori vorbeam şi eram buni prieteni, dar în seara asta 
mergea mai greu. 


— Ce se întâmplă cu dumneata, părinte? Arăţi foarte 
obosit. 

— Sunt obosit, dar n-am dreptul să fiu. 

— E din cauza căldurii. 

— Nu, e din cauza primăverii. Mă simt deprimat. 

— Ţi s-a urât cu războiul? 

— Nu mi s-a urât. Îl urăsc. 

— Nici mie nu-mi place, i-am spus. 

Dădu din cap şi se uită pe fereastră. 

— Pe dumneata nu te chinuie atât. Nu-l vezi. lartă-mă, ştiu 
că eşti rânit. 

— Asta a fost un accident. 

— Chiar rănit fiind, nu-l vezi cum trebuie. Eu pot s-o spun. 
Nici eu nu-l văd cum trebuie, dar îl simt ceva mai mult. 

— Tocmai despre asta vorbeam când am fost rănit. Passini 
vorbea. 

Preotul puse jos paharul. Se gândea la altceva. 

— Eu îi ştiu, pentru că sunt la fel cu ei, spuse el. 

— Şi, totuşi, dumneata eşti altfel. 

— De fapt, sunt la fel ca ei. 

— Ofițerii nu-şi dau seama de nimic. 

— Unii îşi dau seama. Unii sunt foarte sensibili şi se simt 
mai rău decât noi toţi. 

— Cei mai mulţi sunt altfel. 

— Nu-i vorba de cultură sau de bani. E vorba de cu totul 
altceva. Chiar dacă ar avea cultură sau bani, oameni ca 
Passini n-ar vrea să devină ofiţeri. Eu n-aş vrea să fiu ofiţer. 

— Dar dumneata eşti asimilat cu ofiţerii. Eu sunt ofiţer. 

— De fapt, eu nu sunt. Şi dumneata nici nu eşti italian. Eşti 
străin. Dar eşti mai aproape de ofiţeri decât de soldaţi. 

— Şi care e deosebirea? 

— Nu-i chiar atât de uşor de spus. Sunt oameni care vor 
război. La noi în ţară sunt mulţi dintre ăştia. Şi sunt alţi 
oameni care nu vor război. 

— Şi primii îi silesc pe ceilalţi să-l facă. 

— Da, aşa e. 


— Şi eu îi ajut. 

— Dumneata eşti un străin. Dumneata eşti un patriot. 

— Şi cei care nu vor război? Pot să-l oprească? 

— Nu ştiu. 

Privi din nou spre fereastră. Mă uitam la el. 

— Au fost ei vreodată în stare să-i oprească pe ceilalţi? 

— Nu sunt organizaţi pentru a face aşa ceva, şi când se 
organizează, conducătorii lor îi trădează. 

— Aşadar, nu mai e nici o speranţă? 

— Întotdeauna mai e o speranţă. Uneori însă nu mai pot 
spera. Încerc să sper întotdeauna, dar câteodată nu mai 
pot. 

— Poate c-o să se termine şi cu războiul ăsta. 

— Sper. 

— Şi ce-ai să faci atunci? 

— Dacă se va putea, mă voi întoarce în Abruzzi. 

Faţa lui oacheşă se lumină deodată, fericită. 

— 'Ţi-s dragi locurile din Abruzzi? 

— Da, mi-s foarte dragi. 

— Atunci ar trebui să pleci acolo. 

— Aş fi nespus de fericit dacă aş putea trăi acolo, să-l 
iubesc şi să-l slujesc pe Domnul. 

— Şi să fii respectat. 

— Da, şi să fiu respectat. Şi de ce nu? 

— Nu există nici un motiv să nu fi. Dumneata trebuie să fii 
respectat. 

— N-are nici o importanţă. Dar acolo, la mine acasă, este 
de la sine înţeles că oamenii îl pot iubi pe Dumnezeu. Acolo 
asta nu-i o glumă murdară. 

— Înţeleg. 

Mă privi şi-mi zâmbi. 

— Înţelegi, dar nu-l iubeşti pe Dumnezeu. 

— Nu. 

— Nu-l iubeşti deloc? Mă întrebă el. 

— Câteodată, noaptea, mi-e frică de el. 

— Ar trebui să-l iubeşti. 


— Nu prea iubesc eu în general. 

— Ba da, spuse el. lubeşti. Ce-mi povesteai - serile la 
popotă. Aia însă nu-i dragoste. Aia e numai patima şi 
dorinţă trupească. Când iubeşti, vrei să faci ceva pentru cel 
pe care-l iubeşti. Vrei să te sacrifici pentru el. Vrei să-l 
slujeşti. 

— Eu nu iubesc pe nimeni. 

— Vei iubi. Ştiu că vei iubi. Şi atunci vei fi fericit. 

— Sunt fericit. Totdeauna am fost fericit. 

— Asta-i altceva. N-ai cum să ştii dacă nu ţi s-a întâmplat 
încă. 

— Bine. Dacă o să mi se întâmple vreodată, am să-ţi spun. 

— Am stat prea mult şi am vorbit prea mult. Era chiar 
necăjit din cauza asta. 

— Nu, nu pleca încă. Şi ce crezi dumneata despre 
dragostea pentru o femeie? Dac-aş iubi cu adevărat o 
femeie, ar fi la fel? 

— Asta nu ştiu. N-am iubit niciodată o femeie. 

— Dar pe mama dumitale. 

— Da, pe mama trebuie s-o fi iubit. 

— L-ai iubit întotdeauna pe Dumnezeu? 

— De când eram copil. 

— Bine, i-am spus, căci nu mai ştiam ce să zic. Eşti un 
băiat de treabă. 

— Sunt băiat, dar îmi spui părinte. 

— Asta aşa, din politeţe. 

Preotul zâmbi. 

— Şi acuma trebuie să plec. Şi chiar n-ai nevoie de mine 
pentru nimic altceva? Mă întrebă el, cu o lumină de 
speranţă în ochi. 

— Nu. Doar ca să stăm de vorbă. 

— O să transmit salutările dumitale celor de la popotă. 

— Mulţumesc pentru frumoasele şi multele daruri pe care 
mi le-ai adus. 

— Pentru nimic. 

— Mai treci pe-aici. 


— Am să mai trec. La revedere. Mă mângâie pe mână. 

— La revedere, îi spusei în dialect. 

— Ciao, repetă el. 

Se întunecase în cameră şi ordonanța, care şedea la 
celălalt capăt al patului, se ridică să-l conducă. Îmi plăcea 
mult preotul şi aş fi vrut să se întoarcă în Abruzzi odată şi 
odată. Era teribil de nefericit la popota aia, şi, în ciuda 
acestui fapt, se purta admirabil. Mă gândeam însă ce bine 
avea să trăiască la el acasă. Îmi povestise că la Capra-cotta, 
lângă oraş, se găseau păstrăvi în râu. Noaptea nu era voie 
să cânţi din fluier. Şi când tinerii se duceau să facă 
serenade pe sub ferestrele iubitelor, n-aveau voie să cânte 
din fluier. L-am întrebat de ce. Pentru că nu era bine ca 
fetele să asculte cântându-se din fluier noaptea. Ţăranii ţi 
se adresează cu Don şi când te întâlnesc pe drum, te salută, 
scoţându-şi pălăria. Tatăl lui se ducea la vânătoare în 
fiecare zi şi mânca pe la casele ţăranilor. Şi aceştia se 
simțeau întotdeauna onoraţi. Străinii care vor să vâneze 
trebuie să prezinte un certificat că n-au fost niciodată 
arestaţi. Pe Gran Sasso d'Italia44 sunt urşi, dar drumul 
până acolo e lung. Aquila45 e un oraş frumos. Nopțile de 
vară sunt reci şi primăvara în Abruzzi e mai frumoasă ca 
oriunde în Italia. Dar ceea ce e cu adevărat foarte plăcut e 
să vânezi prin pădurile de castani. Toate păsările sunt bune 
de mâncat pentru că se hrănesc cu struguri şi nu e nevoie 
niciodată să-ţi iei de mâncare pentru că ţăranii se consideră 
întotdeauna onoraţi dacă mănânci la ei la masă. Şi în clipa 
următoare am adormit. 

CAPITOLUL XII. 

SALONUL ERA LUNG şi avea ferestrele în partea dreaptă, 
iar în fund, o uşă care dădea în sala de pansamente. Un şir 
de paturi, printre care şi al meu, erau aşezate lângă zidul 
din faţa ferestrelor, iar celălalt şir lângă ferestre. Dacă 
zăceai pe partea stângă, puteai vedea uşa sălii de 
pansamente. La capătul opus era o altă uşă prin care intrau 
uneori vizitatorii. Când vreun rănit trăgea să moară, se 


punea un paravan în jurul patului ca să nu-l vedem cum 
moare, în schimb, vedeai moletierele medicilor şi ale 
infirmierilor sub paravan, şi câteodată, când totul se 
termina, îi auzeai şoptind. Atunci preotul ieşea de după 
paravan şi după aceea infirmierii treceau după paravan şi, 
purtându-l pe mort acoperit cu o pătură, ieşeau pe culoarul 
dintre paturi şi cineva strângea paravanul şi-l scotea din 
salon. 

În dimineaţa aceea maiorul de serviciu mă întrebă dacă în 
ziua următoare voi fi în stare să călătoresc cu trenul. I-am 
răspuns că voi fi în stare. Atunci mi-a spus că mă vor trimite 
dis-de-dimineaţă şi că mă voi simţi mai bine călătorind 
înainte de a se face prea cald. 

Când te ridicau din pat să te ducă la pansament, dacă te 
uitai pe fereastră, vedeai în grădină mormintele nou săpate. 
Un soldat şedea afară, în faţa uşii care dădea în grădină, 
cioplea cruci, scria cu vopsea numele şi gradul oamenilor 
îngropaţi în grădină precum şi regimentul din care făcuseră 
parte. Soldatul ăsta făcea tot felul de comisioane pentru 
bolnavii din salon şi în timpul lui liber îmi făcu o brichetă 
dintr-un cartuş austriac gol. Medicii erau cât se poate de 
atenţi şi păreau a fi foarte pricepuţi. Erau nerăbdători să 
mă trimită la Milano, unde existau aparate de radiologie 
mai bune şi unde, după operaţie, puteam face mecano- 
terapie. Şi eu voiam să plec la Milano. Doreau să ne vadă 
trimişi pe toţi cât mai departe cu putinţă, deoarece, când 
avea să se pornească ofensiva, avea să fie nevoie de toate 
paturile. 

În seara dinaintea plecării, Rinaldi, împreună cu maiorul 
nostru veniră să mă vadă. Îmi spuseră că voi fi trimis la un 
spital american din Milano, care fusese recent amenajat. 
Tot acolo urmau să fie trimise şi nişte ambulanţe americane 
şi spitalul avea să se ocupe de ele ca şi de toţi americanii 
care erau sub arme în Italia. Mulţi lucrau la Crucea Roşie. 
Statele Unite declaraseră război Germaniei, dar nu şi 
Austriei. 


Italienii erau siguri că America avea să declare război şi 
Austriei şi se interesau foarte mult de americanii care 
urmau să vină, chiar dacă aveau să lucreze la Crucea Roşie. 
Mă întrebară dacă eram de părere că preşedintele Wilson o 
să declare război Austriei şi le-am răspuns că era doar o 
problemă de zile. Habar n-aveam pentru ce motiv am putea 
declara război Austriei, dar mi se părea logic să se declare 
război şi Austriei, de vreme ce declaraserăm război 
Germaniei. Mă întrebară dacă vom declara război Turciei. 
Le-am spus că asta era îndoielnic. Turkey46-ul, le-am zis, e 
pasărea noastră naţională, dar calamburul, tradus, n-avea 
nici un haz şi oamenii fură atât de nedumeriţi, încât le-am 
spus că da, probabil vom declara război Turciei. Şi 
Bulgariei? Băuserăm mai multe pahare de coniac, aşa că le- 
am zis că da, fireşte, şi Bulgariei şi Japoniei. Da, observară 
ei, Japonia este aliata Angliei. Ce încredere poţi să ai în 
englezii ăştia afurisiţi? Japonezii vor insulele Hawai, le-am 
spus. Unde sunt insulele Hawai? În Oceanul Pacific. Şi de ce 
vor japonezii să pună mâna pe ele? De fapt, le-am explicat, 
nu vor să pună-mâna pe ele. Aşa se vorbeşte numai. 
Japonezii sunt nişte oameni scunzi şi foarte cumsecade, 
cărora le place să danseze şi să bea vinuri uşoare. Ca şi 
francezii, spuse maiorul. O să luăm înapoi de la francezi 
Nisa şi Savoia. O să luăm Corsica şi toată coasta Adriaticii, 
adăugă Rinaldi. Italia se va întoarce la gloria Romei, zise 
maiorul. Numi place Roma, am spus eu. E cald şi e plină de 
purici. Nu-ţi place Roma? Ba da, îmi place Roma. Roma e 
mama popoarelor. Nu-l voi uita niciodată pe Romulus 
sugând Tibrul. Ce anume? Nimic. Ce-ar fi să mergem cu 
toţii la Roma? Să mergem chiar în seara asta şi să nu ne 
mai întoarcem. Roma e un oraş frumos, zise maiorul. Mama 
şi tatăl popoarelor, am zis eu. Roma e la feminin, observă 
Rinaldi. Nu poate fi tată. Atunci, cine-i tatăl, Sfântul Duh? 
Să nu iei lucrurile astea în deşert. Nu le iau în deşert. Cer şi 
eu o informaţie. Eşti beat, băieţaş. Cine m-a îmbătat? Eu te- 
am îmbătat, zise maiorul. Eu te-am îmbătat, pentru că te 


iubesc şi pentru că America a intrat în război. Până în gât, 
am zis. 

Pleci mâine dimineaţa, băieţaş, zise Rinaldi. La Roma, 
spusei. Nu, la Milano. La Milano, zise maiorul, la „Palatul de 
cristal”, la „Cova”, la „Campari“, la „Biffi”, pe Galleria47. Ce 
băiat norocos eşti. La „Gran Italia”48 am zis eu, unde am să 
împrumut bani de la George. La „Scala” spuse Rinaldi. O să 
te duci la „Scala” în fiecare seară, i-am spus. N-ai să te poţi 
duce în fiecare seară, spuse maiorul. 

Locurile sunt foarte scumpe. O să emit o trată la vedere, 
pe numele bunicului meu, am zis. O ce? Otrată la vedere. 
Trebuie s-o onoreze, altfel, mă bagă la închisoare. Eu 
trăiesc numai din trate la vedere. Se poate oare concepe ca 
un bunic să-şi zvârle în închisoare nepotul patriot care 
merge la moarte ca Italia să trăiască? Trăiască Garibaldi cel 
american, zise Rinaldi. Viva tratele la vedere, am zis eu. 
Trebuie să vorbim mai încet, ne spuse maiorul. Am fost 
rugaţi de mai multe ori să vorbim mai încet. Chiar pleci 
mâine, cu adevărat, Federico? Se duce la Spitalul acela 
american, ţi-am spus, zise Rinaldi. La infirmierele acelea 
frumoase, nu la infirmierii cu barbă din spitalele de 
campanie, Da, da, spuse maiorul. Ştiu că pleacă la spitalul 
american. Puțin îmi pasă de bărbile lor, am zis. Dacă un om 
vrea să poarte barbă, s-o poarte. De ce nu-ţi laşi barbă, 
signor maggiore? Nu intră în masca de gaze. Ba da, intră. 
Orice intră în masca de gaze. Eu am şi vomitat în masca de 
gaze. Nu vorbi atât de tare, băieţaş, zise Rinaldi. Ştim cu 
toţii că ai fost pe front. Ah, băieţaşul meu drăguţ, ce-am să 
fac acuma c-ai să pleci? Trebuie să plecăm, spuse maiorul. 
Rinaldi a devenit sentimental. Ascultă, am o surpriză pentru 
tine. Englezoaica ta. Ştii care? Englezoaica pe care te 
duceai s-o vezi în fiecare seară. Pleacă şi ea la Milano. 
Pleacă împreună cu o altă infirmieră la spitalul acela 
american. Nu au încă infirmiere din America. Am vorbit azi 
cu şeful riparto49-ului lor. Ei au prea multe femei pe aici, pe 
front. Aşa că trimit vreo câteva în spatele frontului. Ce zici 


de asta, băiete? E-n regulă. Nu? O să trăieşti într-un oraş 
mare şi-o s-o ai şi pe englezoaica ta, să te corcolească. De 
ce nu sunt rănit şi eu? Poate c-ai să fii, i-am zis. Trebuie să 
plecăm, spuse maiorul. Bem, facem zgomot şi-l deranjăm pe 
Federico. Nu plecaţi. Ba da, trebuie să plecăm. La revedere. 
Noroc. Toate bune. Ciao. Ciao. Ciao. Să te-ntorci repede, 
băieţaş. Rinaldi mă sărută pe obraz. Miroşi a acid feric. La 
revedere, băieţaş. La revedere. Toate bune. Maiorul mă 
bătu pe umeri. leşiră, mergând în vârful picioarelor. Abia 
atunci îmi dădui seama că sunt beat turtă, dar adormii. 

A doua zi am plecat la Milano şi am ajuns acolo după 
patruzeci şi opt de ore. Am călătorit foarte prost. La Mestre 
am fost garaţi pe o linie moartă şi nişte copii veniră să se 
uite la noi. L-am trimis pe unul să-mi aducă o sticlă de 
coniac. Se întoarse, spunându-mi că n-au decât grappa. I- 
am zis să ia, şi când se întoarse i-am dat lui restul. M-am 
îmbătat şi eu şi omul de lângă mine şi am dormit până am 
trecut de Vincenza, când m-am trezit şi am vărsat pe jos. N- 
avea nici o importanţă, pentru că omul de lângă mine 
vărsase şi el de mai multe ori pe jos. După aceea m-am 
gândit că n-o să fiu în stare să îndur setea care mă chinuia 
şi când am ajuns aproape de Verona, am strigat unui soldat 
care se plimba de colo până colo prin faţa trenului să-mi 
aducă o cană cu apă. L-am trezit pe Georgetti, celălalt 
băiat, care era şi el beat, şi i-am dat şi lui să bea apă. Mi-a 
spus să torn apa peste el şi adormi iar. Soldatul nu vru să ia 
moneda pe care i-o dădui şi-mi aduse o portocală zemoasă. 
Am supt-o, scuipându-i miezul, şi m-am uitat la soldatul care 
se plimba de colo până colo în faţa unui tren de marfă şi-n 
clipa următoare trenul mă zgâlţâi şi pornirăm. 

CARTEA A DOUA. 

CAPITOLUL, XIII. 

LA MILANO am ajuns dimineaţa devreme şi am fost daţi 
jos din vagoane în gara de mărfuri. De aici, o ambulanţă m- 
a transportat la spitalul american. Stăteam întins pe 
brancardă, aşa că n-am putut să-mi dau seama pe unde am 


trecut, dar când m-au dat jos cu brancardă, cu tot, am văzut 
o piaţă şi o cârciumă în care mătura o femeie. Se stropea 
strada şi mirosea a primăvară. Au pus brancarda jos şi au 
intrat în spital. Portarul a ieşit afară, împreună cu 
brancardierii. Avea mustață căruntă, şapcă de portar şi era 
în cămaşă, cu mânecile suflecate. Brancarda nu intra în lift 
şi se apucară să discute dacă era mai bine să mă ridice de 
pe brancardă şi să mă urce cu liftul, sau să mă poarte, cu 
brancardă cu tot, pe scări. Îi ascultam cum discută. Se 
hotărâră să mă urce cu liftul. Mă ridicară de pe brancardă. 

— Uşurel, le-am spus. Aveţi grijă. 

Nu prea aveam loc în ascensor, şi când mi se îndoiră 
picioarele, mă duru foarte rău. 

— Ţineţi-mi picioarele întinse, le-am zis. 

— Nu se poate, signor tenente. N-avem loc. 

Omul care-mi vorbea mă luase de mijloc îi eu îl ţineam de 
gât. Răsuflarea lui mă învăluia, grea, mirosind a usturoi şi a 
vin roşu. 

— Fii atent, spuse celălalt brancardier. 

— Cine nu-i atent, mă, porc-de-câine? 

— Fii atent, îţi spun, repetă omul care mă ţinea de 
picioare. 

Portarul închise uşile cabinei, trase grila şi apăsă pe 
butonul etajului 4. Avea un aer îngrijorat. Liftul urca încet. 

— E greu? L-am întrebat pe omul care mirosea a usturoi. 

— Nu-i nimic, zise el. Faţa îi era asudată şi mormăia. 
Ascensorul urca încet şi apoi se opri. Omul care mă ţinea de 
picioare deschise uşa şi ieşi. Eram pe un palier pe care 
dădeau mai multe uşi, cu clanţe de alamă. Omul care mă 
ţinea de picioare apăsă pe un buton. Undeva, înăuntru, 
zbârnâi o sonerie. Nu ieşea nimeni. Venind pe scară, apăru 
portarul. 

— Nu-i nimeni pe-aici? Îl întrebă brancardierii. 

— Nu ştiu, răspunse portarul. Dorm la parter. 

— Adu pe cineva. 


Portarul sună, bătu în uşă, şi după aceea deschise şi intră. 
Se întoarse cu o femeie mai în vârstă cu ochelari. Părul îi 
era desfăcut şi-i cădea pe umeri. Purta o uniformă de 
infirmieră. 

— Nu înţeleg, spuse ea. Nu ştiu italieneşte. 

— Vorbesc eu englezeşte, i-am spus. Vor să mă lase 
undeva. 

— Nici un salon nu-i aranjat. Nu ne aşteptam să primim 
răniţi. 

Îşi strânse părul şi se uită la mine cu o privire de mioapă. 

— Arătaţi-le orice cameră ca să mă instaleze undeva. 

— Ştiu şi eu. Nu aşteptam nici un rănit. Nupotsăvă 
instalez aşa, în orice cameră. 

— Oricare, n-are nici o importanţă, i-am spus. Şi apoi către 
portar: Găseşte-mi te rog o cameră goală. 

— Toate sunt goale, spuse portarul. Sunteţi primul pacient. 

Ţinea şapca în mână şi se uita la infirmiera mai în vârstă. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, duceţi-mă undeva. Din 
cauză că picioarele îmi erau îndoite, durerea devenise din 
ce în ce mai chinuitoare şi o simţeam cum îmi frânge oasele. 
Portarul intră pe uşă, împreună cu femeia cu părul cărunt şi 
se întoarse repede înapoi. 

— Urmaţi-mă, zise el. 

Brancardierii mă purtară de-a lungul unui coridor şi 
intrarăm într-o cameră cu jaluzelele trase. Mirosea a mobilă 
nouă. În cameră erau un pat şi un garderob mare cu 
oglindă. Mă aşezară pe pat. 

— Nu pot să vă fac patul, spuse femeia. Rufăria de pat e 
încuiată în dulap. 

Nu i-am zis nimic. 

— Sunt nişte bani în buzunarul hainei, i-am spus 
portarului. În buzunarul încheiat cu un nasture. 

Portarul scoase banii. Cei doi brancardieri stăteau lângă 
pat, cu şepcile în mână. 

— Dă-le fiecăruia câte cinci lire şi ia-ţi şi dumneata cinci 
lire. Hârtiile mele sunt în celălalt buzunar. Te rog să le dai 


infirmierei. 

Brancardierii salutară şi-mi mulţumiră. 

— La revedere, le-am spus, şi vă mulţumesc foarte mult. 
Salutară din nou şi plecară. 

— În hârtii, i-am spus infirmierei, o să găsiţi descris în 
amănunt cazul meu şi tratamentul care mi-a fost aplicat 
până acum. 

Femeia luă hârtiile şi se uită la ele. Erau trei foi de hârtie 
bine împăturite. 

— Nu ştiu ce să fac. Nu înţeleg ce scrie. Nu ştiu italiana şi 
fără ordinul doctorului nu pot face nimic, începu să plângă 
şi puse hârtiile în buzunarul şorţului. Sunteţi american? Mă 
întrebă ea printre lacrimi. 

— Da. Pune-ţi, vă rog, hârtiile pe măsuţa de lângă pat. 

În cameră era întuneric şi răcoare. Aşa cum eram întins pe 
pat vedeam oglinda cea mare în cealaltă parte a camerei, 
dar nu vedeam ce se reflectă în ea. Portarul stătea lângă 
pat. Avea o faţă simpatică şi era foarte amabil. 

— Poţi să pleci, i-am spus. Puteţi pleca şi dumneavoastră, i- 
am spus infirmierei. Cum vă numiţi? 

— Mrs. Walket. 

— Puteţi pleca, Mrs. Walker. Aş vrea să dorm. 

Rămăsei singur în cameră. Era răcoare şi nu mirosea a 
spital. Salteaua era tare şi confortabilă şi stăteam întins, 
nemişcat, respirând abia, fericit că durerea începuse să 
scadă. După câtva timp mi se făcu sete şi găsii lângă pat 
cordonul unei sonerii şi sunai, dar nu veni nimeni. Adormii. 

Când m-am sculai, m-am uitat în jurul meu. Lumina 
soarelui se strecura printre jaluzele. Am văzut garderobul 
cel mare, pereţii goi şi două scaune. Picioarele mele, ţepene 
şi înfăşurate în bandaje murdare, ieşeau afară din pat. Am 
avut grijă să nu le mişc. Mi-era sete şi, întinzându-mă, am 
ajuns la sonerie şi am apăsat pe buton. Am auzit uşa 
întredeschizându-se, m-am uitat şi am văzut o infirmieră. 
Tânără şi drăguță. 

— Bună dimineaţa, îi spusei. 


— Bună dimineaţa, îmi răspunse ea şi se apropie de pat. 
N-am reuşit să găsim pe doctor. E plecat la lacul Como. 
Nimeni nu ştia că o să ne vină un pacient. De fapt dumneata 
ce ai? 

— Sunt rănit. La picioare şi la cap. 

— Cum te cheamă? 

— Henry. Frederic Henry. 

— O să te spăl. Dar cu pansamentul nu putem face nimic 
până nu vine doctorul. 

— Miss Barkley e pe aici? 

— Nu. Nu avem pe nimeni cu numele ăsta. 

— Cine era femeia care a plâns când am venit? 

Infirmiera izbucni în râs: 

— Mrs. Walker. A fost de serviciu azi noapte şi dormea. Nu 
se aştepta să vină cineva. 

În timp ce vorbeam, mă dezbrăcă, şi când fui gol, neavând 
pe mine altceva decât pansamentele, începu să mă spele cu 
mişcări îndemânatice şi delicate. Spălatul acesta îmi făcu 
foarte bine. Eram bandajat în jurul capului şi mă spălă 
peste tot pe lângă bandaj. 

— Unde-ai fost rănit? 

— Pe Isonzo, la nord de Plava. 

— Unde vine asta? 

— La nord de Gorizia. 

Îmi dădui seama că niciunul dintre locurile acestea nu-i 
spuneau nimic infirmierei. 

— Te doare tare? 

— Nu. Acuma nu prea tare. 

Îmi băgă termometrul în gură. 

— Italienii îl pun sub braţ, observai. 

— Nu vorbi. 

Scoase termometrul, se uită la el şi apoi îl scutură. 

— Ce temperatură am? 

— Nu-i nevoie să ştii. 

— "Totuşi, spune-mi ce temperatură am? 

— Aproape normală. 


— Nu fac niciodată febră. Şi picioarele îmi sunt pline de 
fier vechi. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Sunt pline de schije, de şuruburi ruginite, de arcuri de 
saltea şi de alte chestii. 

Dădu din nou din cap şi zâmbi. 

— Dac-ai avea un corp străin-în picior, s-ar inflama şi ai 
face temperatură. 

— Bine. Atunci să vedem ce-o să se mai întâmple. 

leşi din cameră şi se întoarse cu infirmiera cea bătrână. 
Făcură patul amândouă fără să mă dea jos. Lucrul era nou 
pentru mine şi îl găseam foarte bun. 

— Cine conduce spitalul ăsta? 

— Miss Van Campen. 

— Câte infirmiere sunt în spital? 

— Numai noi două. 

— N-or să mai vină şi altele? 

— Or să mai vină câteva. 

— Şi când or să vină? 

— Nu ştiu. Multe mai vrei să ştii, de parcă n-ai fi bolnav. 

— Nu-s bolnav; sunt rănit. 

Făcuseră patul şi acum stăteam într-un aşternut curat şi 
plăcut şi eram acoperit cu un cearşaf. Mrs. Walker ieşi şi se 
întoarse cu o bluză de pijama. M-am îmbrăcat cu ea şi m-am 
simţit curat şi înveşmântat ca lumea. 

— Vă purtaţi grozav de frumos cu mine, spusei. 

Infirmiera, pe care o chema Miss Gage, chicoti. 

— Aş putea să beau un pahar cu apă? Întrebai. 

— Desigur. Şi după aceea ai să iei micul dejun. 

— N-aş vrea să mănânc. V-aş ruga să trageţi jaluzelele. 

Când fură trase jaluzelele, camera, până atunci cufundată 
în semiobscuritate se umplu de lumina strălucitoare a 
soarelui şi, privind pe fereastră, văzui un balcon dincolo de 
care se înălţau acoperişurile de olane şi coşurile caselor. Pe 
deasupra acoperişurilor, pe cerul foarte albastru, lunecau 
nori albi. 


— Nu ştiţi când o să vină şi celelalte infirmiere? 

— De ce? Nu te îngrijim bine? 

— Ba da, sunteţi foarte atente. 

— N-ai vrea să-ţi dau plosca. 

— Să-ncerc. 

Mă ridicară, dar nu fu de nici un folos. După aceea m-am 
întins în pat şi prin uşa deschisă m-am uitat pe balcon. 

— Când o să vină medicul? 

— Când s-o întoarce. Am încercat să telefonăm după el la 
lacul Como. 

— Şi nu mai există şi alţi medici? 

— Ele medicul spitalului nostru. 

Miss Gage aduse o sticlă cu apă şi un pahar. Am băut trei 
pahare pline şi infirmierele mă lăsară singur. M-am uitat 
câtva timp pe fereastră şi apoi am adormit din nou. La 
prânz am mâncat şi după-amiază veni să mă vadă Miss Van 
Campen, directoarea spitalului. 

Nu i-am plăcut şi nici ea nu-mi plăcu. Era o femeie scundă, 
politicos bănuitoare şi prea fudulă pentru funcţia pe care o 
deţinea. Îmi puse o mulţime de întrebări şi avea aerul că 
socoteşte oarecum ruşinos faptul că mă înrolasem în 
armata italiană. 

— Aş putea căpăta vin la masă? O întrebai. 

— Numai dacă medicul vă prescrie să beţi vin. 

— Şi până nu vine medicul nu se poate? 

— Fireşte că nu. 

— Şi intenţionaţi totuşi să-l chemaţi curând? 

— I-am telefonat la lacul Como. Plecă, şi Miss Gage reveni. 

— De ce te-ai purtat urât cu Miss Van Campen? Mă întrebă 
ea, după ce îmi potrivi cu multă îndemânare pansamentul. 

— N-am vrut să mă port urât, dar m-a luat repede. 

— Ea spune că dumneata te-ai purtat ca un îngâmfat şi un 
prost-crescut. 

— Aş, de unde. Dar ce fel de spital e şi ăsta, fără medici? 

— O să vină. l-am telefonat la lacul Como. 

— Dar ce face acolo? Înoată? 


— Nu. Are acolo o clinică. 

— Atunci de ce nu chemaţi un alt medic? 

— Hai-hai. Dac-ai să fii băiat de treabă, o să vină. 

Am trimis după portar şi când a venit, i-am spus, în 
italiană, să-mi aducă de la cârciumă o sticlă de „Cinzano”, 
un fiasco50 de „Chianti51” şi ziarele de seară. Plecă şi se 
întoarse cu sticlele învelite în ziar. Desfăcu pachetul şi, la 
cererea mea, scoase dopul la sticle şi puse vinul şi vermutul 
sub pat. Mă lăsară singur. Stăteam aşa în pat şi citeam 
ziarul - ştirile de pe front şi lista ofiţerilor morţi şi decoraţi. 
Apoi mă aplecai şi luai sticla de „Cinzano” şi o ţinui dreaptă 
pe burtă, simțind răceala sticlei pe piele, şi începui să beau 
puţin câte puţin şi, între două înghiţituri, sticla îmi lăsa o 
urmă de cerc pe burtă şi mă uitam cum se lasă seara afară 
pesta acoperişurile oraşului. Mă uitam cum se învârteau 
rândunelele prin aer, cum zburau liliecii pe deasupra 
acoperişurilor şi beam din sticla de „Cinzano”. 

Miss Gage îmi aduse un pahar cu lapte de pasăre. Când 
intră în cameră, ascunsei sticla de vermut sub pat. 

— Miss Van Campen a spus să ţi se pună puţin sherry în 
laptele de pasăre, zise Miss Gage. N-ar trebui să te porţi 
urât cu ea. Nu mai e tânără şi conducerea spitalului îi dă 
multă bătaie de cap. Mrs. Walker e prea bătrână şi nu-i 
poate fi de nici un folos. 

— E o femeie admirabilă, am zis. Mulţumeşte-i foarte mult 
din partea mea. 

— Îţi aduc imediat masa de seară. 

— Cum vrei, dar nu mi-e foame. 

Când mi-a adus platoul cu mâncare şi l-a pus pe măsuţa de 
lângă pat, i-am mulţumit şi am mâncat puţin. Afară se 
întunecase şi se vedeau fasciculele de lumină ale 
reflectoarelor plimbându-se pe cer. M-am uitat un timp 
afară şi apoi am adormit. Am dormit adânc, dar deodată m- 
am trezit asudat şi înspăimântat şi apoi am adormit din nou, 
încercând să scap de visul care-mi întrerupea somnul. M- 
am trezit iar cu mult înainte de a se lumina de ziuă şi am 


auzit cântând cocoşii şi am rămas treaz până în zori. Eram 
obosit, şi când se lumină de-a binelea, am adormit din nou. 

CAPITOLUL XIV. 

CÂND M-AM TREZIT. camera era inundată de soare. O 
clipă am crezut că sunt iar pe front şi m-am întins în pat. O 
durere ascuţită îmi trecu prin picioare şi, uitându-mă la ele, 
le văzui înfăşurate în bandajele acelea murdare şi atunci 
mi-am dat seama unde sunt. Am întins mâna după sonerie şi 
am apăsat pe buton. Am auzit soneria zbârnâind undeva pe 
coridor şi apoi paşi, pe tălpi de cauciuc, care se apropiau de 
uşă. Era Miss Gage şi în lumina strălucitoare a soarelui 
arăta ceva mai bătrână şi nu chiar atât de drăguță. 

— Bună dimineaţa, spuse ea. Ai dormit bine? 

— Da, mulţumesc. E vreun frizer pe-aici? 

— Intrasem să văd ce mai e cu dumneata şi adormiseşi cu 
asta în pat. 

Deschise uşa dulapului şi-mi arătă sticla de vermut. Era 
aproape goală. 

— Am pus şi cealaltă sticlă de sub pat tot aici, în dulap, 
spuse ea. De ce nu mi-ai cerut un pahar? 

— Mi-era teamă că n-o să-mi dai voie să beau. 

— Aş fi băut şi eu cu dumneata. 

— Eşti o fată admirabilă. 

— Nu-i bine să bei singur spuse ea. Să nu mai faci una ca 
asta. 

— N-am să mai fac. 

— A venit prietena dumitale, Miss Barkley. 

— Chiar a venit? 

— Da. Şi nu-mi place. 

— O să-ţi placă. E grozav de drăguță. 

Miss Gage dădu din cap. 

— Sunt convinsă că e foarte drăguță. N-ai putea să te 
întorci pe partea asta? Aşa. O să te spăl ca să fii curat 
pentru micul dejun. 

Mă spălă cu prosopul, cu săpun şi cu apă caldă Ridică 
umărul. Aşa, foarte bine. 


— N-ar putea să vină frizerul înainte de a lua micul dejun? 

— O să trimit portarul după el. leşi şi apoi se-ntoarse. 

S-a dus să-l aducă, spuse şi muie prosopul în ligheanul cu 
apă. 

Portarul veni cu frizerul. Era un om cam de vreo 50 de ani, 
cu mustăţile răsucite în sus. Miss Gage îşi termină treaba şi 
ieşi. Frizerul îmi săpuni faţa şi începu să mă bărbierească. 
Avea un aer solemn şi nu scotea o vorbă. 

— Ce-i cu dumneata? Ce se mai aude? L-am întrebat. 

— Ce să se audă? 

— Orice. Ce se mai întâmplă prin oraş? 

— Suntem în vreme de război, zise el. Duşmanul ascultă. 

M-am uitat la el. 

— Nu mişcaţi capul, adăugă frizerul şi continuă să mă 
bărbierească. Nu vă spun nimic. 

— Ce-i cu dumneata? L-am întrebat. 

— Sunt italian. Şi n-am nici un fel de relaţii cu duşmanul. 

L-am lăsat în plata Domnului. Dacă era nebun, cu cât 
scăpăm mai repede de briciul lui, cu atât mai bine. O dată 
am încercat să mă uit mai atent la el. 

— Luaţi seama, mi-a spus. Briciul e ascuţit. 

Când termină, îi plătii şi-i dădui şi o jumătate de liră 
bacşiş. Îmi dădu bacşişul înapoi. 

— Nu primesc. Nu sunt pe front, dar sunt totuşi italian. 

— leşi dracului afară. 

— Cu voia dumneavoastră, spuse şi-şi înveli bricele într-un 
jurnal. leşi şi lăsă cele cinci monede de aramă pe măsuţa de 
lângă pat. Sunai. Veni Miss Gage. 

— Vrei să-i spui portarului să vină până la mine? 

— Desigur. 

Veni portarul. Încerca să-şi stăpânească râsul care-l 
podidise. 

— Ce-i cu frizerul ăsta? E nebun? 

— Nu, signorino52, s-a înşelat. Nu înţelege prea bine cei 
se spune şi a crezut că sunteţi un ofiţer austriac. 

— Aha, făcui eu. 


— Ha-ha-ha, râdea portarul. Ce caraghioslâc. O mişcare să 
fi făcut dumneavoastră, zicea frizerul, şi v-ar fi. Şi-şi trecu 
degetele peste gâtlej. Ha-ha-ha. Portarul încerca să se 
stăpânească şi nu putea. Şi când i-am spus că nu sunteţi 
austriac. Ha-ha-ha. 

— Ha-ha-ha, îl îngânai eu iritat. Ce vesel ar fi fost dacă mi- 
ar fi tăiat gâtul. Ha-ha-ha. 

— Nu, signorino. Nu, n-ar fi făcut-o. Îi era tare frică de 
dumneavoastră crezând că sunteţi austriac. Ha-ha-ha. 

— Ha-ha-ha. la ieşi afară. 

leşi şi l-am auzit cum râde pe coridor. Se apropiau nişte 
paşi. M-am uitat spre uşă. Era Catherine Barkley. Intră şi se 
apropie de patul meu. 

— Hello, dragul meu, spuse ea. 

Arăta proaspătă, tânără şi foarte frumoasă. Mă gândeam 
că nu mai văzusem niciodată o femeie atât de frumoasă. 

— Hello, i-am răspuns. Cum am văzut-o, m-am şi 
îndrăgostit de ea. Şi am fost cuprins de o adâncă tulburare. 
Ea s-a uitat spre uşă şi, văzând că nu vine nimeni, s-a aşezat 
pe marginea patului, s-a aplecat şi m-a sărutat. Am tras-o 
spre mine şi am sărutat-o şi am simţit cum îi bate inima. 

— Dragostea mea, ce minunat e că ai venit. 

— N-a fost prea greu. S-ar putea să fie mai greu să rămân. 

— Trebuie să rămâi, i-am spus. Eşti adorabilă. Eram nebun 
după ea. Nu-mi venea să cred că e într-adevăr acolo şi o 
ţineam strâns în braţe. 

— Nu trebuie, spuse ea. Nu eşti încă sănătos. 

— Ba da. Sunt. Vino. 

— Nu, nu, eşti încă slăbit. 

— Ba nu. Nu sunt. le rog. 

— Chiar mă iubeşti? 

— 'Te iubesc cu adevărat. Sunt nebun după tine. Vino, te 
TOg. 

— Ascultă cum ne bat inimile. 

— Nu-mi pasă cum ne bat inimile. Te vreau. le vreau. Mă 

înnebuneşti. 


— Şi chiar mă iubeşti? 

— Nu mai spune asta mereu. Vino. Te rog, te rog, 
Catherine. 

— Bine, dar numai un minut. 

— Bine, închide uşa. 

— Nu se poate. N-ar trebui. 

— Hai, vino. Taci. Vino, te rog. 

Catherine şedea pe un scaun, lângă pat. Uşa care dădea 
spre coridor era deschisă. Nebunia îmi trecuse şi mă 
simţeam mai bine ca oricând. 

Mă întrebă: 

— Acuma mă crezi că te iubesc? 

— O, eşti încântătoare, i-am răspuns. Trebuie să rămâi. Nu 
se poate să te trimită de-aici. Te iubesc nebuneşte. 

— Trebuie să fim foarte prudenţi. A fost o nebunie ce-am 
făcut. Nu se poate să mai facem aşa ceva. 

— Ba da, la noapte. 

— Va trebui să fim foarte prudenţi. Trebuie să fii prudent 
când mai e cineva de faţă. 

— Voi fi. 

— Trebuie să fii. Dragostea mea. Chiar mă iubeşti, nu-i aşa 
că mă iubeşti? 

— Nu mai spune mereu asta Nici nu ştii cât de rău îmi 
face. 

— Atunci voi fi atentă. Nu vreau să-ţi fac nici un rău. Şi 
acum trebuie să plec, dragul meu, chiar trebuie. 

— Întoarce-te repede. 

— Când am să pot, mă întorc. 

— La revedere. 

— La revedere, dragul meu. 

Plecă. Dumnezeu mi-e martor că nu voiam să mă 
îndrăgostesc de ea. Nu voiam să mă îndrăgostesc de 
nimeni. Dar Dumnezeu mi-e martor că mă îndrăgostisem şi 
stăteam întins în patul acela din camera spitalului din 
Milano şi tot felul de gânduri îmi treceau prin minte şi mă 


simţeam admirabil şi, în cele din urmă, Miss Gage intră în 
cameră. 

— Vine medicul, îmi spuse ea. A telefonat de la lacul Como. 

— Când va fi aici? 

— Azi după-amiază. 

CAPITOLUL XV. 

PÂNĂ DUPĂ AMIAZĂ nu se mai întâmplă nimic. Medicul 
era un om mărunţel şi tăcut, căruia războiul părea să-i dea 
o mulţime de griji. Cu un dezgust delicat şi rafinat îmi 
extrase din coapse câteva schije de oţel. Se folosea de un 
anestezic local, se chema ceva cu „zăpadă” şi care îngheţa 
țesuturile, înlăturând durerea până în clipa când sonda, 
scalpelul sau penseta treceau dincolo de țesuturile 
îngheţate. Cât şi până unde se simţea efectul anesteziei ştia 
precis numai pacientul, aşa că delicateţea fragilă a 
medicului fu repede epuizată şi el socoti că ar fi mai bine să 
fac o radiografie. Investigația nu dăduse rezultate 
satisfăcătoare. 

Mi se făcu radiografia la „Ospedale Maggiore”53. Medicul 
de acolo era un om vioi, priceput şi vesel. Aveau un aparat 
cu ajutorul căruia, dacă-ţi ridicai puţin umerii, puteai vedea 
singur pe ecran corpurile străine din propriul tău corp. 
Radiografiile aveau să fie trimise la spital. Medicul îmi ceru 
să scriu în carnetul lui numele meu, regimentul şi o 
cugetare oarecare. Îmi spuse că schijele acelea erau urâte, 
dezgustătoare şi grosolane. Austriecii erau nişte lepădături. 
Câţi omorâsem? Nu omorâsem nici un austriac, dar, dorind 
să-i fiu pe plac, i-am spus că am omorât o mulţime. Miss 
Gage era cu mine, şi medicul o luă de mijloc şi-i spuse că e 
mai frumoasă decât Cleopatra. A înţeles ce i-a spus? 
Cleopatra, regina Egiptului, Da, pe Dumnezeu, că era. Ne- 
am întors la spital cu ambulanţa, şi după un urcuş anevoios, 
m-am văzut din nou în pat. Clişeele sosiră în după-amiaza 
aceea. Medicul spusese că, negreşit, aveau să fie gata după- 
amiază şi se ţinuse de cuvânt. Catherine Barkley mi le 


arătă. Le scoase din plicurile lor roşii şi le ţinu în lumină şi 
amândoi ne uitarăm la ele. 

— Asta-i piciorul tău drept, spuse ea. Şi puse clişeul la loc 
în plic. Şi ăsta-i cel stâng. 

— Pune-le deoparte şi vino aici, pe pat. 

— Nu pot. Le-am adus doar pentru câteva minute ca să ţi 
le arăt. 

Plecă şi rămăsei singur. După-amiaza era caldă şi mă 
plictisisem de atâta stat în pat. Am trimis portarul să-mi 
aducă ziarele, toate ziarele pe care le putea găsi. 

Până să se întoarcă portarul veniră să mă vadă trei medici. 
Am observat că medicii care nu reuşesc în cariera lor au 
tendinţa de a căuta tovărăşia şi ajutorul altor medici ca ei 
când e vorba de vreo consultaţie. Medicul care nu-i în stare 
să-ţi scoată cum trebuie apendicele o să-ţi recomande un alt 
medic, care nu va fi în stare să-ţi opereze ca lumea nici 
amigdalele. Din această categorie făceau parte şi cei trei 
medici. 

— Iată-l şi pe tânărul nostru, spuse medicul cu mâini 
delicate care mă operase. 

— Cum te simţi! Mă întrebă cel de-al doilea medic, un om 
înalt, slab şi cu barbă. Cel de-al treilea medic, care avea în 
mână plicurile roşii cu radiografiile mele, nu rosti nici un 
cuvânt. 

— Îi scoatem pansamentul? Întrebă medicul cu barbă. 

— Fireşte. Soră, scoate-i pansamentul, te rog, spuse 
medicul-şef către Miss Gage. 

Miss Gage îmi scoase pansamentul. Mă uitai la picioare. La 
spitalul de campanie arătau ca nişte cârnaţi nu prea 
proaspeţi. Acuma rana prinsese coajă, genunchiul era 
umflat şi albicios, pulpa era scobită, dar nu aveam puroi. 

— Arată foarte bine, spuse medicul-şef. Bine şi frumos. 

— Înâm, făcu medicul cu barbă. 

Cel de-al treilea se uită peste umărul medicului-şef. 

— Vrei să îndoi genunchiul? Mă întrebă medicul cu barbă. 

— Nu pot. 


— Încercăm să vedem cum merge articulaţia? Întrebă 
medicul cu barbă. Pe mâneca tunicii lui, deasupra celor trei 
stele, avea un galon. Asta însemna că e căpitan de rangul 
întâi. 

— Desigur, spuse medicul-şef. 

Doi dintre medici îmi apucară cu grijă piciorul drept şi mi-l 
îndoiră. 

— Mă doare, le-am zis. 

— Bine, bine. Şi mai mult, doctore. 

— Ajunge, le-am spus. Mai mult nu se poate. 

— Articulaţie cu mobilitate redusă, spuse căpitanul de 
rangul întâi. Se îndreaptă din mijloc. Dacă eşti bun, 
doctore, aş putea să văd încă o dată radiografia? 

Cel de-al treilea medic îi întinse unul dintre clişee. 

— Nu, piciorul stâng te rog. 

— Asta-i piciorul stâng, doctore. 

— Ai dreptate Mă uitasem din alt unghi. Înapoie 
radiografia şi, luând celălalt clişeu, îl examina câteva 
minute Vezi doctore? Zise el şi arătă unul dintre corpurile 
străine care se vedea rotund şi limpede în lumină. 

Amândoi medicii examinară radiografia cu atenţie. 

— N-aş putea spune decât un singur lucru, zise căpitanul 
de rangul întâi. Că e o chestiune de timp. Trei sau poate 
şase luni. 

— Fără îndoială, trebuie să se refacă lichidul sinovial. 

— Fireşte. E o chestiune de timp. Eu n-aş putea, în deplină 
conştiinţă, deschide un genunchi ca acesta înainte ca schija 
să se fi închistat. 

— Sunt cu totul de aceeaşi părere, doctore. 

— Şi de ce şase luni? Am întrebat. 

— Pentru că trebuie să treacă şase luni ca schija să se 
închisteze şi după aceea genunchiul va putea fi deschis fără 
nici un risc. 

— Nu cred, am zis. 

— Spune-mi, tinere, vrei să rămâi fără genunchi? 

— Da. 


— Cum? 

— Vreau să mi-l tăiaţi şi să-mi puneţi în locul lui un cârlig. 

— Ce vrei în loc? Un cârlig? 

— Glumeşte, spuse medicul-şef. Mă bătu cu delicateţe pe 
umăr. Nu vrea să rămână fără genunchi. E un tânăr foarte 
viteaz. A fost propus pentru medalia de argint. 

— Felicitările mele, spuse căpitanul de rangul întâi. Îmi 
strânse mâna. Iot ceea ce pot spune e că, pentru a fi sigur 
de reuşită, trebuie să aştepţi cel puţin şase luni înainte de a 
te opera la un genunchi ca ăsta. Fireşte că eşti liber să fii şi 
de altă părere. 

— Vă mulţumesc foarte mult, i-am zis. Voi ţine seama de 
părerea dumneavoastră. 

Căpitanul de rangul întâi se uită la ceas. 

— Trebuie să plecăm, anunţă el. Multă sănătate. 

— Vă salut şi vă mulţumesc foarte mult. 

Am dat mâna cu cel de-al treilea medic: Capitano Varini - 
tenente Enry, şi ieşiră toţi trei din cameră. Am strigat-o pe 
Miss Gage. A venit şi i-am spus: 

— Cheamă-l, te rog, înapoi pe medicul-şef. Numai o clipă. 

Medicul-şef se întoarse, cu chipiul în mână şi se apropie de 
pat. 

— Ai vrut să-mi spui ceva? 

— Da. Nu pot aştepta şase luni ca să fiu operat. Doamne, 
Dumnezeule, aţi stat vreodată şase luni în pat? 

— N-ai să stai în pat tot timpul. Întâi o să faci helio-terapie 
şi apoi o să poţi merge în cârjă. 

— Să aştept şase luni şi abia după aceea să mă operez? 

— În felul ăsta suntem siguri de reuşită. Corpurile străine 
trebuie să se închisteze şi lichidul sinovial să se refacă. 
După aceea, deschiderea genunchiului nu va prezenta nici 
un pericol. 

— Şi credeţi că trebuie să aştept atât de mult? 

— Aşa e mai sigur. 

— Cine-i căpitanul de rangul întâi? 

— Un excelent chirurg din Milano. 


— E căpitan de rangul întâi, nu-i aşa? 

— Da, dar e un chirurg excelent. 

— Nu vreau să mă las măcelărit de un căpitan de rangul 
întâi. Dacă ar fi fost ceva de capul lui, ar fi fost maior. Ştiu 
eu ce înseamnă să fii căpitan de rangul întâi. 

— E un chirurg excelent şi ţin la părerea lui mai mult 
decât la părerea oricărui alt chirurg. 

— N-aş putea fi văzut şi de un alt chirurg? 

— Ba da, dacă ţii. În ceea ce mă priveşte, însă, eu aş urma 
sfatul doctorului Varella. 

— N-aţi putea chema un alt chirurg să mă vadă? 

— Îl voi chema pe Valentini. 

— Cine-i Valentini? 

— Un chirurg de la „Ospedale Maggiore”. 

— Bine. Vă sunt recunoscător. Mă înţelegeţi, doctore, nu 
pot sta şase luni în pat. 

— N-o să stai numai în pat. Mai întâi vei face helio-terapie. 
Apoi, exerciţii mai uşoare. Şi apoi, când schija va fi 
închistată, vei fi operat. 

— Da, dar nu pot să aştept şase luni. 

Medicul îşi mângâie cu degetele lui delicate chipiul şi 
zâmbi. 

— Chiar te grăbeşti atât de tare să te întorci pe front? 

— De ce nu? 

— Asta e foarte frumos. Eşti un tânăr viteaz. Se aplecă şi 
mă sărută cu multă delicateţe pe frunte. O să-l chem pe 
Valentini. Nu te necăji şi nu fi neliniştit. Să fii cuminte. 

— N-aţi vrea să beţi ceva? Îl întrebai. 

— Nu, mulţumesc. Nu beau niciodată alcool. 

— Un păhărel numai. 

Am sunat portarul să ne-aducă pahare. 

— Nu, mulţumesc. Mă aşteaptă. 

— La revedere, am zis. 

— La revedere. 

Două ore mai târziu intră la mine în rezervă doctorul 
Valentini. Era foarte grăbit, şi vârfurile mustăţii îi erau 


răsucite drept în sus. Avea grad de maior, faţa îi era arsă de 
soare şi râdea mereu. 

— Cum ai căpătat porcăria asta? Mă întrebă el. la să văd 
radiografiile. Mda. Mda. Asta e. Altfel, eşti sănătos tun. 
Cine-i fata asta frumoasă? E prietena dumitale? Bâănuiam 
eu. Ce porcărie şi cu războiul ăsta. Aici simţi ceva? Eşti un 
băiat viteaz. O să te fac eu mai bine ca înainte. Aici doare? 
Cred şi eu că doare. Ce le mai place medicilor ăstora să te 
facă să te doară! Şi ce tratament ai urmat până acuma? 
Fata vorbeşte italiana? Ar trebui să înveţe. Ce fată drăguță! 
Aş putea s-o învăţ eu. Tare aş vrea şi eu să fiu bolnav aici. 
Mai bine nu, dar aş putea s-o asist la naştere pe gratis. 
Înţelege ce-i spun? O să-ţi facă un băiat drăguţ. O fetiţă 
blondă, aşa ca ea. Bine. E-n regulă. Ce fată frumoasă! 
Întreab-o dacă nu vrea să luăm masa diseară împreună. Nu, 
n-o să ţi-o răpesc. Mulţumesc. Mulţumesc foarte mult, 
domnişoară. Asta-i tot. Asta era tot ce voiam să ştiu. Mă 
bătu pe umăr. Lasă pansamentul aşa, nu-l mai pune la loc. 

— N-aţi vrea să beţi ceva, domnule doctor? 

— Să beau ceva? Fireşte că vreau. Şi chiar ceva mai mult. 
Unde-i băutura? 

— În dulap. Miss Barkley o să ne dea sticla. 

— În sănătatea dumitale. În sănătatea dumitale, Miss. Ce 
fată frumoasă! O să-ţi aduc un coniac mai bun decât ăsta. 
Se şterse pe mustăţi. 

— Când credeţi că puteţi opera? 

— Mâine dimineaţă. Nu înainte. Trebuie să fii cu stomacul 
gol. Să ţi se dea un purgativ. O să-i dau bătrânei de jos toate 
instrucţiunile necesare. La revedere. Ne vedem mâine. O 
să-ţi aduc un coniac mai bun decât ăsta. Aici eşti instalat 
foarte bine. La revedere. Pe mâine. Să dormi bine. O să vin 
devreme. 

Din prag îmi făcu semn cu mâna, mustăţile îi erau răsucite 
cu vârfurile în sus, iar faţa lui bronzată, numai zâmbet. Pe 
mâneca tunicii avea un pătrat de fir, cu o stea în mijloc, căci 
era maior. 


CAPITOLUL XVI. 

ÎN NOAPTEA ACEEA intră în cameră un liliac prin uşa 
deschisă înspre balcon, pe unde priveam noaptea care 
coborâse peste acoperişurile oraşului. Stăteam în întuneric 
şi camera nu era luminată decât de slaba licărire a 
becurilor din oraş şi liliacul nu se sperie, ci se învârti prin 
cameră ca şi cum ar fi fost pe-afară. Stăteam întinşi în pat 
şi-l priveam şi cred că nu ne-a observat, fiindcă nu ne-am 
mişcat deloc. După ce ieşi, fascicolul de lumină al unui 
proiector se plimbă pe cer şi dispăru şi se făcu din nou 
întuneric. Briza nopţii începu să adie şi îi auzirăm vorbind 
pe acoperişul vecin, pe observatorii de la artileria 
antiaeriană. Se făcuse rece şi-şi puneau mantalele pe ei. Mă 
preocupa gândul că ar putea să vină cineva dar Catherine 
îmi spuse că toată lumea dormea. La un moment dat am 
adormit şi când m-am trezit nu mai era lângă mine şi am 
auzit-o mergând pe coridor şi uşa se deschise şi Catherine 
veni în pat să-mi spună că totul era în regulă, că fusese jos 
şi toţi dormeau. Ascultase la uşa lui Miss Van Campen şi o 
auzise cum respira în somn. Adusese biscuiţi şi i-am mâncat 
şi am băut vermut. Ni se făcuse tare foame dar îmi zicea va 
trebui să dau afară totul Am adormit dimineaţă când se 
lumina şi când m-am trezit, plecase din nou. Se-ntoarse, 
proaspătă şi încântătoare, şi se aşeză pe pat şi soarele 
răsări şi eu aveam termometrul în gură şi se simţea până la 
noi mirosul de rouă de pe acoperişurile vecine şi după 
aceea, mirosul cafelei pe care o făceau oamenii de la 
antiaeriană de pe acoperişul vecin. 

— Aş vrea să mergem să ne plimbăm, spuse Catherine. Te- 
aş împinge eu dacă am avea un fotoliu pe rotile. 

— Şi în fotoliu cum aş ajunge? 

— Am vedea noi. 

— Am putea merge în parc să luăm acolo micul dejun. M- 
am uitat afară prin uşa deschisă. 

— Şi acuma, zise ea, hai să te pregătim pentru vizita 
amicului tău, doctorul Valentini. 


— Mi s-a părut un tip grozav. 

— Mie nu-mi place tot atât de mult ca şi ţie dar cred că e 
un medic foarte priceput. 

— Vino înapoi în pat, Catherine. Te rog. 

— Nu se poate. N-am petrecut o noapte frumoasă? 

— Şi-n noaptea asta ai să fii de serviciu? 

— Probabil c-o să fiu. Dar n-o să mă mai doreşti. 

— Ba da, o să te doresc. 

— Nu, n-ai să mă doreşti. N-ai mai fost operat niciodată. 
Nu ştii cum e. 

— O să mă simt foarte bine. 

— O să-ţi fie rău şi n-o să-ţi pese de mine. 

— Atunci vino înapoi, acuma. 

— Nu vin, spuse ea. Trebuie să-ţi pun la zi foaia de 
temperatură, dragul meu, şi să te pregătesc. 

— Nu mă iubeşti cu adevărat, dacă m-ai iubi, ai veni. 

— Prostuţule. Mă sărută. Cu temperatura stai bine. 
Temperatura ta e totdeauna normală. Să ştii că aio 
temperatură adorabilă. 

— La tine totul e adorabil. 

— O, nu. Tu chiar ai o temperatură adorabilă. Sunt grozav 
de mândră de temperatura ta. 

— Copiii noştri vor avea şi ei, probabil, o temperatură 
excelentă. 

— Copiii noştri vor avea, probabil, o temperatură afurisită. 

— Ce trebuie să faci ca să mă pregăteşti pentru vizita lui 
Valentini? 

— Nu prea multe lucruri. Dar foarte neplăcute. 

— Aş vrea să nu trebuie să le faci tu. 

— Eu însă vreau. Nu vreau să te atingă nimeni în afară de 
mine. Sunt o proastă şi mă-nfurii dacă te atinge cineva. 

— Chiar şi Ferguson? 

— Mai ales Ferguson şi Gage, şi cealaltă, cum o cheamă? 

— Walker? 

— Aşa. Acuma sunt prea multe infirmiere. Ar trebui să mai 
vină ceva bolnavi, dacă nu, o să ne trimită de-aici. Suntem 


patru infirmiere. 

— Poate c-o să mai vină bolnavi. Au nevoie de multe 
infirmiere. Spitalul e mare. 

— Sper să mai vină bolnavi. Ce m-aş face dacă m-ar trimite 
de-aici? Şi-o să mă trimită dacă n-o să mai vină nimeni. 

— Atunci aş pleca şi eu. 

— Nu vorbi prostii. Nu poţi pleca încă. Dar fă-te bine, 
dragul meu, cât mai repede şi o să plecăm undeva. 

— Şi după aceea? 

— Poate că se va termina şi războiul. Nu poate ţine o 
veşnicie. 

— O să mă fac bine. Valentini o să mă pună pe picioare. 

— Ar trebui, cu asemenea mustăţi. Ştii, dragul meu, când o 
să-ţi dea eter, gândeşte-te la altceva. Nu la noi. Pentru că 
sub influenţa anestezicului devii foarte vorbăreţ. 

— Şi la ce să mă gândesc? 

— La orice. La orice, dar numai la noi nu. Gândeşte-te la 
părinţii tăi. Sau chiar la vreo altă femeie. 

— Asta nu. 

— Atunci spune rugăciuni. Asta o să facă impresie grozavă. 

— Poate că n-o să vorbesc. 

— Asta se poate. Se întâmplă de multe ori să nu vorbeşti. 

— Nu voi vorbi. 

— Nu te lăuda, dragul meu. Te rog, nu te lăuda. Eşti atât 
de drăguţ încât de ce să te lauzi. 

— N-o să scot nici un cuvânt. 

— Acum te lauzi, dragul meu. Ştii că n-ai nevoie să te lauzi. 
Când o să-ţi spună să respiri adânc, să începi să reciţi o 
rugăciune sau o poezie sau orice altceva. În felul acesta o să 
te porţi frumos şi voi fi foarte mândră de mine. Oricum sunt 
mândră de tine. Ai o temperatură adorabilă şi dormi ca un 
băieţaş, îmbrăţişând perna de parcă ar fi eu. Sau e vorba de 
vreo altă femeie? De vreo italiancă frumoasă? 

— Nu, de tine. 

— Desigur că de mine e vorba. Ah, cât de mult te iubesc şi 
Valentini o să-ţi facă piciorul cum trebuie. Mă bucur că nu 


trebuie să asist la operaţie. 

— Şi ai să fii de serviciu la noapte. 

— Da, dar n-o să-ţi pese. 

— Să vedem. 

— Aşa, dragul meu. Acum eşti curat şi pe dinăuntru şi pe 
dinafară. Spune-mi, câte femei ai iubit? 

— Niciuna. 

— Nici pe mine? 

— Pe tine, da. 

— Şi câte altele, de-adevărat? 

— Niciuna. 

— Cu câte alte femei te-ai, cum zici tu. Te-ai culcat? 

— Cu niciuna. 

— Acum mă minţi. 

— Da. 

— Bine. Continuă să mă minţi. Asta şi vreau. Erau 
drăguţe? 

— Nu m-am culcat cu niciuna. 

— Bine, bine. Erau tare ispititoare? 

— Nu ştiu. 

— Eşti numai al meu. Asta-i adevărat şi n-ai fost niciodată 
ăl nici unei alte femei. Şi nici nu-mi pasă dac-ai fost. Nu mi-e 
teamă de ele dar să nu-mi vorbeşti de ele. Când un bărbat 
se culcă cu o femeie, când îi spune ea cât trebuie să 
plătească? 

— Nu ştiu. 

— Fireşte că nu ştii. Şi-i spune că-l iubeşte? Asta te rog să- 
mi spui. Vreau să ştiu lucrul ăsta. 

— Da, îi spune. Dacă vrea el. 

— Şi el îi spune c-o iubeşte? Te rog să-mi spui. E foarte 
important. 

— Dacă vrea, îi spune. 

— Dar tu n-ai spus aşa ceva niciodată? 

— Nu. 

— Nu, spune-mi adevărul. 

— Nu, am minţit-o eu. 


— N-ai spus, zise ea. Ştiam eu că n-ai spus niciodată aşa 
ceva. Ah, te iubesc, dragul meu, te iubesc. 

Afară, soarele se înălţase deasupra acoperişurilor şi 
vârfurile turnurilor catedralei străluceau în bătaia luminei. 
Eram curat pe dinăuntru şi pe dinafară şi aşteptam să vină 
medicul. 

— Vasăzică aşa, zise Catherine. Femeia spune ce vrea 
bărbatul să i se spună? 

— Nu întotdeauna. 

— Eu însă aşa am să fac. Am să spun tot ce-ai să vrei tu să 
spun şi am să fac tot ce-ai să doreşti tu să fac şi aşa n-ai să 
mai doreşti niciodată o altă femei, nu-i aşa? Se uita la mine 
cu un aer foarte fericit. Am să fac ce-ai să vrei şi-am să spun 
ce-ai să vrei şi-aşa o să-nving, nu? 

— Da. 

— Ce-ai vrea să fac, acum că te-am pregătit pentru vizita 
medicului? 

— Să vii înapoi în pat. 

— Bine, vin. 

— O, draga mea, draga, draga mea. 

— Vezi, fac tot ce vrei tu. 

— Eşti fermecătoare. 

— Mi-e teamă că încă nu mă pricep prea bine. 

— Eşti adorabilă. 

— Vreau ce vrei tu. Eu nu mai sunt deloc. Nu mai sunt 
decât ceea ce doreşti tu să fiu. 

— Dragostea mea. 

— Mă pricep, nu-i aşa? Şi nu mai doreşti nici o altă femeie 
în afară de mine? 

— Nu. 

— Vezi? Sunt ascultătoare şi fac tot ce vrei tu. 

CAPITOLUL XVII. 

CÂND M-AM TREZIT după operaţie, mi-am dat seama că 
nu încetasem nici o clipă să trăiesc. Nu încetezi să trăieşti. 
Te adorm numai. Nu seamănă deloc cu moartea ci e doar o 
absenţă provocată chimic, ca să nu simţi nimic şi apoi e ca şi 


cum te-ai fi îmbătat, numai că atunci când verşi nu dai afară 
decât fiere şi după aceea nu te simţi mai bine. La capătul 
patului văzui doi saci de nisip. Atârnau de nişte vergele 
înfipte în ghips. După câtva timp o văzui pe Miss Gage care 
mă întrebă: 

— Şi acuma cum te simţi? 

— Mai bine. 

— Ţi-a operat genunchiul extraordinar de bine. 

— Cât a ţinut? 

Două ore şi jumătate. 

— Am spus vreo prostie? 

— Nimic. Nu vorbi. Stai liniştit. 

Mi-era rău. Catherine avusese dreptate. N-avea nici o 
importanţă cine era de serviciu în noaptea aceea. 

În afară de mine mai erau acum în spital încă trei bolnavi. 
Un băiat slăbuţ de la Crucea Roşie, originar din Georgia, 
suferind de malarie; un băiat drăguţ, slăbuţ şi el, originar 
din New York care avea malarie şi gălbinare şi un tip grozav 
care încercase să desfacă focosul unui şrapnel, ca să-l 
păstreze ca amintire. Şrapnelele acestea erau folosite de 
austrieci în luptele din munţi şi aveau un focos care 
funcţiona după lansare şi exploda la cea mai mică atingere. 

Toate infirmierele ţineau mult la Catherine Barkley pentru 
că făcea oricând serviciu de noapte. Avea foarte puţin de 
lucru cu bolnavii de malarie, iar băiatul care desfăcuse 
focosul era un prieten de-al nostru şi nu suna noaptea decât 
dacă avea absolută nevoie de ceva şi eram întotdeauna 
împreună în clipele ei de răgaz. O iubeam foarte mult şi ea 
mă iubea. În timpul zilei dormeam şi când eram treji ne 
trimiteam bileţele prin Ferguson. Ferguson era o fată 
admirabilă. Nu ştiam altceva despre ea decât că avea un 
frate în divizia a cincizeci şi doua, un frate în Mesopotamia 
şi că se purta foarte frumos cu Catherine Barkley. 

— Ai să vii la nunta noastră, Fergy? Am întrebat-o odată. 

— Voi n-o să vă căsătoriţi niciodată. 

— Ba o să ne căsătorim. 


— Nu, niciodată. 

— De ce nu? 

— O să vă certaţi înainte de-a vă căsători. 

— Nu ne certăm niciodată. 

— Aveţi încă timp. 

— Nu ne certăm. 

— Atunci ai să mori. Ori o să te cerţi cu ea ori ai să mori. 
Întotdeauna e aşa. Nu te căsătoreşti. 

Am vrut s-o iau de mână. 

— Nu m-atinge, spuse ea. Nu plâng. Cu voi poate c-o să fie 
altfel. Dar, bagă de seamă, să nu-i faci vreun pocinog. Dacă 
îi faci, te omor. 

— N-am să-i fac niciodată. 

— Bine, bagă de seamă. Sper că o s-o scoateţi voi la capăt. 
Sunteţi fericiţi? 

— Da. Suntem fericiţi. 

— Atunci să nu vă certaţi şi vezi să nu-i faci vreun pocinog. 

— N-am să-i fac niciuna nici alta. 

— Bagă de seamă. Nu vreau s-o văd cu un copil din ăştia, 
de război. 

— Eşti o fată admirabilă, Fergy. 

— Nu-s. Şi nu încerca să mă linguşeşti. Cum te mai simţi 
cu piciorul? 

— Foarte bine. 

— Şi cu capul? Mă atinse pe creştet cu vârful degetelor. 
Avui aceeaşi senzaţie ca şi atunci când îţi amorţeşte 
piciorul. 

— Nu m-a durut niciodată. 

— O lovitură ca asta ar fi putut să te scoată din minţi. Şi nu 
te doare niciodată? 

— Nu. 

— Eşti un tânăr norocos. Ai terminat scrisoarea? Cobor. 

— Uite-o. 

— Ar trebui să-i ceri să nu mai facă noaptea de serviciu 
câtva timp. E foarte obosită. 

— Bine. Am s-o rog. 


— Aş putea să fac eu de serviciu, dar nu mă lasă. Celelalte 
sunt bucuroase că vrea să facă de serviciu. Ar trebui s-o mai 
laşi să se odihnească puţin. 

— Bine. 

— Miss Van Campen spune că dormi întotdeauna până la 
amiază. 

— Aşa. 

— Ar fi bine s-o laşi câtva timp să nu mai facă de serviciu 
noaptea. 

— Aş vrea să o las. 

— Nu vrei. Dar dacă ai să obţii asta de la ea, o să te stimez. 

— O să obţin. 

— Nu cred. 

Luă bileţelul şi plecă. Am sunat, şi imediat Miss Gage a 
intrat în cameră. 

— Ce este? 

— Voiam să stau de vorbă cu dumneata. Nu crezi că Miss 
Barkley ar trebui să mai înceteze pentru un timp să facă 
noaptea de serviciu? Arată foarte obosită. De ce e întruna 
de serviciu de atât de multă vreme? 

Miss Gage se uită lung la mine. 

— Îţi sunt prietenă, zise ea. N-ar trebui să-mi vorbeşti aşa. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu face pe prostul. Asta a fost tot ce-ai vrut? 

— Nu bei un vermut? 

— Cu plăcere. Dar după aceea trebuie să plec. Scoase 
sticla din dulap şi-mi aduse un pahar. 

— la dumneata paharul. Eu o să beau din sticlă. 

— În sănătatea dumitale, spuse Miss Gage. 

— Şi ce zicea Miss Van Campen despre faptul că dorm 
până la amiază? 

— Nimic, vorbea şi ea aşa. Spunea că dumneata eşti 
pacientul nostru privilegiat. 

— Dracu s-o ia. 

— Nu-i rea, zise Miss Gage. E doar bătrână şi plină de 
toane. Nu i-ai plăcut de la început. 


— Ştiu. 

— Mie, dimpotrivă. Sunt prietena dumitale. Să nu uiţi asta. 

— Eşti grozav de drăguță. 

— Nu-s. Las' că ştiu eu cine crezi dumneata că e drăguță. 
Dar îţi sunt prietenă. Cum mai merge cu piciorul? 

— Foarte bine. 

— O să-ţi aduc apă minerală rece ca să torni pe deasupra. 
Trebuie să te mănânce sub ghips. Acuma e foarte cald. 

— Eşti grozav de drăguță. 

— Te mănâncă tare? 

— Nu. Merge. 

— O să-ţi potrivesc sacii de nisip mai bine. Se aplecă. Îţi 
sunt prietenă, să ştii. 

— Ştiu că-mi eşti prietenă. 

— Nu, nu ştii. Dar într-o bună zi ai să ştii. Catherine 
Barkley nu mai făcu de serviciu trei nopţi, şi după aceea 
reveni. Era ca şi cum ne-am fi întâlnit după ce fiecare din 
noi ar fi fost plecat într-o lungă călătorie. 

CAPITOLUL XVIII. 

VARA FU MINUNATA. Când am avut voie să ies din casă, 
ne-am dus o dată la plimbare cu trăsura prin parc. Îmi aduc 
aminte trăsura, calul mergând la pas, spatele birjarului, sus 
pe capră, jobenul lui de lac şi pe Catherine Barkley şezând 
lângă mine. Când ni se atingeau mâinile, fie şi vârful 
degetelor, ne cuprindea o dorinţă de nestăpânit. Apoi când 
am putut merge în cârje ne duceam seara la „Biffi” sau la 
„Gran Italia” şi ne aşezam la mesele de afară de pe galleria. 
Chelnerii se învârteau printre mese, oamenii treceau şi pe 
feţele de masă erau aşezate sfeşnice cu abajur. Când am 
fost de părere că la „Gran Italia” ne place cel mai mult, 
George, chelnerul-şef, ne-a rezervat o masă. Era un chelner 
foarte priceput şi-l lăsam pe el să ne aleagă mâncărurile, iar 
noi ne uitam la trecători, la galleria cea lungă, cufundată în 
întuneric, sau ne uitam unul la celălalt. De obicei beam 
Capri, un vin alb, răcit într-o baterie de gheaţă, deşi am mai 
încercat şi alte vinuri, fresa54, barbera55 sau nişte vinuri 


albe, dulci. Din cauza războiului, n-aveau un chelner special 
pentru vinuri şi George zâmbea încurcat când îi ceream 
părerea despre vinuri ca fresa. 

— Ce să zici despre o ţară care fabrică un vin numai 
pentru că are gust de fragi? 

— Şi de ce n-ar fabrica? Întreba Catherine. Trebuie să fie 
foarte bun. 

— Dacă vreţi, doamnă, puteţi să-l încercaţi, spunea 
George. Mie să-mi daţi voie totuşi să aduc pentru tenente o 
sticlă de „Margaux56”. 

— Am să-l încerc totuşi şi pe celălalt, George. 

— Nu vă sfătuiesc, sir. N-are nici măcar gust de fragi. 

— Mai ştii? Spunea Catherine. Ar fi admirabil dacă ar 
avea. 

— O să-l aduc, zicea George, şi după ce doamna o să se 
convingă, o să-l iau înapoi. 

Nu era prea grozav. Aşa cum spunea şi George nici n-avea 
măcar gust de fragi. Revenirăm la „Capri”. Într-o seară, 
neavând bani, George îmi împrumută o sută de lire. 

— Nu-i nimic, tenente. Ştiu eu cum e. Ştiu că se poate 
întâmplă oricui. Dacă dumneavoastră sau doamna aveţi 
nevoie de bani, să ştiţi că vă stau întotdeauna la dispoziţie. 

După masă ne plimbam pe galleria pe sub coloane şi 
treceam prin faţa altor restaurante şi a magazinelor cu 
obloanele de fier trase şi ne opream într-un mic local unde 
se vindeau sandvişuri: sandvişuri cu şuncă şi salată, 
sandvişuri cu pastă de peşte, unsă pe nişte pâinişoare 
prăjite, lucioase şi subţiri, cât un deget de lungi. Erau bune 
când ni se făcea foame. După aceea, în faţa catedralei, ne 
urcam într-o trăsură deschisă şi ne duceam la spital. Când 
ajungeam la poarta spitalului, portarul ieşea şi-mi lua 
cârjele. Plăteam birjarului şi ne urcam în lift. Catherine se 
oprea la primul etaj, unde locuiau infirmierele şi eu urcam 
mai departe şi, mergeam în cârje pe coridor, spre camera 
mea; uneori mă dezbrăcăm şi mă culcam, alteori stăteam 
pe balcon, cu piciorul întins pe un scaun şi mă uitam la 


rândunelele care zburau pe deasupra acoperişurilor şi o 
aşteptam pe Catherine. Când venea, era ca şi cum s-ar fi 
întors dintr-o lungă călătorie şi mergeam cu ea, în cârje, şi 
duceam vasele şi aşteptam pe coridor sau intram cu ea; 
după cum era vorba de prieteni de-ai noştri sau nu şi când 
termina tot ce avea de făcut, şedeam amândoi pe balconul 
camerei mele. După aceea, mă culcam şi când toată lumea 
adormea şi era sigură că nimeni n-o va chema, venea şi ea. 
Îmi plăcea să-i desfac părul şi Catherine şedea pe pat, 
foarte cuminte, doar că uneori se apleca deodată să mă 
sărute în timp ce-l despleteam şi îi scoteam acele de păr şii 
le puneam pe cearşaf şi părul i se răsfira şi o priveam şi ea 
stătea foarte cuminte şi atunci îi scoteam ultimele două 
spelci şi tot părul îi cădea pe umeri şi îşi înclina capul şi 
părul ei ne acoperea pe amândoi, ca şi cum am fi fost într- 
un cort sau sub o cascadă. 

Avea un păr extraordinar de frumos şi stăteam uneori aşa 
şi o priveam cum şi-l răsuceşte în lumina care venea de- 
afară prin uşa deschisă şi strălucea chiar şi noaptea, aşa 
cum licăreşte apa câteodată înainte de a se face ziuă. 
Obrazul şi trupul îi erau frumoase şi pielea catifelată. 
Şedeam amândoi în pat şi-i atingeam cu vârful degetelor 
obrajii, şi fruntea şi pielea de sub pleoape şi bărbia şi 
gâtlejul şi ziceam: Catifelate, cum sunt clapele pianului. 

Catherine îmi mângâia bărbia cu degetele şi-mi spunea: 
Catifelată cum e glaspapirul şi mult prea aspră pentru 
clapele pianului. 

— Zgârie? 

— Nu, dragul meu. Glumeam, aşa. 

Nopțile erau minunate şi era de ajuns să fim alături ca să 
fim fericiţi. Şi în afară de clipele de mare bucurie, aveam 
nenumărate feluri de a ne arăta iubirea şi când nu eram 
împreună încercam să ne transmitem gândurile unul 
celuilalt. Câteodată parcă reuşeam, dar asta se întâmplă 
probabil pentru că oricum ne gândeam amândoi la acelaşi 
lucru. 


Ziceam că ne-am căsătorit în prima zi în care venise la 
spital şi socoteam câte luni au trecut din ziua căsătoriei. Eu 
voiam chiar să ne căsătorim, dar Catherine spunea că, dacă 
ne-am cununa, ar muta-o de aici şi simplul fapt al începerii 
formalităţilor ar face ca toţi să fie cu ochii pe ea şi să caute 
să ne despartă. Ar fi trebuit să ne căsătorim după legea 
italiană şi formalităţile erau înspăimântătoare. Aş fi vrut să 
ne căsătorim cu adevărat, deoarece, când mă gândeam la 
asta, mă sâcâia gândul că am putea avea un copil, aşa însă 
ziceam că suntem căsătoriţi şi restul nu ne mai interesa şi 
cred că, de fapt, îmi şi făcea plăcere că nu eram căsătorit cu 
adevărat, îmi amintesc că într-o noapte am vorbit despre 
asta şi Catherine mi-a spus: 

— Dar, dragul meu, atunci o să mă dea afară. 

— Poate că n-o să te dea. 

— O să mă dea. O să mă trimită acasă şi vom fi despărțiți 
până la sfârşitul războiului. 

— O să vin să te văd în permisie. 

— N-ai să poţi să ajungi până în Scoţia şi să te şi întorci 
într-o permisie. Şi, în afară de asta, nu plec de lângă tine. 
Altfel, la ce bun să ne căsătorim? Acum suntem căsătoriţi cu 
adevărat. Nici n-aş putea fi mai măritată decât sunt acuma. 

— Voiam să o fac pentru tine. 

— Eu nu exist. Eu sunt tu. Nu face din mine o fiinţă 
separată. 

— Credeam că fetele vor întotdeauna să se mărite. 

— Vor. Dar eu, dragul meu, sunt măritată. Sunt măritată 
cu tine. Nu sunt o soţie bună? 

— Eşti o soţie admirabilă. 

— Vezi, dragul meu, mie mi s-a mai întâmplat o dată să 
aştept să mă căsătoresc. 

— Nu vreau să aud de asta. 

— Ştii doar că nu te iubesc decât pe tine. Faptul că m-a 
iubit şi altcineva n-ar trebui să te supere. 

— Ba mă supără. 


— N-ar trebui să fii gelos pe cineva care e mort, când tu ai 
totul. 

— Nu-s gelos, dar nu vreau să-mi mai vorbeşti despre asta. 

— Bietul meu iubit. Şi eu care ştiu că ai avut tot felul de 
femei şi totuşi nici nu-mi pasă. 

— N-am putea să ne căsătorim cumva în secret? Şi atunci 
dacă se întâmplă ceva sau dacă ai avea un copil. 

— Nu ne putem căsători altfel decât religios sau civil, în 
secret suntem căsătoriţi. Vezi, dragul meu, dacă aş fi 
credincioasă asta ar avea o mare importanţă pentru nune. 
Dar nu-s. 

— Totuşi, mi-ai dat odată o iconiţă a sfântului Anton. 

— Ca să-ţi poarte noroc. Mi-a dăruit-o cineva. 

— Deci nu-ţi pasă de nimic? 

— Numai să nu fiu despărțită de tine. Tu eşti credinţa mea. 
Tot ce am. 

— Bine. Dar să ştii că mă însor cu tine oricând vrei tu. 

— Dragul meu, nu vorbi ca şi cum ar trebui să faci din 
mine o femeie cinstită. Sunt o femeie foarte cinstită. N-are 
de ce să-ţi fie ruşine de un lucru care te face fericit şi de 
care eşti mândru. Nu eşti fericit? 

— Dar n-o să mă laşi pentru un altul? 

— Nu, dragul meu. Nu te voi lăsa niciodată pentru un 
altul. Cred că ni se vor întâmplă o mulţime de lucruri 
îngrozitoare dar nu trebuie să-ţi faci griji din pricina asta. 

— Nu-mi fac griji. Dar eu te iubesc atât de mult şi tu ai mai 
iubit pe un altul înaintea mea. 

— Şi ce i s-a întâmplat? 

— A murit. 

— Da şi, dacă n-ar fi murit, nu te-aş fi cunoscut niciodată. 
Dragul meu, nu sunt o femeie uşuratică. Am o mulţime de 
defecte dar sunt foarte credincioasă. O să te saturi cât de 
credincioasă am să-ţi fiu. 

— În curând va trebui să mă întorc pe front. 

— Să nu ne gândim la asta până nu pleci. Vezi, dragul 
meu, sunt fericită şi ducem o viaţă încântătoare. N-am mai 


fost fericită de multă vreme şi când te-am întâlnit eram 
aproape nebună. Poate că eram chiar nebună de-a binelea. 
Dar acuma suntem fericiţi şi ne iubim. Să fim fericiţi, pur şi 
simplu, să fim fericiţi. Eşti fericit, nu-i aşa? Fac cumva vreun 
lucru care să nu-ţi placă? Ce-aş putea face ca să-ţi placă? 
Vrei să-mi despleteşti părul? Vrei să ne jucăm? 

— Da, şi vino aici. 

— Bine. Întâi mă duc să-mi văd bolnavii. 

CAPITOLUL XIX. 

ŞI AŞA TRECU vara. Nu-mi amintesc prea bine ce s-a 
întâmplat în fiecare zi dar ştiu c-a fost o vară foarte 
călduroasă şi că ziarele anunțau o mulţime de victorii. Mă 
simţeam foarte bine şi picioarele mi se vindecau repede, 
aşa că n-a trecut multă vreme şi-am lepădat cârjele şi am 
început să merg cu bastonul. Apoi am început un tratament 
pentru flexiunea genunchilor la „Ospedale Maggiore”: 
mecanoterapie, şedinţe de raze într-o cabină cu oglinzi, 
masaje şi băi. Mă duceam la tratament după-amiază şi după 
aceea mă opream la cafenea, beam câte ceva şi citeam 
ziarele. Nu hoinăream prin oraş şi de la cafenea căutam să 
mă întorc cât mai repede acasă, la spital. Tot ce voiam era 
să stau cu Catherine. În afară de asta, nu mă interesa 
altceva decât cum să-mi treacă vremea mai repede. 
Dimineaţa de obicei dormeam iar după-amiaza mă duceam 
uneori la curse şi mai târziu la şedinţele de mecanoterapie. 
Câteodată intram la „Anglo-American Club” şi mă aşezam în 
faţa ferestrei într-un fotoliu cu perne de piele şi citeam 
revistele. Când am lepădat cârjele nu ne-au mai lăsat să 
ieşim împreună, deoarece nu şedea bine unei infirmiere să 
fie văzută singură cu un pacient care nu părea să aibă 
nevoie de asistenţă permanentă şi din această cauză după 
amiezile nu mai eram atât de mult împreună. Câteodată, 
totuşi, când mergea cu noi şi Ferguson, ne puteam duce 
împreună să luăm masa în oraş. Miss Van Campen 
acceptase faptul că eram foarte buni prieteni deoarece 
Catherine lucra enorm de mult. Şi apoi ştia despre 


Catherine ca face parte dintr-o foarte bună familie, ceea ce 
o influenţă, în cele din urmă, în favoarea ei. Miss Van 
Campen punea mare preţ pe numele familiei, ea însăşi fiind 
dintr-o familie sus-pusă. De altfel, spitalul era foarte 
aglomerat şi asta o absorbea cu totul. Vara era foarte 
călduroasă şi la Milano aveam o mulţime de cunoştinţe, 
totuşi, de îndată ce se lăsa seara, eram nerăbdător să mă 
întorc acasă, la spital. 

Pe front, trupele italiene înaintau pe Carso, ocupaseră 
localitatea Kuk, aflată dincolo de Plava, şi înaintau pe 
podişul Bainsizza57. Pe frontul de vest lucrurile nu păreau 
să meargă tot atât de bine. Războiul avea aerul să mai ţină 
mult. Intraserăm şi noi în război58, mă gândeam însă că 
avea să mai treacă încă un an până aveam să trimitem 
efective importante, instruite pentru front. Anul viitor se 
anunţa ca un an prost, sau, cine ştie; poate avea să fie bun. 
Italienii pierdeau în lupte un număr important de oameni. 
Nu vedeam cât putea să mai dureze situaţia asta. Chiar 
dacă aveau să cucerească întreg platoul Bainsizza şi Monte 
San Gabriele, le mai rămâneau austriecilor încă foarte mulţi 
munţi. Munţii mai înalţi erau hăt-departe. Pe Carso se 
înainta dar spre mare terenul era mlăştinos. Napoleon i-ar 
fi atacat pe austrieci în câmpie. În munţi nu s-ar fi luptat cu 
ei niciodată. I-ar fi lăsat să coboare şi i-ar fi zdrobit lângă 
Verona. Pe frontul de vest, însă, nimeni nu era zdrobit. 
Poate că războaiele nici nu se mai câştigau. Poate că ţineau 
aşa, întruna. Poate c-aveam de-a face cu un nou război de o 
sută de ani. Am pus ziarul la loc şi am plecat de la club. Am 
coborât treptele cu grijă şi am pornit pe Via Manzoni59. În 
faţa lui „Gran Hotel” l-am întâlnit pe bătrânul Meyers cu 
soţia, care coborau dintr-o trăsură. Se întorceau de la 
curse. Mrs. Meyers era o femeie cu pieptul mare, îmbrăcată 
într-o rochie neagră de satin. El era un om scund şi bătrân, 
cu mustăţi albe şi din cauză că avea picioare plate, mergea 
cu bastonul. 


— Bună ziua, bună ziua, spuse femeia, strângându-mi 
mâna. 

— Hello, spuse Meyers. 

— Cum a fost la curse? 

— Frumos. Chiar frumos. Mi-au ieşit trei cai. 

— Şi dumitale? Îl întrebai pe Meyers. 

— Şi mie mi-a ieşit un cal. 

— Niciodată nu ştiu ce face el, spuse Mrs. Meyers. Nu-mi 
spune nimic. 

— N-are nici o importanţă, zise Meyers cordial. Ar trebui 
să vii şi dumneata la curse. 

Când îţi vorbea, aveai impresia că nu se uită la tine sau că 
te ia drept altul. 

— Am să vin, am zis. 

— O să vin la spital să te văd, spuse Mrs. Meyers. Am câte 
ceva pentru băieţii mei. Toţi sunteţi băieţii mei. Fără 
îndoială, sunteţi băieţii mei cei mai dragi. 

— Cei de la spital vor fi bucuroşi să vă vadă. 

— Dragii de ei. Şi dumneata. Şi dumneata eşti unul dintre 
băieţii mei. 

— Trebuie să mă întorc la spital am zis. 

— Transmite-le dragilor mei băieţi toată dragostea mea. 
Am să le aduc o mulţime de lucruri. Nişte „Marsala60” 
straşnic şi prăjituri. 

— La revedere. Vor fi foarte bucuroşi să vă vadă. 

— La revedere, spuse Meyers. Să vii la galleria. Ştii unde-i 
masa mea. Suntem acolo în fiecare după-amiază. 

Mi-am continuat drumul. Voiam să cumpăr ceva la „Cova” 
pentru Catherine. Am cumpărat o cutie de bomboane de 
ciocolată, şi, în timp ce fata mi-o împacheta, m-am dus la 
bar. Câţiva aviatori şi o pereche de englezi stăteau şi beau. 
Am băut singur un „Martini”, am plătit, mi-am luat pachetul 
de la ambalaj şi am plecat spre casă, la spital. În faţa 
micului bar de lângă „Scala” m-am întâlnit cu câteva 
persoane pe care le cunoşteam; un viceconsul, doi tipi care 
studiau canto şi Ettore Moretti, un italian din Son Francisco 


care era în armata italiană. Am băut un păhărel cu ei. Pe 
unul dintre cântăreţi îl chema Ralph Simmons şi cânta sub 
numele de Enrico del Credo. N-am ştiut niciodată cât de 
bine cântă dar întotdeauna era pe punctul de a repurta un 
succes nemaipomenit. Era gras şi în jurul nasului şi gurii i 
se cojea pielea ca şi cum ar fi avut febră. Se întorsese de la 
Piacenza unde cântase în 'Iosca şi avusese un succes 
răsunător 

— Fără îndoială că nu m-ai auzit cântând niciodată, îmi 
spuse el. 

— Când ai să cânţi la Milano? 

— La toamnă cânt la „Scala”. 

— Pun rămăşag c-or să arunce cu scaunele în tine, spuse 
Ettore. Ai auzit că la Modena au aruncat cu scaunele în el? 
— Au aruncat cu scaunele în el, zise Ettore. Am fost şi eu 

de faţă. Am aruncat şi eu şase scaune. 

— Tu nu eşti decât un wop din Frisco6l. 

— Nu poate să pronunţe corect cuvintele italieneşti, reveni 
Ettore. Se aruncă cu scaunele în el oriunde se duce. 

— La Piacenza e cel mai pretenţios auditoriu din nordul 
Italiei, spuse celălalt tenor. Credeţi-mă, pentru cântăreţi e 
un auditoriu tare pretenţios. 

Pe acest tenor îl chema Edgar Saunders şi cânta sub 
numele de Eduardo Giovanni. 

— Aş vrea să fiu şi eu de faţă odată când aruncă cu 
scaunele în tine, spuse Ettore. Nu ştii să cânţi italieneşte. 

— E nebun, zise Edgar Saunders. Nu ştie să vorbească 
despre altceva decât despre aruncatul scaunelor. 

— Când cântaţi voi doi, ce altceva să facă publicul? Spuse 
Ettore. Şi după aceea când o să vă întoarceţi în America, n- 
o să vorbiţi decât despre succesele repurtate la „Scala”. 
Dac-aţi cânta la „Scala”, v-ar opri de la primele note. 

— Totuşi, o să cânt la „Scala”, spuse Simmons. În 
octombrie o să cânt în Tosca. 

— O să mergem şi noi, Mac, nu-i aşa? Întrebă Ettore pe 
viceconsul. Au să aibă nevoie de cineva să-i apere. 


— Poate c-o să aducem armata americană să-i apere, 
răspunse viceconsulul. Mai bei un pahar, Simmons? Şi 
dumneata, Saunders? 

— Da, răspunse Saunders. 

— Am auzit că o să capeţi medalia de argint, mi se adresă 
Ettore. Dumneata la ce te-aştepţi? 

— Nu ştiu. Şi nici nu ştiu dacă am să capăt vreo medalie. 

— Ai să capeţi. Mai e vorbă? Femeile de la „Cova” o să 
spună că eşti un tip grozav. O să creadă c-ai omorât două 
sute de austrieci sau c-ai cucerit singur o întreagă tranşee. 
Crede-mă, pentru decoraţiile mele a trebuit, să lupt. 

— Şi câte-ai căpătat, Ettore? Întrebă viceconsulul. 

— A căpătat tot felul de medalii, interveni Simmons. 
Războiul ăsta se duce numai pentru el. 

— De două ori medalia de bronz şi de trei ori medalia de 
argint. Dar nu mi-a venit brevetul decât pentru una. 

— Şi cu celelalte ce e? Întrebă Simmons. 

— Operația respectivă a eşuat. Când operaţia eşuează, nu 
se mai dau decoraţii. 

— Şi de câte ori ai fost rănit, Ettore? 

— De trei ori, grav. Am trei galoane de rănit. Uită-te. Îşi 
întoarse braţul. Pe mânecă, la vreo cinci degete de umăr, 
erau cusute, pe un fond de stofă neagră, trei galoane 
paralele din fir de argint. 

— Ai şi tu unul, îmi zise Ettore. Crede-mă, e frumos să ai 
aşa ceva. Eu le prefer decoraţiilor. Şi crede-mă, băiete, să ai 
trei din astea, e ceva. Nu le capeţi decât pentru răni care te 
bagă în spital pe cel puţin trei luni. 

— Şi unde ai fost rănit, Ettore? Întrebă viceconsulul. 
Ettore îşi suflecă mâneca. 

— Aici, zise şi ne arătă o cicatrice netedă, adâncă şi roşie. 
Şi aici, la picior. Asta nu pot să v-o arăt, pentru că am pus 
moletiere; şi la laba piciorului. E o bucată de os putred în 
picior care mai pute şi acuma. În fiecare dimineaţă scot alte 
aşchii de os şi tot mai pute. 

— Cu ce-ai fost rănit? Întrebă Simmons. 


— Cu o grenadă de mână. O chestie de-aia care te toacă 
bucăţi-bucăţele. Mi-a luat toată carnea de pe laba 
piciorului. Le ştii grenadele alea? Se întoarse el spre mine. 

— Cum să nu ştiu? 

— L-am văzut pe ticălosul acela când a aruncat-o, continuă 
Ettore. M-a trântit la pământ şi credeam c-am dat ortul 
popii dar porcăria aia de grenadă n-avea nimic înăuntru. Şi 
atunci am tras. Merg întotdeauna cu puşca, să nu vadă că-s 
ofiţer. 

— Şi ce-a făcut omul? Întrebă Simmons. 

— N-avea decât o grenadă, răspunse Ettore. Nu ştiu de ce 
a aruncat-o. Cred că ardea de dorinţa de a arunca cu 
grenada. Şi probabil că nu mai luase parte la nici o luptă. 
Oricum, l-am împuşcat pe ticălosul ăla. 

— Şi ce mutră a făcut când ai tras în el? Întrebă iar 
Simmons. 

— De unde dracu vrei să ştiu? Spuse Ettore. L-am 
împuşcat în burtă, pentru că mi-a fost teamă că n-o să-l 
nimeresc, dacă am să ochesc la cap. 

— Şi de cât timp eşti ofiţer. Ettore? L-am întrebat. 

— De doi ani. Acum o să fiu înaintat căpitan. Tu de câtă 
vreme eşti locotenent? 

— De vreo trei ani. 

— Nu eşti bun de căpitan, pentru că nu ştii încă de ajuns 
de bine italiană, spuse Ettore. De vorbit o vorbeşti tu dar nu 
ştii să citeşti şi să scrii destul de bine. Trebuie să ştii ca să fii 
căpitan. De ce nu treci în armata americană? 

— Poate c-o să trec. 

— Eu tare-aş vrea să trec. Ce soldă are un căpitan, Mac? 

— Nu ştiu exact. Cam vreo două sute şi cincizeci de dolari. 

— Doamne, ce n-aş face eu cu două sute şi cincizeci de 
dolari. Te sfătuiesc, Fred, să treci cât mai repede în armata 
americană. Şi vezi dacă n-ai putea să-mi faci şi mie rost să 
mă primească. 

— Bine, am să văd. 


— Ştiu să comand o companie în italiană. Aş putea învăţa 
uşor să fac acelaşi lucru şi în engleză. 

— Şi o să devii general, zise Simmons. 

— Nu, nu ştiu atâtea ca să pot fi general. Un general 
trebuie să ştie o mulţime de drăcii. Voi credeţi că războiul e 
un fleac. N-aveţi minte nici cât să fiţi caporali. 

— Slavă Domnului că nici nu trebuie să fiu, spuse 
Simmons. 

— Cine ştie dacă n-o să trebuie să fiţi când o să fie strânşi 
într-o bună zi, toţi trântorii? Şi ce-aş mai vrea să nimeriţi la 
mine în pluton. Şi tu, Mac. Pe tine o să te fac ordonanța 
mea. 

— Eşti un tip grozav. Ettore, spuse Mac. Dar tare mi-e 
teamă că eşti militarist. 

— Înainte de a se termina războiul am să fiu colonel, zise 
Ettore. 

— Dacă nu te cureţi până atunci. 

— Nu mă curăţă ei pe mine, şi cu degetul mare şi cu 
arătătorul îşi atinse repede stelele de pe gulerul tunicii. Aţi 
văzut ce-am făcut? Întotdeauna trebuie să atingi stelele cu 
degetul dacă se vorbeşte despre moarte. 

— Hai să mergem, Sim, spuse Saunders, ridicându-se. 

— Hai. 

— Salutare, le-am zis. Şi eu trebuie să plec. Ceasul din bar 
arăta ora şase fără un sfert. Ciao, Ettore. 

— Ciao, Fred. E o chestie să capeţi medalia de argint. 

— Nu ştiu dac-am s-o capăt. 

— O s-o capeţi, Fred, n-avea nici o grijă. Am auzit că o 
capeţi în mod sigur. 

— Bine, la revedere, i-am spus. Fii prudent, Ettore. 

— N-avea nici o grijă. Nici nu beau şi nici nu umblu după 
fete. Nu-s nici beţiv şi nici curvar. Ştiu eu ce-mi trebuie. 

— La revedere, i-am zis. Mă bucur c-ai să fii înaintat 
căpitan. 

— Eu n-am să aştept să fiu înaintat. Voi fi căpitan datorită 
meritelor mele în luptă. Ştii? Trei stele, spadele încrucişate 


şi deasupra coroana. Asta-s eu. 

— Noroc. 

— Noroc. Când te-ntorci pe front? 

— În curând. 

— Atunci o să ne vedem. 

— La revedere. 

— La revedere. Şi nu te expune prea mult. 

Am luat-o pe o stradă dosnică pentru a scurta drumul spre 
spital. Ettore avea 23 de ani. Fusese crescut de un unchi al 
lui din San Francisco şi era în vizită la părinţi, în Torino, 
când izbucnise războiul. Avea o soră care plecase odată cu 
el în America, la unchiul din San Francisco şi care în anul 
acela urma să termine şcoala normală. Ettore făcea parte 
din acea categorie de eroi care scot din sărite pe oricine 
are de-a face cu ei. Catherine nu-l putea suferi. 

— Avem şi noi eroi. Dar de obicei sunt mult mai la locul lor. 

— Pe mine nu mă supără. 

— Nici pe mine nu m-ar supăra dacă n-ar fi atât de 
îngâmfat şi nu m-ar plictisi, m-ar plictisi şi iar m-ar plictisi. 

— Şi pe mine mă plictiseşte. 

— E drăguţ din partea ta că spui asta. Dar nu-i nevoie. Tu 
ţi-l poţi închipui pe front, unde ştii că face treabă, dar 
pentru mine e tipul de om care nu-mi place. 

— Ştiu. 

— Eşti grozav de drăguţ că o ştii şi pe asta şi-ţi 
mărturisesc că încerc să-mi placă, dar e un tip execrabil, 
într-adevăr. 

— Mi-a spus în după-amiaza asta că o să fie avansat 
căpitan. 

— Mă bucur, spuse Catherine. Asta o să-i facă o mare 
plăcere. 

— N-ai vrea să am un grad ceva mai mare? 

— Nu, dragul meu. Mie-mi ajunge să ai gradul care să ne 
permită accesul în restaurantele mai bune. 

— Asta-i şi gradul pe care-l am. 


— Atunci ai cel mai bun grad. Nu vreau să ai altul. Ţi s-ar 
urca la cap. Ah, dragul meu, sunt grozav de bucuroasă că 
nu eşti un încrezut. M-aş căsători cu tine chiar dacă-i fi 
încrezut dar e foarte odihnitor să ai un bărbat care nu-i 
încrezut. 


Vorbeam liniştiţi în balcon. Luna ar fi trebuit să se arate 
dar ceața plutea deasupra oraşului şi nu se ridica, începu să 
bureze şi am intrat în cameră. Afară ceața se transformase 
în ploaie şi o auzeam cum bate pe acoperiş. Mă ridicai şi mă 
dusei la uşă să văd dacă ploaia întră înăuntru dar nu intra, 
aşa că lăsai uşa deschisă. 

— Şi pe cine-ai mai văzut? Mă întrebă Catherine. 

— Pe MR. Şi Mrs. Mayers. 

— Ciudaţi oameni mai sunt şi ăştia doi. 

— Se zice că la el acasă ar fi făcut mulţi ani de puşcărie. I- 
au dat drumul ca să moară afară. 

— Şi de atunci trăieşte fericit la Milano? 

— Nu ştiu cât de fericit. 

— Destul de fericit, ca omul care iese din puşcărie. 

— Mrs. Meyers o să ne aducă iar nişte pachete, 
întotdeauna aduce lucruri grozave. Nu ţi-a spus că eşti 
băiatul ei drag? 

— Unul dintre ei. 

— Toţi sunt băieţii ei dragi, spuse Catherine. Are o 
slăbiciune pentru băieţii ei dragi. Ascultă cum plouă afară. 

— Plouă tare. 

— Şi ai să mă iubeşti întotdeauna, nu-i aşa? 

— Da. 

— Şi ploaia n-are nici o importanţă. 

— Nu. 

— Asta-i bine. Fiindcă mi-e teamă de ploaie. 

— De ce? Mi-era somn. Şi afară tuna. 

— Nu ştiu de ce, dragul meu. Întotdeauna mi-a fost teamă 
de ploaie. 

— Mie-mi place. 

— Mie-mi place să merg prin ploaie. Dar pentru dragoste 
nu-i bună. 

— Am să te iubesc pe orice vreme. 

— Eu te iubesc şi când plouă, şi când ninge, şi când cade 
grindina şi. Încă mai când? 

— Nu ştiu. Mi se pare că mi-e somn. 


— Atunci dormi, dragul meu, şi o să te iubesc oricum şi 
oricând. 

— Nu ţi-e teamă de ploaie, nu-i aşa? 

— Când sunt cu tine, nu. 

— De ce ţi-e teamă de ploaie? 

— Nu ştiu. 

— Spune-mi. 

— Nu mă sili să spun de ce. 

— Spune-mi. 

— Nu-ţi spun. 

— Spune-mi. 

— Bine. Mi-e teamă de ploaie pentru că uneori mă văd 
moartă în ploaie. 

— Nu se poate. 

— Şi uneori te văd şi pe tine mort în ploaie. 

— Asta se mai poate. 

— Nu, nu se poate, dragul meu. Fiindcă te păzesc eu de 
orice primejdie. Ştiu că pot să fac asta. Dar pe tine însuţi nu 
te poţi păzi. 

— Te rog încetează cu prostiile. Nu vreau să te aud în 
seara asta vorbind prostii, ca o scoțiană. Ştii că nu mai 
avem multă vreme de stat împreună. 

— E adevărat, dar sunt şi scoțiană şi prăpăstioasă. Voi 
înceta totuşi să-ţi mai spun prostiile astea. 

— Da, chiar sunt nişte prostii. 

— Sunt nişte prostii. Pur şi simplu nişte prostii. Nu mi-e 
teamă de ploaie. Nu mi-e teamă de ploaie. Oh, Doamne, 
tare-aş vrea să nu-mi fie teamă. 

Plângea. Am mângâiat-o şi a încetat să plângă. Dar afară 
ploua întruna. 

CAPITOLUL XX. 

ÎNTR-O DUPĂ-AMIAZĂ ne-am dus la curse. Au mers cu noi 
şi Ferguson şi Crowell Rodgers, băiatul care fusese rănit la 
ochi de explozia focosului de obuz. Fetele s-au îmbrăcat 
după-masă, în timp ce eu şi Crowell şedeam pe pat în 
camera lui şi studiam performanţele realizate de caii care 


alergau şi pronosticurile publicate în ziarul hipic. Crowell 
era bandajat la cap şi cursele nu-l prea interesau dar citea 
ziarul hipic cu regularitate, ca să-i mai treacă timpul şi 
cunoştea toţi caii. Spunea că în cursele din ziua aceea 
aveau să alerge caii cei mai proşti dar că nu sunt alţii. Lui 
Meyers îi plăcea Crowell şi-i dădea sfaturi pe ce cai să 
parieze. Meyers câştiga aproape la fiecare cursă dar nu-i 
plăcea să le spună şi altora ce ştie, pentru că asta cobora 
cotele. Alergările erau aranjate dinainte. La cursele din 
Italia participau jocheii descalificaţi de pretutindeni. 
Informaţiile lui Meyers erau bune dar mi-era silă să-l întreb 
ceva fiindcă adesea nu-ţi răspundea şi vedeai bine 
întotdeauna că-l costă să-ţi dea un sfat, dar, nu ştiu de ce, 
nouă se simţea parcă obligat să ne dea sfaturi şi în special 
lui Crowell parcă i le dădea cu mai puţină părere de rău 
decât tuturor. Acesta fusese rănit uşor la un ochi şi la 
celălalt chiar grav. Meyers suferea şi el de ochi şi asta îl 
apropia de Crowell. 

Meyers nu-i spunea niciodată nevestei sale pe ce cal juca 
şi ea pierdea sau câştiga, de cele mai multe ori pierdea, şi 
vorbea tot timpul. 

Am plecat toţi patru la San Siro62 într-o trăsură deschisă. 
Era o zi frumoasă şi trecurăm prin parc, merserăm apoi de- 
a lungul liniei de tramvai şi ieşirăm din oraş. Şoseaua era 
plină de praf. Vilele erau împrejmuite cu garduri de fier şi 
aveau grădini cu vegetaţie bogată şi prin şanţuri curgea 
apa şi în grădinile de zarzavat frunzele erau prăfuite. Peste 
câmp se zăreau ferme bogate, înconjurate de verdeață, cu 
ogoarele brăzdate de şanţuri de irigație iar către 
miazănoapte se înălţau munţii. Spre hipodrom se îndreptau 
multe trăsuri şi oamenii de la poartă ne lăsară să intrăm 
fără bilete, deoarece eram în uniformă. Ne-am dat jos din 
trăsură, am cumpărat programul curselor şi ne-am 
îndreptat spre peluză şi de aici, peste pista compactă şi 
netedă, spre paddock63. Tribunele erau vechi, din lemn, iar 
ghişeele la care se primeau pariurile se aflau sub tribune. 


Câteva erau aşezate la rând, în apropierea grajdurilor. De-a 
lungul gardului dinspre peluză erau postați o mulţime de 
soldaţi. Către paddock se îmbulzeau mulţi oameni şi caii 
erau plimbaţi de jur împrejur într-un ţarc situat sub copacii 
din spatele tribunelor. Aici am dat de mulţi cunoscuţi şi am 
obţinut două scaune pentru Ferguson şi Catherine şi ne-am 
uitat la cai. 

Duşi de căpestre de către băieţii de grajd caii erau 
plimbaţi unul după altul, cu capul în jos. Un cal avea părul 
negru-violet şi Crowell jură că-i vopsit aşa. Ne-am uitat cu 
atenţie la el şi lucrul părea posibil. Fusese scos tocmai în 
clipa în care clopotul anunţa pregătirea pentru start. Ne- 
am uitat în program să-l găsim după numărul de pe braţul 
băiatului de grajd şi l-am găsit trecut ca jugan negru, cu 
numele de Japalac. În cursa aceea alergau cai care nu 
câştigaseră niciodată un premiu de o mic de lire sau mai 
mult. Catherine era convinsă că e vopsit. Ferguson zicea să 
nu-şi poate da seama dacă e aşa. Eu eram de părere că e 
ceva suspect în toată istoria asta. Căzurăm cu toţii de acord 
să jucăm pe Japalac şi pariarăm împreună o sută de lire. La 
cotă figura cu treizeci şi cinci la unu. Crowell se duse să ia 
tichetele, iar noi ne uitam la jocheii care se îndreptau 
călare, după un ultim tur spre pistă, trecând pe sub copaci 
şi galopând uşor spre start. 

Ne urcarăm la tribună că să urmărim de acolo 
desfăşurarea cursei. Pe atunci, la „San Siro” încă nu se 
folosea coarda, aşa că starterul alinie caii care arătau tare 
mărunți acolo, departe, de pistă, şi dădu semnalul de 
pornire pocnind din bici. Trecură prin faţa noastră, cu calul 
cel negru în frunte şi la turnantă negrul fu cu mult înaintea 
celorlalţi. Mă uitam cu binoclul la caii care alergau acum la 
capătul celălalt al pistei şi văzui că jocheul se străduia să-l 
domolească, dar nu izbutea şi când ocoliră turnanta şi se 
apropiară de potou, negrul era cu cincisprezece lungimi 
înaintea celorlalţi. Continuă să galopeze până la turnantă 
chiar după ce se terminase cursa. 


— Nu-i minunat? Ne întrebă Catherine. O să câştigăm 
peste trei mii de lire. Trebuie să fie un cal admirabil. 

— Sper să nu-i iasă culoarea până nu ne-or plăti, zise 
Crowell. 

— Oricum ar fi, e un cal drăguţ, spuse Catherine. Mă 
întreb dacă Mr. Meyers n-a pariat pe el? 

— Ai pariat pe câştigător? I-am strigat lui Meyers. 
Bătrânul dădu din cap că da. 

— Eu nu, zise Mrs. Meyers. Voi, copii, pe cine-aţi pariat? 

— Pe Japalac! 

— Chiar? Era cotat treizeci şi cinci la unu. 

— Ne-a plăcut culoarea lui. 

— Mie nu. Avea un aer tare prăpădit. Mi s-a spus să nu 
pariez pe el. 

— N-o să plătească chiar atât de mult, spuse Meyers. 

— E cotat încă treizeci şi cinci la unu, am zis eu. 

— N-o să plătească prea mult, repetă Meyers. În ultimul 
moment au pariat pe el foarte mulţi jucători. 

— Cine? 

— Kempton şi alţii. O să vedeţi. N-o să plătească nici doi la 
unu. 

— Aşadar, n-o să mai câştigăm trei mii de lire, spuse 
Catherine. Cursele astea aranjate nu-mi plac deloc. 

— O să căpătăm vreo două sute de lire. 

— Asta-i un fleac. Ce să faci cu ele? Credeam c-o să 
câştigăm trei mii de lire. 

— Ce escrocherie dezgustătoare, spuse Ferguson. 

— E adevărat că dacă n-ar fi avut aerul ăsta suspect, spuse 
Catherine, n-am fi pariat pe el. Aş fi vrut totuşi să fi câştigat 
cele trei mii de lire. 

— Hai să coborâm, să bem ceva şi să vedem câţi bani avem 
de luat, zise Crowell. 

Ne-am dus la locul unde erau afişate rezultatele. Clopotul 
sună facerea plăţilor şi câştigătorul, Japalac fu cotat cu 
18,50, ceea ce însemna că ni se plătea mai puţin de doi la 
unu. 


Ne-am dus la barul de sub tribune şi luarăm fiecare câte 
un whisky and soda. Dădurăm de doi italieni pe care-i 
cunoşteam şi de McAdams, viceconsulul, care veniră cu noi 
când ne întorseserăm să luăm fetele. Italienii erau foarte 
manieraţi şi McAdams rămase să vorbească cu Catherine 
iar noi ne duserăm să pariem din nou. Mr. Meyers stătea 
lângă chioşcul unde se luau tichete pentru pariul mutual. 

— Întreabă-l pe ce cai a jucat? Îi spusei lui Crowell. 

— Pe ce cal aţi pariat, Mr. Meyers? Îl întrebă Crowell. 
Meyers scoase programul din buzunar, şi-i arătă cu creionul 
numărul 5. 

— Te superi dacă jucăm şi noi pe calul ăsta? Îl întrebă 
Crowell. 

— Jucaţi, jucaţi, dar nu-i spuneţi soţiei mele că v-am spus 
eu. 

— Nu beţi ceva, Mr. Meyers? L-am întrebat 

— Mulţumesc. Nu beau niciodată. 

Am pus o sută de lire pe numărul 5 la event şi la plasat şi 
am mai luat fiecare câte un whisky and soda. Mă simţeam 
foarte bine şi mai agăţai alţi doi italieni, cu care băurăm 
încă un pahar apoi ne întoarserăm la fete. Şi italienii aceştia 
erau foarte manieraţi şi se potriveau de minune cu ceilalţi 
doi de mai înainte. Foarte curând nimeni nu mai putu sta 
jos. Îi dădui tichetele lui Catherine 

— Pe ce cal ai pariat? 

— Nu ştiu. Mr. Meyers mi l-a indicat. 

— Nici nu ştii măcar ce nume are? 

— Nu. Se găseşte în program. Cred că-i vorba de numărul 
SA 

— Ai o încredere înduioşătoare în alţii, îmi spuse ea. 
Numărul 5 fu câştigător, dar nu plăti nimic. Mr. Meyers era 
furios. 

— Trebuie să pariezi două sute de lire ca să câştigi 
douăzeci, zise el. Pentru zece ţi se dau douăsprezece. Nu 
face să mai joci. Nevasta mea a pierdut douăzeci de lire. 

— Cobor cu tine, îmi spuse Catherine. 


Toţi italienii se ridicară în picioare. Coborârăm şi ne 
duserăm spre paddock. 

— Îţi place aici? Întrebă Catherine. 

— Da. Cred că-mi place. 

— Şi eu cred c-ar fi plăcut, spuse ea. Dar nu pot suporta, 
dragul meu, să ne întâlnim cu atât de mulţi oameni. 

— Bine, dar în mod obişnuit nu prea vedem multă lume. 

— Nu. Însă soţii Meyers şi tipul acela de la bancă cu soţia 
şi fiicele lui. 

— E omul care-mi onorează cecurile, i-am spus. 

— Asta poate s-o facă şi altcineva, nu numai el. Şi tinerii 
aceştia patru din urmă sunt de-a dreptul insuportabili. 

— Să stăm aici şi să privim alergările de la peluză. 

— Ar fi chiar foarte bine. Şi, te rog, dragul meu, hai să 
jucăm pe un cal despre care nu ştim nimic şi pe care Mr. 
Meyers n-o să parieze. 

— Aşa o să şi facem. 

Am pariat pe un cal cu numele Light for Me64 care se 
plasă al patrulea din cinci. Ne sprijinisem de gardul dinspre 
pistă şi ne uitam cum trec caii, lovind cu copitele pământul, 
iar departe, departe, se vedeau munţii şi, dincolo de copaci 
şi câmpii, oraşul. 

— Mă simt mult mai bine aici, spuse Catherine. 

Caii se întorceau şi treceau prin grilă, cu părul ud, scăldat 
în sudoare iar jocheii îi linişteau, îi duceau mai departe şi 
descălecau sub copaci. 

— N-ai vrea să bei ceva? Am putea bea stând aici şi 
uitându-ne şi la curse. 

— Mă duc să aduc ceva de băut, propusei. 

— Lasă, că ne-aduce chelnerul, spuse Catherine. Făcu 
semn cu mâna şi veni un chelner de la „Pagoda”, barul de 
lângă grajduri. Ne aşezarăm la o masă rotundă de fier. 

— Nu-ţi place mai mult când suntem singuri? 

— Ba da, am zis. 

— M-am simţit foarte singură când am fost cu toţii acolo. 

— Aici e chiar foarte plăcut. 


— 'Te cred. Cursele astea sunt chiar un lucru plăcut. 

— Da, e plăcut. 

— Dragul meu, nu vreau să-ţi stric plăcerea. Când vrei, ne 
întoarcem la ceilalţi. 

— Nu. Stăm aici şi ne bem whisky-ul. Apoi mergem la râu, 
să vedem curse cu obstacole. 

— Eşti grozav de drăguţ cu mine. 

Şi după ce am mai stat câteva clipe singuri, am fost 
bucuroşi să ne întoarcem la ceilalţi. A fost o zi plăcută. 

CAPITOLUL XXI. 

ÎN SEPTEMBRIE nopţile începură a fi reci şi apoi şi zilele 
şi frunzele copacilor din parc prinseră a-şi schimba 
culoarea şi ne dădurăm seama că vara s-a sfârşit. Pe front, 
luptele mergeau foarte rău şi San Gabriele65 nu fusese 
încă luat. Luptele de pe podişul Bainsizza se terminaseră şi 
pe la mijlocul lunii aproape că încetară şi luptele de pe San 
Gabriele. Nu-l puteau cuceri. Ettore se întorsese pe front. 
Caii fuseseră trimişi la Roma şi sezonul de curse se 
încheiase. Crowell plecase şi el la Roma de unde avea să fie 
trimis acasă, în America. În oraş avură loc două manifestații 
împotriva războiului şi o puternică răscoală la Torino66. Un 
maior englez îmi spuse la club că italienii pierduseră o sută 
şi cincizeci de mii de oameni în luptele de pe platoul 
Bainsizza şi de la San Gabriele, în luptele de pe Carso, zicea 
el, pierduseră încă patruzeci de mii. Beam şi omul începu să 
vorbească. Zicea că în sectorul nostru ofensiva din anul 
acesta luase sfârşit şi că italienii se-ntinseseră mai mult 
decât le era plapuma. Spunea că şi ofensiva din Flandra67 
avea să se termine prost. Dacă aveau să mai piardă tot 
atâţia oameni ca în toamna asta, aliaţii aveau să fie bătuţi 
înainte de sfârşitul anului viitor. Spunea că oricum suntem 
cu toţii curăţaţi dar că e încă bine atâta vreme cât nu ne 
dăm seama de asta. Suntem cu toţii curăţaţi. Principalul e 
să nu recunoşti că e aşa. [ara care avea să-şi dea seama 
ultima că e curățată, aceea va câştiga războiul. Băurăm 
încă un rând. Făceam parte din vreun stat-major? Nu. El da. 


Totul nu-i decât un rahat. Eram singuri în sala clubului şi 
şedeam pe o canapea din acelea mari de piele. Avea nişte 
cizme de piele de culoare închisă, lustruite. Nişte cizme 
grozave. Spunea că totul nu-i altceva decât un rahat. Toată 
lumea nu se gândea decât la divizii şi la efective. Fiecare se 
ciorovăia ca să capete cât mai multe divizii şi curii le căpăta 
le şi trimitea pe front, să fie masacrate. Cu toţii eram 
curăţaţi. Germanii câştigau toate luptele. Drace, sunt 
soldaţi buni. Hunii ăştia sunt soldaţi adevăraţi. Dar şi ei 
erau curăţaţi. Eram curăţaţi cu toţii. L-am întrebat ce se 
aude cu Rusia. Spunea că şi ei sunt gata curăţaţi. Aveam să- 
mi dau seama în curând că sunt curăţaţi. Şi austriecii, la 
rândul lor, erau curăţaţi. Dacă aveau să intre în luptă, 
alături de ei, şi nişte divizii de huni, ar putea s-o scoată la 
capăt. L-am întrebat dacă presupunea că vor ataca în 
toamna asta. Fireşte că vor ataca. Italienii erau curăţaţi. 
Toată lumea ştia că sunt curăţaţi. Hunii vor cobori pe la 
Trentino şi vor tăia calea ferată la Vicenza şi atunci ce-o să 
facă italienii? Au mai încercat asta şi în 16, i-am spus. Nu cu 
nemţii, zise el. Ba da, i-am spus. Probabil însă că n-o să mai 
repete figura asta, spuse el. E prea simplu. Vor încerca să 
facă altceva, mai complicat, şi vor fi bătuţi măr. Trebuie să 
plec, i-am zis. Trebuie să mă întorc la spital. La revedere, 
îmi zise el. Apoi, ceva mai vesel: Toate bune. Era un mare 
contrast între pesimismul lui general şi jovialitatea lui 
personală. 

M-am oprit la frizer, m-am bărbierit şi am plecat spre casă, 
spre spital. Cu piciorul îmi mergea bine şi un timp nu avea 
să se obţină nici o altă ameliorare. Înainte cu trei zile 
fusesem la un examen medical. Trebuia să mai urmez un 
tratament înainte de a-mi termina cura la „Ospetale 
Maggiore” şi mergeam pe trotuar încercând să nu 
şchiopătez. Un bătrân decupa siluete din hârtie sub o 
arcadă. M-am oprit să mă uit la el. Două fete îi pozau şi 
bătrânul le făcu siluetele amândurora împreună, tăind 
hârtia repede cu foarfecele şi uitându-se la ele cu capul 


plecat pe-o parte. Fetele râdeau. Îmi arătă siluetele înainte 
de a le lipi pe o foaie de hârtie albă şi de a le da fetelor. 

— Sunt reuşite, îmi zise el. Nu vreţi să vă fac şi 
dumneavoastră silueta, tenente? 

Fetele plecară, uitându-se la siluete şi râzând. Erau nişte 
fete drăguţe. Una dintre ele lucra într-o cârciumă de peste 
drum de spital. 

— Ba da, i-am răspuns. 

— Scoateţi-vă chipiul. 

— Nu. Cu chipiul vreau. 

— N-o să iasă atât de frumos, spuse bărbatul. Dar, se 
lumină el la faţă, va avea un aer mai milităros. 

Începu să taie cu foarfecele foaia de hârtie neagră şi apoi, 
despărţind cele două foi, lipi profilurile pe o bucata de 
carton şi mi le dădu. 

— Cât costă? 

— Nimic. Şi dădu din mână. Le-am făcut aşa, de dragul 
dumneavoastră. 

— Te rog. Şi-i întinsei nişte bani de aramă. Fă-mi plăcerea 
să-i iei. 

— Nu, le-am făcut de plăcere. Arătaţi-le şi prietenilor 
dumneavoastră. 

— Îţi mulţumesc foarte mult. La revedere. 

— La revedere. 

Mi-am continuat drumul spre spital. Mă aşteptau câteva 
scrisori, printre care şi una oficială. Mi se mai dădeau trei 
săptămâni de concediu ca să-mi termin convalescenţa, după 
aceea trebuia să mă întorc pe front. Am recitit adresa aceea 
oficială cu atenţie. Vasăzică, asta era. Concediul de 
convalescenţă începea din 4 octombrie când avea să se 
termine tratamentul. Trei săptămâni însemnau douăzeci şi 
una de zile. Adică până în 25 octombrie. Le-am spus că ies 
în oraş şi m-am dus să mănânc la un restaurant ceva mai 
departe de spital. La masă am citit celelalte scrisori şi ziarul 
Corriere della sera. Una dintre scrisori era de la bunicul 
meu şi-mi aducea o seamă de veşti despre familie, 


încurajări patriotice, un cec de două sute de dolari şi câteva 
tăieturi de ziar. Mai era o scrisoare plicticoasă de la preotul 
de la popotă, alta de la un amic care lupta într-o escadrilă 
franceză şi care îmi scria ce chefuri monstru face şi un bilet 
de la Rinaldi care mă întreba cât timp am să mă mai ascund 
în Milano şi ce se mai întâmplă cu mine. Îmi scria să-i aduc 
plăci de gramofon şi-mi comunica şi lista titlurilor. Am mân- 
cat, am băut o sticlă de „Chianti”, şi după aceea am luat o 
cafea şi un coniac. Am terminat de citit ziarul, am pus 
scrisorile în buzunar, am lăsat ziarul pe masă dimpreună cu 
bacşişul şi am plecat. Ajuns în camera mea de la spital, m- 
am dezbrăcat, mi-am pus pijamaua şi pe deasupra un halat, 
am ridicat storurile la uşa care dădea înspre balcon şi, 
stând în pat, în capul oaselor, m-am apucat să citesc ziarele 
din Boston, dintr-un maldăr pe care-l lăsase la spital Mrs. 
Meyers pentru băieţii ei dragi. Echipa White Sox din 
Chicago câştigase campionatul „Ligii americane”, iar 
Giants68, din New York era în fruntea clasamentului „Ligii 
naţionale”. Babe Ruth69 juca pe atunci ca pitcher70 în 
echipa din Boston. Ziarele erau plicticoase, noutăţile erau 
vechi şi strict locale iar ştirile despre război erau toate 
vechi. În ziare se vorbea mult despre taberele de instrucţie. 
Eram bucuros că nu sunt într-o tabără de instrucţie. Ştirile 
despre jocurile de baseball erau tot ce se putea citi în ziare 
şi nu mă interesau deloc. Când primeşti mai multe ziare 
deodată, nu le poţi citi cu un mare interes. Deşi erau cam 
vechi, le-am răsfoit o bucată de vreme. Mă întrebam ce se 
va întâmpla cu campionatele marilor ligi dacă America va fi 
antrenată serios în război. Probabil că nu le vor întrerupe. 
La Milano se mai organizau curse de cai deşi războiul 
mergea cum nu se poate mai rău. În Franţa cursele 
fuseseră interzise. Calul nostru, Japalac, venea de-acolo. 
Catherine trebuia să fie de serviciu la ora 9. Am auzit-o 
trecând prin saloane când îşi luă serviciul în primire şi o 
dată am şi văzut-o trecând prin hol. Intră în toate rezervele, 
şi, în cele din urmă, veni la mine. 


— Am întârziat, dragul meu. Am avut mult de lucru. Ce 
mai e nou? 

I-am spus ce scrisori primisem şi că am căpătat concediu. 

— Ce bine îmi pare, spuse ea. Şi unde vrei să pleci? 

— Nicăieri. Vreau să rămân aici. 

— Asta e o prostie. Hotărăşte-te unde pleci şi vin şi eu. 

— Cum ai să poţi s-o faci? 

— Nu ştiu. Dar am s-o fac. 

— Eşti grozav de drăguță. 

— Nu, nu-s. Numai că e uşor să te descurci în viaţă când n- 
ai ce pierde. 

— Ce vrei să spui? 

— Nimic. Mă gândesc cât de neînsemnate îmi par acum 
dificultăţile pe care altădată le socoteam foarte mari. 

— Am impresia că n-o să fie chiar atât de uşor. 

— Ba o să fie. Dacă va fi nevoie, o să-mi dau demisia. Dar 
n-o să fie necesar să fac asta. 

— Şi unde să plecăm? 

— Oriunde. Oriunde vrei tu. Oriunde n-o să dăm peste nici 
un cunoscut. 

— Nu vrei să mergem într-un loc anume? 

— Nu. O să-mi placă oriunde. 

Părea preocupată şi încordată. 

— Ce e cu tine, Catherine? 

— Nimic. Absolut nimic. 

— Ba da, e ceva. 

— Nu-i nimic. Chiar nimic. 

— Văd eu că e ceva. Spune-mi, draga mea, ce e? Mie poţi 
să-mi spui. 

— Nu-i nimic. 

— Spune-mi. 

— Nu vreau să-ţi spun. Mi-e teamă că o să te necăjească. 

— Nu, n-o să mă necâăjească. 

— Eşti sigur? Pe mine nu mă necăjeşte dar mi-e teamă că 
pe tine da. 


— Dacă nu te necăjeşte pe tine, nu mă va necăji nici pe 
mine. 

— Nu vreau să-ţi spun. 

— Spune. 

— Trebuie? 

— Da. 

— O să am un copil, dragul meu. Are aproape trei luni. Nu- 
i aşa că nu eşti necâjit? Ie rog, te rog să nu fi. Nu trebuie să 
te necăjeşti. 

— Mă bucur. 

— Chiar te bucuri? 

— Fireşte. 

— Am făcut tot ce se poate. Am luat o mulţime de chestii 
dar n-a folosit la nimic. 

— Nu sunt necăjit deloc. 

— N-am putut face nimic, dragul meu şi pe mine lucrul 
acesta nu mă necăjeşte. Aşa că nici tu nu trebuie să te 
amărăşti sau să te frămânţi. 

— Mă frământ numai din cauza ta. 

— Asta-i. Vezi? Tocmai asta nu trebuie să faci. Copii se nasc 
în fiecare zi. 'loată lumea are copii. E un lucru firesc. 

— Eşti încântătoare. 

— Nu, nu sunt. Dar nu trebuie să te superi, dragul meu. 
Am să-ncerc să nu-ţi dau prea mult de furcă. Ştiu că acuma 
te-am necăjit. Dar până acuma n-am fost o fată de treabă? 
Nici n-ai ştiut, nu-i aşa? 

— Nu, n-am ştiut. 

— Aşa o să fie şi de acum înainte. Numai să nu te amărăşti 
din pricina asta. Văd că te frămânţi. Nu trebuie. Zău, nu 
trebuie. Nu vrei să bei ceva, dragul meu? Ştiu că 
întotdeauna băutura te face să fii mai vesel. 

— Nu beau. Sunt vesel şi tu eşti încântătoare. 

— Nu, nu sunt. Dar am să fac aşa ca să putem fi împreună 
dacă te hotărăşti să plecăm undeva. Trebuie să fie frumos în 
octombrie. O să ne distrăm de minune, dragul meu, şi când 
o să pleci pe front, o să-ţi scriu în fiecare zi. 


— Şi tu unde ai să fii? 

— Nu ştiu încă. Dar într-un loc minunat. O să am eu grijă 
de toate astea. 

O clipă tăcurăm amândoi. Catherine şedea pe pat şieu mă 
uitam la ea, fără să o ating. Stăteam departe unul de 
celălalt, ca atunci când intră cineva străin într-o cameră şi 
oamenii se simt stânjeniţi. Întinse mâna şi mă luă de braţ. 

— Nu eşti supărat pe mine, dragul meu? 

— Nu. 

— Şi nu ai impresia că eşti prins în cursă? 

— Puțin poate că da. Dar nu de tine. 

— Nu voiam să spun că de mine. Nu vorbi prostii. 
Spuneam prins în cursă aşa, în general. 

— Din punct de vedere biologic, te simţi întotdeauna prins 
în cursă. 

Nu se mişcă şi nici nu-şi retrase mâna dar o simţii cu e 
departe, departe de mine. 

— Întotdeauna nu e un cuvânt prea plăcut. 

— lartă-mă. 

— Nu-i nimic. Dar, vezi tu, eu n-am mai avut copii şi nici n- 
am mai iubit pe cineva până acuma. Şi am încercat să fiu 
aşa cum ai vrut tu să fiu, şi acuma vorbeşti de 
„întotdeauna”. 

— Să-mi tai limba? O întrebai. 

— O, dragul meu, se întoarse ea de unde va fi fost. Nu lua 
în seamă ce-ţi spun. Eram din nou împreună şi senzaţia de 
stânjeneală dispăruse. Noi suntem într-adevăr o singură 
fiinţă, aşa că n-are rost să ne certăm cu tot dinadinsul. 

— N-o să ne certăm. 

— Oamenii totuşi se ceartă. Se iubesc, nu se înţeleg cum 
trebuie, aşa, cu tot dinadinsul, şi se ceartă şi dintr-odată nu 
mai sunt una şi aceeaşi fiinţă. 

— Noi n-o să ne mai certăm. 

— Nu, nu trebuie să ne certăm. Pentru că noi doi suntem 
singuri şi toţi ceilalţi sunt împreună. Dacă se întâmplă ceva 
între noi, suntem pierduţi, şi lumea o să ne înfrângă. 


— N-o să reuşească, i-am spus. Pentru că tu eşti foarte 
vitează. Celui viteaz nu i se poate întâmplă nimic. 

— Şi totuşi moare şi el. 

— Da, dar o singură dată. 

— Nu ştiu. Cine a spus asta? 

— Cel laş moare de o mie de ori, viteazul doar o dată71. 

— Cine a spus asta? 

— Nu ştiu. 

— Era probabil un laş, spuse ea. Ştia o mulţime de lucruri 
despre laşi, dar nimic despre cei viteji. Cel viteaz moare 
poate de două mii de ori dacă e un om inteligent. Numai că 
nu vorbeşte despre asta. Nu ştiu. E greu să-ţi dai seama ce 
se petrece în mintea celui viteaz: 

— Da. De aceea şi rămâne aşa. 

— Văd că eşti o autoritate în materie. 

— Aşa e, dragul meu. Am meritat-o. 

— Eşti un om viteaz. 

— Nu, spuse ea. Dar aş fi vrut să fiu. 

— Eu nu-s, i-am spus. Nu ştiu. Am trăit destul ca să mă 
cunosc. Sunt ca jucătorul de baseball care face în general 
două sute şi treizeci de puncte şi ştie că mai mult n-o să 
facă niciodată. 

— Dar ce-i aia un jucător care face două sute şi treizeci de 
puncte? Sună teribil de impresionant. 

— Sună, numai că nu înseamnă altceva decât un jucător de 
baseball mediocru. 

— Totuşi, un jucător bun, mă împunse ea. 

— Tare mi se pare că suntem amândoi nişte încrezuţi. Tu 
însă eşti un om viteaz. 

— Nu. Dar nădăjduiesc c-am să fiu. 

— Suntem amândoi nişte viteji. Şi voi fi şi mai viteaz dacă 
am să beau ceva. 

— Suntem nişte oameni minunaţi, spuse Catherine. Se 
duse la dulap şi-mi aduse coniacul şi un pahar. Bea, dragul 
meu, îmi spuse ea. Ai fost teribil de drăguţ. 

— Zău că nu vreau să beau. 


— Bea. 

— Bine. 

Am luat un pahar de apă şi l-am umplut cam pe-o treime 
cu coniac şi l-am dat pe gât. 

— Asta a fost cam mult, spuse ea. Ştiu că băutura eroilor e 
coniacul dar n-ar trebui să exagerezi. 

— Unde o să trăim după război? 

— La un azil de bătrâni, probabil, zise ea. Vreme de trei 
ani am tot sperat copilăreşte că războiul se va termina de 
Crăciun. Dar acum mă gândesc că asta se va întâmplă când 
fiul nostru va fi locotenent-comandor. 

— Poate c-o să fie general. 

— Dacă războiul va dura o sută de ani va avem vreme să 
lupte şi în marină, şi în armata de uscat. 

— Nu vrei să bei? 

— Nu. Pe tine, dragul meu, coniacul te face vesel. Pe mine, 
însă mă ameţeşte. 

— N-ai băut coniac niciodată? 

— Nu, dragul meu. Sunt o soţie de modă veche. M-am 
aplecat, am luat sticla de pe jos şi mi-am turnat din nou 
coniac în pahar. 

— N-ar fi rău să mă duc să văd ce mai fac compatrioţii tăi, 
spuse Catherine. Până vin, poate că ai să te uiţi prin ziare. 

— Trebuie să te duci? 

— Acuma sau mai târziu tot trebuie. 

— Bine, atunci du-te acuma. 

— Mă întorc mai târziu. 

— Până atunci termin şi eu ziarele, i-am spus. 

CAPITOLUL XXII. 

ÎN NOAPTEA ACEEA se făcu rece şi a doua zi plouă. Când 
m-am întors de la „Ospedale Maggiore” ploua foarte tare şi 
am ajuns la spital ud până la piele. Sus, la mine, pe balcon 
ploaia cădea în ropot şi, mânată de vânt, izbea cu furie 
geamurile uşii. M-am schimbat şi am băut un păhăruţ de 
coniac dar coniacul n-avea gust bun. Noaptea nu m-am 


simţit bine şi a doua zi dimineaţă, după micul dejun, fui 
apucat de o puternică senzaţie de greață. 

— Nu e nici o îndoială, zise medicul-şef. Uită-te la ochii lui, 
Miss. 

Miss Gage se uită. Îmi spuseră să mă uit în oglindă: albul 
ochilor era galben. Aveam gălbinare. Am zăcut două 
săptămâni. Din pricina asta nu ne-am mai petrecut 
concediul de convalescenţă împreună. Plănuisem să 
mergem la Pallanza, pe malul lacului Maggiore72. Era 
frumos acolo toamna când frunzele prind a-şi schimba 
culoarea. Ai unde să te plimbi şi poţi pescui păstrăvi în lac. 
Ar fi fost mai bine să mergem acolo şi nu la Stresa73, 
deoarece la Pallanza veneau mai puţini vizitatori. Se ajunge 
atât de uşor de la Milano la Stresa, încât întotdeauna 
întâlneai acolo cunoscuţi. Pallanza era un sat drăguţ şi 
puteai vâsli spre insulele pe care trăiesc pescarii şi pe cea 
mai mare insulă era un restaurant. Dar nu ne-am mai dus 
nicăieri. 

Într-o zi, când zăceam în pat, bolnav de gălbinare, Miss 
Van Campen intră în camera mea, deschise uşa dulapului şi 
văzu înăuntru sticlele goale. O parte le trimisesem jos cu 
portarul şi cred că, văzându-le, Miss Van Campen venise sus 
să mai găsească şi altele. Cele mai multe erau sticle de 
vermut, de „Marsala”, de „Capri”. Mai erau şi câteva sticle 
de „Chianti” şi câteva de coniac. Portarul luase întâi sticlele 
mai mari, de vermut şi cele de „Chianti”, în învelişul lor de 
rafie, şi lăsase pentru la urmă sticlele de coniac. Sticlele 
acestea de coniac şi o sticlă în formă de urs în care fusese 
kimmel74, le găsi Miss Van Campen. În special sticla în 
formă de urs o scoase din sărite. O ridică în aer: ursul făcea 
sluj, cu labele în sus, în cap avea un dop şi pe fund câteva 
cristale de sticlă. Mă pufni râsul. 

— Era kummel înăuntru, am spus. Kummel-ul cel mai bun 
e îmbuteliat întotdeauna în sticle din astea. Se aduc din 
Rusia. 


— 'Toate sticlele astea sunt de coniac, nu-i aşa? Întrebă 
Miss Van Campen. 

— Nu le pot vedea pe toate, am răspuns, dar probabil că 
sunt de coniac. 

— Şi de cât timp durează toată povestea asta? 

— Le-am cumpărat şi le-am adus aici chiar eu. Ofițerii 
italieni mă vizitează adesea şi am aranjat aşa ca să le pot 
oferi întotdeauna câte ceva de băut. 

— Şi dumneata n-ai băut deloc? 

— Am băut şi eu. 

— Coniac, spuse ea. Unsprezece sticle de coniac şi băutura 
aceea din urs. 

— Kummael. 

— O să trimit pe cineva să le ia de-aici. Acestea sunt toate 
sticlele goale pe care le ai? 

— Deocamdată. 

— Şi-mi era milă de dumneata că ai gălbinare. De 
dumneata n-are rost să-i fie milă cuiva. 

— Mulţumesc. 

— Fireşte, nu poţi fi mustrat pentru că nu vrei să te întorci 
pe front. Dar cred că ar trebui să cauţi să faci un lucru mai 
inteligent decât să încerci să capeţi gălbinare prin 
alcoolizare. 

— Prin ce? 

— Prin alcoolizare. Ai auzit ce ţi-am spus. N-am răspuns 
NIMIC. 

— Dacă n-ai să n-ai inventezi nimic, cred că va trebui să te 
întorci pe front când vei termina cu gălbinarea. Nu cred că 
gălbinarea provocată cu bună ştiinţă îţi dă dreptul şi la 
concediu de convalescentă. 

— Nu credeţi? 

— Nu. 

— Aţi avut vreodată gălbinare, Miss Van Campen? 

— Nu, dar am văzut multe cazuri de gălbinare. 

— Aţi observat cât de mult se bucură bolnavii că au 
gălbinare? 


— Cred, totuşi, că e mai bine aşa decât pe front. 

— Miss Van Campen, am întrebat, aţi cunoscut vreodată 
un om care să fi încercat să se automutileze, dându-şi 
singur cu piciorul în. 

Miss Van Campen se făcut că nu aude întrebarea. Trebuia 
să se facă sau că nu o aude, sau să plece din cameră. Nu 
voia să plece deoarece mă ura mai de mult şi acum îi venise 
apa la moară. 

— Aţi cunoscut multe cazuri când oamenii au încercat să 
scape de front automutilându-se. 

— Nu e cazul cu mine. Şi eu am văzut automutilaţi. V-am 
întrebat dacă aţi văzut vreun caz în care cineva să fi 
încercat să se automutileze dându-şi singur un picior în. 
Pentru că asta-i senzaţia cea mai apropiată de aceea pe 
care o încerci când ai gălbinare şi pe care cred că puţine 
femei au încercat-o. De aceea v-am întrebat dacă aţi avut 
vreodată gălbinare, Miss Van Campen, pentru că. 

Miss Van Campen ieşi brusc din cameră. 

Ceva mai târziu veni Miss Gage. 

— Ce i-ai spus lui Van Campen? E furioasă. 

— Ne-am comparat senzațiile. Tocmai voiam să-i spun că 
n-a încercat niciodată chinurile facerii. 

— Eşti nebun, zise Miss Gage. Umblă să te înfunde. 

— M-a şi înfundat. M-a făcut să-mi pierd concediul de 
convalescenţă şi s-ar putea să încerce să mă trimită în faţa 
Curţii Marţiale. E de ajuns de meschină ca s-o facă. 

— Nu i-ai plăcut niciodată, spuse Miss Gage. Dar ce s-a 
întâmplat? 

— Spune că am băut până ce mi-am provocat o gălbinare 
ca să nu mă întorc pe front 

— Eh, făcu Miss Gage. Pot jura că n-ai băut nici o picătură 
de alcool. Toţi vom jura că n-ai băut niciodată nimic. 

— A găsit sticlele. 

— Ţi-am spus de o sută de ori să nu mai ţii aici sticlele 
alea. Şi unde-s acuma? 

— În dulap. 


— Ai o valiză? 

— Nu. Pune-le în raniţă. 

Miss Gage băgă sticlele în raniţă. 

— O să le dau portarului, spuse ea, şi se îndreptă spre uşă. 

— O clipă numai. O opri Miss Van Campen. Sticlele astea le 
iau eu. 

Adusese şi portarul după ea. 

— Du-le te rog, îi spuse. Vreau să le arăt medicului când o 
să-i raportez cazul. 

Cobori în hol. Portarul ducea raniţa. Ştia ce era înăuntru. 

Nu se întâmplă nimic în afară de faptul că pierdui dreptul 
la concediul de convalescenţă. 

CAPITOLUL XXIII. 

ÎN SEARA în care trebuia să plec pe front l-am trimis pe 
portar să-mi reţină un loc la trenul de Torino. Din gară 
trenul pleca la miezul nopţii. Garnitura se forma la Torino, 
ajungea la Milano cam pe la zece şi jumătate seara şi 
rămânea în gară până la ora plecării. Trebuia să fii acolo 
când vine ca să poţi găsi loc. Portarul se duse la gară cu un 
prieten de-al său - un mitralior venit în permisie, care lucra 
în atelierul unui croitor - fiind convins că amândoi aveau să 
poată reţine un loc. 

Le-am dat bani pentru bilete de peron şi bagaje: un rucsac 
mare şi doi saci cu merinde. 

Cam pe la ora 5 mi-am luat rămas bun de la cei de la spital 
şi am plecat. Bagajele mele erau în loja portarului. I-am 
spus că voi fi în gară ceva mai devreme de miezul nopții. 
Soţia lui îmi spuse: „Signorino” şi plânse. Îşi şterse ochii, 
îmi dădu mâna şi plânse iar. O bătui uşor pe spate şi izbucni 
în plâns din nou. Îmi cârpise rufăria şi era o femeie mică şi 
îndesată, cu o faţă fericită şi cu părul alb. Când plângea, 
faţa îi era brăzdată de mii de cute. M-am dus la cârciuma 
din colţ şi am aşteptat înăuntru, privind pe fereastră. Se 
întunecase şi afară era frig şi ceaţă. Am plătit cafeaua şi 
paharul de grappa şi în lumina, care răzbătea prin 
fereastră mă uitam la oamenii care treceau. Am văzut-o pe 


Catherine şi i-am bătut în geam. Se uită, mă văzu, îmi zâmbi 
şi ieşii s-o întâmpin. Purta un mantou albastru-închis şi o 
pălărie moale de fetru. Am trecut unul lângă altul pe 
trotuar, prin faţa cârciumilor, şi după aceea am traversat 
piaţa şi de acolo, pe sub arcadă, am ajuns în piaţa din faţa 
catedralei. Şinele de tramvai treceau prin piaţă şi dincolo 
de ele, în ceața care se lăsase se înălța catedrala, albă, şi 
şiroind de umezeală am trecut peste şinele de tramvai. În 
stânga noastră erau magazinele cu vitrinele luminate şi 
galleria. Deasupra pieţei plutea ceața iar când ne-am găsit 
în faţa catedralei, mi s-a părut uriaşă şi zidurile de piatră 
erau ude. 

— Vrei să intrăm? 

— Nu, zise Catherine. 

Am mers mai departe. În umbra unuia din contraforturile 
de piatră din faţa noastră stătea un soldat cu iubita lui. 
Trecurăm pe lângă ei. Stăteau lipiţi de zid şi soldatul o 
acoperise pe fată cu pelerina. 

— Sunt ca şi noi, am spus. 

— Nimeni nu-i ca noi, răspunse Catherine cu tristeţe în 
glas. 

— Aş fi vrut să aibă unde să se ducă. 

— Nu ştiu dacă ar fi mai bine pentru ei. 

— Nu ştiu. Ar trebui ca toţi oamenii să aibă unde să se 
ducă. 

— Au catedrala, spuse Catherine. 

Trecurăm şi de ea. Traversarăm piaţa şi ne uitarăm înapoi 
la catedrală. În ceaţă era impresionantă. Ne-am oprit în 
faţa unui magazin de pielărie. În vitrină erau expuse cizme 
de călărie, un rucsac şi bocanci de schi. Fiecare articol era 
expus într-un fel anume: rucsacul în centru, cizmele de 
călărie într-o parte şi bocancii de schi, în alta. Pielea era de 
culoare închisă şi lucea ca o şa uzată. În lumina electrică 
pielea închisă şi unsuroasă strălucea. 

— Cândva o să şi schiem. 

— Peste două luni se va schia la Murren, zise Catherine. 


— Hai să ne ducem acolo. 

— Bine, spuse ea. 

Trecurăm prin faţa altor vitrine şi apoi cotirăm pe o stradă 
laterală. 

— N-am fost niciodată pe aici. 

— Asta-i drumul pe care mă întorceam la spital, i-am 
explicat. 

Strada era îngustă şi mergeam pe partea dreaptă. Prin 
ceaţă treceau pe lângă noi mulţi oameni. Vitrinele 
prăvăliilor erau luminate. Ne-am uitat la un morman de 
brânzeturi. În faţa vitrinei unui armurier m-am oprit. 

— Hai să intrăm aici. Trebuie să-mi cumpăr o armă. 

— Ce fel de armă? 

— Un pistol. 

Am intrat în magazin, mi-am deschis centura şi am pus-o, 
cu tocul de armă gol, pe tejghea. Serveau două femei care 
mi-au adus mai multe pistoale. 

— Trebuie să intre aici, le-am spus şi am deschis tocul. 

Tocul era de piele gri şi-l cumpărasem de ocazie ca să-l 
port în oraş. 

— Sunt bune pistoalele? Mă întrebă Catherine. 

— Peste tot sunt la fel. Îl pot încerca pe acesta? O întrebai 
pe femeie. 

— N-avem loc de tras, răspunse ea, dar e foarte bun. N-o 
să greşiţi ţinta cu el. 

Am apăsat pe trăgaci şi am tras închizătorul. Arcul era 
cam rigid dar funcţiona uşor. Am ochit şi am apăsat din nou 
pe trăgaci. 

— A mai fost folosit. A aparţinut unui ofiţer care era un 
ţintaş excelent. 

— Dumneavoastră i l-aţi vândut? 

— Da. Şi cum l-aţi căpătat înapoi? 

— De la ordonanța lui. 

— Poate că-l aveţi şi pe-al meu. Cât costă pistolul ăsta? 

— Cincizeci de lire. E foarte ieftin. 


— Bine. Aş mai vrea şi două încărcătoare şi o cutie cu 
cartuşe. 

Scoase de sub tejghea ce-i cerusem. 

— N-aveţi nevoie de sabie? Întrebă ea. Am de vânzare 
nişte săbii foarte ieftine. 

— Mă duc pe front, am răspuns. 

— A, atunci nu aveţi nevoie de sabie. 

Am plătit pistolul şi cartuşele, am umplut magazia 
pistolului şi am pus-o la loc, am băgat pistolul în toc, am 
umplut încărcătoarele cu cartuşe şi le-am pus în pungile 
laterale ale tocului şi după aceea mi-am încins centura. 
Pistolul atârna greu în centură. „Iotuşi, mă gândeam, e mai 
bine să am un pistol de serviciu. Poţi găsi întotdeauna 
gloanţe.” 

— Acum sunt înarmat până-n dinţi, am zis. Ăsta era 
singurul lucru pe care trebuia să nu-l uit. Când am fost dus 
la spital mi-a luat cineva pistolul celălalt. 

— Sper că e un pistol bun, spuse Catherine. 

— Mai doriţi ceva? Întrebă femeia. 

— Nu cred. 

— Pistolul are şi o curea diagonala, insistă ea. 

— Am observat. 

Femeia voia să-mi mai vândă şi altceva. 

— N-aveţi nevoie de-un fluier? 

— Nu cred. 

Femeia ne spuse bună seara şi ieşirăm din magazin; 
Catherine se uită în vitrină. Femeia ne văzu şi făcu o 
plecăciune. 

— La ce sunt folosite oglinzile acelea micuţe, încrustate în 
lemn? 

— La momitul păsărilor. Se învârt cu ele pe câmp, 
ciocârliile le văd şi se apropie şi atunci italienii le împuşcă. 
— Italienii ăştia sunt oameni inventivi, spuse Catherine. 
Nu-i aşa că în America ciocârliile nu sunt împuşcate? 

— Nu în mod special. 

Am traversat strada şi am pornit pe cealaltă parte. 


— Acum mă simt mai bine, spuse Catherine. Când am 
pornit mă simţeam foarte rău. 

— Noi ne simţim întotdeauna bine când suntem împreună. 

— Vom fi întotdeauna împreună. 

— Da, numai că eu la miezul nopţii am să plec. 

— Nu te mai gândi la asta, dragul meu. 

Am mers mai departe pe stradă. În ceaţă, lumina 
felinarelor părea gălbuie. 

— N-ai obosit? Mă întrebă Catherine. 

— Dar tu? 

— Eu nu. E plăcut să te plimbi. 

— Să nu mergem, totuşi, prea mult pe jos. 

— Nu. 

Am cotit pe o stradă laterală unde nu era nici o lumină şi 
am făcut câţiva paşi. M-am oprit şi am sărutat-o pe 
Catherine. O sărutam şi i-am simţit braţul pe umăr. Îmi 
trăsese pelerina care acum ne acoperea pe amândoi. 
Stăteam aşa, sprijinindu-ne de un zid înalt. 

— Hai să mergem undeva, i-am propus. 

— Bine. 

Am mers până am dat de o stradă mai largă care cobora 
de-a lungul unui canal. De cealaltă parte se înălța un zid de 
cărămizi şi un şir lung de clădiri. În faţa noastră, la capătul 
străzii, am zărit un tramvai care trecea peste un pod. 

— La pod vom găsi e trăsură, i-am spus. 

Am stat pe pod în ceaţă şi am aşteptat o trăsură. Trecură 
câteva tramvaie pline de oameni care se duceau acasă. Se 
ivi şi o trăsură dai era ocupată. Ceaţa se transformase în 
ploaie. 

— Hai să mergem sau să luăm tramvaiul, spuse Catherine. 

— Las' c-o să vină o trăsură. Trec multe pe-aici. 

— Uite că vine una. 

Birjarul opri calul şi cobori tăbliţa de metal a taximetrului. 
Poclitul trăsurii era tras şi pe haina birjarului străluceau 
picăturile de ploaie. Jobenul de lac lucea de umezeală. Ne- 
am urcat în trăsură şi sub poclit era întuneric. 


— Unde i-ai spus să meargă? 

— La gară. În faţa gării e un hotel unde ne-am putea duce. 

— Putem să mergem aşa? Fără bagaje? 

— Da. 

Drumul spre gară, prin ploaie şi de-a lungul a tot felul de 
străduţe, fu lung. 

— Nu luăm masa? Întrebă Catherine. Cred c-o să mi se 
facă foame. 

— O să mâncăm în cameră. 

— N-am ce să pun pe mine, nici măcar o cămaşă de 
noapte. 

— O să-ţi cumperi. 

I-am cerut birjarului să ne ducă la un magazin. 

— Pe Via Manzoni. 

Birjarul dădu din cap şi, după primul colţ, coti la stânga. 
Catherine se uită după un magazin. 

— Aici, spuse ea. 

Birjarul opri iar. Catherine cobori şi intră în magazin. 

Stăteam în trăsură şi aşteptam. Ploua şi mirosul străzii în 
ploaie şi al cailor, din care ieşeau aburi, îmi umplea nările. 
Catherine se întoarse cu un pachet, urcă şi plecarăm mai 
departe. 

— Sunt o risipitoare, dragul meu, dar cămaşa de noapte e 
foarte frumoasă. 

Ajunşi la hotel, o rugai pe Catherine să aştepte în trăsură. 
M-am dus înăuntru şi am vorbit cu administratorul. Aveau 
multe camere goale. Am ieşit din nou, am plătit birjarul şi 
m-am întors cu Catherine. Un boy75 în livrea ne ducea 
pachetul. Făcându-ne temenele, administratorul ne însoţi 
până la ascensor. Peste tot erau numai pluş şi alămuri. 
Administratorul urcă în lift cu noi. 

— Monsieur şi madame doresc să li se servească masa în 
cameră? 

— Da. Vă rog să ne trimiteţi lista de mâncare sus. 

— Doriţi ceva special? Ceva vânat sau un souffle? 


Liftul urcă trei etaje şi la fiecare etaj se auzea un ţăcănit. 
Ţăcăni încă o dată şi se opri. 

— Ce fel de vânat aveţi? 

— Vă putem servi fazani sau sitari. 

— Un sitar atunci. 

Am mers de-a lungul coridorului. Covorul era uzat. Am 
trecut pe lângă multe uşi. Administratorul se opri, descuie 
şi apoi deschise o uşă. 

— Camera e drăguță. 

Boy-ul în livrea puse pachetul pe masa din mijlocul 
camerei. Administratorul trase perdelele la o parte. 

— E ceaţă afară, zise el. 

Camera era tapisată cu pluş roşu. Peste tot erau oglinzi. În 
cameră erau două scaune şi un pat larg, acoperit cu o 
cuvertură de satin. O uşă dădea în baie. 

— O să vă trimit sus lista de mâncare, spuse 
administratorul. 

Se înclină şi ieşi. 

M-am dus la fereastră şi m-am uitat afară, după aceea am 
tras de cordonul care închidea draperiile grele de pluş. 
Catherine şedea pe pat şi se uita la candelabrul cu braţe de 
cristal. Îşi scoase pălăria şi părul îi lucea în lumină. Se privi 
într-una dintre oglinzi şi-şi duse mâna la păr. O văzui în alte 
trei oglinzi. Nu avea un aer prea fericit. Îşi scoase mantoul, 
trântindu-l pe pat. 

— Ce-i cu tine, draga mea? 

— Până acuma nu m-am simţit niciodată ca o târfă. 

M-am dus din nou la fereastră. Am tras draperiile şi m-am 
uitat afară. Nu mă gândisem că o să fie aşa. 

— Dar tu nu eşti o târfă. 

— Ştiu asta, dragul meu. Dar nu-i deloc plăcut să te simţi 
ca şi cum ai fi. 

Glasul îi era uscat şi trist. 

— Asta-i cel mai bun hotel din cele la care am fi putut 
trage, i-am spus. 


M-am uitat afară. La capătul pieţii se zăreau luminile gării. 
Pe stradă treceau trăsuri şi se vedeau copacii din parc. 
Luminile hotelului se reflectau pe pavajul ud. „Fir-ar al 
dracului, mă gândeam, ce rost are să-ncepem acum o 
discuţie? 

— Vino aici, te rog, spuse Catherine. Glasul ei era din nou 
normal. Vino, te rog. Am devenit din nou o fată de treabă. 

M-am uitat la ea, zâmbea. 

M-am dus şi m-am aşezat pe pat lângă ea şi am sărutat-o. 

— Tu eşti fata mea cea bună. 

— Bineînţeles că sunt a ta. 

După ce-am mâncat, ne-am simţit cât se poate de bine şi 
după aceea am fost chiar foarte fericiţi şi în scurtă vreme 
ne-am simţit ca acasă. Camera mea de la spital fusese casa 
noastră şi, în acelaşi fel, camera în care stăteam acuma 
devenise şi ea casa noastră. 

În timpul mesei Catherine îşi puse pe umeri tunica mea. 
Eram flămânzi şi mâncarea era bună. Băurăm o sticlă de 
„Capri” şi o sticlă de „Saint-Estephe76”. Eu am băut mai 
mult dar şi Catherine bău ceva, aşa că se simţea admirabil. 
Am mâncat sitar cu souffle de cartofi, o salată, cremă de 
castane, şi, ca desert, zabaione77. 

— E frumoasă camera asta, spuse Catherine. E drăguță. 
Ar fi trebuit să stăm aici tot timpul cât am fost la Milano. 

— E cam ciudată dar e plăcută. 

— Viciul e un lucru minunat, spuse Catherine. Cei care-l 
practică nu au gust prost. Şi pluşul ăsta roşu e chiar 
frumos. E tocmai ce trebuie. Şi oglinzile sunt foarte 
atrăgătoare. 

— Eşti o fată admirabilă. 

— Nu ştiu cum o fi arătând o cameră ca asta dimineaţa, 
când trebuie să te scoli, dar acum e într-adevăr grozavă. 

Mi-am turnat încă un pahar de „Saint-Estephe”. 

— Aş vrea să păcătuim cu adevărat, spuse Catherine. Tot 
ce facem pare atât de simplu şi de nevinovat. Nu pot să 
cred că facem ceva rău 


— Eşti o fată extraordinară. 

— Numai că mi-e foame. Mi-e o foame de lup. 

— Eşti o fată drăguță şi simplă. 

— Sunt într-adevăr o fată simplă. Şi tu eşti singurul om 
care a înţeles lucrul acesta. 

— Într-o zi, după ce ne-am cunoscut, mi-am petrecut o 
întreagă după-amiază gândindu-mă că vom merge 
împreună la „Hotel Cavour” şi cum va fi. 

— Ce obrăznicie. Aici nu suntem la „Cavour”, nu-i aşa? 

— Nu. Nu ne-ar fi primit împreună. 

— Într-o bună zi o să ne primească. Dar, vezi, uite cum ne 
deosebim. Eu nu m-am gândit niciodată la nimic, spuse ea. 

— Niciodată, niciodată, la nimic? 

— Ceva, poate, cândva. 

— Eşti o fată admirabilă. 

Mi-am turnat încă un pahar de vin. 

— Sunt o fată foarte simplă. 

— La început n-am crezut că eşti aşa. Credeam că eşti 
nebună. 

— Eram cam nebună. Dar nu într-un mod complicat. Nu 
te-am încurcat niciodată, nu-i aşa dragul meu? 

— Vinul e un lucru mare, i-am răspuns. le face să uiţi de 
toate relele. 

— E bun, dar pe tată-meu l-a îmbolnăvit de gută. 

— Tatăl tău trăieşte? 

— Da. Suferă de gută. N-o să te întâlneşti cu el niciodată. 
Dar tatăl tău nu mai trăieşte? 

— Nu. Am numai un tată vitreg. 

— Şi o să mă placă? 

— Nici n-o să fie nevoie să-l cunoşti. 

— Suntem atât de fericiţi, spuse Catherine, încât nu mă 
mai interesează altceva. Sunt foarte fericită că m-am 
măritat cu tine. 

Chelnerul veni şi strânse masa. 

Stăteam liniştiţi şi ascultam cum plouă afară. Jos, în 
stradă, o maşină claxona. 


— Aud mereu, grăbindu-mă din spate, Al vremii car, cu- 
aripi desfăşurate”, am recitat. 

— Cunosc poemul. E de Marvell/78. E despre o fată care nu 
voia să trăiască cu un bărbat. 

Capul mi-era limpede şi rece şi voiam să discut despre 
lucruri concrete. 

— Unde-ai vrea să naşti? 

— Nu ştiu. În cel mai bun loc pe care am să-l găsesc. 

— Cum o să te descurci? 

— Cum o să pot mai bine. Nu fi îngrijorat, dragul meu. 
Până o să se termine războiul, o s-avem o mulţime de copii. 

— Se-apropie vremea plecării. 

— Ştiu. Dacă vrei, putem pleca imediat. 

— Nu vreau. 

— Atunci nu te mai agita, dragul meu. Până acum ai fost 
drăguţ şi deodată ai început să te frămânţi. 

— Nu mă frământ. Cât de des ai să-mi scrii? 

— În fiecare zi. Scrisorile sunt cenzurate.? 

— Nu ştiu ei atât de bine engleza încât să fie vreo 
primejdie. 

— O să le scriu aşa încât să-i încurc, spuse Catherine. 

— Dar nu prea tare. 

— Puțin numai. 

— Cred că trebuie să plecăm. 

— Bine, dragul meu. 

— Îmi pare rău că trebuie să părăsim frumosul nostru 
cămin. 

— Şi mie. 

— Dar trebuie să mergem. 

— Bine. Oricum nu stăm prea mult acasă niciodată. 

— Vom sta. 

— Când ai să te-ntorci, ai să găseşti o casă frumos 
aranjată. 

— Cine ştie, poate c-am să mă-ntorc foarte repede. 

— Poate c-ai să te alegi cu o rană uşoară la picior. 

— Sau la lobul urechii. 


— Nu. Vreau ca urechile tale să rămână aşa cum sunt. 

— Dar piciorul, nu? 

— La picior ai mai fost rănit. 

— Trebuie să mergem, draga mea. Chiar trebuie. 

— Bine. leşi tu primul. 

CAPITOLUL XXIV. 

AM COBORÂT pe scări, nu cu liftul. Preşul de pe scări era 
ros. Masa o plătisem când o adusese sus, dar chelnerul care 
ne servise stătea pe scaun lângă uşă. Sări în sus şi se- 
nclină. M-am dus cu el în camera de serviciu şi i-am plătit 
pentru cameră. Administratorul îşi adusese aminte că-i sunt 
prieten şi refuzase să-i plătesc camera anticipat, dar, 
înainte de a se duce la culcare, nu uitase, să-lpună pe 
chelner să aştepte la uşă ca nu cumva să plec fără să 
plătesc. Cred că i se mai întâmplaseră asemenea cazuri 
chiar când avusese de-a face cu prieteni. În război ai atât 
de mulţi prieteni. 

L-am rugat pe chelner să ne caute o trăsură. Luă pachetul 
Catherinei, pe care-l duceam eu şi ieşi afară cu o umbrelă. 
Îl văzurăm pe fereastră traversând strada prin ploaie. Am 
rămas în camera de serviciu şi ne-am uitat afară. 

— Cum te simţi, Cat? 

— Mi-e somn. 

— Eu mă simt gol pe dinăuntru. Şi mi-e foame. 

— "Ţi-ai luat ceva de mâncare? 

— Da, am de mâncare în sac. 

O trăsură se apropie de hotel. Se opri şi calul îşi pleca, sub 
ploaie, capul. Chelnerul cobori din trăsură, deschise 
umbrela şi se îndreptă spre uşa hotelului. Îl întâmpinarăm 
la uşă şi, cu umbrela pe deasupra capetelor, merserăm 
până la trăsura care ne aştepta la marginea trotuarului ud 
de ploaie. În rigolă apa şiroia. 

— Pachetul dumneavoastră e pe banchetă, spuse 
chelnerul. 

Aşteptă cu umbrela până ne-am urcat şi apoi îi dădui un 
bacşiş. 


— Vă mulţumesc foarte mult. Călătorie plăcută. 

Birjarul trase de hăţuri şi calul porni. Chelnerul cu 
umbrela se întoarse şi se îndreptă spre uşa hotelului. Am 
coborât strada, am cotit la stânga şi apoi la dreapta, 
ajungând în faţa gării. Doi carabinieri stăteau sub un 
felinar, la adăpost de ploaie. Lumina lucea pe chipurile lor 
în lumina care venea dinspre gară, ploaia părea limpede şi 
transparentă. Un hamal ieşi de sub streaşină gării, cu 
umerii ridicaţi, ca să se ferească de ploaie. 

— Mulţumesc, i-am spus. N-am nevoie. 

Se-ntoarse sub arcada peronului. M-am aplecat spre 
Catherine. Faţa îi era în umbra poditului trăsurii. 

— Acum să ne luăm rămas bun. 

— Nu pot să vin cu tine pe peron? 

— Nu. Rămâi cu bine, Cat. 

— Îi spui să mă ducă la spital? 

— Da. 

I-am dat birjarului adresa. Dădu din cap. 

— La revedere. Vezi să ai grijă de tine şi de micuța 
Catherine. 

— La revedere, dragul meu. 

— La revedere. 

Am coborât în ploaie şi trăsura porni. Catherine se aplecă 
în afară şi-i văzui faţa la lumină. Zâmbea şi-mi făcea semn 
cu mâna. Trăsura se depărta şi Catherine îmi arătă cu 
degetul spre streaşină gării. M-am uitat, dar nu am văzut 
decât pe cei doi carabinieri şi arcada gării. Mi-am dat 
seama că-mi făcea semn să mă adăpostesc de ploaie. M-am 
dus sub acoperiş şi m-am uitat după trăsură până a 
dispărut după un colţ. Abia după aceea am străbătut gara 
îndreptându-mă spre tren. 

Portarul era pe peron şi mă căuta. L-am urmat, urcându- 
mă în tren. Mi-am făcut loc printre oamenii îngrămădiţi de- 
a lungul coridorului şi am intrat într-un compartiment plin 
într-un colţ şedea mitraliorul. Rucsacul şi sacii mai erau în 
plasă deasupra lui. Pe coridor stăteau în picioare mulţi 


oameni şi cei din compartiment se uitară cu toţii la noi când 
am intrat înăuntru. În tren nu erau suficiente locuri şi toţi 
te priveau cu un aer duşmănos. Mitraliorul se ridică să-mi 
facă loc să m-aşez. Cineva mă bătu pe umăr. Am întors 
capul. În faţa mea stătea un căpitan de artilerie, înalt şi 
slab, cu o cicatrice roşie de-a lungul maxilarului. Se uitase 
prin fereastră de pe coridor. Apoi intrase. 

— Ce doreşti? L-am întrebat. 

Mă-ntorsesem şi-l priveam drept în faţă. Era mai înalt ca 
mine şi avea o faţă foarte slabă, umbrită de cozorocul 
chipiului său, iar cicatricea era proaspătă şi lucioasă. Toată 
lumea din compartiment se uita la mine. 

— N-ai dreptul să faci aşa ceva, spuse el. N-ai dreptul să-ţi 
reţii locul printr-un soldat. 

— Şi totuşi mi l-am reţinut. 

Înghiţi în sec şi văzui cum i se mişcă mărul lui Adam în sus 
şi în jos. Mitraliorul stătea în picioare, în dreptul locului. 
Prin fereastră oamenii de pe culoar se uitau înăuntru. 
Nimeni din cei din compartiment nu spuse nici un cuvânt. 

— N-ai dreptul să faci aşa ceva. Am fost aici cu două ore 
înaintea dumitale. 

— Şi ce doreşti? 

— Locul. 

— Şi eu îl vreau. 

Mă uitam la el şi-mi dădeam seama că tot compartimentul 
e împotriva mea. Nu-i acuzam. Căpitanul avea dreptate. 
Dar voiam să stau pe locul acela. Şi totuşi nimeni nu spunea 
NIMIC. 

„Ducă-se dracului!” m-am gândit. 

— Stai jos, signor capitano. 

Mitraliorul se dete la o parte şi căpitanul cel înalt se aşeză 
în locul lui. Se uita la mine şi părea jignit. Dar obținuse 
locul. 

— la-mi lucrurile, am spus mitraliorului. 

leşirăm pe culoar. Trenul era aglomerat şi ştiam că nu e 
nici o şansă să găsesc alt loc. Am dat câte zece lire 


LIA 


portarului şi mitraliorului. Porniră de-a lungul culoarului şi 
ieşiră pe peron, tot uitându-se pe la ferestre dar nu mai era 
nici un loc liber. 

— Poate că or să coboare unii la Brescia, zise portarul. 

— La Brescia o să se mai urce lume, spuse mitraliorul. 

Mi-am luat rămas bun, am dat mâna şi au plecat. Amândoi 
erau amărâţi. 

Când trenul s-a pus în mişcare; stăteam cu toţii în picioare 
pe culoar. Mă uitam la luminile gării şi la triaje. Ploua şi în 
curând n-am mai putut distinge nimic prin ferestrele ude de 
ploaie. Mai târziu m-am culcat pe jos, pe culoar. Mi-am pus 
mai întâi portofelul cu bani şi ca acte sub cămaşă, în chiloţi, 
la loc sigur. Am dormit toată noaptea, trezindu-mă la 
Brescia şi la Verona, unde se mai urcară şi alţi călători, dar 
am adormit imediat la loc. Dormeam cu capul pe unul 
dintre saci şi pe celălalt îl strângeam în braţe, ca să-l simt, 
şi călătorii, ca să nu mă calce, păşeau peste mine. Peste tot, 
de-a lungul culoarului, oamenii dormeau pe jos. Alţii stăteau 
în picioare şi se sprijineau de barele ferestrelor sau de uşi. 
Trenul acela era întotdeauna aglomerat. 

CARTEA A TREIA. 

CAPITOLUL XXV. 

ERA TOAMNĂ şi copacii erau goi şi drumurile noroioase. 
Mergeam cu camionul de la Udine la Gorizia. Pe şosea 
treceau multe camioane şi mă uitam pe câmp. Duzii erau 
despuiaţi şi ogoarele cenuşii. Drumul era plin de frunze 
moarte şi ude, căzute din copaci, şi oamenii lucrau pe 
şosea, astupând gropile cu pietriş pe care-l luau din 
grămezile aşezate pe margini, între copaci. Pe deasupra 
oraşului plutea un văl de ceaţă care ascundea munţii. Am 
trecut peste fluviu şi apele fluviului crescuseră. Plouase în 
munţi. Am intrat în oraş, trecând întâi pe lângă un şir de 
fabrici, apoi pe lângă vile şi case şi am observat că mai 
fuseseră lovite de bombardament multe case. Pe o stradă 
îngustă văzui o ambulanţă a Crucii Roşii engleze. Şoferul 
purta chipiu şi avea faţa subţire şi arsă de soare. Nu-l 


cunoşteam. Am coborât din camion în piaţa cea mai din faţa 
primăriei. Şoferul mi-a dat rucsacul pe care mi l-am pus în 
spate, şi, cu cei doi saci în mâini, m-am îndreptat spre vila 
noastră. Nu mă simţeam deloc ca şi cum aş fi revenit acasă. 

Am mers pe alee - pietrişul era ud de ploaie - uitându-mă 
printre copaci spre vilă. Ferestrele erau închise toate dar 
uşa era deschisă. Am intrat şi l-am găsit pe maior şezând la 
masă în odaia cea goală cu pereţii acoperiţi cu hărţi şi hârtii 
bătute la maşină. 

— Hello, spuse el. Ce mai faci? 

Arăta mai bătrân şi mai uscat. 

— Bine, am răspuns. Cum mai merg treburile? 

— S-a terminat totul. Fă-te comod şi stai jos. 

Am pus rucsacul şi cei doi saci pe podea şi pe deasupra, 
chipiul. Am luat scaunul de lângă perete, l-am tras lângă 
masă şi m-am aşezat. 

— A fost o vară proastă, zise maiorul. Eşti bine, sănătos? 

— Da. 

— Ai primit, în cele din urmă, decoraţiile? 

— Da. Le-am primit. Vă mulţumesc foarte mult. 

— Să le vedem. 

M-am descheiat la manta ca să poată vedea cele două 
barete. 

— Ai primit şi medaliile? 

— Nu încă. Numai brevetele. 

— Medaliile o să vină şi ele, ceva mai târziu. Asta mai cere 
timp. 

— Ce misiune îmi daţi? 

— Ambulanţele sunt plecate toate. Şase-s în nord, la 
Caporetto79. Ai fost pe la Caporetto? 

— Da. 

Mi-l aminteam: era un orăşel alb, cu o campanile80 în vale. 
Un orăşel curat, cu o fântână frumoasă în piaţă. 

— Acolo e un centru unde lucrează ambulanţele. Sunt 
mulţi bolnavi. Luptele s-au terminat. 

— Celelalte unde sunt? 


— Două, sus în munţi şi patru pe Bainsizza. Celelalte două 
secţii de ambulanţe sunt în Carso, cu Armata a II-a. 

— Şi unde aţi vrea să lucrez? 

— Te-ai putea duce, dac-ai vrea, la Bainsizza, să preiei 
conducerea celor patru ambulanţe. Gino e-acolo de multă 
vreme. N-ai fost pe-acolo? 

— Nu. 

— A fost tare greu. Am pierdut trei ambulanţe. 

— Am auzit. 

— Da, ţi-a scris Rinaldi. 

— Unde-i Rinaldi? 

— Aici, la spital. O să ţină minte vara şi toamna asta. 

— Cred şi eu. 

— A fost tare greu, spuse maiorul. Nici nu-ţi poţi închipui 
cât a fost de greu. M-am gândit de multe ori c-ai avut noroc. 
Ai fost rănit la timp. 

— Şi eu m-am gândit la asta. 

— Anul viitor o să fie şi mai greu. S-ar putea să fim atacați 
şi acuma. Se spune că vor porni la atac, dar eu nu cred. E 
prea târziu. Ai văzut cum arată fluviul? 

— Da. A crescut. 

— Nu cred că vor ataca acum că s-au pornit ploile. Curând 
o să înceapă să ningă. Ce se mai aude cu compatrioţii 
dumitale? Mai vin şi alţi americani în afară de dumneata? 

— Sunt pregătite efective de vreo zece milioane de 
oameni. 

— Sper că o s-ajungă şi pe la noi câte ceva. Îi vor înghiţi 
însă francezii. Niciodată n-ajunge vreunul şi pe la noi. Bine. 
Rămâi, aici peste noapte, şi mâine pleci cu maşina şi-l trimiţi 
înapoi pe Gino. O să-ţi dau un om care cunoaşte drumul. 
Gino o să-ţi spună tot ce mai e nevoie. Mai trag ei cu 
tunurile pe-acolo dar s-a am terminat. Bainsizza o să te 
intereseze. 

— Sunt convins. Şi mă bucur să lucrez din nou cu 
dumneavoastră, signor maggiore. 

Zâmbi. 


— E foarte drăguţ din partea dumitale că mi-o spui. 
Războiul ăsta însă m-a obosit. Dac-aş pleca, cred că nu m-aş 
mai întoarce. 

— E chiar atât de greu? 

— Da. E tare greu şi chiar mai rău decât atâta. Şi acuma 
du-te sus ca să te speli şi să te vezi cu prietenul dumitale, 
Rinaldi. 

Am ieşit şi mi-am pus bagajul sus, pe scări. Rinaldi nu era 
în cameră, lucrurile lui erau însă acolo. M-am aşezat pe pat, 
mi-am desfăcut moletierele şi mi-am scos bocancul drept 
din picior. După aceea m-am trântit pe pat. Eram obosit şi 
piciorul drept mă durea. Mi se părea cam caraghios să stau 
întins pe pat cu un singur bocanc scos aşa că m-am ridicat 
şi mi-am descheiat şi celălalt bocanc, trântindu-l pe podea; 
după aceea m-am întins din nou pe pătură. Aerul era închis 
din cauză că nu se deschidea fereastra dar eram prea 
obosit ca să mă scol s-o deschid. Toate lucrurile mele erau 
puse într-un colţ al camerei. Afară se întuneca. Stăteam 
întins în pat, gândindu-mă la Catherine şi-l aşteptam pe 
Rinaldi. Voiam să încerc să nu mă gândesc la Catherine 
decât noaptea, înainte de a adormi. Dar eram obosit şi n- 
aveam nimic de făcut, aşa că stăteam şi mă gândeam la ea. 
Mă gândeam la ea când intră Rinaldi. Arăta la fel cum îl 
lăsasem. Slăbise poate puţin. 

— Salut, băieţaş, spuse el. 

M-am ridicat în capul oaselor. Se apropie, se aşeză şi mă 
îmbrăţişă. 

— Dragul de el. 

Mă bătu pe spate iar eu îl apucai de braţ. 

— Băieţaş, zise el, ia să-ţi văd genunchiul. 

— Păi ar trebui să-mi scot pantalonii. 

— Scoate-ţi pantalonii, băieţaş. Suntem doar prieteni. 
Vreau să văd ce treabă au făcut. 

M-am sculat, mi-am dat jos pantalonii şi mi-am scos 
genunchiera. Rinaldi şedea pe podea şi-mi îndoi uşurel 
genunchiul. Înainte şi înapoi. Trecu degetele peste cicatrice 


şi apăsă cu cele două degete mari peste rotulă şi-mi legănă 
încetişor genunchiul. 

— Nu poţi îndoi mai mult genunchiul? 

— Nu. 

— E o crimă că te-au trimis înapoi pe front. Ar fi trebuit să- 
ţi restabilească mobilitatea completă a articulației. 

— Acum e mult mai bine decât a fost. Era ţeapăn, ca 
lemnul. 

Rinaldi îndoi şi mai tare genunchiul. Mă uitam la mâinile 
lui. Avea mâini fine, de chirurg. Mă uitam în creştetul 
capului: păru-i era lucios şi era pieptănat frumos, cu cărare. 
Îmi îndoi genunchiul prea mult. 

— Ooh, făcui. 

— Ar fi trebuit să mai faci mecanoterapie, spuse Rinaldi. 

— Acum e mai bine ca înainte. 

— Îmi dau seama. Asta e un lucru despre care ştiu ceva 
mai mult decât tine. Se ridică de jos şi se aşeză pe pat. De 
operat, te-au operat bine. lerminase cu genunchiul. Spune- 
mi tot ce-ai mai făcut. 

— Mai nimica, am răspuns. Am dus o viaţă liniştită 

— Te porţi ca un om însurat, spuse el. Ce s-a întâmplat cu 
tine? 

— Nimic. Dar cu tine ce e? 

— Războiul ăsta mă omoară, spuse Rinaldi. Sunt tare 
descurajat. Îşi puse mâinile pe genunchi. 

— Aha, făcui eu. 

— Ce e? Nu pot să am şi eu reacţii omeneşti? 

— Nu. Văd că te-ai distrat grozav. Spune-mi, cum a fost? 

— Toată vara şi toată toamna am operat. Lucrez tot timpul. 
Fac munca tuturor. Toate cazurile grele mi le lasă mie. Pe 
dumnezeul meu, băieţaş, am devenit un chirurg excelent. 

— Asta sună ceva mai bine. 

— Nu mă gândesc niciodată la nimic. Zău că nu, nu mă 
gândesc, operez. 

— Asta-i foarte bine. 


— Dar acum, bâieţaş, totul s-a terminat. Nu mai operez şi 
mă simt ca dracu. Războiul ăsta e îngrozitor, băieţaş. 
Crede-mă când ţi-o spun. Şi acuma să vorbim despre ceva 
mai vesel. Mi-ai adus plăcile? 

— Da. 

Erau. Învelite în hârtie şi puse bine într-o cutie de carton, 
în rucsac. Eram prea obosit ca să le scot. 

— Şi tu, băieţaş, nu te simţi bine? 

— Mă simt ca dracu. 

— Războiul ăsta e îngrozitor, spuse Rinaldi. Hai. O să ne 
îmbătăm şi o să fim veseli. După aia, mergem să ne potolim 
amarul. O să ne simţim grozav de bine. 

— Am avut gălbinare, i-am spus, şi n-am voie să mă-mbăt. 

— Aoleu, băieţaş, în ce hal mi-ai venit. Serios şi cu o boală 
de ficat îţi spun eu că războiul ăsta e un lucru rău. Şi, la 
urma urmei, de ce dracu l-am mai început? 

— Hai să bem ceva. Nu vreau să mă-mbăt dar de băut un 
păhărel pot să beau. 

Rinaldi se duse la lavoar şi aduse două pahare şi o sticlă de 
coniac. 

— Coniac austriac, zise el. „Şapte stele”! Asta-i singura 
pradă luată în luptele de pe San Gabriele. 

— Ai fost acolo? 

— Nu. N-am fost nicăieri. Am fost aici tot timpul şi-am 
operat. Uite, băieţaş, ăsta-i paharul tău pentru peria de 
dinţi. L-am păstrat ca să-mi aducă aminte de tine. 

— Să-ţi aducă aminte să te speli pe dinţi? 

— Nu, am şi eu paharul meu. L-am păstrat ca să-mi aducă 
aminte cum încercai tu, în fiecare dimineaţă să îndepărtezi 
gustul pe care ţi-l lăsa în gură „Villa Rossa”, cum înjurai şi 
înghiţeai aspirină şi cum blestemai târfele. De fiecare dată 
când văd paharul ăsta, îmi aduc aminte cum încercai tu să-ţi 
cureţi conştiinţa cu periuţa de dinţi. Se apropie de pat: Hai, 
sărută-mă o dată şi spune-mi că n-ai devenit om serios. 

— N-o să te sărut niciodată. Eşti un maimuţoi. 


— Ştiu, ştiu, acum eşti preabunul şi cumsecadele băiat 
anglo-saxon. Ştiu. Băiatul care are remuşcări. Aştept să-l 
văd pe acest băiat anglo-saxon curăţindu-şi cu peria de dinţi 
curvăsăreală în care s-a bălăcit. 

— Toarnă-mi oleacă de coniac în pahar. 

Am ciocnit şi am băut. Rinaldi râdea de mine. 

— Am să te-mbăt, am să-ţi scot ficatul, am să-ţi pun în loc 
un ficat italienesc ca lumea şi am să te fac din nou om. 

I-am întins paharul să-mi mai toarne coniac. Afară se- 
ntunecase de-a binelea. Ţinând paharul în mână, m-am dus 
la fereastră şi-am deschis-o. Ploaia încetase. Afară se făcuse 
mai rece şi printre copaci plutea ceața. 

— Nu zvârli coniacul pe fereastră, zise Rinaldi. Dacă nu 
mai poţi să bei, dă-mi-l mie. 

— Du-te şi te plimbă, i-am zis. 

Mă bucuram că-l văd din nou pe Rinaldi. Doi ani îşi 
pierduse el tot cicălindu-mă şi întotdeauna lucrul ăsta îmi 
făcea plăcere. Ne înţelegeam foarte bine. 

— Te-ai însurat? Mă întrebă el de pe pat. Stăteam rezemat 
de perete lângă fereastră. 

— Nu încă. 

— Ilubeşti pe cineva? 

— Da. 

— Pe englezoaica aceea? 

— Da. 

— Sărmanul de el. Se poartă bine cu tine? 

— Desigur. 

— Vreau să spun, se poartă bine cu tine în chip concret? 

— Încetează. 

— Bine. Am să-ţi dovedesc că sunt un om extrem de 
delicat. Se.? 

— Rinin! Te rog, încetează. Dacă vrei să fim prieteni, 
încetează. 

— Nu vreau să fim prieteni. Suntem prieteni! 

— Atunci încetează. 

— Bine. 


M-am dus spre pat şi m-am aşezat lângă Rinaldi. Ţinea în 
mână paharul şi se uita în jos. 

— Acuma vezi cum stau lucrurile, Rinin? 

— O, da. Mereu dau peste subiecte de astea sacre, 
interzise. Cu tine însă erau foarte puţine. La urma urmei, 
trebuia să ai şi tu câteva. 

Se uită în jos. 

— Tu n-ai niciunul? 

— Nu. 

— Niciunul? 

— Nu. 

— Aş putea spune orice pe socoteala mamei sau a sorei 
tale? 

Rinaldi repetă foarte repede: 

— Pe socoteala sorei tale? 

Izbucnirăm în râs amândoi. 

— Bătrânul supraom, am zis. 

— Cine ştie, poate că sunt gelos, spuse Rinaldi. 

— Nu, nu eşti. 

— Nu asta voiam să spun, nu în felul ăsta. Altfel. Ai prieteni 
însuraţi? 

— Da. 

— Eu n-am, zise Rinaldi. Nu în cazul în care se iubesc. 

— Şi de ce nu? 

— Pentru cu, în acest caz, nu mă mai iubesc. 

— Şi de ce nu te mai iubesc? 

— Pentru că sunt şarpele. Şarpele conştiinţei. 

— Ai încurcat-o. Mărul era pomul conştiinţei. 

— Nu, şarpele. Devenise ceva mai vesel. 

— Îmi eşti mai drag când nu te-apuci să gândeşti atât de 
profund. 

— Te iubesc, băieţaş. Cum fac pe marele gânditor italian, 
cum mă dezumfli. Dar ştiu o mulţime de lucruri pe care nu 
le pot spune. Ştiu mai multe ca tine. 

— Da. Chiar ştii. 


— Dar tu ai să fii mai fericit ca mine. Cu toate remuşcările 
tale, ai să fii mai fericit. 

— Nu cred. 

— Ba da. Asta-i adevărul. Încă de pe acum am început să 
fiu fericit numai când lucrez. 

Se uită din nou în jos. 

— O să treci şi peste asta. 

— Nu, n-am să trec. În afară de asta, îmi mai plac doar 
două lucruri: unul care e rău pentru meseria mea şi celălalt 
care nu ţine decât o jumătate de ceas sau cincisprezece 
minute. Câteodată şi mai puţin. 

— Câteodată cu mult mai puţin. 

— Cine ştie, băieţaş, poate c-am făcut progrese, de unde 
ştii? Dar nu cunosc decât aceste două lucruri, şi în afară de 
ele, meseria mea. 

— O să mai capeţi şi altele. 

— Nu. Nu mai capeţi niciodată şi altele. Ne naştem cu tot 
ce-avem şi nu ne mai schimbăm niciodată. Nu mai căpătăm 
nimic nou. De la început suntem compleţi. Ar trebui să fii 
mulţumit că nu eşti latin. 

— Nu există latini. Adică gândire „latină”. Sunteţi grozav 
de mândri de defectele voastre. 

Rinaldi se uită la mine şi râse. 

— Gata băieţaş. Am obosit gândind atâta. 

Părea obosit de când intrase. 

— Ar fi trebuit să mergem la masă. Mă bucur că te-ai 
întors. Tu eşti prietenul meu cel mai bun şi fratele meu de 
arme. 

— Şi când se duc la masa fraţii de arme? L-am întrebat. 

— Chiar acuma. Să mai bem un păhărel în cinstea ficatului 
tău. 

— Ca sfântul Pavel. 

— Inexact. Aia a fost cu vinul şi cu stomacul. Bea puţin vin, 
o să-ţi facă bine la stomac. 

— Orice ai în sticla aia. În cinstea oricui pofteşti. 

— În cinstea iubitei tale, zise Rinaldi şi ridică paharul. 


— Aşa e mai bine. 

— N-am să spun niciodată vreun lucru urât despre ea. 

— Nu-ţi impune jertfe prea mari. 

Dădu coniacul pe gât. 

— Sunt un pur, spuse el. Ca şi tine, bâieţaş. Am să-mi 
găsesc şi eu o englezoaică. De fapt, eu am cunoscut-o mai 
întâi pe iubita ta dar era puţin cam prea înaltă pentru mine. 
O femeie înaltă e tot atât de bună ca şi o soră, declară el. 

— Ai un spirit de o puritate încântătoare. 

— De ce nu? De aceea mi se spune Rinaldo Purissimo81. 

— Rinaldo Sporchissimo82. 

— Hai, băieţaş, să mergem să mâncăm cât mai sunt cu 
spiritul curat. 

M-am spălat, m-am pieptănat şi am coborât. Rinaldi era 
puţin cam ameţit. În sufragerie masa nu era încă gata. 

— Mă duc s-aduc sticla, spuse Rinaldi. 

Şi se duse. Şedeam la masă şi Rinaldi sosi cu sticla şi ne 
turnă fiecăruia câte o jumătate de pahar de coniac. 

— Prea mult, i-am zis şi-am ridicat paharul, privindu-l în 
lumina lămpii de pe masă. 

— Nu pe stomacul gol. E foarte tare. Îţi arde totul 
înăuntru. Nu există ceva mai rău pentru tine. 

— Foarte bine. 

— Autodistrugere zilnică, spuse Rinaldi. Îţi ruinează 
stomacul şi face să-ţi tremure mâna. Lucrul cel mai potrivit 
pentru un chirurg. 

— Îl recomanzi? 

— Cu toată căldura. Nu folosesc altceva. Bea-l, bâieţaş, şi 
aşteaptă să cazi la pat. 

Am băut jumătate de pahar. În hol, ordonanța începu să 
strige: „Supa! Supa-i gata! 

Maiorul intră, ne salută şi se aşază. Aşa cum stătea, la 
masă, părea foarte scund. 

— Ăştia suntem toţi? Întrebă el. 

Ordonanţa puse castronul de supă pe masă şi maiorul îşi 
umplu farfuria. 


— Da, toţi, zise Rinaldi. Poate că mai vine şi preotul. Dacă 
ar fi ştiut c-a venit Federico, ar fi venit şi el. 

— Unde e? Am întrebat. 

— La 307, spuse maiorul care îşi sorbea supa. Îşi şterse 
gura, tamponându-şi cu grijă mustăţile lui cărunte, cu 
vârfurile răsucite în sus. Cred că o să vină. L-am chemat şi i- 
am lăsat vorbă să i se spună c-ai venit. 

— Îmi lipseşte zgomotul popotei, am remarcat. 

— Da, acum e linişte, spuse maiorul. 

— O să fac eu gălăgie, zise Rinaldi. 

— Bea vin, Enrico, spuse maiorul şi îmi umplu paharul. 

Veniră şi spaghetele, aşa că furăm cu toţii ocupați cu 
mâncatul. Când termină spaghetele, intră şi preotul. Arăta 
ca şi înainte, scund, brun şi îndesat. M-am ridicat şi ne-am 
dat mâna. Puse mâna pe umărul meu. 

— Am venit de îndată ce-am auzit, spuse el. 

— Stai jos, zise maiorul. Ai întârziat. 

— Bună seara, priest63 zise Rinaldi, folosind cuvântul 
englezesc. 

Îl auzise de la căpitanul anticlerical, care vorbea puţin 
engleza. 

— Bună seara, Rinaldo, zise preotul. 

Ordonanţa îi aduse supa dar el spuse că va începe cu 
spaghetele. 

— Cum te mai simţi? Mă întrebă preotul. 

— Foarte bine, am răspuns. Ce s-a mai întâmplat pe-aici? 

— Bea puţin vin, părinte, zise Rinaldi. Bea puţin vin, e bun 
pentru stomac. Asta-i din sfântul Pavel, ştii? 

— Ştiu, spuse preotul politicos. Rinaldi îi umplu paharul. 

— Sfântul Pavel ăsta, continuă Rinaldi. El e vinovat de 
toate cele. 

Preotul se uită la mine şi zâmbi. Îmi dădui seama că ironia 
nu-şi atinsese ţinta. 

— Sfântul Pavel ăsta, reluă Rinaldi. Era un chefliu şi un 
muieratic, şi după aceea, când n-a mai putut, a început să 
spună că trebuie să te laşi de toate astea. Când n-a mai fost 


în stare de nimic, a stabilit reguli de purtare pentru cei care 
sunt în stare. Nu-i aşa, Federico? 

Maiorul zâmbea Mâncam tocană. 

— Nu vorbesc niciodată despre sfinţi după ce se lasă 
întunericul, am răspuns. 

Preotul îşi ridică privirile din farfurie şi-mi zâmbi. 

— Gata, a şi trecut de partea preotului, zise Rinaldi. Unde 
sunt băieţii care-şi băteau joc de preoţi? Unde-i Cavalcanti? 
Brundi? Unde-i Cesare? Singur trebuie să mă dau la preot 
şi nu mă mai ajută nimeni? 

— E un preot cumsecade, spuse maiorul. 

— E cumsecade, dar e totuşi preot, obiectă Rinaldi. Încerc 
să fac aceeaşi atmosferă ca înainte. Vreau să-l văd pe 
Federico vesel. Dracu să te ia, părinte! 

Maiorul se uită la Rinaldi şi observă că era beat. Faţa lui 
subţire era albă. O linie netă despărţea părul negru de 
albul frunţii. 

— Bine, Rinaldi, spuse preotul. E-n regulă. 

— Dracu să te ia, continuă Rinaldo. S-o ia dracu de treabă. 
Se lăsă pe speteaza scaunului. 

— A lucrat peste măsură de mult şi-i tare obosit, îmi 
explică maiorul. 

Îşi terminase tocana şi ştergea sosul din farfurie cu o 
bucată de pâine. 

— Nu-mi pasă de nimic, spuse Rinaldi celor de la masă. 
Ducă-se dracului toată povestea. 

Se uită sfidător în jur, cu ochii rătăciţi şi cu faţa palidă. 

— Bine. Ducă-se dracului totul, am zis eu. 

— Nu, nu, spuse Rinaldi. Asta nu se poate. Nu se poate. Îţi 
spun eu: nu se poate. le seacă, te pustieşte şi nu mai rămâi 
cu nimic. Cu nimic, ţi-o spun eu. Nici de leac. Am văzut eu 
când termin lucrul. 

Preotul clătină din cap. Ordonanţa luă farfuriile de pe 
masă. 

— De ce mănânci carne? Se-ntoarse Rinaldi spre preot. Nu 
ştii că azi e vineri? 


— E joi, îl corectă preotul. 

— Minţi. E vineri. Mănânci trupul Domnului. E carnea 
Domnului. Ştiu eu. Carne de austriac. Asta mănânci. 

— Carnea albă e de ofiţer, am adăugat, ca să completez 
vechea glumă. 

Rinaldi începu să râdă. Îşi umplu paharul. 

— Nu luaţi în seamă ce spun, zise el. M-a apucat şi pe mine 
aşa, nebunia. 

— Ar trebui să-ţi iei un concediu, spuse preotul. 

Dând din cap, maiorul îi făcu semn preotului că are 
dreptate. Rinaldi se uită la preot. 

— Vasăzică eşti de părere că trebuie să-mi iau un 
concediu? 

Maiorul îi făcu semn cu capul preotului. Rinaldi se uita la 
el. 

— Cum vrei, zise preotul. Nu-l lua dacă nu vrei. 

— Să te ia dracu, zise Rinaldi. Încearcă să scape de mine, 
în fiecare seară încearcă să scape de mine. Mă lupt cu toţi. 
Şi ce-i dacă am ce am? Toţi au aşa ceva. Ioată lumea are. 
Mai întâi, începu el pe tonul unui conferenţiar, e un mic coş. 
După aceea se observă o erupție între umeri. Şi după aceea 
nu se mai observă nimic. Să credem cu toată tăria în 
mercur. 

— Sau în salvarsan, îl întrerupse maiorul liniştit. 

— Un produs pe bază de mercur, spuse Rinaldi. Acuma 
părea foarte mândru. Cunosc însă ceva mai bun decât asta: 
preabunul nostru preot. Dumneata n-ai să-l iei niciodată. 
Băieţaş o să-l aibă. E un accident de muncă. Un simplu 
accident de muncă. 

Ordonanţa ne aduse desertul şi cafeaua. Desertul era un 
fel de budincă din pâine neagră; stropită cu un sirop gros. 
Lampa fila. Fumul negru umplea sticla de lampă. 

— Adu-ne două lumânări şi ia lampa de-aici, ceru maiorul. 

Ordonanţa aduse două lumânări aprinse, luă lampa şi-o 
stinse. Rinaldi se liniştise. Părea că nu mai are nimic. Ne-am 
continuat discuţia şi după cafea am ieşit în hol. 


— Vrei să vorbeşti, desigur, cu preotul, spuse Rinaldi. Eu 
mă duc în oraş. Noapte bună, părinte. 

— Noapte bună, Rinaldi, răspunse preotul. 

— Ne vedem mai târziu, Fredi, adăugă Rinaldo. 

— Fireşte. Vino mai devreme. 

Se strâmbă la mine şi ieşi. Maiorul era cu noi. 

— A lucrat foarte mult şi e foarte obosit, spuse el. Şi crede 
că are sifilis. Eu nu cred, dar cine ştie, s-ar putea să fie aşa. 
Se tratează singur. Noapte bună. Pleci în zori, Enrico? 

— Da. 

— Atunci la revedere şi noroc. O să te trezească Peduzzi. 
Ai să mergi cu el. 

— La revedere, signor maggiore. 

— La revedere. Se vorbeşte despre o ofensivă austriacă, 
dar nu cred că au s-o mai pornească. Sper, cel puţin, în 
orice caz, nu aici la noi. Gino o să-ţi spună tot ce trebuie. 
Telefonul funcţionează bine acuma. 

— O să chem regulat. 

— Te rog chiar. Noapte bună. Nu-l lăsa pe Rinaldi să bea 
atâta coniac. 

— Am să încerc. 

— Noapte bună, părinte. 

— Noapte bună, signor maggiore. 

Maiorul intră în biroul lui. 

CAPITOLUL XXVI. 

M-AM DUS la uşă şi m-am uitat afară. Ploaia încetase, dar 
era ceaţă. 

— Urcăm? L-am întrebat pe preot. 

— Nu pot sta decât câteva minute. 

— Atunci, poftiţi sus. 

Am urcat scările şi am intrat la mine în cameră. M-am 
întins pe patul lui Rinaldi. Preotul se aşeză pe patul meu de 
campanie, pe care-l făcuse ordonanța. În cameră era 
întuneric. 

— Ei, spuse el, cum te simţi, de fapt? 

— Foarte bine. Astă-seară sunt însă cam obosit. 


— Şi eu sunt obosit, dar fără să ştiu de ce. 

— Ce se aude cu războiul? 

— Cred că se va termina în curând. Nu ştiu de ce, dar aşa 
mi se pare. 

— Cum vine asta? 

— Ştii cum e maiorul vostru? Blând, nu-i aşa? Ei bine, 
acuma sunt foarte mulţi ca el. 

— Şi eu mă simt la fel, i-am spus. 

— Vara asta a fost îngrozitoare, spuse preotul, care părea 
acum mai sigur de el decât în ziua în care plecasem de pe 
front. Nici n-ai crede cât de greu a fost. Doar dumneata ai 
fost aici, aşa că ştii cum ar putea fi. În vara asta mulţi 
oameni şi-au dat seama ce înseamnă războiul. Ofiţeri pe 
care nu i-aş fi crezut în stare să-şi dea seama vreodată ce e 
aia şi-au dat seama. 

— Şi ce-o să se întâmple? Am mângâiat pătura cu mâna. 

— Nu ştiu, dar nu cred că poate să mai meargă aşa multă 
vreme. 

— Şi ce se va întâmpla? 

— Vor înceta să se bată. 

— Cine? 

— Ambele părţi. 

— Să sperăm. 

— Nu crezi? 

— Nu cred că ambele părţi vor înceta să se lupte în acelaşi 
timp. 

— Cred şi eu că nu. Ar fi să te aştepţi la prea mult. Dar 
când văd cum s-au schimbat oamenii, nu cred că lucrurile 
pot să mai continue aşa. 

— Cine a câştigat luptele din vara asta? 

— Austriecii au câştigat câteva, i-am amintit. l-au 
împiedicat pe italieni să ia San Gabriele. Au fost deci 
victorioşi. Şi deci nu vor înceta să se lupte. 

— Dacă şi ei gândesc ca şi noi, lupta ar putea să înceteze. 
Şi ei au trecut prin ce-am trecut noi. 

— Niciodată o armată victorioasă nu a renunţat la luptă. 


— Mă descurajezi. 

— Nu-ţi pot spune decât ce gândesc. 

— Aşadar, crezi că lucrurile vor merge înainte tot aşa? lar 
şi iar? Şi nu se va mai întâmplă niciodată nimic? 

— Nu ştiu. Cred numai că austriecii nu vor înceta să lupte 
după ce au repurtat o victorie. Numai când suntem înfrânți 
devenim creştini. 

— Austriecii sunt creştini, numai bosniacii nu sunt. 

— Nu vorbesc de religia creştină. Vorbesc de spiritul 
creştin. 

Tăcu. 

— Suntem cu toţii mai buni acuma pentru că suntem 
înfrânți. Cum s-ar fi purtat Isus Cristos dacă Petru l-ar fi 
ajutat în grădina Ghetsemani? 

— S-ar fi purtat la fel. 

— Nu cred, spusei. 

— Mă descurajezi. Cred şi mă rog să se întâmple ceva. 
Simt asta prea bine. 

— Ceva se poate întâmplă, am zis. Dar numai nouă. Dacă 
ei s-ar simţi la fel cu noi, ar fi foarte bine. Dar ne-au bătut. 
Aşa că ei se simt altfel. 

— Dintre soldaţi mulţi s-au simţit întotdeauna aşa. Şi nu 
pentru că erau înfrânți. 

— Ei au fost înfrânți de la bun început Au fost înfrânți din 
clipa în care au fost smulşi de pe ogoarele lor şi au fost 
băgaţi în armată. Țăranul e plin de înţelepciune pentru că e 
înfrânt de la bun început. Dă-i puterea în mână, şi atunci ai 
să vezi cât de înţelept e cu adevărat. 

Tăcu iar. Se gândea. 

— Acuma sunt abătut şi eu, i-am mărturisit. lată de ce nu 
mă gândesc niciodată la lucrurile acestea. Nu mă gândesc 
niciodată şi, totuşi, când încep să vorbesc, spun acele 
lucruri care s-au limpezit în mintea mea fără să mă 
gândesc. 

— Speram că se va întâmpla ceva. 

— Ce anume? Că vor fi înfrânți? 


— Nu, ceva mai mult. 

— Nu există altceva mai mult. În afară de victorie. Atunci 
ar putea fi şi mai rău. 

— Am sperat multă vreme în victorie. 

— Şieu. 

— Acuma nu mai ştiu. 

— Trebuie să se aleagă într-un fel sau în altul. 

— Nu mai cred în victorie. 

— Nici eu. Dar nu cred nici în înfrângere. Deşi s-ar putea 
să fie mai bine aşa. 

— Şi atunci în ce crezi? 

— În somn, am răspuns. Preotul se ridică. 

— Iartă-mă că am stat atât de mult. Dar îmi place foarte 
mult să stau de vorbă cu dumneata. 

— Mi-a făcut plăcere c-am putut sta de vorbă iar. De somn 
am vorbit numai aşa, fără nici o intenţie anume. 

Ne-am ridicat şi ne-am dat mâna în întuneric. 

— Acuma dorm la 307, zise el. 

— Mâine în zori plec pe front. 

— Ne vedem când te-ntorci. 

— O să facem atunci o plimbare şi o să mai vorbim. L-am 
condus până la uşă. 

— Nu mai cobori, spuse preotul. Mă bucur că te-ai întors 
Deşi pentru dumneata nu-i o atât de mare bucurie. 

Îmi puse mâna pe umăr. 

— N-are nici o importanţă. Noapte bună. 

— Noapte bună. Ciao! 

— Ciao! I-am răspuns. Eram mort de somn. 

CAPITOLUL XXVII. 

CÂND A VENIT Rinaldi, m-am trezit, dar cum nu mi-a 
vorbit, am adormit din nou. Dimineaţa m-am îmbrăcat şi-am 
plecat înainte de a se lumina de ziuă. Când am plecat, 
Rinaldi nu se trezise încă. 

Nu mai fusesem la Bainsizza şi mi se părea ciudat să urc 
pe coasta pe care-o stăpâniseră austriecii, dincolo de locul 
acela de lângă fluviu unde fusesem rănit. Pe drumul nou şi 


povârnit circulau multe camioane. Ceva mai departe, 
terenul era iarăşi neted şi în ceaţă se zăreau păduri şi 
dealuri înalte. Pădurile fuseseră ocupate repede şi nu erau 
distruse. Dincolo de ele, acolo unde dealurile lăsau drumul 
descoperit, fusese amenajat un fel de tunel din rogojini. 
Drumul ducea spre un sat distrus de bombardamente. Ceva 
mai departe se vedeau tranşeele. De jur împrejur erau 
numeroase baterii. Casele fuseseră distruse, dar totul era 
bine organizat şi pretutindeni zăreau indicatoare. L-am 
găsit pe Gino care ne oferi o cafea, iar după aceea m-am 
dus cu el şi am făcut cunoştinţă cu o mulţime de oameni, 
vizitând şi posturile de prim-ajutor. Gino îmi spuse că 
ambulanţele engleze lucrau ceva mai departe de Bainsizza, 
la Ravne. Avea o mare admiraţie pentru englezi. Se mai 
bombarda din când în când, spuse el, dar nu erau atât de 
mulţi răniţi. Acum aveau să fie mai mulţi bolnavi pentru că 
se porniseră ploile. Se vorbea că austriecii aveau să 
dezlănţuie o ofensivă; el, unul, însă, nu credea. Se vorbea 
că şi noi urmează să pornim o ofensivă, dar nu mai fuseseră 
aduse forţe noi pe front, aşa că, după părerea lui, şi asta se 
contramandase. Hrană era puţină şi se bucura c-avea să 
mănânce ca lumea la Gorizia. Ce mâncasem la cină? I-am 
povestit şi i se păru că masa fusese grozavă. În special fu 
impresionat de il dolce84. Nu i l-am descris în amănunt, ci i- 
am spus numai că ni s-a dat şi il dolce şi bănuiesc că a 
crezut că era ceva mai deosebit decât o budincă făcută din 
miez de pâine. 

Ştiam cumva unde avea să fie trimis? l-am spus că nu ştiu, 
dar ştiu că o parte din ambulanţe se aflau la Caporetto. 
Spera să fie trimis acolo. Era un locşor foarte drăguţ şi 
munţii care se înălţau dincolo de oraş îi plăceau foarte mult. 
Era un băiat de treabă şi toată lumea îl iubea. Zicea că pe 
San Gabriele a fost un adevărat iad şi că atacul dezlănţuit 
de Lom se terminase prost. Spunea că pădurile de 
deasupra noastră, de pe creasta Ternovei, erau înţesate de 
baterii austriece care, în timpul nopţii, bombardau rău 


drumurile. În special, o baterie de tunuri de marină îl 
scosese din sărite. Aveam să le recunosc după traiectoria 
lor joasă. Auzeai întâi bubuitura şi aproape imediat şuierul 
obuzului. Trăgeau de obicei din două tunuri deodată, 
lovitură după lovitură, şi schijele obuzelor erau enorme. Îmi 
arătă o schijă, o bucată de metal zimţuit, lungă mai bine de- 
un picior. Ai fi zis că e din aliaj de cuzineţi85. 

— Nu cred că au un efect atât de grozav, spuse Gino, dar 
au băgat frica în mine. Şuieră de parcă s-ar năpusti direct 
la tine. Auzi bubuitura şi imediat se aude şuierul şi explozia. 
Şi ce folos că nu te rănesc din moment ce mori de frică? 

Îmi spuse că în liniile din faţa noastră sunt acuma croaţi şi 
ceva maghiari. Trupele noastre ocupau încă poziţiile de 
atac. Nu existau reţele de sârmă ghimpată şi nu era 
pregătită nici o linie pe care să te poţi retrage în cazul unei 
ofensive austriece. De-a lungul înălțimilor de pe podiş 
existau poziţii foarte bune de apărare, dar nu se făcuse 
nimic pentru a le organiza într-un sistem defensiv. Şi de 
fapt, ce credeam despre Bainsizza? 

Mă aşteptasem ca terenul să fie mai neted, ca pe un platou 
Nu-mi închipuiam că regiunea e atât de accidentată. 

— Alto piano86, spuse Gino, dar nu piano87. 

Ne-am întors în pivniţa casei în care se adăpostea Gino. I- 
am spus că, după părerea mea, o înălţime care avea în 
vârful ei ceva asemănător cu un platou şi ar avea şi 
oarecare adâncime ar fi mai uşor de apărat decât un şir de 
munţi mai mici. Căci, susţineam eu, nu e mai greu să lupţi în 
munţi decât la loc deschis. 

— Depinde de munţi, spuse el. Uite, la San Gabriele. 

— Da, dar tocmai în vârf, unde terenul era plat, a fost 
foarte greu. Până acolo am ajuns destul de lesne. 

— Nu chiar atât de lesne. 

— Da, dar a fost un caz special, pentru că oamenii s-au 
găsit în faţa unor fortărețe mai degrabă decât în faţa unui 
munte. Austriecii au fortificat locurile ani de-a rândul. 


Voiam să spun că, din punct de vedere tactic, într-un 
război de mişcare, un şirag de munţi nu contează atât de 
mult ca linie de apărare deoarece e foarte uşor să-l ocoleşti 
într-un punct oarecare. Trebuie să ai oricând posibilitatea 
de a manevra şi în munţi nu este tocmai uşor să manevrezi. 
În afară de asta, când tragi în jos, visezi întotdeauna prea 
sus. Şi în cazul în care flancurile sunt întoarse, cei mai buni 
ostaşi rămân pe vârful muntelui. Nu credeam deloc într-un 
război dus în munţi. Mă gândisem mult la asta. Mai 
cucereai un munte, mai cucereau şi ei un altul, dar când 
lupta se înteţea, toată lumea trebuia să coboare la câmpie. 

— Şi ce-ai face dacă ai avea linia de frontieră în munţi? Mă 
întrebă el. 

— La asta nu m-am gândit până acum, i-am răspuns şi am 
pufnit amândoi în râs. Dar austriecii, am spus, au fost bătuţi 
întotdeauna în trecut în patrulaterul de lângă Verona. Îi 
lăsau să coboare la câmpie şi acolo îi băteau. 

— Da, spuse Gino. Dar ăia erau francezi şi întotdeauna poţi 
soluţiona mai bine problemele tactice când te lupţi pe 
teritoriu străin. 

— Sunt de acord. Când e vorba de ţara ta nu poţi trata 
lucrurile chiar în mod ştiinţific. 

— Ruşii au făcut-o, ca să-l prindă în capcană pe Napoleon. 

— Da, clar ţara lor e imensă. Dacă ai încerca în Italia să te 
retragi ca să-l prinzi pe Napoleon în capcană, te-ai pomeni 
la Brindisi88. 

— Un oraş îngrozitor, zise Gino. Ai fost vreodată de-acolo? 

— Da, dar n-am stat. 

— Sunt patriot, spuse Gino, dar Brindisi şi Tarent nu-mi 
plac deloc. 

— Dar Bainsizza îţi place? L-am întrebat. 

— Pământul e sfânt, spuse el. Dar tare-aş vrea să crească 
pe-aici ceva mai mulţi cartofi. Ştii, când am venit aici, am 
găsit câmpurile pline de cartofi, plantați de austrieci. 

— Chiar n-aţi prea avut ce mânca? 


— Eu nu prea am avut ce mânca, dar, deşi sunt un mare 
mâncău, n-am murit totuşi de foame. Mâncarea de la 
popotă e mediocră. Regimentele de pe front capătă 
mâncare de ajuns de bună, dar rezervele nu-s la fel de bine 
hrănite. Undeva lucrurile nu merg cum trebuie. Ar trebui să 
fie mâncare din belşug. 

— Cine ştie cui o vând speculanţii. 

— Da, le dau batalioanelor de pe front cât pot mai mult şi 
celor din spatele frontului, mai nimic. Oamenii au mâncat 
toţi cartofii austriecilor şi castanele din păduri. Ar trebui 
hrăniţi mai bine decât acuma. Noi suntem mari mâncăi. Şi 
sunt sigur că mâncare e din belşug. E foarte rău când 
soldaţii n-au ce mânca. Ai observat cât de mult influenţează 
lucrul ăsta asupra moralului? 

— Da, am zis eu. Nu poate duce la câştigarea unui război, 
dar la pierderea lui poate duce. 

— Să nu mai vorbim de pierdut războiul. Se vorbeşte de 
ajuns de mult despre asta. Ce s-a făcut în vara asta n-a fost 
în zadar. 

N-am mai zis nimic. Mă simţeam întotdeauna încurcat 
când auzeam cuvinte ca: „sfânt”, „glorios”, „sacrificiu” sau 
expresia „în zadar”. Le auzisem stând uneori în ploaie, când 
nu ne ajungeau la ureche şi nu înţelegeam decât cuvintele 
strigate şi le citisem în proclamaţiile afişate de multa vreme 
peste alte proclamaţii şi nu văzusem nimic sfânt şi lucrurile 
declarate glorioase erau lipsite de glorie, iar sacrificiile nu 
se deosebeau de abatoarele din Chicago, numai că nu se 
făcea nimic altceva cu carnea decât că era îngropată. Erau 
multe cuvinte pe care nu mai suportam să le ascultăm şi 
până la urmă numai numele localităţilor păstraseră o 
anumită demnitate. Cu unele cifre sau date se petrecea 
acelaşi lucru şi numele localităţilor erau singurele cuvinte 
pe care le puteai pronunţa şi care însemnau ceva. Cuvintele 
abstracte ca „glorie”, „onoare”, „curaj” sau „sfinţenie” erau 
de-a dreptul indecente, comparate cu numele concrete ale 
satelor, cu numele şoselelor, cu numele râurilor, cu 


indicativele regimentelor şi datele calendaristice. Gino era 
patriot, aşa că spunea uneori lucruri care ne despărţeau, 
dar, în acelaşi timp, era şi un băiat drăguţ şi-l înţelegeam că 
e patriot. Se născuse aşa. 

Plecă, cu Peduzzi, la Gorizia, cu maşina. 

Vremea fu urâtă în ziua aceea. Ploua şi vântul bătea cu 
furie şi pretutindeni erau băltoace de ploaie şi noroi. 
Tencuiala caselor dărâmate era muiată şi cenuşie. Târziu, 
după-amiază, ploaia încetă şi, fiind la postul de prim-ajutor 
numărul 2, am putut vedea câmpurile în toamnă, norii de 
deasupra dealurilor şi tunelul de rogojini de pe şosea, ud şi 
şiroind de ploaie. Soarele mai ieşi o dată din nori înainte de 
a apune şi lumină pădurile despuiate de dincolo de creasta 
muntelui. Erau multe baterii austriece pe creastă, dar 
trăgeau numai câteva. Mă uitam la rotocoalele de fum ale 
şrapnelelor care se înălţau deodată pe cer, pe deasupra 
unei case de ţară dărâmate, pe lângă care trecea linia 
frontului. În centrul acestor rotogoale pufoase scânteia un 
fulger alb. Se vedea fulgerul, se auzea bubuitura şi după 
aceea balonul de fum îşi pierdea forma lui regulată şi se 
risipea în bătaia vântului. Molozul din curţile caselor era 
plin de schije, ca şi drumul care trecea pe lângă casa 
dărâmată, în care se afla postul de prim-ajutor. În după- 
amiaza aceea postul nu fu bombardat. Am încărcat două 
ambulanţe şi am coborât pe drumul acoperit cu rogojini ude 
şi ultimele raze ale soarelui străluceau printre golurile 
dintre rogojini. Înainte de a ajunge pe porţiunea 
neacoperită a şoselei, soarele apuse. Şi cum coboram pe 
porţiunea de şosea neacoperită care la o cotitură se înfunda 
iar în tunelul dreptunghiular de rogojini, începu să plouă. 

Vântul nu se potoli deloc toată noaptea şi la 3 dimineaţa, 
odată cu o ploaie torențială, începu bombardamentul de 
artilerie şi croații înaintară printre pajişti şi păduri până la 
tranşeele din prima linie. Străbătură în întuneric, pe ploaie, 
şi un contraatac al soldaţilor speriaţi din a doua linie îi 
respinse. Tunurile trăgeau pe tot frontul, rachetele se 


înălţau în ploaie şi mitralierele şi puştile răpăiau peste tot. 
Croaţii nu mai reveniră şi se făcu oarecum linişte, iar între 
rafalele de vânt şi de ploaie se auzeau, departe înspre 
miazănoapte, bubuiturile unui puternic tir de artilerie. 

La postul de prim-ajutor începură să sosească răniții, unii 
aduşi pe brancarde, alţii mergând singuri iar alţii purtaţi în 
cârcă de soldaţii care veneau din tranşee. Erau cu toţii uzi 
până la piele şi speriaţi. Am umplut două ambulanţe cu 
cazurile mai grave, pe măsură ce-i aduceau din pivniţa 
postului, şi când am închis portiera celei de a doua 
ambulanţe, am simţit că picăturile de ploaie de pe faţa mea 
se transformă în fulgi de zăpadă. Fulgii cădeau repede şi 
des, amestecați cu ploaia. 

Când se făcu ziuă, vântul încă mai bătea, dar nu mai cădea 
zăpadă. Se topise căzând pe pământul ud şi acum se 
pornise iar ploaia. Înainte de a se face ziuă, croații atacară 
din nou dar fără nici un succes. Toată ziua ne aşteptarăm să 
fim atacați, dar aceasta nu se întâmplă decât după apusul 
soarelui. Bombardamentul se porni dinspre sud, de sub 
creasta împădurită, unde erau concentrate bateriile 
austriece. Ne aşteptam să fim bombardaţi şi noi dar nu se 
întâmplă nimic. Se făcu întuneric. De pe câmpul din spatele 
satului se auzeau bubuind tunurile şi vâjâitul obuzelor care 
treceau pe deasupra noastră suna foarte plăcut. 

Aflarăm că atacul dat în sectorul de sud fusese respins, în 
noaptea aceea austriecii nu mai dădură nici un atac, dar 
auzirăm că ar fi rupt frontul la nord. Noaptea am primit 
ordinul de a ne pregăti de retragere. Căpitanul de la postul 
de prim-ajutor îmi spuse asta. El ştia de ordin de la brigadă. 
Puțin mai târziu, revenind de la telefon, îmi spuse că totul 
era o minciună. Brigada primise ordin ca la Bainsizza 
frontul să fie ţinut pe loc orice s-ar întâmpla. L-am întrebat 
ce s-aude cu străpungerea şi-mi răspunse că la brigadă se 
spunea că străpungerea fusese efectuată în sectorul celui 
de-al douăzeci şi şaselea corp de armată, ceva mai sus de 


Caporetto. În nord se desfăşura o mare bătălie care ţinuse 
toată ziua. 

— Dacă afurisiţii ăştia îi lasă să treacă, ne-am curăţat, zise 
el. 

— Suntem atacați de nemți, adăugă unul dintre medicii 
militari. 

Cuvântul neamţ avea de ce să te înspăimânte. Nu doream 
deloc să avem de-a face cu nemţii. 

— Sunt cincisprezece divizii nemţeşti, spuse un alt medic. 
Au spart frontul aşa că o să fim izolaţi de restul armatei. 

— La brigadă spuneau că în sectorul nostru frontul trebuie 
menţinut pe loc. Se spunea că străpungerea nu e atât de 
serioasă şi că vom organiza o linie de rezistenţă în munţi, 
pornind de la Monte Maggiore. 

— Unde-au auzit ei asta? 

— La divizie. 

— Da, ordinul de retragere venea de la divizie. 

— Noi suntem la ordinele corpului de armată, am spus. 
Dar aici lucrez la ordinele dumneavoastră. Aşa că atunci 
când îmi veţi ordona să plec, voi pleca, dar căutaţi să aflaţi 
precis care sunt ordinele. 

— Ordinul e să rămânem pe loc. Vei transporta răniții de 
aici la posturile de evacuare. 

— Se întâmpla câteodată să-i transportăm şi de la 
posturile de evacuare la spitalele de campanie. Spune-ţi-mi, 
eu n-am văzut niciodată o retragere. Dacă ne vom retrage, 
cum vor fi evacuaţi toţi răniții? 

— Nu vor fi evacuaţi toţi. Vor fi transportaţi cât se va 
putea, iar restul vor fi lăsaţi pe loc. 

— Şi ce-o să ducem cu ambulanţele? 

— Utilajul medical. 

— Bine. 

În noaptea următoare începurăm retragerea. Auzisem că 
nemţii şi austriecii au spart frontul la nord şi coborau de-a 
lungul văilor, spre Cividale89 şi Udine. Soldaţii se retrăgeau 
în ordine, uzi şi posomoriţi. În noaptea aceea, înaintând 


încet pe şoselele aglomerate, am trecut pe lângă soldaţi 
mărşăluind prin ploaie, pe lângă tunuri, cai trăgând 
furgoane, catâri şi camioane care se depărtau de front. 
Dezordinea nu era mai mare decât atunci când se înainta. 

În noaptea aceea am ajutat la evacuarea spitalelor de 
campanie care fuseseră instalate în satele mai puţin 
bombardate de pe platou şi am transportat răniții la Plava, 
trecând prin vad. A doua zi am petrecut-o evacuând, în 
ploaie, spitalele şi postul de triere de la Plava. Ploua întruna 
şi armatele de pe Bainsizza coborau de pe podiş în ploaia 
de octombrie şi treceau peste fluviu, unde câştigaseră 
marile victorii din primăvara acelui an. Am ajuns la Gorizia 
la mijlocul celei de a doua zile. Ploaia încetase şi oraşul era 
aproape pustiu. Treceam pe acolo tocmai când erau 
încărcate într-un camion fetele de la bordelul pentru 
soldaţi. Erau şapte, cu pălăriile pe cap, cu mantourile pe ele 
şi duceau în mână valizele. Două din ele plângeau. Una 
dintre celelalte ne zâmbi, şi, scoțând limba la noi, o mişcă 
de sus în jos. Avea buze groase şi ochi negri. 

Am oprit maşina, am coborât şi m-am dus să vorbesc cu 
patroana. Fetele de la bordelul ofiţerilor plecaseră în 
dimineaţa aceea, îmi spuse ea. Unde plecaseră? La 
Coneglian. Camionul porni. Fata cu buzele groase din nou 
scoase limba la noi. Patroana ne făcu semn cu mâna. Cele 
două fete continuau să plângă. Celelalte se uitau cu interes 
la ce vedeau. M-am urcat în maşină. 

— Ar trebui să mergem şi noi cu ele, zise Bonello. Am avea 
o călătorie plăcută. 

— Las' că o să fie plăcută şi călătoria noastră. 

— O să fie al dracului de plăcută. 

— Aşa spuneam şi eu, zisei. Ne îndreptarăm spre vilă. 

— Tare-aş vrea să fiu acolo când unul dintre tipii aceia 
care nu prea-s duşi la biserică o să se urce în camion şi o să 
se distreze cu fetele. 

— Crezi c-or să facă aşa ceva? 


— Fără-ndoială. Toţi oamenii din Armata a Il-a o cunosc pe 
patroană. 

Eram aproape de vilă. 

— 1 se spune Maica-Stareţă, adăugă Bonello. Fetele-s noi 
dar pe ea o cunoaşte toată lumea. Trebuie să le fi adus 
chiar înainte de retragere. 

— Grozav o să se mai distreze. 

— Eu cred că da. M-aş distra şi eu cu una, dar pe gratis. 
Oricum, luau un preţ cam mare în casa aia. Statul ne cam 
stoarce. 

— la maşina şi spune-le mecanicilor s-o revizuiască, i-am 
ordonat. Schimbă uleiul şi controlează diferenţialul. Pune şi 
benzină şi du-te să te culci. 

— Am înţeles, signor tenente. 

Vila era goală. Rinaldi plecase la spital. Maiorul plecase cu 
maşina statului-major, luând personalul din spital. Mi se 
lăsase un bilet în hol, prin care mi se spunea să încarc în 
ambulanţă materialele îngrămădite în hol şi să plec mai 
departe, la Pordenone90. Mecanicii plecaseră. M-am dus la 
garaj. Celelalte două ambulanţe sosiseră în timp ce eu 
fusesem înăuntru, în vilă, şi şoferii lor coborâseră. Începuse 
să plouă iar. 

— Mi-e atât de somn, încât am adormit de trei ori venind 
de la Plava încoace, spuse Piani. Ce facem, tenente? 

— Schimbăm uleiul, le gresăm, le punem benzină, le 
tragem în faţa vilei şi încărcăm vechiturile pe care ni le-au 
lăsat. 

— Şi după aia plecăm? 

— Nu, o să dormim întâi vreo trei ore. 

— Ce bine c-o să mai dorm niţel, zise Bonello. Abia puteam 
să stau treaz la volan. 

— Maşina ta e-n regulă, Aymo? Am întrebat. 

— E-n regulă. 

— Da-ţi o salopetă şi-o să vă ajut la gresat. 

— N-are rost, tenente. E un fleac ce-avem de făcut. Duceţi- 
vă şi împachetaţi-vă lucrurile. 


— Lucrurile mele sunt împachetate. Am să scot afară 
materialele pe care ni le-au lăsat. Când terminaţi, aduceţi 
maşinile în faţa vilei. 

Au tras maşinile în faţa vilei şi le-am încărcat cu 
materialele pe care le lăsaseră în hol. Când am terminat, 
cele trei ambulanţe rămaseră aliniate pe alee, sub copaci. 
Ploua. Am intrat în vilă. 

— Faceţi foc în bucătărie şi uscaţi-vă hainele, le-am spus. 

— N-am nevoie de haine uscate, zise Piani. Eu vreau să 
dorm. 

— Mă duc să mă culc în patul maiorului, anunţă Bonello. 
Mă duc să mă culc în patul în care dormea bătrânul. 

— Puțin îmi pasă unde, numai să dorm, zise Piani. 

— Sunt două paturi aici. Am deschis uşa. 

— N-am ştiut niciodată ce-i în camera asta, spuse Bonello. 

— E camera bătrânului pirat, zise Piani. 

— Voi dormiţi aici, le-am spus. Vă scol eu. 

— O să ne trezească austriecii dacă o să dormiţi prea mult, 
tenente, râse Bonello. 

— Lasă, că n-o să dorm prea mult. Unde e Aymo? 

— S-a dus la bucătărie. 

— Hai, culcaţi-vă. 

— O să dorm, n-aveţi grijă, spuse Piani. Am dormit de-a-n 
picioarele toată ziua. Parcă-mi cădea tot creştetul capului 
pe ochi. 

— Scoate-ţi bocancii, îl sfătui Bonello. 

Piani se întinse pe pat, cu bocancii plini de noroi în 
picioare, cu mâinile sub cap. M-am dus la bucătărie. Aymo 
făcuse foc în sobă şi pusese ceainicul cu apă să fiarbă. 

— M-am gândit să facem nişte posta asciutta, explică el. 
Când ne vom scula, o să ne fie foame. 

— Nu ţi-e somn, Bartolomeo? 

— Nu prea. Când o să fiarbă apa, o să las focul în voia lui. 
Ca să se stingă. 

— Ar fi mai bine să dormi puţin, i-am zis. O să mâncăm 
brânză şi conserve de carne. 


— Asta-i mai bine, zise el. Ceva cald o să le facă bine celor 
doi anarhişti. Duceţi-vă să vă culcaţi, tenente. 

— E un pat liber în camera maiorului. 

— Dormiţi dumneavoastră în el. 

— Nu, eu mă duc sus, în vechea mea cameră. Nu vrei să 
bei ceva, Bartolomeo? 

— Când o să plecăm, tenente. Acuma n-ar avea nici un 
rost. 

— Dacă te trezeşti în trei ore şi nu mă auzi, te rog să mă 
scoli. 

— N-am ceas, tenente. 

— E o pendulă pe peretele din camera maiorului. 

— Bine. 

Am trecut prin sufragerie, prin hol şi am urcat pe treptele 
de marmură în camera unde locuisem împreună cu Rinaldi. 
Afară ploua. M-am dus la fereastră şi m-am uitat afară. Se 
întuneca şi am văzut cele trei ambulanţe aliniate sub 
copaci. Copacii şiroiau de ploaie. Era rece şi picăturile 
atârnau pe crengi. M-am dus la patul lui Rinaldi, m-am 
întins şi am adormit. 

Înainte de a pleca, am mâncat în bucătărie. Aymo 
pregătise un castron de spaghete cu ceapă tocată şi cu 
carne conservată. Ne-am aşezat în jurul mesei şi am băut 
două sticle cu vin pe care le-am găsit în pivniţa vilei. Afară 
era întuneric şi ploua. Piani stătea la masă şi era foarte 
somnoros. 

— Îmi place retragerea mai mult decât înaintarea, spuse 
Bonello. În retragere bem barbera. 

— Bem barbera acuma, mormăi Aymo, mâine poate o să 
bem apă de ploaie. 

— Mâine o să fim în Udine şi o să bem şampanie. Acolo e 
oraşul învârtiţilor. Trezeşte-te, Piani. Mâine o să bem 
şampanie la Udine. 

— Sunt treaz, spuse Piani şi îşi umplu farfuria cu spaghete 
şi cu carne. N-ai găsit şi sos de roşii, Barto? 

— Nu era, răspunse Aymo. 


— O să bem şampanie la Udine, spuse Bonello. 

Îşi umplu paharul cu barbera, un vin limpede şi roşu. 

— Să nu bem. Înainte de a ajunge la Udine, zise Piani. 

— V-aţi săturat, tenente? Mă întrebă Aymo. 

— Am mâncat, nu glumă. Dă-mi şi mie sticla, Bartolomeo. 

— Am luat câte o sticlă pentru fiecare ca s-avem la drum, 
spuse Aymo. 

— N-ai dormit deloc? 

— Eu nu dorm mult. Foarte puţin. 

— Mâine o să dormim în patul regelui, zise Bonello. Era 
foarte vesel. 

— Mâine o să dormim poate în. Spuse Piani. 

— O să mă culc cu regine, zise Bonello şi se uită la mine, 
ca să vadă ce zic. 

— O să te culci cu. Spuse Planii, somnoros. 

— Asta-i trădare, tenente, strigă Bonello. Asta nu-i 
trădare? 

— Gura, i-am spus. Te-ai înveselit prea tare de la vinul 
ăsta. 

Afară ploua cu găleata. Mă uitai la ceas. Era nouă şi 
jumătate. 

— E cazul să plecăm, am spus şi m-am sculat de la masă. 

— Cu cine mergeţi, tenente? Mă întrebă Bonello. 

— Cu Aymo. După el vii tu şi după tine, Piani. O luăm pe 
şoseaua care duce la Cormons. 

— Mi-e teamă c-o să adorm la volan, spuse Piani. 

— Bine. Atunci merg cu tine. După aceea o să vină Bonello 
şi apoi, Aymo. 

— Aşa-i mai bine, zise Piani. Mi-e tare somn. 

— O să conduc eu şi între timp ai să mai dormi. 

— Nu. Pot conduce, numai să ştiu că e cineva lângă mine şi 
mă trezeşte dacă adorm. 

— O să te trezesc eu. Stinge farurile. Barto. 

— Ei, atunci putem pleca, spuse Bonello. N-are nici un rost 
să mai rămânem. 


— Am un cufăr în cameră sus, am zis. Vrei să m-ajuţi, 
Piani, să-l ducem jos? 

— Îl luăm noi, spuse Piani. Vino, Aldo. Se duse sus cu 
Bonello. Îi auzii urcând. 

— A fost bine aici, declară Bartolomeo Aymo şi îşi puse 
două sticle de vin şi o bucată de brânză în sacul de merinde. 
N-o să mai dăm noi peste aşa un loc. Până unde ne 
retragem, tenente? 

— Până dincolo de Tagliamento91, aşa se zice. Spitalul şi 
sectorul se vor stabili la Pordenone. 

— Nu ştiu cum e la Pordenone, i-am răspuns. Am trecut 
numai pe-acolo. 

— Nu-i cine ştie ce, spuse Aymo. 

CAPITOLUL XXVIII. 

TRAVERSAM, în ploaie şi întuneric, oraşul pustiu. Pe 
strada mare treceau coloane de soldaţi şi tunuri. Venind de 
pe alte străzi, coloane de camioane şi de furgoane se 
îndreptau spre şoseaua principală. Dincolo de tăbăcării, pe 
şosea, soldaţii, camioanele, furgoanele trase de ca şi 
tunurile alcătuiau o lungă coloană, care înainta încet. 
Înaintam încet, dar-fără întrerupere, prin ploaie, şi 
radiatorul ambulanţei noastre aproape că atingea spatele 
unui camion supraîncărcat şi acoperit cu o prelată udă. 
Deodată camionul se opri. Se oprise întreaga coloană. Apoi 
porni din nou şi după puţină vreme se opri iar. Am coborât 
şi m-am dus în faţă, strecurându-mă printre camioane şi 
furgoane şi pe sub gâtul umed al cailor. Circulaţia se 
blocase ceva mai departe. Am ieşit de pe şosea, am trecut 
pe o podişcă peste şanţ şi am mers pe câmp. Printre copaci 
se vedea coloana blocată până departe. Am mers cam vreo 
milă. Coloana nu se clintise deşi pe lângă vehiculele care 
stăteau locului soldaţii înaintau. M-am întors înapoi la 
ambulanţă. Coloana asta înţepenită putea să se întindă 
până la Udine. Piani adormise cu capul pe volan. M-am 
urcat lângă el şi am adormit şi eu. După câteva ore, am 
auzit camionul din faţă ambreind. L-am trezit pe Piani şi am 


pornit. Am înaintat câţiva iarzi, apoi ne-am oprit şi apoi iar 
am pornit. Ploua întruna. 

Coloana se opri iar în beznă şi rămase aşa. Am coborât şi 
m-am dus să văd ce mai fac Aymo şi Bonello. Bonello era cu 
doi sergenţi de pionieri în maşină. Când m-am apropiat şi- 
au îndreptat ţinuta. 

— I-au lăsat în urmă să repare ceva la un pod, spuse 
Bonello. Nu-şi mai găsesc unitatea, aşa că i-am luat cu mine. 

— Dacă domnul locotenent permite. 

— Permit. 

— Locotenentul e american, zise Bonello. Ne dă voie să 
luăm pe oricine. 

Unul dintre sergenţi zâmbi. Celălalt îl întrebă pe Bonello 
dacă eram italian din America de Nord sau de Sud. 

— Nu-i italian. E englez din America de Nord. Sergenţii, 
deşi politicoşi, nu-l crezură. l-am lăsat şi m-am dus la 
maşina lui Aymo. Şedea pe banchetă într-un colţ, fumând, şi 
lângă el erau două fete. 

— Barto, Barto, i-am spus. Începu să râdă. 

— Vorbiţi dumneavoastră cu ele, tenente, zise el. Eu nu 
înţeleg ce spun. Hei. 

Puse mâna pe pulpa fetei şi o pişcă prietenos. Fata îşi 
strânse şalul pe ea şi-i dădu mâna la o parte. 

— Hei, făcu el. Spuneţi-i domnului locotenent cum vă 
numiţi şi ce căutaţi pe-aici. 

Fata se uita fioros la mine. Cealaltă îşi ţinea ochii în jos. 
Fata care se uitase la mine spuse ceva într-un dialect din 
care n-am putut înţelege nici un cuvânt. Era plinuţă şi 
brună şi părea să aibă vreo 16 ani. 

— Sorella92? Am întrebat-o şi am arătat spre cealaltă fată. 

Dădu din cap şi zâmbi. 

— Bine, bine, i-am spus şi am bătut-o uşurel pe genunchi. 

Când am atins-o, am simţit că se contractează. Soră-sa nu- 
şi ridica deloc privirea. Arăta ceva mai tânără, poate cu un 
an. Aymo puse mâna pe pulpa fetei mai mari şi fata i-o dădu 
la o parte. Aymo râse. 


— Om bun, se arătă el pe sine. Om bun, repetă şi mă arătă 
pe mine. N-avea nici o grijă. 

Fata se uită la el cu privirea aceea aprigă. Amândouă erau 
ca nişte păsări sălbatice. 

— De ce merge cu mine dacă nu-i plac? Întrebă Aymo. S- 
au urcat în maşină de îndată ce le-am făcut semn. Se 
întoarse spre fată. N-avea grijă, îi spuse el. N-avea teamă c- 
o să te. Şi folosi cuvântul, pe şleau. Nu-i loc de. 

Am văzut că fata a înţeles cuvântul, dar asta fu totul. Se 
uita la el foarte speriată. Îşi strânse şi mai tare şalul în jurul 
trupului. 

— Ambulanţa e plină vârf, spuse Aymo. Nu-i nici o 
primejdie de. Nu-i loc ca să te. 

Şi de fiecare dată când rostea cuvântul cu pricina, fata se 
mai strângea oleacă. Şi deodată, stând aşa ţeapănă şi 
privindu-l, fata începu să plângă. O vedeam cum îşi 
frământă buzele şi cum îi curg lacrimile pe obrajii dolofani. 
Sora ei, fără să-şi ridice ochii de jos, îi luă mâna şi statură 
aşa amândouă. Cea mai mare, care fusese atât de sălbatică, 
se porni să hohotească în plâns. 

— Mi se pare c-am înspăimântat-o, zise Aymo. N-am vrut s- 
o înspăimânt. 

Bartolomeo scoase sacul cu merinde şi tăie două bucăţi de 
brânză. 

— Ţine. Hai, nu mai plânge. 

Fata mai mare dădu din cap şi continuă să plângă, dar cea 
mai mică luă brânza şi începu să mănânce. Dădu apoi sorii 
sale cea de a doua bucată de brânză şi mâncară amândouă. 
Sora mai mare suspina încă. 

— O să se liniştească imediat, spuse Aymo. Îi veni o idee. 
Fecioară? Întrebă el pe fata de lângă el. 

Fata dădu energic din cap. 

— Şi ea fecioară? Arătă el spre soră. 

Amândouă fetele dădură din cap şi cea mare spuse ceva în 
dialectul ei. 


— E-n regulă, spuse Bartolomeo. E-n regulă. Cele două 
fete părură mai vesele. 

Le-am lăsat cu Aymo şi m-am întors la ambulanţa lui Piani. 
Coloana de vehicule nu se mişca, dar soldaţii continuau să 
treacă pe lângă ele. Ploua întruna, cu găleata, şi m-am 
gândit că opririle coloanei se datoresc poate unor maşini cu 
motorul inundat de apă. Dar mai degrabă opririle se 
datorau cailor sau oamenilor care adormeau în mers. Şi 
totuşi, şi în oraşe se opreşte uneori circulaţia, deşi toată 
lumea e trează. Sau poate din cauza amestecului ăstuia de 
cai şi de maşini? Se încurcă unii pe alţii. Căruţele ţărăneşti 
încurcă şi ele lucrurile. Erau drăguţe fetele acelea din 
maşina lui Barto. Două fecioare n-au ce să caute într-o 
retragere. Fecioare adevărate. Probabil că şi foarte 
religioase. Dacă n-ar fi război, am fi cu toţii în pat. În pat, 
unde-mi pun capul pe pernă. Pat şi scândură. Ţeapăn, ca o 
scândură în pat. Catherine era acum în pat, între două 
cearşafuri - unul deasupra, şi unul dedesubt. Pe ce parte 
dormea? Poate că nu dormea. Poate că stătea aşa, întinsă, 
gândindu-se la mine. Suflă, suflă, vânt de apus. Ei, şi-a 
suflat şi după aceea n-a căzut o ploaie măruntă, ci o ploaie 
torențială. Şi a plouat toată noaptea. Şi ce-a mai plouat. la 
uitaţi-vă. Doamne, dac-aş fi din nou în pat, cu draga mea în 
braţe. Draga mea Catherine. De-ar putea să se transforme 
în ploaie draga şi dulcea mea Catherine. Ad-o din nou la 
mine. Ei bine, asta era. Şi n-aveam ce face, cu toţii, ploaia 
măruntă n-ar fi schimbat nimic. „Noapte bună, Catherine, 
am zis eu glas tare. Sper că dormi bine. Dacă nu, întoarcere 
pe cealaltă parte, draga mea. Mă duc să-ţi aduc puţină apă 
rece. Nu mai e mult şi se face dimineaţă şi atunci n-o să-ţi 
mai fie atât de rău. Regret că nu-ţi dă pace. Încearcă să 
dormi, draga mea.” 

— Am dormit tot timpul, îmi spunea ea. 

— Vorbeai în somn. N-ai nimic? Şi chiar eşti aici? 

— Fireşte că sunt aici. Nu vreau să plec. Între noi asta n- 
are nici o importanţă. 


— Eşti atât de dulce şi drăguță. N-ai de gând să pleci 
noaptea, nu-i aşa? 

— Bineînţeles că nu plec. Sunt întotdeauna cu tine. Şi vin 
oricând vrei tu să vin. 

— Spuse Piani. Au pornit din nou. 

— Aţipisem, i-am zis. 

Mă uitai la ceas. Era ora 3 dimineaţa. M-am aplecat ca să 
iau sticla de barbera din spatele banchetei. 

— Aţi vorbit tare, spuse Piani. 

— Am visat în englezeşte. 

Ploaia începuse să se potolească şi noi pornirăm să ne 
urnim din loc. Înainte de a se face ziuă, ne-am oprit iar şi 
când se lumină, fiindcă eram pe o mică înălţime, am văzut 
întreaga coloană oprită până departe pe şosea. Doar 
infanteria se strecura printre vehicule, mergând înainte. La 
un moment dat am pornit din nou, dar dându-mi seama cât 
de încet se înainta, mi-am zis că trebuie să ieşim cum vom 
putea de pe şosea şi să o luăm peste câmpie dacă voiam să 
ajungem vreodată la Udine. 

Pe seară se adăugară coloanei ţărani care veneau de pe 
drumurile vicinale, mânând căruţe încărcate cu obiecte 
casnice; printre saltele, răsăreau oglinzi, şi, legate de 
căruţe, se târau găini şi rațe. Într-o căruţă dinaintea 
noastră se zărea o maşină de cusut. Luaseră cu ei lucrurile 
cele mai preţioase pe care le aveau. În unele căruţe femeile 
stăteau la adăpost de ploaie şi ceilalţi membri ai familiei 
mergeau pe jos, ţinându-se cât mai aproape. Pe sub căruţe 
mergeau câinii. Şoseaua era o mare de noroi, şanţurile de 
pe margini erau pline cu apă, iar dincolo de copacii de pe o 
parte şi de pe cealaltă a şoselei, câmpia era prea udă şi 
desfundată ca să încerci să treci peste ea. Am coborât din 
maşină şi mi-am făcut drum, încercând să dau de-un loc de 
unde să pot vedea mai departe. Speram să găsesc o cărare 
laterală pe unde să putem traversa câmpia. Ştiam că sunt 
multe drumuri laterale, dar nu voiam s-o apucăm pe unul 
care să nu ne ducă nicăieri. Nu-mi aminteam de niciunul 


deoarece trecusem întotdeauna în goană cu maşina, pe 
lângă ele, şi de pe şosea păreau toate la fel. Acum trebuia 
să găsesc un drum dacă voiam să ieşim din încurcătură. 
Nimeni nu ştia unde sunt austriecii şi nici care mai era 
situaţia, dar eram sigur că în cazul în care ploaia ar înceta 
şi avioanele ar veni şi s-ar apuca să bombardeze sau să 
mitralieze coloana, totul s-ar termina. Nu era nevoie decât 
să fie părăsite câteva camioane sau să fie ucişi câţiva cai, 
pentru ca întreaga mişcare de pe şosea să fie blocată cu 
totul. 

Ploaia se mai potolise şi speram c-o să se însenineze. 
Mergeam înainte pe şosea şi când am dat de un drum 
îngust, care ducea spre nord, prin câmpie, şi era mărginit 
de două şiruri de copaci, mă gândii c-ar fi bine să o luăm pe 
acolo şi m-am grăbit să mă întorc la ambulanţe. I-am spus 
lui Piani unde să cotească şi m-am dus la Bonello şi la Aymo 
să le spun şi lor. 

— Dacă se-nfundă, ne putem întoarce şi reveni la coloană, 
i-am Zis. 

— Şi cu ăştia ce facem? Mă întrebă Bonello. 

Cei doi sergenţi şedeau lângă el. Erau nebărbieriţi, dar în 
lumina nesigură a dimineţii aveau totuşi un aer marţial. 

— O să ne ajute să împingem maşina, i-am spus. M-am dus 
şi la Aymo şi l-am anunţat c-o să încercăm să mergem peste 
câmp. 

— Şi ce fac cu familia mea de fecioare? Cele două fete 
dormeau. 

— N-o să ne fie de nici un folos, observai. Ne-ar trebui 
cineva care să poată împinge maşina. 

— Am putea să le băgăm în interiorul ambulanţei, sugeră 
Aymo. Acolo au loc. 

— Bine, dacă vrei să le iei, i-am zis. la însă şi pe cineva mai 
solid care să poată împinge maşina. 

— Nişte bersaglieri, zise Aymo. Sunt tipi solizi. Sunt aleşi 
aşa. Cum vă mai simţiţi, tenente? 

— Foarte bine. Tu cum te simţi? 


— Foarte bine, dar mi-e o foame de lup. 

— O să găsim ceva pe drumul ăla şi-o să ne oprim să 
mâncăm. 

— Cum vă merge cu piciorul, tenente? 

— Foarte bine. 

Stând pe scara maşinii şi uitându-mă în faţă, am văzut 
ambulanţa lui Piani cum îşi făcea loc şi o lua pe drumul 
lateral. După o clipă, am văzut maşina mergând sub copacii 
cu crengi despuiate. Bonello coti şi-l urmă, apoi Aymo îşi 
făcu drum şi am luat-o după, cele două ambulanţe pe 
drumul îngust, mărginit de copaci. Drumul ducea la o 
fermă. Pe Bonello şi pe Piani i-am găsit în curtea fermei. 
Casa era joasă şi prelungă, cu o boltă de viţă de vie pe 
deasupra porţii. În curte era o fântână şi Piani scoase apă 
ca să-şi umple radiatorul. Mergând multă vreme încet, apa 
se evaporase toată. Ferma era pustie. M-am uitat înapoi, pe 
drum; ferma fiind pe un teren ceva mai ridicat, se putea 
vedea de jur împrejur şi am văzut câmpul, drumurile, 
gardurile vii, timpurile şi copacii de pe şosea pe unde 
trecea coloana în retragere. Cei doi sergenţi cotrobăiau 
prin casă. Fetele se treziseră şi priveau curtea, fântâna, 
cele două ambulanţe din faţa casei şi cei trei şoferi care 
stăteau la fântână. Unul dintre sergenţi ieşi din casă cu un 
ceas în mână. 

— Lasă-l la locul lui, i-am ordonat. 

Se uită la mine, intră în casă şi se întoarse fără ceas. 

— Unde-i camaradul dumitale? Îl întrebai. 

— S-a dus la closet. 

Se urcă în maşină. Îi era teamă să nu-l lăsăm acolo. 

— Ce facem cu masa, tenente? Întrebă Bonello. Ce-ar fi să 
mâncăm ceva? N-ar dura prea mult. 

— Crezi că drumul ăsta pe care am apucat-o duce undeva? 

— Desigur. 

— Bine. Atunci să mâncăm. Piani şi Bonello intrară în casă. 

— Haideţi, chemă Aymo fetele. Le întinse mâna, ca să le 
ajute să coboare. Sora mai mare făcu semn că nu vrea. Nu 


voiau să intre într-o casă părăsită. Se uitau după noi. 

— Sunt mofturoase, zise Aymo. 

Am intrat în casă împreună. Camera în care am pătruns 
era mare şi întunecoasă, dându-ţi impresia de loc părăsit. 
Bonello şi Piani erau în bucătărie. 

— Nu prea avem ce mânca, observă Piani. Au luat cu ei 
totul. 

Pe masa masivă din bucătărie, Bonello tăie felii o bucată 
mare de brânză albă. 

— Unde ai găsit brânză? 

— În beci. Piani a găsit vin şi mere. 

— O să mâncăm bine. 

Piani scoase dopul de lemn al unei damigene, cu vin, o 
aplecă şi turnă vinul într-o cană mare de aramă. 

— Miroase bine, zise el. Vezi, Barto, dacă nu sunt şi nişte 
pahare. 

Cei doi sergenţi intrară în bucătărie. 

— Luaţi nişte brânză, îi pofti Bonello. 

— Ar trebui să plecăm, spuse unul dintre sergenţi, 
mâncându-şi brânză şi bând un pahar de vin. 

— O să plecăm, n-avea nici o grijă, îl asigură Bonello. 

— Armata nu merge cu stomacul gol, i-am amintit eu. 

— Poftim? Întrebă sergentul. 

— Mai bine să mâncăm. 

— Da, dar timpul e preţios. 

— Am impresia că păcătoşii ăştia au mai mâncat, mormăi 
Piani. 

Sergenţii se uitau la el. Ne cam urau. 

— Cunoaşteţi drumul? Mă întrebă unul dintre ei. 

— Nu, i-am răspuns. Se uitară unul la celălalt. 

— Ar fi mai bine să pornim, repetă primul sergent 

— Plecăm, i-am zis. 

Am mai băut un pahar de vin roşu. Avea un gust foarte bun 
după brânză şi mere. 

— Ia brânză, am spus şi am ieşit afară. Bonello ieşi din 
casă, ducând damigeana cu el. 


— E prea mare, i-am spus. 

Se uită la damigeana cu regret. 

— Da, cam aşa e, recunoscu el. Daţi-mi bidoanele, să le 
umplu. 

Umplu bidoanele şi vinul curse şi pe pietrele cu care era 
pavată curtea fermei. Apoi luă damigeana şi o puse în faţa 
uşii. 

— Austriecii or s-o găsească şi fără să spargă uşa, spuse el. 

— Să mergem, le-am spus. Piani merge cu mine în frunte. 

Pionierii se şi urcaseră lângă Bonello. Fetele mâncau 
brânză cu mere, Aymo fuma. Am pornit pe drumul îngust. 
Mă uitam înapoi la cele două maşini care veneau după mine 
şi la clădirea fermei. Casa de piatră era frumoasă, joasă şi 
solidă, iar fierăria puţului era bună. În faţa noastră drumul 
îngust şi noroios era străjuit pe ambele părţi de un şir 
neîntrerupt de copaci. În spate, maşinile ne urmau de 
aproape. 

CAPITOLUL XXIX. 

LA PRÂNZ ne-am împotmolit pe un drum noroios, cam la 
vreo zece kilometri de Udine, pe cât ne puteam da noi 
seama. Ploaia se oprise înainte de prânz şi de trei ori am 
auzit avioanele, le-am văzut trecând pe deasupra noastră, 
ne-am uitat cum se îndreptau spre stânga şi le-am auzit 
bombardând şoseaua. Ajunseserăm aici după ce trecuserăm 
pe o mulţime de drumuri vicinale şi ne înfundaserăm de 
vreo câteva ori, dar, întorcându-ne şi găsind mereu alte 
drumuri, ne apropiaserăm de Udine. Acuma, maşina lui 
Aymo care se dăduse înapoi ca să putem ieşi dintr-o 
înfundătură, se împotmolise în pământul moale de la 
marginea drumului şi roţile, învârtindu-se, se înfundaseră 
atât de adânc, încât ajunseseră până la diferenţial. Nu era 
altceva de făcut decât să săpăm în faţa roţilor, să punem 
crengi pe jos, aşa ca lanţurile să poată prinde şi apoi să 
împingem până ce maşina avea să revină în mijlocul 
drumului. Eram cu toţii jos, în jurul maşinii. Cei doi sergenţi 


se uitau la maşină şi examinau roţile. Şi apoi, fără să scoată 
un cuvânt, porniră pe drum. M-am dus după ei. 

— Haideţi, le-am zis. Treceţi la tăiat crengi. 

— Trebuie să plecăm, îmi răspunse unul dintre ei. 

— Mai întâi la treabă, le-am zis. Hai. 

— Trebuie să plecăm, spuse unul dintre ei. 

Celălalt nu spunea nimic. Erau foarte grăbiţi, voiau să 
plece. Nu îndrăzneau să se uite la mine. 

— Vă, ordon să vă întoarceţi la maşină şi să tăiaţi crengi, 
le-am zis. 

Unul dintre sergenţi se întoarse. 

— Trebuie să plecăm. Veţi fi încercuiți dintr-o clipă în alta. 
N-aveţi dreptul să ne daţi ordine. Nu sunteţi ofiţerul nostru. 

— Vă ordon să tăiaţi crengi, le-am zis. 

Îmi întoarseră spatele şi porniră mai departe pe drum. 

— Opriţi-vă, le-am strigat. Continuară să meargă pe 
drumul acela noroios, mărginit de o parte şi de alta do 
copaci. „Vă ordon să vă opriţi”, le-am strigat. Porniră şi mai 
repede. Am deschis tocul pistolului, am scos pistolul, am 
ochit pe cel care vorbise mai mult şi am tras. Nu-l nimerii şi 
amândoi începură să fugă. Am tras de trei ori şi unul căzu. 
Celălalt trecu printre copaci şi dispăru. Când îl văzui 
alergând pe câmp, trăsei în el printre copaci. Pistolul ţăcăni 
în gol şi pusei un alt încărcător. Dar sergentul era prea 
departe ca să-l mai fi putut ochi. Alerga pe câmp cu capul în 
jos. Mă apucai să pun gloanţe în încărcătorul gol. Bonello se 
apropie de mine. 

— Daţi-mi voie să-l achit eu, îmi ceru el. 

I-am dat pistolul şi se duse la sergentul de pionieri care 
zăcea în drum cu faţa în jos. Bonello se aplecă peste el, îi 
puse omului pistolul în ceafă şi apăsă pe trăgaci. Glontele 
nu porni. 

— Trebuie să-i tragi piedica, i-am spus. Despiedică pistolul 
şi trase de două ori. Îl luă apoi pe sergent de picioare şi-l 
trase la marginea drumului, lângă şirul de copaci. Se 
întoarse şi-mi dădu pistolul. 


— Porcul. Se uită la sergent. Aţi văzut cum l-am achitat, 
tenente? 

— Trebuie să ne grăbim cu tăiatul crengilor, i-am zis. Pe 
celălalt l-am atins? 

— Nu cred, spuse Aymo. Era prea departe ca să poată fi 
atins cu pistolul. 

— Scârnăvia, zise Piani. 

Ne-am apucat cu toţii să tăiem crengi. Apoi am descărcat 
tot ce era în maşină. Bonello săpa în faţa roţilor. Când am 
fost gata, Aymo porni motorul şi ambreie. Roţile se 
învârteau, împroşcând cu crengi şi noroi. Bonello şi cu mine 
împingeam cât puteam mai tare. Maşina nu se mişca. 

— Bag-o în marşarier, şi apoi iar înainte, i-am spus. 

Încearcă în marşarier şi apoi înainte. Roţile se înfundară şi 
mai adânc. Din nou maşina se înfundă până la diferenţial şi 
roţile se învârteau în aer în făgaşurile pe care le făcuseră. 
Ne-am ridicat de jos. 

— Să-ncercăm c-o frânghie, le-am propus. 

— Nu cred să folosească la ceva, tenente. N-o putem trage 
în linie dreaptă. 

— Trebuie să încercăm, am stăruit. Altfel nu iese de-acolo. 

Maşina lui Bonello şi aceea a lui Piani nu puteau merge 
decât drept înainte. Am legat cele două maşini una de 
cealaltă şi le-am pus să tragă. Roţile se opintiră în 
făgaşurile lor, dar nu se mişcară din loc. 

— N-are nici un rost, le-am strigat. Opriţi-vă. Piani şi 
Bontello coborâră şi veniră spre noi. Aymo cobori şi el. 
Fetele stăteau pe un zid de piatră la vreo patruzeci de iarzi. 

— Ce facem, tenente? Mă întrebă Bonello. 

— Să mai săpăm şi să încercăm încă o dată cu crengile 
astea, i-am zis. 

M-am uitat în lungul drumului. Eram vinovat. Eu îi 
adusesem acolo. Soarele era gata-gata să străpungă norii şi 
trupul sergentului zăcea lângă şirul de copaci de la 
marginea drumului. 


— Să punem pelerina şi tunica sergentului sub roţi, am 
propus. 

Bonello se duse să le ia. Fu tăiam crengi din copaci şi 
Aymo cu Piani săpau în faţă şi între roţi. Am tăiat pelerina în 
două şi am aşternut-o sub roţi, în noroi, şi apoi am 
îngrămădit crengi ca să aibă roţile ce prinde. Când am fost 
gata, Aymo se urcă la volan şi porni motorul. Roţile se 
învârteau şi noi împingeam, împingeam. Dar era în zadar. 

— Nu-i nimic de făcut, am zis. Ai ceva de luat din maşină, 
Barto? 

Aymo şi cu Bonello se urcară în maşină şi luară bucata de 
brânză, două sticle cu vin şi pelerina lui Aymo. Bonello, la 
volan, se apucă să inspecteze buzunarele tunicii 
sergentului. 

— Mai bine ai arunca tunica aia, i-am zis. Ce facem cu 
fecioarele lui Barto? 

— Să se urce în interiorul ambulanţei, spuse Piani. Nu 
cred c-o să ajungem prea departe. 

Am deschis portiera din spate a ambulanţei. 

— Haideţi, le-am spus. Urcaţi. 

Cele două fete se urcară şi se aşezară într-un colţ. Păreau 
să nu fi auzit împuşcăturile pistolului. M-am uitat înapoi pe 
drum. Sergentul zăcea, mânjit de noroi, într-un tricou cu 
mâneci lungi. M-am urcat cu Piani şi am pornit. Am încercat 
să trecem de-a dreptul prin mijlocul câmpului. Când drumul 
s-a înfundat iar m-am dat jos şi am mers înainte. Dacă am fi 
traversat câmpul, de cealaltă parte era un alt drum. Dar n- 
am putut trece. Pământul era prea moale şi noroios. Când 
se împotmoliră de-a binelea şi roţile se înfundară până la 
osii, am lăsat ambulanţele acolo pe câmp şi am pornit pe jos 
spre Udine. 

Când am ajuns la drumul care ducea înapoi spre şoseaua 
naţională, le-am arătat celor două fete unde să se ducă. 

— Duceţi-vă în direcţia aia. O să întâlniți oameni. Se uitară 
la mine. Am scos portofelul şi le-am dat fiecăreia câte o 
bancnotă de zece lire. 


— Duceţi-vă acolo, le-am spus. Prieteni. Familia. Nu 
pricepură nimic, dar porniră într-acolo, ţinând banii strâns 
în mână. Se uitau îndărăt ea şi cum se temeau ca nu cumva 
să le iau banii înapoi. Mă uitam la ele cum merg, cu şalurile 
strânse în jurul trupului, uitându-se cu teamă înapoi. Cei 
trei şoferi râdeau. 

— Cât îmi daţi, tenente, să mă duc şi eu în direcţia aia? Mă 
întrebă Bonello. 

— Dacă o să le prindă, e mai bine să nu fie singure, am 
spus. 

— Daţi două sute de lire şi mă duc de-a dreptul în Austria, 
zise Bonello. 

— 'Ţi le-ar lua, zise Piani. 

— O să se termine odată şi cu războiul ăsta, spuse Aymo. 

Mergeam cât puteam de repede. Soarele încerca să 
răzbată printre nori. Pe marginea drumului erau plantați 
duzi. Printre copaci se puteau vedea maşinile noastre, 
împotmolite în câmp. Piani se uită şi el înapoi. 

— O să trebuie să croiască un drum special ca să le scoată 
de-acolo, spuse el. 

— Tare-aş vrea s-avem nişte biciclete, spuse Bonello. 

— În America se merge cu bicicleta? Mă întrebă Aymo. 

— Altădată se mergea. 

— Aici o bicicletă e mare lucru, spuse Aymo. Să aio 
bicicletă e grozav. 

— Tare-aş mai vrea s-avem nişte biciclete, zise Bonello. Nu 
sunt bun mărşăluitor. 

— Se trage cu tunul? l-am întrebat. Aveam impresia că 
undeva, departe, se trăgea cu tunul. 

— Nu-mi dau seama, răspunse Aymo. Apoi ascultă. 

— Mi se pare că da, am spus. 

— Primul lucru pe care o să-l vedem va fi cavaleria, îşi 
dădu Piani cu părerea. 

— Nu cred că au cavalerie. 

— Har Domnului, sper să n-aibă, spuse Bonello. N-aş vrea 
să mă pomenesc în lancea nici unui. De cavalerist. 


— Da l-aţi curăţat pe sergentul ăla, tenente! Spuse Piani. 
Mergeam mai repede acuma. 

— Eu l-am omorât, interveni Bonello. N-am omorât pe 
nimeni în războiul ăsta şi dintotdeauna am vrut să omor un 
sergent. 

— L-ai omorât ca la tir, zise Piani. Nu prea se mişca deloc 
când ai tras în el. 

— N-are nici o importanţă. De lucrul ăsta o să-mi amintesc 
întotdeauna. Că l-am omorât pe. Ăla de sergent. 

— Şi ce-ai să spui la spovedanie? Îl întrebă Aymo. 

— O să spun: „Binecuvântează, părinte, c-am omorât un 
sergent”. 

Izbucnirăm cu toţii în râs. 

— E anarhist, spuse Piani. Nu se duce la biserică. 

— Şi Piani e anarhist, spuse Boriello. 

— Chiar sunteţi anarhişti? I-am întrebat. 

— Nu, tenente. Suntem socialişti. Suntem din Imola93. 

— Aţi fost vreodată pe-acolo? 

— Nu. 

— Să ştiţi că e foarte frumos pe-acolo, tenente. Să veniţi 
după război şi-o să vă arătăm nişte lucruri grozave. 

— Pe-acolo sunteţi cu toţii socialişti? 

— Cu toţii. 

— Oraşul e frumos? 

— Minunat. Un oraş ca ăsta n-aţi văzut niciodată. 

— Şi cum aţi devenit socialişti? 

— Suntem cu toţii socialişti. Fiecare e socialist. Din- 
totdeauna am fost socialişti. 

— Să veniţi, tenente. O să vă facem şi pe dumneavoastră 
socialist. 

Înaintea noastră, drumul o cotea spre stânga. Ceva mai 
departe se înălța un mic deal şi dincolo de un zid se-ntindea 
o livadă de meri. Drumul urca şi oamenii tăceau. Mergeam 
împreună, repede, ca să câştigăm timp. 

CAPITOLUL XXX. 


CEVA MAI TÂRZIU ne aflam pe un drum care ducea spre 
un râu. Pe drumul care trecea peste un pod o lungă coloană 
de camioane părăsite şi de furgoane înţepenite. Nu se 
vedea nici ţipenie de om. Râul era adânc şi podul fusese 
aruncat în aer: arcada de piatră căzuse în râu şi apele 
cafenii treceau peste ea. Am mers în lungul malului, 
căutând un loc prielnic pentru traversare. Ştiam că puţin 
mai încolo e un pod de cale ferată şi mă gândeam că 
eventual am putea trece pe el. Drumul era plin de apă şi de 
noroi. N-am zărit nici un soldat. Numai camioane şi tot felul 
de materiale părăsite. N-am întâlnit nici ţipenie de om de-a 
lungul malului. Tufişuri udate de ploaie şi noroi, atât. Am 
mers mai departe pe mal şi, în cele din urmă, am ajuns în 
faţa podului de cale ferată. 

— Ce pod frumos, zise Aymo. 

Era un simplu pod de fier care trecea peste ceva ce va fi 
fost cândva o albie secată de râu. 

— Am face mai bine să ne grăbim să trecem înainte de a-l 
arunca în aer, am zis. 

— N-are cine să-l arunce, spuse Piani. Au fugit cu toţii. 

— E probabil minat, interveni Bonello. Treceţi 
dumneavoastră primul, tenente. 

— la ascultă ce zice anarhistul, spuse Aymo. Ordonaţi-i să 
treacă el primul. 

— O să trec eu, am zis. N-o fi minat astfel încât să sară în 
aer când trece un singur om. 

— Vedeţi? Spuse Piani. Asta înseamnă să ai minte. De ce n- 
ai minte, anarhistule? 

— Dac-aş avea minte, n-aş mai fi aici, spuse Bonello. 

— Bine zis, tenente, observă Aymo. 

— Da, bine zis, am întărit eu. 

Eram lângă pod. Cerul se înnorase iar şi începuse să 
plouă. Podul era lung şi părea solid. Ne-am căţărat pe taluz. 
— Veniţi după mine, unul câte unul, le-am zis şi am pornit 

pe pod. 


Mă uitam la traverse şi la şine să văd dacă nu sunt fire sau 
alte indicii de explozive, dar nu se vedea nimic. Jos, printre 
crăpăturile dintre traverse, se zăreau curgând apele râului, 
repezi şi noroioase. În faţă, dincolo de câmpia udă, se 
distingea, prin ploaie, Udine. Pe pod, m-am uitat înapoi. 
Ceva mai încolo era un alt pod. Cum mă uitam într-acolo, 
văzui trecând pe pod o maşină de culoarea noroiului. 
Parapetul podului era înalt şi maşina, o dată pe pod, nu se 
mai văzu. Eu însă apucasem să zăresc capetele şoferului, al 
omului de lângă el şi ale celor doi oameni de pe bancheta 
din spate. Cu toţii purtau căşti nemţeşti. Maşina trecuse 
peste pod şi dispăruse pe după copacii şi vehiculele părăsite 
pe drum. l-am făcut semn lui Aymo care părea pe pod şi 
celorlalţi să vină mai repede. 

Mă trântii la pământ şi mă ascunsei după taluzul căii 
ferate. Aymo mă urmă. 

— Aţi văzut maşina? 

— Nu. Ne uitam la dumneavoastră. 

— Pe podul celălalt a trecut o maşină germană de stat- 
major. 

— O maşină de stat-major? 

— Sfântă Fecioară! 

Se apropiară şi ceilalţi şi stăturăm cu toţii trântiţi în 
noroiul de după taluz, uitându-ne pe deasupra căii ferate să 
vedem ce se întâmplă pe pod, printre copaci, prin şanţ şi pe 
drum. 

— Credeţi că suntem încercuiți, tenente. 

— Nu ştiu. Tot ce ştiu e că o maşină germană de stat-major 
a trecut pe drumul ăsta. 

— Nu simţiţi că vă trec fiorii, tenente? Nu vă trec prin cap 
gânduri ciudate? 

— Încetează cu glumele, Bonello. 

— Ce-ar fi să bem ceva? Întrebă Piani. Dacă suntem 
încercuiți, nu strică să bem un păhărel. 

Luă bidonul şi-i desfăcu căpăcelul. 


— Ia uitaţi-vă, spuse Aymo şi ne făcu semn să privim spre 
drum. 

La capătul podului de piatră se mişcau nişte căşti 
nemţeşti. Erau aplecate înainte şi se mişcau uşor, aproape 
în chip vrăjitoresc. Când trecură de pod, îi zărirăm şi pe 
nemți. Mergeau cu bicicletele. Feţele primilor doi biciclişti 
erau rumene şi aveau un aer sănătos. Căştile le acopereau 
fruntea şi o parte a feţei. Carabinele erau agăţate de 
ghidoanele bicicletelor. De centură le atârnau nişte 
grenade. Căştile şi uniformele lor cenuşii erau ude şi nemţii 
pedalau cu uşurinţă, uitându-se înainte, de o parte şi de alta 
a drumului. Mai întâi veneau doi, apoi patru, apoi iar doi, şi 
apoi aproape o duzină, apoi o altă duzină, şi, în sfârşit, unul 
singur. Nu vorbeau, dar oricum nu i-am fi auzit din cauza 
clipocitului apei. Dispărură curând, la o cotitură a drumului. 

— Sfântă Fecioară spuse Aymo. 

— Erau nemți, zise Piani. Nu austrieci. 

— De ce nu-i nimeni pe-aici să-i oprească? Am întrebat. De 
ce n-au aruncat în aer podul? De ce n-au postat mitraliere 
de-a lungul taluzului? 

— Pe noi ne întrebi, tenente? Spuse Bonello. 'Tăcui. Toate 
astea nu mă priveau, tot ce avusesem de făcut era să ajung 
la Pordenone cu cele trei ambulanţe. Si nu reuşisem să fac 
asta. Nu-mi rămânea decât să ajung la Pordenone. Probabil 
că n-aveam să ajung nici la Udine. Pe dracu, n-aveam să 
ajung. Trebuia să-mi păstrez calmul ca să nu fiu împuşcat 
sau luat prizonier. 

— E deschis bidonul tău? L-am întrebat pe Piani. Omul mi-l 
dădu. Am tras o duşcă zdravănă. 

— Ei, şi acuma să plecăm, le-am zis. Fără să ne grăbim. 
Vreţi să mâncaţi? 

— N-are rost să mai rămânem aici, răspunse Bonello. 

— Bine. Să mergem. 

— Mergem pe-aici ca să nu fim văzuţi? 

— Ar fi mai bine să mergem pe sus. Ar putea să vină şi 
dinspre podul ăsta şi n-aş vrea să ne pomenim cu ei pe 


deasupra noastră înainte de a-i vedea. 

Mergeam pe lângă şinele de cale ferată. În dreapta şi în 
stânga se întindea câmpul udat de ploaie. Înainte, peste 
câmp se zărea colina pe care e aşezat oraşul Udine. 
Acoperişurile se înghesuiau la picioarele castelului, cocoţat 
pe coama dealului. De unde eram, vedeam clopotniţa şi 
turnul ceasului. Câmpul era plin de duzi. Ceva mai departe, 
şinele de cale ferată erau rupte. Traversele fuseseră scoase 
şi aruncate în josul taluzului. 

— Jos! Jos! Spuse Aymo. 

Ne trântirăm la pământ după taluz. Un alt grup de 
biciclişti trecea pe şosea. Mă uitai peste taluz şi-i văzui 
îndepărtându-se. 

— Ne-au văzut, dar şi-au continuat drumul, spuse Aymo. 

— O să ne omoare dacă tot umblăm aşa, tenente, observă 
Bonello. 

— Nu pe noi ne caută. Caută altceva, i-am liniştit. 
Primejdia ar fi mai mare dac-ar da peste noi aşa, pe 
neaşteptate. 

— Aş merge mai degrabă pe-aici pentru că suntem mai la 
adăpost, spuse Bonello. 

— Cum vrei. Noi însă o să mergem pe lângă şine. 

— Credeţi că o să putem trece? Mă întrebă Aymo. 

— Fără îndoială. Încă nu-s mulţi pe-aici. O să trecem când 
o să se întunece. 

— Maşina aia de stat-major ce-o fi căutat? 

— Dumnezeu ştie, i-am răspuns. 

Ne-am continuat drumul de-a lungul şinelor de cale ferată. 
Bonello, obosit să tot meargă prin noroiul terasamentului, 
veni şi el lângă noi. Calea ferată o lua spre sud, depărtându- 
se de şosea, aşa că nu mai vedeam ce se întâmpla pe drum. 
Dădurăm de un podeţ care trecea peste un canal şi care 
fusese distrus. Reuşirăm să trecem însă peste grinzile care 
rămăseseră încă întregi. Undeva în faţa noastră se trăgea. 

După ce trecurăm canalul, am luat-o iar de-a lungul căii 
ferate. De-a curmezişul câmpiei joase, şinele duceau drept 


spre oraş. În faţa noastră se vedeau şinele unei alte linii. La 
nord, trecea şoseaua naţională pe care zărisem cicliştii, la 
sud, printre ogoare, era un drum lateral, străjuit de copaci 
de ambele părţi. Mă gândeam c-ar fi mai bine dacă am tăia- 
o spre sud şi după ce-am ocoli oraşul, ne-am îndrepta, peste 
câmpie, spre Campoformio şi spre şoseaua care duce către 
Tagliamento. Puteam evita întâlnirea cu coloana principală 
a celor care se retrăgeau, mergând pe drumurile vicinale 
de dincolo de Udine. Ştiam că existau o mulţime de drumuri 
de-a curmezişul câmpiei. Am început să cobor pe 
terasament. 

— Veniţi, le-am spus. 

Aveam să ne îndreptăm spre drumul lateral şi de acolo 
aveam să ajungem în oraş, ocolind pe la sud. Am coborât cu 
toţii terasamentul. Dinspre drumul lateral cineva trase în 
noi. Glontele pătrunse în noroiul de pe terasament. 

— Întoarceţi-vă, le-am strigat. 

Am început să urc terasamentul, alunecând din cauza 
noroiului. Şoferii o luaseră înaintea mea. Urcam cât puteam 
de repede. Dinspre desişurile de pe drum se mai trase de 
două ori şi Aymo, care ajunsese pe linia ferată, se clătină, se 
poticni şi căzu cu faţa în jos. Îl traserăm de partea cealaltă a 
terasamentului şi-l răsucirăm cu faţa în sus. 

— Întoarce-l cu capul mai sus, i-am zis lui Piani. 

Piani îl întoarse. Aymo zăcea în noroi, cu picioarele în jos 
şi, când respira, îi curgea sânge din nas şi din gură. Ploua 
Ne-am aplecat asupra lui. Glontele îl lovise în ceafă şi ieşise 
pe sub ochiul drept. Muri în timp ce-i obturam cele două 
găuri. Piani îi lăsă capul în jos. Îi şterse faţa cu o bucată de 
bandaj şi asta fu tot. 

— Ticăloşii, zise el. 

— Nu erau nemți, i-am spus. Acolo nu pot fi nemți. 

— Italieni, zise Piani, folosind cuvântul ca pe un epitet. 
Italieni! 

Bonello tăcea. Şedea lângă Aymo, dar nu se uita la el. Piani 
luă capela lui Aymo de acolo de unde căzuse şi i-o puse pe 


faţă. Îi luă bidonul. 

— Vrei să bei? Îl întrebă Piani pe Bonello, întinzându-i 
bidonul. 

— Nu, zise Bonello şi se întoarse spre mine. Asta putea să 
ni se întâmple şi pe linia de cale ferată. 

— Nu, i-am răspuns. Asta s-a întâmplat din cauză că am 
pornit peste câmp. 

Bonello clătină din cap. 

— Aymo a murit, zise el. Cui îi vine acuma rândul, tenente, 
încotro s-o apucăm? 

— Cei care-au tras erau italieni, i-am spus. Nu erau nemți. 

— Dac-am fi fost nemți, ne-ar fi omorât pe toţi, confirmă 
Bonello. 

— Italienii sunt mai primejdioşi acuma pentru noi decât 
nemţii, le-am spus. Celor din ariergardă le este teamă de 
orice. Nemţii ştiu ce vor. 

— Bine judecat, tenente, zise Bonello. 

— Şi-acuma încotro? Întrebă Piani. 

— Ar fi mai bine să ne ascundem undeva până se face 
întuneric. Dac-am putea să ajungem în sud, ar fi foarte bine. 

— O să vrea să ne-mpuşte pe toţi, ca să arate că prima 
dată n-au făcut-o din greşeală, mormăi Bonello. Şi eu, unul, 
nu vreau să le dau prilejul. 

— O să găsim noi undeva unde să ne ascundem, cât mai 
aproape de Udine. Şi după aceea, când se întuneca, plecăm 
mai departe. 

— Atunci să mergem, zise Bonello. 

Am coborât şi am luat-o de-a lungul taluzului dinspre nord 
al terasamentului. M-am uitat înapoi. Aymo zăcea în noroi, 
pe taluz. Părea foarte mic, cum stătea acolo cu braţele lipite 
de corp, cu picioarele înfăşurate în moletiere, cu bocancii 
plini de noroi, unul lângă altul, cu capela pe faţă. Arăta 
chiar a mort. Ploua. Ţinusem la el mai mult decât la toţi 
ceilalţi pe care-i cunoscusem. Actele lui erau la mine în 
buzunar şi aveam să scriu familiei sale. 


Drept în faţa noastră, la marginea ogoarelor, se zărea o 
fermă. Era înconjurată de copaci şi acareturile fermei 
veneau în prelungirea casei. La etaj era un balcon susţinut 
de coloane. 

— Ar fi bine să ne răzleţim puţin, le-am zis. Eu mă duc 
înainte. 

Am pornit spre fermă. Printre ogoare trecea o cărare. Am 
urmat-o. 

Mergând, mă întrebam dacă n-o să tragă cineva în noi 
dinspre copacii de lângă casă sau chiar din casă. Am mers 
spre fermă, văzând-o tot timpul foarte limpede. Balconul de 
la etaj dădea într-un fel de şură şi printre coloanele lui se 
zărea fânul. Ograda era pietruită şi de pe crengile copacilor 
se scurgeau picăturile de ploaie. În mijlocul curţii, o căruţă 
cu două roţi, mare şi goală, stătea cu hulubele ridicate în 
ploaie. Am intrat în ogradă, am traversat-o şi m-am 
adăpostit sub balcon. Uşa casei era deschisă şi am intrat. 
Bonello şi Piani au venit după mine. Înăuntru era întuneric. 
M-am dus la bucătărie, în vatra largă cenuşa mai era caldă. 
Cratiţele mai stăteau deasupra cenuşii, dar erau goale. M- 
am uitat în jur dar n-am găsit nimic de mâncat. 

— Ar trebui să ne ascundem în şură, le-am zis. Dacă 
găseşti ceva de mâncare, Piani, ad-o sus. 

— Să caut, spuse Piani. 

— Caut şi eu, se oferi Bonello. 

— Bine. Eu mă duc sus, le-am zis, să văd ce-i cu şura aia. 
Am dat peste o scară de piatră care urca din grajd. După 
toată ploaia aia, grajdul avea un miros uscat, plăcut Nu mai 

rămăsese nici o vită. Le luaseră, probabil, pe toate când 
plecaseră. Şura era pe jumătate plină de fân. Acoperişul 
avea două ferestruici, una bătută în scânduri, cealaltă, 
dinspre nord, foarte îngustă. Pe un jgheab se putea arunca 
fân jos, vitelor. De la deschizătura prin care fânul era urcat 
în şură, porneau nişte bârne până în încăperea de jos unde 
trăgeau căruțele cu fân. Auzeam ropotul ploii pe acoperiş şi 
trăgeam în nări mirosul de fân şi când am coborât, mirosul 


sănătos al băligarului uscat din grajd. Se putea desface o 
scândură din ferestruica dinspre sud ca să ne uităm în 
curte. Cealaltă dădea spre câmpiile dinspre miazănoapte. 
În cazul în care scara ar fi fost blocată, prin oricare dintre 
ferestruici sau prin deschizătura pentru urcat fânul puteam 
ieşi pe acoperiş şi de acolo cobori jos. Podul era mare şi ne 
puteam ascunde în fân dacă venea cineva. Părea a fi un 
adăpost bun. Eram sigur c-am fi ajuns în sud dacă nu s-ar fi 
tras asupra noastră. Era imposibil ca acolo să fi fost nemți. 
Ei veneau dinspre miazănoapte şi coborau pe şoseaua 
dinspre Cividale. N-aveau ce să caute din sud. Italienii erau 
mai primejdioşi. Erau înspăimântați şi trăgeau în orice 
vedeau înaintea ochilor. În noaptea trecută, pe când ne 
retrăgeam, auzisem că mulţi nemți, în uniformă 
italienească, se amestecaseră în coloana care se retrăgea. 
Nu cred că povestea asta era adevărată. Întotdeauna se 
aud în timpul războiului poveşti din astea. Era unul dintre 
procedeele pe care duşmanul le folosea întotdeauna. N- 
auzisem niciodată ca oameni de-ai noştri să se fi îmbrăcat în 
uniforme nemţeşti ca să se ducă să răspândească panică în 
mijlocul lor. Poate că se făcuse aşa ceva dar mi se părea 
foarte greu. Şi nu cred ca germanii s-o fi făcut. După 
părerea mea, nici n-aveau de ce s-o facă. Nu era nevoie să 
ne încurce retragerea. Marile efectiva ale armatei şi 
puţinătatea şoselelor aveau grijă de asta. Nimeni nu dădea 
nici un ordin, cu atât mai puţin nemţii. Şi totuşi au tras în 
noi, luându-ne drept nemți. Îl omorâseră pe Aymo. Fânul 
mirosea bine şi faptul că stăteam culcat în fân, într-o şură, 
făcu să dispară anii care trecuseră între timp. Stăteam, 
odată, culcaţi în fân şi pălăvrăgeam şi trăgeam cu puşca cu 
aer comprimat în vrăbiile cocoţate în deschizătura 
triunghiulară din partea de sus a peretelui şurii. Acuma 
şura se prăpădise şi într-un an tăiaseră pădurea de brazi şi 
din pădure rămăseseră numai cioturi, vârfuri de copaci 
uscați, crengi şi vreascuri bune pentru foc înapoi era cu 
neputinţă să te-ntorci. Şi ce s-ar întâmplă dacă n-ai merge 


mai departe? Nu te-ai mai întoarce niciodată la Milano. Şi 
dacă ai să te-ntorci la Milano, ce-o să fie? Ascultam 
împuşcăturile ce se auzeau dinspre nord, dinspre Udine. 
Recunoşteam răpăitul mitralierelor. Nu se trăgea cu 
tunurile. Era ceva. Trebuie să se fi realizat o oarecare linie 
de rezistenţă pe drum. Mă uitai în lumina difuză din pod şi-l 
văzui pe Piani stând jos, sub deschizătura prin care se 
arunca fânul. Sub braţe ţinea un salam lung, o ulcică şi 
două sticle de vin. 

— Urcă, i-am spus. Uite scara. 

După aceea mi-am dat seama c-ar trebui să-l ajut să care 
lucrurile şi-am coborât. Stând lungit în fân, mă cam 
buimăcisem. Cât pe-aci s-adorm. 

— Unde-i Bonello? L-am întrebat. 

— O să vă spun. 

Ne urcarăm pe scară. Sus, puserăm lucrurile acelea în fân. 
Piani scoase un briceag cu tirbuşon şi destupă una dintre 
sticlele cu vin. 

— Sunt sigilate cu ceară, zise el. Vinul trebuie să fie bun. 

Zâmbi. 

— Unde-i Bonello? Îl întrebai din nou. Piani se uită la mine. 

— A plecat, tenente. Vrea să se predea nemților. Am tăcut. 

— Îi era teamă că vom fi ucişi. 

Am rămas cu sticla de vin în mână şi am tăcut. 

— Ştiţi, tenente, noi, oricum, nu credem că ar trebui să 
luptăm. 

— Şi tu de ce n-ai plecat? 

— N-am vrut să vă las singur. 

— Unde s-a dus? 

— Nu ştiu, tenente. A plecat. 

— Bine. Vrei să tai salamul? 

Piani se uită la mine în lumina aceea difuză. 

— L-am tăiat vorbind cu dumneavoastră. 

Am stat în fân şi-am mâncat salam şi-am băut vin. Trebuia 
să fi fost vin păstrat pentru vreo nuntă. Era atât de vechi 
încât nu mai avea nici o culoare. 


— Tu te uiţi prin ferăstruică asta, Luigi. Eu am să mă uit 
prin cealaltă. 

Băuserăm fiecare din câte o sticlă. Îmi luai sticla şi mă 
trântii în fân, uitându-mă prin ferăstruică îngustă la câmpia 
udată de ploaie. Nu ştiu ce mă aşteptam să văd dar n-am 
văzut nimic în afară de ogoare, duzi şi ploaia care cădea. 
Am băut vinul dar n-am simţit nimic deosebit. Îl păstraseră 
prea multă vreme şi se tăiase: îşi pierduse şi gustul şi 
culoarea. Mă uitam cum se-ntunecă afară; se făcu întuneric 
foarte repede. Avea să fie o beznă deasă din cauza ploii. De 
vreme ce se întunecase, n-avea nici un rost să mai veghez. 
M-am dus la Piani. Adormise, şi nu l-am mai trezit ci m-am 
aşezat lângă el. Era un om solid şi respira greu. După câtva 
timp l-am trezit şi-am pornit la drum. 

Noaptea aceea fu foarte stranie. Nu ştiu la ce mă 
aşteptasem, poate la moarte, la împuşcături, apoi o fugă în 
noapte, dar nu se întâmpla nimic. Am aşteptat, trântiţi 
dincolo de şanţul şoselei principale, să treacă un batalion 
nemţesc şi după ce trecu, am traversat şoseaua şi ne-am 
continuat drumul spre nord. Furăm foarte aproape de 
nemți, în ploaie, de două ori, dar nu ne văzură. Am trecut 
de oraş, înspre nord, fără să vedem picior de italian. După 
aceea am întâlnit coloana principală a retragerii şi am mers 
toată noaptea spre Tagliamento. Nu-mi dădusem seama cât 
de imense erau proporţiile retragerii. Se retrăgea o 
întreagă ţară nu numai armata. Am mers pe jos toată 
noaptea, realizând o medie orară mai bună decât oricare 
vehicul. Piciorul mă durea şi eram obosit, dar mergeam 
bine. Bonello făcuse o prostie că se hotărâse să se predea. 
Nu era nici o primejdie. Ne strecuraserăm fără nici un 
incident printre rândurile a două armate. Dacă Aymo n-ar fi 
fost ucis, nici prin gând nu ne-ar fi trecut că ar fi putut 
exista vreo primejdie. Nimeni nu ne oprise când mergeam, 
în văzul tuturor, pe calea ferată. Uciderea lui se petrecuse 
aşa, deodată, şi nu avusese nici un rost. Mă întrebam unde 
o fi Bonello. 


— Cum vă simţiţi, tenente? Mă întrebă Piani. Mergeam pe 
marginea unei şosele aglomerate de vehicule şi soldaţi. 

— Foarte bine. 

— Eu am obosit tot mergând întruna. 

— Păi, acuma tot ce avem de făcut e să mergem. N-are 
rost să ne mai frământăm din cauza asta. 

— Bonello a făcut o prostie. 

— Chiar o prostie. 

— Şi ce-o să faceţi cu povestea lui? 

— Nu ştiu. 

— Nu puteţi spune c-a fost luat prizonier? 

— Nu ştiu. 

— Ştiţi, dacă războiul continuă, familia lui o să aibă mari 
necazuri. 

— Războiul nu va mai continua, spuse un soldat. Ne ducem 
acasă acuma. Războiul s-a terminat. 

— Toată lumea se duce acasă. 

— Toţi mergem acasă. 

— Să mergem, tenente, spuse Piani. Voia să-i lase în urmă. 

— Tenente, cine-i tenente? A basto gli ufficiali! Jos ofiţerii! 

Piani mă luă de braţ. 

— E mai bine să vă spun pe nume, îmi spuse el. Am putea 
avea neplăceri. Au împuşcat câţiva ofiţeri. 

Ne făcurăm loc şi trecurăm mai departe. 

— N-o să fac un raport care să pricinuiască necazuri 
familiei lui, am reluat discuţia. 

— Dacă războiul s-a terminat, n-are nici o importanţă, 
spuse Piani. Dar eu nu cred că s-a terminat. Ar fi prea 
frumos să se fi terminat. 

— O să aflăm în curând. 

— Nu cred că s-a terminat. Toţi cred că s-a terminat, dar 
eu nu cred. 

— Viva la pace! Strigă un soldat. Ne ducem acasă! 

— Ar fi bine dacă ne-am duce toţi acasă, spuse Piani. N-aţi 
vrea să vă duceţi acasă? 

— Aş vrea. 


— N-o să ne ducem. Nu cred că s-a terminat. 

— Andiamo a casa! 94 strigă un soldat. 

— Îşi aruncă armele, zise Piani. Le iau şi le aruncă pe jos 
din mers. După aceea încep să strige. 

— Ar trebui să-şi păstreze armele. 

— Îşi închipuie că n-o să-i mai trimită înapoi la luptă dacă- 
şi aruncă armele. 

În întuneric şi în ploaie, făcându-ne drum pe marginea 
şoselei, am observat totuşi că foarte mulţi soldaţi mai aveau 
puştile pe umăr. Vârfurile ţevilor se înălţau pe deasupra 
pelerinelor. 

— Din ce brigadă sunteţi? Întrebă un ofiţer. 

— Brigada di Pace! Strigă cineva. Brigada păcii! 

Ofiţerul nu răspunse nimic. 

— Ce-a zis? Ce-a zis ofiţerul? 

— Jos cu ofiţerul! Viva la pace! 

— Să mergem mai repede, propuse Piani. Trecurăm pe 
lângă două ambulanţe englezeşti, aflate într-o coloană de 
vehicule părăsite. 

— Sunt din Gorizia, observă Piani. Cunosc maşinile. 

— Au ajuns mai departe decât noi. 

— Au pornit mai devreme. 

— Mă întreb unde-or fi şoferii? 

— Probabil că mai în faţă. 

— Nemţii s-au oprit lângă Udine, i-am spus. Oamenii ăştia 
or să treacă fluviul. 

— Da. De-aia mă şi gândesc că războiul va continua. 

— Nemţii ar fi putut înainta, adăugai. Mă întreb de ce n-au 
făcut-o. 

— Nu ştiu. Nu mă pricep deloc ce fel de război o mai fi şi 
ăsta. 

— Aşteaptă poate să-şi organizeze transporturile. 

— Nu ştiu, spuse Piani. 

Când era singur, era mai potolit. Când era cu alţii, vorbea 
foarte brutal. 

— Eşti însurat, Luigi? 


— Păi nu ştiţi că sunt însurat? 

— De asta n-ai vrut să cazi prizonier? 

— Şi de asta. Sunteţi însurat, tenente? 

— Nu. 

— Nici Bonello. 

— Faptul că un om e însurat nu e totul. Cred însă că 
oamenii însuraţi doresc să se întoarcă la nevestele lor, am 
spus. 

— Aş fi vrut să vorbesc despre subiectul ăsta. 

— Da, aşa e. 

— Te dor picioarele? 

— Destul de tare. 

Înainte de a se face ziuă am ajuns la Tagliamento şi am 
luat-o de-a lungul fluviului, spre podul pe care trecea toată 
lumea. 

— Ar trebui să putem rezista dincolo de râu, zise Piani. 

În întuneric, fluviul părea adânc, făcea vârtejuri şi era 
foarte lat. Podul de lemn era lung, cam de vreo trei sferturi 
de milă, şi fluviul, care de obicei curgea pe o albie 
pietroasă, în şuviţe subţiri, la o mare distanţă de pod, se- 
nvolbura acum aproape de planşeul de lemn al podului. Am 
mers pe mal şi apoi ne-am făcut loc în puhoiul de oameni 
care trecea peste pod. Mergând încet prin ploaie, la câteva 
picioare de apă, înghesuiți în mulţimea care mă înconjura 
dând cu nasul într-un cheson de tun, mă uitam peste 
parapet la apele fluviului. Acum, că nu mai puteam merge 
aşa în voie, mă simţeam foarte obosit. 'Treceam podul fără 
să mă bucur prea mult. Mă întrebam ce-ar fi dacă avioanele 
ar bombarda podul ziua în amiaza mare. 

— Piani, am strigat. 

— Aici sunt, tenente. 

Era ceva mai înainte. Nimeni nu vorbea. Toţi încercau să 
treacă podul cât se putea mai repede şi se gândeau numai 
la asta. Mai aveau câţiva paşi. La celălalt capăt al podului, 
de o parte şi de alta, stăteau ofiţeri şi carabinieri cu 
lanterne în mână. Îi vedeam profilaţi pe cer. Apropiindu-ne, 


am văzut că unul dintre ofiţeri arată spre un om din 
coloană. Un carabiniere se duse la omul cu pricina şi-l 
înşfacă de braţ. Îl trase mai la o parte. Eram aproape de ei. 
Ofițerii scrutau fiecare om din coloană, vorbind între ei, 
apropiindu-se uneori de oameni ca să lumineze cu lanterna 
faţa cuiva. Înainte de a ajunge în faţa lor, mai puseră mâna 
pe cineva. Îl văzui. Era un locotenent-colonel. I-am zărit 
stelele de pe mânecă când l-au luminat cu lanterna. 
Colonelul avea părul cărunt şi era scund şi gros. Un 
carabiniere îl trase după grupul de ofiţeri. Când am ajuns în 
faţa lor, unul dintre ofiţeri se uită la mine. Şi atunci un altul 
mă arătă şi spuse ceva unui carabiniere. Îl văzui pe 
carabiniere că se îndreaptă spre mine, vine pe marginea 
coloanei, şi după aceea simţii că mă ia de guler. 

— Ce vrei? Am strigat şi l-am pocnit în obraz. 

Îi văzui faţa sub chipiu: avea mustăţi cu vârfurile răsucite 
în sus şi sângele îi curgea pe obraz. Un alt carabiniere se 
repezi spre noi. 

— Ce vrei? L-am întrebat. 

Nu-mi răspunse. Pândea cum să mă apuce mai bine. 

Mi-am dus mâna la spate, să scot pistolul. 

— Nu ştii că n-ai voie să te atingi de ofiţeri? Celălalt 
carabiniere îmi apucă braţul pe la spate şi mi-l răsuci 
aproape să mi-l scoată din umăr. M-am întors spre el şi 
atunci cel de lângă mine mă strânse de gât. Am început să-l 
lovesc cu bocancii în picior şi cu genunchiul stâng l-am lovit 
în vintre. 

— Împuşcă-l dacă opune rezistenţă, auzii pe cineva. 

— Ce-nseamnă asta? Am încercat eu să strig, dar vocea 
mea nu era prea puternică. 

Mă găseam acum la marginea şoselei. 

— Împuşcă-l dacă opune rezistenţă, spuse un ofiţer. 
Duceţi-l acolo. 

— Da' cine eşti dumneata? 

— O să vezi. 

— Cine eşti dumneata? 


— Poliţia militară, îmi răspunse un alt ofiţer. 

— De ce nu m-aţi chemat să vin, în loc să-l puneţi pe 
„aeroplanul” ăsta să mă ia aşa, cu forţa? 

Nu mi-au răspuns. Nu erau obligaţi să-mi răspundă. Erau 
poliţia militară. 

— Duceţi-l acolo unde-s şi ceilalţi, spuse primul ofiţer. Aţi 
văzut, vorbeşte italieneşte cu accent străin. 

— Şi tu vorbeşti la fel, ticălosule, am zis. 

— Duceţi-l acolo unde-s şi ceilalţi, spuse primul ofiţer. 

M-au târât în spatele ofiţerilor, ceva mai departe de şosea, 
spre un grup de oameni care aşteptau pe câmp, aproape de 
malul fluviului. Îndreptându-ne spre grupul acela, auzii că 
se trage. Am văzut fulgerăturile puştilor şi am auzit 
pocniturile. Ne-am apropiat de grup. Patru ofiţeri stăteau în 
picioare, unul lângă altul, şi în faţa lor stătea un om, păzit 
de doi carabinieri. Alţi patru carabinieri stăteau lângă 
ofiţerii care interogau şi se sprijineau în puşti. Carabinierii 
purtau bicornuri95. Cei doi care mă luaseră mă împinseră 
între oamenii care aşteptau. Mă uitam la omul căruia 
ofiţerii îi puneau întrebări. Era locotenent-colonelul cărunt 
şi gras pe care-l scoseseră din coloană. Ofițerii aveau 
întreaga pricepere, răceală şi stăpânire de sine a italienilor 
care împuşcă fără să rişte să fie împuşcaţi. 

— Din ce brigadă faceţi parte? 

Colonelul le spuse. 

— Din ce regiment? 

Le spuse. 

— De ce nu sunteţi cu regimentul dumneavoastră? 

Le spuse de ce. 

— Nu ştiţi că ofiţerul trebuie să fie alături de oamenii lui? 

Ştia. 

Asta a fost totul. Un alt ofiţer luă cuvântul. 

— Dumneata şi alţii de teapa dumitale aţi lăsat barbarii să 
calce pământul sfânt al ţării. 

— Poftim? Făcu locotenent-colonelul. 


— Numai datorită trădării celor de teapa dumitale am 
pierdut roadele victoriei. 

— V-aţi retras vreodată? Întrebă locotenent-colonelul. 

— Italia nu trebuie să se retragă niciodată. 

Stăteam în ploaie şi ascultam. Ofițerii erau chiar în faţa 
noastră şi acuzatul stătea şi el în faţa noastră, dar ceva mai 
la o parte. 

— Dacă vreţi să mă executaţi, spuse locotenent-colonelul, 
executaţi-mă, vă rog, imediat, fără să mai continuaţi 
interogatoriul. Interogatoriul ăsta e idiot. 

Îşi făcu cruce. Ofițerii se sfătuiră. Unul scrise ceva într-un 
carnet. 

— Părăsire a trupei. Condamnat la moarte prin împuşcare, 
spuse el. 

Doi carabinieri îl luară pe locotenent-colonel şi-l duseră pe 
malul fluviului. Mergea prin ploaie - un om bătrân, fără 
chipiu, păzit de doi carabinieri. N-am văzut când l-au 
împuşcat, dar am auzit împuşcăturile. Acum cercetau pe 
altcineva. Şi ofiţerul acesta se pierduse de regimentul său. 
Nu i se îngădui să dea nici o explicaţie. Izbucni în lacrimi 
când i se citi verdictul scris în carnet şi plângea când l-au 
dus de acolo iar ei, fără să mai aştepte ca să-l fi împuşcat, se 
apucară să cerceteze pe altcineva. Se arătau în chip 
ostentativ absorbiți de interogatoriul următorului acuzat, în 
timp ce omul interogat înainte era împuşcat. În felul acesta, 
era limpede că nu mai puteau interveni cu nimic. Mă 
întrebam dacă să mai aştept să fiu cercetat sau să încerc pe 
loc să fug de-acolo. Eram în mod evident luat drept un 
german în uniformă italiană, îmi dădeam seama cum le 
funcţiona mintea, dacă aveau minte şi dacă mai şi funcţiona. 
Erau cu toţii tineri şi acționau aşa pentru a-şi salva ţara. 
Armata a II-a era în refacere dincolo de Tagliamento. Erau 
ofiţeri superiori, de la gradul de maior în sus, care se 
pierduseră de regimentele lor. Se răfuiau, de asemenea, în 
chip sumar, cu agenţii nemți în uniformă italienească. În 
cap aveau căşti de oţel. Dintre noi numai doi aveau căşti şi 


unii dintre carabinieri. Ceilalţi carabinieri purtau bicornuri. 
De aceea îi porecliserăm „aeroplane”. Stăteam în ploaie şi 
eram luaţi unul câte unul la interogatoriu ca apoi să fim 
împuşcaţi. Până acum îi împuşcaseră pe toţi cei cercetaţi. 
Ofițerii care interogau aveau acea splendidă detaşare şi 
acel cult al justiţiei neîndurătoare proprii oamenilor care 
trimit la moarte fără a se simţi cât de cât în primejdie. Acum 
interogau pe un colonel dintr-un regiment de linie. Ni se 
alăturaseră încă trei ofiţeri. ÎI întrebau unde era regimentul 
său. 

Mă uitai la carabinieri. Îi examinau pe nou veniţi. Ceilalţi 
se uitau la colonel. Mă aplecai, ţâşnii printre doi oameni şi 
alergai spre fluviu, cu capul în jos. La mal mă împiedicai şi 
căzui în apă, cu un plescăit puternic. Apa era foarte rece 
dar rămăsei afundat cât putui mai mult. Simţeam cum mă 
duce curentul şi am rămas sub apă până am crezut că n-am 
să mai pot ieşi niciodată la suprafaţă, în clipa în care am 
ieşit la suprafaţă, am respirat adânc şi m-am cufundat din 
nou. Îmbrăcat cum eram şi încălţat cu bocancii, era uşor să 
rămân cufundat. Când am ieşit la suprafaţă a doua oară, am 
văzut un buştean, care plutea în faţa mea; m-am apropiat 
de el şi l-am apucat cu o mână. Stăteam cu capul pe după 
buştean şi nici nu mă uitam pe deasupra lui. Nu voiam deloc 
să văd malul fluviului. Trăseseră în mine când fugisem şi în 
clipa în care revenisem pentru prima oară la suprafaţă. 
Auzisem împuşcăturile când eram cât pe ce să scot capul 
afară. Acuma nu mai trăgeau. Buşteanul se legăna dus de 
curent şi mă ţineam de el cu o mână. Mă uitam spre mal. Se 
părea că înaintez foarte repede. Pe apă pluteau multe 
scânduri şi mulţi stâlpi de lemn. Apa era foarte rece. Am 
trecut pe lângă un ostrov acoperit de arbuşti. Am apucat 
buşteanul cu amândouă mâinile şi m-am lăsat dus de 
curent. Malul nu se mai vedea. 

CAPITOLUL XXXI. 

CÂND EŞTI ÎN APĂ şi te duce un curent rapid nu-ţi poţi da 
seama cum trece timpul. Poate să ţi se pară că a trecut 


multă vreme şi-n realitate să fi trecut foarte puţină. Apa era 
rece şi foarte adâncă şi pe unde pluteau o mulţime de 
lucruri luate de şuvoaie când apele fluviului crescuseră. 
Eram norocos că aveam un buştean gros de care să mă pot 
ţine şi, cu bărbia pe buştean, mă lăsam dus de apa 
îngheţată, sprijinindu-mă de el cu amândouă mâinile, cât 
mai uşor. Mi-era teamă să nu m-apuce un cârcel şi speram 
ca valurile să mă ducă spre mal. Coboram în josul fluviului, 
descriind o curbă prelungă. Începuse să se crape de ziuă 
aşa că puteam distinge tufişurile de pe mal. În faţa mea era 
o insulă de verdeață şi curentul devia spre mal. Mă 
întrebam dacă să nu-mi scot bocancii şi hainele şi să încerc 
să înot până la mal dar am renunţat să fac acest lucru. Nu 
mă îndoiam nici o clipă că, într-un fel sau altul, aveam să 
ajung la mal şi mă gândeam c-ar fi greu dac-aş rămâne 
desculţ. Trebuia să ajung la Mestre cu orice preţ. 

Mă uitam cum se apropie malul, cum se îndepărtează şi se 
apropie iar. Curentul mă ducea acum mai încet. Malul era 
foarte aproape. Se vedeau crengile unei sălcii. Buşteanul se 
întoarse uşurel şi malul alunecă în spatele meu şi îmi dădui 
seama că nimeriserăm într-un vârtej. Ne învârteam pe loc, 
încetişor. Când am zărit din nou malul, de data aceasta 
foarte aproape, am încercat să mă ţin de buştean cu o mână 
şi, înotând, să-l împing cu cealaltă spre țărm, dar n-am 
reuşit. Mi-era teamă că n-o să ne desprindem din vârtej şi, 
ţinându-mă de buştean cu o mână, mi-am lipit picioarele de 
el şi l-am împins cu toată puterea spre țărm. Se vedeau 
desişurile, dar cu tot avântul şi înotatul meu din răsputeri, 
curentul mă trăgea. M-am gândit c-o să mă înec din cauza 
bocancilor, dar m-am zbătut atâta în apă. Încât atunci când 
mi-am ridicat privirile ţărmul se apropiase şi am continuat 
să mă zbat, înnebunit de greutatea picioarelor, până am 
ajuns la mal. M-am agăţat de craca unei sălcii fără a avea 
destulă putere ca să ies din apă, dar acuma ştiam că nu mă 
mai înec. Cât timp plutisem ţinându-mă de buştean, nu mă 
gândisem nici o clipă că s-ar fi putut să mă înec. Simţeam 


un gol în stomac şi o senzaţie de greață; mă durea pieptul 
şi, agăţat de crengi, aşteptam. Când mi-a trecut greaţa, m- 
am tras spre salcie şi m-am odihnit, ţinându-mă strâns de 
crengi. Apoi m-am târât, mi-am croit drum printre crengi şi 
am ajuns pe mal. Se luminase aproape, dar n-am văzut nici 
un om. M-am culcat pe mal şi-am ascultat murmurul apei 
care curgea şi al ploii. 

După câtva timp m-am ridicat şi am pornit de-a lungul 
fluviului. Ştiam că nu e nici un pod până la Latisana. 
Socoteam că s-ar putea să mă aflu în dreptul lui San Vito. 
Am început să mă gândesc ce ar trebui să fac. În faţa mea 
era un şanţ care dădea în albia fluviului. M-am îndreptat 
spre şanţul acela. Nu văzusem nici un om prin împrejurimi 
şi m-am trântit în tufişurile de pe marginea şanţului; mi-am 
scos bocancii şi am vărsat apa din ei. Mi-am scos tunica, am 
luat portofelul cu acte şi bani din buzunarul interior şi după 
aceea am stors haina de apă Mi-am scos pantalonii şi i-am 
stors de apă şi apoi cămaşa şi lenjeria de corp. M-am bătut 
şi m-am frecat pe tot trupul şi apoi m-am îmbrăcat din nou. 
Îmi pierdusem chipiul. 

Înainte de a-mi pune tunica la loc, am smuls de pe mânecă 
stelele de locotenent şi le-am pus în buzunarul de la piept, 
împreună cu banii. Bancnotele erau ude dar nu păţiseră 
nimic altceva. Le-am numărat. Aveam trei mii şi câteva lire. 
Hainele de pe mine erau ude şi mi se lipeau de trup. Am 
început să mă bat pe braţe ca să-mi înviorez circulaţia 
sângelui. Lenjeria de corp era de lână aşa că nu era nici o 
primejdie să răcesc, cu condiţia să nu stau pe loc. Îmi 
luaseră pistolul la pod aşa că am ascuns tocul sub tunică. N- 
aveam pelerină şi-mi era frig în ploaie. Am pornit pe 
marginea şanţului. Se luminase de ziuă şi locurile erau 
înecate în ploaie, joase, şi posomorâte. Ogoarele erau pustii 
şi înecate în ploaie. Departe, departe, se zărea o clopotniţă 
înălțându-se pe deasupra câmpiei. Am ajuns la o şosea. 
Ceva mai încolo, pe şosea, treceau nişte soldaţi. Şchiopătai 
pe marginea şoselei şi ei trecură pe lângă mine, fără să mă 


ia în seamă. Era un detaşament de mitraliori care se 
îndreptau spre fluviu. Mi-am continuat drumul. 

În ziua aceea am străbătut câmpia venețiană. E un şes 
întins şi sub ploaie era parcă şi mai monoton. Înspre mare 
sunt mlaştini sărate şi drumuri puţine. Toate se îndreaptă 
spre locurile de vărsare ale fluviilor în mare şi ca să 
traversezi ţinutul, trebuie să mergi de-a lungul cărărilor de 
pe marginea canalelor. Mi-am urmat drumul de la nord la 
sud şi după ce am trecut peste două linii de cale ferată şi 
peste mai multe şosele am dat, în cele din urmă, la capătul 
unei cărărui de o cale ferată care mergea de-a lungul unei 
mlaştini. Era linia principală Veneţia-Irieste. Pe rambleul 
înalt, cu terasament solid, trecea o linie dublă. Ceva mai 
încolo se zărea o haltă în faţa căreia se învârteau nişte 
santinele. În direcţia opusă era un pod care trecea peste un 
râu ce se vărsa în mlaştină. Şi lângă pod era o santinelă. 
Traversând câmpia spre nord, văzusem un tren care trecea 
pe linia aceasta, vizibilă de departe pe câmpia joasă şi mă 
gândeam că trenul trebuia să fi venit dinspre Portogruaro. 
Mă uitam la santinelă şi stăteam lungit pe terasament aşa 
ca să pot vedea ce se întâmpla pe linie în ambele direcţii. 
Santinela de pe pod se îndreptă spre mine, mergând de-a 
lungul liniei, apoi se întoarse şi se duse înapoi spre pod. 
Stăteam acolo lungit, flămând şi aşteptând să se ivească un 
tren. Cel pe care-l văzusem era atât de lung încât 
locomotiva mergea foarte încet şi eram sigur c-aş fi putut să 
mă urc în el. După ce pierdusem aproape orice speranţă că 
o să mai treacă vreun tren, am văzut că vine unul. 
Apropiindu-se, locomotiva devenea din ce în ce mai mare. 
M-am uitat la santinela din preajma podului. Mergea pe 
partea asta a podului, dar dincolo de şine. Era imposibil să 
mă vadă când avea să treacă trenul M-am uitat la 
locomotivă cum se apropie. Gâfâia. Trăgea după ea multe, 
vagoane. Ştiam că trebuie să fie santinele şi în tren, şi 
încercam să le văd, dar de unde stăteam ascuns nu 
reuşeam să văd nimic. Locomotiva era aproape în dreptul 


meu. Când a ajuns în faţa mea, gâfâind şi pufăind chiar şi la 
şes, am aşteptat să treacă mecanicul şi, apoi, ridicându-mă 
în picioare, m-am apropiat de vagoane. Dacă santinelele m- 
ar fi zărit, le-aş fi părut mai puţin suspect stând acolo lângă 
linie. Trecură câteva vagoane de marfă închise. După aceea 
am văzut apropiindu-se un vagon-platformă, scund, de tipul 
numit de localnici „gondolă” şi care era acoperit cu o 
prelată. Am aşteptat aproape până a trecut, după aceea am 
sărit, am apucat bara de sprijin şi m-am căţărat. Mă aflam 
între vagonul-gondolă şi cabina vagonului de marfă care-l 
urma. Nu se putea să mă fi văzut cineva. M-am ţinut de 
bare şi m-am ghemuit cu picioarele pe tampoane. Treceam 
acum prin faţa podului. Îmi amintii de santinelă. Când am 
trecut pe lângă el, se uită la mine. Era un băiat tânăr şi 
casca pe care o purta era prea mare pentru el. l-am 
aruncat o privire dispreţuitoare şi băiatul îşi întoarse 
privirea în altă parte. Şi-a închipuit, probabil, că fac parte 
din personalul trenului. 

Trecusem. L-am văzut că se uită cu un aer cam stânjenit la 
celelalte vagoane. M-am aplecat să văd cu ce era prinsă 
prelata. Avea pe margini nişte inele fixate cu frânghie. Am 
scos briceagul, am tăiat frânghia şi mi-am strecurat mâna 
sub prelată. M-am izbit de nişte obiecte dure. M-am uitat 
înainte. În vagonul de marfă din faţă era o santinelă care 
privea înainte. M-am desprins de bară şi m-am strecurat 
sub prelată. M-am izbit cu fruntea de ceva. Lovitura a fost 
puternică şi am simţit că mi se prelinge sânge pe obraz, dar 
m-am târât mai departe şi m-am lungit pe jos. Apoi m-am 
întors şi am prins prelata la loc. 

Stăteam ascuns sub prelată, printre tunuri. Miroseau 
plăcut a ulei şi a unsoare. Stăteam lungit şi ascultam cum 
plouă peste prelată şi cum uruie roţile vagoanelor. Printr-o 
crăpătură se strecura o rază de lumină şi m-am uitat la 
tunuri. Erau acoperite cu huse de pânză. Mă gândeam că 
trebuie să provină de la Armata a III-a. Aveam un cucui 
serios în frunte, şi, pentru a se opri sângele am stat liniştit, 


lăsându-l să se închege. După aceea am curăţat sângele 
uscat din jurul locului lovit. Nu era nimic grav. N-aveam 
batistă, dar, pipăind cu degetele, am reuşit să curâăţ locul cu 
apa care picura prin prelată şi l-am şters apoi cu mâneca 
tunicii. Voiam să trec neobservat. Ştiam că trebuie să cobor 
înainte de a ajunge la Mestre căci acolo aveau, desigur, să 
vină să controleze tunurile. Erau prea puţine ca să-şi poată 
îngădui să le piardă sau să uite de ele. Îmi era îngrozitor de 
foame. 

CAPITOLUL XXXII. 

CULCAT ÎNTRE TUNURI, pe podeaua vagonului, eram ud 
până la piele, mi-era frig şi-mi era tare foame. Până la urmă 
m-am întors şi m-am lungit pe burtă, cu capul pe mâini. 
Genunchiul îmi înţepenise, dar se comportase foarte bine. 
Valentini făcuse o treabă bună. Jumătate din retragere 
mersesem pe jos şi înotasem o bucată bună pe Tagliamento 
cu genunchiul lui. Chiar era genunchiul lui. Şi tot ce era 
înăuntru spunea că-i este tare foame. Simţeam cum se 
răsuceşte de foame. Capul era al meu, dar nu ca să gândesc 
cu el, ci numai ca să-mi aduc aminte şi nu de prea multe 
lucruri. 

Îmi aminteam de Catherine, dar ştiam c-aş înnebuni dacă 
m-aş gândi la ea când nu eram încă sigur dacă aveam s-o 
mai întâlnesc, aşa că era mai bine să nu mă gândesc la ea, 
numai puţin, aşa, numai la ea. În timp ce vagonul mergea 
încetişor, uruind, printr-o crăpătură se strecura o dâră de 
lumină şi eu stăteam culcat cu Catherine pe podeaua 
vagonului. 'Tot atât de neplăcut, ca şi podeaua vagonului, 
era să stai culcat şi să nu gândeşti doar să simţi, fiind de 
prea multă vreme plecat, hainele ude pe tine şi podeaua 
care se mişca puţin câte puţin şi singurătatea asta pe 
dinăuntru şi să fii singur cu hainele ude şi cu podeaua goală 
drept femeie. 

N-ai cum să iubeşti podeaua unui vagon şi nici tunuri 
îmbrăcate în huse de pânză şi nici mirosul de metal dat cu 
unsoare sau o prelată prin care picură ploaia, deşi e foarte 


plăcut să stai sub prelată şi e plăcut să stai printre tunuri, 
dar tu iubeşti pe cineva pe care ştii că n-ai nici măcar cum 
să te prefaci că e acolo, dându-ţi seama de asta foarte 
limpede şi foarte rece. Nu chiar atât de rece pe cât de 
limpede şi de zadarnic. Îţi dădeai seama aşa, zadarnic, 
stând lungit pe burtă, că ai fost de faţă la retragerea unei 
armate şi la înaintarea alteia. Pierduseşi ambulanţele care- 
ţi fuseseră încredințate şi oamenii, aşa cum pierde un 
vânzător mărfurile din raionul lui în caz de incendiu. Dar 
marfa nu era asigurată. Socotelile erau încheiate. Nu mai 
aveai nici o obligaţie. Dacă după un incendiu dintr-un 
magazin universal vânzătorii ar fi împuşcaţi pentru că 
vorbesc cu un accent străin pe care l-au avut dintotdeauna, 
atunci fără îndoială că nu e de aşteptat ca ei să se întoarcă 
în cazul în care magazinul s-ar redeschide. Vânzătorii vor 
căuta să-şi găsească o altă slujbă, dacă există vreo altă 
slujbă şi dacă poliţia nu pune mâna pe ei. 

Apele fluviului luaseră cu ele şi indignarea şi sentimentul 
oricărei obligaţii. Deşi, de fapt, acesta încetase în clipa în 
care acel carabiniere mă luase de guler. Aş fi vrut să-mi scot 
uniforma deşi nu ţineam deloc la forme. Îmi scosesem 
stelele, dar aceasta din precauţie, nu din demnitate jignită. 
Nu aveam, în principiu, nimic împotriva lor. Terminasem. Le 
doream tuturor mult noroc. Unii îl meritau, cei buni şi cei 
viteji şi cei calmi şi cei inteligenţi. Dar nu mai era treaba 
mea şi voiam ca trenul acesta blestemat să ajungă odată la 
Mestre şi să mănânc şi să termin odată cu gândurile astea. 
Trebuia să termin. 

Piani avea să le spună că fusesem împuşcat Scotoceau prin 
buzunare şi luau toate actele celor împuşcaţi. Actele mele 
însă nu le aveau. Poate c-or să mă dea înecat. M-am 
întrebat ce aveau să afle cei de acasă. Că am murit din 
pricina rănilor sau din altă pricină Doamne, Dumnezeule, ce 
foame mi-era! Mă gândeam ce s-o fi întâmplat cu preotul de 
la popotă. Şi cu Rinaldi. Erau probabil la Pordenone. Dacă 
nu s-au retras cumva mai departe. Gata, acum n-aveam să-i 


mai văd niciodată. Acum n-aveam să-i mai văd pe niciunul 
dintre ei niciodată. Viaţa asta se terminase. Nu cred că avea 
sifilis. În orice caz nu e o boală gravă dacă o tratezi la 
vreme, aşa se spune. Dar se necăjea. Şi eu m-aş fi necâjit 
dacă aş fi avut-o. Oricine s-ar necâji. 

Nu eram făcut să gândesc. Eram făcut să mănânc. Pe 
Dumnezeul meu că da. Să mănânc şi să beau şi să mă culc 
cu Catherine. Poate chiar în noaptea asta. Nu, era imposibil. 
Dar mâine seară şi o masă bună şi rufărie, şi să nu mai plec 
niciodată decât cu ea împreună. Va trebui probabil să o 
şterg cât mai repede. O să plece şi ea. Unde aveam să ne 
ducem? Asta era un lucru la care trebuia să mă gândesc Se 
întuneca. Stăteam întins pe jos şi mă gândeam unde aveam 
să ne ducem. Existau mai multe posibilităţi. 

CARTEA A PATRA. 

CAPITOLUL XXXIII. 

CÂND TRENUL îşi încetini mersul, intrând în gara Milano, 
am sărit jos. Era în zori. Am trecut peste linii şi, 
strecurându-mă pe după nişte case, am ieşit în stradă. 
Văzând un birt deschis, am intrat să iau o cafea. Mirosea a 
dimineaţă devreme, se măturase praful, linguriţele erau în 
ceştile de cafea şi pe mese se vedeau încă urmele umede 
ale paharelor de vin. Proprietarul era la bar. La o masă 
şedeau doi soldaţi. M-am dus la bar şi am cerut o cafea şi o 
felie de pâine. Cafeaua era cenuşie din cauza laptelui şi luai 
caimacul de deasupra cu o bucăţică de pâine. Proprietarul 
mă cercetă cu privirea. 

— Nu vrei un pahar de grappa? 

— Nu, mulţumesc. 

— Fac eu cinste, spuse şi-mi turnă rachiu într-un pahar 
mic pe care-l împinse spre mine. Ce se întâmpla pe front? 

— Nu prea ştiu. 

— Sunt beţi, îmi spuse arătând cu mâna înspre cei doi 
soldaţi. 

Îl puteam crede. Arătau a fi beţi. 

— Spune-mi, zise el, ce se întâmplă pe front? 


— Nu prea ştiu ce e pe front. 

— Te-am văzut când ai venit, din direcţia aia. Ai coborât 
din tren. 

— Armata se retrage. 

— Am citit ziarele Ce se întâmplă pe front? Totul s-a 
terminat? 

— Nu cred. 

Îşi turnă un pahar de grappa dintr-o sticlă cu gâtul scurt. 

— Dacă eşti în primejdie, continuă el, te pot ascunde. 

— Nu-s în nici o primejdie. 

— Dacă eşti în primejdie, rămâi aici, la mine. 

— Unde să rămân? 

— Aici, în casa asta. Stau mulţi aici. Cei care-s în primejdie. 

— Şi sunt mulţi? 

— Depinde despre ce e vorba. Eşti sud-american? 

— Nu. 

— Vorbeşti spaniola? 

— Puțin. 

Şterse cu o cârpă barul. 

— E foarte greu acuma să fugi din ţară, dar nu e imposibil. 

— Nu vreau să fug. 

— Poţi să rămâi aici cât vrei. Ai să-ţi dai seama singur ce 
fel de om sunt. 

— Trebuie să plec în dimineaţa asta, dar o să ţin minte 
adresa dumitale în caz că mă întorc. 

Dădu din cap 

— Dacă vorbeşti aşa, nu te-ntorci. Credeam că eşti chiar în 
primejdie. 

— Nu-s în nici o primejdie Dar preţuiesc cum se cuvine 
adresa unui prieten. I-am întins o bancnotă de zece lire ca 
să-i plătesc cafeaua. Să bem un pahar de grappa, i-am zis. 

— Nu-i nevoie. 

— Bea. 

Turnă rachiu în două pahare. 

— Aduc-ţi aminte, îmi spuse el. Să te întorci aici. Nu te lăsa 
încurcat de alţii. Aici vei fi în deplină siguranţă. 


— Sunt sigur. 

— Chiar eşti sigur? 

— Da. 

Deveni dintr-odată foarte serios. 

— Atunci dă-mi voie să-ţi spun un lucru: să nu mai mergi 
cu tunica asta 

— De ce? 

— Pe mânecă se vede foarte limpede locul de unde ţi-ai 
scos stelele. Stofa are altă culoare. 

Am tăcut. 

— Dacă n-ai acte, îţi pot da eu acte. 

— Ce fel de acte? 

— Un bilet de voie. 

— N-am nevoie de nici un fel de bilet de voie. Am acte în 
regulă. 

— Bine. Dar dacă ai nevoie de acte, să ştii că pot să-ţi dau 
orice act vrei. 

— Şi cât costă actele? 

— Depinde ce fel de acte vrei. Preţurile sunt rezonabile. 

— Acum n-am nevoie de nici un fel de act. 

Dădu din umeri. 

— Sunt în regulă, i-am zis. 

Când am ieşit, mi-a spus: 

— Nu uita că-ţi sunt prieten. 

— N-am să uit. 

— Ne mai vedem noi, a adăugat. 

— Bine. 

Pe stradă am ocolit gara, unde puteam da peste poliţia 
militară şi în apropierea unui părculeţ am luat o trăsură. I- 
am dat birjarului adresa spitalului. La spital am intrat în loja 
portarului. Soţia lui mă îmbrăţişa. El îmi întinse mâna. 

— V-aţi întors teafăr, sănătos? 

— Da. 

— Aţi luat micul dejun? 

— Da. 


— Cum vă mai simţiţi, tenente? Cum vă mai simţiţi? Mă 
întrebă soţia portarului. 

— Foarte bine. 

— Nu vreţi să luaţi micul dejun cu noi? 

— Nu, mulţumesc. Spune-mi. Miss Barkley e în spital 
acuma? 

— Miss Barkley? 

— Infirmiera aceea englezoaică. 

— Prietena lui! Îl lămuri nevasta şi mă bătu pe braţ şi 
zâmbi. 

— Nu, răspunse portarul. A plecat. 

Mi se strânse inima. 

— Eşti sigur? Vorbesc de englezoaica aceea blondă, tânără 
şi înaltă. 

— Sunt sigur. A plecat la Stresa. 

— Când a plecat? 

— Acum două zile, cu cealaltă englezoaică. 

— Bun. Aş vrea să faci ceva pentru mine: să nu spui 
nimănui că m-ai văzut. E foarte important. 

— N-o să spun nimănui, făgădui portarul. 

I-am întins o bancnotă de zece lire. A dat-o la o parte. 

— V-am promis că n-am să spun nimănui. N-am nevoie de 
nici un ban. 

— Ce putem face pentru dumneavoastră, signor tenente? 
Mă întrebă soţia portarului. 

— Numai atât. 

— Vom fi muţi, zise portarul. O să mă înştiinţaţi dacă pot să 
fac şi altceva pentru dumneavoastră? 

— Da. La revedere. Pe curând. 

Rămaseră în uşă, uitându-se după mine. 

M-am urcat în trăsură şi i-am dat birjarului adresa lui 
Simmons, unul dintre cunoscuţii mei, care studia cantoul. 

Simmons locuia undeva departe, spre Porta Magenta. Era 
în pat şi dormea când am intrat la el. 

— 'Te scoli îngrozitor de devreme, Henry, mă întâmpină el. 

— Am venit cu trenul din zori. 


— Ce-i cu povestea asta cu retragerea? Ai fost pe front? 
Nu iei o ţigară? Sunt acolo, în cutia aceea de pe masă. 

Camera era mare, cu patul aşezat la perete, cu un pian în 
partea opusă, cu o toaletă şi o masă. Mă aşezai pe un scaun 
lângă pat. Simmons şedea în capul oaselor, rezemându-se în 
pernă, şi fuma. 

— Am făcut-o fiartă, Sim, i-am zis. 

— Şi eu. Mie mi se întâmpla asta regulat. Nu fumezi? 

— Nu. Ce trebuie să fac ca s-ajung în Elveţia? 

— Tu? Italienii n-or să te lase să ieşi din ţară. 

— Da, ştiu asta. Dar elveţienii? Ce-or să facă? 

— “Te internează. 

— Ştiu. Dar, practic, ce înseamnă asta? 

— A, e foarte simplu. Poţi merge oriunde vrei. Trebuie 
numai să te prezinţi la poliţie, sau aşa ceva. Dar de ce? Fugi 
de poliţie? 

— Deocamdată nimic precis. 

— Bine, nu-mi spune nimic dacă nu vrei. Dar aş vrea să 
ştiu ce e. Pe aici nu se întâmplă nimic interesant. La 
Piacenza am avut un eşec formidabil. 

— Îmi pare grozav de rău. 

— Da, a fost cumplit. Deşi am cântat frumos. Am să încerc 
din nou aici, la „Lyrico”. 

— Mi-ar face plăcere să te-ascult. 

— Eşti foarte amabil. Sper că n-ai încurcături prea grave, 
nu? 

— Nu ştiu. 

— Dacă nu vrei, nu-mi spune nimic. Cum se face că nu eşti 
pe frontul ăla afurisit? 

— Cred că am terminat-o cu frontul. 

— Foarte bine. Am zis eu dintotdeauna că eşti un băiat 
deştept. Pot să te ajut cu ceva? 

— Văd că eşti teribil de ocupat. 

— Aş, de unde, dragul meu Henry. Nici pomeneală. Voi fi 
foarte încântat să pot face ceva pentru tine. 


— Tu ai cam aceeaşi talie ca şi mine. N-ai vrea să te duci 
să-mi cumperi un rând de haine civile? Eu am haine, dar 
sunt toate la Roma. 

— Ai locuit acolo, nu-i aşa? E un oraş dezgustător. Cum ai 
putut locui acolo? 

— Voiam să mă fac arhitect. 

— Nu-i locul cel mai potrivit pentru aşa ceva. Nu-i nevoie 
să cumperi haine. Îţi dau eu tot ce vrei. O să te echipez de 
minune. Acolo, în cămăruţă, e un garderob. Deschide-l şi ia- 
ţi ce-ţi trebuie. N-are nici un rost să-ţi cumperi haine, 
dragul meu. 

— Aş prefera să le cumpăr, Sim. 

— Dragul meu, mi-e mai uşor să-ţi dau o haină decât să mă 
duc să ţi-o cumpăr. Ai paşaport? Fără paşaport nu ajungi 
prea departe. 

— Da, paşaportul e încă la mine. 

— Atunci, dragul meu, îmbracă-te şi la drum spre bătrâna 
Helvetia. 

— Nu-i chiar atât de simplu. Trebuie să ajung întâi la 
Stresa. 

— Perfect, dragul meu. De acolo n-ai altceva de făcut decât 
să traversezi lacul cu barca. Dacă n-ar trebui să cânt, te-aş 
însoţi. O să vin şi eu acolo într-o bună zi. 

— Ai putea învăţa să cânţi ca tirolezii. 

— Desigur, dragul meu. Cândva o să învăţ să cânt şi ca 
tirolezii. Şi, totuşi, ce e ciudat e că ştiu chiar să cânt. 

— Sunt convins că ştii să cânţi. 

Se întinse din nou în pat şi aprinse o ţigaretă. 

— Nu fi chiar atât de convins. Dar chiar ştiu să cânt. Are 
haz, dar ştiu. Îmi place să cânt. Ia ascultă. Începu să 
răcnească o arie din Africana96. Gâtul i se umflase, şi vinele 
îi ieşeau în afară. Ştiu să cânt, zise el. Indiferent dacă le 
place sau nu. 

M-am uitat pe fereastră. 

— Cobor să dau drumul trăsurii. 


— Întoarce-te, dragul meu şi o să luăm micul dejun. Se 
dădu jos din pat, se întinse, inspiră adânc şi începu să facă 
gimnastică. Am coborât şi am plătit birjarului. 

CAPITOLUL XXXIV, 

ÎN CIVIL mă simţeam de parcă aş fi fost deghizat. 
Purtasem uniforma multă vreme şi-mi lipsea senzaţia pe 
care o ai când hainele îţi stau strânse pe corp. Pantalonii mi 
se păreau foarte largi. Am luat din gara Milano un bilet 
pentru Stresa. Mi-am cumpărat şi o pălărie Nu puteam 
purta niciuna dintre pălăriile lui Sim, dar hainele lui îmi 
veneau foarte bine Miroseau a tutun. Stăteam în 
compartiment şi mă uitam pe fereastră iar pălăria arăta 
foarte nouă şi costumul foarte vechi. Eram tot atât de trist 
ca şi câmpia înecată de ploaie a Lombardiei care se vedea 
prin fereastră. În compartiment erau câţiva aviatori dar nu- 
mi dădeau nici o atenţie. Evitau să se uite la mine şi îşi 
arătau tot disprețul pentru un civil de vârstă mea. Nu mă 
simţeam deloc jignit. Altădată i-aş fi insultat şi m-aş fi luat la 
bătaie cu ei. Au coborât la Gallarate şi m-am bucurat că am 
rămas singur. Aveam ziare, dar nu le citeam pentru că nu 
voiam să citesc nimic despre război. Voiam să uit de război. 
Încheiasem o pace separată. Mă simţeam teribil de singur şi 
m-am bucurat când trenul s-a oprit la Stresa. 

În gară mă aşteptam să fiu întâmpinat de portarii 
hotelurilor din localitate, dar nu se arătă niciunul. Sezonul 
se închisese de mult şi nu mai venea nimeni să întâmpine 
trenul. Am coborât cu valiza - era valiza lui Sim - uşoară la 
dus, neavând în ea nimic altceva decât două cămăşi, şi m- 
am adăpostit de ploaie sub acoperişul gării până la plecarea 
trenului. Am dat peste un om în gară şi l-am întrebat ce 
hoteluri erau deschise. „Grand Hotel des Iles Borromees” 
era deschis şi încă vreo câteva hoteluri mai mici, care 
ţineau deschis tot timpul anului. Cu valiza în mână, am 
plecat prin ploaie spre „Grand Hotel des Iles Borromees”. 
Văzând că trece o trăsură, i-am făcut semn birjarului să 
oprească. Era mai bine să sosesc cu trăsura. Trăsura a tras 


la peronul marelui hotel şi portarul a ieşit cu o umbrelă în 
mână. Se purta foarte politicos. 

Am luat o cameră deosebit de bună. Era foarte mare, 
luminoasă şi cu vedere spre lac. Norii atârnau jos deasupra 
lacului, dar în zilele cu soare priveliştea trebuie să fi fost 
frumoasă. Îmi aşteptam soţia, le-am spus. În cameră era un 
pat mare dublu, un letto matrimoniale97, acoperit cu o 
cuvertură de satin. Hotelul era foarte luxos. Trecând prin 
lungi holuri, coborând pe scări largi şi parcurgând 
numeroase încăperi, m-am dus la bar. Îl cunoşteam pe 
barman şi m-am aşezat la bar pe un scaun înalt. Am mâncat 
migdale sărate şi cartofi pai. Vermutul avea un gust răcoros 
şi bun. 

— Ce faceţi pe-aici, îmbrăcat în borghese98? Mă întrebă 
barmanul după ce îmi aduse al doilea pahar de „Martini”. 

— Sunt în concediu. Concediu de convalescenţă. 

— Nu mai e nici un vilegiaturist. Nu ştiu de ce ţin hotelul 
deschis. 

— Pescuieşti? 

— Am prins câţiva peşti mari. În acest anotimp al anului se 
prind peşti mari cu năluca. 

— Ai primit tutunul pe care ţi l-am trimis? 

— Da. N-aţi primit cartea mea poştală? 

Am izbucnit în râs. Nu reuşisem să-i procur tutun. Mă 
rugase să-i fac rost de tutun de pipă american, dar rudele 
mele sau nu-mi mai trimiseseră tutun sau fusese oprit 
undeva. În orice caz, nu i l-am mai trimis. 

— O să capăt eu tutun de undeva, i-am zis. Spune-mi, n-ai 
văzut prin oraş două englezoaice? Au sosit alaltăieri. 

— La hotel aici nu-s. 

— Sunt infirmiere. 

— Am văzut două infirmiere. Aşteptaţi o clipă, să mă 
interesez unde au tras. 

— Una dintre ele e soţia mea. Am venit aici ca s-o 
întâlnesc. 

— Şi cealaltă e soţia mea. 


— Nu glumesc. 

— Vă rog să-mi iertaţi gluma proastă, spuse, a fost o 
neînțelegere. 

leşi şi lipsi câtăva vreme. Mâncăm măsline, migdale 
sărate, cartofi pai şi mă priveam în oglinda din spatele 
barului să văd cum arăt în haine civile. Barmanul se 
întoarse. 

— Sunt la hotelul cel mic de lângă gară. 

— Aş putea lua nişte sandvişuri? 

— Am să sun să vă aducă. Ştiţi, n-am nimic la bar fiindcă 
nu mai e lume. 

— Chiar nu e lume deloc? 

— În orice caz, foarte puţină. 

Mi-au adus sandvişurile, am mâncat vreo trei şi am mai 
băut încă două pahare de „Martini”. Nu mai băusem 
niciodată ceva atât de răcoros şi de pur. Mă făcea să mă 
simt civilizat. Prea băusem numai vin roşu, prea mâncasem 
multă pâine şi brânză şi-nghiţisem cafea proasta şi grappa. 
Şedeam cocoţat pe un scaun înalt, în faţa barului din lemn 
de mahon, a alămurilor şi a oglinzilor şi nu mă gândeam la 
nimic. Barmanul îmi puse câteva întrebări. 

— Să n-aud de război, i-am zis. 

Războiul era undeva departe. Poate că nici nu era război. 
Aici nu era. Şi atunci îmi dădui seama că pentru mine 
războiul se terminase. Dar nu aveam sentimentul că se 
terminase într-adevăr. Aveam sentimentul unui băiat care 
se gândeşte ce se întâmplă la şcoală în ora la care a tras la 
fit. 

Catherine şi Helen Ferguson erau la masă când am ajuns 
la hotelul lor. Din hol le-am văzut stând la masă. Catherine 
stătea cu spatele la mine. Îi vedeam părul, linia obrazului, 
gâtul şi umerii ei frumoşi. Ferguson îi vorbea. Când am 
intrat în restaurant, se întrerupse. 

— Doamne, făcu ea. 

— Hello, am zis. 

— Cum, tu eşti? Spuse Catherine. 


Faţa i se luminase. Arăta atât de fericită de parcă nu-i 
venea a crede că-i adevărat. Am sărutat-o. Catherine se- 
nroşi. Mă aşezai la masă. 

— Eşti o poamă bună, zise Ferguson. Ce cauţi aici? Ai 
mâncat? 

— Nu. 

Fata care servea la masă intră şi-i spusei să-mi aducă de 
mâncare. Catherine se uita la mine tot timpul cu ochii plini 
de fericire. 

— Ce-i cu tine în civil? Mă întrebă Ferguson. 

— Am intrat în guvern. 

— Ai făcut vreo trăsnaie. 

— Fii veselă, Fergy. Fii veselă numai o clipă. 

— Nu pot să fiu veselă când te văd. Eu ştiu în ce 
încurcătură ai băgat-o pe fata asta aşa că n-am de ce să fiu 
veselă când te văd. 

Catherine îmi zâmbi şi-mi făcu semn cu piciorul pe sub 
masă. 

— Nimeni nu mi-a făcut nici o încurcătură, Fergy. Eu 
singură-mi fac încurcături. 

— Nu-l pot suferi, spuse Ferguson. N-a făcut nimic altceva 
decât să te dezonoreze cu şmecheriile lui perfide italieneşti. 
Americanii sunt mai răi ca italienii. 

— Scoţienii sunt un popor foarte moral, spuse Catherine. 

— N-am vrut să spun asta. M-am referit la perfidia lui 
italienească. 

— Sunt eu un om perfid, Fergy? 

— Eşti. Eşti mai rău decât perfid. Eşti viclean ca un şarpe. 
Un şarpe în uniformă italienească, cu pelerina în jurul 
gâtului! 

— Dar acum nu sunt în uniformă. 

— Păi, asta e încă o dovadă a perfidiei tale. Toată vara te-ai 
plimbat cu fata asta, ai lăsat-o însărcinată, şi acuma mi se 
pare că vrei s-o ştergi. 

I-am zâmbit Catherinei şi ea mi-a răspuns zâmbindu-mi. 

— O s-o ştergem împreună, spuse ea. 


— Sunteţi amândoi la fel, zise Ferguson. Mi-e ruşine de 
tine, Catherine Barkley. N-ai pic de ruşine şi de onoare şi 
eşti tot atât de prefăcută ca şi el. 

— 'Te rog, Fergy, spuse Catherine şi o mângâie pe braţ. Nu 
mă acuza. Ştii bine că ne iubim. 

— Ia mâna de pe mine, zise Fergy, roşie la faţă. Dacă ţi-ar 
fi ruşine, te-ai purta altfel. Dar eşti însărcinată. Dumnezeu 
ştie de câte luni şi crezi că asta-i glumă şi eşti toată numai 
zâmbet pentru că seducătorul tău s-a întors. N-ai pic de 
ruşine şi de bun-simţ. 

Izbucni în plâns. Catherine se duse şi o îmbrăţişă. M-am 
uitat la ea cum căuta s-o liniştească pe Ferguson, dar n-am 
observat nici o schimbare în înfăţişarea ei. 

— Puțin îmi pasă, hohotea Fergy. Dar găsesc că e groaznic. 

— Fergy, Fergy, căuta Catherine s-o liniştească, mi-ar fi 
ruşine să fiu în locul tău. Nu mai plânge, draga mea Fergy, 
nu mai plânge. 

— Nu plâng, hohotea Fergy. Nu plâng. Dacă n-ar fi situaţia 
groaznică în care te afli. Se uită la mine. Te urăsc, îmi 
spuse. Ea nu mă poate face să nu te urăsc, american 
murdar şi italian perfid ce eşti. 

Nasul şi ochii îi erau roşii de plâns. 

Catherine îmi zâmbi. 

— Nu-i zâmbi când mă ţii pe mine de gât. 

— Nu eşti deloc cuminte, Fergy. 

— Ştiu, hohoti Ferguson. Nu vă uitaţi la mine. Sunt foarte 
tulburată şi nu sunt cuminte. Ştiu. Vă doresc să fiţi fericiţi 
împreună. 

— Suntem fericiţi, spuse Catherine. Şi tu eşti o fată dulce, 
Fergy. 

Ferguson începu să plângă din nou. 

— Nu vreau să fiţi fericiţi aşa. De ce nu vă căsătoriţi? Sper 
că n-ai vreo altă nevastă. 

— Nu, i-am răspuns. 

Catherine izbucni în râs. 


— Nu-i nimic de râs în treaba asta, zise Ferguson. Mulţi 
dintre ei au câte două neveste. 

— Dacă asta îţi face plăcere, spuse Catherine, o să ne 
căsătorim, Fergy. 

— Nu ca să-mi faceţi mie plăcere, ci pentru că trebuie să 
vă căsătoriţi. 

— Am fost foarte ocupați până acum. 

— Da. Ştiu. Ocupaţi să faceţi copii. 

Credeam că o să înceapă din nou să plângă, dar în loc să 
plângă, începu să vorbească pe un ton plin de amărăciune: 

— Mi se pare că vrei să pleci cu el în seara asta. 

— Da, recunoscu Catherine. Dacă vrea el. 

— Şi eu ce fac? 

— 'Ţi-e teamă să rămâi singură la hotel? 

— Da, mi-e teamă. 

— Atunci, rămân cu tine. 

— Nu, du-te cu el. Du-te chiar acum cu el. Mi-e silă să vă 
văd, pe amândoi. 

— Mai bine să terminăm masa. 

— Nu. Pleacă chiar acum. 

— Fii rezonabilă, Fergy. 

— 'Ţi-am spus să pleci chiar acum. Plecaţi, amândoi. 

— Atunci, să mergem, am zis. Ferguson mă scotea din 
sărite. 

— Vreţi să plecaţi? Vedeţi? Vreţi să mă lăsaţi singură chiar 
înainte de a termina masa. Mi-am dorit întotdeauna să mă 
duc să văd lacurile italieneşti, şi uite ce s-a ales din asta. O, 
O, începu ea din nou să plângă. 

Apoi se uită la Catherine şi se stăpâni. 

— Stăm până terminăm masa, spuse Catherine. Şi dacă 
vrei să rămân cu tine, rămân. N-o să te las singură, Fergy. 

— Nu. Nu. Vreau să pleci. Vreau să pleci. Îşi şterse ochii. 
Sunt chiar fără minte. Vă rog să nu vă supăraţi pe mine. 

Fata care ne servea fusese foarte impresionată de toată 
istoria, asta cu plânsul. Şi, aducând felul următor, păru să 
se fi liniştit văzând că lucrurile merg mai bine. 


Noaptea aceea, la hotel, în camera noastră, coridorul lung 
şi pustiu, pantofii în faţa uşii, pe jos covorul moale şi gros, 
afară ploaia prelingându-se de-a lungul ferestrelor şi în 
cameră o lumină plăcută şi veselă, apoi lumina stinsă şi 
voluptatea cearşafurilor mătăsoase şi a patului comod, 
simţindu-ne că am sosit acasă, că nu mai suntem singuri, 
deşteptându-ne noaptea şi găsindu-ne unul pe celălalt, 
acolo, nu plecaţi; tot restul părea ireal. Dormeam când 
eram obosiţi şi dacă unul dintre noi se trezea, se trezea şi 
celălalt, aşa că nu rămâneam niciodată singuri. Se întâmpla 
adesea ca un bărbat să dorească să fie singur şi, la rândul 
ei, şi femeia să vrea să fie singură, şi, dacă se iubesc, sunt 
geloşi că fiecare din ei a încercat acest sentiment, dar eu 
pot spune că n-am încercat niciodată acest sentiment. 
Puteam să ne simţim singuri fiind împreună dar numai în 
raport cu ceilalţi. O singură dată s-a întâmplat să am acest 
sentiment. De multe ori fusesem singur când eram cu câte o 
femeie şi în felul acesta te simţi mai singur ca oricând. Dar 
noi nu eram singuri niciodată şi nu ne era teamă niciodată 
când eram împreună. Ştiu că noaptea e altfel decât ziua: 
toate lucrurile sunt altfel, lucrurile din timpul nopţii nu pot 
fi explicate ziua pentru că nu mai există şi ştiu că noaptea 
poate fi îngrozitoare pentru oamenii singuri, odată ce au 
devenit conştienţi de singurătatea lor. Dar cu Catherine 
noaptea nu era altfel, poate doar că era şi mai frumoasă 
decât ziua. Când oamenii înfruntă cu atâta curaj lumea, ca 
să-i frângă, lumea trebuie să-i omoare, şi, fireşte, îi omoară. 
Lumea frânge pe fiecare şi după aceea la mulţi locul în care 
au fost frânţi se întăreşte. Dar pe cei care nu se lasă frânţi îi 
omoară. Îi omoară fără deosebire şi pe cei foarte buni şi pe 
cei foarte blânzi şi pe cei foarte viteji. Şi dacă nu te numeri 
printre aceştia, poţi să fii sigur că te va omori şi pe tine, 
numai că nu e nicio grabă anume. 

Îmi amintesc că m-am trezit dimineaţă. Catherine dormea 
şi lumina soarelui intra în cameră pe fereastră. Jos erau 
grădinile, pustii în anotimpul acela, dar frumoase în 


regularitatea lor, cu aleile de nisip, cu copacii cu zidul de 
piatră de lângă lac şi lacul strălucind în soire şi munţii în 
depărtare. Stăteam la fereastră şi priveam afară. 
Întorcându-mă, o văzui pe Catherine trează şi uitându-se la 
mine. 

— Ce spui, dragul meu? Nu e o zi splendidă? 

— Tu cum te simţi? 

— Admirabil. Am petrecut o noapte minunată. 

— Nu ţi-e foame? 

Îi era. Şi mie, aşa c-am mâncat în pat, ţinând tava cu 
mâncare pe genunchi, în lumina soarelui de noiembrie care 
intra pe fereastră. 

— Nu vrei să citeşti ziarele? La spital voiai întotdeauna să 
citeşti ziarul. 

— Nu, i-am răspuns. Acuma nu mai vreau să citesc nici un 
ziar. 

— A fost chiar atât de îngrozitor încât nici nu vrei să mai 
ştii ce se întâmplă? 

— Aş vrea să fi fost cu tine, să ştiu şi eu ce-a fost. 

— O să-ţi povestesc eu ce-a fost dacă se vor limpezi 
vreodată lucrurile astea în mintea mea. 

— Dar n-au să te aresteze, dacă te prind fără uniformă? 

— Probabil c-or să mă împuşte. 

— Atunci să nu mai rămânem aici. Să plecăm din ţară. 

— Şi eu m-am gândit la asta. 

— Dacă-i aşa, să plecăm. Nu trebuie să-ţi rişti viaţa, dragul 
meu, aşa, fără nici un rost. Spune-mi cum ai ajuns de la 
Mestre la Milano. 

— Cu trenul. Eram în uniformă. 

— Şi atunci nu te ameninţa nici o primejdie? 

— Nu prea. Aveam un bilet de voie vechi. l-am 
preschimbat data la Mestre. 

— Poţi fi oricând arestat, dragul meu. N-aş vrea să se 
întâmple aşa ceva. N-are nici un rost să te expui în felul 
acesta. Ce s-ar întâmpla cu noi dacă tu ai fi arestat? 


— Să nu ne mai gândim la arestare. Am obosit tot 
gândindu-mă la asta. 

— Ce-ai de gând să faci dacă vin să te aresteze? 

— Trag în ei. 

— Vezi ce prostii spui? N-o să-ţi dau voie să ieşi din hotel 
până n-o să plecăm de-aici. 

— Unde să plecăm? 

— Te rog, dragul meu, nu mai fi aşa. Plecăm oriunde vrei 
tu. Dar, te rog, gândeşte-te la un loc unde să putem pleca 
imediat. 

— Elveţia e dincolo de lac. Să plecăm acolo. 

— Asta ar fi admirabil. 

Afară se înnora şi lacul se întuneca. 

— Aş vrea să nu fim nevoiţi să trăim mereu ca nişte 
criminali, i-am zis. 

— Nu mai vorbi aşa, dragul meu. N-ai trăit niciodată ca un 
criminal. Şi nu vom trăi niciodată ca nişte criminali. Vom fi 
foarte fericiţi. 

— Mă simt de parc-aş fi un criminal. Am dezertat din 
armată. 

— Dragul meu, fii, te rog, rezonabil. Asta nu înseamnă că 
ai dezertat din armată. E doar vorba de armata italiană. 

Am izbucnit în râs. 

— Eşti o fată admirabilă. Să ne culcăm la loc. Mă simt 
foarte bine în pat. 

Ceva mai târziu, Catherine mi-a spus: 

— Nu-i aşa că n-ai impresia că eşti criminal? 

— Nu. Nu când sunt cu tine. 

— Eşti un prostuţ. Dar o să am eu grijă de tine. Nu-i 
splendid, dragul meu, că n-am deloc greţuri dimineaţa? 

— E grozav. 

— Nici nu ţii seama ce soţie minunată ai. Dar puţin îmi 
pasă. O să te duc într-un loc unde n-or să te poată aresta şi 
acolo o să fim foarte fericiţi. 

— Atunci, să plecăm acolo chiar acuma. 


— O să plecăm, dragul meu. O să plec oriunde ai să vrei, 
dragul meu, oricând ai să vrei. 

— Să nu ne mai gândim la nimic. 

— Bine. 

CAPITOLUL XXXV. 

LUÂND-O PE MARGINEA LACULUI, Catherine, plecase la 
micul hotel de lângă gară s-o vadă pe Ferguson. Eu şedeam 
în bar şi citeam ziarele. M-am instalat într-unul dintre 
fotoliile comode de piele din bar şi am tot citit până a venit 
barmanul. Armata nu rezistase la Tagliamento. Se 
retrăseseră până la Piave99. Îmi aminteam de Piave. Calea 
ferată care ducea spre front trecea peste el aproape de San 
Dona. În locul acela era adânc şi curgea încet printr-o albie 
îngustă. Ceva mai încolo se întindeau mlaştinile pline de 
țânțari şi canalele. Erau şi câteva vile drăguţe pe-acolo. 
Ducându-mă odată, înainte de război, la Cortina 
d'Ampezzo100, mersesem de-a lungul fluviului, printre 
dealuri, vreme de câteva ore. Prin locurile acelea arăta ca 
un râu de munte cu ape repezi, cu adâncituri şi iezături în 
umbra stâncilor. Drumul se îndepărta de fluviu la 
Cadore101. Mă întrebam cum avea să coboare armata de 
pe înălțimile acelea. Barmanul intră în cameră. 

— Contele Greffi a întrebat de dumneavoastră, spuse el. 

— Cine? 

— Contele Greffi. Nu vă mai aduceţi aminte? Bătrânul 
acela care era aici rândul trecut când aţi fost pe la noi. 

— E aici? 

— Da, stă la noi cu nepoata sa. l-am spus că sunteţi aici. 
Vrea să joace cu dumneavoastră biliard. 

— Acuma unde-i? 

— S-a dus să se plimbe. 

— Cum mai arată? 

— E mai tânăr ca oricând. Aseară, înainte de masă, a băut 
trei cocktail-uri cu şampanie. 

— Şi cum mai joacă biliard? 


— Bine. Mă bate. Când i-am spus că sunteţi aici, a fost 
foarte bucuros. N-are cu cine să joace. 

Contele Greffi avea 94 de ani. Fusese contemporan cu 
Metternich şi era un bătrân cu pârul şi mustaţa albe şi cu 
purtări foarte alese. Fusese în diplomaţie, atât în cea 
italiană cât şi în cea austriacă şi petrecerile pe care le 
dădea cu prilejul zilei lui de naştere constituiau la Milano 
mari evenimente mondene. Voia să trăiască o sută de ani şi 
juca biliard cu o îndemânare liniştită care contrasta, cu 
fragilitatea lui de om de 94 de ani. Îl întâlnisem când 
fusesem odată la Stresa, nu în timpul sezonului, şi, în timp 
ce jucam biliard, beam şampanie. Socotisem că e un obicei 
admirabil. Îmi dăduse cincisprezece puncte avans şi totuşi 
mă bătuse. 

— De ce nu mi-ai spus că e aici? 

— Am uitat. 

— Cine mai e? 

— Nici un alt om pe care să-l cunoaşteţi. În total, sunt şase 
persoane. 

— Şi ai ceva de făcut acum? 

— Nu. 

— Atunci vino cu mine să pescuim. 

— Aş putea, dar numai un ceas. 

— Vino. Adu şi undiţele. 

Barmanul puse haina pe el şi ieşirăm. Am coborât, am luat 
o barcă şi am început să visase în timp ce barmanul, stând 
în spate, pescuia. Avea o undiţă cu mulinetă şi cu o nălucă 
grea de plumb, pentru prins păstrăvi. Am vâslit aproape de 
mal şi barmanul stătea cu undiţa în mână şi din când în 
când trăgea de ea. Văzut dinspre lac, Stresa părea un 
orăşel pustiu. Se vedeau lungile alei cu copacii desfrunziţi, 
marile hoteluri şi vilele închise. Am vâslit spre Isola Bella şi 
am trecut pe lingă mal, unde lacul este foarte adânc şi unde 
vezi cum stâncile coboară în adâncul apei limpezi, şi după 
aceea m-am îndreptat spre Insula Pescarilor102. Soarele 
intrase în nori şi apa era întunecată, liniştită, şi foarte rece. 


N-am prins nimic deşi de câteva ori apa fu tulburată de 
cercurile pe care le fac peştii urcând la suprafaţă. 

Am vâslit în direcţia opusă Insulei Pescarilor, înspre locul 
unde erau trase la mal câteva bărci cu pescari care-şi 
reparau plasele. 

— Bem ceva? 

— Da. 

Am tras barca la chei; barmanul scoase undiţa şi o puse în 
fundul bărcii, agăţând mulinetul de copastie. Am urcat pe 
mal şi am legat barca la chei. Am intrat într-o cafenea, ne- 
am aşezat la o masă simplă, de lemn, şi am cerut să ni se 
dea vermut. 

— Aţi obosit vâslind? 

— Nu. 

— Am să vâslesc eu la întoarcere, spuse barmanul. 

— Îmi place să vâslesc. 

— Dacă o să ţineţi dumneavoastră undiţa, poate c-o să se 
schimbe norocul. 

— Bine. 

— Spuneţi-mi, cum merge cu războiul? 

— Tare prost. 

— Bine că nu trebuie să mă duc pe front. Sunt prea 
bătrân, ca şi contele Greffi. 

— Poate c-o să trebuiască totuşi să te duci. 

— La anu' o să fie chemat sub arme contingentul meu. Dar 
n-o să mă duc. 

— Şi ce-ai să faci? 

— O să plec din ţară. Nu vreau să mă duc pe front. Am 
făcut o dată războiul. În Abisinia. Nix. Dumneavoastră de ce 
v-aţi dus pe front? 

— Nu ştiu. Am fost un dobitoc. 

— Mai luăm un vermut? 

— Da. 

La întoarcere a vâslit barmanul. Am pescuit pe lac, dincolo 
de Stresa şi după aceea mai în apropierea țărmului. Ţineam 
undiţa în mână şi simţeam zvâcnirea uşoară a mulinetei 


care se desfăşura în timp ce eu mă uitam la apa întunecată 
şi la ţărmul pustiu al lacului. Barmanul vâslea cu lovituri 
viguroase de vâslă şi la fiecare salt al bărcii firul undiţei 
zvâcnea. La un moment dat am simţit cum peştele muşcă 
momeala, firul se întinsese deodată şi zvâcnise înapoi. Am 
tras, simțind greutatea vie a păstrăvului şi deodată firul 
începu iar să tremure pe apă. Îl scăpasem. 

— Era mare? 

— Destul de mare. 

— Odată eram singur şi pescuiam, ţinând firul cu dinţii şi a 
muşcat un păstrăv. A tras atât de tare, încât era să-mi 
smulgă dinţii din gură. 

— Cel mai bine e să ţii băţul cu piciorul, i-am spus. Simţi 
când muşcă şi nu-ţi pierzi dinţii. 

Am băgat mâna în apă. Era foarte rece. Ajunsesem 
aproape în faţa hotelului. 

— Trebuie să mă întorc, zise barmanul. E 11. L'heure du 
cocktail. 

— Bine. 

Am tras firul şi l-am înfăşurat pe băț, care avea la fiecare 
capăt câte o crestătură. Barmanul trase barca într-o mică 
dană, practicată în zidul de piatră, şi o legă cu un lanţ cu 
lacăt. 

— Oricând veţi dori s-o luaţi, vă dau cheia. 

— Mulţumesc. 

Ne-am dus la hotel şi-am intrat în bar. Nu voiam să mai 
beau nimic atât de dimineaţă aşa că m-am dus sus în 
cameră. Camerista tocmai terminase de curăţat şi 
Catherine nu se întorsese încă. M-am întins pe pat şi am 
încercat să nu mă gândesc la nimic. 

Când se întoarse Catherine, totul fu iarăşi bine. Ferguson 
era jos. Îmi spuse ea venise să ia masa cu noi. 

— Ştiam că n-o să te superi, adăugă Catherine. 

— Nu. 

— Ce-i cu tine, dragul meu? 

— Nu ştiu. 


— Eu ştiu. N-ai ce să faci. Tot ce ai sunt eu, şi eu am plecat. 

— Asta-i adevărat. 

— Iartă-mă, dragul meu. Îmi închipui că trebuie să te simţi 
îngrozitor când te trezeşti deodată că-ţi lipseşte totul. 

— Mă obişnuisem ca viaţa să-mi fie plină de tot felul de 
lucruri, i-am spus. Acuma, dacă nu eşti cu mine, n-am nimic 
altceva pe lumea asta. 

— Dar voi fi cu tine. Am lipsit numai pentru două ore. N-ai 
putut face nimic în timpul ăsta? 

— M-am dus la pescuit cu barmanul. 

— Şi nu te-ai distrat? 

— Ba da. 

— Când nu sunt aici, nu te mai gândi la mine. 

— Am procedat aşa când am fost pe front. Dar atunci 
aveam altceva de făcut. 

— Othello fără ocupaţie, glumi ea. 

— Othello era maur, i-am zis. Şi, în afară de asta, nu sunt 
gelos. Te iubesc atât de mult încât pentru mine nu mai 
există nimic altceva. 

— Ai să te porţi ca un băiat bun şi ai să fii drăguţ cu 
Ferguson? 

— Sunt întotdeauna drăguţ cu Ferguson numai să nu 
înceapă să mă ocărască. 

— Fii drăguţ cu ea. Gândeşte-te cât de multe avem noi în 
timp ce ea nu are nimic. 

— Nu cred c-ar voi să aibă ce avem noi. 

— Deşi eşti un băiat inteligent, în chestia asta nu prea vezi 
limpede. 

— O să fiu drăguţ cu ea. 

— Ştiam c-ai să fii. Eşti tare drăguţ. 

— Dar nu rămâne cumva şi după-masă? 

— Nu, scap eu de ea. 

— Şi urcăm la noi. 

— Bineînţeles. Ce altceva crezi c-aş vrea să fac? Am 
coborât ca să luăm casa cu Ferguson. Era foarte 
impresionată de luxul hotelului şi de splendoarea 


restaurantului. Am mâncat bine şi am băut două sticle de 
„Capri”. Contele Greffi intră în restaurant şi ne salută. 
Nepoata lui, care arăta cam ca bunică-mea, îl însoțea. Le- 
am vorbit, Catherinei şi lui Ferguson despre el, şi Ferguson 
fu foarte impresionată. Hotelul era deosebit de mare, 
impozant şi pustiu, dar mâncarea era bună, vinul plăcut şi, 
în cele din urmă, ne făcu să ne simţim cu toţii cât se poate 
de bine. Catherine nu avea nevoie să se simtă mai bine. Era 
foarte fericită. Ferguson deveni chiar veselă. Şi eu mă 
simţeam bine. După ce am mâncat, Ferguson se duse la 
hotelul ei. Se ducea să se odihnească puţin după-masă, aşa 
zice. 

După-masă, târziu, cineva bătu la uşă 

— Cine-i? 

— Contele Greffi doreşte să ştie dacă vreţi să jucaţi cu elo 
partidă de biliard. 

M-am uitat la ceas; îl scosesem de pe mână şi-l pusesem 
sub pernă. 

— Trebuie să te duci, dragul meu? Îmi şopti Catherine. 

— Cred că e mai bine. 

Era ora patru şi un sfert. Cu glas tare am răspuns: 

— Spuneţi contelui Greffi că voi fi în sala de biliard la ora 
5. 

La ora cinci fără un sfert am sărutat-o pe Catherine şi am 
intrat în baie, să mă îmbrac. Făcându-mi nodul la cravată şi 
uitându-mă în oglindă, îmi părui mie însumi ciudat în 
hainele acelea civile. Trebuia să am grijă să-mi cumpăr ceva 
cămăşi şi ciorapi. 

— Vei lipsi mult? Mă întrebă Catherine. Arăta foarte 
drăguță cum stătea aşa în pat. Vrei să-mi dai peria de cap? 

M-am uitat cum îşi peria părul, cu capul aplecat pe umăr, 
în aşa fel încât greutatea părului să cadă într-o parte. Afară 
era întuneric şi lumina de deasupra patului juca în părul, pe 
gâtul şi pe umerii ei. M-am apropiat de ea, am sărutat-o şi 
am luat-o de mâna cu care ţinea peria. Capul îi căzu pe 


pernă. Am sărutat-o pe gât şi pe umeri. Simţeam să mă 
sfârşesc de dorul ei. 

— Nu vreau să plec. 

— Nu vreau să pleci. 

— Atunci nu plec. 

— Nu. Du-te. Stai puţin şi apoi te întorci. 

— O să mâncăm aici, în cameră. 

— Du-te şi întoarce-te repede. 

L-am găsit pe contele Greffi în sala de biliard. Se exersa cu 
tacul, arătând foarte fragil în lumina care scălda masa de 
biliard. Pe o măsuţă de joc, ceva mai încolo, în penumbră, 
era o frapieră de argint, deasupra căreia se vedeau gâturile 
şi dopurile a două sticle de şampanie. Când m-am apropiat 
de masă, contele Greffi se îndreptă de spate şi veni în 
întâmpinarea mea. Îmi dădu mâna. 

— E o mare plăcere pentru mine să vă văd. Aţi fost foarte 
amabil să aţi venit să jucaţi cu mine. 

— A fost foarte amabil din partea dumneavoastră că m-aţi 
invitat. 

— Sunteţi bine, sănătos? Mi s-a spus că aţi fost rănit la 
Isonzo. Sper că v-aţi restabilit. 

— Mulţumesc, sunt bine, sănătos. Dumneavoastră cum vă 
simţiţi”? 

— O, eu mă simt întotdeauna bine. Dar îmbătrânesc. Încep 
să observ unele semne de bătrâneţe. 

— Nu cred. 

— Aşa e. Vreţi să vă spun unul? Îmi vine mai uşor să 
vorbesc italieneşte. Încerc să-mi impun să nu o fac, dar 
constat că, atunci când sunt obosit îmi vine mult mai uşor să 
vorbesc italieneşte. După asta îmi dau seama că 
îmbătrânesc. 

— Putem vorbi italieneşte. Şi eu sunt puţin cam obosit. 

— O, dacă sunteţi obosit, vă vine mai uşor să vorbiţi 
engleza. 

— Americana.103 


— Da. Americana. Vă rog să vorbiţi americana. E o limbă 
delicioasă. 

— Mă văd foarte rar cu americani. 

— Cred că le duceţi lipsa. Oamenii duc lipsa compatrioţilor 
lor şi în special a compatrioatelor. Am încercat acest 
sentiment. Vreţi să jucăm sau sunteţi obosit? 

— De fapt, nu sunt obosit. Spuneam asta aşa, în glumă. Ce 
avantaj îmi daţi? 

— Aţi jucat mult în ultima vreme? 

— Deloc. 

— Jucaţi foarte bine. Zece puncte avantaj? 

— Mă măguliţi. 

— Cincisprezece? 

— Ar fi admirabil dar tot o să mă bateţi. 

— Jucăm pe ceva? Altădată vă plăcea să jucăm pe ceva. 

— Cred c-ar fi mai bine. 

— Bine. Vă dau optsprezece puncte avantaj şi jucăm la un 
franc punctul. 

Juca foarte bine biliard, şi, cu tot avantajul, la cincizeci 
eram numai cu patru puncte înaintea lui. Contele Greffi 
apăsă pe un buton în perete, ca să-l cheme pe barman. 

— Deschide, te rog, o sticlă, ceru el. Şi apoi, către mine: Să 
luăm un mic stimulent. 

Şampania era rece ca gheaţa, foarte tare şi foarte bună. 

— Nu vreţi să vorbim italiana? Nu vă supără prea tare? 
Acuma e marea mea slăbiciune. 

Am continuat să jucăm, sorbindu-ne şampania între două 
tacuri, vorbind italieneşte, dar vorbind puţin, concentrați 
asupra jocului. Contele Greffi făcu cele o sută de puncte, iar 
eu, cu tot avantajul, n-am realizat decât nouăzeci şi patru 
de puncte. Zâmbi şi mă bătu pe umăr. 

— Să bem şi cealaltă sticlă şi îmi veţi povesti ce se aude cu 
războiul. 

Aşteptă să mă aşez ca să se aşeze şi el. 

— Dacă nu vă supără, aş prefera să vă povestesc despre 
orice altceva. 


— Nu doriţi să vorbiţi despre război. Foarte bine. Ce aţi 
mai citit? 

— Nimic, i-am răspuns. Mi-e teamă că o să vă par total 
neinteresant. 

— Nici vorbă. Dar ar trebui să citiţi. 

— Şi ce s-a mai scris în anii aceştia de război? 

— O carte, Le Feu104, scrisă de un francez, Barbusse. 
Apoi mai e Mr. Britling Sees Through It105. 

— Nu. Nu vede limpede deloc. 

— Poftim? 

— Nu vede limpede. Cărţile acestea erau şi la spital. 

— Atunci le-aţi citit? 

— Da, dar nu-s deloc bune. 

— Eu găsesc că Mr. Britling e un foarte bun studiu al 
sufletului burgheziei engleze. 

— Nu mă pricep deloc la suflete. 

— Bietul băiat. Nici un om nu se pricepe la sunete. Sunteţi 
croyantl 06? 

— Noaptea. 

Contele Greffi zâmbi şi învârti paharul între degete. 

— Am crezut că, pe măsură ce îmbătrânesc, voi deveni mai 
credincios, dar asta nu s-a întâmplat. Ce păcat. 

— V-ar plăcea să trăiţi după moarte? L-am întrebat şi 
imediat mi-am dat seama că am făcut o prostie vorbind de 
moarte. 

Dar contele nu se supără. 

— Depinde ce fel de viaţă. Viaţa asta e foarte plăcută. Aş 
vrea să trăiesc în veci, zâmbi el. Şi aproape c-am şi trăit. 

Şedeam în fotoliile adânci de piele, cu sticla de şampanie 
în frapieră şi cu paharele pe masă, între noi. 

— Dacă veţi apuca să trăiţi până la adânci bătrâneţe, ca şi 
mine, o să găsiţi că multe lucruri sunt ciudate. 

— Nu arătaţi bătrân niciodată. 

— Trupul însă a îmbătrânit. Uneori mi-e teamă că-mi voi 
rupe un deget aşa cum se rupe o bucată de cretă. Dar 


cugetul meu nu e deloc bătrân. Şi nici nu a devenit mai 
înţelept. 

— Sunteţi un înţelept. 

— Nu, asta-i o mare înşelăciune, înţelepciunea celor 
bătrâni. Ei nu devin mai înţelepţi ci doar mai prudenţi. 

— Poate că asta-i înţelepciunea. 

— E o înţelepciune foarte puţin atrăgătoare. La ce ţineţi 
mai mult? 

— La cineva pe care-l iubesc. 

— Şi eu la fel. Asta nu-i deloc înţelept. Ţineţi la viaţă? 

— Da. 

— Şi eu. Pentru că e tot ce am. Şi pentru ca să pot da 
recepții de ziua mea, râse el. Sunteţi probabil mai înţelept 
ca mine. Şi nu daţi recepții de ziua dumneavoastră. 

Băurăm amândoi. 

— Ce credeţi de fapt despre război? L-am întrebat. 

— Cred că e un lucru prostesc. 

— Cine va câştiga războiul? 

— Italia. 

— De ce? 

— Pentru că e o naţiune tânără. 

— Şi naţiunile tinere câştigă războaiele întotdeauna? 

— Un timp oarecare pot face asta. 

— Şi după aceea ce se întâmpla? 

— Devin naţiuni bătrâne. 

— Spuneaţi că nu sunteţi înţelept. 

— Dragul meu băiat, asta nu-i înţelepciune, e cinism. 

— Mie îmi pare a fi înţelepciune. 

— Nu prea e. Aş putea să vă amintesc exemple care 
dovedesc contrarul. Dar nici asta nu e rău. Am terminat 
şampania? 

— Aproape. 

— Mai bem un pahar? După aceea trebuie să mă duc să 
mă îmbrac pentru masa de seară. 

— Acuma nu. 

— Sunteţi sigur că nu vreţi să mai beţi? 


— Da. 

Se ridică în picioare. 

— Vă doresc mult noroc, multă sănătate şi multă fericire. 

— Vă mulţumesc. Şi eu doresc să trăiţi în veci. 

— Mulţumesc. Am şi trăit. Şi dacă veţi deveni vreodată 
credincios, rugaţi-vă pentru mine după ce voi fi murit. Am 
cerut acest lucru multora dintre prietenii mei. Am crezut că 
voi deveni eu însumi un credincios dar aşa ceva nu s-a 
întâmplat. 

Am crezut că zâmbeşte cu tristeţe dar nu eram sigur. Era 
foarte bătrân şi faţa îi era atât de brăzdată de riduri, încât 
un zâmbet se frângea în atâtea linii că toate nuanțele se 
pierdeau. 

— S-ar putea să devin foarte credincios, i-am spus. În orice 
caz, mă voi ruga pentru dumneavoastră. 

— Am crezut întotdeauna că voi deveni credincios. Toţi 
membrii familiei mele au murit foarte credincioşi. Dar, cine 
ştie de ce, asta nu s-a întâmplat şi cu mine. 

— E prea devreme. 

— Poate că e prea târziu. Poate c-am depăşit vârsta 
sentimentelor religioase. 

— Ale mele nu există decât noaptea. 

— Asta înseamnă că şi dumneavoastră iubiţi. Nu uitaţi că 
iubirea e un sentiment religios. 

— Credeţi? 

— Fireşte. Făcu un pas spre masă. Aţi fost foarte amabil că 
aţi venit să jucaţi cu mine. 

— Pentru mine a fost o mare plăcere. 

— Să urcăm împreună. 

CAPITOLUL XXXVI. 

ÎN NOAPTEA ACEEA se dezlănţui o furtună şi mă trezii 
auzind ploaia care bătea în geamuri şi intra înăuntru pe 
fereastra deschisă. Cineva bătu la uşă. M-am dus spre uşă. 
În vârful picioarelor, ca să n-o trezesc pe Catherine şi am 
deschis. Barmanul stătea în prag. Avea pardesiul pe el şi în 
mână, pălăria udă de ploaie. 


— Pot să vă vorbesc, tenente? 

— Ce s-a întâmplat? 

— E vorba de ceva foarte serios. 

M-am uitat în jurul meu. Camera era în întuneric. Pe jos, în 
faţa ferestrei, cursese apa. 

— Intră, i-am zis. 

L-am luat de braţ şi l-am dus în baie; am închis uşa Şi-am 
aprins lumina. M-am aşezat pe marginea căzii. 

— Ce s-a întâmplat, Emilio? Te ameninţă vreo primejdie? 

— Nu. Pe dumneavoastră, tenente. 

— Da? 

— Vor să vă aresteze mâine dimineaţă. 

— Da? 

— Am venit să vă spun. Eram în oraş şi i-am auzit vorbind 
despre asta la cafenea. 

— Aha. 

Stătea acolo, cu pardesiul ud, ţinând în mână pălăria, udă 
şi ea şi nu spunea nimic. 

— Şi pentru ce vor să mă aresteze? 

— Pentru ceva în legătură cu războiul. 

— Nu ştii pentru ce anume? 

— Nu. Am aflat însă că înainte aţi fost pe aici ca ofiţer şi 
acuma aţi venit ca civil. După retragerea asta, s-au apucat 
să aresteze pe toată lumea. 

Câteva minute am stat şi m-am gândit. 

— Şi când or să vină să mă aresteze? 

— Mâine dimineaţă. Nu ştiu la ce oră. 

— Şi ce crezi c-ar trebui să fac? 

Îşi puse pălăria pe lavabou. Era foarte udă şi se scursese 
apă din ea pe podea. 

— Dacă n-aveţi de ce să vă temeţi, o arestare ca asta nu 
înseamnă nimic. Dar întotdeauna e rău să fii arestat. Mai 
ales acuma. 

— Nu vreau să fiu arestat. 

— Atunci plecaţi în Elveţia. 

— Cum? 


— Cu barca mea. 

— E furtună. 

— Nu mai e furtună. Vremea e rea dar n-aveţi de ce să vă 
temeţi. 

— Şi când trebuie să plecăm? 

— Chiar acuma. Ar putea să vină să vă aresteze în zori. 

— Şi valizele? 

— Faceţi-le chiar acum. Să se îmbrace doamna. De valize o 
să mă ocup eu. 

— Unde te găsesc? 

— Aştept aici. Nu vreau să mă vadă nimeni pe coridor. 

Am deschis uşa, am închis-o şi m-am dus în dormitor. 
Catherine se trezise. 

— Ce s-a întâmplat, dragul meu? 

— Nimic, Cat. N-ai vrea să te îmbraci chiar acuma şi să 
mergi cu barca în Elveţia? 

— Tu ai vrea? 

— Nu. Eu aş vrea să mă culc din nou. 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— Barmanul spune că voi fi arestat mâine dimineaţă. 

— E nebun? 

— Nu. 

— Atunci grăbeşte-te, dragul meu, şi îmbracă-te, ca să 
putem să pornim. 

Se aşeză pe marginea patului. Era adormită încă. 

— Omul din baie e barmanul? 

— Da. 

— Atunci, n-o să mă mai spăl. Întoarce-te, dragul meu, şi 
voi fi gata într-un minut. 

Când îşi scoase cămaşa de noapte, i-am văzut spatele alb şi 
apoi am întors capul pentru că aşa dorea. Sarcina începuse 
să fie vizibilă şi nu voia s-o văd aşa. M-am îmbrăcat, 
ascultând ploaia ce bătea în geamuri. Nu aveam prea multe 
lucruri de pus în valiză. 

— Cat, dacă ai de pus ceva în valiza mea, e loc berechet. 


— Am pus în valiză aproape totul, zise ea. Dragul meu, 
sunt îngrozitor de proastă, dar, spune-mi, de ce aşteaptă 
barmanul în baie? 

— Sst. Aşteaptă să ducă valizele jos. 

— E foarte drăguţ din partea lui. 

— E un vechi prieten de-al meu. Era cât pe-aci să-i trimit 
cândva nişte tutun de pipă. 

M-am uitat pe fereastră, în noapte. Nu se zărea lacul, tot 
ce se vedea era bezna şi ploaia dar vântul se mai potolise 
puţin. 

— Sunt gata, dragul meu, spuse Catherine. 

— Bine. 

M-am dus în baie. 

— Uite, Emilio, valizele sunt aici. Barmanul luă cele două 
valize. 

— Îţi mulţumesc foarte mult că ne dai o mână de ajutor, îi 
zise Catherine. 

— N-aveţi pentru ce, doamnă spuse barmanul. Sunt 
bucuros să vă pot ajuta în aşa fel încât să nu am nici eu 
încurcături. Ascultaţi-mă, îmi zise el, o să ies cu valizele pe 
intrarea de serviciu şi-o să le duc în barcă. Dumneavoastră 
o să ieşiţi ca şi cum v-aţi duce la plimbare. 

— E o noapte foarte potrivită pentru plimbări, spuse 
Catherine. 

— E o noapte păcătoasă, asta e. 

— Mă bucur că am umbrelă, spuse Catherine. 

Am trecut prin coridor şi am coborât pe scările acoperite 
cu un preş gros. Jos, în capul scărilor, lângă uşă, portarul 
şedea la biroul lui. 

Se uită surprins văzându-ne. 

— Ieşiţi, sir? Întrebă el. 

— Da. Ne ducem să vedem cum e lacul pe vreme de 
furtună. 

— Şi n-aveţi umbrelă, şir? 

— Nu. Pardesiul meu e impermeabil. 

Se uită la pardesiul meu cu un aer de îndoială. 


— Să vă dau o umbrelă, sir. 

Se duse şi aduse o umbrelă enormă. 

— E puţin cam mare, sir, zise el. 

Îi dădui bacşiş o bancnotă de zece lire. 

— O, sunteţi prea generos, sir. Vă mulţumesc foarte mult. 

Se duse şi deschise uşa, ieşirăm afară în ploaie. Îi zâmbi 
Catherinei şi ea îi zâmbi lui. 

— Să nu staţi prea mult pe-afară pe furtuna asta, spuse el. 
O să vă ude, sir and lady. 

Era doar ajutor de portar şi engleza lui era încă stângace. 

— Ne întoarcem repede, l-am asigurat. 

Am coborât pe cărare, adăpostindu-ne de ploaie sub 
umbrela aceea uriaşă şi prin grădinile întunecate şi ude, am 
ieşit pe drumul cu pergolă care mergea de-a lungul malului. 
Vântul sufla acuma dinspre țărm spre larg. Era un vânt rece 
şi umed de noiembrie şi-mi spusei că în munţi trebuie să 
ningă. Am trecut pe lângă bărcile legate la chei şi am ajuns 
la debarcaderul unde trebuia să fie barca barmanului. Apa 
era întunecată. Barmanul se ivi de după copaci. 

— Valizele sunt în barcă, şopti el. 

— Aş vrea să-ţi plătesc pentru barcă, i-am spus. 

— Câţi bani aveţi? 

— Nu chiar atât de mulţi. 

— Atunci o să-mi trimiteţi banii după aceea. Nu-i nimic. 

— Cât? 

— Cât doriţi. 

— Spune-mi cât să-ţi trimit? 

— Dacă reuşiţi, trimiteţi-mi cinci sute de franci. Dacă 
reuşiţi, banii ăştia n-or să conteze pentru dumneavoastră. 

— Foarte bine. 

— Aici sunt nişte sandvişuri. Îmi dădu un pachet. Ce-am 
mai găsit la bar. Am pus totul în pachet. Poftim şi o sticlă de 
coniac şi o sticlă de vin. 

Le-am pus în valiza mea. 

— Să-ţi plătesc pentru asta. 

— Bine, daţi-mi atunci cincizeci de lire. I-am dat banii. 


— Coniacul e bun, îmi spuse el. Să nu vă fie teamă să-i daţi 
să bea din el şi doamnei. Ar face bine să coboare în barcă. 

Barca se legăna pe lângă zidul de piatră al cheiului. 
Barmanul o ţinu şi eu o ajutai pe Catherine să intre în 
barcă. Se aşeză la pupa şi se-nveli în mantoul ei. 

— Ştiţi încotro s-o luaţi? 

— În susul lacului. 

— Ştiţi până-unde trebuie să mergeţi? 

— Până dincolo de Luino. 

— Până dincolo de Luino, Cannero, Cannobio, 
Tranzano107. Nu veţi fi în Elveţia decât după ce ajungeţi la 
Brissago108. Trebuie să treceţi de Monte Tamara109. 

— Cât e ceasul? Întrebă Catherine. 

— Abia 11, i-am răspuns. 

— Dacă vâsliţi întruna, ar trebui s-ajungeţi acolo cam pe la 
7 dimineaţa. 

— E chiar atât de departe? 

— Cam la vreo treizeci şi cinci de kilometri. 

— Şi cum să păstrez direcţia? În ploaia asta aş avea nevoie 
de o busolă. 

— Nu-i nevoie. Vâsliţi întâi până la Isola Bella. Apoi, de 
cealaltă parte a insulei Madre, mergeţi cu vântul în spate. 
Vântul o să vă ducă până la Pallanza. O să vedeţi luminile. 
Apoi ţineţi pe lângă țărm. 

— Şi dacă vântul îşi schimbă direcţia? 

— Nu-şi schimbă, spuse barmanul. Vântul-o să sufle tot aşa 
timp de trei zile. Vine direct dinspre Motterone1 10. Aveţi şi 
o găleată ca să goliţi apa din barcă. 

— Lasă-mă să-ţi plătesc acuma ceva şi pentru barcă. 

— Nu, prefer să risc. Dacă o să reuşiţi, o să-mi plătiţi cât o 
să puteți. 

— Bine. 

— Nu cred c-o să vă înecaţi. 

— Cu atât mai bine. 

— Mergeţi cu vântul în spate, în susul lacului. 

— Bine. 


Am sărit în barcă. 

— Aţi lăsat banii pentru hotel? 

— Da. Într-un plic în cameră. 

— Foarte bine. Mult noroc, tenente. 

— Noroc. Îţi mulţumesc de mii de ori. 

— Dacă o să vă înecaţi, n-o să-mi mulţumiţi chiar de atâtea 
ori. 

— Ce spune? Întrebă Catherine. 

— Ne doreşte mult noroc. 

— Noroc, spuse Catherine. Mulţumesc foarte mult. 

— Gata? 

— Da. 

Se aplecă şi ne împinse în larg. Băgai vâslele în apă şi apoi 
îi făcui cu mâna. Barmanul ne făcu şi el semn cu mâna să 
plecăm odată. Vedeam luminile de la hotel şi începui să 
vâslesc până nu le mai zării. Valurile erau mari dar 
mergeam împinşi de vânt. 

CAPITOLUL XXXVII. 

VÂSLEAM ÎN ÎNTUNERIC, căutând să am vântul în faţă. 
Ploaia se oprise şi numai din când în când se mai pornea 
câte o rafală. Era tare întuneric şi vântul era rece. O 
vedeam pe Catherine la pupa dar nu vedeam apa în care se 
scufundau palele vâslelor. Vâslele erau lungi şi n-aveau 
manşoane de piele ca să nu alunece. Trăgeam, mă lăsam pe 
spate, mă aplecam înainte, atingeam apa, cufundam lopeţile 
şi trăgeam, vâslind cât puteam mai uşor. Nu era nevoie să 
răsucesc lopeţile, deoarece le împingea vântul. Ştiam c- 
aveam să fac băşici în palme şi încercam să întârzii cât mai 
mult acest lucru. Barca era uşoară şi înainta repede. 
Vâsleam pe apa întunecată şi nu vedeam nimic dar speram 
s-ajungem în curând în faţa Pallanzei. 

În noaptea aceea însă n-am apucat să vedem Pallanza. 
Vântul sufla de-a curmezişul lacului şi am trecut în întuneric 
prin faţa promontoriului care ascunde Pallanza, aşa că nu i- 
am văzut luminile. Când, în sfârşit, am zărit nişte lumini, 
chiar pe lângă malul lacului, ne aflam mult mai departe. 


Eram la Intra. Dar multă vreme nu am văzut nici o lumină şi 
nici malul şi, dus de valuri, am vâslit mai departe în 
întuneric. Uneori, în beznă, lopata rămânea în aer căci 
valurile săltau barca. Lacul era agitat dar am continuat să 
vâslesc până m-am pomenit deodată lângă țărm, aproape 
de vârful unei stânci care se înălța lângă noi. Valurile se 
loveau de stâncă, se înălţau şi cădeau înapoi. Am vâslit 
energic cu dreapta, trăgând în sens invers cu stânga şi am 
ieşit iar în mijlocul lacului; stânca dispăruse şi ne-am 
continuat drumul. 

— Suntem în mijlocul lacului, i-am spus Catherinei. 

— Nu trebuia să vedem Pallanza? 

— Am trecut de Pallanza. 

— Cum te mai simţi, dragul meu? 

— Admirabil. 

— Aş putea vâsli şi eu puţin. 

— Nu-i nevoie, mă simt foarte bine. 

— Biata Ferguson, spuse Catherine. O să vină dimineaţa la 
hotel şi o să afle că am plecat. 

— De asta nu mă sinchisesc chiar atâta. Ce mă interesează 
e să ajungem în partea elveţiană a lacului înainte de a se 
lumina şi de a ne vedea poliţia vamală. 

— Mai e mult până acolo? 

— De aici sunt cam vreo treizeci de kilometri. 

Am vâslit toată noaptea. Până la urmă mă dureau mâinile 
într-atâta încât abia puteam ţine lopeţile. De câteva ori a 
fost cât pe-aci să ne izbim de mal. Mă ţineam aproape de 
țărm fiindcă îmi era teamă că în larg o să ne rătăcim şi o să 
întârziem. Câteodată ne apropiam atât de mult încât se 
vedeau pilcurile de copaci, şoseaua de pe ţărmul lacului şi, 
dincolo de şosea, munţii. Ploaia se oprise şi vântul mâna 
norii, aşa că, în sfârşit, se arăta luna. Uitându-mă înapoi, am 
reuşit să disting lungul şi întunecatul promontoriu al 
Castagnolei şi lacul înspumat, iar departe, deasupra 
munţilor înalţi, acoperiţi cu zăpadă, luna. După aceea norii 
acoperiră din nou luna şi munţii şi lacul dispărură dar era 


mai multă lumină ca înainte şi se vedea ţărmul. Îl vedeam 
prea bine, aşa că am tras din nou spre larg, ca barca să nu 
poată fi observată dac-ar fi fost cumva agenţi vamali pe 
drumul spre Pallanza. Când luna s-a arătat iar, am văzut 
vilele albe de pe țărm şi de pe coastele munţilor şi panglica 
albă a drumului printre copaci. Vâsleam întruna. 

Lacul se lărgea şi pe celălalt mal, la poalele munţilor, am 
zărit nişte lumini care puteau fi Luino. Am observat o 
despicătură ca o pană în munte şi m-am gândit că trebuie 
să fie Luino. Dacă era Luino, atunci merseserăm bine. Am 
tras lopeţile în barcă şi m-am lăsat pe speteaza banchetei. 
Eram istovit de atâta vâslit. Braţele, umerii şi spatele mă 
dureau, iar palmele mi se umflaseră. 

— Am putea deschide umbrela, spuse Catherine. Vântul 
ăsta ne-ar împinge de la spate. 

— Poţi ţine cârma? 

— Cred că da. 

— Atunci ia lopata asta şi ţine-o sub braţ, strâns lipită de 
marginea bărcii, şi cârmeşte cu ea iar eu o să ţin umbrela 
deschisă. 

M-am dus la pupa şi i-am arătat cum să ţină lopata. Am 
luat umbrela aceea enormă, pe care mi-o dăduse portarul şi 
am deschis-o, stând cu faţa la prova. Umbrela se deschise 
pocnind. O ţineam cu amândouă mâinile, şezând pe băţul ei, 
al cărui mâner îl prinsesem de banchetă. Vântul umflă 
umbrela şi am simţit că barca o porneşte deodată înainte, în 
timp ce eu, cu amândouă mâinile, ţineam de mâner cât 
puteam de strâns. Vântul sufla cu putere. Barca înainta 
rapid. 

— Merge bine, spuse Catherine. 

Nu vedeam decât balenele umbrelei. Se umflase şi trăgea; 
aproape că mă trăgea şi pe mine. Proptindu-mă pe picioare, 
mă sileam s-o ţin cât mai bine, când deodată umbrela se 
întoarse şi se desfăcu. O balenă mă plesni peste frunte. Am 
încercat să prind vârful care se încovoia în vânt, dar 
umbrela se întorsese pe dos şi m-am pomenit călărind pe 


băţul unei umbrele sfâşiate, de unde cu o clipă înainte 
stăpâneam zvâcnirile unei pânze umflate de vânt. Dădui la o 
parte mânerul de pe banchetă, aruncai umbrela la pupa şi 
mă întorsei spre Catherine ca să-mi dea lopata. Râdea. Îmi 
luă mâna şi râse mai departe. 

— Ce-i cu tine? Am întrebat-o şi i-am luat lopata din mână. 

— Erai atât de caraghios ţinând umbrela aia spartă. 

— Cred şi eu. 

— Nu fi supărat, dragul meu. Era nespus de comic. Păreai 
a avea douăzeci de picioare în lăţime şi strângeai umbrela 
cu atâta afecţiune. Catherine se îneca de râs. 

— Să-ncep să vâslesc iar. 

— Odihneşte-te puţin şi bea ceva. E o noapte frumoasă şi 
am mers bine. 

— Trebuie să ţin barca cu prova pe val. 

— Atunci să-ţi dau să bei. Şi după aceea, dragul meu, ai să 
te odihneşti puţin. 

Am ridicat lopeţile în aer şi vântul ne împingea. Catherine 
a deschis valiza şi mi-a întins sticla de coniac. Am destupat- 
o cu briceagul şi am tras o duşcă zdravănă. Coniacul 
aluneca pe gât şi era cald, iar fierbinţeala îmi cuprinse tot 
trupul şi-mi era cald şi bine. E bun coniacul ăsta, zisei. Luna 
se ascunsese iar sub nori, dar se vedea ţărmul. Mi se părea 
că zăresc o limbă de pământ care înainta mult în largul 
lacului. 

— Nu ţi-e rece, Cat? 

— Deloc. Am amorţit numai. 

— Scoate apa din barcă ca să ai unde să-ţi întinzi 
picioarele. 

Am continuat să vâslesc, ascultând cum scârţâie furcheţii, 
cum se scufundă şi cum zgârie lemnul de sub prova găleata 
cu care Catherine scotea apa din barcă. 

— Vrei să-mi dai şi mie găleata? Am întrebat-o. Aş vrea să 
beau puţină apă. 

— E groaznic de murdară 

— Nu-i nimic, o spăl eu. 


Am auzit-o pe Catherine cum spală găleata peste bord. 
Apoi mi-o dădu, plină cu apă. După coniacul acela îmi era 
sete şi apa era rece ca gheaţa, atât de rece, că m-au durut 
dinţii. Mă uitam spre țărm. Ne apropiaserăm de limba 
aceea lungă de pământ Pe malul golfului din faţa noastră se 
zăreau lumini. 

— Îţi mulţumesc, i-am spus şi i-am dat înapoi găleata de 
tinichea 

— Cu plăcere, zise Catherine. Dacă doriţi, vă mai pot oferi, 
că e berechet. 

— Nu vrei să mănânci ceva? 

— Nu. O să mi se facă foame în curând. Să păstrăm 
mâncarea până atunci 

— Bine. 

Ceea ce mi se păruse o limbă de pământ se dovedia fiun 
promontoriu lung şi înalt. Am cârmit cât mai spre larg, ca 
să-l ocolesc. Lacul era aici mult mai îngust. Luna se ivise din 
nou şi guardia di jinanza ar fi putut observa barca noastră, 
ca o pată întunecată pe apă, dacă ar fi stat de veghe acolo. 

— Cum te simţi, Cat? 

— Foarte bine. Unde suntem? 

— Nu cred s-avem mai mult de vreo opt mile. 

— Mai ai mult de vâslit, sărmanul şi dragul meu. Nu eşti 
mort de obosit? 

— Nu. Merge. Mi s-au umflat numai mâinile. Ne-am 
continuat drumul. Pe malul drept se zări o despicătură între 
munţi, un loc drept care cobora înspre țărm şi care mi se 
păru a fi Cannobio. M-am îndepărtat mult de mal deoarece 
abia de acum înainte primejdia de a fi observați de vreun 
guardia devenea foarte amenințătoare. Puțin mai departe, 
pe celălalt țărm, se înălța un munte înalt, cu vârful ca o 
cupolă. Obosisem. Distanţa pe care o parcursesem nu era 
mare, dar fiind neantrenat, mi se păruse nesfârşită. Ştiam 
că trebuie să trec de muntele acesta şi să mai merg încă cel 
puţin cinci mile înainte de a intra în apele elveţiene. Luna 
sta să apună iar cerul se acoperi cu nori şi se făcu din nou 


foarte întuneric. Eram în largul lacului şi vâsleam şi din 
când în când mă odihneam, ţinând lopeţile în aer, ca vântul 
să bată în palete. 

— Lasă-mă să vâslesc şi eu, spuse Catherine. 

— Cred că n-ai voie să vâsleşti. 

— Prostii. O să-mi facă bine. O să mă dezmorţesc puţin. 

— Nu cred că-i bine, Cat. 

— Vorbeşti prostii. Vâslitul moderat e foarte bun pentru 
femeile însărcinate. 

— Bine. Vâsleşte şi tu puţin, dar încetişor. Întâi să vin eu la 
pupa şi după aceea îmi iei locul. Ţine-te de marginea bărcii 
când te mişti. 

Stăteam la pupa, cu pardesiul cu gulerul ridicat, şi mă 
uitam la Catherine cum vâsleşte. Vâslea foarte bine, dar 
lopeţile erau prea lungi şi o încurcau Am deschis valiza şi 
am mâncat două sandvişuri şi am tras o duşcă de coniac. Pe 
loc situaţia mi se păru mult mai bună, aşa că am maitras o 
duşcă. 

— Să-mi spui când ai obosit, i-am zis. Şi după aceea, ai 
grijă să nu te loveşti cu lopata în burtă. 

— Dacă s-ar întâmpla, spuse Catherine, trăgând la lopeţi, 
viaţa ar fi mult mai simplă. 

Am băut încă o înghiţitură de coniac. 

— Cum merge? 

— Bine. 

— Când nu mai vrei să vâsleşti, să-mi spui. 

— Am să-ţi spun! Am tras o duşcă de coniac şi, ţinându-mă 
cu mâinile de copastie, m-am îndreptat spre Cat. 

— Nu vreau. Merge minunat. 

— Du-te înapoi la pupa M-am odihnit în lege. 

Un timp, datorită coniacului, am vâslit uşor şi fără 
întrerupere. După aceea, însă, am început să scap lopeţile 
din mână şi apoi abia să mai ating apa cu ele. Un uşor gust 
de fiere îmi amări gura fiindcă vâslisem prea tare după ce 
băusem coniacul. 

— Dă-mi te rog, să beau puţină apă. 


— Nimic mai uşor, spuse Catherine. 

Înainte de revărsatul zorilor începu să bureze. Vântul se 
potolise sau ne aflam poate la adăpostul munţilor care 
străjuiau intrândul pe care-l făcea aici lacul. Când am văzut 
că se face ziuă, m-am apucat să vâslesc din răsputeri. Nu 
ştiam unde suntem şi voiam să ajung în partea elveţiană a 
lacului. Când a început a se lumina, ne aflam foarte aproape 
de mal Se distingeau bine malul stâncos şi copacii. 

— Ce-i asta? Întrebă Catherine. 

M-am oprit, aplecat peste lopeţi, şi-am ascultat. În larg se 
auzea păcănitul unei bărci cu motor. Am tras lângă țărm şi 
am stat acolo nemişcaţi. Păcănitul se apropia, şi imediat 
după aceea trecu pe lângă noi, prin ploaie, o barcă cu 
motor La pupa stăteau patru guardia di finanza, cu pălăriile 
alpini trase peste urechi cu gulerele pelerinelor ridicate şi 
cu carabinele pe umăr. La ora aceea atât de matinală aveau 
aerul că sunt pe jumătate adormiţi. Se vedeau cocardele 
galbene de pe pălăriile lor şi petliţele galbene de pe 
gulerele pelerinelor. Motorul continuă să păcănească până 
ce barca se pierdu în depărtare. 

Am pornit din nou spre larg. Acum, că eram atât de 
aproape de frontieră, nu voiam să risc să fiu somat de vreo 
santinelă de pe şosea. M-am îndepărtat atât cât să pot 
vedea totuşi ţărmul şi am vâslit vreo trei sferturi de ceas în 
ploaie. Am mai auzit o dată zgomotul unei bărci cu motor şi 
am stat pe loc până ce zgomotul s-a pierdut departe pe lac. 

— Cred că suntem în Elveţia, Cat. 

— Eşti sigur? 

— N-avem cum şti până ce n-o să dăm cu ochii de armata 
elveţiană. 

— Sau de marina elveţiană. 

— Pentru noi, marina elveţiană nu-i o glumă. Barca asta cu 
motor pe care am auzit-o acum în urmă aparţine probabil 
marinei elveţiene. 

— Dacă suntem în Elveţia, atunci cel puţin să mâncăm ca 
lumea. În Elveţia, cornurile, untul şi gemul sunt grozave. 


Se făcuse ziuă de-a binelea şi cădea o ploaie măruntă. 
Vântul bătea încă dinspre țărm şi se vedeau crestele 
înspumate ale valurilor îndepărtându-se de noi şi alergând 
spre larg. Eram sigur că suntem în Elveţia. Pe după copacii 
de pe mal se zăreau multe case şi ceva mal în fund se vedea 
un sat cu case de piatră, câteva zile cocoţate pe dealuri şi o 
biserică. M-am uitat după grăniceri pe şoseaua de pe malul 
lacului, dar n-am văzut niciunul. În locul în care 
ajunseserăm acum, şoseaua se apropia foarte mult de 
marginea lacului şi zării un soldat ieşind dintr-o cafenea. 
Purta o uniformă verde-cenuşie şi o cască cum aveau 
nemţii. Faţa lui respira sănătate şi avea o mustață tunsă ca 
o perie. 

— Fă-i semn, i-am spus Catherinei. 

Ea îi făcut semn cu mâna şi soldatul zâmbi încurcat şi-i 
răspunse. Am început să vâslesc mai încet. Acum treceam 
prin faţa satului. 

— Trebuie să fi depăşit de mult frontiera, am zis. 

— Mai bine să fim siguri, dragul meu. N-are rost să ne 
trimită înapoi dincolo de frontieră. 

— Frontiera a rămas de mult în urmă. Cred că aici e 
punctul vamal. Sunt sigur că suntem la Brissago. 

— Oare n-o să dăm aici peste italieni? La punctele vamale 
sunt întotdeauna prezente ambele părţi. 

— Nu în timp de război. Nu cred că-i lasă pe italieni să 
treacă frontiera. 

Orăşelul era drăguţ. La chei erau legate multe bărci 
pescăreşti şi se vedeau plase întinse la uscat. Cădea o 
ploaie măruntă de noiembrie, dar totul arăta vesel şi curat 
chiar şi în ploaie. 

— Vrei să debarcăm ca să luăm micul dejun? 

— Bineînţeles. 

Am tras mai tare cu stingă şi m-am apropiat de mal. După 
aceea, când am ajuns lângă chei, am lipit barca de țărm, ca 
să putem cobori. Am tras lopeţile şi le-am pus în barcă, am 


apucat un inel de fier, am sărit pe piatra udă şi am fost în 
Elveţia Am legat barca şi i-am întins mâna Catherinei 

— Hai, Cat! E o senzaţie grozavă. 

— Ce tăcem cu valizele? 

— Lasă-le în barcă. 

Catherine sări pe chei şi acum eram amândoi. În Elveţia 

— Ce ţară frumoasă, spuse ea. 

— Nu e grozavă? 

— Hai să mergem undeva să luăm micul dejun. 

— Nu-i grozav pe-aici? E o plăcere până şi să calci pe 
pământul ăsta. 

— Sunt atât de amorţită. Încât nici nu-l simt. Dar se vede 
că-s nişte locuri extraordinare îţi dai seama, dragul meu, că 
suntem aici şi c-am scăpat din locul ăla blestemat? 

— Îmi dau. Chiar îmi dau seama. Până acuma nu mi-am dat 
seama de nimic. 

— Uită-te la casele acelea Spune-mi, nu-ţi place piaţeta 
aia? Uite, aici am putea mânca. 

— Şi ploaia asta nu-i grozavă? În Italia nu arăta niciodată 
aşa. E o ploaie veselă. 

— Şi am ajuns în Elveţia, dragul meu. Îţi dai seama c-am 
ajuns? 

Am intrat într-un cafe şi ne-am aşezat la o masă de lemn 
foarte curată. Eram teribil de bucuroşi. O femeie cu faţa 
radioasă, deschisă, încinsă cu un şorţ veni să ne întrebe ce 
dorim. 

— Cornuri, gem şi cafea, spuse Catherine. 

— Regret, dar de când e război n-avem cornuri. 

— Atunci, daţi-ne pâine. 

— Vă pot face pâine prăjită. 

— Perfect. 

— Aş vrea şi nişte ochiuri. 

— Câte ouă doreşte domnul? 

— Trei. 

— la patru, dragul meu. 

— Atunci patru. 


Femeia plecă. O sărutai pe Catherine şi o ţinui strâns de 
mână. Ne-am uitat unul la celălalt şi apoi am privit în jurul 
nostru. 

— Nu-i încântător, dragul meu? 

— E minunat. 

— Nu-i nimic că nu-s cornuri, spuse Catherine. Am visat 
cornuri toată noaptea. Dar nu-i nimic. Nu-mi pare rău 
deloc. 

— Cred că foarte curând or să ne aresteze. 

— Nu-i nimic, dragul meu. Mai întâi să luăm micul dejun. 
Dacă vom fi arestaţi după aceea, n-o să ne pese. Şi afara de 
asta, nu ne pot face nimic. Suntem cetăţeni englezi şi 
americani, cu acte în regulă. 

— Ai paşaport, nu? 

— Fireşte. Dar să nu mai vorbim de asta. Să fim fericiţi. 

— N-aş putea fi mai fericit ca acum. 

O pisică grasă şi cenuşie, cu coada ridicată în aer ca un 
panaş, se apropie de masa noastră şi se frecă de piciorul 
meu torcând. M-am aplecat s-o mângâi. Catherine îmi 
zâmbea fericită. 

— lată şi cafeaua, spuse ea. 

Am fost arestaţi după micul dejun. După ce ne-am plimbat 
prin sat, ne-am dus spre chei, să ne luăm valizele. Un soldat 
stătea de pază lângă barcă. 

— E barca dumneavoastră? 

— Da. 

— De unde veniţi? 

— Din josul lacului. 

— Atunci trebuie să vă rog să mă urmaţi. 

— Şi bagajele ce facem? 

— Puteţi să le luaţi. 

Am luat valizei şi, urmaţi de soldat, am pornit împreună cu 
Catherine către vechea clădire a vămii. Acolo, un 
locotenent, foarte slab şi foarte marţial, ne întrebă: 

— De ce naţionalitate sunteţi? 

— Americană şi engleză. 


— Daţi, vă rog, paşapoartele dumneavoastră. 

I-l dădui pe al meu, iar Catherine îl scoase pe al ei din 
poşetă. 

Le cercetă cu atenţie vreme îndelungată. 

— De ce aţi intrat în Elveţia în felul acesta, cu barca? 

— Eu sunt sportiv, i-am răspuns. Canotajul e sportul meu 
preferat. Vâslesc întotdeauna când am prilejul. 

— De ce aţi venit aici? 

— Să facem sporturi de iarnă. Suntem turişti şi vrem să 
facem sporturi de iarnă. 

— Aici nu se pot face sporturi de iarnă. 

— Ştim. Vrem să ne ducem undeva unde se pot face 
sporturi de iarnă. 

— Ce-aţi făcut în Italia? 

— Am studiat arhitectura. Verişoara mea a studiat artele. 

— De ce-aţi plecat? 

— Vrem să facem sporturi de iarnă. Din cauza războiului 
n-ai cum să mai studiezi arhitectura. 

— Vă rog să aşteptaţi puţin, spuse locotenentul. 

Dispăru cu paşapoartele noastre în interiorul clădirii. 

— Ai fost grozav, dragul meu. Ţine-o tot aşa. Vrei să faci 
sporturi de iarnă. 

— Rubens, spuse Catherine. 

— Mare şi gras, zisei eu. 

— Tizian, continuă Catherine. 

— Cu părul roşu, roşu-tizian, i-am explicat. Dar de 
Mantegna111 ai auzit? 

— Nu mă încurca, spuse Catherine. Totuşi îl ştiu, are un 
stil foarte auster. 

— Foarte auster, am confirmat. Şi cu multe găuri de cuie. 

— Vezi ce nevastă grozavă ai să ai? Zise Catherine. O să 
discut despre artă cu clienţii tăi. 

— lată-l că vine. 

Locotenentul cel slab veni spre noi cu paşapoartele în 
mână. 


— Trebuie să vă trimit la Locarno1 12, spuse el. Puteţi lua o 
trăsură şi-o să trimit un soldat cu dumneavoastră. 

— Foarte bine, zisei. Şi ce facem cu barca? 

— Barca e confiscată. Ce aveţi în valize? 

Cercetă cele două valize şi reţinu sticla de coniac. 

— Nu vreţi să bem un pahar? Îl întrebai. 

— Nu, mulţumesc. Se îndreptă de şale. Câţi bani aveţi la 
dumneavoastră? 

— Două mii cinci sute de lire. 

Fu impresionat în mod plăcut. 

— Şi câţi bani are verişoara dumneavoastră? 

Catherine avea ceva mai mult de o mie două sute de lire. 
Locotenentul se arătă satisfăcut. Atitudinea lui faţă de noi fu 
mai puţin distantă. 

— Dacă vreţi să faceţi sporturi de iarnă, ne spuse el, 
duceţi-vă la Wengen113. Tatăl meu are în Wengen un hotel 
foarte frumos. E deschis tot anul. 

— Asta-i minunat, zisei. N-aţi vrea să-mi spuneţi numele 
hotelului? 

— O să vi-l scriu pe o carte de vizită. Îmi întinse cartea de 
vizită cu multă politeţe. Soldatul vă va conduce până la 
Locarno. Paşapoartele dumneavoastră i le dau lui. Îmi pare 
rău, dar aşa e regula. Sper că veţi obţine la Locarno, fie 
viza, fie un permis de şedere din partea poliţiei. 

Înmână cele două paşapoarte soldatului. Luând valizele, 
am pornit prin sat, să găsim o trăsură. 

— Hei, strigă locotenentul după soldat şi-i spuse ceva într- 
un dialect german. Soldatul îşi puse puşca pe umăr şiluă el 
valizele. 

— Ce ţară grozavă, spuse Catherine. 

— Şi cu obiceiuri atât de practice. 

— Vă mulţumesc foarte mult, i-am spus locotenentului. 

Ne făcu semn cu mâna. 

— Service114, spuse el. 

Şi, urmându-l pe soldatul pus să ne păzească, am pornit 
prin sat. 


Am plecat la Locarno cu trăsura, soldatul stând pe capră, 
lângă birjar. La Locarno, lucrurile merseră cât se poate de 
bine. Ne-au luat interogatoriul, dar într-un mod foarte 
politicos, pentru că aveam paşapoarte şi bani. Sunt convins 
că n-au crezut un cuvânt din povestea pe care le-am spus-o 
şi mă gândeam şi eu că e o invenţie stupidă, dar totul se 
petrecea ca la tribunal. Nu era nevoie de argumente 
valabile, ci de o chichiţă de care să te agăţi fără prea multe 
explicaţii. Şi posedam şi paşapoarte şi aveam să ne cheltuim 
banii acolo. Aşa că ne-au acordat vize provizorii. Vizele 
acesta pot fi retrase oricând, şi, oriunde ne duceam, trebuia 
să ne prezentăm la poliţie. Puteam să mergem oriunde am 
fi vrut? Da. Dar unde voiam să mergem? 

— Unde vrei să mergem, Cat? 

— La Montreux115. 

— E un oraş foarte drăguţ, spuse funcţionarul. Cred c-o să 
vă placă acolo. 

— Şi aici, la Locarno, e foarte plăcut, spuse al doilea 
funcţionar. Sunt sigur că aici, la Locarno, o să vă placă 
foarte mult. Locarno e un oraş foarte atrăgător. 

— Ne-ar plăcea să ne ducem undeva unde se fac sporturi 
de iarnă. 

— La Montreux nu se fac sporturi de iarnă. 

— Ba să ne fie cu iertare, spuse celălalt funcţionar. Eu sunt 
din Montreux. Pe linia Montreux-Oberland Bernois116 se 
fac cu siguranţă sporturi de iarnă. Acest lucru nu poate fi 
tăgăduit. 

— Nu tăgăduiesc acest lucru. Pur şi simplu am spus că la 
Montreux nu se fac sporturi de iarnă. 

— Mă îndoiesc spuse cel de-al doilea funcţionar. Mă 
îndoiesc că această afirmaţie e adevărată! 

— Şi eu menţin această afirmaţie! 

— Şi eu mă îndoiesc că e adevărată! Eu însumi m-am dat 
în luge117 pe străzile din Montreux. Şi nu o singură dată, ci 
de multe ori. A te da în luge înseamnă, fără îndoială, a 
practica un sport de iarnă! 


Al doilea funcţionar se întoarse către mine: 

— Avă da în luge înseamnă pentru dumneavoastră a face 
sporturi de iarnă? Vă spun că vă veţi simţi foarte bine aici. 
În Locarno. Clima e sănătoasă şi împrejurimile sunt foarte 
atrăgătoare. O să vă placă foarte mult. 

— Domnul şi-a exprimat dorinţa de a se duce la Montreux. 

— Ce-i aia a te da în luge? Am întrebat. 

— Vezi, nici n-a auzit de luge până acum. 

Pentru al doilea funcţionar faptul acesta însemna foarte 
mult. De aceea era încântat. 

— A te da în luge, spuse primul funcţionar, e ca şi cum te- 
ai da cu toboggan118-ul. 

— Îmi daţi voie? Clătină din cap cel de-al doilea funcţionar. 
Iar trebuie să fiu de altă părere. Toboggan-ul se deosebeşte 
radical de luge. 'Toboggan-ul e fabricat în Canada din şipci 
plate. Luge e o sanie obişnuită, cu tălpici. Exactitatea e un 
lucru important. 

— Şi nu ne putem da cu toboggan-ul? Am întrebat eu. 

— Desigur că vă puteţi da cu toboggan-ul, spuse primul 
funcţionar. Puteţi să vă daţi foarte bine cu toboggan-ul. La 
Montreux se vând toboggan-e canadiene excelente. La 
„Ochs Brothers” se vând toboggan-e din import. 

Cel de-al doilea funcţionar reveni: 

— Ca să te poţi da cu toboggan-ul, spuse el, ai nevoie de 
pieste specială. Nu te poţi da cu toboggan-ul pe străzile din 
Montreux. Unde aţi tras? 

— Nicăieri, i-am răspuns. Abia am venit cu trăsura de la 
Brissago. Trăsura e afară. 

— Nu veţi greşi deloc dacă vă veţi duce la Montreux, spuse 
primul funcţionar. Clima e foarte bună şi plăcută. Şi 
distanţa de localităţile unde se fac sporturi de iarnă nu e 
deloc mare. 

— Dacă vreţi cu adevărat să faceţi sporturi de iarnă, spuse 
cel de-al doilea funcţionar, duceţi-vă în Engadina119 sau la 
Murren. Trebuie să protestez împotriva faptului că sunteţi 


sfătuit să vă duceţi la Montreux ca să faceţi sporturi de 
iarnă. 

— La Les Avants, lângă Montreux, se poate face orice fel 
de sport de iarnă. 

Şi partizanul oraşului Montreux îşi fulgeră colegul cu 
privirea. 

— Domnilor, le-am spus, îmi pare rău, dar trebuie să plec. 
Verişoara mea e foarte obosită O să ne ducem în mod 
provizoriu la Montreux. 

— Vă felicit, îmi scutură mâna primul funcţionar. 

— Cred că veţi regreta că plecaţi din Locarno, spuse cel 
de-al doilea funcţionar. În orice caz, trebuie să vă prezentaţi 
la poliţia din Montreux. 

— Nu veţi avea nici o neplăcere cu poliţia, mă asigură 
primul funcţionar. Veţi vedea că toţi locuitorii oralului sunt 
extrem de politicoşi şi de prietenoşi. 

— Vă mulţumesc amândurora, le-am spus. Sfaturile 
dumneavoastră mi-au fost deosebit de preţioase. 

— La revedere, le spuse Catherine. Vă mulţumesc foarte 
mult. 

Ne însoţiră până la uşă şi se înclinară, partizanul oraşului 
Locarno ceva mai rece. Am coborât treptele şi ne-am urcat 
în trăsură. 

— Doamne-Dumnezeule, oftă Catherine. N-am putut pleca 
mai repede? 

Am spus birjarului numele unui hotel pe care mi-l 
recomandase unul dintre funcţionari. Birjarul trase de 
hăţuri, să pornească. 

— Ai uitat armata, mă făcu atent Catherine. Soldatul 
stătea lângă trăsură. l-am dat o bancnotă de zece lire. 

— N-am încă bani elveţieni, i-am spus. 

Soldatul îmi mulţumi, salută şi plecă. Trăsura porni şi 
plecarăm spre hotel. 

— Ce ţi-a venit să alegi Montreux? Am întrebat-o pe 
Catherine. Chiar vrei să te duci acolo? 


— Era primul oraş care mi-a venit în minte, spuse ea. Nu-i 
un oraş urât. O să găsim noi un loc acolo în munţi. 

— Ţi-e somn? 

— Acum da. 

— O să dormim acolo. Biată Cat, ai avut o noapte lungă şi 
grea. 

— Ba a fost foarte amuzant, spuse Catherine. În special 
atunci când ai navigat cu umbrela în mână. 

— Îţi vine să crezi că suntem în Elveţia? 

— Nu. Mi-e teamă c-am să mă trezesc şi am să văd că nu-i 
adevărat. 

— Şi mie. 

— E adevărat, dragul meu, nu-i aşa? Nu-i aşa că nu sunt la 
Milano şi că nu merg la stazione120, să te conduc? 

— Nădăjduiesc că nu. 

— Nu vorbi aşa. Mă înspăimânţi. Poate că tocmai acolo ne 
ducem acuma. 

— Sunt atât de năuc încât nici nu ştiu unde mergem. 

— Dă-mi mâinile să văd cum arată. 

I le arătai. Amândouă erau numai băşici. 

— În coastă n-am nici o rană, i-am spus. 

— Nu huli. 

Mă simţeam foarte obosit şi ameţit. Bucuria pierise. 
Trăsura îşi urma drumul pe stradă. 

— Bietele mâini, zise Catherine. 

— Nu le atinge. Pe dumnezeul meu că nu ştiu unde 
suntem. Birjar, unde ne duci? 

Birjarul opri. 

— La hotel „Metropole”. Nu vreţi să vă duceţi acolo? 

— Ba da. E-n regulă, Cat. 

— Da, e-n regulă, dragul meu. Nu te pierde cu firea. Osă 
dormim bine, şi mâine n-ai să mai fii năuc. 

— Da, da, chiar sunt năuc. Ca-ntr-o operă comică. Poate că 
sunt şi flămând. 

— Eşti numai obosit, dragul meu. O să-ţi treacă. Trăsura 
trase în faţa hotelului. Cineva ieşi să ne ia valizele. 


— Mă simt foarte bine. 

Eram pe trotuarul din faţa hotelului. 

— Ştiam că o să te simţi foarte bine. Eşti numai obosit. Eşti 
de foarte multă vreme în picioare. 

— În orice caz, acum suntem aici 

— Da, suntem, într-adevăr, aici. 

Intrarăm în hotel după băiatul care ne ducea valizele. 

CARTEA A CINCEA. 

CAPITOLUL XXXVIII. 

ÎN TOAMNA ACEEA n-a nins decât foarte târziu. Locuiam 
într-un chalet121 din bârne, aflat într-o pădure de pini de 
pe coasta unui munte şi noaptea totul îngheţa, încât 
dimineaţa cele două căni cu apă de pe bufet aveau o 
pojghiţă de gheaţă pe deasupra. Dimineaţa, devreme, Mrs. 
Guttingen intra în cameră ca să închidă ferestrele şi făcea 
focul în soba cea mare de faianţă. Surcelele de brad 
pârâiau şi scoteau scântei şi focul începea să duduie în 
sobă. A doua oară, Mrs. Guttingen venea cu nişte butuci 
groşi de lemn pentru foc şi o cană cu apă fierbinte. Când se 
făcea cald în cameră, ne aducea micul dejun. Stând în pat şi 
mâncând, vedeam lacul şi munţii de dincolo de lac, de pe 
malul francez. Vârfurile munţilor erau acoperite cu zăpada 
şi apa lacului era albastră-cenuşie, ca oţelul. 

Pe lângă chalet trecea un drum care ducea spre munţi, în 
sus. Făgaşurile şi şanţurile făcute de roţi pe drum îngheţau 
şi se întăreau bocnă. Drumul urca printre copaci, ocolind 
muntele, şi se îndrepta spre locul unde se zăreau nişte 
luminişuri. În aceste luminişuri erau şuri şi colibe cocoţate 
în marginea pădurii de deasupra văii. Valea era adâncă şi 
pe firul ei curgea un râu care cobora spre lac. Când sufla 
vântul deasupra văii, se auzea râul gâlgâind printre stânci. 

Câteodată lăsam drumul şi o porneam pe o cărare în 
adâncul pădurii de brad. Era plăcut să umbli prin pădure, 
pământul era moale, îngheţul nu-l întărise aşa cum întărise 
drumul. Dar nouă nu ne păsa că drumul era lunecos, 
deoarece aveam bocanci cu ţinte şi ţintele se înfigeau în 


hârtoapele îngheţate ale drumului şi era plăcut şi înviorător 
să mergi pe drum cu bocancii cu ţinte. Şi mersul prin 
pădure era o plăcere. 

În faţa căsuţei noastre muntele se povârnea înspre câmpia 
puţină de pe malul lacului şi, stând la soare în cerdac, 
priveam cum şerpuieşte drumul în jos, viile de pe terasele 
de la poalele munţilor, cu butucii îngropaţi pentru iarnă şi 
ogoarele despărțite de ziduri de piatră, iar sub vii, casele 
oraşului aflat pe fâşia de şes de pe marginea lacului. Pe lac 
era o insuliţă cu doi copaci care arătau ca velele unui vas de 
pescuit. De cealaltă parte a lacului erau munţi înalţi şi 
abrupți, şi în vale, la capătul lacului, se întindea câmpia 
Ronului, mărginită de lanţuri de munţi; iar în sus, unde 
munţii închideau valea, se ridica masivul Dent-du-Midi122. 
Un munte înalt, acoperit de zăpadă, care domina întreaga 
vale, dar fiind foarte departe nu-şi arunca umbra peste ea. 

Când soarele era puternic, luam prânzul în cerdac, dar în 
restul timpului mâncăm sus, la etaj, într-o cămăruţă cu 
pereţi din bârne şi o sobă mare într-un colţ. Ne 
cumpăraserăm cărţi şi reviste şi un exemplar din Hoyle123 
şi învăţaserăm o mulţime de jocuri de cărţi care se puteau 
juca în doi. Cămăruţa cu sobă era camera noastră de toate 
zilele. În cameră erau două fotolii confortabile şi o măsuţă 
pentru cărţi sau reviste, iar după ce se făcea curat, jucam 
cărţi pe masa pe care mâncăm. MR. Şi Mrs. Guttingen 
locuiau în camerele de jos şi-i auzeam uneori stând de 
vorbă seara fericiţi şi ei că sunt împreună. El fusese maâtre 
d'hotel şi ea, cameristă la acelaşi hotel şi-şi economisiseră 
banii ca să-şi poată cumpăra această căsuţă. Aveau un fiu 
care învăţa să devină şi el maâtre d'hâtel. Era la un hotel 
din Zurich. Jos era un salon unde vindeau bere şi vin şi 
câteodată, seara, auzeam căruțele care se opreau pe drum 
şi oameni care urcau cele câteva trepte ca să intre în local 
să bea un pahar de vin. 

În coridorul din faţa camerei de toate zilele era o ladă cu 
lemne şi luam lemne de-acolo ca să ţin focul aprins. Dar 


seara nu stăteam prea târziu. Ne culcam, pe întuneric, în 
dormitorul spaţios şi, dezbrăcat, deschideam ferestrele şi 
mă uitam afară în noapte la stelele reci şi la brazii de sub 
fereastră, apoi mă băgăm repede, repede în pat. Era plăcut 
în pat - aerul acela rece şi curat şi noaptea de dincolo de 
fereastră. Dormeam bine şi dacă se întâmpla să mă trezesc 
noaptea ştiam de ce, aşa că trăgeam binişor plapuma de 
puf, peste Catherine, şi după aceea adormeam din nou, la 
căldură şi sub plapuma uşoară. Războiul părea a fi tot atât 
de depărtat ca şi meciurile de football ale cine ştie cărui 
colegiu. Dar aflasem din ziare că luptele continuau în munţi 
deoarece nu ninsese încă. 

Coboram câteodată la Montreux. Exista o cărare care 
cobora pe munte în jos, dar era prea abruptă, aşa că 
mergeam de obicei printre păşuni, pe drumul întărit de ger, 
şi după aceea treceam printre zidurile de piatră ale viilor şi 
printre casele din satele înşirate de-a lungul drumului. Erau 
trei sate: Cernex, Fontanivent, numele celui de-al treilea 
nu-l mai ţin minte. Ne continuam drumul trecând pe lângă 
clădirea pătrată a unui vechi castel cu ziduri de piatră, 
înălţat pe o măgură aflată în coasta muntelui, pe care se 
aflau viile cultivate în terasă, cu butucii uscați şi cafenii 
legaţi de araci. Pământul aştepta zăpada şi jos luceau apele 
lacului cenuşii, ca oţelul. După castel, drumul cobora în 
pantă dulce, şi apoi cotea la dreapta şi pătrundea în 
Montreux, dând într-o stradă înclinată, pavată cu pietre de 
râu. 

Nu cunoşteam pe nimeni în Montreux. Ne plimbam pe 
malul lacului şi ne uitam la lebede şi la pescăruşi şi lă 
chirighiţe, care, de îndată ce te apropiai mai mult, se 
înălţau şi se uita în jos spre apă, ţipând. Departe, pe lac, 
cârduri de cufundări mici şi negricioşi pluteau pe apă, 
lăsând dâre în urma lor. Ne plimbam apoi pe strada 
principală din oraş şi ne uitam la vitrine. Multe dintre 
hotelurile cele mari erau închise, dar cele mai multe 
magazine erau deschise şi oamenii ne întâmpinau cu 


bucurie. Exista un frumos salon de coafura, unde Catherine 
se ducea să-şi aranjeze părul. Femeia care-l conducea era o 
fiinţă foarte veselă şi era singurul om pe care-l cunoşteam 
din Montreux. Cât stătea Catherine la coafor, intram într-o 
berărie, unde beam bere brună de Munchen şi citeam 
ziarele. Citeam Corriere della Sera şi toate ziarele 
englezeşti şi americane sosite de la Paris. Anunţurile şi 
reclamele erau interzise, probabil pentru a împiedica 
posibile comunicări pe această cale cu inamicul. Lectura 
ziarelor nu era deloc plăcută. Pretutindeni totul mergea cât 
se poate de prost. Şedeam într-un colţ, cu o cană grea de 
bere brună în faţă şi cu un pachet de pretzel124 şi mâncam 
pretzel pentru că aveau un plăcut gust sărat şi dădeau berii 
un gust mai bun şi citeam ştirile dezastruoase. Într-un rând 
am aşteptat-o pe Catherine, dar ea întârzia; atunci, am dus 
s-o caut. Ziua era rece şi întunecată şi mirosea a iarnă şi 
zidurile de piatră ale caselor aveau un aer rece. Catherine 
era încă la coafor. Femeia îi ondula părul. M-am aşezat în 
boxa aceea strimtă şi m-am uitat cum o coafează. Catherine 
îmi zâmbea şi-mi vorbea, dar glasul îmi era răguşit, 
deoarece eram emoţionat. Cleştele coafezei zăngănea 
plăcut şi o vedeam pe Catherine în trei oglinzi. În boxă era 
plăcut şi cald. După o vreme, femeia îi ridică părul 
Catherinei şi Catherine se uită în oglindă şi-şi schimbă puţin 
pieptănătura, scoțând sau punând nişte spelci, şi după 
aceea se ridică: 

— Iartă-mă, dragul meu, că am stat atât de mult. 

— Domnului i-a plăcut, nu-i aşa, monsieur? Zâmbi femeia 

— Da, i-am spus. 

Am ieşit în stradă. Era rece, mirosea a iarnă şi bătea 
vântul. 

— Oh, draga mea, tare mult te iubesc, i-am spus. 

— Nu suntem fericiţi? Mă întrebă Catherine. Uite, hai să 
mergem să bem o bere în loc de ceai. E foarte sănătos 
pentru micuța Catherine. O împiedică să crească. 

— Micuța Catherine, am zis, trântoriţa aia. 


— Până acum a fost foarte cuminte, zise Catherine. Abia o 
simt. Medicul mi-a spus că berea îmi face foarte bine şi pe 
ea o împiedică să crească. 

— Dacă o s-o împiedice destul şi dacă o să fie băiat, poate 
o să-l facem jocheu. 

— Dacă până la urmă o să vină pe lume şi copilul ăsta, va 
trebui, probabil, să ne căsătorim, spuse Catherine. 

Şedeam la o masă într-un colţ al berăriei. Afară se lăsa 
întunericul. Era încă devreme dar ziua fusese întunecată şi 
se însera repede. 

— Hai să ne căsătorim acuma, i-am propus. 

— Nu. Acuma e cam neplăcut. Prea e vizibilă sarcina. Nu 
mă pot duce să mă cunun în halul ăsta. 

— Ar fi trebuit să ne căsătorim mai demult. 

— Cred c-ar fi fost mai bine. Dar când am fi putut s-o 
facem, dragul meu? 

— Nu ştiu. 

— Eu ştiu un singur lucru: nu mă voi căsători în această 
splendidă situaţie de viitoare mamă. 

— Ba da, dragul meu. Coafeza m-a întrebat dacă e primul 
nostru copil. Am minţit-o şi i-am spus că mai avem doi băieţi 
şi două fete. 

— Şi când vrei să ne căsătorim? 

— Îndată ce voi avea din nou siluetă. Vreau să facem o 
nuntă foarte frumoasă şi fiecare să spună: „Ce pereche 
tânără şi frumoasă!” 

— Şi acum nu-ţi pare rău deloc că nu eşti măritată? 

— De ce să-mi pară rău, dragul meu? Singura dată când 
m-am simţit prost a fost atunci, la Milano, când m-am simţit 
ca o târfă, dar asta n-a ţinut decât şapte minute şi era din 
cauza mobilierului. Nu sunt eu buna ta soţie? 

— Ba eşti soţia mea adorabilă. 

— Atunci nu mai fi atât de formalist, dragul meu. O să mă 
mărit cu tine de îndată ce voi avea din nou siluetă. 

— Bine. 


— Nu crezi c-ar fi bine să mai beau o bere? Medicul 
spunea că am bazinul cam strâmt şi c-ar fi foarte bine dacă 
viitoarea Catherine n-ar fi prea mare. 

— Şi ce-a mai zis? Începusem să mă necăjesc. 

— Nimic, dragul meu. Am o tensiune excelentă. Medicul 
mi-a admirat-o. 

— Dar ce-a mai spus despre faptul că ai bazinul prea 
strâmt? 

— Nimic. Chiar nimic. A spus că n-ar trebui să schiez. 

— Asta aşa e. 

— A spus că e prea târziu să încep acum dacă n-am mai 
făcut asta niciodată. Zicea că aş putea să schiez, numai să 
nu cad. 

— E glumeţ şi drăguţ. 

— A fost într-adevăr foarte drăguţ. O să-l chemăm când o fi 
să nasc. 

— Nu l-ai întrebat dacă nu trebui să te măriţi? 

— Nu. l-am spus că suntem căsătoriţi de patru ani. Ştii, 
dragul meu că dacă mă mărit cu tine voi deveni americană, 
şi, indiferent de data la care ne căsătorim, după legea 
americană, copilul e legitim. 

— De unde-ai mai aflat şi asta? 

— La bibliotecă, din World Almanac125, cel care apare la 
New York. 

— Eşti o fată extraordinară. 

— Voi fi foarte fericită să fiu americană şi o să plecăm în 
America, nu-i aşa, dragul meu? Aş vrea să văd cascada 
Niagara. 

— Eşti o fată grozavă. 

— Mai era ceva ce-aş fi vrut să văd dar nu reuşesc să-mi 
amintesc ce. 

— Abatoarele? 

— Nu. Nu reuşesc să-mi amintesc ce. 

— Woohvorth Building? 

— Nu. 

— Grand Canyon? 


— Nu, dar aş vrea să-l văd. 

— Atunci ce? 

— Golden Gate! Asta as vrea să văd. Unde e Golden Gate? 

— La San Francisco. 

— Atunci o să mergem acolo. De altfel, aş vrea acum să 
văd San Francisco-ul. 

— Bine. Atunci o să ne ducem acolo. 

— Şi acum să ne întoarcem în munţi. Nu? Mai prindem M. 
O. B.126-ul? 

— Avem un tren la 5 şi ceva. 

— Să-l luăm pe ăsta. 

— Bine. Dar mai întâi să mai beau o bere. 

Când am ieşit pe stradă şi am pornit să urcăm scările care 
duc la gară, se făcuse foarte tare frig. Un vânt rece bătea 
dinspre valea Bonului. Vitrinele erau luminate şi am urcat 
treptele de piatră care duceau spre strada de deasupra şi, 
de acolo, alt rând de trepte, spre gară. Trenul electric 
aştepta, cu luminile aprinse. Pe un cadran era indicată ora 
la care pleca. Acele arătau ora cinci şi zece. M-am uitat la 
ceasul din gară. Era cinci şi cinci. Când ne-am urcat în 
vagon, i-am văzut pe mecanic şi pe conductor ieşind de la 
bufetul gării. Ne-am aşezat pe banchetă şi am deschis 
geamul. Trenul era încălzit electric şi te cam înăbuşeai în 
vagon, dar aerul rece năvălea pe fereastra deschisă. 

— Eşti obosită, Cat? Am întrebat-o 

— Nu. Mă simt minunat. 

— Drumul nu-i prea lung. 

— Îmi place drumul, spuse ea. Nu-ţi face nici o grijă din 
cauza mea. Mă simt foarte bine. 

Zăpada căzu abia cu trei zile înainte de Crăciun. Într-o 
bună dimineaţă ne-am trezit că ninge. Am rămas în pat şi 
focul duduia în sobă; ne-am uitat cum ninge. Mrs. Guttingen 
luă tăvile, pe care ne adusese micul dejun, şi mai puse 
lemne în sobă. Afară viscolea cumplit. Zicea că se pornise 
cam pe la miezul nopţii. M-am dus la fereastră şi m-am uitat 
afară, dar nu se mai putea vedea nimic dincolo de drum. 


Vântul bătea cu putere, spulberând zăpada. M-am întors în 
pat şi ne-am apucat să discutăm. 

— Tare-aş vrea să schiez, spuse Catherine. Ce rău îmi pare 
că nu pot schia. 

— O să luăm un bob şi o să coborâm cu el pe şosea. Nu-i 
mai rău decât dac-ai merge cu maşina. 

— Nu te zgâlţâie prea tare? 

— Să-ncercăm. 

— Sper să nu zgâlţăie prea tare. 

— Ceva mai târziu ieşim să facem o plimbare prin zăpadă. 

— Înainte de masă, spuse Catherine, ca să ne facem poftă 
de mâncare. 

— Mie mi-e întotdeauna foame. 

— Şi mie. 

Am ieşit afară, dar zăpada era viscolită, aşa că nu ne-am 
putut duce prea departe. Am mers eu înainte şi am făcut 
pârtie până la gară, dar când am ajuns acolo, ne- 
ndepărtaserăm destul de mult. Ninsoarea era atât de 
puternică încât abia de se vedea ceva, aşa că am intrat în 
cârciumioara de lângă gară şi cu mătura ne-am curăţat de 
zăpadă unul pe altul apoi ne-am aşezat pe o bancă şi am 
luat două vermuturi. 

— E viscol mare, spuse chelneriţa. 

— Da 

— Zăpada a căzut foarte târziu în acest an. 

— Da. 

— Pot mânca un baton de ciocolată? Mă întrebă Catherine. 
Sau e prea aproape de masă? Mi-e foame mereu. 

— Desigur că da. 

— O să iau un baton de ciocolată cu alune, spuse 
Catherine. 

— E foarte bună, spuse chelneriţa. Şi eu o prefer. 

— Mie mai dă-mi un vermut, i-am zis. 

Când am pornit spre casă, pârtia pe care o făcusem 
dispăruse, acoperită de zăpadă. Ici şi colo, pe unde 
trecusem, se zăreau nişte adâncituri abia vizibile. 


Ninsoarea ne bătea în faţă şi abia vedeam să mergem. Ne- 
am scuturat de zăpadă şi ne-am dus la masă. Mr. Guttingen 
ne-a servit masa. 

— Mâine se va putea schia, ne spuse el. Schiaţi, Mr. 
Henry? 

— Nu, dar aş vrea să învăţ. 

— O să învăţaţi foarte repede. Băiatul meu vine acasă de 
Crăciun şi o să vă înveţe. 

— Asta-i foarte bine. Când vine? 

— Mâine seară. 

Şedeam în camera cea mică, lângă sobă, după ce 
mâncaserăm şi ne uitam afară cum ningea. Catherine îmi 
zise: 

— Spune-mi, n-ai vrea să te duci într-o excursie, tu singur, 
ca să mai stai de vorbă cu oamenii şi să schiezi? 

— Nu, de ce? 

— Ar trebui să mă gândesc uneori că poate vrei să mai 
vezi şi alţi oameni în afară de mine. 

— Tu vrei să vezi şi alţi oameni? 

— Nu. 

— Nici eu. 

— Ştiu, dar cu tine e altceva. Eu o să am un copil şi asta 
mă face să fiu mulţumită că nu fac nimic. Ştiu că acuma 
spun prostii şi vorbesc prea mult, dar cred c-ar trebui să 
mai pleci aşa, ca să nu te plictiseşti de mine. 

— Vrei să plec? 

— Nu, vreau să stai cu mine. 

— Asta am să şi fac. 

— Vino lângă mine, îmi spuse ea. Vreau să pipăi cucuiul pe 
care-l ai la cap. Îşi trecu degetele peste cucui. Spune-mi 
dragul meu, n-ai vrea să-ţi laşi barbă? 

— Ţi-ar plăcea să am barbă? 

— Ar fi amuzant. Aş vrea să văd cum îţi stă cu barbă. 

— Bine. O să las să-mi crească barba. Chiar din clipa asta. 
E o idee bună O să am o ocupaţie. 

— Te plictiseşti din cauză că n-ai ce face? 


— Nu, îmi place să nu fac nimic. Duc o viaţă minunată. Tu, 
nu? 

— Şi eu duc o viaţă minunată. Dar mi-era teamă că, fiind 
aşa cum sunt, o să te plictiseşti de mine. 

— O, Cat, habar n-ai cât te iubesc. 

— Chiar aşa cum sunt? 

— Tocmai aşa cum eşti. Sunt fericit. Nu ducem amândoi o 
viaţă fericită? 

— Eu da, dar mă gândesc că tu ai prefera puţină variaţie. 

— Nu prefer nimic. Mă gândesc uneori la ce s-o fi 
petrecând pe front, ce-o fi cu oamenii pe care-i cunosc, dar 
nu sunt cine ştie ce preocupat do toate astea. Nu mă 
gândesc prea mult la nimic. 

— Şi la cine te gândeşti? 

— La Rinaldi, la preot, şi la mulţi alţi oameni pe care-i 
cunosc. Dar nu mă gândesc la ei prea mult. Nu vreau să mă 
gândesc la război. Cu asta am terminat 

— Şi acum la ce te gândeşti? 

— La nimic. 

— Ba da, te gândeai la ceva. Spune-mi 

— Mă întrebam dacă Rinaldi are sifilis. 

— Asta-i tot? 

— Da. 

— Şi are sifilis? 

— Nu ştiu. 

— Mă bucur că tu nai aşa ceva. Ai avut vreodată aşa ceva? 

— Am avut o blenoragie. 

— Nu-mi mai vorbi de asta. Şi ai avut dureri mari, dragul 
meu? 

— Foarte mari. 

— Aş vrea să le fi avut eu. 

— Asta-i bună. 

— Da, aş fi vrut să le am şi eu, ca să fiu la fel cu tine. Aş fi 
vrut să cunosc pe toate femeile cu care te-ai culcat, ca să 
fac haz de ele cu tine. 

— Frumoasă dorinţă. 


— Nici blenoragia ta nu era prea frumoasă. 

— Ştiu. Uită-te cum ninge. 

— Prefer să mă uit la tine. Dragul meu, de ce nu laşi să-ţi 
crească părul? 

— Cum să-l las? 

— Să crească puţin mai lung. 

— E destul de lung. 

— Nu, să-l laşi să crească mai lung şi eu că mi-l tai mai 
scurt pe-al meu şi să fim la fel: eu blondă şi tu brun. 

— N-o să te las să-ţi tai părul. 

— Mi-ar plăcea să-l tai. Sunt obosită să-l tot port aşa. 
Noaptea, în pat, mă sâcâie. 

— Îmi place aşa. 

— Nu ţi-ar plăcea să fie scurt? 

— Poate. Dar îmi place aşa cum e. 

— S-ar putea să-mi stea bine cu părul scurt. Şi atunci am fi 
amândoi la fel. O, dragul meu, te doresc atât de mult, încât 
aş vrea să fiu şi tu. 

— Eşti. Suntem una şi aceeaşi fiinţă. 

— Ştiu. Noaptea. 

— Nopțile sunt minunate. 

— Aş vrea să fim cu totul unul al celuilalt. Nu vreau să 
pleci. Vorbeam aşa într-o doară. Dacă vrei să pleci, pleacă, 
dar grăbeşte-te să te-ntorci. Dragul meu, când nu eşti cu 
mine, nici nu mai trăiesc. 

— N-o să plec niciodată, i-am spus. Când nu eşti aici, nu-s 
bun de nimic. Acum nu mai am altă viaţă. 

— Vreau să ai viaţa ta. Vreau să ai o viaţă frumoasă. Şi o 
vom avea împreună, nu-i aşa? 

— Şi acuma, cum rămâne cu barba? S-o opresc sau s-o 
lasă să crească? 

— Las-o să crească. O să fie foarte interesantă. Poate că o 
să se vadă de Anul Nou. 

— Nu vrei să jucăm şah? 

— Mai degrabă m-aş juca cu tine. 

— Nu. Să jucăm şah. 


— Şi după aceea ne jucăm? 

— Da 

— Bine. 

M-am dus şi am aranjat piesele pe tabla de şah. Afară 
ningea mereu. 

Odată, noaptea, m-am trezit şi mi-am dat seama că şi 
Catherine era trează. Lumina lunii bătea în fereastră şi 
cercevelele îşi proiectau umbra pe pat. 

— Eşti treaz, iubitul meu? 

— Da. Nu poţi dormi? 

— Mă trezisem şi mă gândeam că eram aproape nebună 
când te-am întâlnit pentru prima oară. Îţi aduci aminte? 

— Da, erai puţin cam nebună. 

— Nu mai sunt deloc aşa. Mă simt grozav. Tu spui grozav 
atât de drăguţ. Hai, spune grozav. 

— Grozav. 

— O, cât de mult te iubesc. Şi acum nu mai sunt nebună. 
Sunt foarte, foarte, foarte fericită. 

— Şi acuma dormi, i-am spus. 

— Bine Să adormim amândoi în aceeaşi clipă. 

— Bine. 

Dar n-am adormit în aceeaşi clipă. Am rămas treaz multă 
vreme, gândindu-mă la tot felul de lucruri şi uitându-mă la 
Catherine cum doarme, cu faţa luminată de razele lunii. Şi 
apoi am adormit şi eu. 

CAPITOLUL XXXIX. 

PE LA MIJLOCUL. lui ianuarie îmi crescuse barba şi iarna 
se statornicise, zilele reci şi luminoase şi nopţile îngheţate 
ţinându-se lanţ. Puteam din nou să ne plimbăm pe 
drumurile de munte. Zăpada fusese bătătorită şi netezită de 
săniile cu fân sau cu lemne şi de buştenii coborâţi de pe 
munte. Zăpada acoperea totul până aproape de Montreux. 
Munţii din partea cealaltă a lacului erau albi de la poale 
până la creştet iar câmpia Ronului era acoperită şi ea de 
zăpadă. Făceam lungi plimbări de cealaltă parte a muntelui, 
ducându-ne la Bains-de-l'Alliez. Catherine era încălţată cu 


bocanci cu ţinte, purta o pelerină şi avea un baston cu 
vârful de oţel. Cu pelerină nu i se vedea burta şi nu 
mergeam prea repede, iar când obosea, ne opream şi ne 
aşezam pe o buturugă de pe marginea drumului. 

În pădurea de la Bains-de-l'Alliez era o cârciumă unde 
tăietorii de lemne se opreau să bea un păhărel. Adesea 
intram acolo şi, stând la căldură, beam vin roşu fier cu 
lămâie şi mirodenii. Îi spuneam glibwein şi era bun. Te 
dezgheţa şi te înveselea. Înăuntru cârciuma era 
întunecoasă şi plină de fum; după aceea, când ieşeai afară, 
aerul rece îţi pătrundea brusc în plămâni şi când îl trăgeai 
în piept, îţi îngheţau nările. Ne uitam înapoi, la cârciuma cu 
ferestrele luminate, şi în faţa cârciumii caii tăietorilor de 
lemne bocăneau şi scuturau din cap ca să se încălzească. 
Mustăţile le erau acoperite cu promoroacă şi, când suflau, 
se ridica în aer un panaş de aburi albi. O parte a drumului 
spre casă era netedă şi alunecoasă, iar zăpada devenise 
gălbuie de pe urma cailor: asta ţinea până la locul în care 
poteca pe unde se coborau buştenii cotea. După aceea, 
drumul era acoperit cu zăpadă bătătorită, albă şi curată şi 
trecea prin pădure. Întorcându-ne acasă, am văzut de două 
ori vulpi. 

Locurile erau foarte frumoase şi, ori de câte ori ieşeam să 
ne plimbăm, ne întorceam încântați. 

— Acum ai o barbă splendidă, îmi zicea Catherine. Exact 
ca tăietorii de lemne. L-ai văzut pe omul acela cu cercei de 
aur? 

— E un vânător de capre-negre. Poartă cercei pentru că se 
zice că i-ar face să audă mai bine. 

— Adevărat? Nu cred. Cred că-i poartă ca să arate că sunt 
vânători de capre-negre. Pe-aici sunt capre-negre? 

— Da, dincolo de Dent-du-Jaman. 

— Mi-a făcut o mare plăcere vulpea aia pe care am văzut- 
0. 

— Când doarme, îşi înfăşoară coada în jurul trupului, ca 
să-i ţină de cald. 


— Trebuie să fie o senzaţie plăcută. 

— Întotdeauna mi-am dorit o asemenea coadă. N-ar fi 
amuzant s-avem cozi, ca vulpile? 

— Ne-ar veni foarte greu la îmbrăcat. 

— Am avea haine croite special, ca să ne vină bine, sau am 
trăi într-o ţară unde hainele n-ar avea nici o importanţă. 

— Trăim într-o ţară unde nimic n-are importanţă. Nu-i 
grozav că nu ne întâlnim cu nimeni? Nu-i aşa că n-ai poftă 
să întâlneşti pe nimeni, dragul meu? 

— Da. 

— Ce-ar fi să stăm aici doar un minut? Sunt puţin cam 
obosită. 

Ne-am aşezat unul lângă altul pe-o buturugă. Înaintea 
noastră drumul cobora prin pădure. 

— N-are să ne despartă puştanca, nu-i aşa? 

— Nu, n-o lăsăm să facă una ca asta. 

— Cum stăm cu bani? 

— Avem bani. Mi-au onorat ultima trată la vedere. 

— Ştiind că acum eşti în Elveţia, familia ta n-o să încerce 
să pună mâna pe tine? 

— Probabil că da. O să le scriu. 

— Nu le-ai scris? 

— Nu. Le-am trimis numai trata. 

— Slavă Domnului că nu fac parte din familia ta. 

— O să le trimit o telegramă. 

— Nu ţii deloc la ei? 

— Ba da, dar ne-am certat atâta încât n-a mai rămas nimic. 

— Cred că o să-mi placă familia ta. Cred, c-o să-mi placă 
foarte mult. 

— Să nu mai vorbim despre asta, că altfel iar încep să mă 
gândesc la ei. 

— După un timp i-am zis: 

— Dacă te-ai odihnit, să pornim. 

— M-am odihnit. 

Am coborât pe drum. Se întunecase şi zăpada scârţâia sub 
bocanci. Noaptea era uscată şi foarte senină. 


— Îmi place barba ta, spuse Catherine. E într-adevăr 
reuşită. Arată aspră şi sălbatică şi totuşi e foarte moale şi 
plăcută. 

— Îţi plac mai mult decât atunci când n-o aveam? 

— Cred că da. Ştii, dragul meu, n-o să-mi tai părul decât 
după ce-o voi naşte pe micuța Catherine. Acum prea arăt ca 
o matroană. Dar după ce o să nasc şi o să redevin zveltă, am 
să-l tai, şi atunci am să-ţi par iar o fată frumoasă, nouă, 
necunoscută. O să mergem împreună să mi-l tund sau o să 
mă duc singură şi o să-ţi fac o surpriză. 

Nu i-am răspuns nimic. 

— Să nu spui că nu se poate. 

— Nu, n-am să spun. Cred că-are să-mi placă. 

— Ah, ce drăguţ eşti. Şi, cine ştie, poate c-o să arăt 
frumoasă şi o să fiu atât de zveltă şi atât de atrăgătoare 
încât ai să te îndrăgosteşti din nou de mine. 

— Asta-i bună. Te iubesc destul şi-acum. Ce vrei să faci, să 
mă distrugi? 

— Da, vreau să te distrug! 

— Bine, i-am răspuns, asta vreau şi eu. 

CAPITOLUL XL. 

DUCEAM O VIAŢĂ foarte plăcută. Au trecut aşa lunile 
ianuarie şi februarie şi iarna a fost deosebit de frumoasă, 
iar noi eram foarte fericiţi. Au fost şi câteva scurte perioade 
de dezgheţ când a bătut un vânt cald şi s-a muiat zăpada şi 
aerul a mirosit a primăvară. Dar de fiecare dată frigul 
limpede şi aspru revenise şi iarna se întoarse. Primul semn 
că iarna era pe sfârşite se arătă în martie. Într-o noapte se 
porni ploaia. Plouă toată dimineaţa şi zăpada se transformă 
în noroi, iar coastele munţilor căpătară o culoare 
posomorâtă. Deasupra lacului şi deasupra văii pluteau norii. 
Ploua şi sus la munte. Catherine îşi puse galoşi grei, eu, 
cizmele de cauciuc ale lui Mr. Guttingen şi, înarmaţi cu o 
umbrelă, am pornit spre gară, prin noroi şi prin apăria care 
şiroia topind gheaţa de pe drum, iar înainte de prânz am 


intrat la cârciumă, să bem un vermut. Afară se auzea cum 
plouă. 

— Nu eşti de părere c-ar trebui să ne mutăm în oraş? 

— Tu ce crezi? Mă întrebă Catherine. 

— Dacă iarna s-a terminat şi o să plouă întruna, aici n-o să 
mai fie deloc plăcut. Cât timp mai e până la venirea pe lume 
a micuţei Catherine? 

— Aproape o lună, poate ceva mai mult. 

— Am putea să coborâm şi să ne instalăm la Montreux. 

— De ce să nu ne ducem la Lausanne? Acolo e şi spitalul. 

— Bine. Mă gândeam că poate e un oraş prea mare. 

— Putem fi singuri tot atât de bine şi într-un oraş mai mare 
şi la Lausanne ar putea să ne fie plăcut. 

— Când plecăm? 

— Când ai să vrei tu, dragul meu. Dacă nu vrei, eu nu ţin 
să plec. 

— Să vedem cum are să fie vremea. 

Plouă trei zile în şir. Pe coastele situate mai jos de gară nu 
mai era nici urmă de zăpadă. Drumul se transformase într- 
un şuvoi de apă noroioasă, provenită din topirea zăpezii. Nu 
puteai ieşi din casă din cauza noroiului şi a umezelii. În cea 
de-a treia zi am hotărât să coborâm în oraş. 

— Nu-i nimic, Mr. Henry, spuse Mr. Guttingen. Nu trebuia 
să mă înştiinţaţi dinainte. Nici nu mi-am închipuit că o să 
mai rămâneţi acum că vremea s-a stricat. 

— În orice caz trebuie să fim mai aproape de spital, din 
cauza soţiei. 

— Înţeleg. Aveţi cumva intenţia să mai reveniţi vreodată la 
noi, cu copilul? 

— Da, dacă o să aveţi loc pentru noi. 

— Când se face mai frumos, primăvara, aţi putea veni 
Copilul şi doica ar putea sta în camera cea mare, care e 
acum închisă, şi dumneavoastră şi madame aţi avea camera 
dumneavoastră, cu vedere spre lac. 

— Când o să vin, o să-ţi scriu, i-am spus. 


Ne-am făcut bagajele şi am plecat cu trenul de după- 
amiază. MR. Şi Mrs. Guttingen au venit cu noi la gară şi Mr. 
Guttingen ne-a dus bagajele cu sania prin noroi. Au rămas 
pe peronul, gării, în ploaie, fluturând mâinile şi urându-ne 
drum bun. 

— Au fost foarte drăguţi, spuse Catherine. 

— Da, s-au purtat foarte frumos cu noi. 

De la Montreux am luat trenul pentru Lausanne. Ne-am 
uitat afară pe fereastră să vedem vinde am stat, dar munţii 
nici nu se mai zăreau din cauza norilor. Trenul s-a oprit în 
Vevey127 şi după aceea şi-a continuat drumul, trecând pe 
lângă malul lacului. De cealaltă parte se întindeau câmpiile 
ude şi mohorâte, pădurile desfrunzite şi casele şiroind de 
ploaie. Am sosit la Lausanne şi ne-am dus la un hotel nu 
prea mare. Ploua întruna. Ploua şi când am tras la scara 
hotelului, după ce străbăâtuserăm străzile oraşului. Portarul, 
cu chei brodate cu fir de aur pe rever, liftul, covoarele de pe 
podea şi lavabourile albe, cu robinete strălucitoare, patul 
de aramă şi camera mare şi confortabilă, totul ne dădea o 
senzaţie de mare lux după casa soţilor Guttingen. 
Ferestrele camerei dădeau spre o grădină udată de ploaie 
înconjurată cu un gard de zid, cu grilaj de fier. De cealaltă 
parte a străzii, care urca în pantă, se zărea un alt hotel cu 
un zid şi o grădină asemănătoare. M-am uitat afară la ploaia 
care cădea în havuzul din grădină. 

Catherine a aprins lumina şi a început să despacheteze Am 
cerut să mi se aducă un whisky and soda, m-am întins pe 
pat şi-am citit ziarele pe care le cumpărasem în gară. Eram 
în martie 1918 şi ofensiva germană din Franţa începuse. 
Am băut whisky-ul şi am continuat să citesc în timp ce 
Catherine despacheta şi se învârtea prin cameră. 

— Ştii ce-ar trebui să cumpăr, dragul meu? Îmi spuse ea. 

— Ce? 

— Rufărie pentru copil. Nu sunt multe femei în a opta lună 
care să nu se fi îngrijit de rufărie pentru copil. 

— Atunci, n-ar fi rău să o cumperi. 


— Ştiu şi chiar am să fac asta mâine. O să întreb ce e 
necesar. 

— Ar trebui să ştii. Ai fost doar infirmieră. 

— Da, dar militari care să facă copii nu prea erau la spital. 

— Eu am făcut. 

Aruncă cu perna în mine şi-mi răsturnă paharul cu whisky 
and soda. 

— O să spun să-ţi aducă un altul, zise ea. Îmi pare rău că l- 
am vărsat. 

— Oricum, nu mai era mult. Vino aici. 

— Nu uita. Trebuie să încerc să fac ca odaia asta să arate a 
ceva. 

— A ce? 

— A casa noastră. 

— Atunci pune drapelele aliaţilor. 

— la mai taci acolo. 

— Mai zi o dată asta. 

— la mai taci. 

— Spui asta cu prea multă precauţie de parcă n-ai vrea să 
jigneşti pe nimeni. 

— Nici nu vreau. 

— Atunci vino aici. 

— Bine. 

Veni şi se aşeză pe pat. 

— Ştiu, dragul meu, că nu-ţi mai sunt acuma pe plac. Parc- 
aş fi un sac mare cu făină. 

— Nu-i adevărat. Eşti frumoasă şi dulce. 

— Sunt o făptură foarte dizgraţioasă cu care te-ai 
căsătorit. 

— Nu-i adevărat. Eşti pe zi ce trece mai frumoasă. 

— O să fiu iar zveltă, dragul meu. 

— Şi acuma eşti. 

— Ai băut cam mult. 

— Numai un whisky and soda. 

— O să-ţi mai aducă unul. Şi mai târziu, ce zici, le spunem 
să ne servească masa aici? 


— Ar fi foarte bine. 

— Şi după aceea nu mai ieşim în oraş, nu-i aşa? Rămânem 
acasă în seara asta. 

— Şi ne jucăm, am adăugat. 

— Aş bea vin, spuse Catherine. N-o să-mi facă râu. Poate 
că am putea găsi vechiul nostru vin alb de Capri. 

— Putem. La un hotel ca ăsta trebuie să existe vinuri 
italieneşti. 

Chelnerul bătu la uşă. Aducea un pahar cu whisky cu 
gheaţă şi alături, pe o tavă, un sifon mic. 

— Mulţumesc, i-am spus. Pune-le acolo. Dacă eşti bun, te 
rog să ne serveşti masa în cameră şi să ne aduci două sticle 
de „Capri” alb şi sec la gheaţă. 

— Doriţi să începeţi masa cu o supă? 

— Vrei supă, Cat? 

— Da. 

— Aduci o supă. 

— Am înţeles, sir. 

leşi şi închise uşa. M-am întors la ziare şi la războiul din 
ziare şi am turnat încet-încet sifon peste cuburile de gheaţă 
din whisky. Va trebui să le spun să nu mai pună gheaţă în 
whisky. Să aducă gheaţa separat. În felul ăsta poţi să-ţi dai 
seama cât whisky e în pahar şi nu te trezeşti deodată că se 
subţiază când îi adaugi sifon. O să iau o sticlă de whisky şi o 
să le spun să-mi aducă numai sifonul şi gheaţa. Aşa trebuie 
să fac. Să bei un pahar de whisky bun e un lucru plăcut. 
Unul dintre lucrurile plăcute ale vieţii. 

— La ce te gândeşti, dragul meu? 

— La whisky. 

— Şi ce-i cu whisky-ul? 

— E foarte bun. 

Catherine se strâmbă la mine. 

— Bine-bine, îmi spuse. 

Am stat la hotel trei săptămâni. Şederea n-a fost deloc 
neplăcută. Restaurantul era de obicei gol şi seara mâncam 
foarte adesea în camera noastră. Colindam prin oraş şi 


coboram uneori cu funicularul la Ouchy128 şi ne plimbam 
pe malul lacului. Se încălzise bine şi era ca primăvara. Am fi 
vrut să ne întoarcem în munţi, dar vremea aceea 
primăvăratică ţinu doar câteva zile şi frigul aspru al 
sfârşitului de iarnă reveni. 

Catherine cumpără în oraş lucrurile de care aveam nevoie 
pentru copil. Mă duceam la o sală de gimnastică, să fac box. 
De obicei mă duceam acolo dimineaţa când Catherine 
stătea mai târziu în pat. În zilele părelnicei primăveri îmi 
plăcea foarte mult ca, după ce boxasem şi făcusem un duş, 
să mă plimb pe străzile pline de mireasma primăverii şi să 
mă opresc la un restaurant, să mă uit la oameni, să citesc 
ziarele şi să beau un vermut şi după aceea să mă duc la 
hotel şi să iau masa cu Catherine. 

Profesorul de box avea mustăţi şi era foarte precis şi 
nervos şi-l făceai praf dacă te apucai să-l ataci chiar de-a 
binelea. Dar era plăcut în sala de box. Sala era bine 
aerisită, luminoasă şi lucram foarte serios, săream coarda, 
boxam cu umbra, făceam exerciţii pentru muşchii 
abdominali stând culcat pe podea, în lumina razelor de 
soare care intrau pe fereastra deschisă, şi uneori, când 
boxam, îl speriam pe profesor. La început n-am putut boxa 
cu umbra în faţa oglinzii lungi şi înguste, fiindcă mi se părea 
foarte ciudat să văd în oglindă un om cu barbă boxând. Dar, 
până la urmă, am găsit că era chiar amuzant. Am vrut să-mi 
dau jos barba de îndată ce am început a boxa, dar 
Catherine s-a opus. 

Uneori ieşeam cu Catherine să facem o plimbare cu 
trăsura prin împrejurimile oraşului. Când vremea era 
frumoasă, era plăcut să te plimbi şi găsiserăm două 
restaurante bune, unde ne puteam duce să mâncăm. Acuma 
Catherine nu mai putea merge pe jos prea mult şi-mi plăcea 
să merg în trăsură, împreună cu ea, pe drumurile de ţară. 
Când era vreme bună, ne simţeam foarte fericiţi şi nu ne- 
am plictisit niciodată. Acum ştiam că momentul naşterii era 
foarte apropiat şi acest lucru, ne dădea amândurora 


sentimentul că ne grăbeşte ceva din urmă şi că nu trebuie 
să pierdem nici un prilej de a fi împreună. 

CAPITOLUL XLI. 

ÎNTR-O DIMINEAŢĂ m-am trezit cam pe la ora 3 auzind-o 
pe Catherine că se mişcă în pat. 

— Nu ţi-e bine, Cat? 

— Simt unele dureri, dragul meu. 

— La intervale regulate? 

— Nu, nu prea. 

— Dacă se repetă la intervale regulate, atunci trebuie să 
ne ducem la spital. 

Mi-era tare somn, aşa că am adormit. Ceva mai târziu m- 
am trezit din nou. 

— Poate c-ar fi mai bine să chemi medicul, mi-a zis 
Catherine. Mi se pare că au început. 

M-am dus la telefon şi-am chemat medicul. 

— La ce intervale sunt durerile? M-a întrebat el. 

— La ce intervale ai dureri, Cat? 

— Cred că din sfert în sfert de ceas. 

— Atunci trebuie să vă duceţi la spital, spuse medicul. Mă 
îmbrac şi vin şi eu acolo, de-a dreptul. 

Am închis şi, după aceea, am telefonat garajului din 
apropierea gării să ne trimită un taxi. Un timp îndelungat 
nu răspunse nimeni la telefon. În cele din urmă a răspuns 
cineva care mi-a promis că trimite imediat un taxi. 
Catherine se îmbrăca. Valiza era plină de lucrurile de care 
avea nevoie la spital şi de lucrurile pentru copil. Afară, pe 
coridor, am chemat liftul. Nu venea. Am coborât pe scări. 
Jos nu era nimeni în afară de paznicul de noapte. 

Am urcat cu liftul, am pus valiza lui Catherine în el, a intrat 
şi ea în lift şi am coborât. Paznicul de noapte ne-a deschis 
poarta şi ne-am aşezat pe treptele de piatră de la intrare, 
aşteptând taxiul. Noaptea era limpede şi stelele străluceau 
pe cer. Catherine era foarte emoţionată. 

— Mă bucur foarte mult că au început, zise ea. Acuma nu 
va dura mult şi totul se va termina. 


— Eşti o fată bună şi curajoasă. 

— Nu mi-e teamă deloc. Aş vrea totuşi ca taxiul acela să 
vină odată. 

L-am auzit venind şi i-am văzut farurile. A tras pe aleea din 
faţa hotelului şi eu am ajutat-o pe Catherine să urce, iar 
şoferul a pus valiza pe bancheta din faţă. 

— La spital, i-am spus. 

Am ieşit de pe alee şi am pornit la deal. 

Am intrat în clădirea spitalului. Eu duceam valiza lui 
Catherine. La birou şedea o infirmieră care i-a înscris într- 
un registru numele, vârsta, adresa, rudele, religia. 
Catherine a declarat că n-are nici o religie şi infirmiera a 
tras o linie în dreptul rubricii respective. Întrebată cum se 
numeşte, a spus: „Catherine Henry”. 

— Am să vă conduc la camera dumneavoastră, a spus 
infirmiera. 

Am urcat cu liftul. Infirmiera l-a oprit, iar noi am ieşit din 
lift şi am urmat-o de-a lungul unui coridor. Catherine mă 
ţinea strâns de mână. 

— Asta-i camera, a spus infirmiera. Vă rog să vă dezbrăcaţi 
şi să vă culcaţi în pat. Aveţi aici o cămaşă de noapte. 

— Am cămaşă de noapte, spuse Catherine. 

— E mai bine pentru dumneavoastră să purtaţi această 
cămaşă de noapte, spuse infirmiera. 

Am ieşit şi m-am aşezat într-un fotoliu de pe coridor. 

— Acuma puteţi intra, m-a anunţat din pragul uşii 
infirmiera. 

Catherine se culcase în patul îngust şi purta o cămaşă de 
noapte simplă, cu un decolteu pătrat, şi care părea a fi fost 
făcută dintr-o pânză aspră. Mi-a zâmbit. 

— Acum am dureri, nu glumă, mi-a spus Catherine. 
Infirmiera o ţinea de încheietura mâinii şi cronometra 
intervalul dintre dureri. 

— Asta a fost puternică, spuse Catherine. 

Îmi dădusem seama după faţa ei. 

— Unde-i medicul? Am întrebat-o pe infirmieră. 


— La parter, doarme. Când va fi nevoie, va fi aici. 

— Ar trebui să-i fac ceva doamnei, zise infirmiera. N-aţi 
vrea să ieşiţi puţin? 

Am ieşit pe coridor. Un coridor pustiu, cu două ferestre şi 
cu uşi închise de-a lungul lui. Mirosea a spital. M-am aşezat 
în fotoliu şi, uitându-mă în jos, m-am rugat pentru 
Catherine. 

— Puteţi intra, mi-a spus infirmiera. 

Am intrat. 

— Hello, dragul meu, zise Catherine. 

— Cum îţi merge? 

— Acum mă încearcă la intervale foarte scurte. Faţa i se 
contractă. După aceea zâmbi. 

— Asta a fost foarte puternică. Vreţi să-mi puneţi din nou 
mâna pe spate, soră? 

— Dacă vă ajută, răspunse infirmiera. 

— Tu du-te, dragul meu, îmi zise Catherine. Du-te să 
mănânci ceva. Sora spune că pot dura multă vreme. 

— La prima naştere durerile ţin de obicei mult, spuse 
infirmiera. 

— Te rog, du-te să mănânci ceva, zise Catherine. Mă simt 
chiar foarte bine. 

— Mai stau puţin, i-am spus. 

Un timp durerile au venit la intervale regulate şi după 
aceea s-au potolit. Catherine era foarte agitată. Când 
durerile erau puternice spunea că e bine. Când începeau să 
se potolească era dezamăgită şi ruşinată. 

— Du-te, dragul meu. Cred că mă faci să mă stăpânesc. 

Faţa i se contractă. 

— Aşa, asta a fost ceva mai bună. Vreau atât de mult să fiu 
o femeie cum trebuie şi să nasc copilul ăsta fără să fac nici o 
prostie. Du-te să mănânci ceva, dragul meu, şi după aceea 
întoarce-te. N-o să-mi lipseşti. Sora mă îngrijeşte foarte 
bine 

— Aveţi tot timpul să luaţi micul dejun, spuse infirmiera. 

— Atunci mă duc. La revedere, dragostea mea. 


— La revedere, îmi răspunse Catherine, şi mănâncă bine şi 
pentru mine. 

— Unde-aş putea lua micul dejun? Am întrebat-o pe 
infirmieră. 

— E un restaurant jos, în piaţă. Trebuie să fie deschis la 
ora asta. 

Afară se făcea ziuă. M-am îndreptat spre restaurant. În 
vitrină se vedea lumină. Am intrat şi m-am dus la barul de 
zinc. Un bătrân îmi servi un pahar de vin alb şi o brioşă. 
Brioşa era din ajun. Am muiat-o în vin şi după aceea am 
băut o ceaşcă de cafea. 

— Ce căutaţi pe-aici la ora asta? Mă întreabă bătrânul. 

— Nevasta mea trebuie să nască. E la spital. 

— Aha. Vă doresc mult noroc. 

— Daţi-mi încă un pahar cu vin. 

Îmi turnă din sticlă şi vărsă puţin şi pe-afară, aşa că vinul 
curse şi pe metalul barului. Am băut, am plătit şi-am ieşit. 
Afară, pe trotuare, în faţa caselor se înşiruiau lăzile cu 
gunoi aşteptând să fie ridicate. Un câine adulmeca una 
dintre lăzi. 

— Ce vrei? l-am întrebat şi m-am uitat în ladă, să văd dacă 
nu găsesc ceva ca să-i dau să mănânce. Pe deasupra nu se 
vedea nimic altceva decât drojdie de cafea, praf şi câteva 
flori ofilite. Nu-i nimic de mâncare, i-am zis. 

Câinele se îndepărtă. M-am dus la spital, am urcat la etajul 
unde era camera lui Catherine, am străbătut coridorul şi 
am bătut la uşă. N-a răspuns nimeni. Am deschis uşa; în 
cameră nu era nimeni, pe un fotoliu era valiza Catherinei şi 
pe un umeraş atârna rochia ei de casă. Am ieşit şi am 
străbătut coridorul, căutând să dau de cineva. Am găsit o 
infirmieră. 

— Unde e Madame Henry? 

— O doamnă a fost dusă chiar acum în sala de naşteri. 

— Unde-i asta? 

— Vă arăt eu. 


M-am dus cu ea la capătul coridorului. Uşa sălii era 
întredeschisă. O vedeam pe Catherine întinsă pe o masă, 
acoperită cu un cearşaf. De o parte stătea infirmiera şi de 
partea cealaltă stătea medicul, lângă nişte cilindri. Într-o 
mână medicul ţinea o mască de cauciuc, legată de un tub. 

— Am să vă dau un halat şi atunci o să puteţi intra, spuse 
infirmiera. Veniţi aici, vă rog. 

Îmi puse un halat alb şi-l prinse la spate cu un ac de 
siguranţă. 

— Acum puteţi intra. 

Am intrat în sala de naşteri. 

— Hello, dragul meu, mă întâmpină Catherine cu glas 
schimbat. Nu prea mergea bine. 

— Dumneavoastră sunteţi Mr. Henry? Mă întrebă medicul. 

— Da. Cum merge, doctore? 

— Foarte bine. Am adus-o aici pentru că i se poate da mai 
uşor cloroform, să nu simtă durerile. 

— Daţi-mi acuma, ceru Catherine. 

Doctorul îi puse masca de cauciuc pe faţă şi întoarse 
butonul; uitându-mă. Catherine, am văzut-o respirând 
adânc şi repede şi imediat dădu masca deoparte. Medicul 
închise robinetul. 

— Asta n-a fost prea puternică. Am avut una foarte 
puternică mai înainte. Şi doctorul m-a ajutat să o trec, nu-i 
aşa, doctore? 

Glasul ei suna ciudat. Când rostea cuvântul „doctore”, 
glasu-i căpăta o intensitate specială. Medicul zâmbi. 

— Daţi-mi din nou, ceru Catherine. 

Apăsă puternic masca pe faţă şi respiră repede. Am auzit-o 
gemând uşor. După aceea dădu masca la o parte şi zâmbi. 

— Asta a fost puternică, spuse ea. A fost chiar foarte 
puternică. Nu te necăji, dragul meu. Du-te, du-te să mai 
mănânci ceva. 

— Nu, vreau să rămân. 

Sosisem la spital cam pe la ora 3 dimineaţa. La prânz 
Catherine era tot în sala de naşteri. Durerile slăbiseră iar. 


Arăta foarte obosită şi extenuată, dar era tot veselă. 

— Nu mă descurc prea bine, dragul meu. Îmi pare tare 
rău. Am crezut că o să meargă totul foarte uşor. Acuma. 
Începe iar. Şi întinse mâna să ia masca şi şi-o puse pe faţă. 

Medicul întoarse butonul şi se uită la ea. Într-o clipă 
durerea trecu. 

— N-a fost cine ştie ce, spuse Catherine. Zâmbi. Mă 
înnebunesc după cloroform. E minunat. 

— O să ne luăm un aparat de acesta şi acasă, i-am zis. 

— Acuma vine iar, spuse repede Catherine. Medicul 
întoarse butonul şi se uită la ceas. 

— La ce interval vin durerile acuma? L-am întrebat. 

— Cam la un minut. 

— Nu vă duceţi la masă? 

— O să mă duc ceva mai târziu. 

— Trebuie să mănânci, doctore, spuse Catherine. Îmi pare 
tare rău că ţine atât de mult timp. N-ar putea să-mi dea 
cloroform soţul meu? 

— Dacă vreţi, zise medicul. Întoarceţi butonul până ajunge 
la numărul 2. 

— Bine, i-am spus. 

Pe cadran era un indicator, acţionat de buton. 

— Dă-mi acuma, ceru Catherine şi-şi apăsă masca pe faţa. 

Am întors butonul până acul a ajuns la numărul 2, şi când 
Catherine a dat la o parte masca, l-am întors la loc. Era 
foarte drăguţ din partea doctorului că mă lăsa să fac şi eu 
ceva. 

— Tu mi-ai dat cloroform, dragul meu? Mă întrebă 
Catherine şi-mi mângâie mâna. 

— Da, eu. 

— Ce drăguţ eşti. 

Era puţin cam ameţită de la cloroform. 

— Am să mănânc în camera alăturată, spuse medicul. Mă 
puteţi chema oricând. 

M-am uitat la el cum mănâncă şi după câtva timp am văzut 
că se întinde şi fumează o ţigară. Catherine era peste 


măsură de istovită. 

— Crezi că o să nasc vreodată copilul ăsta? Mă întrebă ea. 

— Fireşte că ai să-l naşti. 

— Încerc cât pot. Mă silesc, dar nu merge. Acuma vine 
iarăşi. Dă-mi cloroform. 

La 2 m-am dus să mănânc. Câţiva oameni şedeau la mese, 
cu ceşti de cafea sau cu pahare de kirseh129 şi de drojdie 
în faţă. M-am aşezat la o masă. 

— Aş putea mânca ceva? L-am întrebat pe chelner. 

— La ora asta nu mai servim masa. 

— Şi n-aveţi nici o mâncare gătită? 

— Ba da, choucroute1 30 şi o bere. 

— Un ţap, sau o halbă? 

— O halbă blondă. 

Chelnerul îmi aduse o farfurie cu varză acră călită, cu o 
felie de şuncă pe deasupra şi un cârnat îngropat în varza 
fierbinte şi stropită cu vin. Am mâncat varza şi am băut 
berea. Mi-era tare foame. M-am uitat la oamenii din 
restaurant. Câţiva, la o masă, jucau cărţi. La masa de lângă 
mine doi oameni vorbeau şi fumau. Aerul era plin de fum. 
La barul de zinc, unde îmi luasem micul dejun, stăteau 
acum trei oameni; bătrânul, o femeie grasă, îmbrăcată în 
negru, care şedea la tejghea şi înregistra consumaţiile şi un 
băiat încins cu un şorţ. M-am întrebat oare câţi copii 
avusese femeia şi oare cum s-or fi petrecut naşterile. 

Mi-am terminat porţia de varză şi m-am întors la spital. 
Strada era curată. Pe trotuar nu mai erau lăzi de gunoi. 

Cerul era înnorat, dar soarele se căznea să iasă printre 
nori. Am urcat cu liftul şi am străbătut coridorul, ducându- 
mă în camera lui Catherine, unde-mi lăsasem halatul. Mi l- 
am pus şi l-am prins la spate. M-am uitat în oglindă şi m-am 
văzut arătând ca un medic şarlatan cu barbă. M-am dus în 
sala de naşteri. Uşa era închisă şi am bătut în uşă. Nu-mi 
răspunse nimeni aşa că am apăsat pe clanţă şi am intrat. 
Medicul şedea lângă Catherine. Infirmiera trebăluia în 
cealaltă parte a sălii. 


— lată-l pe soţul dumneavoastră, spuse medicul. 

— O, dragul meu, am un medic extraordinar, spuse 
Catherine cu un glas foarte ciudat. Mi-a spus o poveste 
extraordinară şi, când durerile au fost foarte puternice, m-a 
anesteziat complet. E un medic extraordinar. Eşti 
extraordinar, doctore. 

— Te-ai îmbătat. 

— Ştiu. Dar n-ar trebui să mi-o spui. Şi după aceea 
adăugă: Daţi-mi cloroform. Daţi-mi! 

Apuca masca şi respiră repede şi adânc, gâfâit, făcând să 
ţăcănească deschizătura. După aceea oftă din greu şi 
medicul întinse mâna stingă şi-i luă masca de pe faţă. 

— Asta a fost tare puternică, spuse Catherine. Glasul îi era 
foarte ciudat: De-acuma n-am să mai mor, dragul meu. Am 
trecut pe punctul când puteam muri. Nu te bucuri? 

— Să nu te mai întorci acolo. 

— N-o să mă mai întorc. Deşi nu mi-era teamă. N-am să 
mor, dragul meu. 

— N-o să faceţi o asemenea prostie, spuse medicul. N-o să 
muriţi, n-o să vă lăsaţi soţul singur. 

— Nu, nu vreau să mor. N-am să mor. E o prostie să mori. 
Iar vin. Daţi-mi! 

După un timp, medicul îmi spuse: 

— Vă rog să ieşiţi câteva clipe, Mr. Henry, ca să o 
examinez. 

— Vrea să vadă cum îmi mai e, spuse Catherine. După 
aceea poţi reveni, dragule, nu-i aşa, doctore? 

— Da, spuse medicul. O să-i spun când o să revină. Am ieşit 
şi m-am dus din nou în camera în care avea să stea 
Catherine după ce avea să nască. M-am aşezat într-un 
fotoliu şi m-am uitat prin cameră. În buzunarul hainei 
aveam ziarul pe care-l cumpărasem când mă dusesem să 
mănânc şi m-am apucat să-l citesc. Începuse să se întunece 
şi am aprins lumina ca să pot citi. În clipa următoare n-am 
mai vrut să citesc; am închis lumina şi m-am uitat cum se 
întunecă afară. M-am întrebat de ce nu trimite medicul 


după mine. Poate că e mai bine că nu eram acolo. Probabil 
că voia să nu fiu de faţă un timp oarecare. M-am uitat la 
ceas. Dacă n-avea să trimită după mine până în zece 
minute, aveam să mă duc acolo oricum. 

Biata, biata şi draga de Cat! Ăsta e, vasăzică, preţul pe 
care-l plăteşte pentru că ne-am iubit? Aici se închide 
capcana. Asta e tot ce capătă oamenii pentru că se iubesc. 
Slavă Domnului că mai există şi cloroformul, cum trebuie să 
fi fost înainte, când nu existau anestezice? Odată ce-a 
început, eşti prins ca între pietrele morii. Catherine a fost 
fericită în timpul sarcinii. Nu i-a fost deloc greu. Abia de se 
simţea rău. Nu i-a fost deloc greu aproape până la sfârşit. 
Aşadar, până la urmă au prins-o în laţ. Nu scap niciodată. Pe 
dracu, să scapi. Ar fi fost la fel chiar dacă ne-am fi căsătorit 
de cincizeci de ori. Şi dacă moare? N-o să moară. Astăzi nu 
se mai moare la naştere. Aşa cred toţi soţii. Da, dar dacă o 
să moară? N-o să moară. Îi este rău. La prima naştere 
durerile ţin întotdeauna mai mult. Îi este doar rău. După 
aceea o să povestim ce rău ţi-a fost şi Catherine o să spună 
că nu a fost chiar atât de rău. Dar dacă moare? Nu poate să 
moară. Dar dată moare? Nu se poate, îţi spun eu. Nu fi 
prost. Îi este doar ceva mai rău. Natura o chinuie. E doar la 
prima naştere şi asta ţine de obicei mai mult. Da, dar dacă 
moare? Nu se poate să moară. Şi de ce-ar muri? Ce sens 
are să moară? Doar trebuie să nască un copil, rodul nopţilor 
de la Milano. Acum o chinuie, o să se nască, şi după aceea ai 
să ai grijă de el şi, cine ştie, ai să-l iubeşti. Da, dar dacă 
moare? N-o să moară. Dar dacă moare? Nu moare. Se 
simte foarte bine. Dar dacă moare? Nu se poate să moară. 
Dar dacă moare? Ei, atunci ce-ai să spui? Dacă moare? 

Medicul intră în cameră. 

— Cum merge, doctore? 

— Nu merge. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Ce-am spus. Am examinat-o. Şi-mi dădu amănunte. De 
atunci aştept să văd ce se-ntâmplă. Dar nu merge deloc. 


— Şi ce recomandaţi să se facă? 

— Sunt două posibilităţi: fie o naştere cu forcepsul care 
poate sfâşia țesuturile şi care, în afară de asta, este foarte 
primejdioasă, fără să mai pun la socoteală că poate face rău 
şi copilului, fie o cezariană. 

— Şi ce pericol prezintă cezariana? „Şi dacă moare?” 

— Nu mai mare decât o naştere obişnuită. 

— O faceţi chiar dumneavoastră? 

— Da. Într-o oră lucrurile ar putea fi pregătite şi oamenii 
de care am nevoie ar fi gata. Poate chiar mai puţin de-o oră. 

— Şi dumneavoastră ce recomandaţi? 

— Operaţie cezariană. Dac-ar fi soţia mea, i-aş face o 
cezariană. 

— Şi ce urmări are? 

— Niciuna, doar cicatricea. 

— Şi nu-i pericol de infecţie? 

— Pericolul nu-i atât de mare ca într-o naştere cu 
forcepsul. 

— Şi dac-am aştepta fără să întreprindem nimic? 

— Până la urmă tot trebuie făcut ceva. Oricum, Mrs. Henry 
şi-a pierdut mult din puteri. Cu cât vom face operaţia mai 
repede cu atât va fi mai bine. 

— Operaţi-o atunci imediat ce se poate. 

— Mă duc să dau instrucţiunile necesare. 

M-am dus în sala de naşteri. Infirmiera stătea cu 
Catherine, care se afla întinsă pe masă, umflată sub cearşaf 
şi arătând foarte palidă şi istovită. 

— I-ai spus că poate să mă opereze? Mă întrebă ea. 

— Da. 

— Nu-i grozav? Acuma totul se va termina într-o oră. Nu 
mai pot, dragul meu. Sunt la capătul puterilor. Dă-mi te rog. 
Nu mai are efect. Oh, nu mai are nici un efect! 

— Respiră adânc. 

— Respir. Oh, nu mai are nici un efect. Nu mai are efect. 

— Adu un cilindru, i-am spus infirmierei. 

— Cilindrul e nou. 


— Sunt o proastă, dragul meu, îmi spuse Catherine. Dar 
nu-şi mai face efectul. Începu să plângă. Oh, şi cât am vrut 
să nasc copilul ăsta şi să nu se întâmple nimic şi acum sunt 
sfârşită şi la capătul puterilor. Şi nu-şi mai face efectul. Oh, 
dragul meu, nu mai are nici un efect. Nu-mi pasă dacă mor, 
numai să înceteze odată. Oh, dragul meu, te rog, fă-o să 
înceteze. Iar vine. Oh, oh, oh! Respiră, hohotind în mască. 
Nu-şi mai face efectul. Nu-şi mai face efectul. Nu-şi mai face 
efectul. Nu fi Nu fi supărat pe mine, dragul meu. Te rog, nu 
plânge. Nu fi supărat pe mine. Sunt sfâşiată, nu mai pot. 
Bietul şi dragul meu. Te iubesc atât de mult şi am să fiu iar 
cuminte. De data asta am să fiu cuminte. Nu-mi pot da 
nimic? Dacă ar putea să-mi dea ceva. 

— O să fac să meargă aparatul. Am să întorc butonul până 
la capăt. 

— Acuma dă-mi cloroform. 

Am întors butonul până la capăt, şi, în timp ce respira greu 
şi profund, mâna ei se desprinse de mască. Am închis 
aparatul şi i-am scos masca de pe faţă. Se întoarse de 
departe, tare de departe. 

— A fost foarte bine, dragul meu. Eşti atât de bun cu mine. 

— Fii şi tu curajoasă pentru că nu pot repeta asta mereu. 
Ar putea să te omoare. 

— Dragul meu, nu mai sunt curajoasă. Sunt frântă. M-au 
doborât. Acuma o ştiu. 

— “Toate femeile se simt aşa. 

— Dar e îngrozitor. Te ţin aşa până te doboară. 

— Într-un ceas totul o să fie gata. 

— Nu-i bine aşa? Dragul meu, nu-i aşa că n-ara să mor? 

— Nu. Îţi promit că n-ai să mori. 

— Ştii, nu vreau să mor şi să te las, dar sunt atât de 
obosită şi simt c-am să mor. 

— Prostii. Toate femeile cred asta. 

— Uneori îmi dau seama c-am să mor. 

— Nu vei muri. Nu se poate. 

— Dar dacă mor? 


— N-o să te las. 

— Dă-mi repede. Dă-mi odată! Şi după aceea: Nu vreau să 
mor. Nu vreau să mă las să mor. 

— Desigur că nu. 

— Stai cu mine? 

— N-am să pot să mă uit când te vor opera. 

— Nu, să fii numai acolo. 

— Desigur. O să fiu acolo tot timpul. 

— Eşti atât de bun cu mine. Dă-mi iar. Mai dă-mi. Nu mai 
are nici un efect! 

Am întors butonul până când indicatorul a ajuns mai întâi 
la 3 şi după aceea la 4. Voiam să se întoarcă odată medicul. 
Mi-era teamă de cifrele peste 2. 

În cele din urmă au intrat în cameră un alt medic şi două 
infirmiere, au aşezat-o pe Catherine pe un cărucior cu rotile 
şi am străbătut aşa coridorul. Căruciorul mergea repede. A 
fost băgat în lift şi toţi a trebuit să ne lipim de perete, ca să 
fie mai mult loc; după aceea am urcat. S-a deschis apoi o 
uşă, am ieşit din lift şi am pornit pe coridor, după căruciorul 
cu rotile de cauciuc, spre sala de operaţie. Nu l-am mai 
cunoscut pe medic cu tichia şi masca pe faţă. Mai erau de 
faţă un alt medic şi câteva infirmiere. 

— Trebuie să-mi dea ceva, spuse Catherine. Trebuie să-mi 
dea ceva. Oh, te rog, doctore, dă-mi mai mult ca să aibă 
efect! 

Unul dintre medici îi puse masca pe faţă şi eu mă uitam 
prin uşă şi vedeam micul şi strălucitorul amfiteatru al sălii 
de operaţie. 

— Puteţi sta jos dacă intraţi pe uşa cealaltă, îmi spuse o 
infirmieră. 

După balustrada de unde se vedeau masa albă şi luminile 
erau nişte bânci. M-am uitat la Catherine. Era cu masca pe 
faţă şi se liniştise. Am împins căruciorul ceva mai înainte şi 
atunci m-am întors şi am ieşit pe coridor. Două infirmiere se 
grăbeau spre intrarea în amfiteatru. 

— Se face o cezariană, spunea una. Se face o cezariană. 


Cealaltă izbucni în râs: 

— Am sosit tocmai la timp. Avem noroc, nu-i aşa? Şi intrară 
pe uşa care ducea spre amfiteatru. Se ivi şi o altă 
infirmieră. Şi ea se grăbea. 

— Intraţi, îmi spuse. Intraţi acolo. 

— Stau afară. 

Se grăbi să intre. M-am plimbat pe coridor în sus şi în jos. 
Mi-era teamă să intru. M-am uitat pe fereastră. Afară se 
întunecase, dar în lumina care răzbătea prin fereastră am 
văzut că plouă. M-am dus într-o cameră de la capătul 
coridorului şi m-am uitat la etichetele flacoanelor dintr-o 
vitrină. După aceea am ieşit şi, stând în picioare, mă uitam 
la uşa sălii de operaţie. 

leşi un medic, urmat de o infirmieră. Medicul ţinea cu 
amândouă mâinile ceva care semăna cu un iepure de 
curând jupuit şi, trecând în grabă pe coridor, intră într-o 
cameră. L-am urmat pe uşa pe care intrase şi l-am găsit 
fricţionând copilul nou născut. Medicul îl ridică în braţe, ca 
să-l văd. II ţinea de călcâie şi-l tot pălmuia. 

— E sănătos? 

— Tun. E un copil splendid. Are cinci kilograme. 

Nu încercam nici un fel de sentiment pentru copil. Mi se 
părea că nu are nimic comun cu mine. N-aveam sentimentul 
că am devenit tată 

— Nu sunteţi mândru de fiul dumneavoastră? Mă întrebă 
infirmiera. 

Îl spălau şi-l înfăşau. I-am văzut faţa micuță şi neagră şi 
mâinile mici şi negre, dar nu l-am văzut mişcându-se şi nu l- 
am auzit scâncind. Medicul îi făcu iar ceva. Părea a fi 
tulburat. 

— Nu, i-am răspuns. Era cât pe ce să o omoare pe maică- 
sa. 

— Nu-i vina micuţului. N-aţi vrut s-aveţi băiat? 

— Nu, i-am spus. 

Doctorul era foarte ocupat cu copilul. Îl ridicase de 
picioare şi-l pălmuia. N-am mai stat să mă uit. Am ieşit pe 


coridor. Acum puteam să mă duc să văd ce se petrece. Am 
intrat şi am făcut câţiva paşi spre balustrada amfiteatrului. 
Infirmierele care şedeau lângă balustradă mi-au făcut 
semne cu capul să vin lângă ele. Am dat din cap că nu. De 
unde eram, puteam să văd destul de bine. 

Catherine mi-a făcut impresia că ar fi moartă. Arăta ca o 
moartă. Faţa îi era cenuşie, cât o puteam vedea. Jos, în 
lumina reflectorului, medicul cosea rana mare şi prelungă, 
cu marginile groase prinse cu pensetele. Un alt medic, cu 
mască pe faţă, dădea anestezie. Două infirmiere, cu măşti 
pe faţă, înmânau medicilor diferite instrumente. Parcă era o 
gravură reprezentând o anchetă făcută pe vremea 
Inchiziției. Privindu-i, mi-am dat seama c-aş fi putut sta să-i 
văd cum operează, dar eram bucuros că plecasem. Nu cred 
c-aş fi putut suporta să-i văd tăind-o, dar acuma stăteam şi 
mă uitam cum rana este închisă printr-o dungă, uşor 
înălţată, făcută din cusături dibace, ca de cizmar, şi mă 
bucuram Când rana a fost gata cusută, am ieşit pe coridor 
şi am început din nou să mă plimb în sus şi în jos. După 
câtva timp ieşi şi medicul. 

— Cum se simte? 

— Foarte bine. V-aţi uitat? 

Părea obosit. 

— V-am văzut cosând rana. Incizia mi s-a părut foarte 
lungă. 

— Credeţi? 

— Da. Şi cicatricea o să se lase în jos? 

— A, da. 

După câtva timp, căruciorul pe rotile fu scos afară şi fu 
împins foarte repede prin hol spre lift. Am mers alături de 
Catherine, care gemea. Jos, o puseră în pat în camera ei. M- 
am aşezat într-un fotoliu la capul patului. În cameră rămase 
o infirmieră. M-am sculat şi m-am apropiat de pat. În 
cameră era întuneric. Catherine întinse mâna. 

— Hello, dragul meu, îmi zise ea. 

Glasul îi era slab şi obosit. 


— Hello, dragostea mea. 

— Ce e, băiat sau fată? 

— Sst, nu vorbiţi, spuse infirmiera. 

— Băiat. E mare, voinic şi negricios. 

— E teafăr, sănătos? 

— Da, i-am răspuns. Se simte admirabil. 

Am văzut că infirmiera se uită la mine într-un fel ciudat. 

— Sunt îngrozitor de obosită, spuse Catherine. Şi mă 
doare tare rău. Iu, dragul meu, cum te simţi? 

— Foarte bine. Nu vorbi. 

— Ai fost foarte drăguţ cu mine. Oh, dragul meu, mă doare 
îngrozitor. Cum arată? 

— Arată ca un iepure jupuit, cu o faţă zbârcită, de bătrân. 

— Trebuie să ieşiţi, spuse infirmiera. Madame Henry n-are 
voie să vorbească. 

— O să stau pe-afară, am zis. 

— Du-te să mănânci. 

— Nu mă duc. Stau pe-afară. 

Am sărutat-o pe Catherine. Faţa îi era cenugşie, trasa şi 
obosită. 

— Putem sta de vorbă puţin? Am întrebat-o pe infirmieră. 

leşi cu mine pe coridor. Am făcut câţiva paşi mai încolo. 

— Ce-i cu copilul? Am întrebat-o. 

— Nu ştiţi? 

— Nu. 

— Nu era viu. 

— S-a născut mort? 

— N-au putut să-l readucă la viaţă. Fusese strangulat 
probabil cu cordonul ombilical. 

— Vasăzică, e mort. 

— Da. Ce păcat. Şi era un băiat frumos şi voinic. Credeam 
că ştiţi. 

— Nu, i-am zis. Ar fi bine să vă duceţi înăuntru la doamna. 

M-am aşezat într-un fotoliu lângă o masă, în faţa căreia, pe 
perete, erau prinse, în agrafe, rapoartele infirmierelor şi m- 
am uitat afară pe fereastră. Nu se vedea nimic, era 


întuneric şi ploaia cădea. Vasăzică, asta era. Copilul era 
mort. De aceea medicul arăta atât de obosit. Dar ce mai 
încercaseră atuncea în camera aceea? Credeau probabil că 
o să izbutească să-l facă să respire. Nu eram religios, dar 
ştiam că ar fi trebuit să fie botezat. Dar dacă nu respirase 
niciodată? Nu respirase. Nu fusese niciodată viu. Afară de 
timpul în care fusese în pântecele Catherinei. Simţisem de 
multe ori cum se mişca. De o săptămână însă nu-l mai 
simţisem. Poate că se sufocase de la început. Bietul copil. 

Mai bine mă sufocam eu, dracului. Nu, n-ar fi fost mai 
bine. Şi, totuşi, dacă n-ar fi muritul ăsta prin care trebuie să 
treci. Şi acum o să moară Catherine. Asta-i până la urmă. 
Mori. Nici nu ştii cum. N-ai vreme niciodată să înveţi cum 
vine asta. Te aruncă în viaţă şi-ţi spun regulile şi prima dată 
când te prind la strâmtoare, te omoară. Sau te omoară fără 
rost, ca pe Aymo. Sau te îmbolnăvesc de sifilis, cum l-au 
îmbolnăvit pe Rinaldo. Şi până la urmă te omoară. Poţi să fii 
sigur de asta. Aşteaptă numai, şi vei fi omorât. 

Odată, când eram în tabără, am pus pe foc o buturugă 
plină de furnici. Şi când buturuga a luat foc, furnicile s-au 
îmbulzit să fugă şi la început s-au îndreptat spre mijloc, 
acolo unde lemnul luase foc, şi după aceea s-au întors şi au 
grăbit spre capătul buturugii. Când s-au îngrămădit prea 
multe la capăt, au început să cadă în foc. Câteva au reuşit 
să scape cu trupul ars şi strivit şi s-au depărtat în neştire 
care încotro. Cele mai multe au luat-o iar spre foc şi apoi s- 
au întors spre capătul mai rece al buturugii, îngrămădindu- 
se la extremitatea neatinsă de flăcări, şi, în cele din urmă, 
au căzut în foc. Îmi amintesc că m-am gândit atunci că totul 
semăna cu sfârşitul lumii şi că aveam o nemaipomenită 
şansă să devin un mântuitor dac-aş trage buturuga de pe 
foc şi-aş zvârli-o departe, ca furnicile să poată cobori de pe 
ea. Dar n-am făcut nimic altceva decât s-arunc o ceaşcă de 
apă peste buturugă, ca să golesc ceaşca pentru a putea 
turna whisky în ea înainte de a adăuga şi apă. Cred că apa 


aceea, zvârlită pe buturuga aprinsă, n-a făcut decât să 
opărească furnicile. 

Şi acum şedeam pe coridor şi aşteptam să aflu cum se mai 
simte Catherine. Infirmiera nu mai venea, aşa că, după 
câteva minute, m-am dus la uşă, am deschis-o încetişor şi m- 
am uitat înăuntru. În primul moment n-am putut vedea 
nimic, deoarece pe coridor lumina era foarte puternică, iar 
înăuntru era întuneric. Apoi am văzut-o pe infirmieră 
şezând lângă pat, capul lui Catherine pe pernă, şi pe ea, 
nemişcată, sub pătură. 

— Cum se simte? Am întrebat. 

— Bine, mi-a răspuns infirmiera. Puteţi să vă duceţi să 
mâncaţi şi după aceea să vă întoarceţi dacă vreţi. 

Am străbătut coridorul şi apoi am coborât pe scări. Am 
ieşit din spital şi m-am dus pe strada întunecoasă şi prin 
ploaie spre restaurant. Localul era puternic luminat şi la 
mese multă lume. N-am văzut nici un loc liber. Chelnerul a 
venit, mi-a luat pardesiul şi pălăria, ude amândouă, şi mi-a 
arătat un loc liber la o masă, în faţa unui bătrân care bea 
bere şi citea ziarul de seară. M-am aşezat şi l-am întrebat 
pe chelner ce aveau ca plat du jour131. 

— Viţel la tavă, dar s-a terminat. 

— Şi atunci ce-aş putea mânca? 

— Ochiuri cu şuncă, ochiuri cu brânză sau choncroute. 

— Am mâncat choucroute la prânz, i-am zis eu. 

— Da, aşa e. Aţi mâncat choucroute la prânz. Chelnerul 
era un om de vârstă mijlocie, cu un început de chelie 
mascat de părul] rămas. Avea o faţă amabilă. 

— Ce doriţi? Ochiuri cu şuncă sau ochiuri cu brânză? 

— Ochiuri cu şuncă, i-am zis, şi bere. 

— O halbă blondă? 

— Da. 

— Mi-am adus aminte, zise el. Aţi băut şi la prânz o halbă 
blondă. 

Am mâncat ochiurile cu şuncă şi-am băut berea. Ochiurile 
cu şuncă mi-au fost servite într-o crăticioară rotundă. Şunca 


era dedesubt şi ouăle deasupra. Mâncarea era tare 
fierbinte şi după prima înghiţitură a trebuit să iau o duşcă 
de bere, ca să-mi răcoresc gura. Mi-era foame şi i-am cerut 
chelnerului să-mi mai aducă o porţie de ochiuri cu şuncă. 
Am băut mai multe halbe de bere, nu mă gândeam la nimic 
şi citeam ziarul omului din faţa mea. Scria despre o 
străpungere efectuată pe frontul englez1 32. Când şi-a dat 
seama că-i citeam ziarul, omul l-a împăturit în două. Am 
vrut să-i cer chelnerului să-mi aducă un ziar, dar nu mă 
puteam concentra să fac ceva. În restaurant era tare cald şi 
aerul era greu. Mulţi dintre clienţii de pe la mese se 
cunoşteau între ei. La mai multe mese se juca cărţi. 
Chelnerii treceau printre mese, adu-când băuturi de la bar. 
Doi oameni intrară şi nu găsiră loc să şadă. Stăteau lângă 
masa mea. Am comandat o altă halbă de bere. Încă nu 
voiam să plec. Era prea devreme ca să mă întorc la spital. 
Încercam să nu mă gândesc şi să fiu cu totul calm. Cei doi 
aşteptau, dar nimeni nu se scula de la masă, aşa că până la 
urmă au plecat. Am mai băut o bere. Pe masă, în faţa mea, 
se adunase un vraf de farfurioare. Domnul din faţa mea îşi 
scoase ochelarii. Îi puse în toc, împături ziarul şi-l puse în 
buzunar; stătea ţinând în mână păhărelul de coniac şi 
uitându-se în jurul lui. Şi dinţr-o dată am simţit că trebuie 
să mă duc la spital. Am chemat chelnerul, am plătit nota, 
mi-am pus pardesiul şi pălăria şi m-am îndreptat spre uşă. 

Am mers prin ploaie spre spital. 

Sus, am întâlnit infirmiera pe coridor. 

— V-am chemat la telefon la hotel, mi-a spus ea. 

Ceva se prăbuşi înlăuntrul meu. 

— S-a întâmplat ceva rău? 

— Mrs. Henry a avut o hemoragie. 

— Pot intra? 

— Nu, nu încă. Medicul e cu ea. 

— E grav? 

— E foarte grav. 


Infirmiera se întoarse în cameră şi închise uşa în urma ei. 
Am rămas afară pe coridor. În mine se făcuse un gol imens. 
Nu mă gândeam la nimic. Nu mă puteam gândi la nimic. 
Ştiam c-avea să moară şi mă rugam să nu fie aşa. N-o lăsa 
să moară. Oh, Dumnezeule, te rog, n-o lăsa să moară. Voi 
face orice pentru tine dacă n-ai s-o laşi să moară. le rog, te 
rog, te rog, bunule Dumnezeu, n-o lăsa să moară. Bunule 
Dumnezeu, n-o lăsa să moară. le rog, te rog, te rog, n-o lăsa 
să moară. Dumnezeule, te rog, să nu moară. Ai luat copilul, 
dar n-o lăsa să moară. Ai avut dreptate, dar n-o lăsa să 
moară. le rog, te rog, bunule Dumnezeu, n-o lăsa să moară. 

Infirmiera deschise uşa şi-mi făcu semn cu degetul să vin. 
Am urmat-o în rezervă. Catherine nu şi-a ridicat privirile 
când am intrat. M-am dus la ea, lângă pat. Medicul stătea 
de cealaltă parte. Catherine s-a uitat la mine şi mi-a zâmbit. 
M-am aplecat peste pat şi am început să plâng. 

— Bietul şi dragul meu, spuse Catherine abia şoptit. Faţa îi 
era cenuşie. 

— Nu-i nimic, Cat, i-am zis, ai să te faci sănătoasă. 

— Am să mor, spuse ea, şi după o clipă de tăcere continuă: 
Nu vreau să mor. 

I-am luat mâna. 

— Nu m-atinge, spuse ea. l-am lăsat mâna. Catherine 
zâmbi. 

— Sărmanul şi dragul meu. Poţi să faci cu mine ce vrei. 

— O să te faci iar sănătoasă, Cat. Ştiu că te vei face 
sănătoasă. 

— Am vrut să-ţi scriu o scrisoare, ca s-o ai dacă mi se 
întâmpla ceva, dar n-am mai scris-o. 

— Vrei să-ţi aduc un preot sau pe altcineva, pe care 
doreşti să-l vezi? 

— Pe nimeni în afară de tine, spuse ea. Şi după o clipă: Nu 
mi-e teamă. Numai că nu vreau să mor. 

— N-ar trebui să vorbiţi atât de mult, spuse medicul. 

— Bine, zise Catherine. 

— Pot face ceva pentru tine, Cat? Pot să-ţi aduc ceva? 


Catherine zâmbi: 

— Nu. Şi, puţin după aceea: N-ai să faci lucrurile pe care 
le făceam împreună cu vreo altă femeie şi nici n-ai să-i spui 
aceleaşi vorbe, nu-i aşa? 

— Niciodată. 

— Aş vrea totuşi să mai cunoşti şi alte femei. 

— Eu nu vreau. 

— Vorbiţi prea mult, spuse medicul. N-aveţi voie să vorbiţi. 
Mr. Henry trebuie să plece acum. Va putea să întoarcă ceva 
mai târziu. N-o să muriţi. N-ar trebui să vorbiţi asemenea 
prostii. 

— Bine, spuse Catherine. Noaptea o să vin să stau cu tine. 

Vorbea foarte anevoie. 

— Vă rog să poftiţi afară, spuse medicul. N-are voie să 
vorbească. 

Catherine, cu faţa pământie, îmi făcu acum semn cu 
ochiul. 

— O să aştept afară, i-am zis. 

— Nu te necăji, dragul meu, spuse Catherine. Nu mi-e 
frică deloc. E numai o glumă proastă. 

— Iubita mea dragă şi vitează. 

Am aşteptat afară, pe coridor. Am aşteptat multă vreme. 
Infirmiera ieşi în pragul uşii şi se apropie de mine. 

— Mrs. Henry, e foarte rău, îmi spuse ea. Mă tem pentru 
dânsa. 

— A murit? 

— Nu, dar e inconştientă. 

Se pare că avusese hemoragii una după alta. Nu reuşeau 
să le oprească. Am intrat în rezervă. Şi am stat cu 
Catherine până a murit. Nu şi-a mai recăpătat cunoştinţa 
nici o clipă şi peste puţin timp muri. 

Afară, pe coridor, am vorbit cu medicul. 

— Pot face ceva în noaptea asta? 

— Nu. Nu-i nimic de făcut. Pot să vă conduc la hotel? 

— Nu, mulţumesc. Am să mai stau pe-aici câtva timp. 

— Ştiu că nu e nimic de spus. Nu pot să vă spun decât. 


— Nu. Nu e nimic de spus. 

— Noapte bună, mi-a zis. Nu pot să vă conduc la hotel? 

— Nu, mulţumesc. 

— Altceva nu era de făcut, spuse el. Operația a dovedit că. 

— Nu vreau s-aud nimic despre asta. 

— Aş vrea să vă conduc la hotel. 

— Nu, mulţumesc. 

Se depărta pe coridor. M-am apropiat de uşa rezervei. 

— Nu se poate să intraţi acuma, spuse una dintre 
infirmiere. 

— Ba se poate. 

— Încă nu e voie să intraţi. 

— leşi afară! l-am zis. Să iasă şi cealaltă. 

Dar după ce au plecat şi-am închis uşa, am stins lumina şi 
mi-am dat seama că totul era în zadar. Era ca şi cum mi-aş fi 
luat rămas bun de la o statuie. După o clipă am ieşit, am 
plecat de la spital şi m-am întors la hotel prin ploaie. 


SFÂRŞIT 


1 Fluviul Isonzo, din nord-vestul Italiei. Valea fluviului 
Isonzo a fost în 1915 teatrul unor lupte grele între armatele 
italiene şi cele austro-ungare. 

2 Vittorio Emanuele al III-lea de Savoia (1869-1947), rege 
al Italiei între 1900 şi 1946. 

3 Oraş în nord-estul Italiei. 

4 Oraş în nord-estul Italiei, pe linia ferată care leagă 
Triestul de Austria. 

5 Franz Joseph I (1830-1916), împărat al Austriei între 
1843 - 1916 şi rege al Ungariei între 1867-1916. La 28 
iunie 1914 ca urmare a asasinării nepotului său, arhiducele 
Franz-Ferdinand, el a declarat război Serbiei: sprijinit de 


Germania, care s-a alăturat Austro-Ungariei, acest conflict 
a constituit începutul primului război mondial. 

6 Masiv muntos şi podiş din Apenini. 

7 Sublocotenent (it.). 

8 Maior (it.). 

9 Marcă de lichior italian. 

10 Rachiu italienesc. 

11 Fluviu din nord-estul Franţei, de-a lungul căruia, în 
1910, armatele franceze şi engleze au dezlănţuit o mare 
ofensivă. 

12 Destul de mult (it). 

13 Încă nu (fr.). 

14 La revedere (it.). 

15 La revedere, doamnă (it.). 

16 Stat la nord de Gorizia. 

17 Carabinieri (it.), jandarmi. 

18 Voluntary Aid Departament (Direcţia ajutorului 
voluntar), organizaţie care în timpul Primului Război 
Mondial a condus formaţiile auxiliare ale armatei britanice. 

19 Unitate de măsură de lungime, folosită în ţările anglo- 
saxone, egală cu 91.44 cm. 

20 Punctul de triaj (it.). 

21 Zonă de război (it.). 

22 Luigi Cadorna (1850-1928), general italian; în primul 
război mondial, între 1915 şi 1917, comandantul suprem al 
armatei italiene. 

23 Emanuele, duce de Aosta (1860-1931), general italian, 
înrudit cu familia domnitoare italiană; în timpul primului 
război mondial a comandat un corp de armată. 

24 Vin alb de Capri (ît.). 

25 John Ireland (1838-1918), arhiepiscop catolic de 
Minnesota, prelat american cu vederi liberale din pricina 
cărora a fost persecutat. 

26 În limba engleză, Ireland (care este şi numele 
englezesc ai Irlandei) se pronunţă aproape la fel ca Island 
(care în englezeşte înseamnă insulă). 


27 Vânătorii (it). 

28 În 1911, Italia a declarat război Turciei şi a întreprins 
operaţii militare împotriva ei în Libia şi Dodecanez. 

29 Grenadierii (it.). Unităţile de granatieri, alcătuite din 
ostaşi. Înalţi şi robuşti, reprezentau elita infanteriei italiene. 

30 Unitate de măsură de lungime, folosită în ţările anglo- 
saxone, egală cu 30,48 cm. 

31 Vânătorii de munte (it.). 

32 Trăiască armata (îit.). 

33 În anii Primului Război Mondial, cehii, mobilizați şi 
trimişi să lupte în rândurile armatelor austro-ungare, au 
aruncat armele şi au trecut în masă în liniile inamice. 

34 Strigătul de luptă al armatelor italiene pe vremea 
dinastiei de Savoia (1861-1946). 

35 Paste făinoase (it.). 

36 Ce dracu? (Engl.). 

37 Aruncător de mine (germ.). 

38 Merge bine? (fr.) 

39 Lovitură îndrăzneață (fr.). 

40 Revistă engleză de chirurgie şi medicină generală. 

41 Porecle batjocoritoare date în S. U. A. Imigranţilor de 
origine italiană. 

42 Săptămânal englez de mare tiraj, înfiinţat în 1843. 

43 Orăşel italian, în apropierea Veneţiei. 

44 Cel mai înalt pisc al Apeninilor (2 201 m.). 

45 Orăşel din Abruzzi. 

46 Joc de cuvinte intraductibil. În limba engleză, Turkey 
are două accepţii, pe de o parte, înseamnă Turcia, iar pe de 
altă parte, înseamnă curcan (mâncare tradiţională de 
Crăciun în S.U.A.). 

47 Nume dat ansamblului arhitectonic de galerii şi arcade 
amenajate de-a lungul clădirilor care înconjoară Piaţa 
Domului din Milano, precum şi străzile adiacente. 

48 Palatul de cristal, Cova, Campari, Biffi şi Gran Italia - 
Restaurante la Milano. 

49 Secţie (it). 


50 O sticlă (ît.). 

51 Vin roşu din renumitele podgorii Chianti, lângă Siena. 

52 Domnişorule (it). 

53 Mare aşezământ spitalicesc din Milano. 

54 Vin cu aromă de fragi. 

55 Vin negru italienesc, numit astfel după varietatea de 
struguri din care este preparat. 

56 Vin roşu, franțuzesc, produs în podgoriile de la 
Margaux, din sudul Franţei. 

57 Platou situat la nord de Gorizia, cucerit de italieni în 
august 1917. 

58 S. U. A. Au intrat în război în aprilie 1917. 

59 Una dintre principalele artere din centrul Milanului. 

60 Vin tonic italian. 

61 Formă scurtă, familiară, pentru San Francisco. 

62 Hipodrom situat într-un sat la marginea Milanului. 

63 Loc îngrădit în incinta unui hipodrom, unde sunt 
plimbaţi caii înainte de alergări. 

64 Lumină pentru mine (engl.). 

65 Pentru poziţiile de pe San Gabriele s-au dat lupte 
crâncene din mai până în octombrie 1917, muntele trecând 
de mai multe ori din mâna austriecilor în mâna italienilor. 

66 În marile centre industriale din Italia, mişcarea 
antirăzboinică luase un puternic avânt. La Milano s-au 
produs demonstraţii de stradă, iar la Torino a izbucnit, la 22 
august 1917, o răscoală armată a muncitorilor. 

67 Este vorba de operaţiile ofensive întreprinse în Flandra 
de armatele engleze şi franceze în iulie-octombrie 1917. 

68 Echipele care au câştigat în 1817 campionatele de 
baseball organizate de cele două federaţii de specialitate 
din S. U.A.: Liga americană, şi „Liga naţională”. 

69 Vestit jucător de baseball. 

70 Cel care bate mingea. 

71 Aluzie la un vers din luliu Cezar de William 
Shakespeare (actul II, scena 3). 


72 Lac lung de 64 km şi lat de 5-15 km, situat pe versantul 
de miazăzi al Alpilor, la hotarul dintre Italia şi Elveţia. 

73 Elegantă staţiune balneoclimaterică italiană pe ţărmul 
lacului Maggiore. 

74 Rachiu de chimen şi anason (germ.). 

75 Băiat de serviciu (engl). 

76 Vin roşu franțuzesc, din sudul Franţei. 

77 Băutură întăritoare, preparată din albuş de ou, 
amestecat cu vin de Marsala şi zahăr. 

78 Andrew Marvell (1621-1678), poet englez. 

79 Sat de munte, la miazănoapte de Gorizia. 

80 Clopotniță. 

81 Preacuratul (ît.). 

82 Preaspurcatul (it.). 

83 Preot (engl.). 

84 Desertul. (ît.). 

85 Aliaj de mare rezistenţă la uzura, folosit la căptuşirea 
anumitor piese de maşini. 

86 Podiş (ît.). 

87 Şes (it.). 

88 Oraş situat aproape la extremitatea sud-estică a 
Peninsulei Italice; port la Marea Adriatică. 

89 Orăşel la nord de Udine. 

90 Orăşel la vest de Udine. 

91 Mic fluviu la apus de Isonzo. 

92 Soră (it.) 

93 Orăşel din nordul Italiei. 

94 Să mergem! (it.). 

95 Chipiu cu două colţuri. 

96 Operă a compozitorului german Giacomo Meyerbeer 
(1791- 1864). 

97 Pat matrimonial (ît.). 

98 Civil (ît.). 

99 Fluviu din nord-estul Italiei. 

100 Stațiune de iarnă în Tirolul italian. 

101 Orăşel pe cursul superior al fluviului Piave. 


102 Numele uneia dintre Insulele Boromee de pe lacul 
Maggiore. 

103 Limba engleză vorbită în S. U. A. Este diferențiată 
într-o măsură de limba vorbită în Anglia. 

104 Focul, roman apărut în 1916. 

105 Romanul Mr. Britling Sees Ii Through (Mister Britling 
bea paharul până la fund) al scriitorului englez H. G. Wells 
(1866-1942). Titlul este uşor deformat de contele Greffi: în 
loc de: Mr. Britling Sees It Through, el spune: Mr. Britling 
Sees Through It, ceea ce înseamnă: „Mister Britling vede 
limpede”. 

106 Credincios (fr.). 

107 Localităţi pe malurile lacului Maggiore. 

108 Mică aşezare pe ţărmul elveţian al lacului Maggiore. 

109 Munte pe ţărmul nord-estic al lacului Maggiore. 

110 Muntele Motterone e la capătul sudic al lacului 
Maggiore. 

111 Andrea Mantegna (1431-1506), pictor şi gravor 
italian, de la care au rămas fresce cu subiect religios, 
remarcabile prin realismul lor. 

112 Stațiune balneo-climaterică elveţiană la extremitatea 
de miazănoapte a lacului Maggiore. 

113 Stațiune de sporturi de iarnă în masivul Oberland din 
Elveţia. 

114 Prescurtarea expresiei franceze Fr votre service (la 
dispoziţia dumneavoastră). 

115 Stațiune climaterică pe malul răsăritean al lacului 
Geneva. 

116 Numele versantului nordic al masivului Oberland din 
Alpii Bernezi. 

117 Tip de săniuţă, folosită în Elveţia (fr.). 

118 Tip de săniuţă cu tălpici foarte joase, folosită în S. U. 
A., Canada şi Elveţia. 

119 Valea râului Inn, de-a lungul căreia sunt aşezate o 
serie de vestite staţiuni de sporturi de iarnă (St. Moritz 
ş.a.). 


120 Gară (ît.). 

121 Căsuţă caracteristică pentru satele de munte din 
Elveţia (fr.). 

122 Pisc (3 260 m altitudine) situat la sud-est de lacul 
Geneva. 

123 Edmund Hoyle (1672-1769), scriitor englez, a 
consemnat regulile jocurilor de cărţi practicate pe vremea 
lui. 

124 Covrigi săraţi; în Germania se mănâncă la bere. 

125 Este vorba de The World Almanac and Book of Pacts, 
editat anual de ziarul New York World Telegram începând 
din 1868, almanah care cuprinde, pe lângă partea 
calendaristică, cunoştinţe uzuale date statistice, informaţii 
istorice, politice, sportive etc. 

126 Iniţialele prin care e desemnată linia de cale ferată 
Montreux-Oberland-Bernois. 

127 Oraş pe malul lacului Geneva, între Montreux şi 
Lausanne. 

128 Suburbie situată chiar pe malul lacului Geneva. 

129 Rachiu de cireşe sălbatice (germ.). 

130 Şuncă sau cârnaţi pe varză călită (fr.). 

131 Mâncarea zilei (fr.) 

132 Este vorba de ofensiva dezlănţuită la 2 martie 1918 
de germani împotriva sectorului dintre râurile Oise şi 
Scarpe, apărat de englezi.