Marc Levy — Ea & el

Marc Levy 


Fa & el 


TRei 


Ar ~ 


a 
© 
e. 


Într-o zi, am să mă duc să trăiesc în teorie, 
pentru că în teorie totul e bine... 


Ploaia curăţase  acoperişurile şi fațadele, maşinile şi 
autobuzele, trotuarele şi pietonii, ploaia căzuse întruna peste 
Londra de la începutul primăverii. Mia ieşea de la o întâlnire cu 
agentul ei. 

Creston era de şcoală veche, dintre aceia care spun mereu 
adevărul, dar cu distincţie. 

Elegant până şi-n felul de a vorbi, era respectat, pomenit 
adesea pe la dineuri pentru observaţiile sale necruțătoare, dar 
niciodată răutăcioase. Mia era protejata lui, ceea ce, în 
universul neîndurător şi de cele mai multe ori plin de mojicie al 
cinematografiei, valora cât toate prerogativele lumii. 

În ziua aceea, fusese să vadă în proiecţie privată noul film al 
Miei şi, pentru că nu-i îngăduia să-l însoţească în asemenea 
împrejurări, ea îl aşteptase în birou. 

După ce-şi dăduse jos impermeabilul, Creston se aşezase pe 
fotoliul său şi nu prelungise suspansul. 

— Ceva acţiune, un pic de romantism, un scenariu cu- 
ndemânare însăilat în jurul unei intrigi neverosimile, dar cui să- 
i mai pese de toate acestea în zilele noastre?... O să fie un 
succes, asigurase el. 

Mia îl cunoştea prea bine pe Creston ca să nu ştie că mai 
departe n-avea să meargă. 

Era magnifică, continuase el, cam de prea multe ori 
dezbrăcată, ar trebui să fie cu băgare de seamă data viitoare şi 
să nu-şi mai arate fundul la fiecare trei scene, o să aibă el grijă, 
pentru binele carierei sale, oamenii îi cataloghează aşa de 
repede pe ceilalţi. 

— Spune-mi pe faţă ce părere ai, Creston. 

— Joci la perfecţie, iar cum rolul tău era cum era, n-a fost 
treabă uşoară. Acestea fiind zise, nu poţi să faci mereu numai 
filme în care personajele îşi petrec toamna între două trădări, 
trei adultere şi o cană de ceai. E un film de acţiune, camera se 
mişcă mult, personajele aşijderea... ce vrei să mai adaug? 

— Adevărul, Creston! 

— E o porcărie, draga mea, o porcărie de toată frumuseţea 
care o să-şi aibă gloata de spectatori, din moment ce tu şi 
bărbatu-tău sunteţi amândoi pe afiş. În sine e un eveniment, de 


altfel, singurul. Presa o să se dea în vânt după complicitatea 
voastră de pe ecran, o să-i placă încă şi mai mult faptul că joci 
mai bine decât el, ceea ce nu-i un compliment, ci o evidenţă. 

— În viaţa de zi cu zi, el joacă mai bine, răspunse Mia cu un 
zâmbet şters. 

Creston îşi frecă barba, gest care la el spunea multe. 

— Cum vă mai e viaţa de cuplu? 

— Nu prea mai e viaţă. 

— Atenţie, Mia, fără prostii. 

— Ce prostii? 

— M-ai înţeles foarte bine. Aşa de rău stau lucrurile? 

— Filmarea nu ne-a apropiat. 

— lată tocmai ce nu vreau să aud, cel puţin până la ieşirea 
filmului în săli. Viitorul capodoperei se bazează pe binomul 
vostru, pe ecran şi în viaţa de zi cu zi. 

— Ai ceva scenarii pentru mine? 

— Câteva. 

— Creston, mi-ar plăcea să plec în străinătate, departe de 
Londra şi cerul ei mohorât, să joc un rol inteligent, sensibil, să 
aud lucruri care mă emoţionează, care mă fac să râd, să am 
parte de un pic de tandrete, chiar şi într-un film mic de tot. 

— Şi mie mi-ar plăcea ca bătrânul meu Jaguar să nu rămână 
niciodată în pană, dar mecanicul care îl bibileşte îmi spune pe 
numele mic, înţelegi tu. M-am luptat să-ţi construiesc o carieră, 
ai un public imens în Anglia, fani care-ar plăti ca să te audă 
recitând anuarul, începi să fii apreciată cam peste tot pe 
continent, onorariile tale sunt indecente în vremurile pe care le 
trăim, iar dacă filmul acesta se bucură de succesul pe care-l 
bănuiesc eu, ai să fii în curând actriţa cea mai bine cotată din 
generaţia ta. Aşa că, te rog, ai puţintică răbdare. Ne-am 
înţeles? În câteva săptămâni, propunerile din America o să 
cadă ca ploaia de-acum. O să intri în curtea celor mari. 

— Mari proaste care zâmbesc atunci când sunt triste? 

Creston se îndreptă pe fotoliu şi tuşi uşor. 

— Acelea şi altele care sunt fericite. Te rog, nu mai vreau să 
văd faţa aceasta amărâtă, Mia, adăugă el ridicând tonul. 
Interviurile ar trebui să va apropie, pe tine şi bărbatu-tău. O să 
fiţi nevoiţi să zâmbiţi atât de mult în timpul promovării, că până 
la urmă o să vă prindeţi în joc. 

Mia făcu un pas spre bibliotecă, deschise caseta cu ţigări 
care se afla pe-o etajeră şi-şi luă una. 

— Ştii că detest să se fumeze la mine-n birou. 


— Păi, şi de ce mai ţii caseta? 

— Pentru cazurile urgente. 

Mia se uită ţintă la Creston şi se aşeză la loc, cu ţigara 
stinsă între buze. 

— Cred că m-a înşelat. 

— Într-un fel sau într-altul, cine n-a făcut-o în zilele noastre? 
răspunse el citindu-şi corespondenţa. 

— Nu-i de râs. 

Creston îşi abandonă lectura. 

— Cum te-a înşelat? continuă el. Vreau să zic din când în 
când sau tot timpul? 

— E vreo diferenţă? 

— Şi tu, tu nu l-ai înşelat niciodată...? 

— Nu. În sfârşit, o dată, un sărut. Partenerul meu săruta 
bine şi aveam nevoie să fiu sărutată. Era pentru veracitatea 
scenei, nu l-am înşelat cu adevărat, nu-i aşa? 

— Intenţia contează. În ce film? întrebă Creston ridicând o 
sprânceană. 

Mia se uită pe fereastră, iar agentul ei oftă. 

— Bine, să admitem că te înşală. Ce importanţă are dacă nu 
vă mai iubiţi? 

— EI nu mă mai iubeşte, eu, eu îl iubesc. 

Creston îşi deschise sertarul, scoase o scrumieră şi scăpără 
un chibrit. Mia trase adânc în piept, iar el se întrebă dacă ochii 
îi lăcrimau de la fum, dar se feri să-i şi pună întrebarea. 

— El era starul, iar tu, o începătoare. S-a jucat de-a 
Pygmalionul, iar ucenica şi-a depăşit maestrul. Ceea ce sigur 
că nu-i uşor pentru ego-ul lui în viaţa de zi cu zi. Ai grijă cu 
scrumul, ţin mult la covorul meu. 

— Nu spune asta, nu-i adevărat. 

— Bineînţeles că-i adevărat. Nu spun că nu-i un actor bun, 
dar... 

— Dar ce? 

— Nu-i momentul, o să vorbim mai târziu, am alte întâlniri. 

Creston îşi ocoli biroul, luă cu delicateţe ţigara din mâinile 
Miei şi o strivi în scrumieră. O apucă de umăr şi o trase spre 
uşă. 

— În curând, ai să joci unde-o să vrei, la New York, Los 
Angeles, Roma. Până atunci, nu face tâmpenii. O lună e tot ce-ţi 
cer, de ea depinde viitorul tău. Îmi promiţi? 


x 


Ieşind de la Creston, Mia se dusese pe Oxford Street cu 
taxiul. Când se simţea copleşită de tristeţe - şi aşa se simţise 
nu doar o dată în ultimele săptămâni -, mergea să se plimbe pe 
strada aceea plină de magazine şi de viaţă. 

Parcurgând aleile unei galerii comerciale, încercase să 
vorbească cu David, dar dăduse direct peste mesageria vocală. 

Cu ce se ocupa la sfârşitul acestei după-amiezi? Unde era 
de două zile încoace? Două zile şi două nopţi fără nicio altă 
veste decât un mesaj lăsat pe robotul telefonului din 
apartamentul lor. Un mesaj laconic care o lămurea că pleca să- 
şi tragă sufletul la ţară, că nu trebuia să-şi facă griji. lar ea 
făcea exact pe dos. 

Ajunsă acasă, Mia se hotărâse să-şi vadă de viaţa ei. Când 
avea să se întoarcă David, nici nu se punea problema să se 
arate descumpănită în vreun fel sau altul. Să rămână demnă, 
stăpână pe sine, să nu-i permită să-i treacă vreo clipă prin 
minte că ar fi putut să-i ducă lipsa şi mai ales să nu pună nicio 
întrebare. 

Răspunzând la apelul unei prietene care o implorase să o 
însoţească la inaugurarea unui restaurant, Mia hotărâse să se 
facă frumoasă. Şi ea era în stare să-i stârnească gelozia lui 
David. Şi apoi, era mai bine să fie înconjurată de necunoscuţi 
decât acasă frământată de gânduri negre. 


* 


Restaurantul era imens, muzica prea tare, sala înţesată de 
lume, îi era imposibil să vorbească cu cineva ori să facă un pas 
fără să se lovească de ceilalţi. Cine putea să se simtă bine la 
soiul acesta de serată? se gândi ea pregătindu-se să înfrunte 
mareea umană. 

Flash-urile se dezlănţuiră la intrare. lată de ce ţinea aşa de 
mult prietena cu pricina la prezenţa ei. Speranţa că o să apară 
în paginile people ale unei reviste. Senzaţie de trecătoare 
celebritate. La naiba, David, de ce mă laşi să-mi pierd vremea 
de una singură prin asemenea locuri? Ai să mi-o plăteşti însutit, 
„Domnule Am-nevoie-să-mi-trag-sufletul”. 

Îi sună telefonul, un număr ascuns, la ora aceasta nu putea 
fi decât el. Cum să-l audă în aşa hărmălaie? Dacă aș fi lunetist, 
l-aş omori pe D], se gândi ea. 


Se uită de jur împrejur, era la jumătate între intrare şi 
bucătării. Mulțimea o ţâra spre cele din urmă, dar ea se hotărî 
să înainteze împotriva curentului. Răspunse urlând: 

— Nu închide! Pentru cineva care şi-a jurat să nu lase să se 
vadă nimic, începi bine, drăguţța mea. 

Să-şi facă un drum, să-i împingă pe încrezuta cocoţată pe 
tocuri cui şi pe bădăranul care îi face curte. S-o calce pe 
picioare pe scheletica aceea de prăjină care se unduieşte ca un 
tipar, să-l ocolească pe fantele care o scrutează ca pe-o pradă, 
ai să te distrezi, bătrâne, nu pare să fie vreo mută. Incă zece 
paşi până la uşă. 

— Rămâi la telefon, David! Dar taci odată, idioato. 

Să-l roage din priviri pe bodyguard s-o ajute să iasă de- 
acolo. 

În sfârşit afară, la aer curat, în calmul relativ al străzii. Să 
se îndepărteze de oamenii aceia aglutinaţi care aşteaptă să 
pătrundă într-un asemenea infern. 

— David? 

— Unde eşti? 

— La o serată... Cum poate să aibă tupeul să mă întrebe așa 
ceva? 

— Te distrezi, iubirea mea? 

— Ipocritulel Da, e ceva veselie... De unde ai mai scos-o şi 
pe-astal 

— Şi tu, tolomacule, unde eşti... de două zile încoace? 

— În drum spre casă. Vii şi tu? 

— Sunt într-un taxi... Să găsesc un taxi, repede un taxi. 

— Credeam că eşti la o serată? 

— Tocmai plecam când ai sunat. 

— Înseamnă c-ai să ajungi probabil înaintea mea, nu mă 
aştepta dacă eşti obosită, sunt ambuteiaje chiar şi la ora asta. 
Londra chiar că a devenit imposibilă! 

Tu ai devenit imposibil, cum îndrăzneşti să-mi spui să nu te 
aştept? Au trecut două zile de când nu fac nimic altceva decât 
să te astept. 

— O să las o lumină aprinsă la tine în cameră. 

— Minunat, te pup, pe curând. 

Un trotuar moarat, cupluri sub umbrele... 

.. iar eu, singură ca o tâmpită. De mâine, cu sau fără film, 
îmi schimb viaţa. Nu, nu de mâine, din seara asta! 


Paris, două zile mai târziu. 


— De ce e mereu ultima cheie din legătură cea care 
deschide uşa? protestă Mia. 

— Pentru că viaţa e prost făcută, altfel casa scărilor n-ar fi 
cufundată în întuneric, răspunse Daisy luminând cât putea ea 
de bine broasca cu telefonul mobil. 

— Nu vreau să mai iubesc vreodată minţindu-mă, vreau o 
realitate care să-mi corespundă; vreau prezent, numai prezent. 

— Iar eu, un viitor mai puţin nesigur, oftă Daisy. Până 
atunci, dacă nu reuşeşti, dă-mi înapoi cheile, aproape că nu mai 
am baterie. 

Ultima cheie din mănunchi a fost, de fapt, cea bună. Intrând 
în apartament, Daisy apăsă pe întrerupător, fără niciun 
rezultat. 

— Blocul întreg pare să n-aibă lumină. 

— Toată viaţa mea nu are, supralicită Mia. 

— Hai să nu exagerăm. 

— Nu ştiu să trăiesc în minciună, continuă Mia pe un ton 
care cerea compasiune, dar Daisy o cunoştea de prea multă 
vreme ca să intre în jocul ei. 

— Lasă  balivernele, eşti o actriţă talentată, deci o 
mincinoasă profesionistă... Trebuie să am nişte lumânări pe 
undeva, le dibui eu dacă bateria de la iPhone... 

Ecranul telefonului se stinse. 

— Şi dacă le-aş spune să se ducă toţi dracului? şopti Mia. 

— Dar nu-ţi dă prin minte să mă ajuţi puţin? 

— Ba da, dar nu se vede chiar nimic. 

— M-am liniştit că ţi-ai dat şi tu seama! 

Daisy înaintă pe pipăite. Mâna ei atinse uşor masa. Ocolind- 
o, se lovi de un scaun, bombăni şi ajunse la bancul de lucru, 
aflat chiar în spate. Tot pe pipăite, se apropie de aragaz, înhăţă 
chibriturile puse pe etajeră, răsuci butonul de la un ochi şi 
aprinse gazul. 

O aură albăstruie lumină locul unde se găsea. 

Mia se aşeză la masă. 


Daisy scotoci prin toate sertarele, unul după celălalt. 
Lumânările parfumate n-aveau ce căuta la ea acasă. Pasiunea 
ei pentru gastronomie era una pretențioasă, nimic nu trebuia 
să tulbure aroma unei mâncări. Acolo unde unii afişează pe uşa 
restaurantului lor „Localul nu acceptă cărți de credit”, ea ar fi 
înscris fără probleme „Al meu refuză accesul persoanelor prea 
parfumate', 

Găsi lumânările şi le aprinse. Lumina răspândită de flăcări 
scoase încăperea din întuneric. 

Apartamentul lui Daisy aproape că se reducea numai la 
bucătărie. Îi ţinea loc şi de sufragerie, ea singură fiind mai 
mare decât cele două cămăruţe alăturate despărțite de o baie. 
Pe bancul de lucru se înălţau, din ghivece de lut strânse unele 
în celelalte, tulpini de cimbru, dafin, rozmarin, mărar, 
maghiran, mentă decorativă şi ardei iute. Bucătăria aceasta era 
laboratorul lui Daisy, patima şi felul ei de a uita de toate. Aici 
îşi elabora ea reţetele înainte de a le servi muşteriilor micului 
său restaurant cocoţat pe dealul Montmartre la doi paşi de 
casa ei. 

Daisy nu-şi făcuse mâna în vreo şcoală înaltă, meseria o- 
nvăţase de-acasă şi pe pământul ei natal, Provența. Mică fiind, 
pe când prietenii ei se jucau la umbra pinilor şi măslinilor, ea 
se uita la maică-sa şi învăţa să facă aceleaşi gesturi. 

În grădina care le înconjura casa, se deprinsese să aleagă 
ierburile şi, în spatele cuptorului, să le pregătească. Gătitul era 
viaţa ei. 

— 'Ţi-e foame? o întrebă ea pe Mia. 

— Da, poate. În sfârşit, nu ştiu. 

Daisy scoase din frigider o farfurie de galbiori, o mână de 
pătrunjel şi smulse o căpăţână de usturoi din funia care atârna 
la dreapta ei. 

— Nu se poate fără usturoi? întrebă Mia. 

— Ai de gând să te pupi cu cineva în seara asta? i-o întoarse 
Daisy tocând pătrunjelul cu cuțitul. Până fac eu mâncarea, îmi 
povesteşti şi mie ce s-a întâmplat? 

Mia trase adânc aer în piept. 

— Nu s-a întâmplat nimic. 

— Apari când îmi închid bistroul cu o valiză în mână, cu 
mutra cuiva căruia i s-a prăbuşit lumea; şi, de-atunci, te-ai 
văicărit întruna. De-aici deduc că n-ai venit să mă vezi pentru 
că ţi-era dor de mine. 

— Chiar că mi s-a prăbuşit lumea. 


Daisy se întrerupse din gătit. 

— Te rog, Mia! Sunt gata să aud orice, dar fără suspine şi 
văicăreli, aici nu-s camere de filmat. 

— Ai fi un regizor excelent! lăsă Mia să-i scape. 

— Poate. Te ascult. 

Şi, în timp ce Daisy îşi vedea de treabă în bucătărie, Mia se 
puse la masă. 


Æ 


În momentul în care veni curentul, cele două prietene 
tresăriră. Daisy apăsă pe variator ca să reducă lumina, apoi 
deschise jaluzelele electrice, descoperind priveliştea pe care, 
din apartamentul ei, o oferea Parisul. 

Mia se apropie de fereastră. 

— Ai ţigări? 

— Pe măsuţă, nu ştiu cine le-a uitat acolo. 

— Mulţi amanti trebuie să mai ai ca să nu ştii care dintre ei 
îşi uită ţigările la tine? 

— Dacă ţii neapărat să fumezi, du-te pe terasă! 

— Vii cu mine? 

— Am de ales, dacă vreau să aflu urmarea? 


* 


— Şi ai lăsat lumina aprinsă în cameră? se interesă Daisy pe 
când mai turna nişte vin. 

— Da, dar nu în dressing. Acolo am lăsat un taburet, ca să 
se lovească. 

— Pentru că aveţi un dressing? întrebă Daisy. Şi apoi? 

— M-am prefăcut că dorm. S-a dezbrăcat în baie, a stat mult 
sub duş şi apoi a venit să se culce şi a stins veioza. Am aşteptat 
să-mi murmure câteva cuvinte şi să mă ia în braţe. Probabil că 
nu şi-a tras îndeajuns sufletul, căci a adormit. 

— Bun, vrei să ştii ce cred eu? Oricum am să-ţi spun. Te-ai 
măritat cu un ticălos. Adevărata întrebare, destul de simplă, e 
dacă datorită calităţilor sale ajungi să-i iubeşti şi defectele. Nu, 
adevărata întrebare e de ce îl iubeşti din moment ce te face 
atât de nefericită. Cu excepţia cazului în care îl iubeşti tocmai 
pentru că te face nefericită. 

— La început m-a făcut foarte fericită. 


— Sper şi eu! Dacă începuturile ar fi urâte, feţii frumoşi ar 
dispărea din literatură, iar comediile romantice ar ajunge pe 
raftul de filme horror. Nu te uita aşa la mine, Mia. Dacă vrei să 
ştii de te înşală sau nu, pe el trebuie să-l întrebi, nu pe mine. Şi 
dă-o încolo de ţigară, fumezi prea mult, e tutun, nu iubire. 

Lacrimi se scurseră pe obrajii Miei. 

Daisy veni să se aşeze lângă ea ca s-o ia în braţe. 

— Plângi după pofta inimii, plângi dacă asta te linişteşte. 
Necazurile din dragoste te seacă la inimă, dar adevărata 
nenorocire e când viaţa ţi-e un pustiu. 

Mia îşi făgăduise să rămână demnă în orice situaţie, dar 
lucrurile stăteau altfel în preajma lui Daisy. O prietenie ca a 
lor, care dura de atât de multă vreme, este o fraternitate aleasă 
în deplină cunoştinţă de cauză. 

— De ce vorbeşti de pustiu? continuă ea ştergându-şi 
obrajii. 

— E felul tău de a mă întreba în sfârşit ce mai fac? 

— Şi tu te simţi singură? Crezi că o să fim fericite într-o 
bună zi? 

— Mi se pare că aşa ai şi fost destul de mult în ultimii ani. 
Eşti o actriţă cunoscută şi recunoscută, după un singur film 
bagi în buzunar cam cât aş câştiga eu într-o viaţă, dacă aş 
câştiga vreodată atât... şi tu eşti măritată. Ai văzut ştirile de 
seară... n-avem dreptul să ne plângem. 

— De ce, ce s-a întâmplat? 

— Habar n-am, dar dacă ar fi fost ceva de bine, oamenii ar fi 
pe străzi ca să sărbătorească evenimentul. Cum au fost 
gălbiorii? 

— Mâncarea ta e cel mai bun antidepresiv de pe lume. 

— De ce crezi tu că am vrut să mă fac bucătăreasă! Şi- 
acum, la culcare! Mâine am să-l sun pe tembelul de bărbatu- 
tău, o să-i dau de veste că ai aflat totul, că a trădat-o pe cea 
mai genială femeie cu putinţă şi că-l părăseşti, nu pentru un 
altul, ci din cauza lui. Când am să închid, nefericitul o să fie el. 

— N-ai să faci așa ceva? 

— Nu, ai s-o faci chiar tu. 

— Chiar dacă am chef, nu pot. 

— De ce? Vrei să te complaci într-o melodramă ieftină? 

— Pentru că suntem amândoi pe afişul unui film cu buget 
mare care iese într-o lună. Sunt nevoită să joc teatru şi în viaţa 
de zi cu zi, un magnific rol de femeie împlinită, fericirea 
perfectă. Dacă s-ar afla adevărul despre David şi mine, cine ar 


crede în perechea noastră pe ecran? Producătorii nu mi-ar 
ierta-o, agentul meu, nici atât. Şi apoi, nu mă deranjează să 
ştiu că mă înşală, dar mă deranjează să fiu umilită în public. 

— Totuşi, trebuie să fii o mare ticăloasă ca să reuşeşti să 
joci un asemenea rol. 

— De ce crezi tu că sunt aici, nu voi fi niciodată în stare să-l 
joc atât de mult timp. Trebuie sa mă ascunzi la tine. 

— Câtă vreme? 

— Cât ai să mă suporţi. 


3 


Ajunsă la Porte de la Chapelle, decapotabila Saab tăie în 
diagonală trei benzi, neluând în seamă semnalele farurilor 
celorlalţi şoferi, şi ieşi de pe bulevardul periferic ca să intre pe 
autostrada A1 în direcţia Roissy-Charles-de-Gaulle. 

— De ce mă duc numai eu să-l iau de la aeroport? Treizeci 
de ani de prietenie şi aş jura că nu s-a purtat niciodată la fel cu 
mine. Sunt prea bun, iată problema! Fără mine, nici n-ar fi 
împreună. De la un prăpădit de „mulţumesc”, acolo, nu i-ar 
cădea dinţii din gură, dar nu, nimic! bombăni Paul uitându-se 
în retrovizoare. Bine, de acord, sunt naşul lui Jo, dar pe cine 
altcineva ar fi putut s-aleagă? Pe Pilguez? În niciun caz, şi apoi 
nevastă-sa îi e deja naşă. E aşa cum zic, ajut pe toată lumea tot 
timpul, îmi petrec viaţa fiind de ajutor. Nu spun că nu-mi face 
plăcere, dar m-aş bucura dacă şi ceilalţi s-ar ocupa un pic de 
mine. Lauren, de pildă, când stăteam încă la San Francisco, să 
mă prezinte ea vreunei interne? Că nu de interne duce ea lipsă 
la spital, de altfel, nici de externe. Ei bine, nu, niciodată! 
Adevărul e că au şi un program imposibil. Dacă tipul din spate 
îmi mai dă încă un flash, îl sparg! Trebuie să încetez cu vorbitul 
de unul singur, Arthur avea motivele lui s-o facă, dar pe mine 
oamenii o să mă ia pe bune de nebun. Pe de altă parte, cu cine 
să vorbesc? Cu personajele din romanele mele? Nu, trebuie să 
încetez, că doar nu-s moş. Bătrânii vorbesc singuri. În sfârşit, 
când sunt singuri, altfel pălăvrăgesc între ei sau cu copiii lor. O 
să am oare copii într-o bună zi? Şi eu o să îmbătrânesc. 

Şi se uită din nou în retrovizoare. 

Saab-ul se opri în faţa automatului de la intrare, Paul 
recupera cartela. „Mulţumesc”, spuse el ridicând geamul. 


Pe panoul cel mare al sosirilor, zborul AF 83 era afişat ca 
neavând întârziere. Paul nu-şi mai găsea locul de nerăbdare. 

Primii pasageri începură să iasă, doar o mână de oameni, 
probabil cei de la clasa întâi. 


După ce-şi publicase primul roman, Paul hotărâse să-şi pună 
cariera de arhitect între paranteze. Scrisul îi oferise o libertate 
de  nebănuit. Nimic din încercarea aceasta nu fusese 
premeditat. Îi făcuse pur şi simplu plăcere să umple nişte 
pagini, aproape trei sute, după care bătuse cuvântul „sfârşit”. 
În fiecare seară, se simţea prins de povestirea lui, aproape ca 
nu mai ieşea din casă şi de cele mai multe ori lua cina în faţa 
calculatorului. 

Noaptea, Paul intra într-o lume imaginară în care se simţea 
fericit în tovărăşia unor personaje ce-i deveniseră prieteni. 
Când scria, totul era posibil. 

După ce terminase textul, îl abandonase pe birou. 

Câteva săptămâni mai târziu, viaţa i se schimbase cu totul 
în timpul unei cine la care Arthur şi Lauren se invitaseră la el 
acasă. În seara aceea, Lauren fusese sunată de un 
administrator al spitalului. Îl rugase pe Paul să rămână singură 
în biroul lui, lăsându-i, pe el şi pe Arthur, să discute în salon. 

Scârbită de vorbele interlocutorului său, Lauren reperase 
manuscrisul şi începuse să dea pagină după pagină, atât de 
captivată, încât ajunsese să piardă şirul discuţiei telefonice. 

Când profesorul Krauss pusese într-un sfârşit capăt 
conversaţiei, Lauren îşi continuase lectura. Trecuse mai bine 
de-o oră când Paul îşi strecurase capul în birou ca să verifice 
dacă totul era în ordine şi o surprinse, cu un zâmbet pe buze. 

— Te deranjez? îi aruncase el, făcând-o să tresară. 

— Să ştii că e formidabil! 

— Nu crezi că ai fi putut să-mi ceri voie înainte? 

— Pot să-l iau cu mine ca să-l termin? 

— Oamenii normali nu răspund la o întrebare cu o altă 
întrebare! 

— Şi totuşi, numai ce-ai făcut-o și tu. Pot? 

— Chiar îţi place? continuase Paul, dubitativ. 

— Da, pe bune -, replicase Lauren adunând foiţele. 

Apoi, luase manuscrisul şi se întorsese în salon, trecând 
prin faţa lui fără să mai adauge o vorbă. 

— M-ai auzit cumva spunând da? nu se lăsase Paul, 
urmărind-o. 

Şi îi şoptise la ureche să nu-i spună nimic lui Arthur. 

— Da la ce? se îngrijorase acesta din urmă ridicându-se. 

— Nu mai ştiu, îi răspunsese Lauren. Mergem? 


Şi înainte ca Paul să aibă vreme să reacționeze, Art- hur şi 
Lauren, deja pe palier, îi mulţumiseră pentru seara petrecută 
împreună. 


x 


Alţi călători ieşeau, de data aceasta mai numeroşi. Vreo 
treizeci, dar încă nu aceia pe care venise să-i ia. 

— Ce-or fi făcând!? Dau cu aspiratorul în avion? Ce mi-a 
lipsit cu adevărat de când sunt la Paris? Casa de la Carmel... 
Pentru că îmi plăcea să merg acolo la sfârşit de săptămână, să 
fiu împreună cu ei, să cobor să văd apusul soarelui pe plajă. În 
curând se împlinesc şapte ani. Când au trecut? Ei îmi lipsesc 
cel mai mult. Apelurile video sunt mai bune decât nimic, dar e 
altceva să iei în braţe pe cineva de care ţi-e drag, să-i simţi 
prezenţa. Să nu uit, va trebui să-i vorbesc lui Lauren despre 
nesfârşitele mele migrene, e domeniul ei. Nu, o să vrea să-mi 
prescrie o serie de teste, sunt doar nişte migrene, e ridicol, nu 
toţi oamenii pe care-i doare capul au o tumoare la creier. În 
sfârşit, o să văd eu. Bun, o să iasă până la urmă? 


* 


Green Street era pustie. După ce băgase Fordul break în 
parcare, Arthur îi deschisese portiera lui Lauren şi urcaseră 
treptele până la ultimul etaj al căsuţei victoriene în care 
locuiau. Rare erau cuplurile care împărţiseră acelaşi 
apartament înainte de a se întâlni, dar aceasta era o altă 
poveste... 

Arthur trebuia să termine nişte schiţe pentru un client 
important. Se scuză faţă de Lauren şi o sărută înainte de a se 
aşeza la masa lui de arhitect. Lauren se strecură în curând în 
lenjeria de pat şi se cufundă iar în manuscrisul lui Paul. 

De mai multe ori, lui Arthur i se păru că o aude râzând de 
cealaltă parte a peretelui. De fiecare dată, se uita la ceas şi 
apuca din nou creionul. Mai târziu în noapte, desluşind nişte 
hohote de plâns, se ridică, deschise uşurel uşa camerei şi îşi 
descoperi soţia aşezată pe patul conjugal şi citind de zor. 

— Ce ai? o întrebă el, îngrijorat. 

— Nimic, răspunse ea, închizând manuscrisul. 


1 Vezi Marc Levy, Şi dacă e adevărat..., traducere de Vasile Zincenco, Editura Trei, 
Bucureşti, 2004. (N.t.) 


Apucă un şerveţel de hârtie de pe noptieră şi se ridică pe 
perne. 

— Pot să ştiu ce te întristează? 

— Nu sunt tristă. 

— Vreunul dintre pacienţii tăi e într-o situaţie gravă? 

— Nu, e mai degrabă într-una excelentă. 

— Şi de-aia plângi? 

— Vii la culcare? 

— Nu înainte să-mi explici de ce nu dormi. 

— Nu ştiu dacă am dreptul s-o fac. 

Arthur se proţăpi în faţa lui Lauren, hotărât să-i smulgă 
adevărul. 

— E vorba despre Paul, îi mărturisi ea într-un final. 

— E bolnav? 

— Nu, a scris... 

— A scris ce? 

— Trebuie să-i cer permisiunea înainte de a... 

— Eu şi Paul n-avem niciun secret unul faţă de celălalt. 

— S-ar părea că ba da. Nu insista, vino, e târziu. 

În seara următoare, Lauren îl sună pe Paul la agenţie. 

— Trebuie să-ţi vorbesc, îmi termin tura într-o jumătate de 
oră, hai să ne-ntâlnim la bistroul din faţa spitalului. N 

Perplex, Paul îşi trase haina pe el şi ieşi din birou. În faţa 
liftului dădu peste Arthur. 

— Unde te duci? 

— S-o iau pe nevastă-mea de la muncă. 

— Pot să vin cu tine? 

— Eşti bolnav, Paul? 

— Îţi explic pe drum, grăbeşte-te, mocăit mai eşti! 


Când Lauren se ivi în parcarea spitalului, Paul se grăbi să-i 
iasă în întâmpinare şi o acapară. Arthur îi observă o clipă 
înainte de a se hotărî să li se alăture. 

— Ne vedem acasă, îi spuse ea. Eu şi Paul avem ceva de 
discutat. 

Îl lăsară baltă pe Arthur şi intrară în bistrou. 

— Ai terminat de citit? se interesă Paul după ce scăpă de 
chelneriţă. 

— Da, ieri seara. 

— Şi ţi-a plăcut? 

— Mult de tot. Am recunoscut destule lucruri referitoare la 
mine. 


— Ştiu, ar fi trebuit poate să-ţi cer acordul. 

— Ai fi putut. 

— Oricum, nimeni în afară de tine n-o să citească povestea 
asta. 

— Tocmai despre asta voiam să discut cu tine. Trebuie s-o 
trimiţi la un editor, vei fi publicat, sunt sigură. 

Paul nici nu voia să audă aşa ceva. În primul rând, nu-şi 
imagina nici măcar o clipă că manuscrisul său putea să reţină 
atenţia unei edituri şi, în cazul în care aşa ar fi stat lucrurile, 
nu se obişnuia cu gândul că un străin avea să citească ce 
scrisese el. 

Lauren se folosi de toate argumentele posibile, dar Paul 
rămase de neclintit. Când se despărţiră, Lauren îi ceru voie să 
împărtăşească secretul cu Arthur, iar Paul se purtă de parcă n- 
ar fi auzit nimic. 

Întoarsă acasă, îi încredinţă manuscrisul lui Arthur. 

— Ţine, îi spuse ea, o să discutăm după ce-ai să-l citeşti. 

Fu rândul lui Lauren să-l audă pe Arthur râzând de mai 
multe ori, pândind în tăcerea care urma emoția ce-l cuprindea 
la lectura anumitor pasaje. Trei ceasuri mai târziu, veni lângă 
ea în salon. 

— Deci? 

— S-a inspirat foarte mult din povestea noastră, dar mi-a 
plăcut tare de tot. 

— L-am sfătuit să-l trimită la un editor, dar nici nu vrea s- 
audă. 

— Mi se pare de-nţeles. 


Publicarea povestirii lui Paul deveni o obsesie pentru tânăra 
doctoriţă. De cum se vedeau sau vorbea cu el la telefon, îi 
punea aceeaşi întrebare. De fiecare dată, Paul îi răspundea 
negativ, rugând-o să nu mai insiste. 


Într-o duminică, după-amiaza târziu, mobilul lui Paul sună. 
Nu era Lauren, ci un editor de la Simon and Schuster. 

— Bună poanta, Arthur, lăsase Paul să-i scape cu o voce 
enervată. 

Surprins, interlocutorul îi spuse că numai ce terminase 
lectura unui roman care îi plăcuse mult şi că dorea să-i 
întâlnească autorul. 

Quiproquo-ul dură o vreme, Paul glumea întruna. La început 
amuzat, apoi excedat, editorul îi sugeră să-i facă încă de-a doua 


zi o vizită la birou, ar avea astfel dovada că nu era vorba de 
vreo păcăleală. 

Îndoiala se strecură în mintea lui Paul. 

— Cum aţi pus mâna pe manuscrisul meu? 

— Un prieten mi l-a dat, din partea dumneavoastră. 

Şi după ce i-a comunicat locul întâlnirii, bărbatul închise. 
Paul se plimbă încoace  şi-ncolo prin apartament. 
Nemaigăsindu-şi locul, se urcă în Saab-ul său şi străbătu oraşul 
până la San Francisco Memorial Hospital. 

La urgenţe, ceru s-o vadă imediat pe Lauren. Infirmiera îi 
atrase atenţia că nu părea bolnav. Paul se uită urât la ea, în 
viaţă, urgenţele nu erau mereu de ordin medical. Dacă în două 
secunde nu-i dădea bip, avea să provoace un scandal. 
Infirmiera îi făcu semn agentului de pază. Catastrofa fu evitată 
când, văzându-l pe Paul, Lauren îi ieşi în întâmpinare. 

— Cu ce treabă pe-aici? 

— Ai un prieten editor? 

— Nu, replică ea, uitându-se în jos, la vârfurile pantofilor. 

— Arthur are un prieten editor? 

— Nici el, murmură ea. 

— E tot una dintre glumele voastre? 

— Nu şi de data asta. 

— Ce-ai făcut? 

— Nimic rău, decizia îţi aparţine tot ţie. 

— Ai să-mi explici? 

— Unul dintre confrații mei are un prieten editor, i-am 
încredinţat manuscrisul ca să am o părere nepărtinitoare. 

— N-aveai dreptul. 

— Cu ceva timp în urmă, ai acţionat şi tu pentru mine fără 
permisiunea mea şi, vezi, azi îţi sunt recunoscătoare. Am 
provocat un pic destinul, ei, şi ce? Îţi mai spun o dată, decizia 
îţi aparţine. 

— Care decizie? 

— Sa împărtăşeşti cu alţii ce ai scris tu. Nu eşti Hemingway, 
dar povestea ta poate să le aducă un strop de fericire 
oamenilor care o vor citi. În vremurile noastre, nu-i rău deloc. 
Acum am de lucru. 

Lauren se întoarse spre el înainte să treacă de uşile de la 
urgenţe. 

— Şi, mai ales, nu-mi mulţumi. 

— Pentru ce să-ţi mulţumesc? 


— Du-te la întâlnire, Paul, nu fi încăpățânat! Şi, ca să nu uit, 
încă nu i-am spus nimic lui Arthur. 


Paul se duse să se întâlnească cu editorul acela care îi 
apreciase romanul şi cedă propunerilor sale. De fiecare dată 
când îl auzea rostind cuvântul „roman”, îi era îngrozitor de 
greu să facă legătura cu povestea care-i umpluse nopţile într-o 
vreme în care viaţa nu-i era prea fericită. 

Romanul fu publicat şase luni mai târziu. A doua zi după ce 
ajunsese în librării, Paul se trezi în liftul de la birouri cu alţi doi 
arhitecţi care ţineau în mâini cartea lui. Îl felicitară, iar Paul, 
tetanizat, aşteptă ca ei să iasă înainte să apese din nou pe 
butonul de la parter. Se duse să se aşeze în cafeneaua în care 
îşi lua în fiecare dimineaţă micul dejun. Chelneriţa voi să-i 
semneze exemplarul pe care îl cumpărase. Mâna lui Paul 
tremură când scrise dedicaţia. Plăti nota, se întoarse acasă şi 
se apucă să-şi recitească romanul. Cu fiecare pagină pe care o 
dădea, se înfunda un pic mai mult în fotoliu, dorindu-şi să 
dispară înăuntrul lui şi să nu mai fie nicicând nevoit să iasă de- 
acolo. Dezvăluise în acea povestire o parte din el, din copilăria, 
din visurile, din speranţele, din eşecurile lui. Fără să-şi dea 
seama, fără să presupună că, într-o bună zi, nişte necunoscuţi 
aveau să-l citească. Un lucru încă şi mai grozav, oameni cu 
care se vedea, cu care lucra. Paul, ale cărui bonomie şi ţipete 
mascau o pudoare maladivă, rămase cu ochii căscaţi şi cu 
braţele bălăngănindu-se, nemaiavând decât o singură dorinţă, 
să devină, ca şi personajul său, invizibil. 

li veni ideea să cumpere toate exemplarele aflate pe piaţă. 
Tăbări pe telefon, dar înainte să-i fi putut vorbi editorului 
despre acest proiect, acesta din urmă îl felicită pentru articolul 
apărut chiar în dimineaţa aceea în San Francisco Chronicle. 
Bineînţeles, criticul se lua un pic de el, aşa cum era şi normal, 
totuşi, în ansamblu, textul avea să-i facă o frumoasă 
publicitate. Paul îi închise telefonul în nas şi se năpusti la 
primul chioşc de ziare. Articolul sublinia greşelile unui roman 
de debut şi, lucrul cel mai rău pentru Paul, îl felicita pe autor 
pentru că nu se temuse c-o să i se reproşeze patosul. Într-o 
epocă în care cinismul era mai important decât inteligenţa, 
poate că trebuia să se vadă aici un act de rezistenţă destul de 
curajos, concluzionase jurnalistul. Paul simţi că moare cu zile. 
Nu de o moarte subită, care i-ar fi fost de-a dreptul alinare, ci 
după o lentă şi sufocantă agonie. 


Mobilul îi suna întruna, numere necunoscute i se afişau pe 
ecran, de fiecare dată respingea apelul. Până la urmă, scoase 
bateria şi dispăru ca măgarul în ceaţă. Nu se duse la cocktailul 
organizat de editorul său, nu mai călcă pe la birou toată 
săptămâna, rămânând acasă la el. Intr-o seară, băiatul care îi 
aducea pizza îi prezentă un exemplar ca să-i dea o dedicație, 
adăugând că-i recunoscuse fotografia la televizor, la ştirile din 
ajun. După acest incident care se repetă cu casieriţa de la 
băcănie, Paul hibernă. Până când Arthur veni să-i bată la uşă 
şi-l scoase cu forţa din bârlogul său. Spre deosebire de Paul, 
Arthur se bucura pentru el şi îi aducea veşti bune. 

Originalitatea povestirii sale captase atenţia mass-mediei. 
Maureen, asistenta agenţiei, pregătise cu drag o revistă a 
presei. Cei mai mulţi dintre clienţi îi citiseră deja cartea şi 
sunaseră ca să-l felicite. 

Un producător de filme încercase să-l contacteze la birou şi, 
Arthur păstrase partea cea mai bună pentru la sfârşit, librarul 
de la Barnes & Noble unde se ducea adesea îi semnalase că 
romanul se vindea ca pâinea caldă. Succesul rămânea cantonat 
la Silicon Valley, dar, în ritmul acela, avea să cuprindă în 
curând toată ţara, iată un lucru de care librarul era convins..., 

Pe terasa restaurantului unde îl târâse pe Paul, Arthur îi 
atrase atenţia că era timpul să se radă, să se îngrijească un pic 
mai mult de felul cum arăta, să-l sune pe editorul lui care îi 
lăsase douăzeci de mesaje la birou şi, mai ales, să accepte cu 
braţele deschise fericirea aceasta pe care i-o oferea viaţa, în 
loc să facă aşa o mutră de înmormântare. 

Paul rămase tăcut multă vreme, trase adânc aer în piept şi 
se gândi că, dacă i s-ar face rău în public, situaţia i s-ar agrava. 
Când o femeie care îl recunoscuse le întrerupse prânzul ca să-l 
întrebe dacă romanul lui era autobiografic, aceasta fu lovitura 
de graţie. 

Pe un ton solemn, Paul îi declară lui Arthur că, după ce se 
gândise mult în săptămâna aceea, îi încredința cabinetul. Îi 
venise şi lui rândul să-şi ofere un an sabatic. 

— Ca să faci ce? îl întrebă Arthur, zguduit. 

Să dispar, se gândi Paul. Ca să scape de-o lecţie de morală, 
invocă un pretext imparabil: să scrie un al doilea roman, în 
sfârşit, să încerce. Ce putea să mai obiecteze Arthur? 


— Dacă e într-adevăr ceea ce-ţi doreşti. N-am uitat că, 
atunci când nu-mi era bine, m-am dus să stau o vreme la Paris? 
şi tu te-ai ocupat de afacerile noastre. Unde ai de gând să 
pleci? 

Paul, care habar nu avea, răspunse fără să chibzuiască: 

— La Paris. Atâta mi-ai lăudat minunăţiile Oraşului 
Luminilor, bistrourile, podurile, cartierele sale pline de viaţă şi 
pariziencele... cine ştie, cu un pic de noroc, florăreasa aceea 
încântătoare al cărei farmec tot aşa mi l-ai lăudat poate c-o să 
mai fie acolo? 

— Poate, replică Arthur laconic, dar totul nu era chiar atât 
de minunat pe cât voiam eu să crezi. 

— Pentru că, la vremea respectivă, nu erai în cea mai bună 
formă. Eu am nevoie doar să schimb decorul... ca să-mi 
stimulez creativitatea, înţelegi tu. 

— Dacă e pentru stimulatul creativităţii! Şi când ai de gând 
să pleci? 

— Hai să organizăm diseară o masă la voi acasă, îl invităm 
pe Pilguez cu nevastă-sa, îmi iau la revedere de la toată gaşca 
şi gata, chiar de mâine, ale mele-s Franţa şi viaţa frumoasă! 

Proiectul lui Paul îl întrista cumplit pe Arthur, ar fi vrut să-i 
atragă atenţia că decizia era pripită, că, pentru agenţie, ar fi 
fost de preferat să mai aibă răbdare câteva luni înainte de a-şi 
pune planul în aplicare, dar prietenia fu mai puternică. Dacă el, 
Arthur, ar avea o asemenea şansă, Paul ar face totul ca să-l 
ajute, lucru pe care i-l dovedise deja în trecut. Avea să se 
descurce el cu serviciul. 

După ce-l salută pe Arthur, Paul se întoarse acasă, de-a 
dreptul îngrozit. De unde scosese o asemenea idee? Să se 
instaleze la Paris şi încă singur! 

Plimbându-se de colo-colo prin apartament, se apucă să 
caute argumente în favoarea acestui subterfugiu, nebunesc şi 
improbabil. Dacă Arthur o făcuse, de ce nu şi el. Al doilea 
argument, mai puternic decât primul, se referea la parizience, 
al treilea fiind acela că, la urma urmelor, ar putea să încerce să 
scrie un alt roman... pe care n-avea să-l publice... sau numai în 
străinătate. În aşa fel încât să se poată întoarce la San 
Francisco de îndată ce lucrurile aveau să se mai aşeze. In 


2 Vezi Marc Levy, Te voi revedea, traducere de Marie-Jeanne Vasitoiu, Editura Trei, 
Bucureşti, 2005, continuare a romanului Și dacă e adevărat... (N.t.) 


definitiv, argumentele acestea se  contopiră: scriitor... 
american... burlac... la Paris! 


lar la Paris, unde locuia acum de şapte ani încoace, Paul 
scrisese cinci romane. Sătul de aventurile cu pariziencele ale 
căror toane i se păreau imposibil de înţeles, alese burlăcia, 
dacă nu cumva burlăcia îl alesese ea pe el. 

Cele cinci romane nu se bucuraseră de succesul la care 
ajunsese până la urmă să nădăjduiască, cel puţin nu în Europa 
şi în Statele Unite, dar, dintr-un motiv pe care îl ignora, cărţile 
fuseseră bine primite în Asia, mai cu seamă în Coreea. 

De câţiva ani încoace, Paul avea o legătură sentimentală cu 
traducătoarea sa coreeană. O dată la şase luni, Kyong venea în 
vizită, o săptămână, niciodată mai mult. Era mult mai 
îndrăgostit decât voia s-o recunoască. Singura problemă, când 
se afla în faţa ei, nu ştia niciodată să găsească cuvântul 
potrivit. 

Lui Kyong îi plăceau tăcerile, Paul le ura. Se întreba adesea 
dacă nu se apucase de scris ca să le şteargă, asemenea unor 
spaţii albe pe care le acoperi cu cerneală. El şi Kyong 
petreceau împreună paisprezece zile şi jumătate pe an, în care 
erau incluse şi dusul, şi întorsul de la aeroport. Când Kyong era 
cu el, n-o pierdea ore întregi din ochi, fără să-şi dea seama 
dacă era frumoasă cu adevărat sau era doar o părere a lui. 
Chipul îi era atât de aparte, iar privirea, atât de pătrunzătoare 
când făceau dragoste, încât i se întâmpla să se întrebe dacă nu 
se culca cu o extraterestră. A 

Se vedeau puţin, dar aveau tabieturile lor. In timpul 
escapadelor pariziene, lui Kyong îi plăcea să meargă la 
cinematograful de pe strada Apollinaire, de parcă sala ar fi fost 
mai importantă decât filmul proiectat, să treacă pasarela 
Artelor, să mănânce, chiar şi în toiul iernii, o îngheţată la 
Berthillon?. Îi plăcea să citească ziarele franţuzeşti, să piardă 
vremea prin librării, să se plimbe prin Marais, să bată străzile 
pietonale din cartierul Halelor şi să urce pe jos strada 
Belleville, deşi ar fi fost mai simplu s-o coboare. Când era 
frumos afara, îi plăcea să bea un ceai în grădina Muzeului 
Vieţii romantice, pe strada Chaptal, să viziteze Colecţia 
Camondo, pe strada Monceau, ca Paul sa-i ofere flori din care 
să facă buchete când se întorceau la el acasă. li plăcea să 


3 Celebru creator de îngheţată de pe insula Saint-Louis din Paris. (N.t.) 


aleagă diferite feluri de brânză de pe taraba lui Vannaut, un 
artizan-brânzar care avea o dugheană la parterul blocului în 
care locuia Paul, îi plăcea ca Paul s-o privească şi s-o dorească, 
îi plăceau mai puţin cărţile lui, dar erau legătura care îi unise. 

Kyong era prezentă în mintea lui Paul chiar şi atunci când 
nu era lângă el, poate încă şi mai mult. De ce i se părea atât de 
atrăgătoare, de ce îi era atât de dor de ea? 

De cum termina un manuscris, se trezea cu ea în casă. 
Necunoscând oboseala care copleşeşte orice persoană normală 
după o călătorie de unsprezece ore, strălucea de prospeţime. 
După un prânz frugal, invariabil alcătuit din ouă cu maioneză, o 
tartină şi o bere cu limonadă - ceea ce era, poate, în sine un 
remediu miraculos împotriva decalajului orar, idee de supus 
într-o bună zi ştiinţei -, prânz pe care, la fel de invariabil, voia 
să-l ia în aceeaşi cafenea, la intersecţia străzilor Bretagne şi 
Charlot - ar trebui să afle unde se găseau găinile care făceau 
ouăle cu maioneză ale cafenelei Le Marche, în cazul în care 
cândva o să închidă -, urcau în apartamentul lui Paul. Kyong se 
băga sub duş şi apoi se punea la masa lui de scris ca să-l 
citească. Paul se aşeza la piciorul patului, în faţa ei, şi o 
observa. Pierdere notorie de vreme, căci, în timpul lecturii, 
rămânea impasibilă. Trăia atunci cu impresia că felul în care 
avea să-i aprecieze romanul urma să hotărască dacă o să i se 
alăture sau nu. În cazul lui, acea „relaţie serioasă în vederea 
prieteniei/căsătoriei” părea că depinde de un „dacă mi-au 
plăcut capitolele tale”. Din motivul acesta, Paul pândea nu atât 
un comentariu explicit al traducătoarei căreia îi datora o parte 
substanţială a veniturilor sale, el trăind din drepturile de autor 
coreene, cât momentul în care avea să se abandoneze 
intimităţii lor. 

Îi plăcea să scrie, să locuiască în străinătate, îi plăceau 
vizitele bianuale ale lui Kyong, iar dacă, în restul anului, o 
oarecare singurătate n-ar fi fost preţul ce trebuia plătit pentru 
o asemenea existenţă, i s-ar fi părut că noua lui viaţă e aproape 
perfectă. 


* 
Uşile de sticlă se deschiseră şi Paul oftă uşurat. Arthur 


împingea un căruţ cu bagaje în timp ce Lauren îi făcea semne 
mari cu mâna. 


4 


Mia deschise ochii şi se întinse. Îi trebuiră câteva minute ca 
să se resitueze, în spaţiu şi în sentimente. Se dădu jos din pat, 
deschise uşa de la cameră şi o căută pe Daisy. Apartamentul 
era gol. 

Un mic dejun o aştepta pe barul din bucătărie, însoţit de un 
bileţel pus pe o farfurie veche din faianţă. 

„Aveai nevoie de somn, vino la restaurant când ai să poţi.” 

Mia aprinse fierbătorul electric şi se duse până la fereastră. 
Pe lumină, priveliştea era încă şi mai surprinzătoare. Se 
întrebă în ce fel avea să-şi petreacă ziua şi pe cele care aveau 
să urmeze. Se uită la ceasul de la cuptor să vadă cât e ora şi 
încercă să-şi imagineze ce putea să facă David, dacă era singur 
sau dacă profita din plin de absenţa ei. Nu se înşelase oare 
când îl lăsase de capul lui, când sperase că până la urmă avea 
să-i lipsească? N-ar fi fost mai bine să ocupe terenul ca să 
încerce să-l recucerească? Cine deţinea cheile la soiul acesta 
de mister? p 

Mia nu ştia ce vrea, dar ştia ce nu mai vrea. Indoiala, 
aşteptarea, tăcerea. Voia proiecte imposibile, dar care îţi dau 
ghes să te scoli dimineaţa, să-şi regăsească pofta de viaţă şi să 
nu se mai trezească cu dureri de burtă. 

Cerul era acoperit, dar nu ploua, era un început bun. N- 
avea să se ducă să stea cu Daisy, prefera să se plimbe pe 
străzile din Montmartre, să-şi ia câte ceva de prin anticariate 
şi, de ce nu?, să-l pună pe un caricaturist de pe deal să-i 
schiţeze portretul. Mai kitsch de-atât nici că se putea, dar era 
tocmai lucrul de care avea ea chef. Aici, spre deosebire de 
Anglia, oamenii n-aveau s-o recunoască. Urma să profite de 
libertatea aceasta ca să facă ce-o să-i treacă prin cap. 

Scotoci prin valiză, căută ceva de îmbrăcat şi nu se putu 
împotrivi curiozităţii de a explora apartamentul celei mai bune 
prietene. Observă biblioteca vopsită în alb şi ale cărei rafturi se 
îndoiau sub greutatea cărţilor. Mia şterpeli o ţigară din 
pachetul uitat pe măsuţă, căutând şi cel mai mic indiciu care 
avea să-i reveleze identitatea proprietarului său. Ce fel de 
bărbat era, să fi fost oare un prieten sau un amant al lui Daisy, 
poate chiar iubitul ei? Doar la gândul că Daisy are pe cineva în 


viaţa ei i se reînsufleţi dorinţa de a-l suna pe David, de a se 
întoarce-n timp, înaintea filmării aceleia în timpul căreia o 
actriţă dintr-un rol secundar îi sucise minţile; probabil că nu 
era pentru prima oară, dar, petrecându-se chiar sub ochii ei, 
experienţa fusese crâncen de greu de trăit. Pe terasă, îşi 
aprinse ţigara pe care o privi arzându-i între degete. 

Intră în loft şi se aşeză la biroul lui Daisy. Laptopul ei era 
deschis, ecranul, parolat. 

Îşi luă telefonul şi începu o conversaţie prin mesaje cu 
prietena ei: 


Care-i parola? 
Am nevoie să-mi citesc mailurile. 
Nu poţi să le citeşti pe 
smartphone? 
Nu şi când sunt în străinătate. 
Zgârcito! 
Asta e parola? 
O faci dinadins? 
Ce anume? 
Muncesc. Arpagic. 
(222?) 
Asta mi-e parola. 
Muncescarpagic? 
Arpagic, proasto! 
Ce parolă prăpădită! 
Deloc, şi să nu-mi umbli 
prin fişiere. 
Nu-i stilul meu. 
Ba e chiar stilul tău. 


Mia lăsă telefonul şi introduse parola. Intră pe mail şi nu 
văzu decât un mesaj de la Creston care o întreba unde era şi de 
ce nu răspundea la telefon. O revistă de modă îi propunea un 
reportaj acasă la ea, avea nevoie cât mai repede cu putinţă de 
acordul ei. 

Mia scrise: 


Dragă Creston, 

Am plecat o vreme şi mă bazez pe discreţia dumitale că n-ai 
să spui nimic la nimeni, iar când spun nimeni înseamnă Chiar 
nimeni. Ca să învăţ rolul pe care mă sileşti să-l joc, am nevoie 


să fiu singură, fără indicaţii de la vreun regizor ori fotograf, 
vreuna dintre asistentele dumitale ori dumneata. Neascultarea 
este un lucru pe care nu mi-am îngăduit să-l fac de doi ani 
încoace. N-am să pozez pentru o revistă de modă, pentru că n- 
am chef. Pe lista hotărârilor pe care le-am luat ieri seară când 
mă aflam în Eurostar, prima a fost să nu mă mai supun. Am 
nevoie să-mi dovedesc faptul că sunt în stare s-o fac, cel puţin 
câteva zile. E frumos la Paris, o să mă duc să mă plimb... o să-ți 
scriu în curând şi o să mă port cu discreţie în orice 
împrejurare, stai liniştit. 

A dumitale, 

Mia 


Reciti ce scrisese şi apăsă pe tasta „trimite”. 

O fereastră mică aflată în partea de sus a ecranului îi 
deşteptă curiozitatea, îi dădu click. Făcu ochii mari când 
descoperi prima pagină a unui site de întâlniri. 

Făgăduise că n-o să umble prin fişierele lui Daisy, dar, 
gândindu-se mai bine, nu era o promisiune formulată în mod 
explicit şi, apoi, Daisy n-avea să ştie nimic. 

Consultă profilurile bărbaţilor aleşi de prietena sa, izbucni 
în râs când citi unele mesaje, reperă doi care i se părură 
interesanţi. Şi-n timp ce o rază de soare pătrundea în 
apartament, consideră că era vremea să părăsească acea lume 
virtuală ce i se părea enervantă ca să se ducă s-o înfrunte pe 
aceea care o aştepta afară. Opri calculatorul şi luă o haină 
subţire agăţată într-un cuier la intrare. 

leşind din clădire, urcă strada care ducea spre piaţa Tertre, 
se opri în faţa unei galerii de artă şi-şi văzu mai departe de 
drum. O pereche de turişti o privi, femeia o arătă cu degetul şi 
o auzi spunându-i lui bărbatu-său: „Te asigur că ea e, du-te şi 
întreab-o!” 

Mia grăbi pasul şi intră în prima cafenea care-i ieşi în cale. 
Perechea se proţăpi în faţa vitrinei, Mia se lipi de tejghea şi 
comandă o sticlă mică de apă Vittel, cu ochii ţintă la oglinda 
barului în care se reflecta strada. Aşteptă ca perechii lipsite de 
delicateţe să i se facă lehamite, plăti şi plecă. 

Ajunsă în piaţa Tertre, se uita la caricaturiştii care lucrau, 
când un bărbat tânăr o acostă. Avea un zâmbet plin de 
bunăvoință şi părea destul de distins în blugii şi sacoul său. 

— Sunteţi Melissa Barlow, nu-i aşa? V-am văzut toate 
filmele, declară el într-o engleză desăvârşită. 


Melissa Barlow era numele de scenă al Miei Grinberg. 

— Turnaţi un film la Paris sau sunteţi în vacanţă? continuă 
el. 

Mia îi zâmbi. 

— Nu sunt aici, sunt la Londra. Vi s-a părut că mă vedeţi, 
dar nu sunt eu, ci doar o femeie care îmi seamănă. 

— Să-mi fie cu iertare? replică el, circumspect. 

— Ba eu vă cer iertare, probabil că vorbele mele n-au niciun 
sens pentru dumneavoastră, doar pentru mine. Nu-mi purtaţi 
pică dacă v-am dezamăgit. 

— Cum ar putea Melissa Barlow să mă dezamăgească, din 
moment ce e în Anglia? 

Tânărul o salută respectuos, făcu câţiva paşi şi se întoarse. 

— Dacă aveţi marele noroc să o întâlniți într-o bună zi pe 
străzile din Londra, lumea e aşa de mică, aţi putea să-i 
transmiteţi din partea mea că e o actriţă formidabilă? 

— N-am să uit. Sunt sigură că o să-i facă mare plăcere. 

Mia îl văzu îndepărtându-se. 

— La revedere, şopti ea. 

Îşi căută prin geantă ochelarii de soare, merse un pic şi 
văzu un salon de coafură. li trecu prin minte că Creston avea 
fără îndoială s-o certe zdravăn, iar gândul acesta îi dădu şi mai 
mult ghes să-şi pună planul în aplicare, împinse uşa, se aşeză 
pe un fotoliu şi, un ceas mai târziu, ieşi brunetă cu părul scurt. 


Hotărâtă să-şi testeze stratagema, se aşeză pe treptele de la 
Sacre-Coeur şi aşteptă. Când un autocar de turişti înmatriculat 
în Marea Britanie se opri în piaţa din faţa bisericii, Mia se 
alătură călătorilor care coborau, îl întrebă pe ghid cât e ceasul 
cu faţa la grupul pe care îl însoțea. Şaizeci de persoane şi nici 
măcar una n-o recunoscuse. Îl binecuvântă pe coaforul acela 
care îi oferise un chip nou. În sfârşit, era o simplă englezoaică 
aflată în vizită la Paris, o femeie ca toate celelalte. 


Æ 


Paul dăduse de două ori ocol grupului de clădiri şi se opri 
până la urmă lângă şirul de maşini parcate. Se întoarse spre 
cei doi pasageri, cu un zâmbet larg pe buze. 

— Aşa deci, nu vă e dor de ţărişoara voastră? 

— La cum conduci tu, nu, răspunse Arthur. 


— I-ai povestit seara aceea când, din cauza lui, am petrecut 
două ore ghemuit sub o masă de operaţie? spuse el adresându- 
i-se lui Lauren. 

— De douăzeci de ori, replică Arthur, de ce? 

— De-aia aşa, uite cheile, e la ultimul etaj, urcaţi-vă valizele, 
mă duc să bag maşina în parcare, 


Lauren şi Arthur intraseră cu de la ei putere în camera lor 
şi-şi desfăceau bagajele. 

— Ce păcat că nu l-aţi adus şi pe Jo, oftă Paul pe când intra. 

— E o călătorie lungă pentru un copil de vârsta lui, explică 
Lauren, e la naşă-sa şi cred că-i place mult acolo. 

— Ar fi fost şi mai fericit la naşul lui. 

— Visam la o vacanţă fără el, ca doi îndrăgostiţi, interveni 
Arthur. 

— Aşa o fi, dar sunteţi îndrăgostiţi de multă vreme, iar eu 
nu-mi văd adesea finul. 

— Întoarce-te şi stai la San Francisco, o să-l vezi în fiecare 
Zi. 

— Vreţi să mâncaţi ceva? Unde am pus checul ăla? bombăni 
Paul pe când inspecta dulapurile din bucătărie. Sunt sigur că 
am cumpărat un chec. 

Lauren şi Arthur schimbară o privire. 

Paul le servi nişte cafea şi le prezentă programul pe care-l 
stabilise. 

Cum soarele strălucea sus pe cer, prima zi urma să fie 
consacrată vizitării locurilor celebre din Paris, Turnul Eiffel, 
Arcul de Triumf, Île de la Cité, Sacre-Coeur şi, dacă n-o să le 
ajungă timpul, aveau să continue a doua zi. 

— Ca doi îndrăgostiţi..., aminti Arthur. 

— Bineînţeles, zise mai departe Paul, un pic jenat. 

Lauren avea nevoie să se odihnească înainte de-a se apuca 
de un asemenea maraton. Fără îndoială că cei doi prieteni 
aveau să-şi povestească o groază de lucruri, iar ea îi poftea să 
mănânce singuri. 

Paul se oferi să-l ducă pe Arthur într-o cafenea aflată la 
câţiva paşi de blocul lui, la prânz, terasa era scăldată de soare. 

Arthur îşi puse o cămaşă curată şi îl urmă. 

La masă, cei doi prieteni se uitară o vreme unul la celălalt 
fără să spună nimic. Ca şi cum fiecare pândea care dintre ei doi 
avea să vorbească primul. 

— Eşti fericit aici? întrebă într-un sfârşit Arthur. 


— Da, în fine, aşa cred. 

— Aşa crezi? 

— Cine poate să fie sigur că e fericit? 

— Asta e, probabil, o frază de scriitor, dar acum eu îţi pun 
ţie întrebarea. 

— Ce vrei să-ţi răspund? 

— Adevărul. 

— Îmi place meseria mea, chiar dacă am şi-acum senzaţia 
că sunt uneori un uzurpator, ştii, n-am scris decât şase romane. 
Se pare că mulţi scriitori simt acelaşi lucru, așa mi-au 
mărturisit câţiva confraţi. 

— Te vezi cu mulţi dintre ei? 

— M-am înscris la un atelier de creaţie literară nu departe 
de-aici, mă duc o data pe săptămână, stăm la taclale, vorbim 
despre blocajele noastre şi apoi ne ducem să ne terminăm 
seara într-o braserie. E caraghios, dar, când mă aud 
povestindu-ţi-le, toate astea mi se par sinistre. 

— N-am să te contrazic. 

— Şi tu ce mai faci? Merge cabinetul? 

— Vorbeam de tine. 

— Eu scriu, de fapt e singura mea ocupaţie. Particip la 
câteva târguri de carte. Apoi, dau dedicaţii prin librării. Anul 
trecut, m-am dus în Germania şi în Italia unde cărţile mi se 
vând un pic. Mă duc la o sală de sport de două ori pe 
săptămână, lucru de care mi-e groază, indispensabil însă la ce 
mănânc eu şi, altfel, scriu, dar mă repet, nu? 

— Ce mai veselie pe capul tău, şuieră Arthur pe un ton 
ironic. 

— Nu-i chiar aşa, noaptea sunt fericit. Sunt cu personajele 
mele, aşa că da, viaţa devine veselă. 

— Ai pe cineva? 

— Da şi nu. Ea nu prea vine pe-aici, de fapt, ca să-ți 
mărturisesc totul, niciodată, dar mă gândesc mereu la ea, ştii şi 
tu cum e, nu-i aşa? 

— Cine e? 

— Traducătoarea mea coreeană, te-am dat pe spate, nu? 
strigă Paul, prefăcut jovial. Ei bine, da, se pare că sunt popular 
în Coreea. N-am fost niciodată acolo, ştii cât de groază mi-e de 
avion, tot nu mi-am revenit după zborul care m-a adus aici. 

— Asta a fost acum şapte ani! 

— Ba ieri, unsprezece ore de turbulenţe. Un calvar. 

— Va trebui totuşi să pleci iarăşi într-o bună zi. 


— Nu neapărat, am obţinut permisul de şedere. Sau cu 
vaporul. 

— Şi traducătoarea? 

— E o femeie formidabilă, chiar dacă, la urma urmelor, nu 
prea o cunosc. De la un an la altul, m-am ataşat de ea. Relaţiile 
la distanţă nu-s uşoare. 

— Tare îmi pari singur, Paul. 

— Nu tu mi-ai spus cândva că singurătatea este o formă de 
tovărăşie? Bun, am vorbit destul despre mine! Şi voi? Arată-mi 
poze cu Jo, sigur a crescut mult de tot. 

O femeie fermecătoare se aşeză la o masă alăturată. Paul 
nici n-o băgă în seamă, lucru care îl îngrijoră pe Arthur. 

— Nu te uita aşa la mine, continuă Paul; am avut mai multe 
aventuri decât îţi poţi tu imagina şi apoi a apărut Kyong. Cu ea 
e altfel, am impresia că sunt eu însumi, că nu mai joc un rol, nu 
mă simt obligat să seduc. Culmea e că a învăţat să mă 
cunoască din cărţile mele, căci cred că nu-i plac. 

— Nimeni n-o sileşte să te traducă. 

— Poate că se preface puţin ca să mă facă să turbez sau ca 
să mă împingă să progresez. 

— Dar până atunci trăieşti singur! 

— O să crezi că îmi petrec vremea parafrazându-te, dar cine 
a zis: poţi să iubeşti pe cineva şi să fii singur. 

— Situaţia mea era oarecum specială, ai să fii de acord cu 
mine. 

— Şi a mea. 

— Tu, care scrii, ar trebui să redactezi lista lucrurilor care 
te-ar face fericit. 

— Dar sunt fericit, pe bune! 

— Aşa îmi şi pari. 

— La naiba, Arthur, nu te apuca să mă analizezi, mi-e 
groază de asta şi apoi, tu nu ştii nimic despre viaţa mea. 

— Ne cunoaştem din adolescenţă, n-am nevoie de un 
comentariu literar ca să ghicesc cum o mai duci. Îţi aminteşti 
de ce spunea maica-mea? 

— Maică-ta spunea multe. Că veni vorba, mi-ar plăcea să mă 
folosesc de casa de la Carmel ca decor al viitorului meu roman. 
N-am mai fost acolo de foarte multă vreme. 

— Şi-a cui e vina? 

— Ce-mi lipseşte mie de-mi vine să mor, continuă Paul, sunt 
ieşirile noastre la Ghirardeli, plimbările până la capătul 
fortului, chefurile noastre, certurile de la birou, felul în care, la 


fiecare discuţie, ne proiectam în viitor fără să ajungem 
nicăieri... noi doi. 

— M-am întâlnit cu Onega. 

— Ti-a vorbit de mine? 

— Da, i-am mărturisit că stai la Paris. 

— Tot măritată? 

— Nu purta verighetă. 

— N-avea decât să nu mă părăsească. Ştii, adăugă Paul 
zâmbind, era geloasă pe prietenia noastră. 


x 


Mia îi observă pe caricaturiştii din piaţa Tertre şi i se păru 
simpatic, ba chiar bărbat bine, cel care purta un pantalon din 
pânză, o cămaşă albă şi un sacou din tweed. Se aşeză pe 
scaunul pliant din faţa lui şi-i ceru să fie cât mai fidel cu 
putință. 

— „Singurul amor fidel este amorul propriu”, spune Guitry, 
îi zise scurt caricaturistul cu vocea lui spartă. 

— Avea Întru totul dreptate. 

— Nefericită în dragoste? 

— De ce-mi puneţi o asemenea întrebare? 

— Pentru că sunteţi singură şi pentru că ieşiţi de la coafor. 
Se spune adesea „o coafură nouă, o viaţă nouă”. 

Mia se uită ţintă la el, uluită. 

— Vă exprimaţi mereu prin citate? 

— Au trecut douăzeci şi cinci de ani de când tot schiţez 
portrete, am învăţat să citesc destul de multe lucruri într-o 
privire. A dumneavoastră e frumoasă şi totuşi, nu i-ar strica 
puţină veselie. Gata cu vorbitul, dacă vreţi ca un creion să-i fie 
fidel modelului, nu vă mai mişcaţi. 

Mia se îndreptă. 

— În vacanţă la Paris? continuă caricaturistul în timp ce-şi 
ascuţea cărbunele. 

— Da şi nu, stau câteva zile la o prietenă, are un restaurant 
aici în cartier. 

— Sigur o cunosc, Montmartre e un sat. 

— La Clamada. 

— Ah, prietena dumneavoastră e micuța provensală! E o 
fată curajoasă. Are nişte mâncăruri inventive şi deloc scumpe. 
Spre deosebire de unii, nu s-a apucat să-i ademenească pe 
turişti. Mă duc din când în când să mănânc la ea, are stil. 


Mia se uită la mâinile caricaturistului şi-i văzu verigheta. 

— Aţi dorit vreodată o altă femeie în afara soţiei 
dumneavoastră? 

— Poate, atât cât durează o privire sau mai degrabă până 
să-mi dau seama cât de mult îmi iubeam nevasta. 

— Nu mai sunteţi împreună? 

— Ba da. 

— Şi atunci, de ce imperfectul? 

— Nu mai vorbiţi, vă desenez gura. 

Mia îl lăsă pe artist să-şi facă treaba. Şedinţa dură un pic 
mai mult decât îşi imaginase. Când bărbatul îşi termină 
lucrarea, o pofti să vină să vadă rezultatul pe şevalet. Mia 
zâmbi când descoperi un chip pe care nu-l recunoştea. 

— Chiar aşa arăt? 

— Astăzi, da, spuse caricaturistul. Sper ca în curând o să 
zâmbiţi ca în desenul acesta. 

Îşi scoase telefonul din buzunar, îi făcu o poză pe care o 
compară cu desenul. 

— E într-adevăr reuşit, îl felicită Mia. Aţi putea executa un 
portret pornind de la o fotografie ca aceasta? 

— Presupun că da, dacă e clară. 

— O să vă aduc una a lui Daisy, sunt sigură că ar fi fericită 
să-l aibă pe-al ei, sunteţi talentat. 

Caricaturistul se aplecă să scotocească într-una din cutiile 
cu desene sprijinite de şevalet. Scoase o foaie Canson şi i-o 
întinse Miei. 

— Prietena dumneavoastră e fermecătoare, spuse el. Trece 
în fiecare dimineaţă prin faţa mea. Vi-l ofer. 

Mia se uită cu atenţie la chipul lui Daisy. Nu era o 
caricatură, ci un adevărat portret, care-i reproducea expresia 
cu iscusinţă şi sensibilitate. 

— Vi-l las pe-al meu la schimb, spuse ea, înainte de a-l 
saluta pe caricaturist. 


x 


Paul condusese vizita într-un ritm alert. Cu un tupeu de 
care numai el era în stare, se băgase în faţa cozii care se 
întindea la poalele Turnului Eiffel, câştigând astfel o oră 
întreagă din program. La ultimul etaj, îl apucă ameţeala şi se 
agăţă de parapet, ţinându-se la depărtare de balustrade. li lăsă 
pe Arthur şi Lauren să admire priveliştea fără el, jurând că o 


cunoştea pe dinafară. După o coborâre în lift cu ochii închişi, 
îşi redobândi demnitatea şi îşi însoţi prietenii în Grădinile 
Tuileries. 

Văzând câţiva copii care se învârteau pe carusel, Lauren 
simţi nevoia imperioasă de a o suna pe Nathalia ca să-i audă 
vocea fiului ei. Îl pofti pe Arthur să i se alăture pe banca pe 
care se aşezase. Paul se folosi de prilej ca să se ducă sa 
cumpere nişte dulciuri. Lauren îl observă din depărtare în timp 
ce Arthur discuta cu Jo. 

Fără să-l scape din ochi, apucă din nou telefonul, îşi copleşi 
băieţelul cu vorbe drăgăstoase, îi făgădui c-o să-i aducă un 
cadou de la Paris şi constată aproape cu dezamăgire că nu-i era 
cine ştie ce dor de ea. Jo se distra mult la naşa lui. 

Îl sărută de mii de ori şi păstră aparatul lipit de ureche în 
timp ce Paul se întorcea chinuindu-se în ultimul hal să ţină trei 
bețe cu vată de zahăr într-o singură mână. 

— Cum ţi s-a părut? şopti ea. 

— Cu mine vorbeşti sau cu Jo? întrebă Arthur. 

— Jo a închis. 

— Păi, de ce te prefaci că eşti la telefon? 

— Pentru ca Paul să nu se apropie. 

— Bine, cred că e fericit, răspunse Arthur. 

— Nu ştii să minţi. 

— Sper că nu-i un reproş? 

— Doar o constatare. Ai remarcat că bombăne tot timpul? 

— E foarte singur, lucru pe care nu vrea să-l recunoască. 

— Nu are pe nimeni? 

— Am trăit patru ani la Paris burlac fiind. 

— Dar tu erai foarte îndrăgostit de mine. Şi n-ai avut o mică 
aventură cu o încântătoare florăreasă? întrebă Lauren. 

— Cică e şi el îndrăgostit. Ea stă în Coreea. Il bate gândul 
să se mute cu ea. Se pare că romanele lui au un succes nebun 
acolo. 

— În Coreea? 

— Da, deşi eu cred că nu-i adevărat şi că proiectul lui e 
absurd. 

— De ce, dacă o iubeşte cu adevărat pe femeia aceea? 

— N-am impresia că ea-l iubeşte la fel de mult cum o 
iubeşte el. Lui Paul îi e groază de avion, dacă pleacă, riscă să 
nu se mai întoarcă. Îl vezi trăind de unul singur în Coreea? 
Parisul e şi aşa destul de departe de San Francisco. 

— N-ai dreptul să-l opreşti, dacă asta îşi doreşte. 


— Am dreptul să încerc să-l conving. 

— Vorbim despre acelaşi Paul? 

Paul, căruia i se luase de atâta aşteptare, veni spre ei cu un 
pas hotărât. 

— Pot să vorbesc cu finul meu? 

— Numai ce-a închis, replică Lauren, zăpăcindu-se. 

Îşi puse mobilul la loc şi îi zâmbi larg. 

— Ce puneaţi voi doi la cale? 

— Absolut nimic, răspunse Arthur. 

— Nu vă faceţi griji, n-am să stau lipit de voi toată vacanţa. 
Am chef să mă bucur de voi, dar o să vă las foarte repede în 
pace. 

— Dar și noi avem chef să ne bucurăm de tine, altfel de ce 
să fi venit la Paris? 

Paul rămase pe gânduri, ce spunea Lauren nu era fără 
noimă. 

— Chiar am crezut că puneaţi ceva la cale. Dar despre ce 
vorbeaţi? 

— Despre un restaurant unde mi-ar plăcea să vă duc pe 
amândoi deseară, când stăteam la Paris, îmi făcusem un obicei 
să mănânc acolo. Cu condiţia să ne îngădui să ne întoarcem 
acasă ca să ne odihnim, ni s-a luat de joaca asta de-a turiştii, 
mărturisi Arthur. 

Paul acceptă invitaţia. Cei trei prieteni merseră pe aleea 
Castiglione până pe strada Rivoli. 

— Nu departe de-aici e o staţie de taxiuri, zise Paul 
apucând-o pe trecerea de pietoni. 

Semaforul se făcu verde, iar Arthur şi Lauren nu avură 
timpul să se ţină după el. 

Şuvoiul de maşini îi despărţea. Un autobuz le trecu prin 
faţă. Lauren remarcă panoul publicitar de pe laterală: 

„Ai putea s-o întâlneşti pe femeia vieţii tale în acest 
autobuz, dar nu şi dacă ea merge cu metroul...” 

... anunţa un site de întâlniri pe Internet. 

Lauren îi trase un cot lui Arthur şi se uitară amândoi după 
autobuz, după care se priviră unul pe celălalt. 

— Te gândeşti la ce mă gândesc şi eu? şopti Arthur. 

— Mă îndoiesc că ne aude de pe partea cealaltă a străzii. 

— N-o să se înscrie niciodată pe un asemenea site. 

— Cine a zis că trebuie s-o facă chiar el? spuse ea, 
zeflemitoare. Când destinul are nevoie de un bobârnac, 


prietenia cere sa-i dăm o mână de-ajutor... chestia asta nu-ți 
aminteşte de nimic? 
Şi traversă fără să-l aştepte pe Arthur. 


* 


Mia îşi puse ochelarii cu ramă de baga pe care îi cumpărase 
în după-amiaza aceea de la un anticar. Nu vedea prea bine cu 
lentilele lor groase. Impinse uşa de la restaurant. 

Din sala plină, printr-o fereastră mare făcută în perete, 
clienţii de la mese puteau s-o vadă pe Daisy trebăluind prin 
bucătărie. Colegul ei părea că nu mai ştie cum s-o scoată la 
capăt. Daisy luă nişte farfurii şi dispăru. O uşă se deschise şi ea 
apăru din nou, îndreptându-se spre o masă de patru persoane. 
Le servi şi plecă la fel de repede, trecând uşor pe lângă Mia, 
dar fără s-o bage în seamă. Chiar înainte să intre în bucătărie, 
făcu trei paşi înapoi. 

— Îmi pare rău, anunţă ea, suntem full. 

Mia, pe care ochelarii o făceau să se uite strâmb, insistă. 

— Nici măcar un locşor? Pot să aştept, spuse ea 
schimbându-şi vocea. 

Daisy se uită de jur împrejur, cu o faţă dezamăgită. 

— Cei de acolo au cerut nota, dar la cât sunt de guralivi... 
Sunteţi singură? Dacă vă convine un loc la tejghea, sugeră ea 
arătând spre bar. 

Mia acceptă şi se duse să se aşeze pe un taburet. 

Aşteptă câteva minute înainte ca Daisy să se întoarcă, să 
treacă după tejghea, să-i pună tacâmurile şi să se răsucească 
pentru a apuca un pahar cu picior agăţat de un rack. li întinse 
un meniu şi îi spuse că nu mai are scoici Saint-Jacques. 
Restaurantul nu servea decât produse proaspete, Daisy 
vânduse totul. 

— Păcat, am venit special de la Londra pentru scoicile 
Saint-Jacques de aici. 

Daisy o privi bănuitoare şi apoi tresari. 

— A naibii tu să fii! exclamă ea. Noroc că n-aveam mâinile 
pline, aş fi scăpat totul pe jos. Eşti nebună! 

— Nu m-ai recunoscut? 

— Nici nu m-am uitat bine la tine, dar ce te-a apucat? 

— Nu-ţi place? 


— N-am timp acum, chelneriţa m-a lăsat baltă, nu era seara 
potrivită pentru aşa ceva. Dacă ţi-e foame, îţi pregătesc ceva, 
dacă nu... 

— Ai nevoie de-o mână de-ajutor? 

— Melissa Barlow, chelneriţă, şi mai ce? 

— N-o văd aici decât pe Mia şi vorbeşte mai încet! Daisy se 
uită la ea de sus, din cap până-n picioare. 

— Eşti în stare să ţii o farfurie fără s-o răstorni? 

— Am jucat un rol de chelneriţă şi ştii cât de perfecţionistă 
sunt, mă antrenasem. 

Daisy şovăi. Auzi soneria pe care o apăsa ajutorul ei de 
bucătar, clienţii îşi pierdeau răbdarea, avea nevoie de întăriri. 

— Scoate-ţi înaintaşii ăia ridicoli şi hai după mine! 

Mia o însoţi până în bucătărie. Daisy îi dădu un şorţ şi-i 
arătă şase farfurii care aşteptau sub lămpile de încălzire. 

— Sunt pentru numărul 8. 

— Numărul 8? 

— La dreapta la intrare, masa cu tipul care vorbeşte tare, fii 
drăguță cu el, e de-al casei. 

— De-al casei, zise şi Mia înhăţând farfuriile. 

— Pentru primul tău tur prin sală, nu mai mult de patru 
farfurii, te rog. 

— La ordinele dumneavoastră, răspunse Mia luând felurile 
de mâncare. 

Işi îndeplini misiunea şi se întoarse imediat ca să ia ce-i mai 
rămânea de servit. 

Scăpată de grija sălii, Daisy reuşi să redea bucătăriei ritmul 
potrivit. Când mâncarea era gata, se auzea soneria, iar Mia 
venea în grabă. Când nu servea, curăța mesele, încasa notele 
de plată şi se întorcea să întrebe ce mai are de făcut, sub 
privirea amuzată a lui Daisy. 

Pe la ora unsprezece seara, restaurantul începu să se 
golească. 

— „De-al casei” ăla al tău mi-a lăsat un euro cincizeci 
bacşiş. 

— N-am zis că e generos! 

— Şi s-a uitat la mine aşteptând să-i mulţumesc. 

— Ceea ce trag nădejde că ai şi făcut? 

— Vezi să nu! 

— Pot să ştiu şi eu când ţi-a dat prin minte strania idee să te 
coafezi aşa? 


— Când am ştiut că o să ai nevoie de o înlocuitoare. Să- 
nţeleg că nu-ţi place de mine! 

— Nu mai eşti tu, trebuie să mă obişnuiesc. 

— Nu te mai duci de multă vreme să-mi vezi filmele, dar m- 
am coafat şi mai groaznic de atât. 

— Muncesc prea mult ca să merg la cinema, nu mi-o lua în 
nume de rău. Poţi să te duci să serveşti deserturile astea? Tare 
mi-ar plăcea să închid odată şi să mă bag la culcare. 


Mia îşi juca perfect rolul până la sfârşitul serii, câştigând 
prețuirea unei prietene care ar fi crezut-o cu totul incapabilă 
de o asemenea ispravă. 

La miezul nopţii, ultimii clienţi părăsiră localul. Daisy şi 
ajutorul ei făcură curat în bucătărie, în timp ce Mia aranja sala. 

După ce coborâră grilajul metalic, plecară pe jos pe străzile 
din Montmartre. 

— Aşa e în fiecare seară? întrebă Mia. 

— Şase zile pe săptămână. E istovitor, dar nu mi-aş da 
meseria pe nicio alta. Am noroc, e restaurantul meu, chiar dacă 
mi-e groază de ultimele zile din lună când sunt lefteră. 

— Era plin ochi. 

— A fost o seară bună. 

— Ce faci duminicile? 

— Dorm. 

— Şi viaţa ta sentimentală? 

— Unde vrei s-o bag şi pe viaţa asta a mea sentimentală, 
între camera frigorifică şi bucătărie? 

— N-ai întâlnit pe nimeni de când ai deschis restaurantul? 

— Am cunoscut câţiva bărbaţi, dar niciunul n-a rezistat la 
programul meu de lucru. Tu îţi împarţi viaţa cu cineva care are 
aceeaşi meserie ca tine. Câţi bărbaţi ţi-ar tolera absenţele când 
pleci la filmări? 

— Nu mai împart cine ştie ce. 

Paşii le răsunau pe străzile pustii. 

— Poate că amândouă o să sfârşim fete bătrâne, spuse 
Daisy. 

— Tu, poate, eu, nu. 

— Afurisito! 

— Mi-ar plăcea mie. 

— Cine te împiedică? 

— Şi pe tine cine te împiedică? De altfel, unde i-ai întâlnit 
pe bărbaţii ăştia? Muşterii? 


— Nu amestec amorul cu munca, răspunse Daisy. Doar o 
dată. Venea foarte des, prea des, aşa că până la urmă am 
înţeles că n-o făcea pentru felul în care gătesc. 

— Cum era? întrebă Mia, intrigată. 

— Deloc rău, dar chiar deloc. 

Ajunseră în faţa blocului, Daisy formă codul şi aprinse 
lumina înainte de a urca scara. 

— Deloc rău în ce fel? 

— Era şarmant. 

— Şi mai cum? 

— Ce vrei să ştii? 

— Totul! Cum te-a sedus, prima ta noapte cu el, cât timp a 
durat povestea şi cum s-a terminat. 

— Cu voia ta, o să aşteptăm s-ajungem la ultimul etaj. 

După ce intră în apartament, Daisy se lăsă să cadă pe 
canapea. 

— Sunt epuizată, ce-ar fi să ne pregăteşti un ceai? Se pare 
că e singurul lucru pe care englezii ştiu să-l facă într-o 
bucătărie. 

Mia îi dădu cu tifla şi se duse după bar. Umplu fierbătorul 
electric şi aşteptă ca Daisy să-şi ţină promisiunea. 

— S-a întâmplat într-o seară de la începutul lui iulie, anul 
trecut. Restaurantul era aproape gol când a intrat el, mă 
pregăteam să-mi opresc cuptoarele. Am şovăit şi apoi, ce vrei, 
meseria-i meserie. Le-am dat drumul acasă bucătarului şi 
chelneriţei. Doar cu un client mă puteam descurca şi singură. I- 
am prezentat meniul, m-a apucat de mână şi mi-a cerut să aleg 
ce voiam eu, mi-era recunoscător că rămăsesem pentru el. Iar 
mie, ca unei cretine, mi s-a părut încântător. 

— De ce ca unei cretine? 

— M-am aşezat în faţa lui în timp ce mânca, ba chiar am 
ronţăit ceva împreună cu el. Era hazliu, cu chef. A vrut cu tot 
dinadinsul să mă ajute să strâng masa, chestia m-a amuzat, l- 
am lăsat să-şi facă pofta. Când am închis restaurantul, mi-a 
propus să bem un pahar undeva. Am acceptat. Am mers până la 
terasa unei cafenele. Am pus lumea la cale şi era o lume 
frumoasă. Era pasionat de arta culinară şi nu minţea. Ce mai 
încolo şi-ncoace, am crezut într-o minune. M-a condus până în 
faţa blocului, n-a încercat să urce, doar ne-am sărutat. Îl 
întâlnisem pe bărbatul perfect. Eram mereu împreună, venea 
să mă vadă seara târziu, mă ajuta să închid, îmi petreceam 


duminicile cu el, ce să mai, până la sfârşitul verii, apoi, mi-a 
spus că nu mai poate continua. 

— De ce? 

— Pentru că nevasta şi copiii lui se întorseseră din vacanţă. 
Ţi-aş fi recunoscătoare dacă te-ai abţine de la orice comentariu. 
Acuma, mă duc să fac o baie şi să mă culc, conchise Daisy 
înainte de a trage uşa de la camera ei. 


x 


leşind de la L'Ami Louis, Lauren se opri să admire vechile 
faţade ale străzii Vertbois. 

— Te laşi cucerită de farmecele Parisului? 

— Ba, fără nicio îndoială, de acelea ale ospăţului urieşesc pe 
care numai ce l-am înghiţit, spuse ea. 

Un taxi îi duse înapoi. Când ajunseră la el acasă, Paul îşi 
salută prietenii şi se închise în birou ca să scrie. 

Lauren se aşeză pe pat şi degetele începură să alerge pe 
tastatura Mac-ului său. Arthur ieşi zece minute mai târziu din 
baie şi se strecură sub cearşafuri. 

— La ora asta îţi citeşti mail-urile? se miră el. 

Ea îi puse calculatorul pe genunchi şi, în timp ce Arthur 
descoperea, uluit, ce făcuse, Lauren începu să râdă în hohote. 

El se sili să recitească primele rânduri ale textului redactat 
de Lauren: 

Romancier, celibatar, epicurian care lucrează adesea seara, 
placându-i umorul, viaţa și hazardul... 

— Cred că ai băut prea mult vin în seara asta. 

Şi, închizând ecranul, apăsă fără să vrea pe tasta care 
valida înscrierea lui Paul pe site-ul de întâlniri. 

— N-are să ne ierte niciodată că-i jucăm o asemenea festă. 

— Păi, o să trebuiască să-i ceri iertare cât se poate de 
repede, căci tare mi-e teamă că bip-ul acela micuţ pe care l-am 
auzit... 

Arthur redeschise în grabă calculatorul, zăpăcit de-a 
dreptul de gafa lui. 

— Nu te mai strâmba aşa, numai noi avem acces la contul 
ăsta şi nu-mi displace defel ideea că-i dăm tabieturile peste 
cap. 

— Eu nu m-aş încumeta să-i fac aşa ceva lui, replică Arthur. 

— Vrei să-ţi aduc aminte la ce s-a încumetat el pentru noi? 
răspunse Lauren pe când stingea lumina. 


Arthur ramase ceva vreme cu ochii larg deschişi în 
întuneric. Îi reveniră în memorie nenumărate amintiri cu 
smintite escapade şi gesturi nesăbuite. Pentru el, Paul mai că 
nu ajunsese la închisoare. Arthur îşi datora fericirea prezentă 
tupeului de care dăduse dovadă prietenul său. 

Parisul îi amintea de nişte ceasuri triste, nişte ani de mare 
singurătate. La rândul lui, Paul trăia acelaşi lucru, iar Arthur 
ştia cât de apăsătoare putea fi această izolare. Dar existau, 
negreşit, şi alte mijloace de a-l face să socializeze fără să 
treacă printr-un site de întâlniri. 

— Dormi, îi şopti Lauren, o să vedem noi dacă se întâmplă 
ceva interesant. 

Arthur se cuibări lângă nevastă-sa şi adormi. 


Æ 


De o sută de ori se răsucise în pat fără să-şi afle somnul, se 
gândise întruna la ultimele săptămâni fără să le găsească nici 
cea mai mică bucurie. Ziua trecută fusese de departe cea mai 
bună pe care o petrecuse de multă vreme încoace, chiar dacă 
dorul de celălalt nu o părăsise. 

Se îmbrăcă la loc şi ieşi din apartament fără niciun zgomot. 

Afară, o ploaie măruntă udase pavajul străzilor întunecate. 
Urcă pe deal până la piaţa Montmartre. Caricaturistul îşi 
strângea şevaletul. Înălţă capul ca s-o privească luând loc pe o 
bancă. 

— Necaz nocturn? spuse el scurt aşezându-se lângă Mia. 

— Insomnie, răspunse ea. 

— Ştiu şi eu cum e, nu reuşesc niciodată să închid ochii 
înainte de ora două noaptea. 

— Şi soţia dumitale te aşteaptă seară de seară? 

— Sper că mă aşteaptă şi atât, răspunse el cu vocea lui 
aspră. 

— Nu pricep. 

— l-ai dat portretul prietenei dumitale? 

— Încă n-am avut prilejul, am să i-l dau mâine dimineaţă. 

— Pot să-ţi cer o favoare? Nu-i spune că e de la mine. Îmi 
place să prânzesc la ea şi nu ştiu de ce, dar m-aş simţi jenat 
dacă ar şti. 

— De ce? 

— Pentru că e oarecum intruziv să desenezi chipul cuiva 
fără să-i fi cerut acordul. 


— Şi totuşi l-ai desenat. 

— Îmi place s-o văd trecând dimineaţa prin faţa şevaletului 
meu, aşa că am avut chef să prind chipul acesta care mă 
înveseleşte. 

— Aş putea să-mi pun capul pe umărul dumitale, fără niciun 
gând ascuns? 

— Haide, umărul meu e surd. 

Împreună şi în tăcere, contemplară luna de-abia acoperită 
de nori de pe cerul Parisului. 

La ora două noaptea, caricaturistul tuşi uşor. 

— Nu dormeam, zise Mia. 

— Nici eu. 

Mia se îndreptă. 

— Poate că a venit vremea să ne luăm la revedere, sugeră 
ea. 

— Bună seara, spuse caricaturistul ridicându-se. 

Se despărţiră în piaţa Tertre. 


5 


Lui Daisy îi plăcea să se plimbe pe străzile liniştite la ceasul 
când soarele străpunge linia orizontului. Pavajul mirosea a 
dimineaţă răcoroasă. Se opri în piaţa Tertre, se uită lung la o 
bancă goală şi dădu din cap înainte de a-şi continua drumul. 


Mia se trezi o oră mai târziu. Îşi făcu un ceai şi se aşeză cu 
faţa spre balcon. 

Duse cana la buze şi, intrigată de calculatorul prietenei 
sale, se puse la birou. 

Prima înghiţitură. Intră în căsuţa de e-mail, parcurse - fără 
să le citească - toate mesajele care îi cereau să-şi vadă de 
obligaţiile sale profesionale. A doua înghiţitură. Negăsind ce 
spera, închise ecranul. 

A treia înghiţitură. Se întoarse ca să observe în jos strada şi 
se gândi din nou la plimbarea ei nocturnă. 

A patra înghiţitură. Deschise iarăşi ecranul şi prima pagină 
a site-ului de întâlniri. 

A cincea înghiţitură. Mia citi cu atenţie instrucţiunile pentru 
crearea unui profil. 

A şasea înghiţitură. Aşeză cana şi se apucă de treabă. 


Creare profil 

Sunteţi pregătită să vă implicaţi într-o relaţie? 

E ceea ce-mi doresc, nici gând, să lăsăm soarta să 
hotărască. 

Da, s-o lăsăm să hotărască. 


Statutul dvs. Marital: niciodată căsătorită, despărțită, 
divorțată, văduvă, măritată. 
Despărtită. 


Aveţi copii? 
Nu. 


Personalitatea dvs.:  amabilă, aventuroasă, calmă, 
împăciuitoare, hazlie, exigentă, mândră, generoasă, reţinută, 
sensibilă, sociabilă, spontană, timidă, fiabilă, alta. 


Toate la un loc. 


Nu puteţi face decât o singură alegere. 
Impăciuitoare. 


Culoarea ochilor dvs. 

Nu ne lipseşte nimic ca să fim fericiţi, dar, dată fiind 
culoarea ochilor dumneavoastră, nu va fi posibil. „Oarbă” mi s- 
ar potrivi cel mai bine. 


Silueta dvs.: normală, sportivă, subţire, câteva kilograme în 
plus, plinuţă, robustă. 
Parcă ar fi un formular pentru un târg de vite. Normală. 


Înălţimea dvs. 
In centimetri, habar n-am. Hai să zicem 1,75, mai mult de- 
atât e la girafe. 


Cetăţenia dvs. 

Britanică: proastă idee, de la Waterloo încoace, francezii nu 
ne-nghit de nicio culoare. Americană: au o groază de 
prejudecăţi şi despre americani. Macedoneană... prea sună a 
salată. Mexicană, nu vorbesc spaniola. Microneziană, e drăguţ, 
dar habar n-am unde se află Micronezia. Moldoveană, foarte 
sexy, dar hai să nu forțăm nota. Mozambicană, exotică, dar cu 
fața pe care o am eu acum, prea e gogonată. Irlandeză, maică- 
mea mă omoară dacă află una ca asta. Islandeză, o să se 
aştepte să fredonez Bjork cât e ziua de lungă. Letonă, rimează 
bine, dar n-o să am timp să mă apuc de învăţat letona, deşi ar 
putea fi caraghios să născocesc un accent şi să vorbesc o limbă 
imaginară, cu atât mai mult cu cât probabilitatea de a întâlni 
un leton e destul de mică. Thailandeză, hai să nu visăm. 
Neozeelandeză, cu accentul meu s-ar putea potrivi! 


Originea dvs. Etnică. 
Al Doilea Război Mondial nu le-a fost de-ajuns? 
Ce soi de întrebare mai e și asta? 


Viziunea şi valorile dvs.: religia. 
Pentru că în afara religiei nimic altceva nu vă defineşte 
viziunea şi valorile? Agnostică, aşa, de-nvăţătură de minte! 


Viziunea pe care o aveţi despre căsătorie. 
Vagă! 


Vreţi copii? 
Aş prefera să întâlnesc un bărbat care o să aibă chef de-un 
copil de la mine şi nu de un copil şi-atât. 


Nivelul studiilor dvs. 

Ce rahat! Minciună de dragul minciunii, studii superioare... 
nu, am să dau peste tipi super-savanţi care o să mă plictisească 
de moarte, postliceala, e la mijloc. 


Profesiunea dvs. 

Actriţă, dar hai să nu ne jucăm cu focul. Agent de asigurări, 
nu, de voiaj, nici, de curăţenie în spital, cu atât mai puțin, în 
armată, nici asta, chineziterapeut, o să-mi ceară să-i masez, 
muzician, cânt fals, bucătar... Ca Daisy, foarte bună idee. 


Descrieţi-vă meseria. 

Fac mâncare... 

Cam gogonată chestia pentru cineva care nu ştie să facă 
nici omletă, dar suntem aici ca să ne distrăm. 


Activităţile sportive pe care le practicaţi: înotul, mersul pe 
jos, jogging-ul, biliardul şi darts... 
Darts sunt un sport? 


... Yoga, sporturi de luptă, golf şi navigaţie, bowling, fotbal, 
box... 
Chiar sunt femei care răspund „box”? 


Fumaţi? 

Ocazional. 

Mai bine să fiu sinceră ca să nu dau peste vreun ayatollah al 
țigărilor. 


Animalele dvs. de companie. 
Viitorul meu fost soț. 


Pasiunile dvs.: muzică, sport, gastronomie, shopping... 
Shopping-ul pute a deşteptăciune, meşteritul, dacă aş fi ales 
boxul, s-ar fi potrivit de minune, dansul, o să se aştepte la o 


tipă cu un corp de balerină, hai să nu dezamăgim, scrisul... 
scrisul e bine, cititul, la fel, cinematograful, nu, în niciun caz, 
atâta mi-ar lipsi, să nu mă pricopsesc cu vreun cinefil, expoziții, 
muzee, depinde, animale, n-am chef să-mi petrec weekendurile 
prin grădini zoologice, jocuri video, pescuit şi vânătoare, câh, 
activităţi manuale, habar n-am ce vrea să-nsemne... 


Unde vă place să ieşiţi în oraş. 
La cinema... 
Da, dar nu... 


Restaurant. 
Da. 


Chefuri cu prietenii. 
Nu imediat. 


Familie. 
Cât mai puţin cu putinţă. 


Bar/cafenele. 
Asta, da. 


Discotecă. 
Asta nu. 


Evenimente sportive. 
Să nu cumva. 


Gusturile dvs. în materie de muzică şi de cinema. 
Dar e inchizitorial! 


Ce căutaţi la un bărbat 


Înălţimea şi silueta: normală, sportivă, suplă, câteva 
kilograme în plus. 

Nu-mi pasă mie de silueta lui! 

Statutul lui marital: niciodată căsătorit, văduv, celibatar. 

Toate trei. 


Are copii. 


E treaba lui. 


Vrea copii. 
Avem vreme. 


Personalitatea lui. 
În sfârşit! 


Amabil, aventuros, calm, fiabil, generos, împăciuitor, 
rezervat, sensibil, simpatic, sociabil, spontan. 
Toate! 


Descrieţi-vă 


Cu degetele pe tastatură, Mia nu fu în stare să scrie niciun 
cuvinţel. Se întoarse la prima pagină, introduse pseudonimul 
lui Daisy, parola ei şi îi citi profilul. 


Tânără căreia-i plac viața şi râsul, dar cu un program dificil 
bucătăreasă-şefă, pasionată de meseria ei... 


Mia făcu un copy-paste după profilul prietenei sale şi-şi 
validă înscrierea. 


Daisy deschise uşa apartamentului. Mia închise ecranul 
calculatorului şi sări în sus. 

— Ce făceai? 

— Nimic, îmi citeam mail-urile. Unde ai fost, e devreme? 

— E ora nouă şi mă întorc de la piaţă. Imbracă-te, am 
nevoie de-o mână de ajutor la restaurant. 

După tonul vocii ei, Mia înţelese că nu mai aveau ce discuta. 

După ce descărcase lădiţele din camionetă, Daisy îi ceru 
ajutorul prietenei sale ca să facă inventarul. Nota 
cumpărăturile într-un carnet, în timp ce Mia, dându-i ascultare, 
aranja alimentele. 

— Nu te-ai apucat cumva să mă exploatezi un pic, spuse ea 
frecându-şi şalele. 

— Asta fac de una singură în fiecare zi, draga mea, măcar o 
dată mă ajută şi pe mine cineva. Ai mai ieşit aseară? 

— Nu reuşeam să dorm. 

— Vino să lucrezi iar deseară la restaurant, ai să adormi 
repede, crede-mă. 


Mia intra în camera frigorifică, cărând o lădiţă de vinete, 
când Daisy îi făcu morală. 

— Pentru ca legumele să-şi păstreze gustul, trebuie lăsate la 
temperatură ambiantă. 

— Mi s-a luat! 

— Peştii se duc în frigider. 

— Mă întreb dacă şi Cate Blanchett ar băga nişte peşti în 
frigiderul unui restaurant? 

— În ziua când o să ai şi tu un Oscar, mai stăm de vorbă. 

Mia scoase un pachet de unt, înhăţă o baghetă din coşul de 
pâine şi se aşeză pe bar. Daisy luă restul merindelor şi termină 
cu aranjatul lor la locul cuvenit. 

— Când îmi citeam mail-urile, am dat din greşeală peste o 
chestie caraghioasă, zise Mia cu gura plină. 

— Ce chestie? 

— Un site de întâlniri. 

— Din greşeală? 

— Pe cuvântul meu de onoare, afirmă Mia ridicând mâna 
dreaptă. 

— Ţi-am zis să nu umbli prin dosarele mele. 

— Ai întâlnit deja bărbaţi în felul ăsta? 

— Nu te preface aşa scandalizată, am impresia c-o văd pe 
maică-mea! Din câte ştiu eu, nu-i un site porno. 

— Nu, dar chiar aşa! 

— Chiar aşa ce? Ai mai luat autobuzul sau metroul, ai mai 
mers pe străzi? Oamenii petrec mai mult timp cu ochii în 
telefoanele lor decât uitându-se la ce se întâmplă în jur. In 
zilele noastre, singurul mijloc de a atrage atenţia este să 
zâmbeşti pe un ecran de smartphone, nu-i vina mea, dar aşa 
stau lucrurile. 

— Nu mi-ai răspuns, insistă Mia. Treaba asta chiar merge? 

— Nu sunt actriţă, n-am agent, n-am fani, nu calc pe 
covoare roşii şi nici nu-mi pune nimeni poza pe copertele 
revistelor. De la mine din bucătărie, n-am profilul ideal al 
femeii dezirabile. Aşa că da, m-am înscris pe un site şi da, am 
întâlnit bărbaţi în felul acesta. 

— Bărbaţi bine? 

— Sunt mai rari, dar nu-i vina internetului. 

— Cum ai făcut? 

— Făcut ce? 

— De pildă, cum s-a petrecut prima întâlnire? 


— La fel ca atunci când te agaţă într-o cafenea, numai că 
ştii ceva mai multe despre el. 

— Sau ce a vrut el să-ţi spună. 

— Dacă înveţi să decriptezi un profil, ajungi destul de 
repede să ştii ce şi cum. 

— Şi cum înveţi să decriptezi un profil? 

— Dar de ce te interesează? 

Mia se gândi. 

— Aşa, pentru un rol, spuse ea pe un ton evaziv. 

— Pentru un rol, bineînţeles, bombăni Daisy. 

Oftă şi veni să se aşeze lângă Mia. 

— Pseudonimul spune deja destul de multe despre 
personalitatea individului. „Mămico, ţi-l prezint pe Drăgălaş21 
care e mult mai simpatic decât Roro răutăciosul de care ţi-a 
plăcut totuşi atât de mult.” Misterbig, elegant, nu? Elbello, 
imediat se simte cât e de modest... Am fost contactată de un 
oarecare Gaspacho2000. Tu te-ai vedea pupând un Gaspacho? 

Pe Mia o pufni râsul. 

— Apoi, mai e ce spun ei despre ei şi nu-ţi imaginezi ce se 
poate citi printre greşelile de ortografie, de multe ori e de 
plâns. 

— Chiar aşa? 

— Bucătarul meu nu vine decât într-o oră, hai înăuntru, o 
să-ţi arăt. 

Intoarse la apartament, Daisy se conectă pe site-ul de 
întâlniri şi îi făcu o demonstraţie Miei. 

— Uite ce scrie ăsta: 

Bună, eşti frumoasă şi vesela? Dacă da, sunt aici pentru 
tine, la fel de vesel, dar fermecător şi pasionat... Ei bine, nu, 
Herve51, îmi pare rău, eu mi-s urâtă şi tristă... Pe bune acuma, 
de unde scot ăştia asemenea chestii? Aici, continuă ea, dând 
click pe un pătrăţel, sunt cei care au venit să-ţi vadă profilul. 

O fereastră nouă se deschise, Daisy se uită prin fişele 
candidaţilor la fericire. 

— Ăsta se defineşte ca fiind calm, ba bine că nu, zici că a 
fumat trei joint-uri înainte să-şi facă poza şi încă într-o cyber- 
cafenea, chiar că m-am liniştit. Şi ăstălalt: Caut pe cineva ca 
să-mi aflu un rost... nici că mai e nevoie de vreun comentariu, 
nu? 

Trecu la fișa următoare. 


— El nu pare rău deloc, spuse Mia. Niciodată căsătorit, 
aventuros, post de conducere, îmi place muzica, să merg la 
restaurant... 

— Mergi prea repede, trebuie să fii atentă la tot ce-a scris, 
răspunse Daisy arătând spre un rând: Pun pariu pe un pachet 
de Schoko-bons că o să-mi citeşti anunțul până la capăt. la 
păstrează-ţi tu bomboanele, Dandy26. 

— Şi acolo ce-i? continuă Mia. g 

— Fişierul cu profilurile selectate de site. In funcție de ceea 
ce ai dezvăluit despre tine, nişte algoritmi de compatibilitate îţi 
propun întâlniri. Este versiunea informatizată a hazardului. 

— Ia arată-mi! 

Se afişară şi alte profiluri, dintre care unele provocară mari 
hohote de râs. Mia se opri la unul dintre ele. 

— Stai, ăsta e interesant, uite! 

Mia se aplecă asupra ecranului. 

— Mda. 

— Ce nu-i în regulă cu el? 

— Romancier... 

— Ei şi, nu-i un defect. 

— Ar trebui să ştim şi noi ce-a publicat. Tipii care pretind că 
scriu şi sunt încă la faza în care, deşi-şi petrec zilele într-o 
cafenea, tot n-au terminat prima pagină a romanului, cei care 
au urmat zece cursuri de actorie și se cred ieşiţi de la Actor's 
Studio sau cei care zdrăngănesc la o chitară şi se dau Lennon, 
caută toţi o gâscă pe spatele căreia să poată trăi până când se 
dumiresc ei cu cariera lor de artişti... şi nu-s puţini. 

— Vezi peste tot numai belele, mi se pare că eşti foarte dură 
şi, ca să ştii şi tu, am urmat cursuri de actorie. 

— Poate, dar eu am avut de-a face cu unii dintre caraghioşii 
ăştia. Deşi, hai treacă de la mine, scriitorul ăsta al tău pare 
simpatic în poză, cu cele trei bețe de vată de zahăr în mână... 
Probabil că are trei copii! 

— Sau că este tare pofticios! 

— Dar pentru că toate astea n-au ca scop decât pregătirea 
unui rol ipotetic, mă întorc la restaurant. Am de preparat 
prânzul. 

— Mai stai o secundă. La ce folosesc pliculeţul şi bulina de 
sub fotografie? 

— Unul conţine mesajele pe care ţi le trimite individul, 
cealaltă, dacă e verde, te invită să discuţi direct cu el. Dar n-o 


face, mai ales nu de pe calculatorul meu. Şi aici există coduri şi 
uzanţe care trebuie respectate. 

— Care? 

— Dacă-ţi dă întâlnire într-o cafenea seara înseamnă că 
speră să se culce cu tine şi de-abia apoi să luaţi cina. Într-un 
restaurant e semn mai bun, dar trebuie să afli repede unde stă. 
Dacă e la mai puţin de cinci sute de metri de locul unde v-aţi 
întâlnit, faptul spune multe despre intenţiile sale. Dacă nu ia 
aperitiv e un zgârcit, dacă dă comanda şi pentru tine e un 
super-zgârcit, dacă nu vorbeşte decât despre el în primul sfert 
de ceas fugi cât te ţin picioarele, dacă vorbeşte despre fosta lui 
în prima jumătate de oră este în convalescenţă, aceeaşi 
pedeapsă, dacă îţi pune fel de fel de întrebări despre trecutul 
tău e un gelos, dacă te întreabă despre ce planuri ai în viitorul 
apropiat vrea să ştie dacă ai să te culci cu el chiar în seara cu 
pricina. Dacă se tot uită la telefonul mobil înseamnă că aleargă 
după mai multe odată. Dacă îţi vorbeşte despre cât de lehamite 
îi e de viaţă o caută pe maică-sa, dacă îţi atrage atenţia că a 
comandat un vin foarte bun e un fandosit, dacă vrea să plătiţi 
jumate-jumate e un adevărat gentleman şi dacă şi-a uitat 
cardul, un linge-blide. 

— Şi noi, ce trebuie să facem, să zicem sau să nu zicem? 

— Noi? 

— Tu! 

— Mia, am treabă, NOI o să vorbim mai târziu. 

Daisy se ridică şi se îndepărtă. 

— Fără prostii cu calculatorul meu, da, nu-i un joc. 

— Nici nu-mi trecuse prin cap. 

— La urma urmelor, minţi prost. 

Uşa de la apartament se închise. 


6 


Editorul îl sunase de cum se dăduse jos din pat ca să-i 
vorbească despre o veste importantă. Refuzând să-i spună mai 
multe, cerea să-l vadă cât mai repede cu putinţă. 

Gaetano Cristoneli nu-i propusese niciodată lui Paul să ia 
micul dejun împreună şi cu atât mai puţin să se întâlnească 
înainte de ora 10 dimineaţa. 

Gaetano era un editor pe cât de rar, pe atât de original. Un 
bărbat erudit, pasionat de meseria lui şi care, deşi italian, 
alesese literele franţuzeşti. La sfârşitul adolescenţei, dacă se va 
fi sfârşit cândva, pe când era în vacanţă la Menton?, lectura 
romanului Prima dragoste, ultima dragoste, dibuit în biblioteca 
din casa închiriată de maică-sa, îi hotărâse cursul vieţii. 
Gaetano avea o relaţie mai mult decât conflictuală cu mama lui, 
iar romanul acesta fusese pentru el ca un colac de salvare. Din 
clipa în care dăduse ultima pagină, totul îi fu limpede, mai 
puţin vederea, tulburată de lacrimile pe care le provocase 
vicleşugul plin de iubire al mamei lui Gary. Gaetano urma să-şi 
consacre existenţa lecturii şi n-avea să locuiască niciunde 
altundeva decât în Franţa. Stranie coincidenţă a destinului, 
cenuşa lui Romain Gary avea să fie împrăştiată, câţiva ani mai 
târziu, chiar acolo unde Gaetano se îndrăgostise de cărţi. În 
această întâmplare, el vedea un semn indefectibil al 
îndreptăţirii alegerilor sale. 

Intrat ca stagiar într-o editură pariziană, a trăit în lux, 
protejat de o femeie bogată şi cu zece ani mai mare. Şi-l făcuse 
amant. Numeroase alte cuceriri îi urmară, toate la fel de avute, 
dar cu diferenţa de vârstă din ce în ce mai mică pe măsură ce 
trecea timpul. Gaetano era pe placul femeilor, în parte şi 
datorită erudiţiei lui, dar poate şi a faptului că semăna 
tulburător de mult cu Mastroiani, ceea ce, pe drept cuvânt, era 
un atu considerabil în viaţa unui bărbat tânăr. Original şi 
erudit, aşadar, şi era nevoie de originalitate şi talent cu 
duiumul ca să fii italian şi să publici în Franţa un autor 
american. 

Printre alte ciudăţenii, dacă Gaetano citea în franceza cu 
aceeaşi agerime a minţii ca şi în limba lui materna, dacă era 


t Stațiune balneară de pe Coasta de Azur. (N.L.) 


capabil să depisteze o greşeală de literă rătăcită într-un 
manuscris de cinci sute de pagini, la oral, îi era cumplit de 
greu să nu amestece cuvintele, uneori chiar să-şi interzică să 
nu le născocească. Potrivit analistului său, era, de fapt, rodul 
unui creier care gândea mai rapid decât vorbea, idee pe care 
Gaetano o primise ca pe o Legiune de onoare decernată de 
însuşi Dumnezeu. 


La ora 9 şi 30, Gaetano Cristoneli îl aştepta pe Paul, la 
cafeneaua Les Deux Magots5, în faţa unei farfurii cu croissante. 

— E ceva grav? se îngrijoră Paul în timp ce se aşeza. 

Chelnerul îi aduse o cafea comandată de editorul său. 

— Vreau să-ți spun, dragă prietene, zise Gaetano 
deschizând larg braţele, că azi de dimineaţă în zori am primit 
un telefon de-a dreptul nemaipomenit. 

Gaetano adăugase atâţia o la „nemaipomenit”, încât Paul 
avu vreme să-şi bea cafeaua espresso înainte ca el să fi 
terminat de pronunţat cuvântul. 

— Poate că mai vrei una? mai spuse editorul, mirat. Ştii că, 
la noi, cafeaua se bea în două, trei înghiţituri, chiar şi ristretto- 
ul. Partea cea mai bună e pe fundul ceştii, dar să ne întoarcem 
la treburile dumitale, dragul meu Paolo. 

— Paul. 

— Aşa am zis şi eu. Deci, am primit de dimineaţă un telefon 
fooooooooooormidabil. 

— Mă bucur pentru dumneata. 

— Am vândut, în sfârşit, ei au vândut trei sute de mii de 
exemplare din romanul dumitale despre tribulaţiile unui 
american la Paris. Este re-mar-ca-bil! 

— În Franţa? 

— Ah, nu, aici suntem la şapte sute cincizeci de exemplare, 
dar e la fel de magestic. 

— În Italia? 

— Când ne-au văzut vânzările, n-au vrut încă să-l publice, 
dar nu-ţi face griji, imbecilii o să-şi schimbe până la urmă 
părerea. 

— În Germania atunci? 

Gaetano păstră tăcerea. 

— Spania? 


5 Cafenea din cartierul Saint-Germain-des-Pr6s unde se întruneşte în fiecare an un 
juriu format din doisprezece scriitori şi literați care decernează premiul cu acelaşi 
nume. (N.t.) 


— Piaţa spaniolă e în plină criză. 

— Unde atunci? 

— Ei bine, la Seul, în sfârşit, în Coreea, ştii, chiar sub China. 
Succesul dumitale acolo creşte întruna. Îţi dai seama, trei sute 
de mii de exemplare, ce mai bombă! O să tipărim o banderolă 
la noi aici ca să informăm cititorii şi, fireşte, pe librari. 

— Pentru că dumneata crezi că lucrul acesta o să schimbe 
situaţia? 

— Nu, dar n-are ce să strice. 

— Ai fi putut să-mi spui toate acestea la telefon. 

— Aş fi putut, într-adevăr, dar mai e ceva de-a dreptul 
grozăvitor pentru care voiam să te văd în carne şi oase. 

— Mi-au dat premiul Flore“ coreean? 

— Da’ de unde! Cafeneaua Flore s-a deschis şi-n Coreea? Ce 
original! 

— Un articol bun în revista Elle ediţia coreeană? 

— Poate, dar nu citesc în coreeană, aşa că nu-ți pot spune 
mai multe. 

— Bun, Gaetano, care este această altă veste grozăvitoare? 

— Eşti invitat la Târgul de carte de la Seul. 

— In Coreea? 

— Ei da, în fine, unde altundeva ai vrea să fie Seul? 

— La treisprezece ore de avion de aici? 

— Nu exagera, de-abia dacă sunt douăsprezece. 

— E foarte drăguţ din partea dumitale, dar nu se poate. 

— Şi de ce? replică Gaetano dând din nou din mâini. 

Paul se întrebă dacă ceea ce-l speria mai tare era avionul 
sau ideea de a o revedea pe Kyong pe teritoriul ei. Nu se 
văzuseră niciodată în altă parte decât la Paris unde îşi aveau 
reperele lor. Ce să facă el într-o ţară a cărei limbă nu o vorbea, 
ale cărei obiceiuri nu le cunoştea, cum avea să reacționeze ea 
la ignoranţa lui? 

Un alt motiv era faptul că planul de a se muta acolo într-o 
bună zi cu ea îi părea un fel de ultim refugiu. Refugiu sau poate 
himeră, dar era tocmai ceea ce nici că-şi dorea să lămurească. 

Trebuia oare să-şi confrunte visurile cu realitatea, cu riscul 
de a le vedea năruindu-se? 

— În viaţa mea, Kyong este un ocean, iar eu sunt un bărbat 
căruia îi este frică să înoate, e grotesc, nu-i aşa? 


6 Premiu literar creat în 1994 de către un cenaclu care frecventa cafeneaua cu 
acelaşi nume. (N.t.) 


— Ah nu, deloc, este o frază foarte drăguță, chiar dacă n-am 
nici cea mai vagă idee despre ce înseamnă. Ai putea să-ncepi 
un roman chiar aşa. E foarte intrigant, îţi dă imediat ghes să 
descoperi urmarea. 

— Nu sunt sigur că e de la mine, poate că am citit-o pe 
undeva. 

— Ah, în cazul acesta! Să ne întoarcem la dragii noştri 
prieteni coreeni, ţi-am putut obţine clasa premium economy. Ai 
loc pentru picioare şi un scaun care se lasă pe spate. 

— Tocmai asta nu-mi place mie în avion, felul în care se lasă 
tot pe spate. 

— Dar cui îi place, te-ntreb eu pe dumneata? Totuşi, e 
singurul mod de a merge până acolo. 

— N-o să mă duc. 

— Scumpul meu autor, şi ştii cât de scump îmi eşti cu toate 
avansurile pe care ţi le plătesc, n-o să trăim din drepturile 
dumitale de autor europene. Dacă vrei să-ţi public următoarea 
capodoperă, trebuie să m-ajuţi un pic. 

— Ducându-mă în Coreea? 

— Ducându-te să te întâlneşti cu oameni care te citesc. Ai să 
fii primit ca un star, o să fie maginific. 

— Nu se zice nici maginific, nici grozăvitor! 

— Ba da, din moment ce tocmai le-am zis! 

— Nu văd decât o singură cale, oftă Paul. Iau un somnifer în 
salonul de aşteptare, mă împingi pe un scaun rulant până în 
avion şi mă trezeşti pe aeroportul din Seul. 

— Nu cred că cei care călătoresc la premium economy au 
acces la salonul de aşteptare şi, oricum, nu pot veni cu 
dumneata. 

— Vrei să mă trimiţi acolo singur? 

— În perioada aceea am nişte întâlniri. 

— Ce perioadă? 

— Peste trei săptămâni, ai tot timpul să te pregăteşti. 

— Imposibil, replică Paul clătinând din cap. 

Deşi nu stătea nimeni la mesele alăturate, Gaetano se 
aplecă spre autorul său şi se apucă să vorbească în şoaptă. 

— Viitorul dumitale se joacă acolo. Dacă îţi vei confirma 
triumful în Coreea, vom fi în măsură să atragem atenţia Asiei 
întregi asupra scrierilor dumitale. Gândeşte-te la Japonia, la 
China, şi dacă ne descurcăm cum trebuie, vom putea să-l 
convingem chiar şi pe editorul dumitale din America să fie şi el 


pe val. După ce vei fi pătruns cu adevărat în Statele Unite, vei 
face prăpăd şi-n Franţa, criticii o să te adore. 

— Dar am pătruns în Statele Unite! 

— Cu prima dumitale carte, şi totuşi, de atunci încoace... 

— Locuiesc în Franţa! De ce ar trebui să trec prin Asia şi 
America doar ca să mi se citească romanele la Noirmoutier sau 
la Caen? 

— Fie vorba între mine şi dumneata, nici eu n-am nici cea 
mai vagă idee, dar aşa stau lucrurile. Nimeni nu-i profet în ţara 
lui şi cu atât mai puţin un străin. 

Paul îşi luă capul în mâini. Se gândi la chipul lui Kyong, 
zâmbindu-i la sosirea în aeroport, se văzu îndreptându-se spre 
ea cu dezinvoltura unui călător desăvârşit, îşi imagină 
apartamentul, camera, patul ei, îşi reaminti gesturile pe care le 
făcea când se dezbrăca, mirosul pielii sale, visând la câteva 
gesturi de tandreţe între ei. Şi, dintr-odată, pe neaşteptate, 
chipul lui Kyong fu acoperit de pălărioara unei stewardese care 
anunţa turbulenţe pe durata zborului. Deschise ochii şi 
tremură. 

— Eşti bine? întrebă editorul. 

— Da, bombăni Paul. O să mă gândesc. O să-ţi dau un 
răspuns de cum pot. 

— Uite-ţi biletul, zise Gaetano întinzându-i un plic. Şi apoi, 
cine ştie dacă n-ai să afli acolo un subiect pentru un roman 
formidabil. Ai să întâlneşti sute de cititori, o să-ţi spună cât de 
mult le-au plăcut cărţile dumitale, o să fie o experienţă încă şi 
mai uimiritoare decât apariţia primului roman. 

— Editorul meu francez este italian, sunt un scriitor 
american care a ajuns să trăiască la Paris, iar cei mai mulţi 
dintre cititorii mei se află în Coreea. Cine îmi complică mie aşa 
de mult viaţa? 

— Dumneata, scumpule. Ia avionul şi nu te mai răsfăţa atât. 
Toţi autorii mei ar visa să fie în locul dumitale. 

Gaetano plăti nota şi-l lăsă singur la masă. 


* 


Arthur şi Lauren îl regăsiră în faţa bisericii Saint-Germain- 
des-Pres, o jumătate de oră după ce-i sunase. 

— Ce-i aşa de urgent? întrebă Arthur. 

— Deţin în sfârşit dovada că destinul are umor, răspunse 
Paul, cu gravitate. 


Din spate, o auzi pe Lauren cum pufneşte în râs şi se 
întoarse. Ea se prefăcu foarte atentă. 

— Am zis ceva caraghios? 

— Nu, aşteptam urmarea. 

— Dacă nu cumva e chiar necruţător, continuă Paul, 
resemnat. 

Iar pe Lauren o pufni şi mai grozav râsul. 

— Ai putea să-i semnalezi nevesti-tii că mă enervează, mârâi 
Paul întorcându-se spre Arthur. 

Se îndepărtă spre scuar şi luă loc pe o bancă. Arthur şi 
Lauren i se alăturară, aşezându-i-se unul de-o parte şi celălalt 
de alta. 

— E aşa de grav? întrebă Lauren. 

— În sine, nu, admise el. 

Şi povesti discuţia pe care o avusese cu editorul. 

Arthur şi Lauren schimbară o privire peste umărul lui. 

— Dacă nu-ţi vine să te duci, nu te duce, zise Arthur. 

— Ei bine, nu-mi vine deloc, dar deloc. 

— Şi cu asta, basta, concluziona Arthur. 

— În niciun caz! exclamă Lauren. 

— Pe bune? adăugară într-un glas cei doi bărbaţi. 

— La ce te gândeşti când vrei să faci ceva ce-ţi place? La o 
plimbare până la curăţătoria din cartier, la o farfurie de 
brânzeturi cu un pahar de vin în faţa televizorului? Asta-i viaţa 
unui mare scriitor? se enerva Lauren. Cum poţi să renunti fără 
să încerci măcar? Dacă nu ţi se întâmplă nimic mai important 
până atunci, o să te urci în avionul ăla. O să-ţi dai în sfârşit 
posibilitatea de a afla ce simţi cu adevărat pentru femeia aceea 
şi ce simte ea pentru tine. Dacă te întorci singur, măcar n-o să 
fii nevoit să boceşti după ceva care nu era o relaţie. 

— Şi tu, tu o sa vii să mă consolezi în curăţătoria mea cu un 
sendviş cu brânză? zise Paul rânjind. 

— Vrei adevărul, Paul? continuă Lauren. Lui Arthur îi e încă 
şi mai teamă că ai să pleci acolo, pentru că distanţa care s-a 
creat între voi doi îl frământă mai mult decât orice, pentru că îi 
e dor de tine, ne e dor de tine. Dar pentru că ţi-e prieten, o să 
te sfătuiască să te duci. Dacă există vreo şansă ca fericirea ta 
să se afle pe drumul acesta, nu trebuie s-o laşi să treacă. 

Paul se întoarse spre Arthur care, în mod evident fără nicio 
tragere de inimă, încuviinţă dând din cap. 

— Trei sute de mii de exemplare doar din unul dintre 
romanele mele, e totuşi ceva, nu-i așa? fluieră Paul uitându-se 


lung la doi porumbei care îl observau într-un fel ciudat. 
Grozăvitor! cum ar zice editorul meu. 


x 


Mia stătea pe o bancă, cu ochii ţintă la ecranul telefonului 
de când sunase cu o jumătate de oră mai devreme. Nu 
răspunsese. 

Caricaturistul îşi părăsi scaunul şi veni să se aşeze lângă ea. 

— Important este să iei o hotărâre, afirmă el. 

— Ce hotărâre? 

— Aceea care îţi va îngădui să trăieşti în prezent în loc să te 
întrebi din ce va fi făcut viitorul. 

— Ah, da, pricep... marile dumitale teorii! Ştiu că vrei să-mi 
fii pe plac şi e o dovadă de mare generozitate din partea 
dumitale, dar nu-i momentul. Am nevoie să mă gândesc. 

— Dacă ţi-aş aduce la cunoştinţă că, într-o oră, inima 
dumitale are să înceteze să bată şi, te rog, ia ceea ce-ţi spun 
foarte în serios, ce-ai face? 

— Eşti clarvăzător? 

— Răspunde-mi la întrebare! ordonă caricaturistul pe un ton 
autoritar care o îngrozi pe Mia. 

— L-aş suna pe David ca să-i spun că-i un sinistru dobitoc, 
că a stricat totul, că nimic n-o să mai fie ca înainte, că nu mai 
vreau să-l văd, chiar dacă îl iubesc, şi că voiam să afle toate 
astea înainte să mor. 

— Vezi, continuă caricaturistul cu o voce mai blândă, n-a 
fost aşa de greu. Sună.-l, repetă-i vorbele pe care tocmai le-ai 
spus, mai puţin ultima frază... pentru că n-am defel harul 
clarviziunii. 

Şi, după aceste cuvinte, caricaturistul se întoarse la 
şevaletul său. Mia alergă după el. 

— Şi dacă David s-ar schimba, dacă ar redeveni bărbatul pe 
care l-am cunoscut când ne-am întâlnit? 

— O să continui să-l eviţi şi să suferi în tăcere? Până când? 

— Habar n-am. 

— Îţi place să te dai în spectacol, nu-i aşa? 

— Ce vrei să spui? 

— M-ai înţeles foarte bine şi nu mai vorbi aşa de tare, o să- 
mi alungi clienţii. 

— Nu e nimeni în afară de noi! urlă Mia. 


Caricaturistul se uită prin toată piaţa. Nu era multă lume. Îi 
făcu semn Miei să se apropie. 

— Tipul nu te merită! îi şopti el. 

— Dar de unde ştii dumneata, poate că sunt insuportabilă. 

— De ce-şi pierd femeile minţile pentru nişte bărbaţi care le 
fac să sufere şi îi tratează cu nepăsare pe aceia care-ar fi în 
stare să le aducă şi luna de pe cer? 

— Ah, înţeleg... pentru că dumneata eşti un adevărat zeu al 
iubirii. 

— Nu, ci pentru că nevastă-mea era ca dumneata atunci 
când am întâlnit-o. Topită toată după un filfizon care o seca la 
inimă. Pentru că a avut nevoie de doi ani de zile ca să priceapă 
lucrul acesta şi pentru că şi acum turbez din pricina acestor doi 
ani pierduţi, căci am fi putut să-i petrecem împreună. 

— Ei, şi, doi ani nu-i aşa de grav. Ce importanţă mai au, din 
moment ce povestea s-a terminat cu bine. 

— Întreab-o pe ea, n-ai decât să cobori pe strada Lepic, e la 
cimitirul din Montmartre, la poalele dealului. 

— Poftim? 

— O zi frumoasă, ca aceasta, până în clipa când un camion 
ne-a tăiat drumul, eram pe motocicletă. 

— Îmi pare rău, şopti Mia lăsând ochii în jos. 

— Să nu-ți pară, nu dumneata conduceai. 

Mia clătină din cap, dădu înapoi şi se îndreptă spre banca 
ei. 

— Domnişoară! 

— Da, spuse ea întorcându-se. 

— Fiecare zi contează. 


Mia cobori o străduţă în trepte, se aşeză pe una dintre ele, 
formă numărul lui David şi dădu peste mesagerie. 

— S-a terminat, David, nu mai vreau să te văd pentru că... 
ce te mai iubesc... la naiba, era mult mai bine pe bancă, 
cuvintele veneau singure... Tăcerea asta e grotescă, ţi-ai dat 
drumul continuă, idioato... pentru că mă faci să fiu nefericită, 
ai stricat totul şi voiam să ştii toate acestea înainte ca... dar ce 
te mai iubesc... închise, se întrebă dacă un mesaj putea fi şters 
de la distanţă, trase adânc aer în piept şi mai sună o dată. 

— În curând am să întâlnesc un zeu al iubirii, ce povestesc 
eu aici n-are niciun sens... Doamne, am spus-o cu voce tare?... 
Un bărbat care o să vrea să-mi aducă luna de pe cer şi n-am să 
îngădui să pierdem niciun minut din pricina sentimentelor pe 


care ţi le port. De altfel, o să le şterg, aşa cum o să ştergi tu 
mesajul ăsta... opreşte-te, gata, devii patetică... să nu mă 
suni... sau poate în următoarele cinci minute ca să-mi spui că 
te-ai schimbat și că vii cu primul tren... nu, fie-ți milă, nu mă 
suna... Ne vom revedea la avanpremieră, fiecare îşi va juca 
rolul, la urma urmelor, asta ne e meseria... așa e bine cu 
profesionalism şi hotărâre. Stop, nu mai adăuga nimic, era 
perfect... bun, am să închid acum, chiar n-a avut niciun rost să 
mai spun şi asta... La revedere, David. Eu eram, Mia... 


Aşteptă zece minute şi apoi se resemnă să-şi pună telefonul 
la loc în buzunarul de la impermeabil. 

Restaurantul era situat la câteva străzi depărtare. Pe drum 
şi cu inima grea, i se păru că paşii îi devin mai uşori. 


* 


— Să nu cumva să crezi că, în ziua în care am să-mi pot 
oferi un sejur la Londra, o să-mi pierd timpul pe un platou de 
filmare, îi aruncă Daisy când o văzu pe Mia intrând. Ce cauţi 
aici? ai face mai bine să pleci la plimbare! 

— Ai nevoie de-o chelneriţă, la prânz? 

Fără să-i răspundă, Mia se duse în bucătărie, dar Daisy îi 
smulse din mâini şorţul pe care şi-l înnoda în jurul mijlocului. 

— Vrei să vorbim? 

— Nu acum. 

Daisy se întoarse la oalele ei şi-i întinse Miei farfuriile. N- 
avea rost să-i spună cum să-şi facă treaba, o singură masă era 
ocupată. 


* 


După prânz, Paul îi lăsă pe Arthur şi Lauren să se plimbe 
prin Paris. La începutul serii, avea o lectură publică într-o 
librărie din arondismentul IX şi refuzase să le spună în care 
anume, de frică să nu vină să-l surprindă. Le încredinţă un rând 
de chei de la apartament şi le dădu întâlnire a doua zi. 

Arthur o conduse pe Lauren în cartierul în care locuise şi, 
pe drum, îi arătă fereastra de la fostul lui studio. Băură o cafea 
în bistroul în care se gândise atât de des la ea înainte ca viaţa 
să-i readucă laolaltă. Îşi continuară plimbarea de-a lungul 
cheiurilor. Într-un sfârşit se întoarseră acasă la Paul. 


Epuizată, Lauren adormi fără să mănânce. Arthur o privi o 
vreme şi îi luă calculatorul. După ce-şi citi mesajele, se gândi 
mult la cuvintele pe care şi le spuseseră Paul şi Lauren în micul 
scuar din Saint-Germain-des-Pres. 

Fără nicio urmă de îndoială, fericirea prietenului din 
copilărie conta mai mult decât orice altceva, fără nicio urmă de 
îndoială, era gata, pentru el, la orice sacrificiu, inclusiv să-l 
vadă plecând la capătul lumii. Dar această Kyong nu era cu 
siguranţă singura capabilă să-l facă fericit. O întâlnire 
neprevăzută împotriva unui ocean, iată lucrul care merita, 
poate, osteneala de a pune norocul la încercare. Îşi aduse 
aminte de povestea unui moş care intrase într-o bună zi în 
biserică doar ca să se ia de Dumnezeu pentru că nu-l ajutase 
niciodată să câştige la loto, nici cea mai mică sumă, deşi se 
pregătea să împlinească nouăzeci şi şapte de ani, când, ţâşnind 
dintr-o rază de lumină celestă, vocea lui Dumnezeu îi răspunse: 
„Cumpără şi tu măcar o dată un bilet şi mai vorbim”. 


Ceea ce urmă a fost, probabil, cel mai mare renghi pe care i 
l-a jucat Arthur lui Paul în treizeci de ani de statornică 
prietenie, dar nu a fost călăuzit decât de bune intenţii. 


7 


Daisy habar n-avea la ce oră adormise, dar era sigură că 
ziua urma să fie lungă. Încercă să-şi amintească ce-i mai 
rămânea în camera frigorifică a restaurantului, ca să estimeze 
dacă trebuia să se ducă sau nu la piaţă şi hotărî că, în starea în 
care se afla, doar un surplus de somn avea să-i îngăduie să 
supravieţuiască. La ora 10, deschise din nou un ochi, înjură 
când se dădu jos din pat, înjură când se spălă, înjură când se 
îmbrăcă. Mai înjura şi când ieşi din apartament, iar vecinii o 
auziră înjurând iarăşi pe când urca strada ţopăind într-un 
picior în timp ce îşi trăgea pantofii. In ajun, Mia fusese de 
neoprit. Îşi depănase toată povestea cu David, din ziua când se 
întâlniseră până la apelul telefonic care îi pusese capăt. 

Mia se trezi sub această ploaie de înjurături şi nu îndrăzni 
să-şi facă apariţia decât după ce trecu furtuna. 

Lâncezi prin apartament, dădu drumul calculatorului, 
renunţă la cititul mail-urilor, o făcu până la urmă şi descoperi 
un mesaj de la Creston. Mesaj dintre cele mai simple, în care o 
implora să-i spună ce mai face. 

În joacă şi numai în joacă, intră pe situl de întâlniri. 
Neîntrezărind nimic amuzant, chiar înainte să se deconecteze, 
consultă caraghiosul acela de fişier în care matematica înlocuia 
soarta. Apăru fişa unui singur candidat, iar Mia fu aproape 
sigură că nu era prima oară când îi vedea faţa. Să-l fi întâlnit 
cumva prin cartier? Nu se împopoţonase cu niciun pseudonim 
vulgar sau, chipurile, haios. Fu surprinsă când trăsăturile i se 
părură agreabile şi încă şi mai mirată când îşi dădu seama că 
pliculeţul de sub fotografie clipeşte. Mesajul ce-i era destinat 
nu semăna deloc cu cele pe care le putuse citi când se lăsase 
iniţiată de Daisy. Textul, simplu şi curtenitor, îi stârni şi-un 
zâmbet. 


Eram cândva un arhitect care locuia la San Francisco, m-a 
bătut gândul nebunesc de a scrie un roman care a fost 
publicat. Sunt american, nimeni nu-i perfect, şi stau acum la 
Paris. Scriu în continuare. Nu m-am mai înregistrat niciodată 
pe un site de întâlniri şi nu ştiu nimic despre ce trebuie să spun 
ori să nu spun. Sunteţi bucătăreasă-şetă, e o meserie drăguță, 


avem în comun faptul că ne petrecem zilele şi nopțile 
trebăluind ca să împărțim cu ceilalţi rodul muncii noastre. 
Habar n-am ce anume ne împinge la aceasta, dar ce fericire e 
să încerci să câştigi un asemenea pariu smintit, acela de a trudi 
întruna pentru plăcerea celorlalți. Habar n-am nici ce soi de 
îndrăzneală mă incită să vă scriu, nici dacă îmi veţi răspunde. 
De ce-ar avea personajele de roman mai mult curaj decât noi? 
De ce indrăznesc ele totul, iar noi, atât de puţine lucruri? 
Libertatea să le fie oare izvorul împlinirii? Diseară voi merge să 
iau masa la Urna, un restaurant de pe strada 29 Juillet. Am citit 
că bucătarul face o doradă rumenită la cuptor şi parfumată cu 
ierburi de la capătul lumii nemaipomenit de savuroasă şi apoi, 
îmi place mult pe strada 29 Juillet, adesea e frumos acolo. 

Dacă sunteţi tentată de o aşa experienţă culinară, sunteţi 
invitata mea, cu cele mai onorabile intenţii. 

Cu prietenie, 

Paul 


Mia închise mesajul, de parcă i-ar fi ars ochii cu care privea 
totuşi ţintă ecranul. Se reţinu, de parcă i-ar fi interzis-o cineva, 
dar nu putu rezista multă vreme dorinţei de a-l reciti. De-ar 
afla ea, maică-sa, că se gândise, doar atât, să se ducă la un 
blind date, ar răstigni-o, iar Creston i s-ar alătura ca să bată 
cuiele. 

De ce ar avea personajele de roman mai mult curaj decât 
noi? 

Câte roluri nu interpretase ea visând la libertatea pe care i- 
o ofereau! De câte ori nu-i amintise David că publicul era 
îndrăgostit nu de ea, ci de personajul ei, adăugând că, dacă ar 
fi avut de-a face cu ea în viaţa de zi cu zi, oamenii şi-ar fi 
pierdut iluziile. 

De ce îndrăznesc ele totul, iar noi, atât de puţine lucruri? 

Mia imprimă scrisoarea şi o împături. De fiecare dată când i 
se va întâmpla să aibă îndoieli ori să-i lipsească curajul pentru 
a spune ori a face acele lucruri de care avea chef, o să recite 
rândurile acestea. 

Libertatea să le fie oare izvorul împlinirii? 

Bărbatul acesta avea dreptate... şi de ce nu! 

Degetele i se puseră pe tastatură. 


Dragă Paul, 
Mi-a plăcut mult scrisoarea dumneavoastră. 


Până zilele trecute, nici eu, niciodată, nu am intrat pe site- 
uri de genul acesta. Ba chiar cred că mi-aş fi bătut joc dacă o 
prietenă mi-ar fi mărturisit că, printr-o asemenea mijlocire, a 
acceptat să cineze cu un necunoscut. Aţi intuit un lucru atât de 
adevărat. Să fie oare libertatea pe care şi-o acordă personajele 
de ficţiune care ne face să visăm atât de mult sau felul în care 
această libertate le transformă, de ce îndrăznesc ele totul, iar 
noi, atât de puține lucruri? (lertată-mi fie repetiţia, nu sunt 
scriitoare.) 

Neputând să am de-a face cu ele în realitate, aş fi fericită să 
discut cu unul dintre cei care le dau viață. Probabil că simţiţi o 
teribilă plăcere punându-le să împlinească tot ce vă trece prin 
minte. Cu excepţia cazului în care, din când în când, ele vă 
impun propria lor lege? Cu siguranţă sunteţi ocupat, mai bine 
să discutăm despre toate acestea cu voce tare. 

Pe diseară, cu cele mai onorabile intenții. 

Mia 

PS: Sunt englezoaică şi departe de a fi perfectă. 


* 


— Hai că m-ai dat pe spate! strigă Lauren. 

Aşteptă până când chelnerul se îndepărtă, îşi bău dintr- 
odată toată limonada şi se şterse la gură cu podul palmei. 

— Scrisoarea mea are ceva stil, nu-i așa? 

— Îndeajuns ca să-ţi răspundă. Eşti realmente în stare să 
faci totul ca să-l împiedici să plece în Coreea, dar n-ai dreptate. 

— Tu eşti iniţiatoarea acestui mic joc. 

— Dar era înainte de întâlnirea cu editorul... 

— N-are decât să se ducă la târgul lui de carte, ce vreau eu 
e să se şi întoarcă. 

— ... înainte să ne vorbească de celălalt motiv al călătoriei 
ăsteia. 

— Un motiv în plus! 

— Şi cum ai de gând să-l convingi să se ducă la restaurantul 
cu pricina? 

— Aici am nevoie de tine. 

— Tu ai mereu nevoie de mine. 

— O să născocesc o cină cu o clientă importantă şi o să-i cer 
să vină să mă ajute. 

— Nu mai lucrează ca arhitect de şapte ani încoace, cu ce ți- 
ar putea fi el de folos? 


— Cu limba, poate? 

— Vorbeşti franceza la fel de bine ca şi el, dacă nu chiar mai 
bine. 

— Cu Parisul, cunoaşte bine terenul. 

— Şi pentru care proiect? 

— Bună întrebare, să nu mă ia pe nepregătite când o să mi- 
o pună. 

— Poţi să spui că e un restaurant. 

— Nu-i destul de important ca să ne intereseze agenţia de la 
o asemenea distanţă. 

— Un restaurant foarte mare? 

— Nu, dar de ce nu o firmă americană care s-ar implanta la 
Paris. 

— E credibil? 

— Ştiu! Să zicem că restaurantul Simbad s-a hotărât să se 
extindă şi aici, era preferatul lui la San Francisco. 

— Şi care ar fi rolul meu în toată povestea? 

— Dacă mă duc singur pe front, riscă să intre la bănuieli ori 
să refuze, dar dacă tu insişti, atunci o să accepte, de dragul 
tău. 

— O adevărată mişelie şi o serioasă ingerinţă în viaţa lui. 

— Poate, dar e pentru binele lui şi, în materie de ingerinţă, 
voi doi încă îmi sunteţi datori, dacă pricepi la ce mă refer. 

— Doar n-o să ne reproşezi că ţi-am salvat viaţa? 

— Ei bine, am să-i salvez şi eu lui viaţa, n-o să aibă niciun 
motiv să mi-o reproşeze. 

— O, ba da, chiar în clipa în care o să-şi dea seama că l-ai 
păcălit. Iar restul serii o să fie iadul pe pământ. Despre ce-o să 
vorbim la masă? 

— Noi despre nimic, din moment ce n-o să fim acolo! 

— Nu cumva te bate gândul să-l trimiţi să mănânce singur 
cu o necunoscută care a. Acceptat să-l întâlnească pe un site 
matrimonial şi să-l laşi să creadă că discută arhitectură cu o 
clientă? 

Pe Lauren o pufni râsul. 

— Ce mi-ar mai plăcea să văd scena, zise ea. 

— Şi mie, dar hai să nu împingem lucrurile prea departe. 

— Chestia n-o să meargă în veci de veci, îşi vor da seama ce 
şi cum înainte să li se aducă aperitivele. 

— Poate. Dar dacă ar fi o şansă ca povestea să ţină, fie ea 
cât de mică? De câte ori n-ai încercat imposibilul în blocul 
operator, în situaţii în care toată lumea te silea să renunţi? 


— Nu mă lua la sentiment. Habar n-am dacă ceea ce suntem 
pe cale să facem este o scârboşenie sau o glumă bună. 

— Probabil că amândouă la un loc! Cu excepţia cazului în 
care stratagema dă roade. 

Lauren îi ceru chelnerului nota de plată. 

— Unde mergem? zise Arthur. 

— Să ne facem bagajele şi să căutăm un hotel. Mă tem că 
mâine o să ne scoată pe uşă afară. 

— O idee foarte bună. Să ridicăm tabăra chiar din seara 
asta, te duc să vizităm Normandia. 


* 


Lui Paul i se păru oarecum lipsit de maniere că Arthur 
rezervase sub numele lui şi enervant de-a dreptul că ajunsese 
primul. Chelneriţa îl aşeză la o masă de patru persoane unde 
erau puse doar două rânduri de tacâmuri. Lucru asupra căruia 
îi atrase atenţia tinerei femei care dispăru. 

Mia fu aproape punctuală, îl salută pe Paul şi se aşeză pe 
bancheta din faţa lui. 

— Credeam că toţi scriitorii sunt bătrâni, zise ea zâmbind. 

— Presupun că cei care nu mor tineri ajung până la urmă să 
îmbătrânească. 

— Era o replică a lui Holly Golightly, 

— Mic dejun la Tiffany. 

— Unul dintre filmele mele preferate. 

— Pe Truman Capote îl venerez şi îl detest, lăsă Paul să-i 
scape. 

— De ce? 

— Atât de mult talent pentru un singur om, ai şi de ce să fii 
gelos. Ar fi putut să împartă puţin şi cu ceilalţi, nu credeţi? 

— Ba da, poate. 

— Îmi pare rău, nu întârzie niciodată. 

— Pentru o femeie, cinci minute nu înseamnă că întârzie, 
răspunse Mia. 

— Nu despre dumneavoastră vorbeam, nu mi-aş fi permis. 
Nu ştiu ce-i cu ei, artrebui să fie aici. 

— Dacă ziceţi dumneavoastră... 

— Iertaţi-mă, nu m-am prezentat, Paul, iar dumneavoastră 
sunteţi... 

— Mia, fireşte. 


— Prefer să-i aştept ca să începem discuţiile, ceea ce nu ne 
împiedică să vorbim despre altceva. Aveţi un accent, sunteţi 
englezoaică? 

— Indiscutabil. Aşa cum v-am şi scris în post-scriptum. 

— Ah, nu mi-a spus! lar eu, american, dar ne putem 
continua conversaţia în limba lui Moliere, francezilor le e 
groază când se vorbeşte engleza la ei acasă. 

— Păi, să vorbim în franceză. 

— Departe de mine gândul de a vă speria spunându-vă 
acestea, dar francezilor le plac la nebunie restaurantele 
străine. Şi e o idee excelentă să deschizi unul la Paris. 

— Gătesc mai degrabă într-un stil provensal, replică Mia 
punându-se în locul lui Daisy. 

— Nu intenţionaţi să rămâneţi fidelă originalului? 

— Nici nu vă închipuiţi cât de mult ţin la fidelitate. Dar un 
om poate fi fidel şi original în acelaşi timp. 

— Presupun că da, răspunse Paul, perplex. 

— Ce anume scrieţi? 

— V-a vorbit despre scrisul meu? N-ar fi trebuit. Romane, 
dar lucrul acesta nu mă împiedică să profesez în continuare. 

— Arhitectura, nu-i aşa? 

— Altfel de ce să fi venit? răspunse Paul, provocându-i o 
oarecare tulburare Miei. Şi ce altceva v-a mai povestit? 

— Vorbeşte despre el la persoana a treia, ce baftă pe capul 
meu! 

— Spuneaţi ceva, dar n-am auzit, continuă Paul. 

— Nimic, îmi pare rău, mi se mai întâmplă câteodată, 
vorbesc de una singură. 

Paul îi adresă un zâmbet larg. 

— Pot să vă fac o confidenţă? 

— Dacă vreţi neapărat. 

— Se pare că şi mie mi se mai întâmplă să vorbesc de unul 
singur, lucru asupra căruia mi-au atras atenţia. La rândul meu, 
pot să vă asigur că n-o să uit să le atrag atenţia că au întârziat. 
Nu ştiu ce să mai cred. 

— Eu nici atât, afirmă Mia. 

— Ce lipsă de profesionalism, vă asigur că nu le stă defel în 
fire. 

— Pe deasupra, mai e şi nebun... în ce m-am băgat? 

— Vorbeşte aiurea, m-apucă groaza, îl omor pe Arthur şi 
apoi îl tai în bucăţi, sunt prost de bun, chestia asta o să mă 
piardă. Dar ce-i cu ei, la naiba? 


— Şi dumneavoastră aţi şoptit ceva, zise Mia. 

— Nu, nu cred, dumneavoastră în schimb... 

— Poate că nu a fost o idee prea bună, aşa cum v-am spus, e 
prima oară şi e mai jenant decât credeam. 

— E prima oară când veniţi la Paris? Vă exprimaţi chiar bine 
în franceză, unde aţi învăţat-o? 

— Nu la asta mă refeream. Nu e deloc prima oară când vin 
aici, cea mai bună prietenă a mea e franţuzoaică, ne ştim de 
mici, venea la mine acasă să înveţe engleza şi apoi a fost 
rândul meu să-mi petrec vacanţele la ea, în Proventa. 

— De unde şi bucătăria provensală? 

— Exact. 

Se aşternu tăcerea, de-abia câteva minute, dar care li se 
păru o veşnicie. Chelneriţa se întoarse cu meniurile. 

— Dacă o ţin tot aşa, o să comandăm fără ei, exclamă Paul, 
să le fie învăţătură de minte. 

— Cred că mi-a cam trecut foamea, spuse Mia punând 
meniul la loc pe masă. 

— Ce păcat, se găteşte delicios aici, am citit nişte critici 
foarte bune despre locul acesta. 

— O doradă făcută la cuptor cu ierburi de la capătul lumii, 
aşa mi-aţi scris. 

— Când vi le-am scris? întrebă Paul căscând ochii mari. 

— Luaţi ceva medicamente? 

— Nu, de ce, dar dumneavoastră? 

— Înţeleg, suspină Mia, e un număr ca să mă faceţi să râd 
ori să încercaţi să mă relaxez, dar nu vă mai daţi osteneala, 
pentru că toată povestea nu ţine şi mai degrabă mă 
înspăimântă. Acuma că am priceput, o să fie bine, dar, vă rog, 
încetaţi. 

— Nu încercam să vă fac să râdeţi... Şi cu ce v-am speriat? 

— Bun, tipul ăsta e dus cu pluta. Hai să nu-l contrariem, în 
cel mai rău caz comand un aperitiv și într-un sfert de oră m-am 
cărat. Aveţi dreptate, să nu-i mai aşteptăm, n-aveau decât să 
vină la timp. 

— Minunat! Să comandăm, şi apoi, o să-mi vorbiţi despre 
proiectul dumneavoastră. 

— Ce proiect? 

— Restaurantul dumneavoastră! 

— V-am spus, stil culinar specific sudului Franţei, ca să fiu 
mai precisă, regiunii Nice. 


— Ah, Nice, ce-mi mai place oraşul ăsta, am fost invitat 
acolo în iunie, cu prilejul Târgului de carte, era îngrozitor de 
cald, dar oamenii erau foarte primitori. În sfârşit, cei câţiva 
care au venit să le dau autografe pe cărţi, ca să fiu cinstit, nu 
foarte numeroşi. 

— Câte romane aţi scris? 

— Şase, luându-l în calcul şi pe primul, bineînţeles. 

— De ce nu l-aţi fi luat în calcul? 

— N-are importanţă, adică are, nu ştiam că sunt pe cale să 
scriu un roman când îl scriam. 

— Incepe să mă scoată rău din minţi cu conversaţia lui 
debilă. Dar ce credeaţi că sunteţi pe cale să faceţi, nişte castele 
de nisip? 

— E tâmpită de-a dreptul sau are impresia că-s cretin? Nu, 
ce voiam eu să spun e că nu-mi imaginam că o să fie publicat, 
nici nu-mi trecuse prin minte să-l trimit la un editor. 

— Dar a fost publicat? 

— Da, Lauren l-a trimis în locul meu, fără să-mi ceară, de 
altfel, permisiunea, ceea ce e culmea, dar asta e, nu i-o pot 
reproşa. Chiar dacă la început nu prea mi-a plăcut, ei îi datorez 
faptul că stau aici. 

— Pot să vă pun o întrebare care riscă să vă pară 
indiscretă? 

— Daţi-i drumul, nimic nu mă sileşte să răspund. 

— Locuiţi departe de-aici? 

— În arondismentul III. 

— E la mai bine de cinci sute de metri de restaurantul ăsta? 

— Ne aflăm în arondismentul I, e, într-adevăr, destul de 
departe, de ce? 

— Aşa. 

— Şi dumneavoastră? 

— În Montmartre. 

— E un cartier foarte frumos. Bun, de data aceasta am 
hotărât, comandăm ceva. 

Paul o chemă pe chelneriţă. 

— De acord cu dorada? propuse Paul uitându-se la Mia. 

— Durează mult până se face o doradă? o întrebă ea pe 
chelneriţă. 

Aceasta îi făcu semn cu capul că nu şi plecă. Paul se aplecă 
spre Mia, cu un aer mucalit. 

— Nu vreau să-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala, dar 
dacă vă bate gândul să deschideţi un restaurant cu peşti, ar 


trebui să aflaţi cât durează să găteşti o doradă, continuă el 
rânjind. 

De data aceasta, tăcerea dură ceva mai mult timp. Paul se 
uita lung la Mia şi Mia se uita lung la Paul. 

— Aşadar, vă place San Francisco, aţi stat acolo? întrebă 
Paul. 

— Nu, am fost acolo de mai multe ori în interes de serviciu, 
dar, într-adevăr, este un oraş foarte frumos, lumina e 
magnifică. 

— Cred că am ghicit! Aţi învăţat meserie la Simbad şi v-aţi 
hotărât să le importati conceptul aici. 

— Cine e Simbad ăsta? 

— O să-i omor, o să-i omor pe amândoi, bombăni Paul, de 
data aceasta, vai!, destul de tare ca să-l audă şi Mia. Pe bune, 
şi iertaţi-mă că vă spun toate astea, ar fi putut măcar să fie 
clar. 

— Crima aceasta dublă era la sensul figurat, nu-i aşa? 

— E proastă de-ți vine să mori. În ce m-am băgat, dar în ce 
naiba m-am băgat în loc să fiu la mine acasă? Staţi liniştită, n- 
am de gând să asasinez pe nimeni, dar recunoaşteţi că e 
culmea! Cum par eu în faţa dumneavoastră? Un incompetent 
care nu-şi cunoaşte nici măcar dosarul? 

— Pentru că eu sunt un dosar? 

— O faceţi dinadins? Nu dumneavoastră ca persoană, ci 
faptul care ne aduce aici pe amândoi. 

— Bun, zise Mia cu o voce hotărâtă punându-şi ambele 
mâini pe masă, cred că ne-am spus lucrurile esenţiale şi cum 
nu mi-e foame... mor de foame... veţi putea să degustaţi dorada 
fără mine. 

— Vă rog frumos, răspunse Paul, zăpăcit. Am fost stângaci, 
vă cer încă o dată scuze. Dar ca să-mi fie cu iertare, a trecut 
atât de multă vreme de când nu am mai făcut genul acesta de 
lucruri, se pare că mi-am ieşit din mână. l-am zis eu că n-am să 
reuşesc, ar fi trebuit să refuz, iar el n-ar fi trebuit să mă lase 
aşa, de unul singur, nu-i chiar cinstit din partea lui, din partea 
lor a amândurora. 

— Staţi cu nişte fantome sau oamenii aceştia la care vă 
referiţi există cu adevărat? 

— O scrântită! Imi petrec seara cu o englezoaică ce bate 
câmpii, numai mie mi se întâmplă soiul ăsta de lucruri. 

— Iar vorbiţi în şoaptă... 


— Mă gândeam la fostul meu asociat, Arthur, şi la soţia lui, 
Lauren. Chiar aveaţi de gând să-i încredinţaţi conceperea 
noului dumneavoastră restaurant? 

— Nu cred, răspunse ea pe un ton circumspect. 

— E de înţeles... Vreau să zic, înainte de întâlnirea aceasta 
catastrofală. 

— Nici. 

— Păi şi atunci, ce faceţi aici? 

— Până în clipa de faţă mai aveam o îndoială, dar acum sunt 
sigură, sunteţi nebun. Daisy m-a prevenit, ar fi trebuit s-o 
ascult. 

— Minunat! Nu văd cum Daisy asta ar fi putut să creadă că- 
s nebun, căci nu cunosc nicio Daisy, ba da, în sfârşit, una, dar 
era o ambulanţă”. Uitaţi ce-am spus acum, este o poveste prea 
lungă. Cine e Daisy asta? 

Paul făcu o pauză, ca sa plece, Mia n-o mai aştepta decât pe 
chelneriţă. În prezenţa acesteia, energumenul n-avea să- 
ndrăznească să se ia după ea. Odată scăpată de el, urma să se 
întoarcă în Montmartre, să se  năpustească asupra 
calculatorului, să-şi şteargă profilul de pe nenorocirea aceea de 
site şi totul avea să intre în normal. Apoi, o să se ducă să 
mănânce la restaurantul La Clamada, pentru că murea de 
foame. 

— De ce credeţi că sunt nebun? întrebă Paul. 

— Ascultaţi, n-o să meargă, era un joc, îmi pare rău. 

Paul scoase un lung oftat de uşurare. 

— Bineînţeles! Ar fi trebuit să-mi dau seama. Mă păcăliţi de 
la bun început, v-aţi înţeles eu ei! Bravo vouă, zise el 
aplaudând. Am căzut în plasă. S-au ascuns pe undeva, aşa-i? 
Bun, faceţi-le semn, ştiu să pierd, nu m-am prins de nimic. 

Paul zâmbi larg şi se întoarse ca să scruteze sala în 
căutarea lui Arthur şi Lauren, în timp ce Mia părea 
consternată. Se întrebă câtă vreme mai trebuia să aştepte până 
să vină blestematul acela de peşte. 

— Chiar sunteţi scriitor? 

— Da, spuse el uitându-se din nou la ea. 

— Lucru care explică, poate, toate acestea. Personajele care 
îl copleşesc pe autor şi ajung să facă parte din viaţa lui. Nu vă 
condamn, există chiar un strop de poezie în ţicneala asta. De 


7 În romanul Și dacă e adevărat..., Arthur şi Paul o transportă pe Lauren aflată în 
comă de la San Francisco la Carmel într-o veche ambulanţă botezată Daisy. (N.a.) 


altfel, era minunat ce mi-aţi scris. Acuma, cu bunăvoința 
dumneavoastră, vă voi lăsa cu ele şi mă voi duce acasă. 

— Ce altceva v-am mai scris? 

Mia scoase din buzunar foaia de hârtie, o despături şi i-o 
întinse lui Paul. 

— Sunteţi sau nu autorul acestor rânduri? 

Paul citi cu atenţie textul şi se uită perplex la Mia. 

— Recunosc că am multe elemente în comun cu bărbatul 
acesta, ba chiar aş fi putut să scriu aproape aceleaşi cuvinte ca 
şi cele pe care tocmai le-am citit, dar sunt de părere că gluma a 
durat destul. 

— Eu nu glumesc şi nu-i cunosc pe Arthur şi nevastă-sa! 

— Mă tem atunci că este vorba despre o tulburătoare 
coincidenţă. La urma urmelor, nu sunt singurul scriitor din 
Paris. Presupun că domnul cu care aveţi întâlnire se află 
undeva în sala aceasta, iar eu am ajuns, probabil din greşeală, 
în alt loc, răspunse Paul pe un ton sarcastic. 

— Dar pe fişă era chiar poza dumneavoastră! 

— Care fişă? 

— Gata, vă rog, situaţia e şi-aşa destul de penibilă. Cea pe 
care aţi pus-o pe site-ul de întâlniri. 

— N-am intrat niciodată pe niciun site de întâlniri, ce-mi 
spuneţi dumneavoastră acolo? Singura explicaţie posibilă e că 
fiecare dintre noi are întâlnire cu o altă persoană. 

— Uitaţi-vă în jurul dumneavoastră, nu vă văd sosia! 

— Poate că ne-am înşelat amândoi în privinţa adresei? 
spuse Paul dându-şi seama de absurditatea pe care tocmai o 
sugerase. 

— Sau poate că, negăsindu-mă pe gustul lui, bărbatul cu 
care aveam întâlnire şi-a bătut joc de mine, pretinzând că e 
altcineva? 

— Imposibil, ar trebui sa fie orb ca să acţioneze astfel. 

— Sunteţi amabil, mi-a plăcut sinceritatea dumneavoastră în 
cele scrise, aţi fi putut fi la fel şi-n cele spuse. 

Mia se ridica, Paul o imită şi o prinse de mână. 

— Vă rog, aşezaţi-vă la loc. Trebuie să existe o explicaţie 
logică la toate acestea. Nu cunosc motivele acestui imbroglio... 
sau poate... nu, nu pot să-mi imaginez că au pus la cale aşa o 
mişelie. 

— Prietenii dumneavoastră invizibili? 


— Nici nu ştiţi câtă dreptate aveţi, Lauren are un daralei 
de a se face invizibilă, poate chiar aşa îi este ei scris. Şi 
credeţi-mă că nu-i prima oară când am de tras din pricina asta. 

— Dacă  ziceţi dumneavoastră! O să plec acum, iar 
dumneavoastră promiteţi-mi că n-o să mă urmăriţi. 

— De ce v-aş urmări? 

Mia ridică din umeri. Se pregătea să se ridice de la masă 
când apăru chelneriţa. Dorada era sublimă, iar stomacul Miei 
se-apucă să chiorăie atât de tare, încât chelneriţa zâmbi când 
le puse platoul în faţă. 

— Era şi timpul să vin! Poftă bună, spuse ea retrăgându-se. 

Paul pregăti fileurile şi puse două dintre ele în farfuria Miei. 
Telefonul primi un mesaj care îi luă ceva vreme până să-l 
citească. 

— De data aceasta, chiar va rog să mă iertati şi încă în felul 
cel mai sincer cu putinţă, declară el lăsându-l pe masă. 

— Cu plăcere o fac, dar cum terminăm de mâncat, voi pleca. 

— Nu vreţi să ştiţi de ce îmi cer iertare? 

— Nu neapărat, dar dacă ţineţi cu tot dinadinsul. 

— Recunosc că v-am considerat nebună, am acum dovada 
că nu sunteţi aşa. 

— lată un lucru care mă bucură, deşi, în ceea ce vă 
priveşte... 

Paul îi întinse telefonul Miei. 


Paul dragă, 

Am vrut să provocăm un pic soarta şi, cum vei fi ghicit deja, 
ti-am jucat un renghi pe cinste. Sper că petreci totuşi o seară 
plăcută. Trebuie să-ţi mărturisesc că a noastră a fost un 
fermecător amestec de culpabilitate şi hohote de râs. Nu spera 
să te răzbuni întorcându-te acasă, căci spre seară am plecat la 
Honfleur. De altfel, îti scriu de la restaurantul unde luăm cina. 
Pestele este excelent, portul, un adevărat decor de carte 
poştală care a fermecat-o pe Lauren, iar hanul în care dormim 
la noapte pare la fel de încântător. Ne întoarcem peste două 
zile, poate mai mult, în funcţie de timpul de care vei avea 
nevoie ca să ne ierţi. Probabil că eşti furios, dar, peste câţiva 
ani, o să râdem cu poftă gândindu-ne la toate acestea și cine 
ştie? Dacă Mia aceasta devine femeia vieţii tale, o să ne fii 
recunoscător pe veci. În amintirea tuturor glumelor pe care mi 
le-ai făcut, iată că suntem chit, în sfârşit, aproape... 

Te îmbrăţişăm, 


Arthur și Lauren 


Mia lăsă telefonul pe masă şi-şi bău paharul de vin dintr-o 
înghiţitură, fapt care, inevitabil, îl uimi pe Paul, dar ce mai 
conta o surpriză în plus! 

— Bine, continuă ea, partea bună a lucrurilor e că cel puţin 
nu iau masa în compania unui sărit de pe fix. 

— Şi cea rea? replică Paul. 

— Umorul prietenilor dumneavoastră e cum nu se poate mai 
îndoielnic, mai ales pentru victimele colaterale ale poantelor 
lor, toată povestea asta e destul de umilitoare pentru mine. 

— Dacă-mi daţi voie, dintre noi doi, cel care pare un cretin 
sadea sunt eu! 

— Dumneavoastră măcar nu v-aţi înscris pe un site de 
întâlniri. Mă simt de-a dreptul jalnic. 

— Mi-a trecut uneori prin minte, mărturisi Paul. Vă asigur 
că e adevărat, nu zic toate astea din curtoazie, aş fi putut 
foarte bine s-o fac. 

— Dar n-aţi făcut-o. 

— Intenţia contează, nu? 

Paul umplu paharul Miei şi îi propuse un toast. 

— Şi pot să ştiu în cinstea a ce vreţi să daţi noroc? 

— A unei cine pe care nici eu, nici dumneavoastră n-o vom 
putea povesti vreodată. Este, în sine, o chestie destul de 
originală. Am să vă fac o propunere, cu cele mai onorabile 
intenţii. 

— Dacă e vorba de-un desert, nu sunt împotrivă, confidenţă 
pentru confidenţă, mor de foame şi peştele era destul de 
uşurel. 

— Şi un desert! 

— Vă gândeaţi la altceva? 

— Aţi putea să-mi mai arătaţi o dată scrisoarea pe care aş fi 
fost în stare să v-o scriu, mi-ar plăcea să recitesc un pasaj. 

Mia i-o încredinţă. 

— Iată, exact asta e! Să ne dovedim că avem mai mult curaj 
decât nişte personaje de ficţiune, măcar să-l avem pe acela de a 
nu ne ridica de la masă cu sentimentul că am fost umiliţi, şi 
unul, şi celălalt. Să ştergem ce tocmai s-a întâmplat, tot ce ne- 
am spus până acum. E uşor, e de-ajuns să apăsăm pe o tastă şi 
textul dispare. Să rescriem împreună scena începând din clipa 
în care aţi intrat în restaurantul acesta. 

Mia zâmbi auzind propunerea lui Paul. 


— Chiar că sunteţi scriitor! 

— Frumoasă frază pentru un început de capitol, am putea 
continua cu citatul pe care l-aţi dat din Truman Capote. 

— Credeam că toţi scriitorii sunt bătrâni, repetă ea. 

— Presupun că cei care nu mor tineri ajung până la urmă să 
îmbătrânească. 

— Era o replică a lui Holly Golightly. 

— Mic dejun la Tiffany. 

— Unul dintre filmele mele preferate. 

— Pe Truman Capote îl venerez şi îl detest. 

— De ce? 

— Atâta talent pentru un singur om, ai şi de ce să fii gelos. 
Ar fi putut să împartă puţin şi cu ceilalţi, nu? 

— Ba da, poate. 

— V-a plăcut mesajul pe care vi l-am scris? 

— l-am găsit câteva calităţi, destul de multe ca să mă aflu 
aici în seara aceasta. 

— Am petrecut ore bune în faţa ecranului ca să ticluiesc 
aceste câteva rânduri. 

— lar eu, cu siguranţă, la fel de multe ca să vă răspund. 

— Imi va face mare plăcere să recitesc mesajul pe care mi l- 
aţi lăsat. Aşa deci, aveţi un restaurant cu specific provensal? 
Original pentru o englezoaică. 

— Mi-am petrecut toate verile în Provența, amintirile din 
copilărie ne formează gusturile şi dorinţele, în fine, aşa cred. Şi 
dumneavoastră unde aţi crescut? 

— La San Francisco. 

— Cum devine parizian un scriitor american? 

— E o poveste lungă, nu-mi place să vorbesc despre mine, e 
o chestie plictisitoare. 

— Nici mie nu-mi prea place să-vorbesc despre mine. 

— Păi, riscăm să ne confruntăm cu sindromul paginii albe. 

— Vreţi să descriem locurile? Câte pagini ar putea să ne 
iasă aşa? 

— Două, trei detalii sunt de ajuns ca să stabileşti decorul, 
ba poate chiar şi ambianta, dar apoi cititorul se plictiseşte. 

— Credeam că nu există nicio reţetă când e vorba de scris? 

— Vorbea cititorul, nu scriitorul. Dumneavoastră vă plac 
descrierile lungi? 

— Nu, vă dau dreptate, sunt adesea anoste. Aşa că ce 
scriem mai apoi? Ce fac cei doi protagonişti ai cinei noastre? 

— Comandă un desert? 


— Unul singur? 

— Două, vă aduc aminte că e prima cină, trebuie să 
menţinem între ei o oarecare reţinere. 

— În calitatea mea de coautor, îngăduiţi-mi să subliniez 
faptul că ei i-ar plăcea mult ca el să-i mai toarne nişte vin. 

— O idee foarte bună, de altfel, el ar fi trebuit să aibă grijă 
s-o facă înainte ca ea să i-o sugereze. 

— Nu, ea ar fi putut să creadă că el vrea s-o îmbete. 

— Am uitat că-i englezoaică. 

— În afară de asta, ce nu suportaţi la o femeie? 

— Dacă-mi daţi voie, de ce să nu punem întrebarea într-un 
mod mai pozitiv; de pildă, ce apreciaţi la o femeie? 

— Nu sunt de acord, nu-i acelaşi lucru şi apoi, dacă 
întrebarea ar fi enunțată astfel, s-ar putea crede că ea şi-a pus 
în minte să-l seducă. 

— Discutabil, dar vă dau dreptate. Voi răspunde: minciuna. 
Dar dacă am fi folosit formularea mea, as fi zis: sinceritatea. 

Mia îl privi lung înainte de a spune: 

— N-am chef să mă culc cu dumneata. 

— Pardon? 

— Am fost sinceră, nu? 

— Brutală, dar sinceră. Şi dumitale ce-ţi place la un bărbat? 

— Francheţea. 

— N-aveam de gând să mă culc cu dumneata. 

— Ţi se pare că-s urâtă? 

— Eşti fermecătoare, trebuie să deduc de-aici că-ţi par 
hidos? 

— Nu, eşti stângaci şi-ţi asumi stângăcia, fapt destul de rar 
şi mai degrabă înduioşător. N-am venit la cina asta visând la un 
alt început în viaţă, ci mai degrabă ca să las în urmă trecutul. 

— Ce m-a adus pe mine aici e frica de avion. 

— Nu văd legătura. 

— Era o elipsă, un soi de enigmă pe care ai s-o înţelegi într- 
un alt capitol. 

— Pentru că vor mai fi şi alte capitole? 

— Cum ştim şi unul, şi celălalt că n-avem chef să împărţim 
acelaşi pat, nimeni nu ne interzice să încercăm să fim prieteni. 

— E foarte original. De obicei, personajele fac genul ăsta de 
declaraţie în momentul când se despart, „să rămânem 
prieteni”. 

— Mă gândesc chiar că este formidabil de original! exclamă 
Paul. 


— Scoate „formidabil de”. 

— Şi de ce? 

— Adverbele sunt lipsite de eleganţă. Prefer adjectivele, dar 
niciodată mai mult de unul în aceeaşi frază. „E chiar foarte 
original” ar fi mai frumos, nu? În engleză, am spune că e destul 
de original, nu? E încă şi mai delicat. 

— Fie, o iau de la capăt... Cum nu sunt genul dumitale de 
bărbat, crezi că pot fi genul dumitale de prieten? 

— Cu condiţia ca adevăratul dumitale nume să nu fie 
Gaspacho2000. 

— Să nu-mi spui că ăsta-i pseudonimul cu care m-au 
împopoţonat? 

— Nu, zise Mia râzând, te păcăleam. E un lucru pe care ni-l 
putem permite între prieteni, nu-i aşa? 

— Aşa cred, replică Paul. 

— Dacă ar trebui să citesc una dintre cărţile dumitale, pe 
care mi-ai recomanda-o? 

— Una scrisă de un alt autor. 

— Răspunde-mi la întrebare. 

— Una al cărei rezumat ţi-ar da ghes să-i întâlneşti 
personajele. 

— Aş începe cu prima. 

— Mai ales nu cu prima. 

— De ce? 

— Pentru că e prima. Ai vrea ca oamenii care-ţi vin în 
restaurant să te judece după primul fel de mâncare pe care l-ai 
gătit? 

— Un om nu trebuie să judece niciodată un prieten, învaţă 
doar să-l cunoască din ce în ce mai bine. 

Chelneriţa le aduse două deserturi. 

— Ecler cu lucuma şi kalamansi, tartă cu smochine şi 
îngheţată din brânză proaspătă. Cadou din partea bucătarului- 
şef, anunţă ea. 

Şi dispăru la fel de repede cum apăruse. 

— Ai cumva habar ce sunt astea, lucuma şi kalamansi? 

— Primul e un fruct peruvian, explică Paul, celălalt, din 
familia citricelor, undeva între tangerină şi kumquat. 

— Acum chiar că mă impresionezi! 

— Dumneata ar trebui să le ştii, eşti bucătăreasă-şefă, nu? 

— Ei bine, nu le cunoşteam! 

— Le-am citit când te aşteptam adineauri, sunt scrise în 
meniu. 


Mia ridică ochii în sus. 

— Ai fi putut să fii actriţă, continuă Paul. 

— De ce spui asta? 

— Pentru că faţa dumitale e foarte expresivă când vorbeşti. 

— Îţi place cinemaul? 

— Da, dar nu mă duc niciodată la cinematograf. E 
îngrozitor, n-am mai văzut niciun film de când sunt la Paris. 
Scriu seara şi apoi, cinematograful de unul singur nu eo 
chestie agreabilă. 

— Mie îmi place să mă duc singură la cinematograf, să mă 
pierd în mijlocul spectatorilor, să observ sala. 

— Eşti singură de mult timp? 

— De ieri. 

— Într-adevăr, e destul de recentă treaba. Prin urmare, 
când te-ai înscris pe site nu erai celibatară? 

— Credeam că am aruncat la gunoi partea asta a textului? 
Şi apoi, voiam să spun în mod oficial. lar dumneata? 

— Nu, în sfârşit, nu în mod oficial. Femeia pe care o iubesc 
locuieşte la celălalt capăt al lumii, de altfel, nu prea mai ştiu ce 
avem în comun. Aşadar, ca să-ţi răspund la întrebare, sunt 
singur de la ultima ei vizită, acum şase luni. 

— Nu te duci niciodată s-o vezi? 

— Mi-e frică de avion. 

— Iubirea ne dă aripi, nu? 

— Dacă-mi dai voie, chestia cu aripile e cam convenţională. 

— Cu ce se ocupă? 

— E traducătoare, e chiar traducătoarea mea, deşi, în 
domeniul acesta, mă îndoiesc că-mi e fidelă. Şi prietenul 
dumitale ce meserie are? 

— Bucătar, ca şi mine, în fine, în ceea ce-l priveşte mai 
degrabă ajutor de bucătar. 

— Lucraţi împreună? 

— Ni s-a întâmplat. O idee foarte proastă. 

— De ce? 

— A ajuns până la urmă să se culce cu fata de la vase. 

— Ce lipsă de tact! 

— I-ai fost mereu fidel traducătoarei dumitale? 

Chelneriţa aduse nota de plată. Paul puse mâna pe ea. 

— Nu, facem pe jumătate, protestă Mia, e o cină între 
prieteni. 

— Ţi-ai primit partea de mitocănii şi, nu te supăra pe mine, 
sunt stângaci şi pe stil vechi. 


* 


Paul o însoţi pe Mia până la staţia de taxiuri. 

— Sper că seara aceasta nu a fost chiar aşa de jalnică. 

— Pot să-ţi pun o întrebare? răspunse Mia. 

— Numai ce-ai făcut-o. 

— Crezi că o femeie şi un bărbat pot să devină prieteni fără 
să existe între ei nici cea mai mică ambiguitate? 

— Dacă prima de-abia a ieşit dintr-o relaţie, iar cel de-al 
doilea este prins, cred că da... In orice caz, e plăcut să-ţi 
povesteşti viaţa în faţa unei necunoscute fără să te temi că ai 
să fii judecat. 

Ea lăsă ochii în jos şi adăugă: 

— Cred că acum chiar aş avea nevoie de un prieten. 

— Îţi propun un lucru, spuse Paul. Dacă în următoarele zile 
ne vine cheful să ne revedem, între prieteni, hai să ne 
contactăm. Dar numai dacă avem chef. Fără obligaţii. 

— De acord, zise Mia pe când urca într-un taxi. Vrei să te 
las undeva? 

— Mi-am parcat maşina nu departe de-aici, aş fi putut să-ţi 
propun acelaşi lucru, dar cred că e prea târziu. 

— Atunci, poate că pe curând, concluzionă Mia în timp ce 
închidea portiera. 


* 


— Strada Poulbot, în Montmartre, îi spuse Mia şoferului. 

Paul privi taxiul îndepărtându-se. Merse în sus pe strada 29 
Juillet, noaptea era senină, sufletul, plin de veselie, iar maşina, 
ridicată de poliţie. 


* 


— De acord, seara s-a terminat mai bine decât a început, 
dar rămâi la ce-ai hotărât. De cum te întorci la Daisy, îti ştergi 
profilul şi gata cu întâlnirile cu necunoscuţi. Măcar de te-ai 
învăţa minte. 

— Sunt douăzeci de ani de când fac meseria asta, nu-i 
nevoie să-mi sufli itinerarul, domnişoară, spuse şoferul. 

— De acord, nu era nebun, dar ar fi putut foarte bine să fie. 
Ce-ai fi făcut în cazul ăsta? Şi dacă te recunoştea cineva în 
restaurant? Nu dramatiza, nimeni nu te-ar fi putut 


recunoaşte... Să nu povesteşti niciodată ce s-a petrecut în 
seara asta, nici măcar lui Daisy... mai ales nu lui Daisy, m-ar 
omori... nimănui... iată, o să fie micul tău secret, o poveste pe 
care ai să le-o destăinui nepoților când o să fii o bunică 
bătrână, dar bătrână rău. 


x 


— De ce nu-i niciodată niciun taxi în oraşul acesta? 
bombănea Paul pe când mergea pe strada Rivoli. Ce mai cină! 
Chiar am crezut că e nebună, în sfârșit, trebuia să fie un pic ca 
să se ducă pe un site de întâlniri... În privinţa asta, ştiu doi 
care sigur s-au distrat pe cinste toată seara şi probabil că încă 
mai râd în hanul lor de la Honfleur, dar staţi aşa, mi-a venit şi 
mie rândul să râd pe socoteala lor. Dacă tu crezi că suntem 
Chit, bătrâne, înseamnă că mă cunoşti mai puţin decât ai tu 
impresia. Ştiu că răzbunarea este o mâncare bună de mâncat 
când e rece, dar eu am s-o savurez călduţă. Dar ce mai 
băgăcioşi, nu zău, aşa vi se pare vouă că am nevoie de voi ca să 
întâlnesc pe cineva? Mă văd cu cine vreau, când vreau! Dar ce 
părere aveți voi despre mine? Era totuşi cam dusă cu pluta, nu? 
În sfârşit, hai să nu fim nedrepți, vorbesc şi eu aşa pentru că-s 
furios, dar ea n-are nicio vină. Oricum, n-o să sune niciodată şi 
n-am s-o sun niciodată. După tot ce s-a întâmplat, ar fi aşa de 
jenant! Şi maşina mea... roţile din faţă de-abia dacă atingeau 
trecerea de pietoni. Chiar că işi bat joc de noi în oraşul ăsta. 
Ah, totuşi, era şi timpul... Taxi! urlă Paul agitându-şi braţul. 


x 


Mia cobori la intersecția cu strada Poulbot, plăti cursa şi 
intră în clădire. 

— Oricum, n-am numărul lui, iar el nu-l are pe-al meu, şopti 
ea pe când urca scara... atât ar mai lipsi, să aibă telefonul meu, 
gândi Mia căutându-şi cheile în geantă. Mâna dădu peste un 
obiect necunoscut, îl scoase: La naiba, telefonul lui! 

Intrând în apartament, o găsi pe Daisy aşezată la masa din 
bucătărie, cu un pix în mână. 

— Ai şi ajuns? întrebă Mia. 

— E totuşi douăsprezece şi jumătate noaptea, răspunse 
Daisy, cu ochii într-un caiet. Ciudat de mult a mai ţinut şi filmul 
ăsta al tău. 


— Da... în sfârşit, nu, am ratat reprezentaţia de la orele 20, 
aşa că am asistat la următoarea. 

— Măcar a fost bun? 

— Un pic straniu la început, mai bine după aceea. 

— Cu ce era? 

— O cină cu nişte oameni care nu se cunoşteau. 

— Te-ai dus să vezi un film suedez? 

— Tu ce faci? 

— Socoteli. Te porţi ciudat, continuă Daisy ridicând capul. 

Mia îi evită privirea şi, căscând, dispăru spre camera 


* 


Odată ajuns acasă, Paul se aşeză la birou şi dădu drumul la 
calculator ca să se-apuce de treabă. Descoperi un post-it lipit 
de ecran şi recunoscu scrisul lui Arthur care avusese 
drăgălăşenia de a-i comunica numele de utilizator şi parola pe 
care le folosise ca să-l înscrie pe site-ul de întâlniri. 


8 


După micul dejun, Paul îşi dădu seama că-şi pierduse 
telefonul mobil. Îşi întoarse pe dos buzunarele de la haină, 
ridică numeroasele hârtii care-i umpleau biroul, verifică din 
ochi rafturile bibliotecii, se asigură că nu era în baie şi încercă 
să-şi aducă aminte când îl folosise ultima oară. Se văzu 
arătându-i Miei mesajul de la Arthur. Acum era sigur, îl uitase 
pe masa de la restaurant. Furios, telefona la Urna şi dădu peste 
robot. Localul nu deschisese încă. 

Dacă îl găsise, chelneriţa îl luase, poate, cu ea, la urma 
urmelor, îi lăsase un bacşiş generos... Îşi formă propriul umăr, 
norocul te poate lovi oricând. 


Æ 


Mia îşi lua micul dejun împreună cu Daisy, când vocea 
Gloriei Gaynor intonă „I Will Survive” lângă balcon. 

Şi una, şi cealaltă se mirară. 

— Mi se pare că vine din canapea, spuse Daisy, pe un ton 
detaşat. 

— Ai o canapea muzicală, nu-i cam ciudat? 

— S-ar zice mai degrabă că geanta îţi face vocalize 
matinale. 

Mia căscă ochii şi se năpusti spre obiectul delictului. Băgă 
mâna în geantă, când vocea se întrerupse. 

— Gloria e ostenită? ironiză cu nonşalanţă Daisy din 
bucătărie. 

Melodia se auzi din nou. 

— Ah, nu, continuă ea, îşi păstra forţele pentru un bis. A 
naibii Gloria, ştie cum să ridice o sală în picioare! 

De data aceasta, Mia înhaţă telefonul la timp şi răspunse. 

— Da, şopti ea. Nu, nu sunt chelneriţa... da, eu sunt, nu 
credeam ca ai să suni aşa devreme... am înţeles foarte bine, te 
păcăleam... Da, pot... unde? Habar n-am... în faţa palatului 
Garnier, la ora 13... aşa rămâne, pe curând... da, la revedere... 
bineînţeles, te rog... la revedere. 

Mia băgă telefonul la loc în geantă şi se întoarse la masă. 
Daisy îi mai turnă o cană de ceai şi o privi ţintă. 


— Plasatorul era şi el tot suedez? 

— Cum? 

— Cine era Gloria Gaynor? 

— Cineva care şi-a uitat telefonul la cinematograf, eu l-am 
găsit şi el m-a sunat să i-l dau înapoi. 

— Tare civilizaţi mai sunteţi voi, englezii... te vei duce la 
palatul Garnier ca să-i înapoiezi mobilul unui necunoscut! 

— Sunt lucruri care se fac, nu? Dacă ar fi fost al meu, aş fi 
fost fericită să-l fi găsit cineva de bun-simt. 

— Şi chelneriţa? 

— Care chelneriţă? 

— Treacă de la mine, prefer să nu ştiu nimic decât să cred 
că mă iei drept o idioată. 

— Bine, lăsă Mia de la ea, întrebându-se cum să iasă din 
încurcătura aceasta. Filmul era plicticos, am ieşit din sală, tipul 
de lângă mine, la fel, ne-am întâlnit pe trotuar şi am băut ceva 
pe terasa unei cafenele. A plecat uitându-şi telefonul, l-am luat 
şi o să i-l dau înapoi. Ştii totul acum, eşti mulţumită? 

— Şi cum era tipul ăsta de lângă tine? 

— În niciun fel, adică vreau să spun oarecare, simpatic. 

— Oarecare şi simpatic! 

— Încetează, Daisy, am băut ceva şi nimic mai mult. 

— E caraghios că nu mi-ai povestit toate astea când te-ai 
întors acasă ieri seară, alaltăieri erai mult mai vorbăreaţă. 

— M-am plictisit de moarte, aveam chef să beau ceva, nu-ţi 
mai imagina nimic altceva, căci nu mai e nimic de imaginat. li 
înapoiez mobilul şi atâta tot. 

— Dacă zici tu. Diseară, vii să-mi dai o mână de ajutor la 
restaurant? 

— Da, de ce nu? 

— Poate că aveai chef să te întorci la cinema. 

Mia se ridică, îşi puse farfuria în maşina de spălat vase şi se 
duse să facă un duş, fără să mai scoată o vorbă. 


Æ 


Paul aştepta în fața palatului Garnier în mijlocul mulțimii. Îi 
recunoscu chipul printre oamenii care ieşeau din gura de 
metrou. Purta nişte ochelari de soare, o eşarfă pe cap şi geanta 
pe braţ. 

Îi făcu semn, ea îi răspunse cu un zâmbet timid şi veni spre 
el. 


— Nu mă întreba de ce; habar n-am, spuse ea în loc de 
„bună ziua”. 

— Ce anume să nu te întreb? replică Paul. 

— Tocmai, habar n-am, presupun că a alunecat. 

— E prea devreme ca să mă gândesc că ai băut. 

— Aşteaptă o secundă, continuă ea băgând mâna în geantă. 

Scotoci în van, ridică un picior ca s-o pună pe genunchi şi-şi 
continuă căutările într-un echilibru precar. 

— Un flamingo roz? 

Cu un aer de reproş, ea scoase triumfătoare telefonul. 

— Nu sunt o hoaţă, habar n-am cum de-a ajuns în geanta 
mea. 

— Nici nu mi-a trecut prin minte aşa ceva. 

— Suntem de acord că întâlnirea asta nu se pune. 

— Cum adică nu se pune? 

— Nu m-ai sunat pentru că aveai chef şi n-am venit să te 
văd pentru că aveam chef, singurul motiv al acestei întâlniri e 
telefonul. 

— De acord, nu se pune. Şi-acum, mi-l dai înapoi? 

Ea îi întinse mobilul. 

— De ce Opera? 

Paul se întoarse spre palatul Garnier. 

— E decorul viitorului meu roman. 

— Am priceput. 

— Mă îndoiesc că pricepi mare lucru, povestea se 
desfăşoară în interior. 

— Ba da, ba da, am priceput. 

— Ce  încăpăţânată mai eşti! Măcar ai fost vreodată 
înăuntru? 

— Dar dumneata? 

— De zeci de ori, inclusiv când e închisă pentru public. 

— Şi ce se petrece în această Operă? 

— Vezi prea bine că nu pricepi nimic. Eroina mea eo 
cântăreaţă care şi-a pierdut vocea şi vine să bântuiască locul. 

— A! 

— Ce „a”? 

— Nimic. 

— N-ai să pleci lăsându-mă aici cu un „a” şi cu un „nimic”! 

— Ce vrei să fac? 

— Habar n-am, dar trebuie să găseşti ceva. 

— Am putea să admirăm împreună faţada preţ de câteva 
minute? 


— Haide, bate-ţi joc de mine! Nici nu ştii dumneata cât de 
fragil e scrisul. „A”-ul ăsta al dumitale mă poate pricopsi cu trei 
zile de pagină albă. 

— Să aibă „a”-ul meu o aşa putere? Te asigur că era un „a” 
foarte anodin. 

— Crezi că textul de coperta a patra e anodin? Are putere 
de viaţă sau de moarte asupra destinului cărţii. 

— Ce e un text de coperta a patra? 

— Rezumatul tipărit pe spatele... cărţii. 

— Linişteşte-mă şi spune-mi că ce mi-ai povestit nu era 
rezumatul? 

— Din ce în ce mai bine, am ajuns acum la cel puţin o 
săptămână de pagină albă! 

— Atunci, ar fi mai bine să-mi ţin gura! 

— Prea târziu, răul e făcut. 

— Mă păcăleşti. 

— Deloc! Oamenii cred că e o meserie uşoară şi, în anumite 
privinţe, chiar este. Nu tu program, nu tu superior ierarhic, nu 
tu structură, dar tocmai aia e, să lucrezi fără o structură 
înseamnă să navighezi pe o barcă în mijlocul oceanului. Un val 
cât de mic pe care nu l-ai văzut venind şi, bâldâbăc, la fund cu 
tine. Întreabă-l pe-un actor dacă cineva care tuşeşte în timpul 
unei reprezentații nu riscă să-l facă să-şi uite textul. Nu poţi 
înţelege. 

— Nu, probabil că nu, răspunse Mia cu o voce tăioasă. 

Să-mi fie cu iertare, nu voiam ca „a”-ul meu să te 
destabilizeze în halul ăsta. 

— Scuză-mă, sunt în toane proaste. Ieri, când m-am întors 
acasă, nu mi-a ieşit nici măcar un rând, deşi am vegheat până 
târziu în noapte. 

— Din cauza cinei noastre? 

— Ce zic eu şi ce se-nţelege. 

Mia se uită cu atenţie la Paul. 

— E prea multă lume aici, exclamă ea. 

Şi cum Paul părea perplex, îl luă de mână şi îl trase spre 
treptele palatului Garnier. 

— Aşază-te, ordonă ea, înainte de a se instala cu două trepte 
mai sus, în spatele lui. Ce i se întâmplă eroinei dumitale? 

— Chiar te interesează? 

— Din moment ce te întreb. 

— Nimeni nu înţelege de unde-i vine infirmitatea, nu suferă 
de nicio boală. Sărăcită de o serie de tratamente rămase fără 


efect, stă singură la ea în apartament. Cum Opera era toată 
viaţa ei şi cum nu mai are bani s-ajungă acolo nici măcar ca 
spectatoare, se angajează ca plasatoare. Cei care plăteau 
cândva o avere ca s-o audă cântând sunt aceiaşi care îi dau de- 
acum un bacşiş când îi conduce la locul lor. Intr-o zi, un critic 
muzical, tulburat de chipul ei, e convins că a recunoscut-o. 

— Frumos rol. Promiţător. Şi apoi? 

— Încă n-am scris urmarea. 

— Se sfârşeşte bine? 

— De unde vrei să ştiu eu? 

— A, să fie clar, se sfârşeşte bine! 

— Încetează cu „a”-urile dumitale, încă n-am hotărât nimic. 

— Nu ţi se pare că-s destule drame în viaţa adevărată, că 
oamenii sunt îndeajuns de-mpovăraţi de nenorociri, minciuni, 
laşităţi şi meschinării, vrei să mai adaugi şi dumneata altele? 
Să-ţi pierzi timpul povestindu-le întâmplări care se sfârşesc 
rău? 

— Romanele trebuie să fie pe potriva unei anumite realităţi, 
altfel riscă să pară prea sentimentale. 

— Dar să-i ia naiba pe ăia cărora nu le plac poveştile 
fericite, să se ducă învârtindu-se cu sinistroza lor cu tot, şi-aşa 
ne plictisesc deja de moarte, n-o să le lăsăm şi ultimul cuvânt. 

— E un punct de vedere. 

— Nu, e o chestiune de bun-simţ şi de curaj. Ce rost are să 
joci, să scrii, să pictezi ori să sculptezi, să-ţi asumi asemenea 
riscuri, dacă nu pentru a-i face fericiţi pe ceilalţi? Să storci 
lacrimi prin casele oamenilor, pentru că e mai valorizant aşa? 
Ştii ce-ţi trebuie ca să iei un Oscar în zilele noastre? Să-ţi fi 
pierdut braţele sau picioarele, pe taică-tău sau pe maică-ta, iar 
toate patru la un loc ar fi şi mai bine. O doză îndesată de 
nenorocire, de sordid, de josnicii care să smulgă hohote de 
plâns şi lumea te şi vede genial, dar nici nu se uită la tine dacă 
o faci să râdă şi să viseze. Mi s-a luat de hegemonia culturală a 
marasmului. Aşa că romanul dumitale o să se termine cu bine 
şi cu asta, basta! 

— Am priceput, răspunse Paul cu timiditate. 

Tulburat fiindcă o vedea emoţionată, nu voia în niciun caz 
să o contrarieze. 

— Şi o să-şi recapete vocea, nu-i aşa? continuă Mia. 

— O să vedem noi. 

— Ar fi mai bine aşa, altfel n-am să-l cumpăr. 

— O să ţi-l ofer. 


— Nu-l voi citi. 

— De acord, am să fac ceva în privinţa asta. 

— Contez pe dumneata! Acuma, hai să bem o cafea şi o să- 
mi povesteşti ce va face criticul după ce-o recunoaşte. De 
altfel, e un tip bine sau un ticălos? 

Şi înainte ca Paul să aibă timpul să răspundă, Mia continuă 
cu aceeaşi patimă. 

— Formidabil ar fi să fie un ticălos la început şi să devină un 
tip bine mulţumită ei, iar ea să-şi recapete vocea datorită lui. 
N-ar fi o idee minunată? 

Paul scoase un pix din buzunar şi i-l întinse Miei. 

— Hai la cafea, dumneata o să-mi scrii romanul şi, între 
timp, eu o să mă duc să fac o ciorbă de peşte. 

— Nu cumva nu prea ştii de glumă? 

— Nu prea cred. 

— Pentru că n-am niciun chef să beau o cafea cu cineva 
care nu ştie de glumă. 

— Dacă-ţi spun că nu e cazul meu. 

— De acord, dar tot nu se pune. 

— La dumneata-n bucătărie, cu aşa o şefă, tare s-or mai fi 
distrând. 

— Era un compliment sau un sarcasm? 

— Atenţie, o să te calce, exclamă el ţinând-o de braţ, în timp 
ce ea se năpustea spre şosea. Suntem la Paris aici, nu la 
Londra, maşinile vin pe cealaltă parte. 


Se aşezară la terasa de la Cafe de la Paix. 

— Mi-e foame, declară Mia. 

Paul îi întinse meniul. 

— Restaurantul dumitale e închis la ora prânzului? 

— Nu. 

— Cine se ocupă de el? 

— Asociata mea, răspunse Mia lăsând ochii în jos. 

— E practic să ai o asociată, în meseria mea, din păcate, ar 
fi greu. 

— Aşa îţi şi este puţin traducătoarea, în felul ei. 

— Ea nu-mi scrie romanele când eu lipsesc. De ce-ai plecat 
din Anglia şi ai venit în Franţa? 

— N-am avut de trecut un ocean, ci doar Canalul Mânecii. 
Şi dumneata? 

— Eu am întrebat primul. 


— O dorinţă de alte locuri, presupun, o nevoie de a-mi 
schimba viaţa. 

— Din cauza fostului dumitale prieten? Şi totuşi, nu eşti aici 
de ieri, de azi? 

— Aş prefera să vorbim despre altceva, explică-mi mai 
degrabă de ce ai plecat din San Francisco. 

— După ce dăm comanda. Până la urmă, şi mie mi-e foame. 

De cum îi lăsă chelnerul, Paul îi povesti episodul care 
urmase după publicarea primului său roman, îi vorbi despre 
această mică notorietate care îl pusese la grea încercare. 

— Te-a doborât celebritatea? întrebă Mia, amuzată. 

— Hai să nu exagerăm, un scriitor n-o s-o cunoască 
niciodată pe aceea a unui cântăreţ de rock sau a unui star de 
cinema, dar eu nu interpretam un rol, îmi dădusem, vorba vine, 
bineînţeles, tot sufletul pe foaia de hârtie, şi sunt de o pudoare 
maladivă, aşa sunt eu. La liceu, ca să pricepi, îmi făceam duş 
cu chiloţii pe mine. 

— Poza dumitale e pe prima pagina a ziarului şi, a doua zi, 
acelaşi ziar e folosit la împachetarea de Fishs & Chips. Iată la 
ce se poate rezuma notorietatea, zise Mia. 

— Ai servit multe Fishs & Chips? 

— Sunt iarăşi la modă, replică ea zâmbind. Ce prostie, mi-ai 
făcut poftă. 

— Ti-e dor de-acasă? 

— Nu, în privinţa asta, nu mi-e dor deloc. 

— Aşa de tare te-a făcut să suferi? 

— M-am trezit brusc la realitate, eram singura care nu 
vedea că juca un rol. 

— Ce rol? 

— E o expresie. 

— Iubirea te orbeşte. 

— Presupun că, în cazul meu, această supărătoare 
banalitate are şi-o parte de adevăr. Ce te ţine cu adevărat de 
nu te duci după traducătoarea dumitale? Un scriitor poate 
lucra oriunde, nu-i aşa? 

— Nu ştiu dacă îşi doreşte aşa ceva. Dacă ar fi vrut-o, mi-ar 
fi dat un semn. 

— Nu-s aşa de sigură. Vorbiţi mult? 

— Pe Skype, o dată în fiecare weekend, şi ne scriem câte un 
mail din când în când. Nu ştiu decât un colţişor din 
apartamentul ei, acela care se zăreşte pe ecranul calculatorului 
meu, restul mi-l imaginez. 


— La douăzeci de ani, mi se aprinseseră călcâiele după un 
new-yorkez, cred că distanţa îmi intensifica sentimentele faţă 
de el. Imposibilitatea de a ne vedea, de a ne atinge, totul ţinea 
de domeniul imaginarului. Într-o zi, mi-am strâns toţi banii puşi 
deoparte şi am luat avionul. Am petrecut una dintre cele mai 
frumoase săptămâni din viaţa mea. M-am întors acasă 
fermecată de această călătorie, plină de speranţă şi hotărâtă să 
fac într-un fel ca să ajung să locuiesc acolo. 

— Ai reuşit? 

— Nu, de cum i-am spus despre planul meu, totul s-a 
schimbat. M-a sunat din ce în ce mai rar, relaţia noastră s-a 
răcit la apropierea iernii. Mi-a luat îngrozitor de mult timp să-l 
uit, dar n-am regretat niciodată că am trăit această aventură. 

— Poate că de-aia rămân eu aici... acest îngrozitor de mult 
timp ca să uit. 

— Deci nu e din pricina fricii de avion? 

— A, ba da, e nevoie de un bun pretext ca să te minţi în faţă. 
Şi care e pretextul dumitale? 

Mia îşi dădu farfuria la o parte, dădu paharul de apă pe gât 
şi îl puse la loc. 

— Ce pretext am putea să găsim pentru viitoarea noastră 
întâlnire? întrebă ea, cu zâmbetul pe buze. 

— E nevoie de unul? 

— Cu excepţia cazului în care accepţi să fii primul dintre noi 
doi care are chef să-l sune pe celălalt. 

— Nu, nu, nu, e prea uşor. Nicio lege nu stipulează că, în 
prietenie, bărbaţii trebuie să facă primul pas, de altfel, mi se 
pare că, în numele egalităţii sexelor, femeile ar trebui să fie 
acelea care să aibă această grijă. 

— Nu sunt deloc de aceeaşi părere. 

— Fireşte, din moment ce nu-ţi convine. 

Rămaseră tăcuţi câteva clipe, uitându-se la trecători. 

— Te-ar amuza să vizitezi Opera când e închisă pentru 
public? reluă Paul. 

— E adevărat că există un lac subteran? 

— Şi nişte stupi pe acoperiş. 

— Cred că mi-ar plăcea mult. 

— Foarte bine, am să văd eu, o să te sun ca să-ţi spun când 
o să se poată. 

— Ar trebui mai întâi să-ţi dau numărul meu. 

Paul luă un pix şi-şi deschise carnetul. 

— Te ascult? 


— Nu mi l-ai cerut. Şi nu te uita aşa la mine, e bine să te 
porţi frumos şi cu prietenii. 

— Pot să-ţi cer numărul de telefon? oftă Paul. 

Mia îi luă pixul şi mâzgăli ceva pe o foaie a carnetului. Paul 
se miră. 

— Ai păstrat abonamentul englez? 

— Da, mărturisi ea, tulburată. 

— O să recunoşti şi dumneata că sufletul femeii e complicat. 

— Al meu sau al femeilor în general? 

— Al femeilor în general, mormăi Paul. 

— Ce v-aţi mai plictisi dacă n-am fi noi! De data asta, eu 
plătesc şi să nu te-aud. 

— M-aş mira să accepte chelnerul. Iau prânzul aici o dată la 
două zile. E la ordinele mele şi apoi, dacă şi cardul dumitale e 
tot englez... 

Mia se văzu silită să accepte. 

— Atunci, pe curând, îi spuse ea întinzându-i mâna. 

— Pe curând, răspunse Paul. 

O privi dispărând în gura de metrou. 


9 


Arthur îl aştepta pe Paul pe palier. 

— Mi-e teamă că ţi-am pierdut cheile, zise el. 

— Din ce în ce mai bine, răspunse Paul deschizând uşa. 
Cum a fost la Honfleur? 

— Minunat. 

Paul intră în apartament fără să mai scoată o vorbă. 

— Aşa de supărat eşti pe mine? N-a fost decât o glumă. 

— Unde e nevastă-ta? 

— S-a dus să-şi vadă un confrate care face un stagiu la 
Spitalul american. 

— Aveţi vreun plan diseară? întrebă Paul făcând o cafea. 

— N-ai să povesteşti nimic, asta-i răzbunarea ta? 

— Dacă tu crezi că eu am timp de pierdut, bătrâne, creşti un 
pic. 

— Aşa dezastru a fost? 

— Te referi la jumătatea de oră cât a crezut femeia că ia 
cina cu un nebun sau la momentul când mi-am dat seama de 
ridicolul în care mă băgaseşi? 

— Părea simpatică, aţi fi putut să petreceţi o seară 
frumoasă. 

Paul se apropie de Arthur şi-i puse cu de-a sila o ceaşcă de 
cafea în mâini. 

— Cum ar fi putut să petreacă o seară frumoasă când cel 
mai bun prieten al bărbatului cu care era la masă şi-a bătut joc 
de ea cum niciun bărbat nu are dreptul să-şi bată joc deo 
femeie? 

— Ţi-a plăcut! şuieră Arthur. Păi da, dacă îi iei apărarea 
înseamnă că ţi-a plăcut de ea! 

Aplaudă, se îndreptă spre biroul lui Paul şi se aşeză pe 
scaunul lui. 

— Şi mai ales simte-te ca la tine acasă. 

— Bine, ai să te răzbuni, nu ştiu încă nici când, nici cum, 
dar ştiu c-am să ţi-o plătesc scump. Acuma, hai să lăsăm asta şi 
povesteşte-mi. 

— N-am nimic să-ţi povestesc, farsa a durat zece minute. De 
cât timp credeai că vor avea nevoie două persoane înzestrate 
cu o inteligenţă normală ca să înţeleagă că li s-a jucat un 


renghi odios? M-am scuzat în numele tău, i-am explicat că cel 
mai bun prieten al meu este foarte drăguţ, dar de-a dreptul 
idiot şi ne-am despărţit. Nu-mi mai amintesc nici măcar cum o 
cheamă. 

— Asta-i tot? 

— Da, tot! 

— Bun, de fapt, nimic grav. 

— Nu, nimic grav, dar într-o privinţă ai dreptate, am să mă 
răzbun. 


x 


leşind de la metrou, Mia se îndreptă spre o librărie. Se 
plimbă printre mese şi, negăsind ce căuta, îl întrebă pe librar. 
El se uită în calculator şi se apropie de nişte rafturi. 

— Mi se pare că am unul în stoc, o asigură el ridicându-se 
pe vârfuri. Uitaţi, iată-l, este singurul titlu pe care-l am de el. 

— Aţi putea să mi le comandati pe celelalte? 

— Da, bineînţeles. Dar dacă vă place să citiţi, am să vă 
propun şi alţi scriitori. 

— De ce? Autorul acesta nu-i pentru oamenii cărora le place 
să citească? 

— Ba da, dar să zicem că sunt alţii mai literari. 

— I-aţi citit deja vreunul dintre romane? 

— Din păcate, nu pot sa citesc tot, zise librarul. 

— Atunci, cum de puteţi judeca ce scrie? 

Librarul o privi de sus şi se întoarse în spatele măsuţei sale. 

— Vreţi să vă comand şi altele? continuă el încasând banii 
pe volumul pe care îl lua Mia. 

— Nu, răspunse Mia, o să încep cu acesta şi am să le 
comand pe celelalte într-o librărie mai puţin literară. 

— Nu voiam să fiu lipsit de respect, este un autor american, 
adesea e mai puţin bine când e tradus. 

— Sunt traducătoare, zise Mia, cu mâinile pe şolduri. 

Librarul rămase câteva minute cu gura căscată. 

— Bine, la nivelul ăsta de dat cu bâta-n baltă, vă fac o 
reducere! 

Mia mergea pe stradă răsfoind romanul, îl întoarse ca să-i 
citească rezumatul şi zâmbi văzând fotografia lui Paul. Era 
pentru prima oară când ţinea în mâini o carte scrisă de o 
persoană pe care o cunoştea, chiar dacă de-abia o cunoştea. Se 
gândi iarăşi la schimbul de cuvinte pe care-l avusese cu librarul 


şi se întrebă ce-o apucase de-l înfruntase aşa. Nu-i stătea în fire 
s-o facă, dar era fericită că exprimase ce gândea. Ceva din ea 
era pe cale să se schimbe, îi plăcea vocea aceea interioară care 
o împingea să se afirme. Chemă un taxi şi-l rugă pe şofer să o 
lase pe strada Rivoli, în faţa librăriei engleze. 

leşi de-acolo câteva minute mai târziu cu primul roman al 
lui Paul în ediţia sa originală americană. Începu să-l citească în 
drum spre Montmartre, continuă pe când urca pe strada Lepic 
şi se aşeză pe o bancă din piaţa Tertre fără să-l lase din mână. 

Caricaturistul era în spatele şevaletului său, îi zâmbi, dar ea 
nu-i văzu zâmbetul. 


* 


Mia se prezentă la restaurant după-masa târziu. Daisy se 
apucase deja de treabă. Îşi lăsă oalele în grija lui Robert, 
ajutorul de bucătar, şi o trase pe Mia deoparte, lângă bar. 

— Ştiu că n-ai tu CV-ul pentru soiul ăsta de slujbă, dar 
chelneriţa mea n-o să se mai întoarcă şi o să am nevoie de 
câteva zile ca s-o înlocuiesc. Te-ai descurcat bine seara trecută, 
ştiu că-ţi cer mult, dar... 

— Da, încuviinţă Mia înainte ca Daisy să termine ce-avea de 
spus. 

— Accepţi? 

— Numai ce ti-am zis-o. 

— Şi Cate Blanchett n-o să protesteze? 

— N-o să aibă dreptul să vorbească, de altfel, de-aş fi în 
locul ei, aş investi într-un restaurant. Tu ai probleme cu banii, 
eu, nu, am putea să redecorăm sala, să angajăm o chelneriţă de 
încredere pe care s-o plăteşti îndeajuns ca să şi rămână... 

— Sala mea e foarte bine aşa cum e, o întrerupse Daisy. 
Deocamdată, am nevoie doar de-o mână de ajutor. 

— Nu te obligă nimeni să dai un răspuns pe loc, gândeşte-te 
la propunerea mea. 

— Cum a fost la Operă? 

— l-am înapoiat telefonul şi am plecat. 

— Şi nimic altceva? 

— Nimic. 

— E homosexual? 

— Nu l-am întrebat. 

— Tu traversezi Parisul ca să-i dai telefonul înapoi, iar 
tipului îi sunt de-ajuns un „mulţumesc” şi un „la revedere”? 


Poate că era suedez, pe bune, dar unul chiar din nordul 
Suediei. 

— Tu vezi răul peste tot. 

— Cine te-a făcut să crezi că mă gândeam la ceva rău? Mia 
se abţinu să răspundă, îşi legă şorţul şi începu să pună 
tacâmurile. 


* 


Paul luase cina împreună cu Arthur şi Lauren într-un 
bistrou de pe strada Bourgogne. Vinul cursese, iar gluma a 
cărei victimă fusese ajunsese o simplă amintire. A doua zi, 
prietenii săi aveau să plece să viziteze Proventa, iar el dorea să 
profite de prezenţa lor. 

— Cred că tipa are dreptate, lăsă Paul să-i scape pe când 
ajungeau pe esplanada Invalizilor. 

— Cine? întrebă Lauren. 

— Editorul meu. 

— Credeam că e bărbat? obiectă Arthur. 

— Bineînţeles că e bărbat, continuă Paul. 

— Şi în ce anume are dreptate? reluă Lauren. 

— Trebuie să mă duc în Coreea şi să mă lămuresc pe bune. 
Frica aceasta de avion e ridicolă. 

— Ai putea să te foloseşti de acest frumos elan de curaj ca 
să te întorci la San Francisco, sugeră Arthur. 

— Lasă-l în pace, interveni Lauren, dacă vrea să meargă la 
Seul, trebuie să-l încurajăm s-o facă. 

Arthur îl luă pe Paul de umeri. 

— Dacă fericirea ta e acolo, n-o să ne despartă zece mii de 
kilometri în plus. 

— Departe de mine gândul că eşti un zero barat în 
geografie, dar ţi-a trecut deja prin minte că, pe la vest, ne 
apropiem? Să n-o spui nimănui, dar pământul e rotund! 


Întors la el în apartament, Paul se aşeză lipsit de inspiraţie 
la calculator. Pe la ora 1 noaptea, scrise un e-mail. 


Kyong, 

De multă vreme ar fi trebuit să vin să te văd fără să-ţi cer 
părerea. Mă gândesc la tine când mă trezesc, cât e ziua de 
lungă, seara târziu, fără ca vreodată gândurile acestea să se 
anunţe în vreun fel. Mi-e de-ajuns să închid ochii ca să te văd 


apărând. Eşti acolo, aşezată la biroul meu, mă citeşti şi mă 
traduci în acelaşi timp, fără să scoţi o vorbă. Stii că te observ şi 
nu laşi să se vadă nimic. Un scriitor şi o traducătoare care se 
îmbrăţişează în tăcere, ca într-o scenă ieşită dintr-un film de 
frații Marx. 

Dacă patimile inimii ar fi contagioase, m-ai iubi la fel de 
mult cât te iubesc eu pe tine. 

Când sentimentele noastre n-au nicio formă, avem speranţa 
că o să capete una crescând. Ale mele s-au făcut mari, dar se 
încăpăţânează să nu semene a nimic. Oamenii pot să facă totul 
din cuvinte, inclusiv să scrie minunate poveşti, de ce e viaţa 
atât de complicată? 

O să vin nu pentru Târgul de carte, ci spre tine, iar dacă îţi 
doreşti, o să facem câţiva paşi impreună, ai să mă înveți să-ţi 
cunosc oraşul, prietenii sau pur şi simplu o să mă aştern la 
scris, iar de data aceasta, tu ai să fii aceea care mă va privi. 

Pe foarte curând, chiar dacă atunci când năzuim spre 
celălalt, timpul pare să iîmbătrânească şi să meargă cu paşi 
înceți. 

Paul 

Terminând scrisoarea, se gândi că Kyong se trezise deja. În 
ce moment al zilei avea să citească rândurile pe care tocmai i 
le trimisese? întrebarea aceasta îi alungă somnul departe în 
noapte. 


* 


Arthur îşi pusese calculatorul pe genunchi. Intră pe site-ul 
de întâlniri, introduse numele utilizatorului şi parola şi căută 
fişa pe care o crease, doar ca s-o şteargă. Un plic mic apărea şi 
dispărea sub fotografia celui mai bun prieten al său. Arthur se 
întoarse spre Lauren, dormea. Şovăi, două secunde, poate mai 
puţin, şi dădu click pe pliculeţ. 


Dragă Paul, 

Am vorbit despre telefon, dar nu despre mail-uri, deci ele nu 
se pun. 

Cu toate acestea, îl vei afla pe-al meu la sfârşitul acestui 
bilețel, căci dacă am putea să comunicăm printr-un alt mijloc 
decât site-ul acesta, ar fi un mod plăcut de-a nu mai fi nevoiţi 
să ne aducem aminte de nişte minute umilitoare. 


Voiam să-ţi mulţumesc pentru acest dejun neprevăzut, să-ți 
spun să nu-ţi faci niciun fel de griji pentru acel „A“ al meu. M- 
am gândit iarăşi la povestea dumitale şi mi-ai dat ghes să-i 
cunosc urmarea, aşa că uită paginile albe sau, mai degrabă, 
înnegreşte-le cât mai repede cu putinţă. Mă bucură gândul că 
am să vizitez Opera aceasta, mai ales în orele când le este 
interzisă celorlalți. Interdicţiile au farmecul lor aparte. 

Am avut o seară grea la restaurant, multă lume, aproape 
prea multă, dar acesta e preţul succesului, gătesc într-un fel 
irezistibil, iţi urez noapte bună. 

Pe curând, 

Mia 


x 


— Pot să-mi recuperez calculatorul? întrebă Daisy iţindu-şi 
capul prin uşa camerei Miei. 

— Acum am terminat. 

— Cui Îi scriai? Te-am auzit dând în taste ca o apucată. 

— Mi-e greu cu tastaturile voastre franțuzeşti, literele nu 
sunt în acelaşi loc. 

— Cui? insistă Daisy aşezându-se lângă pat. 

— Lui Creston, îi spuneam ce mai fac. 

— Şi faci bine? 

— Îmi place viaţa mea pariziană şi chiar slujba de la 
restaurant. 

— Astă-seară n-a fost cine ştie ce lume, dacă lucrurile o ţin 
tot aşa, o să fiu nevoită să închid şandramaua. 

Mia lăsă calculatorul deoparte ca să-i acorde toată atenţia 
lui Daisy. 

— E doar o pasă proastă, oamenii n-au bani, criza n-o să 
dureze o veşnicie. 

— Dar nici eu n-am bani şi, în ritmul ăsta, nici restaurantul 
meu n-o să dureze o veşnicie. 

— Dacă nu mă vrei ca asociată, măcar lasă-mă să te 
împrumut. 

— Nu, mulţumesc. Sunt lefteră, dar am demnitatea mea. 

Daisy se întinse lângă Mia. Ceva o jena sub pernă, băgă 
mâna sub ea şi scoase o carte. O întoarse ca să-i citească 
prezentarea. 

— De ce mi-e cunoscută faţa asta? declară ea uitându-se la 
fotografia autorului. 


— E un american foarte celebru. 

— N-am niciodată timp să citesc. Şi totuşi, mutra lui îmi 
spune ceva. Poate c-a venit la restaurant. 

— Cine ştie? răspunse Mia roşindu-se toată. 

— Ai cumpărat-o astăzi? Despre ce e vorba? 

— Încă n-am început-o. 

— Ai cumpărat-o fără să ştii despre ce e vorba-n ea? 

— Mi-a recomandat-o librarul. 

— Bun, te las să citeşti, mă duc să mă culc, sunt frântă. 

Daisy se ridică şi se îndreptă spre uşă. 

— Cartea? ceru cu timiditate Mia. 

Daisy o păstrase, se uită încă o dată la fotografie şi o aruncă 
pe pat. 

— Pe mâine. 

Închise uşa ca s-o deschidă iarăşi aproape imediat. 

— Te porţi ciudat. 

— Ciudat cum? 

— Nu ştiu. E necunoscutul de la telefon care ţi-a oferit 
cartea? 

— Vezi prea bine că nu e scrisă în suedeza din nordul 
Suediei! 

Daisy se uită lung la Mia înainte de a ieşi din cameră. 

— Te asigur că te porţi ciudat, o auzi ea bombănind în 
spatele uşii. 


10 


Ceasul deşteptător sună, Lauren se întinse cât era de lungă 
şi se cuibări lângă Arthur. 

— Ai dormit bine? întrebă ea sărutându-l. 

— Cum nu se poate mai bine. 

— De ce eşti aşa de vesel? 

— Trebuie să-ţi arăt ceva, spuse el amuzat, ridicându-se în 
capul oaselor. 

Scoase calculatorul de sub pat şi îl deschise. 

— Pentru o cină care n-a durat decât zece minute, mi se 
pare că-i o scrisorică pe cinste! 

Lauren îşi dădu ochii peste cap. 

— S-au plăcut unul pe celălalt, foarte bine, pentru că gluma 
ta era de un desăvârşit prost-gust. Nu te pripi să tragi 
concluzii. 

— Mă mulţumesc să citesc şi să constat, asta-i tot. 

— E îndrăgostit de traducătoarea lui coreeană şi mă 
îndoiesc că necunoscuta aceasta schimbă în vreun fel lucrurile 
sau că are de gând s-o facă. 

— Până una, alta, am să scot scrisorica la imprimantă şi am 
s-o pun la vedere pe biroul lui. 

— Şi de ce? 

— Ca să-i arăt că nu sunt prost. 

Lauren reciti textul. 

— li vorbeşte de parc-ar vrea să-i fie doar prietenă. 

— De unde ştii tu? 

— Pentru că sunt femeie şi pentru că scrie negru pe alb, 
Mail-urile nu se pun, tradus în limbaj muieresc: Nu vreau să te 
seduc. Apoi, se referă la cina aceasta la care s-a dus ca să se 
întâlnească cu cineva. Felul în care o relatează arată că nu 
Paul este bărbatul cu pricina. 

— Dar fraza cu Interdicţiile au farmecul lor aparte nu e cu 
vino-ncoace? 

— Tu ai face pe dracu-n patru ca Paul să nu plece din Paris. 
Dacă vrei părerea mea, femeia aceasta iese dintr-o relaţie. 
Caută realmente un prieten şi nimic mai mult. 

— Ar fi trebuit să alegi psihologia în loc de neurochirurgie! 


— Te las în pace cu glumiţa ta prăpădită cu tot, dar hai să 
ne imaginăm că e un dram de ambiguitate în mesajul ei, dacă 
vrei ca Paul să se uite la tipa asta, nu-i vorbi despre ea. 

— Eşti sigură? 

— Uneori, am impresia că-l cunosc mai bine pe cel mai bun 
prieten al tău, în orice caz, felul în care funcţionează! 

Acestea fiind spuse, Lauren se duse să pregătească micul 
dejun. 

Intrând în salon, îl zări pe Paul care dormea pe canapea. 
Când o văzu, el căscă şi se ridică. 

— N-ai izbutit s-ajungi până la tine-n pat? 

— Am lucrat până târziu, voiam să fac o pauză, dar am 
impresia că aşa mi-a trecut noaptea. 

— Tot aşa târziu lucrezi, Paul? 

— De multe ori, da. 

— Arăţi ca vai de lume. Trebuie să ai un pic grijă de tine. 

— Vorbeşte doctorul din tine? 

— Prietena. 


În timp ce Lauren îi turna cafeaua, Paul îşi verifică mail- 
urile, deşi ştia că Kyong nu-i răspundea niciodată imediat. 
Înciudat, se întoarse la el în cameră. 

Arthur intră în încăpere. Lauren îi făcu semn să se apropie. 

— Ce? şopti el. 

— Poate că ar trebui să ne amânăm plecarea. 

— Ce are? 

— Întreabă-mă mai degrabă ce n-are: poftă de viaţă. 

— Aseară mi s-a părut că era în formă. 

— Asta era aseară. 

— Pofta mea de viaţă o duce bine, strigă Paul din camera 
lui, şi vă mai şi aud foarte bine, adăugă el alăturându-li-se. 
Arthur şi Lauren rămaseră preţ de-o clipă tăcuţi. 

— De ce n-ai veni şi tu cu noi câteva zile în sud? propuse 
Arthur. 

— Pentru că scriu un roman. Îmi mai rămân trei săptămâni 
înainte de plecare. Vreau să am cel puţin o sută de pagini pe 
care să i le dau la citit lui Kyong şi mai ales ca paginile să-i 
placă şi ca, de data aceasta, să fie mândră de ele. 

— leşi din cărţile tale şi intră în viaţă, întâlneşte oameni, 
alţii decât pe prietenii tăi scriitori. 

— Întâlnesc o groază de cititori când dau dedicaţii. 


— Şi în afară de „Bună ziua, doamnă”, „Mulţumesc, 


domnule”, „La revedere, doamnă”, ce le mai spui? Íi suni când 
te simţi singur? protestă Arthur. 


— Nu, pentru asta te am pe tine, chiar dacă decalajul orar 
nu mă ajută întotdeauna. Nu vă mai faceţi griji din pricina mea, 
dacă ar fi să mă iau după voi, aş ajunge să cred că amo 
problemă. N-am niciuna. Îmi plac viaţa şi munca mea, îmi place 
să-mi petrec nopţile în poveştile mele, aşa mă simt eu bine, aşa 
cum ţie, Lauren, îţi place uneori să ţi le petreci pe ale tale în 
blocul operator. 

— Mie mult mai puţin, suspină Arthur. 

— Dar e felul ei de a trăi şi tu nu-ncerci să i-l schimbi, 
pentru că o iubeşti aşa cum e, îi răspunse Paul, nu suntem 
chiar așa de diferiţi. Profitaţi de călătoria asta în doi, iar dacă 
periplul meu coreean mă vindecă de fobia de avion, o să vin să 
vă văd în toamnă la San Francisco. la te uită, ar fi un titlu 
drăguţ pentru un roman „O toamnă la San Francisco”. 

— Încă şi mai frumos dacă tu ai fi personajul principal. 

Arthur şi Lauren îşi făcură bagajele. Paul îi însoţi la gară şi, 
când trenul dispăru de lângă peron, în ciuda tuturor lucrurilor 
pe care li le povestise, singurătatea îi apăsă umerii. 

Rămase câteva clipe chiar în locul unde le spusese la 
revedere prietenilor săi, apoi se întoarse, cu mâinile în 
buzunare. 


Îşi luă maşina din parcare şi descoperi un bileţel pe scaunul 
din dreapta. 


Dacă te muţi la Seul, îti promit că eu am să vin să te văd la 
toamnă. 

O toamnă la Seul ar putea la fel de bine să devină un titlu 
drăguţ. 

Ai să-mi lipseşti, bătrâne. 

Arthur. 


Reciti bileţelul de două ori, îl strecură în portmoneu. Se 
gândi cum să-şi înveselească dimineaţa şi se hotări să se ducă 
la Operă. Avea să-i ceară un serviciu directorului. 


* 


Mia stătea pe banca ei, în piaţa Tertre. Caricaturistul o 
observa. Când o văzu deschizându-şi geanta ca să ia o batistă, 
îşi părăsi şevaletul şi veni să se aşeze lângă ea. 

— O zi proastă? spuse el. 

— Nu, o carte bună. 

— Chiar aşa de tristă? 

— Până acum era mai degrabă veselă, dar personajul 
principal primeşte o scrisoare de la maică-sa după moartea ei. 
Sunt ridicolă, dar cuvintele ei m-au emoţionat. 

— Nu-i deloc ridicol să exprimi ceea ce simţi. Mama 
dumitale a murit? 

— E cum nu se poate mai vie, dar mi-ar fi plăcut să-mi scrie 
nişte rânduri asemenea. 

— Poate că, într-o bună zi, o va face. 

— Date fiind relaţiile noastre, m-aş mira. 

— Ai copii? 

— Nu. 

— Atunci, aşteaptă să fii la rândul dumitale mamă, o să-ţi 
vezi copilăria sub un alt unghi, iar părerea pe care o ai despre 
mama dumitale se va schimba total. 

— Chiar nu văd cum. 

— Părinţii perfecţi nu există, copiii perfecţi, nici atât. Sunt 
nevoit să te părăsesc, un turist dă târcoale desenelor mele. Că 
veni vorba, cum i s-a părut portretul prietenei dumitale? 

— Încă nu i l-am dat, iartă-mă, am uitat, am s-o fac diseară. 

— A rămas luni de zile în cutiile mele, nu-i nicio grabă. 

Caricaturistul se întoarse la şevaletul său. 


* 


Paul se strecură pe la intrarea artiştilor. Câţiva angajaţi 
cărau elemente din decor. 

— Aveam întâlnire? 

— Nu, vă rețin doar un minut, am să vă cer o mică favoare. 

— Încă una? 

— Da, dar de data aceasta mică de tot. 

Paul îi aduse la cunoştinţă ce anume voia, directorul refuză. 
Făcuse o excepţie pentru el şi numai pentru el. Cum Opera îi 
servea drept decor în roman, ţinea ca lucrurile să fie descrise 
aşa cum erau şi nu cum şi le imaginau unii. Părţile interzise 
publicului aşa şi trebuiau să rămână. 

— Înţeleg, zise Paul, dar este asistenta mea. 


— Era şi când aţi intrat la mine în birou? 

— Bineînţeles, nu am angajat-o de la uşă şi până la acest 
fotoliu. 

— Aţi spus „o prietenă”! 

— O prietenă asistentă, cele două nu sunt incompatibile. 

Directorul se uită în tavan ca să reflecteze. 

— Nu, îmi pare rău, nu insistaţi. 

— Să nu veniţi să-mi reproşaţi că v-am descris prost Opera, 
nu pot să fiu pe toate fronturile. 

— N-aveţi decât să alocaţi mai mult timp pentru 
documentarea dumneavoastră. Acuma lăsaţi-mă, am treabă. 

Paul plecă, hotărât să nu lase lucrurile aşa. O promisiune 
era o promisiune şi înfruntase în viaţa lui interdicții mult mai 
complexe. Merse la ghişeu, cumpără două locuri pentru 
reprezentaţia serii şi se duse să-şi pună planul la cale. 

De cum ajunse în faţa Operei, formă numărul Miei, se 
răzgândi şi alese să-i trimită un mesaj: 


Vom vizita Opera în seara aceasta. 

la un pulover, un impermeabil şi, mai ales, lasă pantofii cu 
toc, deşi nu te-am văzut purtând aşa ceva până acum. Ai să 
înţelegi la faţa locului, nu-ţi spun mai multe, e o surpriză. 

Ora 20.30 pe a cincea treaptă. 

Paul 

PS: SMS-urile nu se pun. 


Mobilul Miei vibră, ea citi mesajul şi zâmbi, apoi îşi aminti 
de promisiunea pe care i-o făcuse lui Daisy şi zâmbetul i se 
şterse. 


* 


Gaetano Cristoneli îl aştepta pe Paul la terasa cafenelei 
Bonaparte. 

— Ai întârziat! 

— Spre deosebire de biroul dumitale, al meu nu e chiar la 
doi paşi şi, spre surpriza mea, erau ambuteiaje peste tot. 

— Surpriză ar fi trebuit să fie dacă n-ar fi fost deloc. La 
telefon, mi-ai vorbit de ceva urgent, ai vreo problemă? 

— E vreo modă acum ca toată lumea să creadă că am 
probleme? Doar n-o să te-apuci şi dumneata s-o faci. 

— Atunci, ce voiai să-mi dai de veste? 


— Accept să mă duc la Târgul acela de carte de la capătul 
lumii. 

— Iată o veste excelentă. Oricum, n-aveai de ales. 

— Avem mereu de ales şi pot şi-acum să-mi schimb părerea. 
Că veni vorba, am ceva să-ţi cer, ceva destul de personal. Dacă 
m-aş hotări să petrec un an sau doi la Seul, ai accepta să-mi 
plăteşti un mic avans, ca să am cu ce să mă instalez acolo? Nu 
vreau să mă despart de apartamentul meu de la Paris înainte 
sa fiu sigur. 

— Sigur de ce? 

— Tocmai, că o să rămân acolo. 

— De ce te-ai duce să stai în Coreea, nu vorbeşti nici măcar 
limba? 

— E o dificultate la care nu mă gândisem. Presupun că voi fi 
nevoit s-o învăţ. 

— Ai să te-apuci de coreeană? 

— Nai niga naie palkarakeul parajmdultaiga nomu djoa? 

— Ce mai e şi bălmăjeala asta? 

— Asta înseamnă „Tare îmi mai place când îmi sugi degetele 
de la picioare” în coreeană. 

— Gata, ai înnebunit, ai luat-o razna de tot! 

— Nu-ţi cer o consultaţie psihanalitică, ci un avans din 
drepturile mele de autor. 

— Vorbeşti serios? 

— Dumneata mi-ai spus cu gura dumitale că succesul meu 
de-acolo se va răsfrânge în Statele Unite şi-apoi în Europa. 
Dacă te-am înţeles bine, eu iau avionul şi amândoi facem avere. 
Aşa că, potrivit raţionamentului dumitale, un avans mic n-o să- 
ti pună nicio problemă. 

— Am emis şi eu o ipoteză... viitorul o va confirma sau nu. 

Apoi, înainte să continue, Cristoneli păru să cadă pe 
gânduri: 

— În acelaşi timp, ar fi o chestie dacă i-ai anunţa mass- 
mediei coreene că vrei să rămâi în ţara lor. Dacă eşti la 
dispoziţia editorului dumitale, el va fi mai interesat să facă pe 
dracu-n patru ca să-ţi promoveze operele. 

— Aşa-i şi-n primul, şi-n al doilea caz, oftă Paul. Şi acum, 
batem palma? 

— Cu o condiţie! Orice s-ar întâmpla acolo, rămân editorul 
dumitale principal, nu vreau s-aud vorbindu-se despre un 
contract semnat direct între coreeni şi dumneata, să fie clar! 
Eu te-am împins de la spate până aici! 


— Da, în sfârşit, nu se poate spune că m-ai ţinut chiar aşa 
de departe. 

— Câtă nerecunoştinţă! Vrei sau nu avansul? 

Paul îşi ţinu gura. Mâzgăli pe şerveţelul de hârtie suma pe 
care spera să i-o stoarcă lui Cristoneli. Acesta dădu ochii peste 
cap, tăie numărul şi îl împărţi la doi. 

Îşi strânseră mâinile, ceea ce în mediul acesta echivala pe 
deplin cu un contract. 

— O să-ţi dau un cec când te voi conduce la aeroport, aşa, 
ca să mă asigur că iei avionul. 

Paul îl lăsă pe Cristoneli să se îngrijească de nota de plată. 


* 


Întorcându-se acasă după serviciul de prânz, Daisy o 
descoperi pe Mia într-un halat de baie, întinsă pe canapea, cu o 
cutie de Kleenex în mâini şi un prosop ud pe ochi. 

— 'Ţi-e rău? 

— O migrenă oftalmică, simt că o să-mi explodeze capul, 
răspunse Mia. 

— Vrei să chem un doctor? 

— N-are rost, mi s-a mai întâmplat, durează în general vreo 
zece ore şi apoi trece. 

— Când te-a luat? 

— Cam după prânz. 

Daisy se uita când la ceas, când la prietena ei. _ 

— Bine, nu poţi să lucrezi în halul în care eşti. In seara asta, 
dă-l încolo de restaurant, o să mă ajuţi mâine. 

— Da’ de unde, protestă Mia, îmi revin eu. 

Şi, cum rosti vorbele acestea, se apucă cu mâinile de cap şi 
scoase un geamăt uşor. 

— Cu mutra asta? O să-mi pui clienţii pe fugă! Du-te şi te 
întinde la tine-n cameră. 

— Nu, o să vin, supralicita Mia tot culcată, cu braţul 
atârnându-i de-a lungul canapelei, nu pot să te las de izbelişte. 

— Robert o să se descurce în bucătărie în timp ce eu am să 
servesc clienţii, doar nu-i prima oară. Du-te şi te odihneşte, e 
un ordin. 

Mia înhaţă cutia de Kleenex şi plecă bâjbâind, cu prosopul 
pe ochi, spre camera ei. 

leşi din cameră de îndată ce Daisy părăsi apartamentul, îşi 
lipi urechea de uşa de la intrare ca să audă cum zgomotele 


paşilor se sting în casa scărilor. Se năpusti apoi pe balcon şi o 
urmări cu privirea până când dispăru la colţul străzii. 

Se grăbi spre baie, îşi spălă faţa cu apă rece ca s-o curețe 
de talcul pe care şi-l aplicase şi făcu acelaşi lucru cu linia 
creionată pe pleoapa inferioară. Dacă exista vreun lucru util pe 
care îl învățase în meseria ei era faptul că se folosea de 
machiaj ca să-şi susţină jocul. Pe când căuta un impermeabil în 
dressing-ul lui Daisy, se miră că n-o încearcă nicio remuşcare. 
Ba chiar se simţea veselă şi trecuse prea mult timp de când nu 
mai trăise aşa ceva ca să nu profite pe deplin. 

Alese o pereche de bascheţi şi, dintr-odată, se întrebă care 
erau motivele unui asemenea stil vestimentar pentru o seară la 
Operă. În Anglia, oamenii mergeau la Operă mai degrabă prea 
îmbrăcaţi decât nu îndeajuns. 

Se privi îndelung în oglindă, i se păru că are ceva din 
Audrey Hepburn care nu-i displăcea deloc, şovăi dacă să 
adauge şi ochelarii de soare la panoplie, îi aruncă în geantă şi 
plecă. 

Intredeschise uşa de la intrarea în imobil, se asigură că 
drumul era liber şi merse cu un pas grăbit spre taxiul parcat pe 
trotuarul de vizavi. 


x 


Paul o aştepta pe cea de-a cincea treaptă a palatului 
Garnier. 

— Parc-ai fi inspectorul Clouzot?, spuse el întâmpinând-o pe 
Mia care se îndrepta spre el. 

— Un adevărat gentleman! Mi-ai zis să port un impermeabil 
şi pantofi fără toc. 

Paul o examină. 

— Eşti încântătoare, vino după mine. 

Se alăturară publicului care intra în Operă. După ce 
traversară mai multe vestibule unul după celălalt, Mia se opri 
cu o privire admirativă în faţa marii scări. Insistă să se apropie 
de bazinul Pythiei. 

— Ce frumoasă e! exclamă ea. 

— Fermecătoare, dar acuma hai să ne grăbim, o imploră 
Paul. 


8 Inspectorul Clouseau este un celebru personaj din filmul-cult Pantera roz (1963) de 
Blake Edwards. (N.t.) 


— Arăt ca o caraghioasă îmbrăcată aşa în mijlocul atâtor 
frumuseți, ar fi trebuit să-mi pun o rochie. 

— În niciun caz! Haide. 

— Nu înţeleg, trebuia să mă faci să vizitez locul acesta în 
afara programului... o să asistăm la reprezentaţie? 

— Ai să înţelegi mai târziu. 

Ajunşi la mezanin, o luară prin galeria orchestrei. 

— Ce se joacă în seara asta? se interesă Mia în timp ce se 
apropiau de intrarea în sală. 

— Habar n-am. Bună seara, spuse el trecând prin faţa a 
două statui. 

— Pe cine saluţi? şopti Mia. 

— Pe Bach şi pe Haydn, îi ascult când scriu, măcar atâta să 
fac, nu? 

— Pot să ştiu şi eu unde mergem? continuă Mia în timp ce 
Paul îşi vedea mai departe de drum. 

— Să ne aşezăm la locurile noastre. 

În chip de locuri, plasatoarea îi instală pe nişte strapontine. 
Paul i-l oferi pe primul Miei şi se aşeză pe cel din spatele ei. 

Şezutul era tare, nu se vedea decât partea dreaptă a scenei. 
Ce deosebire faţă de serile de avanpremieră când Mia şedea pe 
cel mai bun rând! 

Și totuşi, nu părea zgărcit, gândi ea şi cortina se ridică. 

Paul lăsă să treacă primele zece minute. Mia se fâţâia pe 
fotoliul ei, în căutarea unei iluzii de confort. El o bătu uşor pe 
umăr. 

— Îmi pare rău dacă mă mişc întruna, dar mă doare fundul, 
şopti ea. 

Paul se ţinu să nu râdă şi se aplecă spre urechea ei. 

— O să-i prezinţi sincerele mele scuze posteriorului 
dumitale, ia-te după mine, am plecat. 

Merse îndoit de spate până la ieşirea de urgenţă aflată chiar 
în faţa lor. Mia se uită la el încremenită. 

Sau e nebun de-a binelea... 

— Hai odată! murmură Paul, tot aplecat în faţa uşii. 

Mia se supuse, aplecându-se şi ea ca să i se alăture lui Paul. 

Împinse încetişor uşa şi o trase într-un culoar. 

— O să stăm multă vreme să ne jucăm de-a piticii? întrebă 
Mia. 

— Joacă-te de-a ce vrei, dar în tăcere. 


Paul o luă pe coridor, apucând-o pe Mia de mână. Şi cu cât 
pătrundeau mai adânc în labirintul acesta, cu atât mai multe 
întrebări îşi punea ea. 

La capătul unui alt hol, ajunseră la o scară în spirală. Paul o 
pofti pe Mia să urce prima, ca s-o prindă în cazul în care avea 
să se împiedice, totul în el sugerându-i să evite s-o facă. 

— Unde suntem? şuieră Mia care începea să se prindă-n joc. 

— O s-o luăm pe pasarela aceasta din faţa noastră. Te rog 
eu frumos, în linişte, o să trecem pe deasupra scenei. De data 
aceasta, eu deschid calea. 

Paul îşi făcu cruce şi, cum Mia se mira de aşa lucru, îi 
mărturisi la ureche că suferea de vertij. 

Când Paul ajunse în partea cealaltă, se întoarse şi o văzu, 
oprita în mijlocul pasarelei, cu ochii ţintă la sală. Avu impresia 
că-i zăreşte chipul de copil; până şi impermeabilul îi părea prea 
mare. Nu mai era femeia cu care se întâlnise pe treptele 
palatului Garnier, ci o fetiţă suspendată, fermecată de un 
spectacol feeric. 

Aşteptă câteva clipe şi îşi asumă riscul de a tuşi uşor ca să-i 
atragă atenţia. 

Mia îi zâmbi larg şi i se alătură. 

— Era incredibil, şopti ea. 

— Ştiu şi încă n-ai văzut nimic. 

O luă iarăşi de mână şi o conduse spre o uşă care dădea 
spre o altă scară. 

— O să mergem să vedem lacul? 

— Sunteţi totuşi cam ciudaţi în Anglia. Crezi că au pus lacul 
la ultimul etaj? 

— Am fi putut foarte bine să coborâm scările acestea! 

— Ei bine, nu, o să le urcăm. Lacul nu există, nu este decât 
un rezervor de apă într-un cuvelaj de beton, altfel mi-as fi luat 
labele și tubul de înot. 

— Şi-atunci, pentru ce era impermeabilul? întrebă Mia, 
agasată. 

— Ai să vezi! 

Pe când urcau pe o scară veche din lemn, auziră un huruit 
înfiorător. Mia se opri, înţepenită de groază. 

— Sunt mecanismele decorului, nu-ţi face griji, o linişti Paul. 

Ajunseseră la ultimul palier, când Paul apăsă pe bara care 
slujea la deschiderea unei uşi din fier şi o pofti pe Mia să 
treacă dincolo. 


Ea înaintă pe zincul acoperişurilor Operei Garnier, 
descoperind o privelişte magistrală a Parisului. 

Înjură în engleză şi se întoarse spre Paul. 

— Poţi să te duci, nu-i niciun pericol, o asigură el. 

— Dumneata nu vii? 

— Ba da, ba da, vin acuma. 

— De ce m-ai adus până aici dacă suferi de vertij? 

— Pentru că dumneata n-ai problema asta. Panorama de- 
aici e unică în lume. Continuă, te-aştept aici. Umple-ţi ochii, cei 
care au avut norocul să descopere aşa Oraşul luminilor se 
numără pe degetele unei mâini, să zicem ale câtorva mâini. 
Înaintează, nu pierde nimic din spectacol, într-o seară de iarnă, 
în faţa şemineului unui vechi conac englezesc, le vei spune 
strănepoţilor dumitale povestea unei alte seri când ai admirat 
Parisul de pe acoperişurile Operei. Vei fi aşa de bătrână, încât 
îmi vei fi uitat prenumele, dar îţi vei aminti că ai avut un 
prieten la Paris. 

Mia îl observă pe Paul care se crampona de mânerul uşii. 
Înaintă pe acoperişuri. Din locul unde se afla, distingea biserica 
Madeleine, Turnul Eiffel al cărui fascicul de lumină brăzda 
cerul, un cer la care Mia se uita cu ochii unei copile care 
numără stelele, convinsă că o să izbutească să le dea de capăt. 
Apoi, privirea i se îndreptă spre turnurile cartierului 
Beaugrenelle. Câţi oameni cinau, râdeau sau plângeau în 
spatele acelor ferestre un pic mai mari decât stelele care 
sclipeau pe firmament? Întorcându-se, zări biserica Sacré- 
Coeur cocoţată pe dealul Montmartre şi se gândi la Daisy. 
Parisul întreg i se oferea, iar ea nu văzuse niciodată ceva mai 
frumos. 

— Nu poţi să pierzi aşa ceva. 

— Chiar nu sunt în stare. 

Mia se întoarse spre el, îi scoase eşarfa şi i-o legă la ochi. 
Apoi, apucându-l de mână, îl călăuzi pe zinc. Paul înainta ca un 
echilibrist, dar se lăsa în voia ei. 


— E egoist din partea mea, zise ea redându-i vederea, dar 
cum aş putea eu oare să le povestesc această clipă micilor mei 
lorzi fără s-o fi împărtăşit cu prietenul meu parizian. 

Paul şi Mia se aşezară pe coama acoperişului şi admirară 
oraşul. 

Începu să plouă mărunt. Mia îşi scoase impermeabilul şi-l 
puse pe umerii amândurora. 


— Te gândeşti mereu la tot? 
— Mi se mai întâmplă. Şi-acum, mă duci înapoi? îi spuse el 
arătând spre eşarfă. 


* 


La baza scării, fură luaţi în primire de doi agenţi de pază 
care îi escortară până în biroul directorului unde îi aşteptau 
trei poliţişti. 

— Ştiu, v-am încălcat interdicţia, dar n-am făcut rău 
nimănui, îi spuse Paul directorului. 

— ÎI cunoaşteţi pe domnul acesta? întrebă agentul Moulard. 

— Nu, nu-l mai cunosc, îi puteţi lua pe sus. 

Agentul Moulard le făcu semn colegilor săi care scoaseră 
două perechi de cătuşe. 

— Poate că nu e necesar să împingeţi lucrurile aşa de 
departe, protestă Paul. 

— Ba eu cred că da, adăugă directorul, indivizii aceştia mi 
se par de-a dreptul incontrolabili. 

Mia îşi întinse încheieturile mâinilor spre poliţist, aruncă o 
privire spre ceas şi, văzând ce oră era, i se făcu frică. 


x 


Inspectorul de poliţie îi audie. Paul recunoscu faptele de 
care era învinuit, atribuindu-şi întreaga responsabilitate şi 
minimizându-le gravitatea. Se jură pe toţi sfinţii că n-o sa mai 
facă dacă îi lăsau să plece. Doar n-aveau să petreacă noaptea la 
secţie? 

Inspectorul oftă. 

— Sunteţi cetăţeni străini. Atâta vreme cât n-am să pot să 
vă contactez consulatele şi să vă verific identitățile, mi-e 
imposibil să va las să ieşiţi. 

— Am un permis de şedere, l-am uitat acasă, dar sunt 
rezident francez, se jură Paul. 

— Aşa susţineţi dumneavoastră. 

— Asociata mea o să mă omoare, şopti Mia. 

— Cineva vă ameninţă, domnişoară? chestionă inspectorul. 

— Nu, era un fel de-a spune. 

— Atunci, supravegheaţi-vă vocabularul, suntem într-un 
comisariat. 


— Dar de ce să te omoare? întrebă Paul aplecându-se spre 
Mia. 

— Ce-am zis eu? reluă inspectorul. 

— Bine, gata, doar nu suntem la şcoală! Aparent, situaţia 
aceasta o împinge pe prietena mea într-o încurcătură 
profesională inextricabilă, aţi putea să daţi dovadă de puţină 
înţelegere. 

— Trebuia să vă gândiţi la toate acestea înainte de a săvârşi 
o efracţie într-o clădire publică. 

— A, dar noi n-am săvârşit nicio efracţie, toate uşile erau 
deschise, inclusiv acelea care dădeau pe acoperiş. 

— Pentru că, după mintea dumneavoastră, plimbatul pe 
acoperişul Operei nu-i o efracţie? Vi s-ar părea normal să vin să 
fac la fel în ţara dumneavoastră? 

— Dacă aşa vă dă inima ghes, inspectore, pe mine nu mă 
deranjează absolut deloc. Ba chiar pot să vă recomand două, 
trei locuri unde priveliştea e sublimă. 

— Bun, oftă polițistul, la celulă cu zevzecii ăştia doi şi 
băgaţi-mi-l pe păcălici primul. 

— Aşteptaţi! imploră Paul. Dacă un cetăţean francez ar veni 
să depună mărturie pentru identitatea mea, dacă v-ar aduce şi 
dovada, ne-aţi îngădui să plecăm? 

— Dacă vine până într-un ceas, pot să mă mai gândesc, 
după aceea mi se termină tura şi va trebui să aşteptaţi până 
mâine dimineaţă. 

— Pot să dau un telefon? 

Inspectorul răsuci aparatul pus pe biroul său şi-l împinse 
spre Paul. 


— Vorbeşti serios? 

— Păi da. 

— La ora asta? 

— În soiul acesta de împrejurări, nu ne alegem momentul. 

— Şi pot să ştiu de ce? 

— Ascultă-mă, Cristoneli, pentru că n-am timp. Fugi la 
birou, iei o copie după toate documentele mele şi vii la 
comisariatul din arondismentul IX în mai puţin de-o oră, altfel, 
îmi semnez următoarea carte cu Tchiung Chan Voo. 

— Cine e Tchiung Chan Voo? 


— N-am nici cea mai vagă idee, dar sigur e cineva pe care îl 
cheamă aşa la editorul meu coreean! urlă Paul. 

Cristoneli îi închise telefonul în nas. 

— O să vină? întrebă Mia cu o voce rugătoare. 

— Cu el, totul e posibil, răspunse Paul circumspect, punând 
la loc receptorul. 

— Bine, reluă inspectorul ridicându-se, dacă domnul la care 
urlaţi adineauri e destul de prost ca să vă facă un serviciu, o să 
dormiţi acasă la voi, în cazul contrar, avem şi noi nişte paturi. 
Franţa e o ţară civilizată. 

Paul şi Mia fură escortaţi spre celule. Din curtoazie, fură 
scutiţi de aceea în care se trezeau doi beţivani. 

Uşa se închise în urma lor. Mia se aşeză pe o bancă şi-şi luă 
capul în mâini. 

— N-o să mă ierte niciodată. 

— Doar n-am călcat o bătrânică. De ce să-ţi faci griji? N-are 
cum să afle că suntem aici. 

— Împărţim acelaşi apartament, când o să se întoarcă de la 
restaurant, o să vadă că nu-s acasă şi nici mâine dimineaţă n- 
am să fiu. 

— La vârsta dumitale ai dreptul să dormi şi-n altă parte, nu? 
Îţi e doar asociată sau...? 

— Sau ce? 

— Nu, nimic. 

— M-am prefăcut că am o migrenă ca să nu lucrez în seara 
asta, deşi ea avea nevoie de mine. 

— Recunosc că e urât. 

— Mulţumesc pentru faptul că învârteşti cuțitul în rană. 

Paul se aşeză lângă ea şi rămase tăcut. 

— O idee, dar nu-i decât o idee, declară el într-un sfârşit. 
Poate că nu merită să le povesteşti micilor lorzi tărăşenia cu 
interpelarea, cătuşele şi comisariatul. 

— Glumeşti, e fără nicio îndoială partea pe care o vor 
prefera din toată seara. Granny care şi-a petrecut noaptea la 
secţie! 

Auziră o cheie care se învârtea în broască. Uşa celulei se 
deschise şi un poliţist le ordonă să iasă. Îi conduse în biroul 
inspectorului, unde Cristoneli, după ce prezentase o copie a 
permisului de şedere al lui Paul, semna un cec ca să plătească 
amenda. 

— Perfect, zise inspectorul. Dumneavoastră puteţi pleca cu 
el. 


Întorcându-se, Cristoneli descoperi prezenţa Miei şi îl 
fulgeră pe Paul din priviri. 

— Cum adică, i se adresă el din nou scandalizat 
inspectorului, la preţul ăsta nu pot să-i iau pe amândoi? 

— Doamna nu are niciun document! 

— Doamna este nepoata mea! asigură Cristoneli, lucru pe 
care îl afirm pe onoarea mea. 

— Dumneavoastră sunteţi italian, iar nepoata e englezoaică? 
Ia te uită, ce mai internaţională! 

— Sunt naturalizat francez, domnule inspector! ripostă 
Cristoneli, şi, într-adevăr, în familia mea, suntem europeni de 
trei generaţii încoace, meteci sau avangardişti, după cât de 
deschis la minte sunteţi. 

— Căraţi-vă de-aici, iar pe dumneavoastră, domnişoară, 
vreau să vă revăd mâine după-masă cu paşaportul, e clar? 

Mia încuviinţă dând din cap. 


Æ 


leşiţi din comisariat, Mia îi mulțumi lui Cristoneli care o 
salută cu respect. 

— A fost o plăcere, domnişoară. E ciudat, dar am impresia 
că ne-am mai întâlnit, chipul dumneavoastră îmi e cunoscut. 

— Mă îndoiesc, răspunse Mia roşind. Poate cineva care îmi 
seamănă? 

— Probabil, şi totuşi, aş fi jurat... 

— Ce jalnic! şuieră Paul. 

— Dar ce-i cu dumneata? zise Cristoneli, uitându-se la el. 

— Aşa abordezi dumneata femeile, cu trucurile astea vechi 
şi răsuflate? „Sunt sigur că ne-am mai întâlnit undeva”, repetă 
el strâîmbându-se uşor. Lamentabil! 

— Ai minţile vraişte, dragule, eram întru totul sincer, sunt 
sigur că am mai văzut-o pe domnişoara. 

— Ei bine, nu ne pasă, ne grăbim, caleaşca domnişoarei se 
va transforma în curând în bostan, o să ne spunem 
salamalecuri în altă seară. 

— Şi-un mulţumesc! bombăni Cristoneli. 

— Se înţelege de la sine, mulţumesc mult şi, acum, la 
revedere. 

— Se înţelege de la sine şi că o să-ţi rețin amenda din 
avans... 


x 


— Arătaţi ca un cuplu bătrân, îi scăpă Miei, amuzată, când 
Cristoneli se urcă în coupe-ul lui. 

— Mai ales el e bătrân. Hai să ne grăbim. La ce oră se 
întoarce asociata dumitale de la restaurant? 

— În general, între unsprezece şi jumătate şi miezul nopții. 

— Ceea ce ne lasă în cel mai rău caz douăzeci de minute şi- 
n cel mai bun cincizeci! 

O trase pe Mia într-o cursă nebunească până la maşină. 

După ce-i deschise portiera şi-i ordonă să-şi pună centura, 
demară în trombă. 

— Unde locuieşti? 

— Strada Poulbot, Montmartre. 

lar Saab-ul traversă rapid Parisul. Paul intră pe culoarele 
autobuzelor, se strecură printre taxiuri, fu înjurat la greu de un 
motociclist pe care mai ca nu-l agăţase în piaţa Clichy, de nişte 
pietoni pentru că trecuse pe o culoare portocalie cu nuanţe 
clare de roşu pe strada Caulaincourt şi o coti pe strada Joseph- 
de-Maistre scrâşnind din pneuri. 

— Am avut destule bătăi de cap cu poliţia în seara asta, ar 
trebui să ridici piciorul de pe acceleraţie, sugeră Mia. 

— Şi dacă ajungem după ce se întoarce asociata dumitale? 

— OK... dă-i bice! 

Maşina goni pe strada Lepic. Pe strada Norvins, Mia se făcu 
mică pe scaunul ei. 

— Aici e restaurantul? 

— Numai ce-am trecut prin faţa lui, şopti ea. 

Ultima curbă pe strada Poulbot. Mia arătă cu degetul spre o 
clădire. Paul frână brusc. 

— Grăbeşte-te, zise el, o să ne zicem la revedere altă dată. 

Se uitară unul la celălalt şi Mia se năpusti spre uşa 
imobilului. Paul aşteptă ca ea să intre, aştepta chiar un pic mai 
mult, cercetă din privire faţada clădirii şi zâmbi văzând cum 
ferestrele de la ultimul etaj se aprind scurt înainte de a se 
stinge la loc. Se pregătea să demareze când zări o femeie 
urcând strada şi intrând în bloc. Claxonă de trei ori şi plecă. 


* 


Daisy intră în apartament, frântă de oboseală, salonul era 
cufundat în întuneric. Aprinse lumina şi se prăbuşi direct pe 


canapea. Privirea i se îndreptă spre măsuţă, apoi spre o carte. 
O apucă şi examină din nou fotografia autorului. 

Se duse să bată uşor la uşa camerei Miei şi o întredeschise. 

Mia se prefăcu că se trezeşte. 

— Cum te simţi? 

— Mai bine, mâine o să fiu în formă. 

— Nici nu ştii ce bine-mi pare. 

— N-a fost prea greu la restaurant în seara asta? 

— În ciuda ploii, a fost multă lume. 

— A plouat mult? 

— Aşa se pare. A plouat cumva şi în apartament? 

— Nu, ce idee, dar de ce? 

— Aşa. 

Daisy închise uşa fără niciun alt comentariu. 


Æ 


Paul îşi parcă maşina şi urcă în apartament. Se aşeză la 
birou ca să se apuce de un nou capitol în care cântăreaţa lui 
mută se aventura pe acoperişurile Operei, când ecranul 
telefonului său mobil se aprinse. 


Micii mei lorzi mi se alătură ca să îţi 
spunem că viitoarea lor bunică a 
petrecut o seară minunată. 
Te-ai întors la timp? 
Dacă mai întârziam două minute, 
era vai de capul meu. 
Am claxonat ca să te atenţionez. 
Am auzit. 
Colega de apartament nu a bănuit nimic? 
Cred că mi-a văzut impermeabilul 
care ieşea de sub plapumă. 
Dormi în impermeabil? 
N-am avut timp să-l scot. 
Îmi pare sincer rău pentru comisariat... 
Facem amenda pe din două? 
Insist. 
Nu, eşti invitata mea. 
Mergem să vizităm catacombele 
săptămâna viitoare? 
Se pune sau nu? 


Nu se pune. 
Nu văd de ce. 
De-aia așa! 
Într-adevăr, e un motiv 
foarte bun. 
Aşadar, eşti de acord? 
N-ai prefera o expoziţie la Grand 
Palais, e cu mai puţini morţi. 


Ce expoziţie? 
Stai să mă ă uit. 
Stau. 
Tudorii. 
Mi s-a luat de Tudori... 
Muzeul Orsay? 
Grădina Luxembourg? 
De acord. 
Lucrezi? 
Încerc. 
Te las atunci. 
Poimâine, la trei după-masă? 
La intrare, pe strada Guynemer. 


Ecranul se stinse şi Paul se întoarse la romanul său. 
Cântăreaţa înainta pe acoperiş, când ecranul se aprinse din 
nou. 


Mor de foame. 
Şi eu. 
Dar eu nu pot să ies de la 
mine din cameră. 
Scoate-ţi impermeabilul şi încearcă să 
te furişezi până la frigider 
Bună idee... Acum, te las 
pe bune să lucrezi. 
Mulţumesc. 


Paul îşi puse telefonul pe birou. Privirea îi părăsea întruna 
ecranul ca să se întoarcă spre mobil. Dezamăgit, îl băgă într-un 
sertar pe care îl lăsă totuşi deschis. 


* 


Mia se dezbrăcă în linişte, îşi puse un halat de baie şi 
întredeschise uşa de la cameră. Întinsă pe canapeaua din salon, 
Daisy citea romanul lui Paul. Mia se duse la loc în pat şi-şi 
petrecu ceasul următor ascultând cum îi chiorăie maţele. 


11 


Se simţea vinovat că nu scrisese îndeajuns în ultimele zile. 
Iar seara nu schimbase lucrurile-n bine. Voia să mai lucreze la 
primele capitole, să-i placă lui Kyong, chiar dacă încă nu-i 
răspunsese, fapt la care se gândea mult. 

Trase perdelele ca să cufunde încăperea în întuneric, îşi 
aprinse lampa de pe birou şi se aşeză în spatele ecranului. 


Ziua fu prolifică, zece pagini, cinci cafele, doi litri de apă şi 
trei pachete de chipsuri în şapte ore. 

Acum îi era foame, o foame de lup, aşa că se gândi că venise 
timpul să o dea încolo de muncă şi să se ducă la cafeneaua de 
la parterul blocului. Nu era cea mai bună din tot 
arondismentul, dar măcar n-avea să mănânce singur. Când se 
aşeza la tejghea, proprietarul îi povestea mereu despre una, 
alta. El îi aducea la cunoştinţă noutăţile cartierului. Care vecin 
murise sau divorțase, care se mutase, care magazin se 
deschisese ori închisese, schimbările meteo, dar şi scandalurile 
politice, tot freamătul oraşului şi al vieţii îl ajungea prin glasul 
lui Mustaţă, căci astfel îi spunea Paul proprietarului cafenelei. 

Intors acasă, trase perdelele ca să vadă cum se lasă seara şi 
îşi aprinse iarăşi calculatorul. Intră în căsuţa e-mail, nu 
descoperi nicio veste de la Kyong, ci un alt mesaj. 


Dragă Paul, 

Sper că totul e OK. Sejurul nostru în sudul Franţei a fost 
magic, mă întreb şi-acum de ce am stat patru ani la Paris în loc 
să mă instalez în Provența. Când văd amabilitatea oamenilor, 
frumuseţea peisajelor, pieţele sub cerul liber şi vremea 
minunată... pe scurt, poate că ar trebui să te gândeşti la toate 
acestea. Fericirea se află adesea mai aproape de noi decât ne 
imaginăm. 

Ne-a fost foarte dor de tine. Suntem pentru câteva zile în 
Italia, unde numai ce-am ajuns. Portofino este unul dintre cele 
mai frumoase oraşe pe care le cunosc, toată Liguria este 
fermecătoare. 

Ne-am hotărât să ne ducem apoi la Roma şi de acolo o să ne 
întoarcem direct la San Francisco. 


O să te sun de cum ajungem acasă. Dă-ne veşti, ce mai e 
nou în viața ta? 

Lauren te sărută, eu, la fel. 

Arthur 


Mail-ul fusese trimis cu câteva minute mai devreme, Paul 
presupuse că Arthur încă nu se deconectase şi îi răspunse fără 
întârziere. 


Moşule dragă, 

Sunt încântat că sejurul se petrece cum nu se poate mai 
bine. Ar trebui să-l prelungiţi, mai ales că am dat, printr-o 
întâmplare dintre cele mai întâmplătoare, peste un site de 
imobiliare, cu închirieri pe termen scurt. Am vrut să-l testez, 
căci mi s-au spus numai lucruri nemaipomenit de bune despre 
el, iar apartamentul vostru a făcut furori. 

M-am ocupat de tot. Chiriaşii voştri, pe care i-am ales pe 
sprânceană, un cuplu fermecător cu cei patru copii ai lor cu 
tot, o să rămână acolo până la sfârşitul lunii. Chiria o să fie 
plătită direct în contul agenţiei, nu ai decât să te duci să iei 
cecul. lată un fapt care, sper eu, va contribui la finanțarea 
călătoriei voastre în Italia. 

Și acuma suntem chit! 

Altfel, nimic special în viaţa mea, din moment ce chestia 
asta te interesează, cu excepția faptului că scriu mult şi că data 
plecării la Seul se apropie cu paşi mari. 

Sărut-o pe Lauren din partea mea. 

Paul 


Pe ecran apăru imediat: 
Spune-mi că n-ai făcut una ca asta?!!! 


Savurându-şi răzbunarea, Paul şovăi dacă să-l mai lase pe 
Arthur să se perpelească, dar ştiind că acesta l-ar fi hărțuit, 
preferă să-i răspundă înainte de a se apuca din nou de treabă. 


Arthur, 

Dacă nu mi-ar fi fost teamă că finul meu o să petreacă mai 
mult timp decât se cuvine la naşă-sa, aş fi îndrăznit fără nicio 
şovăire, dar sunt prea bun, de-aici o să mi se tragă sfârşitul. 

Acestea fiind spuse, n-ai nimic de pierdut dacă aştepţi. 

Te sărut. 

Paul 


După care se lăsă cuprins de noaptea pe care o consacră, 
întreagă, scrisului unui nou capitol. 


x 


— Cum l-ai întâlnit? 

— Pe cine? 

— Pe el, răspunse Daisy împingând cartea pe bar. 

— Nu m-ai crede. 

— Când ai dat buzna la mine acasă cu bocceluţa ta, când 
mi-ai cerut să te găzduiesc, când ai bocit o noapte întreagă în 
brațele mele din pricina sorții pe care ţi-a rezervat-o David, 
dând toată vina pe el, te-am crezut sau nu? 

— Pe site-ul tău de întâlniri, mărturisi Mia lăsând ochii în 
jos. 

— Ştiam eu că i-am văzut faţa pe undeva, bombăni Daisy. Pe 
bune că ai un tupeu! 

— Nu e ce crezi, mă jur. 

— Te rog, nu te jura, e ceva sfânt. 

Daisy trecu prin faţa Miei şi se duse să pregătească sala de 
mese. 

— Lasă, zise Mia alăturându-i-se, e treaba mea, tu ai destule 
de făcut în bucătărie. 

— În restaurantul meu, o să fac mai ales ce vreau eu. 

— Mă dai afară? 

— Te-ai îndrăgostit? 

— Deloc, protestă Mia, cu vehemenţă, e doar un prieten. 

— Un prieten în ce fel? 

— Cineva cu care vorbesc, fără nici cea mai mică 
ambiguitate. 

— În mintea lui sau în mintea ta? 

— A amândurora, aşa ne-am înţeles de la prima cină. 

— Să-nţeleg că aţi mâncat împreună? Când? În seara când 
dormeai cu impermeabilul pe tine pentru că aveai o migrenă 
oftalmică? 

— Nu, în seara aia eram la Operă. 

— Din ce în ce mai bine! 

— Când ţi-am povestit că am fost la cinema. 

— Suedezul! Şi-n tot timpul ăsta m-ai minţit? 

— Tu ai spus că e suedez. 

— Şi mobilul? 

— A fost adevărat, îl uitase. 


— Şi migrena ta? 

— Trecătoare... 

— Înţeleg! 

— Nu-i decât un prieten, Daisy, pe care, de altfel, aş putea 
să ţi-l prezint, sunt sigură că v-aţi plăcea unul pe celălalt. 

— Şi mai ce?! 

— Lucrează noaptea, ca şi tine, e un pic stângaci, dar foarte 
caraghios, ca şi tine, e american, stă la Paris şi e singur, ca şi 
tine. 

— Şi ţie nu-ţi place de el? 

— Aproape singur. 

— Ia uită tu de mine, haide, eu mi-am luat doza de planuri 
prăpădite cu falşi celibatari. Bun, pui mesele sau vopseşti 
tavanul? 

Mia nu se lăsă rugată şi luă un teanc de farfurii pe care le 
aşeză pe mese. Daisy se duse la ea în bucătărie şi se apucă de 
curăţat nişte legume. 

— Ar trebui măcar să-l întâlneşti, zise Mia. 

— Nu! 

— Dar de ce? 

— Pentru că treaba asta nu merge niciodată aşa, apoi 
pentru că este „aproape” singur şi mai ales pentru că îţi place 
mai mult decât crezi. 

Mia se întoarse spre Daisy, cu mâinile înfipte-n solduri. 

— Ştiu totuşi ce simt! 

— A, da? Şi de când? Străbaţi Parisul ca să-i dai înapoi 
telefonul, minţi ca o şcolăriţă, te duci la Operă... 

— Nu, nu la Operă, ci pe Operă! 

— Poftim? 

— N-am asistat la vreo reprezentaţie, m-a dus pe 
acoperişuri, ca să văd Parisul noaptea. 

— Ori eşti cu adevărat ingenuă, ori te minţi pe tine însăţi, 
dar, în ambele cazuri, păstrează-ţi scriitorul şi lasă-mă pe mine- 
n pace. 

Mia îşi încruntă sprâncenele şi rămase pe gânduri. 

— La treabă, clienţii nu mai întârzie mult! strigă Daisy. 


* 
La ora 2 noaptea, Paul încă se mai poticnea în ultimul rând 


al paragrafului. Pentru seara asta, era de preferat să se 
oprească aici. Îşi mai consultă o dată căsuţa de e-mail şi dădu 


în sfârşit peste un răspuns al lui Kyong pe care îl scoase la 
imprimantă. li plăcea să-i descopere cuvintele puse pe hârtie, 
aşa îi părea mai puţin virtuală. 

Apucă foaia din cutia imprimantei şi aşteptă să fie în 
aşternuturi ca s-o citească. 

Câteva minute mai târziu, stinse lumina şi strânse perna în 
braţe. 


* 


La ora 3 dimineaţa, Mia fu trezită de vibraţiile telefonului. Îl 
apucă de pe noptieră. Prenumele lui David clipea pe ecran. 

Inima începu să-i bată nebuneşte. Puse telefonul la locul lui, 
se întinse şi strânse perna în braţe. 


12 


Mia ajunse cu întârziere în faţa porţilor grădinii 
Luxembourg. Îl căută pe Paul şi-şi luă telefonul ca să-i trimită 
un mesaj. 


Unde eşti? 
Pe o bancă. 
Care bancă? 
Mi-am pus un impermeabil galben 
ca să mă recunoşti. 
Pe bune? 
Nu. 


Când o văzu sosind, Paul se ridică şi îi făcu semn cu mâna. 

— Ia te uită, astăzi dumneata ţi-ai pus un impermeabil, zise 
ea, deşi nu plouă. 

— Rămâne de văzut, răspunse el pornind la pas, cu mâinile 
la spate. 

Mia îl urmă. 

— Toată noaptea a fost numai din pagini albe? 

— Nu, am terminat chiar şi un capitol, o să-ncep un altul 
diseară. 

— Vrei să facem o partidă? îi propuse ea arătând spre 
jucătorii de petancă. 

— Ştii să joci? 

— N-are cum să fie foarte complicat. 

— Ba da, e foarte complicat, totul e complicat în viaţă. 

— Eşti prost dispus? 

— Dacă am să câştig, îmi pregăteşti cina! 

— Şi dacă pierzi? 

— Ar fi necinstit să te las să speri... am devenit profesionist 
la jocul acesta idiot. 

— O să-mi încerc totuşi norocul, replică Mia înaintând spre 
pista de joc. 

li întrebă pe cei doi jucători care stăteau de vorbă pe nişte 
scaune dacă ar accepta să le împrumute materialul şi, în faţa 
reticenţei lor, se aplecă spre cel mai în vârstă ca să-i şoptească 
la ureche câteva cuvinte. Bărbatul începu să zâmbească şi îi 
arătă terenul unde zăceau bilele şi ţinta, purceluşul. 


— Îi dăm drumul? îi zise ea lui Paul. 

Paul începu prima tură şi aruncă purceluşul. Aşteptă să se 
imobilizeze, se aplecă legănându-şi braţul şi trase. Bila descrise 
în aer un arc de cerc înainte de a se rostogoli pe teren şi de a 
se opri lângă ţintă. 

— Mai aproape de-atât nici că se poate, fluieră el. E rândul 
dumitale. 

Mia se pregăti sub privirea amuzată a celor doi bătrânei 
care păreau interesaţi de partidă. Bila i se ridică mai puţin 
decât a lui Paul şi se opri la câţiva centimetri în spatele ei. 

— Nu-i rău, dar nu-i de-ajuns, se bucură Paul. 

Imprimă celei de-a doua aruncări o uşoară mişcare de 
rotaţie din încheietura mâinii. Bila le ocoli uşurel pe celelalte 
două care se aflau deja pe pista şi se lipi de ţintă. 

— Şi uite-aşa, exultă Paul, triumfător. 

Mia se poziţionă, miji ochii şi tinti. Cele două bile ale lui 
Paul fură propulsate departe, pe când cele ale Miei păreau că 
înconjoară purceluşul. 

— O, ce i-a mai tras-o! strigă unul dintre bătrânei, iar 
celălalt izbucnea în râs. 

— Şi uite-aşa, declară Mia. 

Paul o privi, aiurit, şi se îndepărtă. 

Mia îi salută pe cei doi bărbaţi care o aplaudau şi alergă 
spre Paul. 

— Nu-i frumos să nu ştii să pierzi! zise ea prinzându-l din 
urmă. 

— Pentru că vrei să mă faci să cred că era prima oară când 
jucai? 

— Toate verile mele în Provența’... nu le asculţi niciodată pe 
femei când îţi vorbesc. N 

— Ba da, te ascultam, protestă Paul. In seara aia, cu riscul 
de a-ți aminti circumstanțele întâlnirii noastre, nu eram chiar 
în toate mintile. 

— Ce-i cu dumneata? 

Paul scoase o foaie de hârtie şi i-o întinse. 

— L-am primit ieri seară, mormăi el. 

Mia se opri ca să citească. 


Dragă Paul, 
Sunt fericită că vii la Seul, chiar dacă nu vom avea vreme să 
ne bucurăm unul de celălalt așa cum mi-aş fi dorit. Târgul de 


? Petanca este un joc extrem de popular în sudul Franţei. (N.t.) 


carte îmi impune o serie de obligații profesionale de la care nu 
mă pot sustrage. Vei fi surprins în mod agreabil de primirea pe 
care ti-o vor rezerva cititorii tăi și mult mai solicitat decât 
mine. Eşti celebru aici, oamenii te aşteaptă cu nerăbdare. 
Pregăteşte-te să munceşti mult. La rândul meu, mă voi elibera 
cât îmi va fi cu putinţă şi te voi duce să vizitezi oraşul... dacă 
editorul tău ne acordă acest timp. 

Mi-ar fi plăcut să te primesc la mine acasă, dar este 
imposibil. Familia mea locuieşte în acelaşi bloc cu mine și tatăl 
meu este foarte sever. Un bărbat care să doarmă la fiica lui ar 
fi o încălcare a regulilor de bun-simţ pe care nu ar tolera-o. Iţi 
bănuiesc dezamăgirea şi o împărtăşesc, dar trebuie să înţelegi 
că moravurile și cutumele de-aici nu sunt aceleaşi ca la Paris. 

Mă bucur să te văd în curând. 

Să ai o călătorie plăcută. 

Traducătoarea ta preferată. 

Kyong 


— E cam rece, fu de acord Mia înapoindu-i foaia de hârtie. 

— De gheaţă, da! 

— Nu trebuie să exagerezi în niciun fel şi să ştii să citeşti 
printre rânduri. Văd multă pudoare în mesajul ei. 

— Când vine la Paris, nu pudoarea o caracterizează. 

— Dar acum ai să fii la ea acasă, nu-i acelaşi lucru. 

— Femeie fiind, dumneata trebuie să ştii mai bine decât 
mine să citeşti printre rânduri. Mă iubeşte sau nu mă iubeşte? 

— Sunt sigură că te iubeşte. 

— De ce n-o scrie, e un lucru aşa de greu de mărturisit? 

— Când cineva e pudic, da. 

— Când iubeşti un bărbat, dumneata nu i-o spui? 

— Nu neapărat. 

— Ce anume te împiedică? 

— Frica, răspunse Mia. 

— Frica de ce? 

— Frica de a provoca frică. 

— Cât e de complicat totul! Şi-atunci, ce trebuie sa facă 
cineva, să spună ori să nu spună, atunci când e îndrăgostit. 

— Trebuie să aştepte un pic. 

— Să aştepte ce, să fie prea târziu? 

— Să nu fie prea devreme. 

— Şi de unde ştii când a venit momentul să dezvălui 
adevărul? 


— Când te simţi în siguranţă, presupun. 

— Te-ai simţit vreodată în siguranţă? 

— Da, mi s-a întâmplat. 

— Şi i-ai spus că îl iubeşti. 

— Şi asta. 

— Iar el ţi-a spus că te iubeşte? 

— Da. 

Chipul Miei se întunecă, lucru de care Paul îşi dădu seama. 

— Numai ce te-ai despărţit, iar eu m-apuc să-ţi redeştept 
necazul cu bocancii mei cu tot, sunt cam egoist. 

— Nu, mai degrabă înduioşător. Dacă toţi bărbaţii ar avea 
curajul de a arăta că şi ei ştiu să fie fragili, faptul acesta ar 
schimba aşa de multe lucruri. 

— Crezi că trebuie să-i răspund? 

— Cred c-ai s-o revezi în curând şi, când ai să fii cu ea, o să 
se lase cucerită de farmecul dumitale. 

— Îţi baţi joc de mine, nu-i aşa? Ştiu, sunt ridicol. 

— Dar deloc, eşti sincer, să nu cumva să te schimbi. 

— Ai poftă de-o gofră cu Nutella? 

— De ce nu, oftă Mia. 

Paul o trase spre chioşc. Cumpără două gofre şi i-o oferi pe 
prima Miei. 

— Dacă s-ar întoarce, zise el cu gura plină, dacă ţi-ar cere 
iertare, i-ai da o a doua şansă? 

— Habar n-am. 

— Nu te-a mai sunat de când... 

— Nu, îl întrerupse Mia. 

— Bun, într-acolo e bazinul unde ţâncii se joacă de-a 
navigatul cu corăbioarele lor cu tot, dar noi n-avem copii, într- 
aici sunt plimbările pe măgari... nu te tentează? 

— Nu prea, nu. _ 

— Perfect, văd şi-aşa destul de mulţi măgari. În direcţia 
asta, terenurile de tenis, dar noi nu jucăm tenis, cred că n-am 
uitat nimic! Hai de-aici, mi s-a luat de grădina asta şi de 
cuplurile astea care se pupă întruna. 

Mia îl urmă pe Paul spre ieşirea în strada Vaugirard. 
Coborâră pe strada Bonaparte, ocoliră piaţa Saint-Sulpice unde 
se ţinea un târg de vechituri. 

Îi străbătură aleile şi se opriră în faţa unui stand. 

— E drăguţ, reluă Mia, uitându-se la un ceas vechi. 

— Da, dar sunt prea superstiţios ca să port un obiect care i- 
a aparţinut cuiva. Sau ar trebui să ştiu dacă persoana 


respectivă a fost fericită. Nu-ţi râde de mine, dar cred în 
memoria obiectelor. Ele emit unde bune sau rele. 

— Serios? 

— În urmă cu câţiva ani, am cumpărat la un târg de 
vechituri aidoma acestuia un prespapier din cristal. Vânzătorul 
m-a asigurat că data din veacul al XIX-lea. Nu l-am crezut nicio 
clipă, dar înăuntru era gravat un chip de femeie care mi se 
părea drăguţ. Din ziua în care l-am cumpărat n-am avut parte 
decât de căcaturi. 

— Ce fel de căcaturi? 

— Îţi stă bine când vorbeşti urât din când în când. 

— Cum adică? 

— Nu ştiu, dar cu accentul dumitale, ai un ceva anume sexy. 
Unde rămăsesem? 

— La căcaturile dumitale. 

— Zău că-ţi stă bine! Totul a început cu o ţeavă spartă, a 
doua zi mi s-a stricat calculatorul, a treia zi mi-au ridicat 
maşina, în weekend am avut o gripă ţeapănă, luni, vecinul de 
sub mine a făcut infarct şi apoi, de cum puneam vreo cană pe 
birou lângă prespapier, o şi răsturnam. Într-o zi, s-a spart până 
şi toarta, mai că nu m-am fript pe picioare. De altfel, atunci am 
şi început să-i suspectez puterile malefice. Eu care îţi vorbeam 
despre sindromul paginii albe, apoi a fost alb, alb şi nimic 
altceva decât alb, de parcă scriam pe coastele muntelui 
Kilimanjaro. M-am împiedicat şi în covor, mi-am rupt nasul 
când am căzut cu faţa în jos, atunci să mă fi văzut, cu sângele 
curgându-mi gârlă, cu capul pe spate, urlând la mine-n 
apartament. După aceea am leşinat. Din fericire, unul dintre 
colegii mei scriitori e clarvăzător. O dată la două săptămâni, 
iau cina cu câţiva confraţi într-un bistrou, ne mai spunem unii 
altora ce scriem. De altfel, n-am să mă mai duc, întâlnirile 
astea sunt sinistre. Descoperindu-mă cu pansamentul pe nas, s- 
a temut pentru soarta mea, i-am povestit ce mi se tot întâmpla 
de când cumpărasem prespapierul cu pricina. A închis ochii şi 
m-a întrebat dacă în sticlă era incrustat un chip. 

— Nu pomeniseşi de el? 

— Poate, nu-mi mai amintesc. Pe scurt, mi-a sugerat să scap 
de prespapier cât mai repede cu putinţă, dar cu grijă să nu 
cumva să-l sparg, ca să nu eliberez puterile malefice, lucru de 
la sine înţeles, desigur. 

— L-ai aruncat la gunoi? întrebă Mia strângând din buze. 


— Mai mult de-atât. L-am înfăşurat într-o cârpă groasă şi l- 
am legat bine. Mi-am recuperat maşina, am mers până la podul 
Alina şi bâldâbăc, în Sena. 

Mia nu se mai putu abţine multă vreme şi izbucni în râs. 

— Să nu te schimbi, zise ea, cu ochii împăienjeniţi. Te ador. 

Paul o privi, interzis, şi o pomi iar la pas. 

— La dumneata, să-ţi baţi joc de mine e o manie. 

— Îţi jur că nu... Şi necazurile au încetat după ce-ai înecat 
prespapierul? 

— Ei bine, da, imaginează-ţi. Totul a reintrat în normal. 

Mia râse în hohote şi se agăţă de braţul lui când Paul iuți 
pasul. 

Trecură prin faţa unei librării specializate în manuscrise 
vechi. Într-o vitrină tronau o scrisoare a lui Victor Hugo şi un 
poem de Rimbaud mâzgălit pe o foaie dintr-un caiet. 

Mia le privi, emoţionată. 

— Un poem sau o scrisoare frumoasă n-au cum să poarte 
ghinion, nu-i aşa? 

— Nu, nu cred, reluă Paul. 

Ea împinse uşa magazinului. 

— E aşa de frumos să ţii în mâini o scrisoare a unui scriitor 
ilustru, e ca şi cum ai intra în intimitatea lui, i-ai deveni 
confident. Peste un secol, oameni ca noi se vor minuna 
descoperindu-le pe acelea pe care le adresai traducătoarei 
dumitale. Ea îţi va fi devenit soţie, iar scrisorile acestea vor fi 
marcat începutul unei preţioase corespondente. 

— Nu sunt un scriitor ilustru, nu voi fi niciodată. 

— Nu sunt de părerea dumitale. 

— Ai citit vreunul din romanele mele? 

— Două. lar scrisorile mamei din primul m-au făcut să 
plâng. 

— E-adevărat? 

— Nu pot să scuip aici, ar fi ceva foarte urât, va trebui să 
mă crezi pe cuvânt. 

— Îmi pare rău că te-am făcut să plângi. 

— Nu arăţi de parcă ţi-ar părea rău, e prima oară când te 
văd zâmbind astăzi. 

— Mărturisesc că sunt mulţumit, nu pentru că ai plâns... ba 
da, un pic, totuşi. Ca să sărbătorim toate acestea, te duc să 
mâncăm o prăjitură la Ladurée la doi paşi de-aici şi, dacă n-ai 
gustat niciodată din pricomigdalele lor, încă n-ai cunoscut 


voluptatea absolută, în sfârşit, poate că dumneata da, din 
moment ce eşti bucătăreasă-şefă. 

— De acord, dar apoi va trebui să mă întorc la restaurant, 
bucatele mele n-ar putea fi voluptuoase dacă eu nu-s la 
cratiţele mele. 

Se aşezară la o masă într-un colţ şi comandară o ciocolată 
caldă pentru Mia, o cafea pentru Paul şi un asortiment de 
pricomigdale. Pregătindu-le platoul, chelneriţa nu-i scăpa din 
ochi; Paul şi Mia o surprinseră şoptindu-i ceva colegei sale în 
timp ce-i privea. 

La naiba, m-a recunoscut. Unde sunt toaletele? Nu, nu 
toaletele, chelnerița o să-i vorbească în lipsa mea. Dacă 
povesteşte cuiva, oricui, că m-a văzut aici în compania unui 
bărbat, Creston mă omoară. Să-i spun că mă confundă cu 
altcineva şi să fiu convingătoare e singurul lucru care-mi 
rămâne de făcut. 

Chelneriţa se întoarse câteva clipe mai târziu şi, aranjând 
cănile, întrebă cu o voce timidă: 

— Scuzaţi-mă, dar e incredibil cât de mult semănaţi cu... 

— Nu semăn cu nimeni, replică Paul pe un ton autoritar, nu 
sunt nimeni! 

Foarte jenată, tânăra femeie se îndepărtă după ce-şi ceru 
iertare. 

Mia, al cărei chip se înroşise, îşi puse ochelarii de soare şi 
se întoarse spre Paul. 

— Îmi pare rău, se scuză el, mi se mai întâmplă din când în 
când. 

— Înţeleg, răspunse Mia a cărei inimă bătea cu o sută la 
oră. Nu eşti celebru doar la Seul. 

— Poate un pic în cartierul ăsta, dar nu mai departe. Crede- 
mă, pot să petrec două ore într-un Fnac! fără ca vreun librar 
să mă recunoască şi, de altfel, e mai bine aşa. E o cititoare, n- 
ar fi trebuit să reacţionez astfel, sunt timid, ţi-am mai spus-o, 
nu? 

— Ego-ul dumitale tocmai mi-a salvat viaţa! Nu-i nicio 
problemă. Data viitoare, adu-i una dintre cărţile dumitale cu 
dedicație, cu siguranţă o să-i facă plăcere. 

— E o idee excelentă. 

— Că veni vorba, ce mai face cântăreaţa dumitale de operă? 


10 Cunoscută reţea de librării din Franţa. (N.f.) 


— Criticul a urmărit-o până la ea acasă. A abordat-o, fără 
să-i dezvăluie bănuielile sale. Se prezintă drept scriitor, 
pretinde că seamănă cu personajul romanului său. Cred că 
începe să aibă nişte sentimente care îl tulbură. 

— lar ea? 

— Habar n-am, e prea devreme ca s-o spun. Ea nu-i 
mărturiseşte că i-a remarcat de multă vreme prezenţa, îi e 
teamă şi, în acelaşi timp, se simte mai puţin singură. 

— Ce-o să hotărască? 

— Să fugă, cred, ca să-şi păstreze taina. Nu poate să fie 
sinceră cu el şi să-l mintă în privinţa adevăratei sale identități. 
Mă bătea gândul să-l aduc în scenă pe fostul ei impresar. 
Dumneata ce părere ai? 

— Nu ştiu, ar trebui să citesc înainte de a-ţi spune ce şi 
cum. 

— 'Ţi-ar plăcea să descoperi primele capitole? 

— Dacă vrei dumneata, aş fi foarte fericită. 

— N-am dat niciodată la citit niciunul dintre manuscrisele 
mele înainte să fie gata, cu excepţia lui Kyong. Dar părerea 
dumitale ar putea să conteze mult. 

— Perfect, când te vei simţi pregătit, voi fi prima dumitale 
cititoare şi-ţi promit să-ţi spun ce cred. 

— În ceea ce mă priveşte, mi-ar plăcea să vin într-o seară să 
gust din mâncărurile dumitale. 

— Nu, nu vreau. Un bucătar-şef nu-i niciodată foarte 
simpatic la orele de vârf. Multă agitaţie, sudoare... nu te 
supăra pe mine, dar chiar nu vreau. 

— Înţeleg, zise Paul. 


Se despărţiră în faţa staţiei de metrou Saint-Germain-des- 
Pres. Paul trecu prin faţa clădirii editorului său şi i se păru că-l 
zăreşte la fereastra biroului. Îşi văzu mai departe de drum şi se 
întoarse acasă. 

Îşi consacră seara manuscrisului său, încercând să 
imagineze ce-avea să se întâmple cu fosta cântăreaţă. Cu cât 
înainta în poveste, cu atât căpăta mai mult înfăţişarea Miei, 
felul ei de a merge, de a răspunde la o întrebare printr-o altă 
întrebare, zâmbetul ei fragil când se simţea emoţionată, 
hohotele de râs, privirile absente, eleganța ei discretă. Se băgă 
în pat când se lumina de ziuă. 


* 


Paul fu trezit de un apel de la editorul său după orele 
prânzului. Cristoneli îl aştepta la birou. Pe drum, se opri să-şi 
cumpere un croissant, îl mâncă la volanul Saab-ulm şi ajunse 
cu numai o jumătate de ceas întârziere. 

Cristoneli îl primi cu braţele deschise, iar Paul se temu de o 
lovitură sub centură. 

— Am două veşti bune, exclamă editorul, de-a dreptul 
grozăvitoare. 

— Incepe cu cea rea! 

Cristoneli se uită lung la el, mirat. 

— Am primit un mesaj de la coreeni, eşti invitat la jurnalul 
de seară care va fi urmat de o mare emisiune literară. 

— Şi cea bună? 

— Dar tocmai ţi-am spus-o! 

— Am un trac de-mi vine să mor când dau dedicaţii undeva 
unde sunt mai mult de douăzeci de persoane, cum vrei 
dumneata să apar la televizor? Ai chef să leşin în direct? 

— N-o să fiţi decât voi doi în platou, n-are niciun sens să ai 
trac. 

— Noi doi? _ 

— Murakami este invitatul principal. lţi dai seama de şansa 
pe care-o ai? 

— Din ce în ce mai bine, o s-ajung la televizor cu Murakami. 
Înainte să dau ochii peste cap, poate c-am să vomit peste 
pantofii prezentatorului, o să fie de-a dreptul senzaţional. 

— O idee foarte bună, probabil că o să se vândă tone de 
cărţi încă de-a doua zi. 

— Dumneata auzi ce-ţi spun eu aici? Sunt incapabil să apar 
la televizor, o să mă sufoc, mă sufoc deja, o să mor în Coreea în 
faţa a milioane de telespectatori, vei fi complice la o crimă. 

— la mai lasă comedia, n-ai decât să bei un coniac bun 
înainte să intri pe scenă şi totul o să fie bine. 

— Beat la televizor, o să fie grozăvitor! 

— Fumează şi dumneata ceva. 

— Am fumat şi eu ceva o singură dată în viaţa mea şi, vreme 
de două zile, am văzut vaci care zburau pe tavanul camerei 
mele. 

— Ascultă, dragul meu Paul, ai să te stăpâneşti şi totul o să 
fie minunat. 


— Ai spus două veşti, care era a doua? 

— Din pricina acestui program de presă care se 
aglomerează întruna, vei pleca mai devreme. 

Paul plecă fără să-şi salute editorul. Înainte să părăsească 
birourile, luă un exemplar al ultimului său roman care zăcea pe 
o masă la intrare. 


Cobori pe strada Bonaparte şi se opri în faţa vitrinei 
anticariatului. Intră şi ieşi peste cincisprezece minute, după ce 
se târguise aprig pentru o bucată mică de bristol scrisă de 
mâna lui Jane Austen, plătibilă în trei rate. 

Continuându-şi drumul, poposi în patiserie, o recunoscu pe 
chelneriţă şi o întrebă cum o cheamă. 

— Isabelle, răspunse ea, mirată. 

Paul deschise exemplarul romanului său şi scrise pe prima 
pagină. 

Lui Isabelle, fidelă cititoare, cu mulțumirile și scuzele mele 
pentru ieri. 

Cu prietenie, 

Paul Barton 

Îi întinse volumul, ea citi dedicaţia fără să priceapă nimic. 

Alegând să rămână politicoasă, chelneriţă îi mulţumi, lăsă 
cartea pe tejghea şi se întoarse la treaba ei. 


x 


Avea chef să-l sune pe Arthur, dar nu mai ştia dacă 
prietenul său era tot la Roma sau deja în avionul care îl ducea 
înapoi în California. 

Pe strada Jacob, i-ar fi plăcut să găsească un magazin de 
unde să poată cumpăra un frate sau o soră, iar dacă nu, măcar 
să închirieze unul pentru câteva ceasuri. Se vedea deja singur 
în apartamentul lui, pradă unui atac de panică. Îşi recuperă 
maşina pe care o parcase în faţa hotelului Bel Ami, râse strâmb 
uitându-se la frontispiciu şi porni în goană spre Montmartre. 


* 
— Uite că am şi eu noroc, bombăni el când dădu peste un 


loc de parcare pe strada Norvins. 
Parcă şi urcă strada pe jos. 


— Mi-a interzis să vin să mănânc în restaurantul ei, dar nu 
şi să-i fac o vizită. E sau nu o mitocănie? Risc s-o deranjez, dar, 
pe de altă parte, nu stau mult, îi dau cadouaşul, primele 
capitole din roman, şi am plecat. Nu, nu paginile romanului cu 
darul, ar putea să creadă că cele două intenţii sunt legate. 
Intru, i-l ofer şi ies. Da, aşa e bine, ba chiar e perfect. 

Paul bătu cale întoarsă, băgă manuscrisul în portbagajul 
Saab-ului şi păstră frumosul plic cu fundă care conţinea 
bileţelul lui Jane Austen. 

Câteva clipe mai târziu, trecu prin faţa restaurantului La 
Clamada, se uită prin vitrină şi dintr-odată încremeni. 

Mia, care purta un şorţ mare de culoarea violetelor de 
Parma, punea mesele. 

Daisy, care se zărea în bucătărie în fundul sălii, părea să-i 
dea ordine. 

Paul observă scena şi grăbi pasul, ascunzându-şi chipul cu 
mâna. De îndată ce trecu de restaurant, merse şi mai repede 
până în piaţa Tertre. 

— De ce minciuna aceasta, ce importanţă are dacă e 
chelneriţă sau patroană de restaurant? Şi mai fac unii glume pe 
seama ego-ului bărbaţilor... ce-ar zice ei acum? Ce-o fi fost în 
mintea ei? Că n-aş vrea să fiu prieten cu o chelneriţă? Ce 
părere şi-a făcut despre mine? De acord, n-am fost foarte 
amabil cu tipa de la Laduree, dar a început cu balivernele cu 
mult timp înainte. Şi dă-i cu „mâncarea mea e voluptuoasă”! În 
acelaşi timp, nu-i cine ştie ce grav. În alte împrejurări, şi eu m- 
am prefăcut că sunt altcineva. Hai să ne gândim, fie o prind în 
flagrant... mi-ar plăcea, dar ar fi o dovadă de răutate, fie nu zic 
nimic şi-i întind o mână de ajutor ca să mărturisească adevărul. 
Ar fi mai elegant aşa. 

Se aşeză pe o bancă, îşi luă mobilul şi-i trimise un mesaj 
Miei. 

Eşti bine? 


Mia își simţi telefonul vibrând în buzunarul sortului. 

Noaptea trecută, David îi lăsase trei mesaje, implorând-o să- 
| sune înapoi. Până atunci se ţinuse tare, n-avea să cedeze 
acum. Aranjă şerveţelele, trăgând cu ochiul la buzunarul ca de 
cangur al şorţului. 

— Te uiţi să vezi dacă buricul ţi-e tot acolo? întrebă Daisy. 

— Nu! 

— David mai insistă și acum? 


— Aşa cred. 
— Inchide-ţi telefonul sau citeşte-ţi mesajul, ai să-mi spargi 
vasele. 
Mia îşi scoase mobilul şi, zâmbind, butonă ceva. 
Da, şi dumneata? 
Ai putea să-mi consacri un 
scurt moment? 
Sunt la bucătărie. 
N-o să dureze mult. 
Nu mă deranjează să te sun, 
dar pentru că dumneata mi-o ceri, 
să nu speri că se pune! 
Sunt pe o bancă, în piaţa Tertre, 
de data aceasta fără impermeabil. 
Toate bune şi frumoase? 
Da. Vii? 
Lasă-mă cinci minute. 


Cu un polonic în mână, Daisy se uita la Mia. 

— Iartă-mă, îi strigă Mia. Am ceva de cumpărat. N-ai nevoie 
de nimic? 

— În afară de cineva care să se îngrijească de sală, nu! 

— Tacâmurile sunt puse, iar sala e goală. Mă întorc într-un 
sfert de oră, răspunse Mia scoţându-şi şorţul. 

Se uită în oglinda de deasupra barului, îşi aranjă părul, îşi 
luă geanta şi-şi puse ochelarii de soare. 

— Să-mi aduci nişte Krisprolls, zise Daisy. 

Mia ridică din umeri. 

— Nu mă duc la supermarket. 


* 


Grăbi pasul, trecu prin faţa caricaturistului fără să-l salute 
şi căută banca pe care şedea Paul. 

— Cu ce treabă pe-aici? se interesă ea aşezându-se aproape 
de el. 

— Venisem să-ţi aduc primele capitole şi, cum sunt un mare 
idiot, le-am uitat acasă. Mi s-ar fi părut o prostie să plec fără să 
te văd. 

— E drăguţ din partea dumitale. 

— Îmi pare că te frământă ceva... fără nicio aluzie de prost- 
gust. 


— N-am prea dormit. Am visat urât ieri noapte. 

— Un coşmar e un vis care a îmbătrânit urât. 

Mia îl privi lung. 

— De ce te uiţi aşa la mine? continuă Paul. 

— Pentru că ai spus ce-ai spus, îmi vine să te sărut chiar 
acum... Aşa. 


Se lăsă o tăcere lungă. 

— Din moment ce ţi-ai uitat capitolele, dă-mi măcar veşti 
despre cântăreaţa noastră. 

— E bine. De fapt, nu, are o problemă. 

— Gravă? 

— l-ar plăcea să fie prietenă cu criticul. E adevărat că e din 
ce în ce mai drăguţ cu ea. 

— Şi ce-o împiedică? 

— Poate faptul că nu i-a spus adevărul în ceea ce o priveşte. 
Poate că nu acceptă că e doar o simplă plasatoare. 

— Ce importanţă are? 

— Tocmai asta mă întreb şi eu. 

— Genul acesta de prejudecată nu mai e la modă. 

— De când? 

— Dacă n-a trecut de faza asta, n-o merită. 

— Sunt de acord cu dumneata. 

— Nu, nu ţine. Trebuie să-i găseşti o altă problemă. 

— Criticul nu mai are nicio îndoială în privinţa adevăratei 
sale identități. 

— Dar ea nu ştie. 

— Desigur, dar cum poate ea să fie sinceră cu el, dacă îl 
minte? 

Mia se uită ţintă la Paul şi îşi lăsă ochelarii să-i alunece pe 
vârful nasului. 

— De unde veneai când m-ai sunat? 

— De la Saint-Germain, de ce? 

— I-ai oferit cartea dumitale chelneriţei de ieri? 

— E ciudat că-mi pui întrebarea asta, pentru că răspunsul 
este da. 

Mia simţi că inima i-o ia la goană. 

— Ce ţi-a spus? 

— De-abia un „mulţumesc” din vârful buzelor. Probabil că e 
ranchiunoasă. 

— Nimic altceva? 


— Nu, era multă lume, şi-a văzut mai departe de treabă, iar 
eu am plecat la ale mele. 

Mia îşi scoase ochelarii, uşurată. 

— N-am să pot sta mult, zise ea. Voiai să-mi spui ceva 
anume? Şi pe dumneata pare că te frământă ceva. 

— M-am dus la Saint-Germain pentru că m-a chemat 
editorul. Plec mai devreme în Coreea. 

— E o veste nemaipomenită, ai să-ţi vezi prietena în curând. 

— Vestea proastă constă în ceea ce îmi grăbeşte plecarea. 
Sunt invitat la o emisiune de televiziune. 

— E formidabil! 

— Formidabil e faptul că, de când mi-a dat vestea, m-a 
apucat tahicardia. Ce-o să pot eu să spun ori să povestesc în 
emisiunea asta, e groaznic! 

— În faţa camerelor de luat vederi, nu cuvintele contează, ci 
muzica lor. Vorbele dumitale n-o să aibă cine ştie ce importanţă 
dacă zâmbeşti; iar dacă ai trac, telespectatorilor li se va părea 
o chestie încântătoare. 

— Dar ce te pricepi dumneata la camerele de filmat? N-ai 
fost niciodată pe un platou de televiziune. Aşa că gata! 

— Nu, într-adevăr, replică Mia tuşind uşor, iar dacă ar 
trebui să trec prin aşa ceva, aş fi la fel de terorizată ca şi 
dumneata. Vorbeam ca spectatoare. 

— "Ţine, zise Paul scoțând din buzunar plicul cu fundiţă, e 
pentru dumneata. 

— Ce e? 

— Deschide, ai să vezi. Atenţie, e fragil. 

Mia scoase bileţelul din plic şi îl citi. 

— „Trei livre de morcovi, o livră de făină, un pachet de 
zahăr, o duzină de ouă, o oca de lapte...”, recită Mia. E foarte 
drăguţ ca-mi oferi aşa ceva, vrei să-ţi fac cumpărăturile? 

— Uită-te la semnătura de jos, oftă Paul. 

— Jane Austen! exclamă Mia. 

— În persoană! Recunosc că nu e proza ei cea mai faimoasă, 
dar voiai ceva intim. Oamenii iluştri trebuie şi ei să mănânce. 

Fără să se gândească, Mia îl sărută pe Paul pe obraz. 

— E aşa delicat din partea dumitale, nu ştiu ce să zic. 

— Nu spune nimic. 

Mia ţinea cartonaşul în mâini, mângâindu-i cerneala cu 
vârful degetului arătător. 

— Nu se ştie niciodată, reluă Paul, poate că însemnarea 
aceasta o să-ţi inspire vreo reţetă. Mi-am imaginat că ai putea 


s-o înrămezi şi s-o agăţi în bucătăria dumitale. Într-un anume 
fel, Jane Austen îţi va fi alături când găteşti. 

— Nimeni nu mi-a oferit niciodată nimic asemănător. 

— Nu-i decât o bucăţică de bristol. 

— Redactată şi semnată de mâna uneia dintre cele mai mari 
scriitoare engleze. 

— Chiar îţi place? 

— O s-o port mereu cu mine! 

— lată un lucru care mă face fericit. Du-te, ai probabil ceva 
pe foc, n-aş vrea ca specialitatea zilei să fie răscoaptă din 
pricina mea. 

— Mi-ai făcut o minunată surpriză. 

— Suntem de acord că vizita aceasta era neprevăzută? 

— Da, de ce? 

— Deci nu se pune! 

— Nu, nu se pune. 

Mia se ridică şi, înainte să plece, îl sărută din nou pe obraz 
pe Paul. 

Caricaturistul văzuse toată scena. 

El şi Paul o priviră coborând strada. 


x 


Când ajunse în faţa restaurantului La Clamada, telefonul îi 
vibră iarăşi. 
Restaurantul dumitale 
e închis duminică? 
Da 
Ştii ce mi-ar plăcea? 
Mia își muscă buza. 


Am putea să luăm prânzul la dumneata, 
cu cele mai onorabile intenţii. 


Prin vitrină, Mia se uită la Daisy. 


Colega mea de apartament va fi prezentă. 
Vei găti pentru trei. 


Ea împinse uşa restaurantului. 


Pe duminică atunci, ştii adresa, e la ultimul etaj. 
Pe duminică. 


Mulţumesc, semnat Mia Austen O 


— Ai găsit ce căutai? întrebă Daisy ieşind din bucătărie. 

— Trebuie să-ţi vorbesc. 

— În sfârşit! 

Daisy refuză categoric să ia parte la planul Miei. 

— Nu poţi să mă laşi baltă, iar eu nu pot să-l primesc 
singură acasă la tine. 

— Şi de ce nu? 

— Ar fi dubios. 

— Pentru că aşa nu e? 

— Nu, n-a spus şi n-a făcut nimic care să se poată 
interpreta. 

— Nu de el vorbeam, ci de tine. 

— Ți-o repet, între noi e începutul unei prietenii. Nu m-am 
vindecat de David. 

— Nu era nevoie să-mi precizezi lucrul ăsta, e de-ajuns să 
mă uit la faţa ta când îţi vibrează mobilul. Şi totuşi, joci un joc 
periculos. 

— Nu mă joc, trăiesc. E simpatic, nu încearcă sa mă seducă. 
Are pe cineva, ea e departe, nu facem nimic rău, luptăm 
amândoi împotriva singurătăţii noastre. 

— Ei bine, mâine la prânz, o să continuaţi lupta, dar fără 
mine. 

— Nu ştiu să fac nici măcar o omletă! 

— E de-ajuns să spargi nişte ouă şi să le baţi cu un pic de 
smântână. 

— N-are rost să fii rea, îţi ceream un serviciu, nimic mai 
mult. 

— Nu sunt rea, nu vreau să fiu complice la un fiasco. 

— De ce vezi mereu totul în negru? 

— Nu pot să cred că tu-mi spui mie aşa ceva. Ai de gând să-i 
dezvălui cândva adevărul prietenului tău? Te identifici cu rolul 
tău de chelneriţă aşa de mult, că ai uitat cine eşti? Ce-o să faci 
când o să-ţi iasă filmul în săli, când o să trebuiască să-l 
promovezi? 

— Paul pleacă în curând în Coreea, probabil că o să rămână 
acolo. La timpul potrivit, am să-i scriu şi am să-i mărturisesc 
adevărul. Până atunci, o să-şi revadă traducătoarea şi o să fie 
fericit. 

— Vezi viaţa ca pe-un scenariu. 

— Foarte bine, o să anulez totul. 


— N-ai să anulezi nimic, ar fi o mitocănie. O să-ţi joci rolul 
până la capăt, cu riscul de a-ţi muşca degetele. 

— De ce-mi faci asta? 

— De-aia aşa! bombăni Daisy după care se duse să 
întâmpine nişte clienţi care tocmai intraseră în restaurant. 


13. 


Mia numai ce aruncase la gunoi a treia omletă. Prima se 
arsese, a doua era ca o pastă, a treia aducea oarecum a ouă 
jumări. 

Masa era aranjată frumos. Pusese trei tacâmuri - Mia 
preferând să anunţe o falsă derobadă a lui Daisy în ultimul 
moment decât să fie nevoită să-i explice absenţa -, un buchet 
de flori la mijloc şi un coşuleţ cu patiserii. Măcar aşa urma să 
aibă ceva comestibil. Mobilul îi vibră, se spălă pe mâini şi pe 
antebraţele murdare de gălbenuş de ou, deschise pentru a 
zecea oară frigiderul şi se rugă pentru ca Paul să-i dea de veste 
că nu poate să vină. 


Sunt jos. 
Urcă. 


Aruncă o ultimă privire în încăpere şi alergă să deschidă 
fereastra. Mânerul din bachelită al unei oale în care voise să 
încălzească un piure de mere cumpărat de la băcănie se 
încinsese, răspândind un miros acru. 

Se auzi soneria. 

Paul intră, cu un pacheţel în mână. 

— E foarte drăguţ din partea dumitale, ce e? întrebă Mia. 

— O lumânare parfumată. 

— O vom aprinde imediat, zise ea, gândindu-se cu duşmănie 
la Daisy. 

— Bună idee. N-o să fie vreo delicatesă, miroase de parcă a 
gătit cauciucuri la cuptor. 

— Ziceai ceva? 

— Nu, apartamentul mi se pare încântător, iar priveliştea e 
sublimă. Nu-i în largul ei, n-ar fi trebuit să mă poftesc de unul 
singur. Aș putea să-i propun să mergem pe terasa vreunui 
restaurant, e o vreme minunată afară. Nu, s-a chinuit ca un 
câine, ar fi şi mai rău. 

— O să începem cu patiseriile. Așa, o idee foarte bună, o să-l 
ghiftuiesc cu croissante şi foietaje până o să explodeze şi apoi o 
să dau cu aspiratorul. 


— E singura zi liberă pe care o ai, iar eu te oblig să găteşti, 
ce nepriceput mai sunt, n-ar fi trebuit să dau aşa buzna. Ce-ai 
spune de o terasă la soare? 

— Dacă vrei dumneata... Dumnezeu există! lartă-mă, 
Doamne, că m-am îndoit uneori de tine, mâine, iţi făgăduiesc, 
am să mă duc să aprind o lumânare la biserică. 

— În sfârşit, eu propun, dar dumneata te-ai străduit şi n-aş 
vrea să par lipsit de delicateţe, tocmai ca să nu fiu astfel te 
invitam să ieşim. 

— Zece lumânări! Douăzeci, dacă vrei! 

— Serios, nu te stresa, facem cum vrei dumneata. 

— E adevărat că azi e frumos afară, ar fi trebuit să pun 
masa pe balcon... Dar te-ai tâmpit sau ce, de-i propui aşa ceva? 

— Vrei să pun masa afară? 

— La ce terasă te gândeai? se interesă Mia cu o voce 
febrilă. 

— La niciuna anume. Mi-e foame de mor. 

— Ia-ti geanta până nu se răzgândeşte, îi spui că e o idee 
genială şi o zbugheşti pe scări. 

Uşa apartamentului se deschise. Se întoarseră amândoi. 
Daisy intră cu două coşuri mari de cumpărături. 

— Ai fi putut să iei măcar unul, zise ea punându-le pe bar. 

Scoase trei farfurii mari acoperite cu folie de aluminiu. 

— Bună ziua, eu sunt Daisy, asociata Miei, iar dumneata, 
dumneata eşti scriitorul suedez? 

— Da, dar nu... american. 

— Asta voiam să spun şi eu. 

— Ce-i acolo? întrebă Paul trăgând cu ochiul spre bar. 

— Brunch-ul! Asociata mea e o bucătăreasă nemaipomenită, 
dar numai eu mă ocup de partea cu servirea, chiar şi duminică, 
ceea ce nu-mi place deloc. 

— Exagerezi, protestă Mia, mâncarea încă nu era gata, 
trebuia ca să pună cineva masa. 

Daisy trecu prin faţa Miei călcând-o pe picioare. 

— Să vedem ce ne-ai pregătit, reluă Daisy dând la o parte 
foliile de aluminiu. O pizza provensală, o turtă de sfeclă albă şi 
nişte legume umplute la cuptor. Dacă după toate astea încă ne 
e foame, nu ne mai rămâne decât să schimbăm bucătăreasa! 

— Miroase foarte bine, lăudă Paul adresându-se Miei. 

Daisy se apucă să adulmece, o dată, de două ori, a treia 
oară se îndreptă spre masă, reperă lumânarea parfumată, se 
strâmbă stingând-o şi se duse s-o arunce direct la coşul de 


gunoi, fără să-şi stăpânească un zâmbet când îi văzu 
conţinutul. 

— Şi uite-aşa am scăpat de-o treabă, declară Paul, un pic 
surprins. 

Cu un gest complice, Mia îi dădu de înţeles că asociata ei 
avea uneori nişte comportamente ciudate. Schimb care nu-i 
scăpă lui Daisy. 

— La masă! porunci ea pe un ton uşor ironic. 


* 


Paul dorea să afle cum au devenit prietene. Mia se apucă să 
povestească prima călătorie în Anglia a lui Daisy. Daisy o 
întrerupse ca s-o povestească pe a Miei în Proventa, frica pe 
care o avea faţă de greieri. Descrise escapadele lor nocturne, 
nenumăratele nebunii făcute împreună. Paul o ascultă cu o 
ureche distrată, gândindu-se întruna la adolescenţa lui cu 
Arthur, la pensiunea unde se cunoscuseră, la casa de la 
Carmel. 

La cafea, Paul trebui să răspundă la rândul său la multiplele 
întrebări ale lui Daisy. De ce stătea la Paris, ce anume îl 
împinsese să scrie, care îi erau maeştrii spirituali şi sursele de 
inspiraţie, felul de a lucra. Paul intră în joc şi îi răspunse cu 
amabilitate. Prânzul trecu fără timpi morţi, doar Mia tăcea şi îi 
observa. 

Se ridică de la masă ca să strângă farfuriile şi se duse în 
spatele barului. Un pic mai târziu, Paul încercă să-i atragă 
atenţia, dar ea-şi vedea mai departe de vasele ei. 

După masă, se pregăti să plece, le mulţumi amândurora 
pentru că-l primiseră şi o felicită pe Mia pentru mâncarea 
excelentă. Nu se mai desfătase aşa de multă vreme. Când să 
iasă pe uşă, îi promise lui Daisy să aducă cinstire Provenţei 
într-unul dintre capitolele sale. Ea-l conduse până pe palier. 
Mia ştergea vasele, îi făcu semn cu mâna. Paul dădu ochii 
peste cap şi plecă. 

Daisy închise uşa şi aşteptă o clipă. 

— E mult mai bine în realitate decât în poza din carte, zise 
ea căscând. Mă duc să trag un pui de somn, sunt frântă. A fost 
bun, nu-i aşa? În orice caz, mi s-a părut că i-a plăcut cum 
gătesc... în sfârşit, cum găteşti. 

Acestea fiind spuse, fiecare se duse la ea în cameră şi cele 
două prietene nu mai schimbară o vorbă toată ziua. 


* 


Întinsă pe pat, Mia îşi luă mobilul şi reciti toate mesajele lui 
Paul. 

Pe înserat, îşi puse nişte blugi, un pulover subţire şi trânti 
uşa când ieşi. 


x 


Taxiul o lăsă în piaţa Alma. Se aşeză la terasa unei braserii, 
comandă o cupă de şampanie rose pe care o bău pe 
nerăsuflate, cu ochii la telefon. li cerea chelnerului să-i mai 
aducă una, când ecranul se aprinse. De data aceasta, nu era un 
mesaj, ci un apel. Şovăi înainte să răspundă. 

— Îmi spui şi mie ce-a fost prânzul acesta? întrebă Paul. 

— Un brunch ca la Nisa! 

— De acord, hai să ne jucăm de-a imbecilii. 

— Mă întreb cine a fost imbecilul sau imbecila! 

— Unde eşti? 

— La Alma. 

— Ce faci la Alma? 

— Contemplu podul. 

— Serios? Dar de ce? 

— Pentru că îmi place, n-am dreptul? 

— Şi de unde îl contempli? 

— De pe terasa de la Chez Francis. 

— Vin acum. _ 

Paul ajunse după alte patru cupe ele şampanie. Işi parcă 
maşina neregulamentar pe stradă şi se apropie de Mia. 

— Ai digerat bine? întrebă ea. 

— Puțin îmi pasă mie că nu ştii să găteşti şi încă şi mai puţin 
că eşti chelneriţă sau patroană, dar ceea ce nu accept e că ai 
pus toată stratagema asta la cale doar ca să mi-o prezinţi pe 
amica dumitale. 

Mia rămase perplexă. 


— A fost pe gustul tău sau nu? 

— Imi vorbeşti cu „tu” acuma? 

— Nu, rămânem la „dumneata”, e mai cuviincios aşa, nu? 

— Daisy e încântătoare, plină de viaţă şi o bucătăreasă 
desăvârşită, fu de acord Paul ridicând vocea, dar numai eu 
hotărăsc dacă vreau sau nu vreau să o întâlnesc. Le interzic 


vechilor mei prieteni să se amestece în viaţa mea privată, 
atunci şi ţie, adică dumitale. 

— Vrei s-o mai vezi? supralicită Mia vorbind încă şi mai tare 
decât Paul. 

Şi în timp ce se certau, chipurile li se apropiau puţin câte 
puţin, aşa încât până la urmă buzele li se atinseră uşor. 

Înainte să-şi revină, amândoi rămaseră muţi, uluiţi. 

— Am urât momentul acesta de la dumneata de-acasă, zise 
Paul cu o voce calmă. 

— Şi eu. 

— Eram departe. 

— Da, eram departe. 

— La noapte o să scriu o scenă de ceartă şi împăcare. Am cu 
ce să umplu pagini întregi. 

— Înseamnă că prânzul acesta şi-a avut rostul lui. Dacă vrei 
părerea mea, ar fi bine ca el să-i ceară iertare şi să spună că a 
greşit. 

Paul apucă paharul Miei şi îl goli dintr-o înghiţitură. 

— Şi-aşa ai băut destul şi mi-era şi sete. Nu mai face pe 
mironosiţa, ochii îţi lucesc şi te trădează. Te duc acasă. 

— Nu, o să mă întorc cu un taxi. 

Paul luă nota de pe masă. 

— A da, nu mai puţin de şase cupe! 

— Nici măcar nu-s ameţită! 

— la nu mă mai contrazice tot timpul. Te duc acasă, e un 
ordin. 

O duse pe Mia spre maşină. Ea se clătină un pic pe trotuar, 
el o aşeză în Saab înainte de a se urca la volan. 

Merseră în tăcere până pe strada Poulbot. Paul parcă în faţa 
clădirii şi cobori. 

— O să te descurci? îşi făcu el griji pe când îi deschidea 
portiera. 

— E cam tensionată situaţia acolo sus, dar ne-am mai 
ciondănit noi, o să treacă. 

— Vorbeam de urcatul scării. 

— Am băut un pic de şampanie, nu sunt o beţivancă! 

— Plec din Paris la sfârşitul săptămânii, anunţă el lăsând 
ochii în jos. 

— Deja? 

— Ţi-am spus că mi s-a grăbit plecarea, nu-i asculţi 
niciodată pe bărbaţi când îţi vorbesc. 

Mia îi trase un cot. 


— Nu putem să rămânem cu prânzul acesta ca ultimă 
amintire, reluă Paul. 

— Când, la sfârşitul săptămânii? 

— Vineri dimineaţă. 

— La ce oră? 

— Avionul meu decolează la 13:30. Am fi putut cina 
împreună înainte, dar dumneata lucrezi... 

— În ajunul plecării, ar fi un pic cam trist. Miercuri, poate? 

— Da, miercuri, ar fi bine. Ce restaurant ţi-ar plăcea? 

— La dumneata acasă, orele 20. 

Mia îl sărută pe Paul pe obraz, împinse uşa de la intrare, se 
întoarse, îi zâmbi şi dispăru în clădire. 


* 


Apartamentul era cufundat în întuneric. Mia înjură când se 
lovi de un fotoliu, evită în ultimul moment măsuţa din salon, 
intră într-un dulap din care ieşi degrabă şi reuşi într-un sfârşit 
să pătrundă la ea în cameră. Se strecură în aşternuturi şi 
adormi. 

Când ajunse acasă, şi Paul deschise un dulap din perete. 
Şovăi între două valize, o alese pe cea mai mică şi o puse la 
piciorul patului. O mare parte din noapte îşi căută cuvintele în 
faţa calculatorului. Pe la ora trei dimineaţa, îi trimise un mail 
lui Kyong, reamintindu-i numărul zborului şi ora când avea s- 
aterizeze. Apoi, se duse la culcare. 


x 


Daisy era aşezată la masă pentru micul dejun. Când Mia ieşi 
din cameră, îi turnă un ceai şi o încurajă să vină să ia loc în faţa 
ei. 

— Ce te-a apucat ieri? 

— Mă pregăteam să-ţi pun aceeaşi întrebare. 

— Vrei să ştii de ce ţi-am sărit în ajutor, de ce am gătit toată 
dimineaţa de duminică pentru ca tu să poţi fi, încă o dată, 
minunata, extraordinara Mia, cea căreia-i reuşeşte totul? 

— Te rog, nu fi ipocrită, ai jucat o scenă de seducţie cum rar 
te-am văzut făcând-o. 

— Fiindcă vine din partea unei actriţe aşa de talentate, o iau 
ca pe-un compliment. Şi apoi, nu tu voiai să mi-l prezinţi? 


— Ba da, dar nu ca să te-apuci tu să-l agăţi. Am avut 
realmente impresia că eram în plus. 

— Mă întreb dacă nu cumva, fiind în prim-plan în atâtea 
filme, n-ai ajuns să crezi că eşti mereu în prim-plan şi-n viaţă. 

— Aşa vezi, dă-mi în cap. Ai dreptate, oricum tu ai mereu 
dreptate. 

— Aveam dreptate cel puţin în privinţa unui lucru. Nu eşti 
nici pe departe atât de inocentă pe cât pretinzi în jocul ăsta de 
nimic. Şi i-ai prins gustul. 

— Mă enervezi, Daisy. 

— Şi tu mă enervezi, Mia. 

— De acord, ne enervăm una pe cealaltă, o să-mi fac 
bagajul, mă duc să dorm la hotel. 

— Când ai să te hotărăşti să creşti odată? 

— Când am să fiu la fel de bătrână ca tine! 

— M-a sunat David. 

— Poftim? 

— Sunt mai bătrână decât tine cu trei luni, dar surda eşti tu. 

— Când te-a sunat? 

— Ieri dimineaţă, în timp ce pregăteam o turtă cu sfeclă 
albă pentru suedezul tău. 

— Încetează! Ce voia de la tine? 

— Să te conving să răspunzi la mesajele lui şi să-i dai o 
şansă. 

— Ce i-ai răspuns? 

— Că nu lucrez la poştă. Că ţi-a făcut mult rău şi că va 
trebui să fie foarte creativ ca să te recucerească. 

— De ce ar trebui să-i dau încă o şansă? 

— Pentru că e soţul tău. „Incă nu m-am vindecat de David” 
sunt chiar cuvintele tale când mi te smiorcăiai pe umăr seara 
trecută, nu-i aşa? De acord, David a avut o aventură, o legătură 
trecătoare, dar pe tine te iubeşte. Mia, trebuie să-ţi pui ordine 
în gânduri. În ziua când ai aterizat la mine, pretindeai că vrei 
un prezent doar pentru tine. Ai avut prezentul acesta. Numai 
că, peste câteva zile, prietenul tău american va pleca să-şi 
revadă iubita din Coreea, iar tu, tu ce-ai să faci? Chelneriţă 
într-un bistrou din Montmartre, ca să fugi în continuare de 
propria-ţi viaţă? Cât timp? 

— Nu vreau să mă întorc la Londra, nu acum, nu mă simt 
pregătită. 

— Fie, dar gândeşte-te bine. Dacă vrei să-ţi salvezi cuplul, 
nu aştepta ca David să treacă la altceva. Ai grijă, tu şi 


singurătatea n-aţi făcut niciodată casă bună împreună. Te 
cunosc de prea multă vreme ca să pretinzi contrariul. Că suferi 
din cauza altcuiva, iată un lucru pe care nu-l pot împiedica, dar 
nu vreau să te văd suferind din cauza ta. Sunt prietena ta şi, 
dacă aş tăcea, m-aş simţi răspunzătoare. 

— Haide să deschidem restaurantul, tu ai să te bagi în 
bucătărie, iar eu am să aranjez sala. O să vorbim de vacanţă, 
am putea să plecăm câteva zile în Grecia, amândouă, în 
septembrie... 

— Septembrie e încă departe, până atunci hai să profităm 
de aceste ultime două zile fără să ne certăm. 

— Aceste ultime două zile? 

— Am angajat o chelneriţă, începe miercuri. 

— De ce-ai făcut asta? 

— Pentru tine. 


14 


Cu o zi înaintea plecării, Paul se culcase pe la miezul nopţii 
şi pusese ceasul să sune. La ora 9, ieşi din apartament, se opri 
sa bea o cafea, îl salută pe Mustaţă şi plecă să-şi facă piaţa. 
Prima escală, la vânzătorul de legume şi fructe a cărui tarabă 
strălucea de culori. Se grăbi apoi la măcelar, poposi la 
pescărie, apoi la magazinul de brânzeturi, ca să-şi termine 
periplul la patiserie. Ajuns în faţa blocului său, bătu cale 
întoarsă, spre vânzătorul de vinuri. Alese două sticle dintr-un 
bordeaux de calitate, îşi verifică lista de cumpărături şi se 
duse, în sfârşit, acasă. 

Işi consacră restul timpului bucătăriei, puse masa pe la ora 
patru, făcu o baie pe la cinci, se îmbrăcă pe la şase şi se aşeză 
pe canapea, încercând să-şi recitească cu un ochi ultimele 
capitole, celălalt fiind ocupat cu supravegherea ceasului. 


* 


Mia îşi îngăduise să doarmă până târziu. În ajun, 
sărbătorise împreună cu Daisy ultima tură în sală cu o cină 
stropită din belşug. Ameţite rău, cele două prietene ieşiseră la 
aer curat în piaţa Tertre încercând să se trezească din beţie. 
Aşezate pe o bancă, puseseră lumea la cale fără să ajungă la 
niciun rezultat. Mia reuşise totuşi să-i smulgă lui Daisy 
promisiunea că o să închidă La Clamada în ultimele zile din 
septembrie ca să le petreacă împreună în Grecia. 

La prânz, Mia se duse să se plimbe, urcă până în piaţa 
Tertre şi-l salută pe caricaturist. Işi luă micul dejun pe terasa 
unei cafenele şi trecu pe la coafor. Apoi, se opri într-un 
magazin din care ieşi cu o rochie primăvăratică. Se întoarse la 
apartament pe la ora cinci şi îşi pregăti o baie. 


* 


La şapte şi jumătate seara, Paul verifică temperatura 
cuptorului, rumeni racii, tocă mănunchiul de plante aromate 
proaspete înainte de a le amesteca cu salata, împănă coastele 
de miel cu o felie de parmezan, se duse iarăşi ca să se convingă 


că nu lipsea nimic de pe masă, destupă vinul ca să-l lase să 
respire, se întoarse în salon ca să citească, reveni un sfert de 
oră mai târziu în bucătărie ca să pună cotletele de miel la 
cuptor, se îndreptă iar spre salon, aruncă o privire spre 
fereastră, se uită în oglindă, îşi băgă încă o dată cămaşa în 
pantaloni, o scoase imediat, scăzu temperatura din cuptor, 
aruncă iar un ochi spre fereastră, de data aceasta aplecându-se 
ca să vadă mai bine strada, se hotări să aerisească încăperea, 
scoase friptura de miel din cuptor, se aşeză din nou pe 
canapea, verifică ora la ceasul de la mână, trimise un prim 
SMS, îşi reluă lectura, trimise un al doilea SMS la ora nouă, 
stinse lumânările candelabrului la ora nouă şi jumătate şi 
trimise un al treilea SMS la ora zece. 


* 


— De ce te tot uiţi la mobil? 

— Fără un motiv anume, e un obicei. 

— Mia, uită-te în ochii mei, am traversat Canalul Mânecii ca 
să te văd. 

— Mă uit în ochii tăi, David. 

— Unde te duceai când am sunat la uşă la Daisy? 

— Nicăieri. 

— Erai machiată, coafată, de altfel, ce te-a apucat de te-ai 
tuns aşa? 

— Aveam chef să schimb ceva la mine. 

— Nu mi-ai răspuns, aveai întâlnire cu cineva? 

— Mă duceam să mă culc cu amantul, dacă asta vrei să auzi. 
Şi uite că suntem chit. 

— Am venit ca să ne împăcăm. 

— Ai mai văzut-o? 

— Nu, ţi-am mai spus, sunt singur la Londra de când ai 
plecat şi nu m-am gândit decât la tine. i-am trimis zeci de 
mesaje, nu mi-ai răspuns niciodată, aşa că iată-mă... Te iubesc, 
am făcut o prostie, nu mă iert eu pe mine. 

— Dar ai vrea ca eu să te iert. 

— Aş vrea să-i mai dai o şansă căsătoriei noastre, să înţelegi 
că greşeala aceasta e lipsită de importanţă. 

— Pentru tine, poate. 

— Eram într-o pasă proastă, filmarea asta ne-a pus la grea 
încercare, tu erai inaccesibilă. Am fost slab şi aş fi gata de 
orice ca să mă ierţi. N-o să te mai fac niciodată să suferi, ai 


cuvântul meu de onoare. Dacă ai accepta să tragi o linie peste 
greşeala aceasta, să uiţi de ea... 

— Să pui degetul pe-o tastă de la un calculator şi să priveşti 
trecutul care se şterge ca paginile unui manuscris..., murmură 
Mia. 

— Ce spui tu acolo? 

— Nimic. 

David apucă mâna Miei şi o sărută. Ea îl privi, cu un nod în 
gât. 

De ce mă tulburi aşa, de ce nu mai sunt eu însămi în 
prezenţa ta? 

— La ce te gândeşti? 

— La noi. 

— Dă-ne şansa de-acum. Îţi mai aminteşti de hotelul acesta? 
Am dormit aici în timpul primei noastre escapade la Paris, 
numai ce ne întâlniserăm. 

Mia examină apartamentul pe care-l rezervase David. 
Secreterul Ludovic al XVI-lea, scaunul Lyre şi berjera care 
mobilau salonaşul, iar în cameră, marele pat în stil polonez cu 
baldachinul lui. 

— La vremea aceea dormeam într-o cămăruţă. 

— Am bătut ceva cale de-atunci, continuă David luând-o în 
braţe. Mâine, am putea să ne jucăm din nou de-a turiştii, să 
mergem în sus pe Sena cu vaporaşul şi chiar să mâncăm nişte 
îngheţată pe Île de la Cité, nu-mi mai amintesc cum se chema 
locul acela, dar îţi plăcuse la nebunie. 

— Era pe insula Saint-Louis. 

— Atunci, pe Saint-Louis să fie. Te rog, Mia, rămâi cu mine 
în seara asta. 

— Nu mi-am luat lucrurile cu mine. 

David o trase pe Mia spre dressing. Pe umeraşe atârnau trei 
rochii, două fuste, două bluze, doi pantaloni din pânză, două 
pulovere cu anchior. Deschise sertarele în care erau aranjate 
patru seturi de lenjerie de damă. Apoi o duse spre baia cu 
marmură strălucitoare. Pe chiuvetă erau puse o trusă de 
machiaj şi o periuţă de dinţi. 

— Am ajuns de dimineaţă cu primul avion şi mi-am petrecut 
ziua făcând cumpărături şi gândindu-mă la tine. 

— Sunt obosită, hai să ne culcăm, zise ea. 

— La restaurant nici nu te-ai atins de farfurie, vrei să-ţi 
comand ceva de mâncare în cameră? 


— Nu, nu mi-e foame, vreau numai să dorm şi să mă 
gândesc. 

— M-am gândit eu deja, conchise David şi o îmbrăţişă. În 
noaptea asta rămânem împreună şi de mâine o luăm de la zero. 

Mia îl împinse uşor spre cameră şi închise cu cheia uşa de 
la baie. 

Lăsă apa să curgă, îşi luă mobilul şi derulă mesajele pe care 
le primise în timpul serii. 


Totul e gata, grăbeşte-te. 
Ce faci? Mi se arde mâncarea. 


Dacă ai treabă la restaurant, nu-i grav, înţeleg. 
Spune-mi numai că totul e OK. 


Recitea pentru a treia oară ultimul mesaj al lui Paul, când 
telefonul vibră în căuşul palmei sale. 


Mă apuc de scris. Îmi închid telefonul. 
Vorbim iarăşi mâine sau nu. 


Era aproape miezul nopţii, Mia îşi opri telefonul, se 
dezbrăcă şi se băgă sub duş. 


* 


Paul cobori scările în goană, împinse uşa de la intrare şi 
trase adânc în piept aerul serii. Mustaţă cobora grilajul metalic 
de la cafenea. Auzi paşi şi se întoarse. 

— Ce faceţi aici, domnule Paul, rătăcind pe trotuar ca un 
suflet chinuit? 

— Îmi plimb câinele. 

— V-aţi pricopsit c-un câine? Şi unde e, a plecat după 
căţele? 

— Ţi-e foame, Mustaţă? 

— Eu mereu aş ronţăi câte ceva, dar acum bucătăria e 
închisă. 

— A mea nu e. Haide. 


Intrând în apartamentul lui Paul, Mustaţă se miră să vadă o 
masă acoperită cu o pânză de bumbac alb, pe care trona un 
candelabru în mijlocul unor tacâmuri puse cu eleganţă. 


— Salată de primăvară cu raci, cotlete de miel în coajă de 
parmezan şi o prăjitură Saint-Honore la desert... a, era cât pe- 
aici să uit, un platou foarte frumos cu brânzeturi şi un Sarget 
de Gruaud-Larose 2009 ca să ude totul, o să-ţi convină? întrebă 
Paul. 

— Că doar nu-s năzuros, dar lămuriţi-mă, cina asta cu 
lumânărele n-aţi pregătit-o pentru mine, domnule Paul? Pentru 
că... 

— Nu, Mustaţă, nu era pentru dumneata, de altfel, cotletele 
de miel au stat prea mult la cuptor. 

— Înţeleg, răspunse Mustaţă întinzându-şi şervetul. 

Cei doi bărbaţi mâncară până târziu în noapte. 

Mustaţă îi vorbi despre locul lui de baştină) din Auvergne, 
de unde plecase în urmă cu douăzeci de ani ca să devină 
măcelar. Îşi povesti nunta şi divorţul, cum cumpărase prima 
cafenea la Bastille înainte ca burjuii cu fasoane de boemi să 
invadeze arondismentul - n-ar fi trebuit în veci de veci s-o 
vândă -, apoi pe următoarea la Belleville înainte de mutarea 
aceloraşi burjui şi cum ajunsese într-un cartier al cărui viitor 
era sigur. 

Paul nu povesti nimic, îşi asculta musafirul, pierdut în 
gândurile sale. 

La ora două noaptea, Mustaţă se pregăti de plecare, 
felicitându-l pe Paul pentru calitatea celor gătite. 

Pe pragul uşii, îl bătu uşor pe umăr şi oftă. 

— Sunteţi un tip bine, domnule Paul. Nu v-am citit niciodată 
cărţile, nu prea le am cu lectura, dar oamenii din cartier mi-au 
spus numai lucruri bune despre ele. Când o să vă întoarceţi de 
acolo, o să vă duc să mâncăm într-un loc unde se întâlnesc 
muncitorii din tura de noapte. Bodega nu-i trecută-n ghiduri, 
dar patronul e un bucătar pe cinste, o să mai vorbim noi. 

Paul îi încredinţă un rând de chei mărturisindu-i că nu ştia 
când avea să se întoarcă. Mustaţă vâri legătura în buzunar şi 
ieşi fără să mai scoată o vorbă. 


15 


Era frig în joia aceea. Pe când navigau pe Sena, David 
aminti câteva întâmplări din timpul primului lor sejur la Paris. 
Dar vorbele sunt vorbe, trecutul e trecut. Mâncară împreună o 
îngheţată pe insula Saint-Louis şi se întoarseră la hotel. Făcură 
dragoste şi mai lânceziră un pic în pat. 

După-masă, David sună la recepţie ca să rezerve două locuri 
la cea mai bună piesă de teatru ce se juca atunci şi două bilete 
de avion pentru Londra pentru a doua zi. Când închise, îi spuse 
Miei că venise clipa să se întoarcă acasă. li propuse să meargă 
cu ea ca să-şi ia lucrurile din Montmartre. 

Mia îi răspunse că prefera să-şi facă bagajele de una 
singură. Avea să-şi ia la revedere de la Daisy şi apoi să i se 
alăture. Îi promise că n-o să întârzie şi ieşi din apartament. 

Maşina hotelului o duse pe strada Poulbot. Mia îl rugă pe 
şofer să binevoiască s-o aştepte. Urcă în apartament, lăsându-şi 
mâna să alunece uşor pe balustrada scării. 

Când termină de făcut valiza, scoase din dulap portretul lui 
Daisy şi apoi plecă. 


Æ 


Paul îşi scoase capitolele la imprimantă şi aranja foile într- 
un dosar pe care îl băgă în valiză. 

Goli frigiderul, închise obloanele şi verifică robinetele. În 
sfârşit, făcu turul apartamentului, duse gunoiul şi plecă să se 
întâlnească cu editorul său. 


x 


Când ieşeau din Montmartre, Mia îi ceru şoferului să o ducă 
pe strada Bretagne. 

— Puteţi să vă opriţi acolo o clipă? zise ea în faţa numărului 
38. 

Cobori geamul şi scoase capul. Obloanele de la etajul patru 
erau închise. 

Când maşina porni iarăşi, ea îşi luă telefonul ca să citească 
mesajul pe care îl primise înainte de prânz. 


Mia 

Sunt furios, dar nu vreau să ştii. 

Astă-noapte, mi-am împins cântăreața sub un autobuz, n- 
avea decât să fie atentă când trecea strada. 

Am sunat la restaurant, Daisy mi-a spus că nu ti s-a 
întâmplat nimic grav, e lucrul cel mai important, iţi înţeleg 
tăcerea, poate că e mai bine aşa, n-are niciun sens să-ti iei la 
revedere. 

Iti mulțumesc pentru momentele acestea prețioase. 

Ai grijă de dumneata, chiar dacă fraza aceasta n-are niciun 
sens. 

Paul 


Când ajunse la hotel, Mia scorni ca are o migrenă. David îl 
preveni pe recepţionist să contramandeze locurile de la teatru 
şi să le trimită masa în apartament. 


* 


La ora unsprezece seara, Daisy îşi salută ultimii clienţi. 
Când pătrunse în apartament, dădu peste un portret al ei 
însoţit de un bileţel lăsat pe barul din bucătărie. 


Draga mea Daisy; 

Mă duc înapoi în Anglia. N-am avut curajul să trec pe la 
restaurant. O invidiez pe noua ta chelneriță. Adevărul e că, 
văzându-te, probabil că m-aş fi răzgândit. Zilele pe care mi le-ai 
oferit tu la Paris mi-au schiţat o nouă viaţă, o viaţă care 
începuse să-mi placă. Îţi ascult sfatul, aşa că mă întorc la a mea 
şi te las pe tine cu a ta. 

O să te sun de la Londra peste câteva zile, după ce mă 
reacomodez. Habar n-am dacă ai aflat că David urma să vină 
după mine, bine ai făcut că nu mi-ai spus nimic. N-o să ştiu 
niciodată cum să-ţi mulțumesc pentru că eşti prietena mea, 
pentru că eşti mereu prezentă când am nevoie de tine, pentru 
că mă înfrunţi, pentru că iţi asumi riscul de a ne certa fie 
numai şi pentru o seară, pentru că nu mă minţi niciodată. Eu 
te-am minţit pe tine, ştii tu în legătură cu ce, şi îmi cer iertare. 

Portretul ţi l-a făcut un caricaturist din piaţă. Ai să-l 
recunoşti uşor, e un bărbat destul de bine, aproape la fel de 
frumos ca privirea cu care te învăluie. 


Îmi lipsesti deja. 

Prietena ta care te iubeşte ca pe-o soră. 

Mia 

PS: Nu-ţi uita promisiunea. La sfârşitul lui septembrie, 
Grecia va fi a noastră şi numai a noastră. Mă ocup eu de tot. 

Daisy se năpusti spre telefon. Nereuşind să dea de Mia, îi 
trimise un mesaj. 


Sper că am să-ţi lipsesc la fel de mult cât îmi lipsesti tu. 
Noua mea chelneriţă e o împiedicată, are păr la subsuori şi mi- 
a spart două farfurii. Să nu îndrăzneşti să nu mă suni în 
curând. Fii nebună, dar nu într-atât încât să-mi asculţi sfaturile. 
Te rog eu să n-o faci niciodată. In afara bucătăriei, cea mai 
bună prietenă a ta e un zero barat în toate şi mai ales în ceea 
ce priveşte viaţa. 

Și eu te iubesc ca pe o soră. 


x 


Şoferul o luă pe ieşirea care ducea la aeroport. Parcă lângă 
trotuar. David deschise portiera şi-i întinse mâna Miei. Se 
pregătea să iasă din maşină când uşile terminalului se 
deschiseră. Mia avea destulă experiență ca să-i recunoască pe 
paparazzi, mai ales când aceştia nici nu-şi dădeau osteneala să 
se ascundă. Reperă doi care aşteptau în faţa ghişeelor de 
înregistrare. 

Ticălosul! Cine altcineva decât tine putea să-i fi prevenit? 
Vizita la Paris, felul în care m-ai vrăjit erau ca să fim văzuți 
împreună. Pe vaporaş te-ai fi dat singur de gol, dar la aeroport 
e, bineînţeles, o întâmplare. lar eu, ca o proastă, te-am crezut... 

— Vii odată? se grăbi David. 

— Aşteaptă-mă înăuntru, aş vrea s-o sun pe Daisy, am să-i 
spun o chestie ca între fete. 

— Mă ocup eu de bagaje? 

— Nu, du-te, e treaba şoferului, ne întâlnim peste cinci 
minute. 

— Bine, mă duc să cumpăr nişte ziare, dar nu întârzia. 

De îndată ce David se îndepărtă, Mia închise portiera şi se 
aplecă spre şofer. 

— Cum te cheamă? 

— Maurice, doamnă. 

— Maurice, cunoşti bine aeroportul? 


— Aduc pasageri aici în medie de cinci, şase ori pe zi. 

— Ştii de unde pleacă zborurile pentru Asia? 

— De la terminalul 2E. 

— Atunci, Maurice, zborul pentru Seul decolează peste 
patruzeci şi cinci de minute, dacă mă duci acolo în cinci, osă ai 
un bacşiş enorm, promise ea scotocind prin geantă. 

Şoferul demară în trombă. 

— Accepti cardurile bancare? continuă Mia, zăpăcită. N-am 
bani gheaţă. 

— O să luaţi avionul spre Seul? 

— O să încerc. 

— Daţi-l încolo de bacşiş, zise el făcând slalom printre un 
taxi şi un autobuz. Nu pot să-l sufăr pe tip. 

Maşina goni nebuneşte şi, trei minute mai târziu, se opri în 
faţa terminalului 2E. 

Şoferul se năpusti să deschidă portbagajul, scoase valiza 
Miei şi o puse pe trotuar. 

— Ce fac cu bagajul lui? 

— Numai ce te-ai pricopsit cu o colecţie de pulovere de 
caşmir şi de cămăşi de mătase. Mulţumesc, Maurice. 

Mia îşi luă valiza şi se grăbi spre zona de înregistrare. 

In spatele ghişeelor nu mai era decât o singură agentă. 

— Bună ziua, trebuie să plec la Seul, e urgent. 

Agenta se strâmbă uşor a îndoială. 

— Mă pregăteam să închid zborul şi mă tem că totul e 
ocupat. 

— Sunt gata să călătoresc şi în toalete dacă e nevoie. 

— Vreme de unsprezece ore? supralicită agenta ridicând 
capul. Pot să vă pun în avionul de mâine. 

— Vă rog, imploră Mia scoţându-şi ochelarii. 

Agenta o privi cu atenţie şi chipul i se lumină. 

— Sunteţi...? 

— Da, eu sunt! Puteţi să-mi obţineţi un loc? 

— Ar fi trebuit să-mi spuneţi mai devreme, mi-a mai rămas 
unul la clasa întâi, dar e fără reducere. 

Mia îşi puse cârdul pe ghişeu. 

— Ce dată pentru zborul de întors? se interesă agenta. 

— Habar n-am. 

— Imi trebuie o dată. 

— Peste o săptămână sau peste zece zile, peste două 
săptămâni... 

— O săptămână, zece zile sau două săptămâni? 


— Două săptămâni! Vă rog, grăbiţi-vă. 

Agenta începu să bată repede pe tastatură. 

— Valiza dumneavoastră! E prea târziu ca s-o înregistrăm... 

Mia se puse în genunchi ca să-şi deschidă bagajul, îşi luă 
trusa de toaletă şi câteva lucruri pe care şi le îndesă în geantă. 

— Vă ofer restul! 

— Dar nu, nu pot s-accept, zise agenta aplecându-se peste 
ghişeu. 


— Ba da, puteţi. 

— La ce hotel trageţi? 

— Habar n-am. 

Agenta, căreia nu-i mai păsa de o surpriză în plus sau în 
minus, îi întinse Miei cartea de îmbarcare. 

— Şi-acum alergaţi, previn personalul de la pasarelă să 
întârzie închiderea uşilor. 

Mia îşi luă biletul, se descălţă şi se năpusti spre punctul de 
control, cu pantofii în mână. 

Ajunse cu răsuflarea tăiată în culoar, identifică poarta, urlă 
să fie aşteptată şi nu încetini pasul decât după ce urcă pe 
pasarelă. 

Înainte de a pătrunde în avion, încercă să pară cât de cât 
prezentabilă şi-i întinse cartea de îmbarcare însoţitorului de 
bord care o întâmpină cu un zâmbet larg. 

— Ne lipsea o pasageră, sunteţi la 2A, zise el arătându-i 
locul. 

Mia trecu prin faţa fotoliului fără să se oprească şi se 
îndreptă spre spatele avionului. 

Degeaba o strigă stewardul, ea merse mai departe. 

Se opri în faţa unui rând de scaune, îi întinse unui pasager 
cartea de îmbarcare şi-l anunţă că numai ce fusese trecut la 
clasa întâi. Bărbatul n-avu nevoie să i-o mai spună încă o dată 
şi îi cedă locul. 

Mia deschise compartimentul bagajelor, reuşi să-şi 
potrivească geanta între două valize de cabină şi se prăbuşi pe 
scaun oftând din rărunchi. 

Paul nu scoase capul din ziarul pe care îl răsfoia. 

Stewardul anunţa la microfon închiderea uşilor. Pasagerii 
erau rugaţi să-şi prindă centurile şi să-şi oprească aparatele 
electronice. 

Paul băgă revista în buzunarul din faţa lui şi închise ochii. 


— Vorbim sau facem pe supăraţii vreme de unsprezece ore? 
şuieră Mia. 

— Deocamdată, tăcem şi murim. Un supozitor de trei sute 
de tone va încerca să se ridice de pe pământ şi, orice s-ar 
spune, e împotriva firii. Aşa că, până când ajunge el acolo sus, 
respirăm, ne calmăm şi nu facem nimic altceva. 

— De acord, răspunse Mia. 

— Cât te-a costat biletul la clasa întâi? 

— Credeam că tăcem? 

— N-ai cumva vreun anestezic cu dumneata? 

— Nu. 

— Un Valium? 

— Nici. 

— O bâtă de baseball atunci? Fii drăguță şi omoară-mă şi să 
nu mă reanimezi decât când ajungem. 

— Calmează-te, o să fie bine. 

— Eşti pilot? 

— Dă-mi mâna. 

— Mai bine nu, e jilavă. 

Mia îşi puse mâna pe încheietura lui Paul. 

— Ce-ai pregătit pentru cină? 

— N-ai s-o afli dumneata aşa, cu una, cu două! 

— Nu mă întrebi de ce n-am venit? 

— Nu. E normal zgomotul ăsta? 

— Sunt reactoarele. 

— Şi e normal să facă atâta zgomot? 

— Dacă vrei să decolăm, da. 

— Atunci, fac destul zgomot? 

— Fac exact zgomotul care trebuie. 

— Şi ce e bubuitul pe care-l aud? 

— Inima dumitale. 


x 


Avionul se ridică în aer. La puţin timp după decolare, câteva 
turbulente zdruncinară carlinga. Paul strânse din dinţi, fruntea 
îi şiroia de sudoare. 

— N-ai niciun motiv să-ţi fie frică, îl linişti Mia. 

— Nu-i nevoie de motive ca să-ţi fie frică, răspunse Paul. 

Îi părea rău că nu încercase micul cadou pe care i-l oferise 
Cristoneli când îl însoţise Ia aeroport. Un tutun făcut chiar de 
el care, din câte îi spusese, l-ar fi uşurat de orice nelinişte 


vreme de câteva ore. Atât de ipohondru încât ezita să ia o 
aspirină când avea o migrenă de teamă să nu facă o hemoragie, 
Paul alesese să nu adauge încă o angoasă la angoasele sale. 

Aparatul atinse altitudinea de croazieră, iar personalul 
navigant începu să circule pe alei. 

— Şi-au desfăcut centurile, e semn bun! Dacă se ridică 
înseamnă că totul merge bine, nu? 

— Totul merge bine de la decolare încoace şi totul va merge 
bine până la aterizare, dar dacă te ţii de scaun vreme de 
unsprezece ore, mi-e teamă că o să trebuiască să utilizeze 
forcepsul la sosire ca să te elibereze. 

Paul îşi examină mâinile albite şi descleştă degetele. 

Stewardesa le propuse ceva de băut, Mia se miră că Paul se 
mulţumeşte cu un pahar de apă. 

— Mi-a zis mie cineva că alcoolul nu face casă bună cu 
altitudinea. 

Mia optă pentru un gin dublu. 

— Poate că nu-i adevărat pentru englezi, remarcă Paul 
privind-o cum îşi goleşte paharul dintr-o înghiţitură. 

Mia închise ochii şi trase adânc aer în piept. Paul o observa 
în tăcere. 

— Credeam că am hotărât să nu vorbim despre asta, 
continuă ea, rămânând cu ochii închişi. 

Paul se apucă din nou să-şi citească revista. 

— Am lucrat mult în ultimele două nopţi. Cântăreaţa mea a 
trecut printr-o groază de aventuri. Imaginează-ţi că fostul ei tip 
a ieşit din nou la suprafaţă şi că, bineînţeles, ea s-a lăsat iarăşi 
ademenită. Acuma, rămâne de văzut dacă de data aceasta se 
pune sau nu, continuă el dând cu nonşalanţă paginile. De altfel, 
nici nu vreau să ştiu, nu-i treaba mea, aveam doar chef să 
rostesc întrebarea, am zis-o, acum să vorbim despre altceva. 

— Ce anume ţi-a inspirat o asemenea idee? 

— Sunt romancier, ce vrei, mă mai gândesc şi eu. 

Paul îşi închise revista. 

— Mă necăjeşte faptul că o văd nefericită. Nu ştiu de ce şi 
totuşi aşa stau lucrurile. 

Stewardul îi întrerupse ca să le propună un platou cu 
mâncare. Paul îl refuză pe al lui şi anunţă că Miei nu-i este 
foame. Ea voi să protesteze, dar stewardul înainta deja spre 
rândul următor. 

— Ei, dar ce te bagi, mi-e foame! 


— A, dar și mie mi-este o foame de mor. Numai că aceste 
cutiuţe nu-s făcute să ne hrănească, ci doar să ne amuze, jocul 
constă în a ghici ce-i înăuntru. 

Paul îşi desfăcu centura ca să-şi ia geanta din 
compartimentul de bagaje. De cum se întoarse la locul lui, 
scoase zece boluri mici, ermetice, şi le puse pe măsuţa 
rabatabilă a Miei. 

— Ce-i înăuntru? întrebă ea. 

— Te interesează să vezi ce am pregătit de data asta? 

Mia ridică toate capacele şi descoperi patru sendvişuri mici 
cu somon afumat, două feliute de terină de legume, două 
cubuleţe de foie gras, două salate de cartofi cu trufe negre şi, 
în ultimele cutii, două ecleruri cu cafea. Se uită la Paul, mirată. 

— Ei bine, da, în timp ce-mi făceam bagajul, m-am gândit 
că, dacă tot e să mor în aer, măcar să mor frumos. 

— Şi mănânci mereu cât doi? 

— Doar n-aveam să benchetuiesc în timp ce vecinul meu de 
scaun urma să se uite strâmb la platoul lui cu mâncare voind 
să-şi pună capăt zilelor, chestia mi-ar fi stricat toată plăcerea. 

— Chiar că te gândeşti la tot. 

— Numai la ce-i esenţial, dar treaba asta îmi ia mult timp. 

— Traducătoarea dumitale te aşteaptă la aeroport? 

— Sper, răspunse Paul, de ce? 

— Fără un motiv anume, în sfârşit, pentru că... o să 
pretindem doar că sunt trimisă de editură ca să te însoțesc. 

— Nu, o să spunem doar că suntem prieteni. 

— Dacă vrei dumneata. 

— Şi din moment ce suntem prieteni, ce-ar fi să-mi explici 
ce faci la bordul acestui avion în loc să fii la dumneata în 
restaurant. 

— Tare mai e bun acest foie gras, de unde l-ai cumpărat? 

— Te-aş ruga să nu-mi furi replicile. 

— Aveam nevoie să mă îndepărtez. 

— De ce anume? 

— De mine însămi. 

— Să-nţeleg că el s-a întors? 

— Să zicem că ea s-a lăsat ademenită, dar că s-a simţit 
foarte repede prinsă-n mreje, răspunse Mia. 

— Sunt mulţumit că eşti aici. 

— Pe bune? 

— Nu, ziceam şi eu aşa, din politeţe. 


— Şi eu sunt mulţumită că-s aici. De când visez să vizitez 
Seulul! 

— Pe bune? 

— Nu, ziceam şi eu aşa, din politeţe. 


După ce mâncară, Paul îşi puse holurile în geantă şi se 
ridică. 

— Unde te duci? 

— Să spăl vasele. 

— Glumeşti? 

— Deloc, doar n-o să las holurile mele Tupperware, o să am 
nevoie de ele la întoarcere. 

— Nu mai ai de gând să te instalezi în Coreea? 

— O să vedem noi. 


Consultară programul de filme şi jocuri. Mia optă pentru o 
comedie romantică, iar Paul, pentru un thriller. Zece minute 
mai târziu, Paul urmărea filmul care rula pe ecranul Miei, iar 
Mia, pe acela de pe ecranul lui Paul. Schimbară mai întâi o 
privire, apoi căştile şi într-un final scaunele. 


* 


Până la urmă, Paul adormi, iar Mia veghe ca nimeni să nu-l 
trezească în timpul coborârii. Deschise din nou ochii când 
roţile aparatului atinseră pământul şi înţepeni când pilotul 
inversă regimul reactoarelor. Mia îl linişti, coşmarul lui se 
apropia de sfârşit, în câteva clipe aveau să iasă din avion. 


* 


După controlul paşapoartelor, Paul îşi recupera valiza de pe 
banda de bagaje şi o puse pe căruţ. 

— A dumitale încă n-a ieşit? se îngrijoră el. 

— Nu am alt bagaj, zise ea arătând spre geanta pe care o 
purta pe umăr. 

Paul se abţinu de la orice comentariu. Contempla uşile 
glisante din faţa lui, încercând să se gândească la felul în care 
avea să se comporte trecând de ele. 


Un grup de vreo treizeci de cititori desfăşurase o banderolă 
pe care stătea scris: „Bine ai venit, Paul Barton”. 


Mia îşi puse ochelarii fumurii. 

— Au ajuns să recruteze figuranţi, trebuie să recunosc că 
stăpânesc toate nuanțele artei ospitalităţii, îi şuieră Paul Miei 
în timp ce scruta acele chipuri, în căutarea lui Kyong. 

Aruncă o privire peste umăr, Mia dispăruse. I se păru că o 
vede trecând de poarta de ieşire şi pierzându-se în mulţimea 
care îi aştepta pe pasageri. 

Înarmat cu carnete şi pixuri, rugându-l să dea autografe, 
grupul se năpusti asupra lui Paul. La început jenat, Paul se lăsă 
prins cu plăcere în jocul semnăturilor până când editorul său 
coreean veni să împrăştie buluceala şi îi întinse o mână 
prietenoasă. 

— Bine aţi venit la Seul, domnule Barton, este o onoare să 
vă primim. 

— Onoarea e de partea mea, replică Paul care continua să 
scruteze mulţimea. Nu trebuia. 

— Ce anume nu trebuia? întrebă editorul. 

— Oamenii aceştia... 

— Am încercat să-i ţinem, dar sunteţi foarte popular aici şi 
eraţi aşteptat. Ştiţi, sunt aici de mai bine de trei ore. 

— Dar de ce? 

— Ca să vă vadă, bineînţeles, preciză editorul. Haideţi, o 
maşină ne va duce la hotel, probabil că sunteţi epuizat după o 
călătorie aşa de lungă. 

Mia li se alătură în afara terminalului. 

— Doamna este cu dumneavoastră? se interesă editorul. 

Mia se prezentă. 

— Domnişoara Grinberg, sunt asistenta domnului Barton. 

— Încântat, domnişoară, răspunse editorul, domnul 
Cristoneli nu ne-a informat despre prezenţa dumneavoastră. 

— Biroul domnului Barton s-a ocupat direct de călătoria 
mea, iată explicaţia. 

Paul rămase mut de uimire. Editorul îi pofti să intre în 
berlină. El se puse în faţă, Mia şi Paul în spate, după ce aruncă 
o ultimă privire spre trotuar. 

Maşina porni şi se îndreptă spre centrul oraşului. 

Cu mintea în altă parte, Paul observa peisajul suburban 
care se perinda dincolo de geam. 

— În seara aceasta, vom lua cina între noi, declară editorul. 
Ni se vor alătura câţiva colaboratori ai casei, printre care şi 
directoarea departamentului de marketing, domnişoara Bak, 
ataşata dumneavoastră de presă, directorul librăriei unde veţi 


da autografe. Nu vă faceţi griji, nu va dura foarte mult. Veţi 
avea nevoie de odihnă, zilele următoare vor fi grele. Iată 
programul dumneavoastră, anunţă el întinzându-i un plic Miei. 
Domnişoară Grinberg, sunteţi cazată în acelaşi hotel ca şi 
domnul Barton? 

— Desigur, răspunse Mia uitându-se la Paul. 

Paul nu era deloc atent la cele ce se discutau. Kyong nu 
venise la aeroport. Se gândi că, probabil, o împiedicase 
prezenţa patronului ei. 

Mia îl bătu uşor pe genunchi ca să-l trezească la realitate. 

— Paul, interveni ea, editorul dumitale te întreabă dacă ai 
călătorit bine. 

— Presupun. Am rămas între aripi şi totul a fost bine. 

— Contăm mult pe această emisiune de televiziune la care 
veţi participa mâine. Un alt eveniment considerabil, 
ambasadorul organizează luni o recepţie în onoarea 
dumneavoastră. Au fost invitaţi câţiva jurnalişti şi membri 
eminenţi ai facultăţii din Seul. Voi preveni secretariatul 
ambasadorului de prezenţa colaboratoarei dumneavoastră. 

— N-o faceţi, spuse Mia, domnul Barton poate să se ducă 
acolo şi fără mine. 

— Nici nu se pune problema, vom fi încântați să vă avem 
printre noi, nu-i aşa, domnule Barton? 

Cu faţa lipită de geam, Paul nu răspunse. Cum avea să se 
comporte Kyong la dineu? Trebuia oare să adopte o oarecare 
rezervă în ceea ce-o privea, ca nu cumva să se simtă jenată în 
faţa angajatorului ei? 

Mia îl înghionti discret cu cotul. 

— Da? întrebă Paul. 

Ghicind oboseala care părea să-l copleşească pe autor, 
editorul păstră tăcerea până la hotel. 

Maşina se opri în faţa intrării. O tânără le ieşi în 
întâmpinare. 

— Domnişoara Bak vă va ajuta cu formalităţile de 
înregistrare şi vă va însoţi la restaurantul unde vă voi regăsi 
deseară. În ceea ce mă priveşte, am încă multe de făcut înainte 
de inaugurarea Târgului. Până atunci, mai prindeţi puteri, vă 
salut şi vă spun pe curând. 

Editorul se urcă în maşina care se îndepărtă. 

Domnişoara Bak îi rugă pe Paul şi pe Mia să binevoiască a-i 
încredința paşapoartele şi a o urma până la recepţie. Un groom 
puse mâna pe bagajul lui Paul. 


Recepţionerul roşi când îi văzu pe Paul. 

— Este o mare onoare, domnule Barton. V-am citit toate 
cărţile, şopti el. 

— E foarte amabil din partea dumneavoastră, răspunse 
Paul. 

— Domnişoară Grinberg, nu găsesc rezervarea 
dumneavoastră, reluă el fâstâcindu-se, nu aveţi cumva 
confirmarea? 

— Nu, nu o am, zise Mia. 

Recepţionerul se apucă din nou să caute în calculator, încă 
şi mai jenat când domnişoara Bak îi atrase atenţia că domnul 
Barton venea de la drum lung şi că îi făcea să-şi piardă timpul. 

Paul îşi veni în fire şi se aplecă peste ghişeu. 

— Probabil că e o greşeală, zise el, se mai întâmplă; daţi-ne 
o altă cameră. 

— Dar, domnule Barton, hotelul e plin, pot să încerc 
altundeva; din păcate, din cauza Târgului de carte, tare mă tem 
că toate sunt pline. 

Mia se uita în altă parte. 

— Bine, reluă Paul pe un ton jovial, nu-i nicio problemă. Eu 
şi domnişoara Grinberg lucrăm împreună de atâţia ani, ne 
ajunge o cameră cu două paturi. 

— Nu mai am niciuna, v-am surclasat într-un apartament, 
dar nu are decât un pat, de altfel foarte mare, un King Size! 

Domnişoara Bak mai avea un pic şi leşina. Paul o trase 
deoparte. 

— Aţi călătorit vreodată cu avionul, domnişoară Bak? 

— Nu, niciodată, domnule Barton, de ce? 

— Pentru că eu am făcut-o deja şi, credeţi-mă, după ce am 
petrecut unsprezece ore la zece mii de metri altitudine, 
despărţit de nori de un simplu perete metalic şi de un hublou 
Mic, nu-mi mai pot face griji pentru nimic de pe pământul 
acesta. O să împărţim apartamentul, n-o să-i spuneţi o vorbă 
patronului dumneavoastră şi, de altfel, nimănui altcuiva, veţi 
veghea ca tânărul să uite că domnişoara Grinberg există, iar 
toate acestea vor rămâne micul nostru secret. 

Domnişoara Bak înghiţi în sec, iar chipul ei păru să-şi 
recapete culorile. 


— Două chei, îi spuse Paul recepţionerului întorcându-se 
spre el. Mergem, domnişoară Grinberg? ordonă Paul, ironic, 
răsucindu-se spre Mia. 

Nu schimbară nicio vorbă nici în lift, nici în lungul culoar 
care ducea la cameră şi tot aşa până când groom-ul lăsă jos 
valiza lui Paul şi se retrase. 

— Îmi pare rău, zise Mia, nu m-am gândit o secundă... 

Paul se întinse pe canapea, picioarele îi spânzurau pe 
margini de la genunchi în jos. 

— Aşa n-o să se poată, oftă el îndreptându-se. 

Luă o pernă, o puse pe mochetă şi se întinse. 

— Nici aşa, continuă el, frecându-şi şalele. 

Deschise dressing-ul, se ridică pe vârful picioarelor, apucă 
două perne lungi de căpătâi şi le alătură ca să despartă patul în 
două. 

— Stânga sau dreapta? întrebă el. 

— Să nu existe în tot Seulul ăsta un Bed and Breakfast care 
să aibă o cameră liberă? exclamă Mia. 

— Bineînţeles că există, şi-o să te-apuci să citeşti mica 
publicitate în coreeană? O să stabilim doar câteva reguli. 
Dimineaţa, dumneata o să intri prima la baie, iar eu primul 
seara. Cât priveşte alegerea programelor la televizor, îţi las 
telecomanda, dar fără sport. Inainte de-a dormi, o să-ţi pui 
dopuri în urechi, nu sforăi, dat pentru orice eventualitate, ţin la 
demnitatea mea. Dacă se va întâmpla să vorbesc în somn, 
nimic din ceea ce voi spune nu va putea fi folosit împotriva 
mea. Respectate fiind aceste condiţii, cred că o să ne putem 
descurca în situaţia dată. Am şi aşa destule motive de stres ca 
să nu mai adaug şi altele. Şi apoi, ce te-a apucat să povesteşti 
că eşti asistenta mea? Pe bune, am eu mutra unui individ cu 
asistentă? 

— Nu cred că există o mutră anume de individ cu asistentă. 

— Ai avut vreodată una? Nu? Bine atunci! Să ai măcar o 
periuţă de dinţi în geantă pentru că periuţa nu mi-o împart cu 
nimeni. Când e vorba de pastă, n-am nimic împotrivă, dar nu 
periuţa, bombăni Paul plimbându-se încoace şi-ncolo prin 
cameră. 

— Nu mai fi așa nervos, ai s-o vezi la cină. 

— Cu alte cincisprezece persoane de faţă! Călătoria asta 
începe sub cele mai bune auspicii. O să fiu nevoit să folosesc 
numele de familie când am să vorbesc cu o prietenă şi să n-o 


mai scot din domnişoara Kyong pe femeia pe care o iubesc. 
Grozăvitor, cum ar spune minunatul meu editor. 

— Mulţumesc, replică Mia întinzându-se pe pat. 

— Pentru ce anume? 

— Prietena dumitale... iată un lucru care înseamnă mult 
pentru mine. 

Îşi pusese mâinile sub ceafă şi se uita în tavan. Paul o privi 
cu atenţie. 

— Ai ales să dormi pe partea stângă? 

Mia trecu peste perne, sări de mai multe ori pe partea 
dreaptă a patului înainte de a se întoarce pe partea ei. 

— Până la urmă, prefer pe stânga. 

— Nimic nu te obliga să desfunzi tot patul. 

— Nu, dar mi-a făcut plăcere. Şi pentru că e după-masă, 
tragem baia la sorţi? 

Paul ridică din umeri, ca să-i arate că putea să facă după 
bunul ei plac. Profită de momentul acesta ca să-şi desfacă 
valiza şi să-şi pună hainele în dressing, ascunzând boxerii şi 
şosetele sub un teanc de cămăşi. 

Mia îşi făcu din nou apariţia o jumătate de oră mai târziu, în 
halat, cu un prosop înfăşurat în jurul capului. 

— Ai numărat plăcile de gresie din duş? glumi Paul. 

Când se băgă în cadă, o auzi pe Mia vorbindu-i din cameră. 

— Plecare de la hotel la ora 11, inaugurare la prânz, 
autografe la ora 13, pauză de masă de la 14,15 la 14,30, 
autografe de la 14,30 la 17, întoarcere la hotel, plecare iarăşi 
spre studiourile de televiziune la 18,30, machiaj la 19, în platou 
la 19,30, sfârşit de emisiune la ora 21, cină şi gata... Când mă 
gândesc că mă plâng de programul meu în timpul promovării 
filmelor. 

— Ce povesteşti dumneata acolo? strigă Paul. 

— Ca o asistentă bună ce sunt, îţi citeam programul de 
mâine. 

Paul ţâşni din baie, înfăşurat în mai multe prosoape. 

Mia izbucni în râs. 

— Nu văd de ce atâta veselie! 

— Arăţi ca un fachir. 

— Am auzit eu bine un sfert de oră pentru tot prânzul? Dar 
cine cred ei că sunt eu? 

— O celebritate. Primirea la aeroport era impresionantă, ca 
să nu mai vorbesc de recepţioner, sunt foarte mândră de 
dumneata. 


— Era mai multă lume care mă aşteptata ieşirea din avionul 
ăla decât atunci când dau autografe în librării; sunt sigur că 
oamenii ăia erau plătiţi ca să fie acolo. 

— Nu mai fi aşa de modest şi, te rog eu frumos, du-te şi 
îmbracă-te, nu-ţi stă bine când faci pe sălbaticul. 

Paul deschise uşa de la dressing şi se privi în oglindă. 

— Nu sunt de acord, arăt mai degrabă bine, ar trebui poate 
să fac emisiunea în ţinuta aceasta. Gata, asta e, am trac. 

Mia se apropie de Paul, studie conţinutul dressing-ului, 
scoase un pantalon gri, un sacou negru şi luă o cămaşă albă de 
pe etajeră. 

— Ține, îi spuse ea întinzându-i-le, aşa ai să fii foarte bine. 

— Eşti sigură că cea albastră n-ar fi mai bine? 

— Nu, nu cu paloarea dumitale, e mai bine când cămaşa e 
mai deschisă la culoare decât faţa dumitale; după una sau două 
nopţi de odihnă, o să vedem dacă albastrul ţi se potriveşte. 

Îşi deschise geanta şi constată că puţinele ţinute pe care și 
le luase erau sifonate. 

— Eu o să rămân aici şi o să-mi comand ceva de mâncare în 
cameră, oftă ea, lăsând totul să cadă pe jos. 

— Cât timp avem la dispoziţie, domnişoară Grinberg, înainte 
de cină? întrebă Paul vorbind pe un ton afectat. 

— Două ceasuri, domnule Barton, şi să nu te obişnuieşti cu 
jocul acesta, căci ai putea să te trezeşti cu demisia mea înainte 
de a-l începe. 

— Îmbracă-te şi te-aş ruga să fii mai respectuoasă cu 
propriul dumitale angajator. 

— Unde mergem? 

— Să vizităm Seulul, este singurul lucru care îmi vine în 
minte ca să rămânem treji până la păcătoşenia de dineu. 

Coborâră la recepţie. Văzându-i ieşind din lift, domnişoara 
Bak ţâşni şi se puse în poziţie de drepţi. 

Paul îi explică la ureche ce avea în minte. Ea se înclină şi o 
porni înainte. 

Mia se miră că era nevoită să străbată pe jos un bulevard 
care nu prezenta nicio atracţie turistică, iar mirarea îi crescu şi 
mai mult când domnişoara Bak pătrunse într-un centru 
comercial. Docil, Paul o urmă şi o luă pe scările rulante. 

— Pot să ştiu și eu ce facem aici? întrebă Mia. 

— Nu, răspunse Paul. 

La etajul al treilea, domnişoara Bak arătă spre o vitrină. 
Rămase la intrarea în magazin şi-l rugă pe Paul să o cheme 


dacă avea nevoie de serviciile ei. Paul se aventură înăuntru, 
Mia o luă pe urmele lui. 

— Să-i oferi o rochie lui Kyong e un gest plin de delicateţe, 
dar ar fi preferat cu siguranţă să i-o aduci de la Paris. 

— Ştiu, dar nu m-am gândit! 

— O să încercăm să îndreptăm această greşeală, ştii cât 
poartă sau cât măsoară? 

— Aşa cam ca dumneata. 

— A, da? Mi-o imaginam mai mică decât mine şi un pic mai 
durdulie. 

Mia se uită de jur împrejur şi se îndreptă spre nişte rafturi. 

— Ţine, fusta asta e foarte drăguță, pantalonul acesta, 
aşijderea, bluziţa de-aici e încântătoare, şi cealaltă de-acolo la 
fel, puloverele astea trei sunt perfecte, iar rochia de seară e 
nemaipomenită. 

— Ai fost costumieră într-o altă viaţă? întrebă Paul, uimit de 
rapiditatea cu care Mia selecţionase hainele. 

— Nu, replică ea, am pur şi simplu gusturi bune. 

Paul înhăţă toate veşmintele pe care Mia le alesese şi se 
îndreptă spre o cabina de probă. 

— Dacă nu te deranjează..., continuă el trăgând perdeluţa. 

— Ce nu face o asistentă bună! lăsă Mia să-i scape când 
puse mâna pe haine. 

Intră în cabină, trase perdeaua doar ca s-o dea la o parte 
câteva minute mai târziu îmbrăcată cu o primă ţinută. Se 
învârti pe loc făcând pe manechinul, cu un zâmbet forţat. 

— Perfect, zise Paul, s-o încercăm pe următoarea. 

De voie, de nevoie, Mia îi dădu ascultare. 

În faţa chipului perplex al lui Paul, Mia se întoarse şi îşi 
făcu din nou apariţia îmbrăcată cu un alt pulover. El se duse să 
ia o rochie neagră care îi plăcea mult şi i-o întinse pe deasupra 
perdelei. 

— Cam prea mulată, nu? se interesă Mia. 

— Încearc-o, vedem noi. 

— E magnifică, mărturisi Mia ieşind din nou din cabină. 

— Ştiu, am gusturi bune. 

O nouă încercare, şi lui Paul i se păru că ţinuta e perfectă. 
În timp ce Mia se îmbrăca la loc, el se duse să plătească 
cumpărăturile la casă şi o regăsi pe domnişoara Bak la intrarea 
în magazin. Mia ieşi din cabină şi se uită de departe la ei. 

— Dar cine se crede? O mână de fani la aeroport și i s-a și 
urcat la cap. Dacă vrei să te joci de-a starul, habar n-ai tu, 


dragule, cu cine ai de-a face, bombănea ea în gând când li se 
alătură. 

— Ne întoarcem la hotel? 

— Ţi-ar cădea limba dacă ai spune şi dumneata un 
„mulţumesc”? 

— Mulţumesc, zise Paul luând-o pe scările rulante. 

— Speri s-o dai pe spate pe traducătoarea dumitale cu două 
rochii? lăsă Mia să-i scape. 

— Şi o fustă, trei pulovere, doi pantaloni şi două bluziţe. 

— Un Turn Eiffel în miniatură ar fi fost de-ajuns, în orice caz 
i-ar fi dovedit că nu te-ai gândit la ea în ultimul moment. 

Se duseră înapoi în cameră fără să-şi mai vorbească. Paul se 
întinse pe partea dreaptă a patului, cu mâinile la ceafă. 

— Pantofii! exclamă Mia. 

— Nici nu ating plapuma. 

— Scoate-i totuşi. 

— La ce oră vin să ne ia? 

— N-ai decât să te ridici şi să-ţi consulţi foaia de drum. 

— E caraghios că foloseşti termenul acesta, aşa i se mai 
spune unui program de promovare. 

— Şi te miră faptul că o chelneriţă are vocabular! 

— Nervos ar trebui să fiu eu, nu dumneata. 

— Eu, eu, eu, de când am ajuns nu mai exişti decât 
dumneata. Fii nervos de unul singur şi du-te să cinezi tot de 
unul singur. Oricum, n-am ce să pun pe mine. 

— N-ai decât să alegi, toate pachetele astea sunt pentru 
dumneata. Chiar ţi-ai închipuit că socoteam s-o seduc pe Kyong 
copleşind-o cu cadouri? E de-o vulgaritate..., drept cine mă 
crezi? 

— Drept David... E foarte drăguţ din partea dumitale, dar 
nici nu se pune problema, nu-i niciun motiv... 

— Ba da şi tocmai l-ai spus, lucrurile dumitale au rămas la 
Paris. Doar n-o să porţi aceleaşi haine cât o să stăm aici. 

— O să mă duc să-mi cumpăr mâine. 

— Ai făcut deja o nebunie cu biletul de avion. Nimic mai 
firesc decât să te ajut şi eu la rândul meu, m-ai ţinut de mână, o 
mână transpirată, m-ai susţinut în maşină în faţa acelui editor 
care vorbea întruna şi, dacă n-ai fi fost aici, aş fi fost la pământ 
în mijlocul acestui apartament sinistru, în acest hotel sinistru şi 
în oraşul acesta de la capătul lumii. Aşa că, cu cele mai 
onorabile intenţii, o să agăţăm hainele acestea în dressing şi îţi 


propun să păstrezi rochia neagră pentru serata de la 
ambasador. 

— Ţin neapărat să-ţi dau banii înapoi, totul te-a costat o 
avere. 

— Pe mine, nu, în schimb pe Cristoneli... l-am sustras un 
avans astronomic înainte de a accepta călătoria aceasta. 

Mia luă una dintre pungi spre baie. 

— Te las să aranjezi tu restul, trebuie să mă pregătesc. 


Când, o jumătate de oră mai târziu, Mia ieşi din baie, lui 
Paul i se păru şi mai frumoasă decât atunci când probase 
hainele, deşi era machiată foarte uşor. 

— Aşadar? zise ea. 

— Năucitoare!... Nu-i rău deloc, îţi vine foarte bine. 

— Fusta nu-i prea scurtă?... Cum adică, nu-i rău deloc? 

— Eşti sublimă!... Nu, cred că e mărimea dumitale. 

— Tu ştii cati bărbați şi-ar vinde sufletul ca să fie cu mine în 
apartamentul acesta, iar tie ti se pare doar că, „nu-i rău deloc"? 
... Şi bluziţa, nu-i prea decoltată? 

— Un centimetru în plus şi ai declanşa o răzmeriţă în 
restaurant... Nu, doar atât cât trebuie, pe bune, te asigur, 
ţinuta asta îţi vine perfect. 

— Stai tu să vezi ce mutră o să facă traducătoarea aia a ta 
când o să mă zărească şi din, „nu-i rău deloc" n-ai să mă mai 
scoţi... Dacă zici dumneata, merg pe mâna dumitale. 

— Ce-i cu tine, bătrâne? 

— Ai spus ceva? 

— Nu, nimic. 

Paul ridică degetul mare şi se retrase ca să se pregătească 
și el. 


* 


Intrând în restaurant, Paul simţi cum i se accelerează 
bătăile inimii. Înainte să plece din hotel, Mia îi dăduse câteva 
sfaturi referitoare la comportamentul pe care trebuia să-l 
adopte în asemenea circumstanţe. Să nu facă vreun lucru care 
ar fi putut să o pună în încurcătură pe Kyong în faţa 
angajatorilor ei, să o lase să acţioneze şi să aştepte momentul 
potrivit ca să se manifeste. În cazul în care ar fi fost aşezaţi 
unul lângă celălalt şi n-ar fi putut să-i mângâie uşurel mâna, o 
atingere cu genunchiul ar fi fost de-ajuns ca s-o liniştească. 


Iar dacă n-ar fi putut să se apropie de ea fără să trezească 
bănuieli, Paul îi încredinţase Miei un bileţel ca să i-l dea lui 
Kyong la sfârşitul mesei. 

Când toţi convivii se aşezară în sfârşit la masă, Paul şi Mia 
schimbară o privire, Kyong nu fusese invitată. 

Paul era sărbătorit, toasturile în cinstea lui se succedau. 
Directorul departamentului de marketing al editurii coreene 
intenţiona sa-i regrupeze romanele într-o colecţie destinată 
studenţilor. Voi să ştie dacă Paul ar accepta să adauge o 
prefaţă în care ar explica de ce îşi dedicase opera unei cauze 
atât de dificile. Paul se întrebă dacă nu cumva îşi băteau joc de 
el, dar engleza interlocutorului său era departe de-a fi perfectă, 
preferă să nu dea niciun răspuns. Şeful de la publicitate îi 
prezentă coperta ultimului său roman, arătând plin de mândrie 
banderola care menţiona cu litere roşii: 500 000 de exemplare. 
Cifră de-a dreptul exemplară pentru un autor străin, adăugă 
editorul. Directorul librăriei confirmă faptul că nu trecea nici 
măcar o zi fără ca volumul să nu-i fie cerut de mai multe ori. 
Domnişoara Bak îşi aşteptă rândul ca să comunice lista 
interviurilor pe care trebuia să le acorde Paul. Jurnalul 
televizat negociase o exclusivitate până la apariţia lui, dar, de 
îndată ce avea să fie eliberat de această obligaţie, urma să aibă 
o întrevedere cu ziarul Chosun, o alta cu revista Elle coreeană, 
un ceas de antenă la postul de radio KBS, o întâlnire cu un 
jurnalist de la Movie Week şi una mai delicată cu cotidianul 
Hankyoreh, cunoscut pentru poziţiile sale non-conservatoare şi 
singurul organ de presă care susţinea politica de deschidere a 
guvernului faţă de Coreea de Nord. Când Paul întrebă de ce 
Hankyoreh dorea să-i ia un interviu, toţi mesenii râseră cu 
poftă. Lui Paul nu-i ardea de râs, iar hebetudinea lui contrasta 
cu voioşia vecinilor săi. Mia îi veni în ajutor şi puse o serie de 
întrebări despre Seul, cum era vremea de-a lungul 
anotimpurilor, locurile ce trebuiau vizitate, începu o 
conversaţie despre cinemaul coreean cu editorul lui Paul care 
fu impresionat de erudiţia ei în domeniu. 

Ea profită de această apropiere ca să-i sugereze la ureche 
că ar fi bine ca seara să se termine mai devreme, domnul 
Barton fiind epuizat. 


Când ajunseră la hotel, Paul se duse direct la culcare. 
Potrivi perna care îl despărţea de Mia şi stinse lampa de pe 
măsuţa de noapte înainte ca ea să fi ieşit din baie. 


Mia se băgă în aşternuturi şi aşteptă câteva clipe. 

— Dormi? 

— Nu, aşteptam să-mi pui întrebarea ca să dorm. 

— O să te sune mâine, sunt sigură. 

— Cum ai putea să fii sigură, nu mi-a lăsat nici măcar un 
mesaj la hotel. 

— Te-a prevenit în mail că o să fie îngrozitor de ocupată. Se 
întâmplă ca munca să te acapareze în asemenea măsură, încât 
să nu poţi face nimic altceva. 

Paul se ridică într-o rână şi-şi trecu capul pe deasupra 
pernei. 

— E prea mult dacă cer un prăpădit de mesaj? A fost numită 
ministru al Culturii? Şi apoi, de ce îi cauţi scuze? 

— Pentru că mă doare sufletul să te văd nefericit și nu ştiu 
de ce, asta e, răspunse Mia ridicându-se şi ea. 

— Ai început să ai mania de a-mi fura replicile. 

— Mai taci. 

În tăcere, chipurile li se apropiară şi ceea ce urmă fu de o 
nesfârşită tandreţe. 


* 


— Nu m-ai sărutat din milă? întrebă Paul. 

— Ţi s-a mai întâmplat să primeşti o palmă chiar după un 
sărut? 

— Nu, nu încă. 

Mia îşi lipi buzele de ale lui şi îi ură noapte bună. Apoi, 
potrivi perna şi îşi stinse lampa de pe măsuţa de noapte. 

— Se pune sau nu? întrebă Paul din întuneric. 

— Dormi! răspunse Mia. 


16 


Mia se distra pe cinste jucând rolul asistentei desăvârşite, 
exagerând peste măsură felul în care îi spunea lui Paul 
„domnule Barton” de fiecare dată când i se adresa. Şi, de 
fiecare dată, Paul îi arunca o privire ucigaşă. 

În timpul inaugurării Târgului, când se auzea doar zgomotul 
flash-urilor, ea rămase la depărtare. 

Şedinţa de autografe marcă o etapă nouă în viaţa lui Paul. 

Trei sute de persoane formau o coadă care se întindea mult 
în afara uşilor librăriei. Descoperind amploarea acestei primiri, 
Mia se gândi la propria sa carieră şi la Creston pe care ar fi 
trebuit să-l sune de multă vreme. Probabil că-şi făcea sânge 
rău. Căută ce minciună să inventeze ca să nu-i spună unde se 
afla. 

La rândul lui, Paul, aşezat la un birou, saluta şi zâmbea 
întruna, ortografiind, ba chiar înțelegând cu cea mai mare 
greutate numele cititorilor care i se prezentau. Librarul se 
aplecă la urechea lui ca să-i ceară scuze. Era regretabil faptul 
că traducătoarea lui era suferindă şi că nu putuse să vină. 

— Kyong este bolnavă? îi şopti Paul. 

— Nu, traducătoarea dumneavoastră este bolnavă. 

— Tocmai asta am spus şi eu. 

— Pe traducătoarea dumneavoastră o cheamă Eun-Jeong. 

O bruscă îmbrânceală puse capăt conversaţiei, agentul de 
pază dădu afară câţiva fani şi-i ordonă publicului să facă o nouă 
coadă în faţa estradei. 


Pauza de prânz a fost prelungită la cererea Miei. Domnul 
Barton avea nevoie să-şi tragă sufletul. Paul fu escortat spre 
cantina instituţiei care fusese rezervată numai pentru el. Îşi 
petrecu timpul căutându-l din priviri pe librar, dar fără 
rezultat. 

— Pari îngrijorat? întrebă Mia. 

— Nu sunt obişnuit cu atât de multă lume, am trac şi sunt 
frânt de oboseală. 

— Oricine ar fi şi pentru mai puţin de-atât. Nici nu te-ai 
atins de farfuria dumitale. Mănâncă, o să ai nevoie de forţe 
proaspete pentru runda a doua. E minunat ce ţi se întâmplă, 


cititorii sunt atât de fericiţi să te vadă, e tulburător, 
emoţionant, nu-i aşa? Ştiu că e obositor, dar fă un efort şi 
zâmbeşte un pic mai mult. Să fii iubit de public e cea mai 
frumoasă dintre recompense. Faptul acesta dă un sens muncii 
noastre, existenţei noastre, tuturor lucrurilor pe care le oferim 
celorlalţi. Ce altă fericire e mai mare decât să împărtăşeşti 
această bucurie cu ei? 

— Ai dat multe autografe la viaţa dumitale? 

— Altceva voiam să spun. 

— În orice caz, eu n-am mai trecut printr-o bucurie 
asemănătoare. 

— Ar trebui să te obişnuieşti. 

— Nu cred, nu-i genul meu. N-am plecat din California ca să 
trăiesc aşa ceva în străinătate. Nu zic că nu e plăcut şi sunt 
emoţionat, dar n-am stofa unui star. 

— Pomenita stofă o să ţi se lipească repede de piele şi ai să-i 
prinzi gustul, crede-mă. 

— Sunt convins de contrariu, răspunse Paul pe un ton 
îmbufnat. 

— Tot fără veşti? întrebă cu nepăsare Mia. 

— Tot. 

— O să-ţi dea în curând. 

Paul înălţă capul. 

— În legătură cu ieri seară... 

— E timpul să te alături publicului, că îşi pierde răbdarea, îl 
întrerupse Mia ridicându-se. 

Agenţii de pază îl însoţiră pe Paul până la masa unde dădea 
autografele. Mia rămase în bistrou. De cum deschise iarăşi, un 
fan tânăr se năpusti şi şterpeli paharul din care băuse Paul. 

Pari aşa de vulnerabil în faţa acestui succes, pari aşa de 
sincer când afirmi că nu-ţi doreşti celebritatea şi trebuia să mă 
întâlneşti pe mine, pe mine... poate că nu suntem compatibili..., 
gândi Mia. 


x 


Încetul cu încetul, librăria se golea. Ultimul cititor făcu încă 
un selfie cu Paul care îi oferi zâmbetul lui cel din urmă pe ziua 
respectivă. Era extenuat şi aproape că-i fu greu să se ridice de 
pe scaun. 

— Asta-i prețul gloriei, zise librarul venind să-i 
mulţumească. 


Mia îl aştepta aproape de ieşire în compania domnişoarei 
Bak. 

— Cine este această doamnă Jonque despre care mi-aţi 
vorbit adineauri? întrebă Paul. 

— Eun-Jeong, îl corectă librarul. V-am spus deja, vă traduce 
cărţile, îi datoraţi un pic din succesul dumneavoastră. Nu am 
întâlnit-o niciodată, dar trebuie să recunoaştem că are un stil 
remarcabil. 

— Kyong! pe traducătoarea mea o cheamă Kyong, doar ştiu 
ce spun, protestă Paul. 

— Cineva vă va fi ortografiat greşit prenumele ei în engleză, 
limba noastră e plină de subtilităţi dar vă asigur că o cheamă 
Eun-Jeong, cum stă, de altfel, scris pe coperta fiecăreia dintre 
cărţile dumneavoastră, în coreeană, bineînţeles. Regret că nu a 
putut fi prezentă astăzi, ar fi fost mândră să vă fie alături. 

— Ce are? 

—O gripă urâtă, cred. E timpul să plecaţi, ziua 
dumneavoastră mai are mult până să se termine, iar editorul 
mi-ar purta pica dacă v-aş mai reţine. 


* 


O limuzină îi duse înapoi la hotel. Domnişoara Bak era 
aşezată pe scaunul din faţă. Paul nu scotea o vorbă, iar Mia se 
îngrijoră. 

— O să-mi explici şi mie ce se întâmplă, şopti Mia. 

Paul apăsă pe un buton, iar geamul care îi separa de şofer şi 
de domnişoara Bak se ridică. 

— Vezi dumneata, aş putea să prind gustul chestiei ăsteia. 

— Paul! 

— E bolnavă, o afurisită de gripă din câte se pare. 

— În sine e mai degrabă o veste bună. În sfârşit, nu pentru 
ea, dar faptul îi explică lipsa şi tăcerea. Hai să ne gândim, cât 
ţine o afurisită de gripa? Cel mult o săptămână? Când s-a 
îmbolnăvit? 

— De unde vrei să ştiu eu? 

— Ai fi putut să-ţi faci griji, ţi-ai făcut destule ca să afli că e 
la pat. 

— Deloc, librarul mi-a spus, ar fi trebuit să fie aici astăzi. 

— Şi ce altceva ţi-a mai zis? 

— Nimic, absolut nimic. 


— Atunci, hai să fim optimişti şi să sperăm că peste câteva 
zile o să se pună pe picioare... Poate că are nişte picioare mari, 
de altfel, nişte picioare imense... 

— Vorbeşti în şoaptă! 

— Nu vorbesc niciodată în şoaptă, nu ştiu ce-i aia şoaptă. 

Mia se întoarse spre geam şi privi peisajul. 

— Uit-o pe Kyong, măcar până diseară... ba uit-o de tot. Te 
aşteaptă o emisiune importantă şi trebuie să te concentrezi. 

— Nu vreau să mă duc, mi s-a luat, vreau să mă întorc la 
hotel, să comand ceva de mâncare și sa mă culc! 

— Dar eu... Lasă copilăriile, e-n joc cariera dumitale, fii 
profesionist şi ţine-te tare. 

— Am zis c-ai să te joci de-a asistenta, nu de-a tiranul. 

— Pentru că dumneata crezi că eu mă joc? se ofuscă Mia 
înfruntându-l. 

— Iartă-mă, tracul e de vină, vorbeşte gura fără mine, mai 
bine as tăcea. 

— Ştii ce i-a spus cândva Sarah Bernhardt unei tinere 
actriţe care se lăuda că nu ştie ce este acela trac? „Nu-ţi face 
griji, micuţo, o să vină odată cu talentul” 

— Trebuie s-o iau ca pe-un compliment? 

— Ia-o cum vrei. Ajungem la hotel, o baie ţi-ar prinde tare 
bine. Apoi, ai să te schimbi şi n-ai să te mai gândeşti decât la 
personajele şi la prietenii dumitale, la lucruri care te liniştesc. 
Nu poţi să ignori tracul, dar poţi să-l depăşeşti. De cum o să 
intri pe scenă, o să dispară. 

— Şi de unde ştii dumneata toate astea? şuieră Paul cu 
vocea unui om pierdut. 

— Ştiu eu și-atât. Ai încredere în mine. 


* 


Paul se destinse mult timp în apa plină de spumă. Îşi puse 
costumul şi cămaşa alba alese de Mia. Camerelor de filmat le 
era groază de culoarea albastră, îl încredinţase ea, adăugând 
imediat că în albastru bărbaţii aveau mai puţină prestanţă la 
televizor. Era un lucru ştiut de toată lumea. Comandă o gustare 
pe la orele 18. Paul se forţă să mănânce. Il puse apoi să înveţe 
pe dinafară o scurtă introducere în care să le mulţumească 
cititorilor săi coreeni, să le arate cât de sensibil era la primirea 
pe care i-o făcuseră, să le spună că, deşi nu avusese timp să-l 
viziteze, Seul era un oraş magnific şi că era fericit că se află 


acolo. Paul îşi recită lecţia, cu ochii la ceasul de la televizor 
unde minutele se perindau unele după altele. Şi odată cu 
scurgerea lor, creştea şi angoasa care îl cuprinsese, de 
ajunsese să-l doară stomacul. 


* 


Respectând programul, erau în limuzină la ora 18.30 fix. 

La jumătatea drumului, Paul bătu brusc în geamul 
despărțitor şi îl imploră pe şofer să oprească. 

Se năpusti afară din maşină şi vomită gustarea. Mia îl tinu 
de umeri şi, când spasmele se calmară, îi întinse o batistă şi o 
gumă de mestecat. 

— Grozăvitor, aruncă Paul când se îndreptă de spate. Mâini 
jilave în avion şi vomă pe trotuar, super eroul desăvârşit. Dar 
ştiu c-ai tras lozul cel mare ca să ieşi din viaţa de zi cu zi. 

— Singurul lucru care contează e că nu ţi-ai pătat costumul. 
Eşti mai bine? 

— Niciodată nu m-am simţit mai bine de-atât! 

— Nu ţi-ai pierdut umorul, e esenţial. Mergem? 

— Da, nici nu se pune problema să întârziem la abator. 

— Uită-te în ochii mei... am spus în ochi! Mama dumitale se 
uită la televiziunea coreeană? 

— Mama a murit. 

— Îmi pare rău. Sora? 

— Sunt fiu unic. 

— Ai prieteni coreeni? 

— Din câte ştiu eu, nu. 

— Perfect! Kyong a dumitale e ţintuită la pat cu o gripă şi, 
când cineva are gripă, până şi lumina slabă a unei veioze e de- 
ajuns ca să amplifice migrena. Nu-i niciun risc ca ea să se uite 
în seara asta la televizor, nici ea şi nici altcineva iubit ori 
cunoscut de dumneata. Aşa că nu ne pasă de emisiunea asta şi 
ne doare undeva dacă eşti strălucit sau nul, în plus, ai să mai fii 
şi tradus! 

— Şi atunci, de ce ne ducem? 

— Pentru show, pentru cititorii dumitale, pentru ca să le 
poţi povesti toate acestea într-o bună zi într-una din cărţile 
dumitale. Gândeşte-te, intrând în platou, că eşti unul dintre 
personajele dumitale, încearcă să le semeni şi ai să fii perfect. 

Paul se uită lung la Mia. 

— lar dumneata, dumneata ai să mă priveşti? 


— Nu! 
— Mincinoaso! 
— Scuipă guma, am ajuns. 


* 


Mia rămase lângă Paul în timpul machiajului, intervenind de 
două ori pentru ca profesionista să nu-i mascheze ridurile fine 
din jurul ochilor. 

Când regizorul veni să-l ia, îi urmă în culise şi, chiar înainte 
ca el să intre pe platou, îi dădu un ultim sfat. 

— Nu uita, ceea ce va conta mai mult nu e ceea ce spui, ci 
felul în care o vei spune. La televizor, muzicalitatea e mai 
importantă decât cuvintele, ai încredere într-o fană de talk- 
show-uri. 

Rampele proiectoarelor se aprinseră, regizorul îl împinse pe 
Paul, iar el înaintă pe scenă, orbit. 

Prezentatorul îl pofti să ia loc într-un fotoliu din faţa lui, un 
tehnician se apropie ca sa-i pună o cască de ureche. 
Manipularea acesteia îl gâdila pe Paul şi, cum se tot foia 
râzând, operatorul de sunet o luă de trei ori de la capăt. 

— Am câştigat, suspină Mia din culise, văzându-l cum îi 
revin culorile în obraji. 

Paul auzi vocea interpretului prezentându-i-se în cască. 
Traducerea avea să fie simultană, îl rugă să facă fraze scurte, 
separate de un timp de pauză. Paul dădu din cap, semn care 
prezentatorului de pe platou i se păru o salutare, simțindu-se 
obligat să-l salute la rândul său. 

—O să începem imediat, şopti interpretul din regie, 
dumneavoastră nu mă vedeţi, dar eu vă văd pe ecranul meu de 
control. 

— De acord, încuviinţă Paul, cu inima bătându-i tare. 

— Nu-mi  răspundeţi mie, domnule Barton, ci numai 
domnului 'Tae-Hoon, urmăriţi-i buzele şi n-ascultaţi decât vocea 
mea. Telespectatorii n-o vor auzi pe-a dumneavoastră. 

— Cine e domnul Tae-Hoon? 

— Prezentatorul. 

— De acord. 

— Este prima apariţie la televizor? 

Dădu din nou din cap şi Tae-Hoon îl copie imediat. 

— Acum suntem în direct. 

Paul se concentră asupra feţei lui Tae-Hoon. 


— Bună seara, suntem fericiţi să-l primim pe platoul nostru 
pe scriitorul american Paul Barton. Spre marele nostru regret, 
domnul Murakami, bolnav de gripă, nu va fi prezent în seara 
aceasta. Îi dorim o vindecare rapidă. 

— Normal, toţi oamenii importanţi pentru mine se trezesc 
acum cu câte-o gripă, nu traduceţi asta, vă rog frumos, 
continuă Paul. a 

Mia îşi scoase casca cu care se echipase şi ieşi din culise. Il 
rugă pe regizor să fie condusă până la loja domnului Barton. 

— Domnule Barton, reluă prezentatorul după ce ezită puţin, 
cărţile dumneavoastră se bucură de un mare succes la noi. 
Puteţi să ne explicaţi ce v-a împins să susţineţi cauza poporului 
din Coreea de Nord? 

— Pardon? 

— Nu mi-aţi înţeles traducerea? se interesă vocea din cască. 

— Ba da, v-am înţeles foarte bine traducerea, dar nu şi 
întrebarea care tocmai mi-a fost pusă. 

Prezentatorul tuşi uşor şi continuă. 

— Ultimul dumneavoastră volum este tulburător, descrieţi 
în el viaţa unei familii sub jugul dictaturii, încercând să 
supravieţuiască represiunii orchestrate de regimul lui Kim 
Jong-un, iar toate acestea cu o acuratețe surprinzătoare pentru 
un scriitor străin. Cum v-aţi documentat? 

— Cred că avem o problemă, murmură Paul adresându-se 
interpretului său. 

— Ce problemă? 

— N-am avut plăcerea de a citi ultimul Murakami, dar mi se 
pare că domnul Tae-Hoon mă ia drept un alt autor, să nu 
traduceţi nici asta. 

— Nici nu aveam intenţia s-o fac şi nu înţeleg ce-mi spuneţi. 

— N-am scris niciodată nimic despre dictatura nord- 
coreeană, fir-ar să fie! şuieră Paul cu un zâmbet de faţadă. 

Cum nu primea în cască niciun răspuns, prezentatorul îşi 
şterse fruntea şi anunţă că aveau o mică problemă tehnică 
pentru care se scuză, precizând că avea să fie repede reparată. 

— Nu este nici locul, nici momentul să faceţi glume, 
domnule Barton, reluă interpretul, suntem în direct. Vă rog 
frumos să răspundeţi la întrebări cu mai multă seriozitate, e 
slujba mea în joc, o să fiu dat afară din pricina dumneavoastră, 
dacă nu încetaţi să vă comportati în felul acesta. Trebuie să 
dau drumul la microfonul meu şi să-i spun ceva domnului Tae- 
Hoon. 


— Ei bine, începeţi prin a-l saluta din partea mea şi 
preveniţi-l despre greşeala lui, este singurul lucru care trebuie 
făcut. 

— Sunt unul dintre cititorii dumneavoastră fideli şi nu pot 
să-mi explic atitudinea dumneavoastră. 

— Am înţeles, suntem la camera ascunsă! 

— Camera e chiar în faţa dumneavoastră... aţi băut cumva? 

Paul fixă obiectivul deasupra căruia clipea o diodă roşie. 
Domnul Tae-Hoon părea să-şi piardă răbdarea. 

— Le mulţumesc cititorilor mei coreeni, continuă Paul, şi ţin 
să le spun cât de mult m-a emoţionat primirea lor. Seul este un 
oraş magnific, chiar dacă n-am avut încă timp să-l vizitez. Sunt 
fericit să mă aflu aici. 

Paul auzi oftatul de uşurare al interpretului său care îi 
traduse fără să mai aştepte cuvintele. 

— Minunat, reluă Tae-Hoon, cred că am rezolvat problema 
cu sunetul. Prin urmare, îi voi pune iarăşi primele două 
întrebări autorului nostru care, de data aceasta, ne va 
răspunde. 

Şi, în timp ce prezentatorul vorbea, Paul îi şopti 
interpretului: 

— Cum nu înţeleg nimic din ceea ce-mi spune şi cum sunteţi 
un cititor fidel al operei mele, eu am să vă recit una dintre 
reţetele măcelarului meu parizian, iar dumneavoastră o să 
răspundeţi în locul meu la întrebările domnului Tae-Hoon. 

— Mi-e cu neputinţă să fac un asemenea lucru, şopti în 
cască interpretul. 

— Ţineţi la slujba dumneavoastră sau nu? Se pare că, la 
televizor, muzicalitatea contează mai mult decât cuvintele, nu 
vă faceţi griji, o să mă străduiesc să zâmbesc. 

lar emisiunea se desfăşură în felul acesta. Interpretul îi 
traducea lui Paul întrebările prezentatorului, şi în timp ce 
acesta din urmă se încăpăţâna să-l interogheze despre cărţi pe 
care nu le scrisese şi al căror subiect se învârtea în mod 
obsesiv în jurul condiţiei cetăţenilor din Coreea de Nord, Paul, 
mereu cu un zâmbet pe faţă, spunea ce-i trecea lui prin minte, 
neformulând decât fraze scurte şi marcând de fiecare dată câte 
o pauză. Neputând să traducă un discurs inteligibil, interpretul 
deveni autor pentru o seară, răspunzând cu brio în locul lui 
Paul. 

Coşmarul dură şaizeci de minute, dar nimeni nu văzu nimic. 


leşind din platou, Paul o căută pe Mia. Regizorul îl conduse 
până la lojă. 

— Ai fost formidabil, asigură ea. 

— Fără nicio îndoială, mulţumesc că ţi-ai ţinut promisiunea. 

— Care promisiune? 

— De-a nu te uita la emisiune. 

— Delicioasă remarca dumitale referitoare la gripă şi îmi 
pare rău pentru Murakami, ştiu că te bucurai să-l întâlneşti. 

— Nu credeam o iotă din ce spuneam. 

— Mergem la hotel? Ziua asta nu te-a sleit doar pe 
dumneata, zise ea ieşind din lojă, mâine îmi dau demisia. 

Paul se năpusti în urma ei şi o opri ţinând-o de braţ. 

— Nu vorbeam serios! 

— Dar ai vorbit! 

— Ei bine, am spus o prostie şi crede-mă că, în seara asta, a 
fost una printre multe altele. 

— Cu siguranţă că ai fost nemaipomenit. 

— Dacă am supravieţuit, ţie ţi-o datorez. Iti mulţumesc din 
suflet şi nu sunt doar vorbe. 

— Pentru nimic. 

Mia se eliberă din strânsoarea lui şi merse cu pas hotărât 
până la ieşire. 


* 


Întorşi la hotel, Mia adormi fără întârziere. De cealaltă 
parte a pernei, Paul, cu ochii mari deschişi, căuta o explicaţie 
pentru cele două anomalii care îi marcaseră ziua. Negăsind 
niciuna, îşi făcu griji pentru ceea ce îi rezerva ziua de mâine. 


17 


Mia fu trezită de un scârţâit de uşă. Deschise ochii. Paul 
împingea o măsuţă pe roţi. Se apropie de pat şi îi spuse bună 
dimineaţa. 

— Cafea, suc proaspăt de portocale, coşuleţ cu viennoiserie, 
ouă fierte şi cereale, doamna e servită, zise el umplând ceaşca. 

Mia se aşeză şi îşi aranjă pernele la spate. 

— Cui îi datorez atâta atenţie aşa de dimineaţă? 

— Mi-am concediat asistenta ieri, aşa că sunt nevoit să mă 
ocup de tot, răspunse Paul. 

— Ce ciudat, eu am auzit că şi-a dat demisia. 

— Dacă aşa a făcut înseamnă că am fost gând la gând cu 
bucurie, prefer din plin să pierd o colaboratoare şi să regăsesc 
o prietenă. Zahăr? 

— O bucată, te rog. 

— Şi pentru că mă asist eu pe mine, am luat câteva 
iniţiative în timp ce dumneata dormeai. Am anulat toate 
întâlnirile zilei. Singura noastră obligaţie va fi recepţia de la 
ambasador, în rest suntem liberi să facem ce vrem. Seul e-al 
nostru până diseară şi o să ne bucurăm de el. 

— Ai anulat toate întâlnirile? 

— Reprogramate pentru mâine, am pretins că nu mă simt 
foarte bine. Doar n-aveam să-i las monopolul gripei lui 
Murakami, obrazul subţire cu cheltuială se ţine. 

Mia se uită la ziarul îndoit pe măsuţa cu micul dejun şi îl 
apucă cu un gest rapid. 

— Fotografia dumitale e pe prima pagină! 

— Da, de altfel, nu prea e în avantajul meu, mi se pare că-s 
urât şi dau impresia că am trei kilograme în plus. 

— Nu, eşti bine. Ai sunat-o pe ataşata de presă ca să-ți 
traducă articolul? O fotografie pe prima pagină e foarte 
importantă. 

— Recunosc faptul că în coreeană e greu să ştii dacă te 
vorbesc de bine sau de rău, dar, după părerea mea, jurnalistul 
care a scris articolul a făcut, după toate probabilitățile, elogiul 
ultimului roman al lui Murakami. 

— Nu suferi mai degrabă de o obsesie murakamiană decât 
de gripă? L-ai pomenit de două ori în câteva minute. 


— Câtuşi de puţin şi, în acelaşi timp, după cele întâmplate 
ieri seară, aş fi avut dreptul. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Am trăit cel mai ubuesc moment din viaţa mea. Mi s-a 
întâmplat adesea să dau interviuri unor jurnalişti care nici 
măcar nu-mi deschiseseră cartea, dar să răspund la întrebările 
unuia care a citit cartea unui alt autor a fost o mare premieră. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Despre fiasco-ul de ieri! Tembelul îmi punea întruna nişte 
întrebări destinate lui... Nu-i rostesc numele, o să mă acuzi 
iarăşi că fac o fixaţie, dar ai înţeles la cine mă refer. Mare 
moment de solitudine pe platou, în faţa prezentatorului. Ce 
anume v-a determinat să vă aplecaţi asupra destinului 
poporului nord-coreean? Prin ce surse aţi obţinut atâtea 
informaţii despre viaţa unor oameni oprimaţi de regimul lui 
Kim Jong-un? De ce un asemenea angajament politic? Credeţi 
că zilele acestei dictaturi sunt numărate? Din punctul 
dumneavoastră de vedere, Kim Jong-un este un conducător de 
faţadă impus de un sistem oligarhic sau chiar ocârmuieşte? 
Personajele vă sunt inspirate din realitate sau le-aţi născocit?... 
Şi aşa mai departe. 

— Vorbeşti serios? întrebă Mia, şovăind între amuzament şi 
compasiune. 

— l-am pus aceeaşi întrebare interpretului care îmi vorbea 
în nenorocita de cască. Rău îţi mai vine să te scarpini, cu 
chestiile astea. Ca să-ţi mărturisesc totul, am crezut chiar că 
sunt la camera ascunsă. Cum nu se dau în lături de la nimic, mi 
s-a părut că era cel mai logic lucru cu putinţă şi că n-aveam să 
cad aşa de uşor în capcană. După douăzeci de minute, am avut 
impresia că totul durează prea mult şi că gluma e cam de prost 
gust. Numai că nu era o glumă. Tembelii au crezut că au de-a 
face cu un alt autor şi o altă carte, iar interpretului îi era 
groază să le spună. 

— E o nebunie, replică Mia punându-şi mâna la gură ca să-şi 
ascundă pofta de râs. 

— Să nu cumva să te abţii, râzi pe socoteala mea până n-oi 
mai putea, eu sunt primul care-o face de când ne-am întors 
aseară la hotel. Numai mie mi se întâmplă asemenea lucruri. 

— Dar cum de au putut comite o asemenea greşeală? 

— De mult s-ar şti dacă prostia ar avea limite. Bun, n-o să 
ne petrecem toată ziua cu tărăşenia asta, continuă Paul luând 


ziarul din mâinile Miei ca să-l arunce la capătul încăperii. la-ţi 
micul dejun şi să plecăm la plimbare. 

— Eşti sigur că totul e în ordine? 

— Cum nu, totul e foarte în ordine, am părut de-a dreptul 
idiot în faţa a sute de mii de telespectatori, presupun că unii 
dintre ei au şi avertizat postul de televiziune, lucru care, 
probabil, stă scris şi-n articolul acesta. Şi, că veni vorba, dacă 
ne întâlnim pe stradă cu oameni care râd când mă văd, să 
rămânem demni şi să ne purtăm ca şi cum nimic nu s-ar fi 
întâmplat. 

— Chiar îmi pare rău, Paul. 

— Să nu-ți pară şi să nu vorbim despre toate acestea. Mi-ai 
spus-o chiar dumneata, nimănui nu-i pasă de emisiunea asta şi 
apoi, afară e o vreme maghnifică! 

Paul o convinse pe Mia să iasă din hotel prin parcare, în 
cazul în care domnişoara Bak ar fi stat de pază la recepţie. Voia 
să-şi petreacă ziua doar în compania ei şi mai ales să nu se 
încurce cu un ghid. 

Dimineaţa, vizitară palatul Changdeokgung!!. Trecând de 
poarta Honghwamun!?, Paul se amuză încercând să pronunţe 
numele locurilor, iar exagerările sale guturale o distrară mult 
pe Mia. De pe podul Okcheonggyo!5, admiră bazinul şi 
frumuseţea acestui palat încărcat de istorie. 

— Acolo e Myeongjeongjeon, biroul regelui, zise Paul 
arătând spre o clădire, a fost inaugurat în 1418. Toate casele 
pe care le vezi sunt cu faţa spre sud, căci sanctuarele vechilor 
regi sunt la sud. Myeongjeongjeon e cu faţa la est, ca să nu 
respecte tradiţia confuciană. 

— Kyong te-a învăţat toate acestea? 

— Las-o pe Kyong într-ale ei, pur şi simplu am pus mâna pe- 
o broşură când am cumpărat biletele, am răsfoit-o în timp ce tu 
admirai iazul, voiam să te impresionez. [i-ar plăcea să vezi 
grădina botanică? 


Æ 


Părăsiră palatul şi se duseră în cartierul Insa-dong. Îi 
străbătură galeriile de artă, se opriră ca să guste un pajeon, o 


11 În traducere: „palatul virtuţii prospere”; este unul dintre „cele cinci mari palate” 
construite de regii dinastiei Joseon. (N.t.) 

12 Poarta principală a palatului. (N.t.) 

13 Este o intrare simbolică în grădina palatului. (N.t.) 


clătită coreeană foarte la modă, şi-şi petrecură restul după- 
amiezii căutând vechituri prin anticariate. Mia dorea să-i ofere 
un cadou lui Daisy, ezita între o veche cutie pentru mirodenii şi 
un încântător colier. Paul o sfătui să aleagă colierul, îi făcu 
discret un semn anticarului să ambaleze cutia pentru mirodenii 
şi se întoarse spre prietena lui. 

— O să i-o oferi lui Daisy din partea mea, declară el 
încredinţându-i-o. 


Se  întoarseră exact la timp ca să se pregătească. 
Domnişoara Bak aştepta tot în holul de la intrare. Văzând-o, 
Mia îl împinse pe Paul în spatele unei coloane. Se fofilară până 
la următoarea, apoi următoarea şi profitară de trecerea unui 
groom şi a căruţului său de bagaje ca să ajungă, incognito, 
până la lifturi. 


La ora 19, Mia îşi punea rochia, iar Paul se simţi foarte 
mândru că i-o cumpărase. 

— Dacă-mi mai spui o dată „nu-i rău deloc”, nu mă mişc din 
camera asta, anunţă Mia privindu-se într-o oglindă. 

— Bun, tac. 

— Paul! 

— Eşti... 

— Nu, nu spune nimic! îl întrerupse Mia. 

—... magnifică. 

— Merge, accept complimentul. 

O jumătate de ceas mai târziu, limuzina îi lăsă în faţa 
rezidenţei ambasadorului Statelor Unite. 


Ambasadorul îşi aştepta invitaţii în vestibul. Paul şi Mia 
ajunseseră primii. 

— Domnule Barton, este o onoare şi o plăcere să va primesc 
la rezidenţă, începu ambasadorul. 

— Întreaga onoare este de partea mea, răspunse Paul, 
prezentând-o pe Mia. 

Ambasadorul se aplecă pentru a-i săruta mâna. 

— Cu ce vă ocupați, domnişoară? întrebă el. 

— Mia ţine un restaurant la Paris, replică Paul în locul ei. 

Ambasadorul îi însoţi până la salonul cel mare. 

— N-am avut încă vremea să vă citesc ultima operă, îl 
încredinţă el la ureche. Mă descurc un pic în coreeană, dar nu 
îndeajuns, din păcate, pentru a putea aprecia o lectură. În 


schimb, mi-aţi făcut prietenul să plângă cu lacrimi amare. De o 
săptămână încoace, nu-mi mai vorbeşte decât despre 
dumneavoastră, l-aţi bulversat. O parte din familia lui trăieşte 
în Coreea de Nord şi mi-a spus că povestirea dumneavoastră 
era de o ireproşabilă acuratețe. Cât de mult vă invidiez 
libertatea de scriitor! Dumneavoastră puteţi măcar să 
exprimaţi fără rezerve lucrurile pe care obligaţiile noastre 
diplomatice ne silesc să le trecem sub tăcere. Dar, îngăduiţi-mi 
să v-o spun, aţi introdus în acest roman, dar ce zic eu, în acest 
document, gândirea Americii! 

Dubitativ, Paul se uită lung la ambasador. 

— Aţi putea să-mi spuneţi un pic mai mult? îi sugeră el cu 
sfială. 

— Prietenul meu e coreean, repet, şi... iată-l că vine! Va fi 
mult mai elocvent decât mine. Vă las în compania lui, visează 
să stea de vorbă cu dumneavoastră. În acest timp, îi voi 
întâmpina pe ceilalţi invitaţi. Ca să mă ajute în această 
îndatorire, o răpesc pe încântătoarea dumneavoastră prietenă. 
Cu mine n-aveţi de ce să vă temeţi, adăugă ambasadorul, 
mucalit. 

Mia îi aruncă o privire rugătoare lui Paul, în van, gazda 
locurilor o lua deja cu sine. 

De-abia avu timp Paul să-şi vină în fire, că un bărbat gingaş 
şi de o rară eleganţă îl şi strângea în braţe şi îşi punea capul pe 
umărul său. 

— Mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc, zise el. Sunt atât de 
emoţionat să va întâlnesc! 

— Şi eu, răspunse Paul încercând să se elibereze din 
îmbrăţişarea lui. Dar mulţumesc pentru ce? 

— Pentru tot! Pentru că sunteţi ceea ce sunteţi, pentru 
cuvintele dumneavoastră, pentru că v-aţi aplecat asupra 
destinului alor mei. Cui îi mai pasă de ei în zilele noastre? Nici 
nu vă închipuiţi ce reprezentaţi în ochii mei. 

— Nu, într-adevăr, nu-mi închipui nimic. N-aţi adunat o 
grămadă de lume ca să vă bateţi toţi joc de mine? întrebă Paul. 

— Nu înţeleg? 

— Nici eu, nici eu nu înţeleg! replică el, exasperat. 

Cei doi bărbaţi se măsurară din priviri. 

— Sper că nu cuplul pe care îl formez cu Henri va şochează, 
domnule Barton? Ne iubim cu o dragoste sinceră de zece ani 
încoace, ba chiar am adoptat un copil, un băieţel pentru care 
nutrim o tandră afecţiune. 


— Vă rog frumos! Am crescut în San Francisco şi sunt 
democrat. lubiţi pe cine vreţi, din moment ce sunteţi iubit la 
rândul dumneavoastră, mă bucur pentru voi. Vă vorbesc despre 
ce mi-aţi spus despre cartea mea. 

— Am zis ceva care v-a rănit? Dacă aşa stau lucrurile, îmi 
cer scuze, romanul dumneavoastră e atât de important pentru 
mine. 

— Romanul meu? Chiar al meu? Cel pe care l-am scris eu? 

— Bineînţeles că al dumneavoastră, răspunse bărbatul 
arătând volumul pe care-l ţinea în mână. 

Dacă nu ştia să decripteze caracterele hangul, Paul era în 
stare să-şi recunoască fotografia de pe coperta a patra pe care 
i-o prezentase editorul său cu două seri în urmă. În faţa 
neînţelegerii manifeste a interlocutorului său, Paul fu copleşit 
de îndoială, iar această îndoială, crescând, deveni vertiginoasă, 
ajungând să-i dea impresia că pământul îi fuge de sub picioare. 

— Aţi accepta să-mi daţi un autograf? imploră prietenul 
ambasadorului. Numele meu e Shin. 

Paul îl luă de braţ. 

— Dragul meu Shin, nu există undeva pe-aici, pe-aproape, o 
încăpere în care am putea să stăm de vorbă câteva clipe, ca de 
la bărbat la bărbat. 


Shin îl conduse pe Paul printr-un culoar şi îl pofti să intre 
într-un birou. 


— Aici o să fim liniştiţi, îl asigură el arătându-i lui Paul un 
fotoliu. 

Paul trase adânc aer în piept, căutându-şi cuvintele. 

— Vă descurcaţi perfect în engleză şi vorbiţi curent 
coreeana? 

— Bineînţeles, sunt coreean, răspunse Shin aşezându-se pe 
fotoliul din faţa lui Paul. 

— Foarte bine şi, prin urmare, mi-aţi citit cartea? 

— De două ori, aşa de tare m-a tulburat; de altfel, seară de 
seară mai citesc câte un fragment înainte de a adormi. 

— Şi mai bine. Shin, am să vă cer un mic serviciu. 

— Tot ce veţi dori. 

— Nu vă îngrijoraţi, e într-adevăr neînsemnat. 

— Ce pot face pentru dumneavoastră, domnule Barton? 

— Să-mi povestiţi propria-mi carte. 

— Pardon? 


— M-ati înţeles foarte bine. Dacă nu ştiţi cum să faceţi, 
rezumaţi-mi, pentru început, primele capitole. 

— Sunteţi sigur? Dar de ce? 

— Un scriitor nu are cum să judece fidelitatea unei 
traduceri într-o limbă pe care nu o cunoaşte; sunteţi bilingv, 
prin urmare, exerciţiul nu vă va pune probleme. 

Shin se supuse cererii lui Paul. Îi povesti romanul, capitol 
după capitol. 

În primul, Paul făcu cunoştinţă cu o copilă care crescuse în 
Coreea de Nord. Familia ei trăia într-o sărăcie de nedescris, ca 
toţi locuitorii satului său. Dictatura, impusă de o dinastie 
nemiloasă, constrângea o populaţie întreagă la sclavagism. 
Zilele de repaus erau consacrate cultului conducătorilor. 
Şcoala la care puţini copii aveau dreptul, cei mai mulţi dintre ei 
fiind nevoiţi să lucreze la câmp, nu era decât un instrument de 
propagandă unde creierele imaculate învățau să-şi considere 
torţionarii nişte divinităţi supreme. 

În al doilea capitol, Paul îl întâlni pe tatăl naratoarei. Un 
profesor de literatură. Seara, le preda pe ascuns celor mai buni 
elevi ai săi literatura engleză, impunând dificilul şi primejdiosul 
exerciţiu de a-i învăţa să gândească singuri, încercând să le 
inculce minunatele virtuţi ale libertăţii. 

În al treilea capitol, tatăl naratoarei era denunţat 
autorităţilor de către mama unuia dintre protejaţii săi. După ce 
a fost torturat, a fost executat în faţa propriei sale familii, iar 
trupul i-a fost târât de un cal, asemenea trupurilor tuturor 
elevilor săi care cunoscuseră aceeaşi soartă. Doar acela ai 
cărui părinţi trădaseră scăpa de la moarte, ca să fie internat 
într-un lagăr şi condamnat la muncă forţată până la sfârşitul 
zilelor sale. 

În capitolul următor, eroina romanului povestea cum fratele 
ei, fiindcă furase câteva boabe de porumb, fusese bătut şi 
închis într-o cuşcă în care îi era imposibil să stea în picioare 
sau culcat. Torţionarii îi arseseră pielea. Un an mai târziu, 
după ce stricase din greşeală o maşină de cusut, mătuşa ei se 
vedea nevoită să îndure din partea angajatorului său supliciul 
celor două degete mari tăiate. ` 

În capitolul al şaselea, eroina avea şaptesprezece ani. În 
seara zilei sale de naştere, îi părăsea pe ai ei şi fugea de-acasă. 
Străbătând văi şi râuri pe jos, ascunzându-se ziua şi mergând 
noaptea, nehrănindu-se decât cu rădăcini şi ierburi sălbatice, 


reuşise să înşele vigilenţa poliţiştilor care patrulau de-a lungul 
frontierei şi ajungea în Coreea de Sud, pământ al izbăvirii. 

Shin făcu o pauză, văzând că autorul romanului pe care îl 
povestea era la fel de bulversat, dacă nu chiar mai mult decât 
el însuşi. Lui Paul i se păru brusc că propria-i proză este 
insignifiantă. 

— Urmarea, povestiţi-mi urmarea, imploră Paul. 

— Dar o cunoaşteţi! răspunse Shin. 

— Continuati, vă rog, insistă el cu un glas rugător. 

— Eroina dumneavoastră este primită la Seul de un vechi 
prieten al tatălui ei, el însuşi transfug al regimului. Acesta are 
grijă de ea ca de propria-i fiică şi îi asigură o educaţie. După 
facultate, ea îşi găseşte un serviciu şi îşi consacră timpul liber 
animării rețelelor de informare referitoare la situaţia 
compatrioţilor săi. 

— Ce fel de serviciu? 

— La început asistentă, e promovată la rangul de corectoare 
într-o editură unde va deveni redactor-şef. 

— Continuaţi, zise Paul strângând din dinţi. 

— Banii pe care îi câştigă sunt folosiţi drept plată pentru 
călăuze, la finanţarea unor mişcări de opoziţie care, din 
străinătate, au misiunea de a-i sensibiliza pe oamenii politici 
occidentali şi a-i împinge să acţioneze în sfârşit împotriva 
regimului lui Kim Jong-un. De două ori pe an, ea călătoreşte ca 
să-i întâlnească pe ascuns. Familia ei rămâne prizoniera unei 
dictaturi nemiloase; dacă cineva ar face legătura cu ea, mama 
sa, fratele său şi mai ales bărbatul pe care-l iubeşte ar plăti-o 
scump. 

— Cred că am auzit destule, îl întrerupse Paul, lăsând ochii 
în jos. 

— Domnule Barton, sunteţi bine? 

— Habar n-am. 

— Pot să vă ajut? întrebă Shin întinzându-i o batistă. 

— Pe eroina mea, continuă Paul ştergându-şi ochii, o 
cheamă Kyong, nu-i aşa? 

— Da, răspunse prietenul ambasadorului. 

Paul o regăsi pe Mia în salonul cel mare. Văzându-i faţa 
lividă şi descompusă, ea îşi puse la loc cupa de şampanie, îi 
ceru scuze invitatului cu care discuta şi se îndreptă spre el. 

— Ce e? întrebă ea, neliniştită. 

— Crezi că există vreo ieşire de incendiu în rezidența 
aceasta sau poate, în general, chiar în viaţă. 


— Eşti alb la faţă ca hârtia. 

— Am nevoie de un pahar de alcool, ceva foarte tare. Mia 
apucă din zbor un martini de pe platoul unui chelner şi i-l 
întinse. Paul îl goli dintr-o înghiţitură. 

— Să ne dăm deoparte şi ai să-mi explici totul. 

— Nu acum, replică Paul, cu maxilarul crispat. Aş risca să 
mă prăbuşesc şi mă tem că ambasadorul e pe cale să-şi înceapă 
discursul. 


x 


În timpul dineului, Paul nu-şi putea întoarce gândurile de la 
o familie care murea de foame la numai câteva sute de 
kilometri de salonul acesta unde erau servite din belşug 
pateuri şi toasturi cu foie gras. Două lumi despărțite de o 
frontieră... A sa încetase să existe în urmă cu o oră. Mia îl 
căuta din priviri, dar Paul nu o vedea. Când se ridică de la 
masă, Mia îl urmări. El îi mulţumi ambasadorului şi îşi ceru 
scuze pentru oboseala care îl silea să plece. 

Shin îi însoţi până la uşă. Strânse îndelung mâna lui Paul pe 
treptele din faţa rezidenţei şi, în zâmbetul blând şi trist pe care 
i-l adresa, Paul fu sigur că înţelesese tot. 

— Ce i s-a întâmplat lui Kyong de arăţi într-un asemenea 
hal? întrebă Mia de îndată ce limuzina se puse în mişcare. 

— S-a întâmplat ceva cu Kyong şi cu mine. Succesul meu în 
Coreea nu a existat niciodată, dar nici romanele mele, iar 
Kyong nu era doar traducătoare. 

În faţa stupefacţiei de pe chipul Miei, Paul continuă. 

— S-a folosit de numele meu, de altfel, nu a păstrat decât 
numele, pe coperta cărţilor mele. Şi sub aceste coperte, îşi 
publica propriile texte, povestea lupta ei. Prezentatorul de ieri 
nu era un incompetent, interpretul, nici atât, va trebui să nu uit 
să le cer scuze. Dacă adevăratul subiect al romanelor mele 
coreene n-ar fi aşa de dramatic, toate acestea n-ar fi decât o 
uriaşă farsă. Şi când mă gândesc că de ani de zile trăiesc din 
nişte drepturi de autor după nişte cărţi pe care nu le-am scris! 
Bine ai făcut că ţi-ai dat demisia, ai fi lucrat pentru un 
impostor. Singura mea scuză e că până acum nu am ştiut 
nimic. 

Mia îl rugă pe şofer să oprească maşina. 

— Vino, îi spuse ea lui Paul, ai nevoie de aer curat. 


Merseră unul lângă celălalt şi în tăcere, până ce Paul începu 
să vorbească din nou. 

— Ar trebui s-o urăsc, dar trădarea ei e admirabilă. Dacă ar 
fi publicat cu adevăratul ei nume, şi-ar fi condamnat familia. 

— Ce-ai de gând să faci? 

— Habar n-am, trebuie să mă gândesc, la altceva nici că m- 
am gândit cât a durat dineul. Să joc jocul, presupun, atâta 
vreme cât sunt aici. De cum ajung la Paris, am să-i trimit banii 
şi am să pun capăt contractului. Cristoneli n-o să mai poată de 
bucurie, îl şi văd deja, prăbuşit la Les Deux Magots. Şi apoi am 
să caut din ce să trăiesc şi eu. 

— Nimic nu te obligă s-o faci. Banii ăştia sunt ai editurii 
coreene, probabil că au câştigat o grămadă cu cărţile dumitale. 

— Nu ale mele, ale lui Kyong. 

— Dacă acţionezi astfel, vei fi obligat să precizezi motivele. 

— O să vedem noi. În orice caz, îl înţeleg mai bine acum pe 
acela al dispariţiei sale. Trebuie să dau de ea şi să ne lămurim, 
nu pot să plec fără s-o văd. 

— O iubeşti, nu-i aşa? 

Paul se opri şi ridică din umeri. 

— Hai la hotel, mi-e frig. Ce seară ciudată, nu-i aşa? 


* 


În liftul care îi ducea la etajul apartamentului lor, Mia se 
opri în faţa lui Paul. Cu delicateţe, îşi trecu mâna peste faţa lui 
şi îi trase o palmă. Paul ieşi din starea de moleşeală. Mia îl 
împinse în peretele cabinei şi îl sărută. 


Sărutul mai dura când uşile se deschiseră şi dura încă şi pe 
hol, astfel că înaintau, cu spatele lipit de pereţi, din uşă-n uşă 
până ce ajunseră în camera lor. 


Sărutul continuă şi-n timp ce se dezbrăcară şi continuă şi 
când căzură pe pat. 

Mia şopti: 

— Nu se pune, nimic nu se mai pune, doar prezentul. 


Şi se sărutară din nou. Pe obrajii, gurile şi cefele lor, pe 
pieptul lui şi sânii ei, pe pântecele lui şi şoldurile ei, pe 
picioarele lui şi pulpele ei, pe pielea lui şi pe pielea ei 
contopite. In îmbrăţişarea pătimaşă li s-au contopit şi 


respiraţiile fierbinţi, până ce-au rămas fără puteri şi-au adormit 
în căldura umedă a cearşafurilor. 


18 


Pe Paul şi Mia îi trezi soneria telefonului. 
— Fuck! strigă el uitându-se la ceasul de la televizor care 
arăta ora 10. 
Domnişoara Bak era descumpănită, dar prima întrevedere a 
zilei ar fi trebuit să înceapă în urmă cu o jumătate de oră... 
Paul îşi ridică boxerii de undeva de lângă perdele. 
... Ziaristul de la cotidianul Chosun îl aştepta... 
Îşi înhăţă pantalonul de pe fotoliu şi îl îmbrăcă îndreptându- 
se într-un picior spre comodă. 
„.. într-un salon şi începea să se plictisească. 
Cămaşa îi era sfâşiată, Mia se năpusti spre dressing şi îi 
aruncă una curată. 
... colega lui de la Elle ediţia coreeană tocmai sosise... 
— E albastră! şopti Paul. 
„„„ Şi ar trebui să plece la timp ca să se ducă la studiourile 
postului de radio KBS... 
— Pentru presă o să fie foarte bine! murmură Mia. 
Domnişoara Bak reuşise să decaleze întrevederea cu 
cronicarul de la Movie Week după întâlnirea cu cotidianul 
Hankyoreh... 
Paul îşi încheia nasturii de la cămaşă. 
. cel care era cunoscut pentru faptul că susţinea politica 
de deschidere a guvernului în relaţiile cu Coreea de Nord. 
Mia o desfăcea la loc şi prindea nasturii în butonierele 
potrivite. 
... Şi apoi, ar mai fi o întâlnire cu publicul... 
— Unde-mi sunt pantofii? 
— Unui sub comodă, celălalt la intrare! 
... cu studenţii pe marea scenă a Salonului de carte. 
Domnişoara Bak reuşise să enunţe programul lungii zile 
fără să-şi tragă nici măcar o dată răsuflarea. 
— Calmaţi-vă, sunt deja în lift! 
— Mincinosule, fugi, vin și eu imediat. 
— Unde? 
— Chiar înainte să pleci la radio. 


Uşa apartamentului se închise. Se auziră un îngrozitor 
vacarm pe hol şi vocea lui Paul care înjura cum îi venea la 
gură. 

Mia îşi iţi capul şi descoperi o măsuţă pe rotile de-a 
curmezişul pe culoar, cu tot conţinutul ei răsturnat pe jos. 

— Pe bune? zise ea văzându-l pe Paul ridicându-se. 

— Totul e în regulă, nu m-am pătat şi aproape că nu m-am 
lovit. 

— Fugi! ordonă ea. 

Întoarsă în cameră, se îndreptă spre fereastră şi contemplă 
oraşul sub cerul cenuşiu. Îşi luă mobilul din geantă şi îl 
deschise. Pe ecran îi apărură treisprezece mesaje. Opt de la 
Creston, patru de la David şi unul de la Daisy. Mia aruncă 
telefonul pe pat şi comandă micul dejun, prevenind room 
service-ul că holul avea nevoie să fie un pic curăţat. 


* 


Din holul de la intrare, domnişoara Bak îl conduse pe Paul 
în pas alergător spre o sală alăturată. 

— O cafea? imploră el. 

— Vă aşteaptă pe masă, domnule Barton, să nu-mi purtaţi 
pică dacă e călduţă. 

— Ceva de mâncare? 

— Nu veţi putea vorbi cu gura plină, aşa ceva nu se cade! 

Îl introduse în încăpere. Paul îi ceru scuze jurnalistului. 
Întrevederea începu. 

Îl cuprinse un sentiment ciudat când îşi aproprie povestirea 
lui Kyong. Încă şi mai ciudat, pantofii pe care tocmai şi-i pusese 
în picioare îl purtau ca nişte cizme fermecate, la mii de leghe 
depărtare. Răspundea la fiecare întrebare cu o uşurinţă care îl 
surprindea pe el însuşi, presărându-şi discursul cu reflecţii 
pline de adâncime şi sinceritate, într-atât încât interlocutorul 
nu se putu împiedica să nu-i spună cât de mult îl impresionase 
această întâlnire. Şi la fel se întâmplă şi cu jurnalista de la Elle 
Coreea. Paul se supuse apoi unei şedinţe foto, ascultându-l pe 
fotograful care îi tot băgase flash-urile în ochi în timpul 
interviului. I se ceru să se aşeze pe o masă, să încrucişeze 
braţele, să le lase pe lângă corp, să pună mâna sub bărbie, să 
zâmbească, să nu mai zâmbească, să se uite în depărtare, la 
dreapta, la stânga. Domnişoara Bak îl salvă când anunţă că îl 
aşteptau alte întâlniri. 


Ataşata de presă îl grăbea spre limuzină, când Paul îi scăpă 
din mâini şi se năpusti spre recepţie. 

— Sunaţi la mine în cameră, vă rog, îi ceru el 
recepţionerului. 

— Domnule Barton, domnişoara a lăsat un mesaj pentru 
dumneavoastră. A adormit la loc după ce aţi plecat şi... 

Paul se aplecă peste recepţie şi împunse cu degetul spre 
centrala telefonică. 

— Acum, sunaţi-o acum! 

Domnişoara Bak nu mai avea astâmpăr, iar Mia tot nu 
răspundea. 

— Domnişoara e în baie, reluă recepţionerul, vi se va 
alătura un pic mai târziu la Salonul de carte. Trebuie să-i 
comunic programul conferinţei dumneavoastră. 

Ataşata de presă îi promise să facă tot ce era necesar. Avea 
să trimită o maşină s-o ia pe colaboratoarea lui şi tuşi uşor 
când pronunţă cuvântul acesta. 

Paul puse receptorul la loc pe soclu şi o urmă pe 
domnişoara Bak, dar fără niciun chef. Brusc, se întoarse, îşi 
băgă mâna în cupa cu dulciuri pusă pe recepţie şi îşi umplu 
buzunarele. 


Ora pe care o petrecu în studiourile postului de radio KBS îi 
păru o eternitate, dar în timpul interviului deveni din ce în ce 
mai sigur pe el. Răspunsurile îi erau mai elocvente, emotia pe 
care o suscita povestind viaţa personajelor romanului, mai 
susceptibilă la interlocutorii săi. Până şi domnişoara Bak plânse 
puţin. 

— Aţi fost perfect, îl linişti ea când ieşeau din clădire, 
înainte de a-l pofti să se urce în limuzină. 

Fu escortat de la intrarea în Palatul Congreselor până la 
estrada în faţa căreia două sute de scaune erau ocupate de 
studenţii veniţi să-l asculte. 

Când animatorul îl prezentă pe Paul publicului său, avu 
parte de o standing ovation care îl descumpăni profund. O 
pândea pe Mia, ochii îi rătăceau de la un rând la altul, când 
primele întrebări ale asistenţei îi readuseră aminte de rolul 
său. 

Paul jucă rolul acesta cu o fervoare devenită aproape 
militantă.  Denunţa, incrimina, ataca monştrii regimului 
totalitar, condamna inerția democraţiilor. Fu aplaudat de mai 
multe ori. 


O febra oratorică îl antrena în nişte elanuri inconsolabile, 
când, dintr-odată, se întrerupse în mijlocul unei fraze. Privirea 
lui o întâlnise pe aceea a lui Eun-Jeong, alias Kyong. Aşezată în 
primul rând, îi trimise un zâmbet care îl făcu să-şi piardă firul 
gândurilor. 

Ascunsă în spatele unei coloane, Mia zâmbea şi ea, cu 
duioşie şi pace în suflet. 

Nu-l scăpă din ochi pe Paul, se emoţiona când publicul îl 
aclamă şi îl pierdu din vedere când studenţii se năpustiră să-i 
ceara autograf. 

Pentru că o trăise de nenumărate ori, Mia ghicea euforia pe 
care probabil el o simţea în mijlocul acestei mulţimi. 

Kyong fu ultima care se apropie de estradă. 


* 


— Mia încă n-a ajuns? o întrebă Paul pe domnişoara Bak 
care îl aştepta în faţa uşii salonaşului în care se retrăsese. 

— Colaboratoarea dumneavoastră a asistat la conferinţă, 
răspunse ea arătând spre locul unde rămăsese Mia, dar a dorit 
să fie condusă înapoi la hotel. 

— Când? 

— În urmă cu ceva mai mult de-o oră, cred, în timp ce 
dumneavoastră discutaţi cu domnişoara Eun-Jeong. 

De data aceasta, Paul fu acela care o duse pe ataşata lui de 
presă în pas alergător spre limuzină. 

Se năpusti prin holul de la intrarea în hotel, alergă spre 
lifturi, apoi în culoar, se opri brusc în faţa apartamentului ca 
să-şi potrivească hainele, să-şi aranjeze un pic părul şi deschise 
uşa. 

— Mia? 

Inaintă până la baie. Periuţa de dinţi a Miei nu mai era în 
pahar, şi nici trusa de toaletă, pe chiuvetă. 

Paul se întoarse în cameră şi găsi bileţelul pus pe perna de 
la mijloc. 


Paul, 

Mulţumesc pentru că ai fost aici, mulțumesc pentru veselia 
ta, pentru clipele tale de nebunie, pentru călătoria aceasta 
neprevăzută care a început cu o plimbare pe acoperișurile 
Parisului. Mulţumesc pentru că ai reuşit improbabilul pariu de 
a mă face să râd şi pentru că mi-ai oferit noi amintiri. 


Drumurile noastre se despart în seara aceasta, cele câteva 
zile împreună cu tine au fost o încântare. 

Inteleg dilema cu care probabil te confrunţi şi ceea ce simți. 
Să trăieşti o altă viaţă decât a ta, să-ţi placă ideea fericirii în 
loc s-o accepti, să nu mai ştii cine eşti. Dar tu, tu nu ai nicio 
vină în toată uzurparea aceasta, iar eu nu mai ştiu ce sfat să-ţi 
dau. Pentru că o iubeşti, pentru că trădarea ei este magnifică, 
dacă nu chiar eroică, trebuie s-o ierți. Poate că, până la urmă, 
asta înseamnă a iubi cu adevărat. Să înveţi să ierti, fără 
rezervă și mai ales fără regrete. Să-ţi pui degetul pe o tastă de 
la un calculator, să ştergi nişte pagini cenuşii pentru ca să 
rescrii totul în mii de culori. Ba chiar să te lupti pentru ca totul 
să se termine cu bine. Ai grijă de tine, chiar dacă fraza aceasta 
nu vrea să-nsemne mare lucru, poate doar că momentele 
noastre pline de complicitate o să-mi lipsească. 

Sunt nerăbdătoare să citesc ce se va întâmpla cu cântăreața 
noastră. Grăbeşte-te să-i publici povestea. 

Să ai o viaţă frumoasă, o meriti. 

Prietena ta, 

Mia 

PS: Pentru ieri şi ce-o să mai fie, nu-ţi face griji, nimic nu se 
pune. 


— Tu n-ai înţeles nimic, ea nu se mai pune, murmură Paul 
împăturind la loc bileţelul. 

Se grăbi pe culoar şi se întoarse la recepţie. 

— Când a plecat? îl imploră el, gâfâind, pe receptioner. 

— N-aş putea să vă spun cu precizie, răspunse acesta. 
Domnişoara ne-a cerut o maşină. 

— Ca să se ducă unde? 

— La aeroport. 

— Ce zbor? 

— Nu ştiu, domnule. Nu noi am rezervat biletul. 

Paul se întoarse spre uşile din sticlă. Sub marchiza de la 
intrare, domnişoara Bak se pregătea să urce în limuzină. El se 
năpusti afară, o dădu la o parte şi îi luă locul. 


— La aeroport, plecările internaţionale, daca te grăbeşti, vei 
avea cel mai frumos bacşiş din viaţa ta. 

Şoferul demară în trombă, iar domnişoara Bak care bătea în 
geam văzu cum limuzina se depărta pe bulevard. 


Eu o să-ți fac surpriza de a ajunge în avion, iar dacă vecinul 
tău nu vrea să-mi cedeze locul, o să-l leg fedeleş şi o să-l bag în 
compartimentul de bagaje. N-o să-mi mai fie frică, nici măcar 
în timpul decolării, o să ne mulţumim cu mâncarea din avion, o 
să-ți dau platoul meu dacă-ţi este foarte foame. O să ne uităm 
la acelaşi film şi, de data aceasta, o să se pună. O să se pună 
mai mult decât toate romanele pe care nu le-am scris. 


Şoferul se strecura printre maşini, dar cu cât limuzina se 
adâncea în periferia oraşului, cu atât autostrada era mai plină. 

— E ora de vârf, zise el. Pot să încerc un alt traseu, dar e 
totul sau nimic. 

Paul îl rugă să facă cum ştia el mai bine. 

Zgâlţâit în spatele  limuzinei, repeta ce-avea să-i 
povestească Miei în momentul regăsirii: hotărârile pe care le 
luase, ce-i spusese lui Kyong, pe care o chema de fapt Eun- 
Jeong, şi care nu-i era doar traducătoare, ci adevărata editoare 
coreeană. 


* 


O oră şi jumătate mai târziu, Paul îi plăti şoferului cursa. 

Intră în terminal şi se uită la panoul plecărilor. Nu era afişat 
niciun zbor cu destinaţia Paris. 

La ghişeul companiei Air France, recepţionista îl informă că 
avionul decolase în urmă cu o jumătate de oră. Mai rămânea un 
loc liber în cel de-a doua zi. 


19 


Din clipa în care roţile atinseră pista, Paul îşi deschise 
telefonul şi încercă s-o sune pe Mia. Dădu de trei ori peste 
mesageria vocală şi închise. Voia să-i spună faţă în faţă 
lucrurile pe care le avea de spus. 


Un taxi îl duse pe strada Bretagne. Recuperă cheile de la 
apartamentul său de la cafeneaua Marche, îşi lăsă valiza acasă 
şi nu stătu nici să se uite prin corespondenţă, nici să-l sune pe 
Cristoneli care îi lăsase totuşi mai multe mesaje. 

După ce făcu un duş, îmbrăcat cu haine curate, luă maşina 
spre Montmartre, parcă pe strada Norvins şi merse până la 
restaurantul La Clamada. 

Văzându-l, Daisy le dădu încolo de oale şi îi veni în 
întâmpinare. 

— Unde e? întrebă Paul. 

— Ia un loc, trebuie să vorbim, răspunse Daisy trecând în 
spatele barului. 

— E acasă la dumneata? 

— Vrei o cafea? Sau un pahar de vin? 

— Aş prefera să mă duc s-o văd pe Mia chiar acum. 

— Nu e acasă şi nu ştiu unde se află. În sfârşit, ba da, 
presupun că în Anglia. Acolo s-a dus săptămâna trecută, dar nu 
mai am nicio veste de la ea. i 

Paul se uită peste umărul lui Daisy. li urmări privirea care 
se opri asupra unei vechi cutii de mirodenii, nu departe de 
maşina de făcut cafea. 

— De acord, lăsă ea sa-i scape. Mia a venit ieri dimineață, 
dar era pe fugă. Cadoul e realmente din partea dumitale? 

Paul încuviinţă dând din cap. 

— E frumoasă, mi-a făcut mare plăcere. Pot să te întreb ce 
s-a întâmplat între voi doi? 

— Nu, răspunse Paul. 

Daisy nu insistă şi îi servi o cafea. 

— Viaţa îi e mai complicată decât pare; ea însăşi e adesea 
mai complicată decât vrea să admită. Dar o iubesc aşa cum e. 
Este cea mai bună prietenă a mea, a luat în sfârşit hotărârea să 


fie rezonabilă şi trebuie să şi-o respecte. Fiindcă şi dumneata îi 
eşti prieten, las-o în pace. 

— S-a întors să stea la Londra sau să stea cu fostul ei 
prieten? 

— Bun, am ceva clienţi, iar bucătăria mea nu găteşte 
singură. Vino să mă vezi diseară, după orele 22, o să fie mai 
linişte. O să-ţi pregătesc cina şi o să vorbim. Ştii, ţi-am citit 
unul dintre romane şi mi-a plăcut la nebunie. 

— Care dintre ele? 

— Primul, cred, Mia mi l-a dat. 

Paul o salută pe Daisy şi ieşi din restaurant. Cristoneli îl 
sunase iarăşi. Se îndreptă spre Saint-Germain-des-Pres. 


* 


Cristoneli ieşi din biroul lui ca să-l primească cu braţele 
deschise. 

— Starul meu! exclamă el strângându-l la piept. Ei, cine a 
avut dreptate să te împingă să faci călătoria aceasta? 

— Mă sufoci, Gaetano! 

Cristoneli se dădu un pas înapoi şi-i potrivi sacoul lui Paul. 

— Confratele meu coreean mi-a trimis un mail, cu toate 
articolele de presă, şi e un ditamai maldărul! Nu sunt traduse, 
dar se pare că criticile sunt nemaipomenite, i-ai dat pe spate. 

— Trebuie să discutăm, bombăni Paul. 

— Bineînţeles că trebuie să discutăm.... Nu despre un nou 
avans, sper? Secretosul naibii, continuă Cristoneli, jovial, 
bătându-l pe umăr. 

— Nu e ce crezi dumneata, în sfârşit, e mai complicat de- 
atât. 

— Dar nu-i niciodată simplu cu femeile şi când spun femeile, 
vorbesc despre acelea pe care le-ntâlnim zi de zi. În cazul 
acesta, trebuie să recunosc că dumneata, dumneata n-ai 
umblat cu popârlica! 

— Se zice cu fofârlica! 

— Nu văd diferenţa, în fine, dacă aşa vrei dumneata, n-am 
să te contrazic. Vino, haide să bem un pahar şi să sărbătorim... 
Al naibii Paul! 

— Poate c-ai băut destul deja, nu? îmi pare că te porţi 
ciudat. 

— Eu mă port ciudat? Glumeşti! Dumneata te porţi aiurea! 
Şi oricine ar face la fel la mai puţin... Al naibii Paul! 


— Începi să mă enervezi cu „al naibii Paul”! De fapt, ce ţi-a 
zis FEun-Jeong? 

— Eun cine? 

— Editoarea mea coreeană, despre cine crezi că-ţi vorbesc? 

— Ia spune-mi, micul meu Paul, când buzele mele se mişcă, 
auzi sunetele care ies din gura mea sau ţi-ai pierdut auzul în 
avion? Se pare că, din cauza decompresării, se mai întâmplă şi 
aşa ceva. Mie mi-e groază de avion, de altfel, zbor cât mai puţin 
cu putinţă. Când mă duc la Milano, mă duc cu trenul, durează 
cam mult, desigur, dar măcar nu eşti nevoit să faci un scanner 
înainte de-a urca la bord. Bun, ne permitem un păhărel? Al 
naibii Paul! 


Se aşezară la o masă de la Les Deux Magots. Paul remarcă 
dosarul pe care Cristoneli îl pusese pe banchetă. 

— Dacă este contractul pentru viitorul meu roman, trebuie 
mai întâi să-ti vorbesc. 

— Nu mai avem contract? la te uită, eu eram convins că 
lucrurile stau exact invers. Chiar mă întreb ce naiba face 
asistenta mea. Şi apoi, doar n-ai să te foloseşti de situaţia 
aceasta, a trecut ceva vreme de când te susţin! Ai să-mi 
povesteşti subiectul următoarei capodopere într-o altă zi, 
deocamdată, vreau toate detaliile şi contează pe discreţia mea, 
sunt un cavou, chibiţ ca pământul! şopti Cristoneli punându-şi 
degetul arătător pe buze. 

— Ai fumat ceva? întrebă Paul, descumpănit. 

— O dată pentru totdeauna, nu! 

— Ai vorbit cu Eun-Jeong, da sau nu? 

— De ce s-o fi făcut? Ţi-am zis, ţi-am citit mail-ul şi m-am 
bucurat pentru primirea de care ai avut parte la Seul. îţi 
spusesem eu c-aşa o să fie, nu? Cifrele sunt excelente, o să 
contactez câteva edituri chinezeşti, să-l informez pe editorul 
dumitale american şi n-o să ne abatem o iotă de la planul meu. 

— Dacă nu ne abatem o iotă de la planul dumitale, pot să 
ştiu şi eu ce anume te încântă într-un asemenea hal? 

Cristoneli se uită la Paul cu cea mai mare atenţie. 

— Credeam că-ţi sunt prieten şi că aveai încredere în mine, 
nu-ţi ascund cât de dezamăgit am fost să aflu aşa, ca toată 
lumea. 

— Nu înţeleg o vorbă din tot ce-mi povesteşti acolo şi începi 
să mă enervezi pe bune, dar am să pun toate acestea pe seama 
decalajului orar, bombăni Paul. 


Cristoneli se apucă să fredoneze o arie de bel canto înainte 
de a aşeza dosarul pe masă. Il întredeschise, îşi continuă 
șansoneta, îl închise la loc și îl întredeschise iarăşi, până când 
Paul, scos din răbdări, i-l smulse din mâini. 

Văzând copertele revistelor de scandal dinăuntru, făcu ochii 
mari şi i se taie respiraţia. 

— Ştiam eu c-am mai văzut-o undeva când am venit să vă 
iau de la comisariat, murmură Cristoneli. Melissa Barlow, atât 
şi nimic mai mult! Sunt uimirit! 

Fotografii cu Mia şi Paul se lăfăiau pe coperte şi pe paginile 
întâi. Fotografii cu ei doi mergând unul lângă celălalt, intrând 
în hotel, la recepţie, în faţa lifturilor, alte fotografii cu el 
aplecat peste o rigolă în timp ce Mia îl sprijinea şi altele în care 
se vedea cum ţine portiera unei limuzine în care se aşeza Mia. 
Şi, de fiecare dată, legende care povesteau nebuneasca idilă a 
Melissei Barlow. În a doua revistă pe care Paul o răsfoia cu 
mâini tremurătoare, se putea citi sub o fotografie a Miei la 
Târgul de carte: 

Cu câteva zile înaintea ieşirii filmului al cărui afiş îl împarte 
cu soțul ei, Melissa Barlow joacă o cu totul altă comedie 
romantică în compania scriitorului american Paul Barton. 

— Un pic cam intruziv, sunt de acord cu tine, dar pentru 
vânzări e nemaipomenit de grozăvitor! Al naibii Paul! Ei bine, 
ce-i cu mutra asta? se miră Cristoneli. 

Lui Paul i se făcu greață şi se năpusti afară din cafenea. 

Câteva minute mai târziu, frânt în două pe trotuar, văzu 
cum cineva îi flutură prin faţa ochilor o batistă. Cristoneli se 
ţinea în spatele lui, cu braţul întins. 

— Ce scârboşenie, şi când mă gândesc că eu sunt cel acuzat 
că a băut! 

Paul se şterse la gură şi Cristoneli îl însoţi până la o bancă. 

— Nu ţi-e bine? 

— Ba da, vezi şi dumneata, niciodată n-am fost aşa în formă. 

— Din cauza fotografiilor eşti în halul ăsta? Ar fi trebuit să-ţi 
dai seama că până la urmă aşa avea să se întâmple. Eşti 
prieten cu o viitoare stea a celei de-a şaptea arte, la ce te 
aşteptai? 

— Ai avut vreodată impresia că lumea îţi dispare sub 
picioare? 

— O, da, îi răspunse editorul. În primul rând, la moartea 
mamei mele, apoi când m-a părăsit nevasta dintâi şi, în sfârşit, 


când am divorţat de nevasta de-a doua. Cu a treia a fost diferit, 
ne-am despărţit de comun acord. 

— Ei bine, vezi dumneata, când cineva se prăbuşeşte în 
fundul hăului, trebuie să fie foarte atent, pentru că dedesubt 
mai e unul, încă şi mai adânc, şi mă întreb unde se opresc toate 
acestea. 


Æ 


Paul se întoarse acasă şi dormi până seara. Pe la orele 20, 
se aşeză la masa de lucru. Îşi consultă mail-urile, nu le citi 
decât pe cele cu titlu şi-şi opri calculatorul. Un pic mai târziu, 
chemă un taxi şi ceru să fie lăsat în Montmartre. 

Era aproape ora 23 când intră în restaurantul La Clamada. 
Daisy strângea mesele ultimilor convivi care tocmai plecaseră 
din local. 

— Credeam că n-ai să mai vii. Ţi-e foame? 

— Habar n-am. 

— Îngăduie-mi să-mi încerc norocul. 

Îl lăsă să-şi aleagă o masă şi se duse la bucătărie de unde se 
întoarse câteva minute mai târziu cu o farfurie în mână. Se 
aşeză în faţa lui Paul şi îi ordonă să guste din felul zilei. Aveau 
să vorbească doar când o să fie sătul. li turnă un pahar de vin 
şi îl privi cinând. 

— Presupun că ştiai? întrebă el. 

— Că nu e chelneriţă? [i-am spus că are o viaţă mai 
complicată decât pare. 

— lar dumneata chiar eşti bucătăreasă sau lucrezi pentru 
serviciile secrete? Poţi să-mi spui totul, ce mai contează o 
surpriză în plus sau în minus! 

— Nu degeaba eşti scriitor, râse Daisy din toată inima. 

În seara aceea, i-a povestit viaţa ei, iar Paul s-a bucurat s-o 
audă cum îi împărtăşea iarăşi amintirile din copilăria petrecută 
în compania Miei. 


La miezul nopţii, o conduse pe Daisy până la intrarea în 
blocul ei. Paul înălţă capul ca să se uite la ferestre. 

— Dacă vorbeşti cu ea, promite-mi că o să-i ceri să mă sune. 

— Nu, nu-ţi promit. 

— Îţi jur că nu-s vreun ticălos. 

— Tocmai, de-aia nici nu vreau să-ţi promit nimic. Crede- 
mă, nu sunteţi făcuţi unul pentru celălalt. 


— Dar mie îmi lipseşte prietena. 

— Minţi la fel de prost ca şi ea. Primele zile sunt cele mai 
rele, apoi totul se alină. În restaurantul meu o să fie mereu o 
masă pentru dumneata, la orice oră. Bună seara, Paul. 

Daisy împinse uşa de la intrare şi dispăru. 


* 


Se scurseră trei săptămâni, timp în care Paul scrise întruna. 
Nu se ridica de la masa de lucru decât ca să se ducă să 
mănânce la Mustaţă, iar duminica mergea la un brunch la 
Daisy. 

Într-o seară, pe la orele 20, primi un telefon de la Cristoneli. 

— Scriai? 

— Nu. 

— Te uiţi la televizor? continuă editorul său. 

— Nici. 

— Perfect, aşa să faci şi mai departe. 

— Mă sunai doar ca să afli cum îmi petrec vremea? 

— Deloc, voiam să ştiu ce mai faci, să văd dacă romanul 
merge bine. 

— L-am abandonat pe cel de dinainte, ca să scriu un altul. 

— Formidabil. 

— Va fi foarte diferit. 

— Serios? Va trebui să-mi povesteşti subiectul. 

— Nu cred că o să-ţi placă. 

— Haide, haide, vorbeşti şi tu aşa ca să-mi stâlceşti 
curiozitatea. 

— Nu, chiar aşa cred. 

— De data asta e vreun thriller? 

— O să vorbim peste vreo câteva săptămâni... 

— Un roman poliţist? 

— Când o să termin prima ciornă. 

— Un roman erotic! 

— Gaetano, aveai ceva anume să-mi spui? 

— Nu... Eşti bine? 

— Da, sunt bine, chiar foarte bine. Şi fiindcă te pasionează 
viaţa mea, de dimineaţă am făcut un pic de curăţenie, apoi am 
prânzit la cafeneaua de la parterul blocului în care stau, am 
citit o mare parte din orele după-amiezii, iar astă-seară mi-am 
încălzit o mâncare de linte care stă să se răcească şi apoi o să 
scriu înainte de-a mă duce la culcare, te-ai liniştit? 


— Lintea pică destul de greu la stomac seara, nu? 

— Noapte bună, Gaetano. 

Paul închise telefonul dând din cap şi se aşeză iar în faţa 
calculatorului. Pe când ataca un nou paragraf, se gândi iarăşi 
la conversaţia lipsită de orice sens cu editorul său. 

Cuprins de îndoială, apucă telecomanda televizorului. Dădu 
peste jurnalul de pe TF1, trecu la acela de pe France 2, 
continuă să zapeze, se întoarse şi se opri din nou pe canalul 
public. Era difuzat trailer-ul unui film. 

Paul văzu o femeie, îmbrăcată în rochie de seară, care îşi 
săruta partenerul. Bărbatul o lua în braţe şi o întindea pe un 
pat înainte de-a o dezbrăca. li săruta sânii, ea gemea. 

Prim-plan pe chipurile actorilor... stop pe imagine şi 
întoarcere în platou, cu cei doi protagonişti, de data aceasta în 
carne şi oase. _ 

— Strania călătorie a lui Alice iese mâine în săli. li urăm un 
enorm succes, dar cel mai aşteptat eveniment al acestui film 
este că vă revedem împreună, pe ecran şi în viaţa de peste zi, 
dacă pot spune aşa. Melissa Barlow, David Babkins, vă 
mulţumesc pentru faptul că ne-aţi acceptat invitaţia în seara 
aceasta, anunţă prezentatorul. 

Camera îi cadră pe amândoi, unul lângă celălalt. 

— Mulţumesc pentru faptul că ne primiţi, domnule 
Delahousse!, răspunseră ei în cor. 

— Mi-ar plăcea să ştiu, aşa ca mulţi dintre telespectatorii 
noştri, dacă este un exerciţiu uşor sau, dimpotrivă, dificil acela 
de a-l avea ca partener de film pe partenerul de viaţă? 

Mia îl lăsă să vorbească pe David care lămuri că totul 
depindea de scene. 

— Bineînţeles, zise el, de fiecare dată când Melissa făcea 
câte o cascadă, tremuram pentru ea şi, evident, reciproc. Să nu 
credeţi că scenele intime sunt cel mai uşor de jucat, desigur, 
ne cunoaştem mai bine decât oricine, dar prezenţa 
tehnicienilor este tulburătoare. Nu suntem obişnuiţi să ne intre 
în dormitor, adăugă el râzând de propria-i glumă. 

— Domnule Babkins, fiindcă veni vorba despre intimitate, 
îngăduiţi-mi să mă adresez Melissei Barlow şi să-i pun câteva 
întrebări referitoare la fotografiile apărute recent în revistele 
de scandal. Văzându-vă împreună în seara aceasta, trebuie să 


14 Laurent Delahousse, unul dintre cei mai cunoscuţi prezentatori de jurnal de ştiri 
din Franţa. (N.t.) 


tragem concluzia că totul nu a fost decât o chestiune de presă 
rău intenţionată şi bârfitoare? Cine este pentru dumneavoastră 
acest scriitor, un oarecare Paul Barton, dacă nu mă înşel? 

— Un prieten, răspunse Mia, laconică. Un prieten foarte 
drag. 

— Ale cărui cărţi le apreciaţi? 

— Cărţile şi prietenia care ne leagă. Restul nu se pune. 


Paul stinse televizorul şi telecomanda îi căzu din mâini. 
În ora următoare, fu incapabil să scrie un rând. Pe la miezul 
nopţii, îşi scoase telefonul. 


x 


Berlina cu geamuri fumurii intră în parcarea hotelului. 
David îşi puse mâna pe mânerul portierei şi se întoarse spre 
Mia. 

— Eşti sigură că asta îţi doreşti? 

— La revedere, David. 

— De ce să nu încercăm să ne împăcăm? Ţi-ai luat revanşa 
şi nu se poate spune că ai fost din cale-afară de discretă. 

— Nu încercam să mă ascund. Dar acum, că se termina 
această sordidă comedie a fericirii, asta am să fac, inclusiv faţă 
de mine însămi. Mă simt murdară, iar acesta e un sentiment 
mai rău decât acela al singurătăţii. Un ultim lucru, semnează 
hârtiile pe care ţi le-a trimis Creston, dacă nu vrei să mă 
contrazic în presă şi să dezvălui cine eşti cu adevărat. 

David o contemplă cu dispreţ, şi ieşi trântind portiera. 

Şoferul o întrebă pe Mia unde dorea să se ducă. Îl rugă să 
meargă pe autostrada spre sud. Apoi; îşi luă mobilul ca să-l 
sune pe Creston. 

— Îmi pare rău, Mia, ar fi trebuit să fiu acolo în ultima seară 
a promovării, dar de-abia pot să fac un pas din cauza sciaticii. 
Probabil că te simţi eliberată? 

— De el, dar şi de dumneata, cât despre restul, n-aş spune, 
nu. 

— Am acţionat cum am ştiut mai bine ca să te protejez, dar 
n-am putut s-o fac tocmai din pricina ta. 

— Ştiu, Creston, nu-ţi port pică, ce-a fost a fost. 

— Unde pleci? 

— În Suedia, a trecut ceva vreme de când îmi tot vorbeşte 
Daisy despre ţara asta. 


— Îmbracă-te, e cumplit de frig acolo. O să-mi dai veşti 
despre dumneata, sper. 

— Mai târziu, Creston, nu imediat. 

— Odihneşte-te, prinde puteri! în câteva săptămâni, totul o 
să fie de domeniul trecutului. Te aşteaptă un viitor minunat. 

— Ar fi formidabil dacă am putea apăsa pe o tastă şi să ne 
ştergem greşelile, nu-i aşa? Dar aşa ceva nu se întâmplă decât 
în cărţi. La revedere, Creston, fă-te bine repede! 

Mia închise. Cobori geamul şi îşi aruncă mobilul. 


20 


— Ce-ai făcut după ce ai văzut emisiunea? 

— M-am învârtit fără rost la mine în apartament, iar la 
miezul nopţii, când n-am mai îndurat, te-am sunat. Nu mă 
gândeam că am să mă trezesc cu tine la uşă a doua zi, dar sunt 
fericit să te văd. 

— Am venit cât am putut de repede. Cândva, la fel ai făcut 
şi tu pentru mine. 

— Da, dar eu n-aveam decât să străbat oraşul. 

— Arăţi foarte rău. 

— Eşti singur sau Lauren e ascunsă în dulap? 

— Pregăteşte-mi şi mie o cafea, în loc să vorbeşti aiurea. 


Arthur rămase zece zile lângă Paul, zile în care prietenia lor 
provocă reapariţia unei fantoşe de fericire. 

Dimineaţa, se puneau la masă la Mustaţă şi discutau. După- 
masa, se plimbau în Paris. Paul cumpăra tot soiul de lucruri 
inutile, ustensile de bucătărie, bibelouri, haine pe care n-avea 
să le poarte, cărţi pe care n-avea să le citească niciodată şi 
cadouri pentru finul său. Arthur încerca să-i înfrâneze 
elanurile, degeaba. A 

Două seri la rând cinară la restaurantul La Clamada. În 
timpul acestor mese, Paul îi explică proiectul, insolit şi 
nebunesc, care îl acapara cu totul. Arthur îl avertiză în privinţa 
pericolelor la care se expunea. Paul îşi închipuia pe deplin 
consecinţele, dar, pentru el, era singurul mijloc de a se împăca 
cu meseria şi conştiinţa sa. 

— În ziua când eu şi Eun-Jeong ne-am revăzut la Târgul de 
carte, îl lămuri el, am rămas multă vreme fără să putem să ne 
spunem o vorbă. Şi apoi, a ţinut neapărat să se justifice. Ceea 
ce făcuse nu-mi adusese şi nici n-avea să-mi aducă vreun 
prejudiciu. Mulțumită ei, ajunsesem celebru, percepusem 
drepturi de autor, iar ea se folosise de numele meu ca să-şi 
relateze povestea. O poveste care n-avea niciodată să fie citită 
în afara graniţelor, pentru că nimeni, aici sau acolo, nu este 
interesat de soarta poporului său. Până la urmă, fiecare 
avusese de câştigat. Cu toate acestea, ideea că am trăit din 
munca ei mi-era insuportabilă. Mai importante decât banii, 


trebuie să-ţi mărturisesc faptul că hotărârea şi curajul ei mă 
fascinau. Mi-a destăinuit totul. Felul în care se folosise de 
sejururile ei la Paris ca să-şi vadă reţelele. Mi-a jurat că 
sentimentele pe care mi le purtase fuseseră sincere, deşi acum 
iubea un alt bărbat, prizonier al regimului pe care îl combătea. 
Probabil că eşti de părere că ar fi trebuit s-o dojenesc, dar era 
magnifică. Şi mai ales, pentru prima oară după luni de zile, mă 
simţeam liber. N-o mai iubeam. Şi-am înţeles lucrul acesta nu 
datorită revederii sau a ceea ce descoperisem, ci datorită Miei. 
Poţi să-ţi râzi de mine, dar, într-un anumit fel, am ajuns şi eu ca 
tine, avem amândoi un talent nebunesc de a seduce fantome. 
Pardon, nu e foarte drăguţ ce am spus. Lauren n-avea nicio 
vină. Când ne-am spus adio, mi-am jurat să rescriu povestea lui 
Kyong, pentru a o revela lumii, poate şi pentru a-mi dovedi că 
eram capabil să o relatez mai bine decât ea. Editorul meu 
habar nu are încă de nimic şi îmi închipui mutra pe care o s-o 
facă atunci când o să-mi citească manuscrisul. Dacă e nevoie, o 
să mă lupt ca să-l publice. 

— Te gândeşti să-i mărturiseşti adevărul? 

— Nu, nici lui, nici nimănui. Eşti singurul care ştie tot. Nu-i 
spune nimic nici măcar lui Lauren. 


La sfârşitul cinei, Daisy li se alătură. Ciocniră, pentru viaţă, 
prietenie şi promisiunea fericirilor ce-aveau să vină. 

Arthur se întoarse la San Francisco. Paul îl conduse la 
aeroport şi îi jură în modul cel mai solemn cu putinţă, acum că 
aproape nu-i mai era frică de avion, că o să vină să-şi vadă 
finul, de îndată ce-avea să termine cu scrisul. 

Arthur îl părăsi, liniştit. Paul era în vervă şi nimic nu mai 
conta în afara romanului său. 


Æx 


Paul lucră întruna. Singurele momente de relaş pe care şi le 
acorda le petrecea în compania lui Mustaţă şi, din când în 
când, la restaurantul La Clamada. 


Într-o seară, pe când discuta cu Daisy pe o bancă, un 
caricaturist se apropie cu un desen. 

Paul se uită lung la el, era înfăţişat un cuplu care stătea cu 
spatele, pe aceeaşi bancă. 


— E din vara trecută. La dreapta sunteţi dumneavoastră, 
declară caricaturistul. Sărbătorile se apropie, e cadoul meu. 

Paul observă că, întorcându-se să plece, caricaturistul îi 
atinse uşor mâna lui Daisy şi că ea zâmbi cu maliţiozitate. 


* 


Două luni mai târziu, în timp ce redacta ultimele rânduri ale 
romanului său, Paul primi la apropierea nopţii un telefon de la 
Daisy. li ceru să vină s-o vadă cât putea el de repede. 

Paul decelase în vocea ei o agitaţie care îi dădea de înţeles 
că primise veşti de la Mia. 

De frica ambuteiajelor, luă metroul şi urcă pe strada Lepic 
în pas alergător. Trecu prin faţă pe la Le Moulin de la Galette, 
cu răsuflarea tăiată şi trupul fierbinte, deşi era un ger cumplit. 
Intră în restaurantul La Clamada, cu plămânii încinşi, exultând, 
convins că ea urma să fie acolo. 

N-o descoperi decât pe Daisy, în spatele tejghelei. 

— Ce e? se interesă el aşezându-se pe un taburet. 

Daisy continuă să-şi şteargă ochelarii. 

— N-am să-ţi spun că i-am vorbit de curând, pentru că n-ar 
fi adevărat. 

— Nu înţeleg. 

— Dacă taci un pic, voi putea să-ţi povestesc ce ştiu. Dar 
înainte, o să-ţi pregătesc un mic cocktail, o chestie care te pune 
pe picioare. 

Daisy nu se grăbea. Aştepta să termine de băut. Băutura era 
destul de tare pentru ca Paul să simtă un fel de beţie 
instantanee. 

— Nu-i făcătură, tuşi el uşor. 

— E o tărie care li se dădea drumeţilor rătăciţi în Alpi când 
erau găsiţi noaptea. Ceva care îi smulgea din braţele morţii ca 
să-i arunce înapoi în cele ale vieţii. 

— Ce ştii, Daisy? 

— Nu mare lucru, dar orişicât... 

Se îndreptă spre sertarul cu rol de casă şi scoase un plic din 
hârtie groasă pe care îl puse pe tejghea. Paul se pregătea să-l 
înhaţe, când Daisy îl apucă de mână. 

— Aşteaptă, trebuie să-ţi vorbesc mai întâi. Ştii cine e 
Creston? 

Paul îşi amintea că o auzise pe Mia pronunţându-i numele la 
Seul, vorbind despre el ca despre un prieten apropiat, fără să-i 


reveleze vreodată, bineînţeles, adevăratul lui rol. Se simţise 
chiar un pic gelos. 

— E agentul ei, în fine, era, continuă ea. Eu şi el avem ceva 
în comun, totul trebuie să rămână secret, în eventualitatea că, 
într-o bună zi, lucrurile o să se aranjeze până la urmă. 

— Care lucruri? 

— Taci şi lasă-mă să termin. Vezi tu, de când a dispărut, 
împărţim golul pe care l-a lăsat lipsa ei. La început, credeam că 
el suferea din pricina banilor, dar asta a fost înainte. 

— Înainte de ce? 

— Creston a venit ieri seară. E întotdeauna destul de 
caraghios să reuşeşti în sfârşit să asociezi o faţă cu un nume. 
Credeam că semăna cu unul dintre englezoii ăia bătrâni cu 
pălărie rotundă şi umbrelă, dar clişeele o să ne omoare. Pe 
scurt, Creston este exact pe dos, are vreo cincizeci de ani, un 
bărbat chiar frumos, cu o strângere de mână în stare să-ţi rupă 
falangele. Îmi plac tipii care dau mâna bărbăteşte, chestia asta 
spune multe despre ei. Şi tu ai calitatea asta, ceea ce mi-a 
plăcut imediat. Deci, ieri seară, a luat cina singur la o masă. A 
aşteptat mai întâi să plătească şi ca sala să fie goală înainte să- 
mi vorbească. A fost un gest elegant din partea lui, dacă aş fi 
ştiut, nu l-aş fi lăsat niciodată să regleze nota. De altfel, eu m- 
am dus la el, poate că, dacă n-aş fi făcut-o, ar fi plecat chiar 
fără să se prezinte. Cum era ultimul meu client, m-am apropiat 
de el ca să-l întreb dacă mâncase bine. După un moment de 
tăcere, mi-a declarat: „Scoicile Saint-Jacques de aici sunt 
excelente, am auzit numai de bine despre locul acesta şi acum 
înţeleg de ce îi plăcea aşa de mult.” Mi-a întins plicul şi, 
deschizându-l, am înţeles ce era. Nici el nu are veşti de la Mia 
de luni de zile. Nu l-a sunat decât o dată, dorea să-i vândă 
apartamentul şi tot ce era înăuntru, fără să-i dezvăluie unde se 
afla. Creston văzuse camioanele de la firma de mutări luându-i 
lucrurile şi mi-a spus că s-a dus la sala de licitaţii ca să le 
răscumpere. De fiecare dată când ciocănelul licitatorului lovea 
masa, Creston era cumpărătorul. Mia era protejata lui. Nu 
suporta ideea ca un străin să se aşeze la biroul ei ori să doarmă 
în patul ei. Mobilele şi bibelourile Miei sunt într-un depozit de 
la periferia Londrei. 

— Ce e în plic? insistă Paul, febril. 

— Ai răbdare. Se afla la Paris ca să petreacă o seară într-un 
loc care îi plăcea ei. Lucru pe care nu pot să i-l reproşez; dacă 
ai şti tu de câte ori am privit masa la care luam cina sau banca 


ei din piaţa Tertre. Ba chiar o să-ţi mărturisesc altceva, nu dau 
masa noastră la clienţi decât atunci când sala e arhiplină. Mai 
mult, mi s-a întâmplat să refuz lume lăsând-o neocupată, 
pentru că, în fiecare seară de când a plecat, visez că intră pe 
uşa asta şi că mă întreabă dacă am scoici Saint-Jacques în 
meniu. 

Paul nu mai aşteptă multă vreme permisiunea lui Daisy şi 
deschise plicul. Conţinea trei fotografii. 

Fuseseră făcute de la depărtare, probabil de pe terasa 
restaurantului de lângă Camselul de la Louvre. Se vedeau 
oameni care stăteau la coadă în faţa piramidei. Daisy arătă cu 
degetul un chip printre atâtea altele. 

— Nu ţie trebuie să-ţi spun că ştie să-şi schimbe machiajul 
şi coafura de n-ajungi s-o mai recunoşti, dar Creston n-are nicio 
îndoială: femeia aceasta din mijlocul mulţimii e ea. 

Cu inima palpitându-i, Paul se aplecă deasupra fotografiei. 
Daisy avea dreptate, nimeni n-ar fi recunoscut-o, dar amândoi 
ştiau că era vorba chiar de Mia. 

Paul resimţi o mare uşurare. Datorită gropiţelor pe care i le 
vedea în obraji. Când erau la Seul, le văzuse făcându-şi apariţia 
de fiecare dată când era fericită. O întrebă pe Daisy despre 
felul în care Creston obținuse fotografiile. 

— Creston are relaţiile lui cu paparazzi, i s-a mai întâmplat 
să le cumpere negativele la un preţ mai mare decât acela pe 
care l-ar fi obţinut de la ziare. Pentru Seul a fost prea târziu, n- 
a putut să controleze nimic. Pe scurt, îi informase pe toţi cei pe 
care îi cunoştea, şi cunoştea câţiva, că urma să plătească mult 
pentru o fotografie a Miei, oriunde avea să fie ea făcută, cu 
condiţia să fie datată. Și totuşi, acestea i-au fost trimise fără să 
i se ceară nimic în schimb. 

Paul se pregătea să o întrebe pe Daisy dacă putea să aibă 
una, când ea i le oferi. 

— Probabil că şi-a refăcut viaţa, zise Paul. 

— O vezi tu sa fie cu cineva în fotografia asta? Nu. Prin 
urmare, de ce să-ţi faci sânge rău? 

— Pentru că ceea ce îl face pe om să sufere cel mai tare e 
speranţa. 

— Prostuţule, omul e nefericit când nu mai are speranţă. 
Mia a fost la Paris şi nu a venit să mă vadă. Crede-mă, era 
singură, încercând să se refacă. E un lucru pe care-l ştiu, 
pentru că mi-e ca o soră. Creston a primit fotografiile acum o 
săptămână. Aşa s-a şi hotărât să-i ia urma. Inainte să vină să 


mă vadă, a petrecut două zile plimbându-se prin Paris, cu 
gândul smintit că întâmplarea avea să-i fie favorabilă, că putea 
s-o întâlnească în mijlocul a două milioane de locuitori. Englezii 
sunt nebuni! Dar noi, noi stăm aici, aşa că cine ştie... cu un pic 
de noroc... 

— Ce-ţi dovedeşte că e încă aici? 

— Ai încredere în instinctul tău, dacă o iubeşti cu adevărat, 
ştii unde respiră. 


* 


Daisy spusese adevărul. Paul nu ştia dacă era rodul 
imaginaţiei sale sau pur şi simplu pomenita speranţă, de care 
refuza să se agaţe, dar în săptămânile următoare i se întâmplă 
să simtă parfumul Miei la colţul unei străzi, de parcă paşii ei îi 
precedaseră pe-ai săi, să creadă că trecuse pe lângă ea. I se 
întâmplă chiar să se grăbească pe un trotuar, convins că o va 
întâlni la următoarea intersecţie. I se mai întâmplă şi să se 
adreseze unor necunoscute trecătoare, să meargă noaptea, să 
ridice capul spre ferestre luminate închipuindu-şi că locuia în 
spatele lor. 


* 


Romanul îi fu publicat. În fine, povestea lui Kyong pe care o 
rescrisese în întregime. Era prima oară că se aventura în afara 
registrului ficţiunii. În fiecare seară în faţa foii de hârtie, se tot 
întrebase. Ajunsese o creaţie a imaginaţiei sub pana lui? 
Infrumuseţase sau dramatizase prea mult povestirea? Era 
conştient de faptul că le dăduse viaţă personajelor lui Eun- 
Jeong. Acolo unde ea se mulţumise să enunţe vicisitudinile lor, 
oricât de tragice vor fi fost ele, Paul relatase vieţile lor, 
descrisese suferinţele şi emoţiile. Făcuse ceea ce trebuie să 
facă un scriitor când îşi apropriază o poveste pe care nu a 
născocit-o. N 

Şi presa îşi aproprie cartea. Încă de la publicare, se produse 
un vârtej ale cărui cauze Paul nu le înțelese. Poate că era pur şi 
simplu în aerul timpului. 

În epoca aceasta în care oamenii voiau încă să creadă în 
virtuțile libertăților individuale, închizând ochii în faţa 
menghinei care se strângea în spatele frontierelor estului, sub 
influenţa din ce în ce mai mare a unor dictatori ascunşi în 


spatele unor economii asupra cărora se înstăpâniseră, această 
povestire care denunța o incontestabilă dictatură venea la fix şi 
provoca o oarecare trezire a conştiinţelor. Paul accepta ideea 
aceasta cu atât mai multă seninătate cu cât nu-şi atribuia 
niciun merit. Din punctul lui de vedere, acesta îi revenea în 
întregime curajului lui Eun-Jeong. 

Critica era  ditirambică, propunerile de interviuri se 
succedau pe biroul lui Cristoneli, iar Paul le refuza pe toate. 

Foarte rapid, veni rândul librarilor să-i elogieze textul. Paul 
îşi vedea pentru prima oara cartea luând loc pe mesele celor 
mai vândute volume, o descoperi chiar şi în templele 
autodeclarate ale gândirii la modă. 

Apoi murmurul unui premiu literar începu să se 
răspândească prin culoarele editurii. i 

Cristoneli îl invita din ce în ce mai des la masă. li vorbea 
despre mondenităţile pariziene, îşi deschidea agenda din 
moleschin şi îşi lua un aer grav când trecea în revistă cocktail- 
urile şi seratele la care era important ca Paul să se arate. El nu 
se duse nicăieri şi încetă chiar să-şi asculte mesajele de pe 
telefon. 

Toate aceste zgomote din jurul lui răsunau ca într-un 
apartament gol. 

Trecuseră şase săptămâni când se reîntâlni cu Cristoneli, de 
data aceasta la Cafe de Flore. 

Lumea îl privea, avu dreptul la un florilegiu de zâmbete, 
admirative sau pline de ură, dar în seara aceea, Cristoneli 
comandase şampanie înainte de a-l anunţa că vreo treizeci de 
editori străini cumpăraseră drepturile pentru noul său roman. 

Ce ironie, povestea traducătoarei sale avea să fie tradusă în 
treizeci de limbi. Pe când Cristoneli ridica paharul în cinstea 
acestui triumf, Paul nu se putu împiedica să se întrebe ce-avea 
să creadă Eun-Jeong. Nu mai comunicase deloc cu ea. 


Era o seară de sărbătoare, iar Paul era cu gândul în altă 
parte. Totuşi, trebuia să se pregătească, sărbătoarea nu făcea 
decât să înceapă. 


21 


Într-o zi de toamnă, Paul fu deranjat pe la prânz de telefonul 
care îi suna întruna. Sătul, răspunse într-un sfârşit. Cristoneli 
se bâlbâia, iar Paul îl auzi pronunţând vag: 

— La Medi... 

— Poftim? 

— La Medit... 

— La meditaţie? întrebă Paul. 

— Da' de unde, haide, de ce-ai vrea dumneata să meditez? 
Grăbeşte-te, toată lumea te aşteaptă la Mediterana! 

— Bun, Gaetano, eşti foarte drăguţ, dar ce vrei să mă duc să 
fac pe Mediterana? 

— Paul, taci odată şi ascultă-mă cu atenţie, te rog. Ai 
obţinut premiul Medicis pentru un roman străin, presa te 
aşteaptă la restaurantul cu acelaşi nume din piaţa Odeon. Un 
taxi este jos lângă blocul dumitale, e clar? urlă Cristoneli. 

Începând din momentul acela, nimic nu mai păru clar în 
mintea lui Paul în care gândurile se învălmăşeau. 

— La naiba! bombăni el. 

— Cum adică la naiba? 

— La naiba, la naiba şi iar la naiba. 

— Dar încetezi odată să fii mitocan? Ce te-a apucat să-mi tot 
spui la naiba? 

— Nu dumitale îţi spuneam, ci mie. 

— Degeaba, tot mitocan eşti. 

— Nu se poate, lăsă Paul să-i scape, împiedică-i. 

— Sa-i împiedic să ce? 

— Să-mi dea recompensa, n-o pot accepta. 

— Paul, îngăduie-mi să-ţi spun că începi serios să mă scoţi 
din castraveți. Nimeni nu refuză Medicis-ul, aşa că te urci în 
taxiul ăla şi te grăbeşti, altfel eu am să-ţi zic dumitale la naiba. 
Ia te uită, de altfel, ţi-o şi zic, la naiba, la naiba şi iar la naiba! 
O să anunţe numele laureaţilor într-un sfert de oră, sunt deja 
acolo, e un triumf, prietene! 

Paul închise şi simţi cum îl apucă o monumentală criză de 
tahicardie. Se întinse pe parchet, cu braţele în cruce, şi începu 
o serie de exerciţii respiratorii. 


Telefonul sună iar şi iar. Şi aşa stătură lucrurile până când 
taxiul îl lăsă în piaţa Odeon. 

Cristoneli îl aştepta în faţa restaurantului, flash-urile 
aparatelor de fotografiat ţâşneau din toate părţile, iar Paul avu 
o impresie de dejă-vu care îi îngheţă sângele în vine. 

În chip de discurs, bâlbâi un mulţumesc, înălța capul cu un 
zâmbet adresat fotografilor de fiecare dată când editorul său îi 
trăgea câte un cot şi nu răspunse la aproape nicio întrebare, în 
orice caz nu în mod inteligibil. 

La orele 15, în timp ce Cristoneli se grăbea la birou ca să 
comande retipărirea şi să valideze banderola ce urma să fie 
pusă pe copertă, Paul se întoarse şi se închise la el acasă. 

Daisy îl suna pe înserat ca să-l felicite, auzise ştirea la radio 
pe când curăța nişte ridichi şi îi mulţumi: se tăiase la deget din 
cauza lui. Adăugă că era spre binele lui să vină să-şi 
sărbătorească succesul la restaurantul La Clamada de îndată 
ce-o să poată, dacă nu voia să figureze pe lista ei neagră. 

La orele 20, Paul se plimba tot de colo-colo aşteptând să-l 
sune Arthur. 


Lauren o făcu. Arthur era în New Mexico cu nişte clienţi. 
Discutară îndelung şi, de la distanţă, înainte ca vreo urgenţă să 
n-o silească să închidă, ea îl ajută să se liniştească. 

Paul se aşeză în faţa ecranului şi deschise fişierul unui 
manuscris pe care-l neglijase mult timp. Lauren avusese 
dreptate să-l împingă să reia legătura cu cântăreaţa lui, 
aceasta îi aduse foarte curând alinarea de care avea nevoie. 

Câteva pagini mai târziu, Paul simţi cum i se descleştează 
menghina din piept şi-şi petrecu restul serii scriind, cu o 
minunată nepăsare. 


În zorii zilei, Paul luă o hotărâre şi îşi făgădui s-o respecte, 
oricare va fi fost preţul pe care trebuia să-l plătească. Cel mai 
bun prieten al său avea să fie fericit. Venise vremea să se 
întoarcă în ţara lui. 


E 
A doua zi, Paul se duse la editorul său. Îl asculta pe 


Cristoneli distrat, doar cu o ureche, mulțumindu-se să refuze 
toate propunerile de interviu despre care îi vorbea acesta. 


Cristoneli se străduia să rămână calm. Îl auzise pe Paul 
spunându-i „nu” de vreo douăzeci de ori. Aşa că atunci când îi 
scăpă şi un „da”, nu fu atent şi continuă să-i citeze numele 
jurnaliştilor care doreau. Să-i vorbească. 

— Numai ce ţi-am spus da, suspină Paul. 

— A, serios, dar la ce? 

— „Marea bibliotecă”!?, aceasta o să fie singura emisiune la 
care am să particip. j 

— De acord, răspunse Cristoneli aproape depresiv. li previn 
imediat, emisiunea e mâine seară, în direct. 


* 


Paul îşi ocupă ultima zi făcându-şi ordine în lucruri. La 
prânz, se duse să mănânce la Daisy. Când să se despartă, se 
prăbuşiră unul în braţele celuilalt, iar Daisy îşi înăbuşi cu mare 
greutate lacrimile. 

Inainte de lăsarea serii, îşi luă la revedere de la Mustaţă şi 
îi încredinţă cheile de la apartament. Cafegiul îi promise să-i 
supravegheze pe cei de la firma de mutări de parcă s-ar fi 
mutat chiar el. 

La orele 20, Cristoneli veni să-l ia. Paul îşi puse valiza în 
portbagajul taxiului şi se îndreptară spre studiourile France 
Televisions. 


Cât fu machiat, Paul rămase tăcut, ceru numai să nu-i fie 
ascunse micile riduri din jurul ochilor. Când regizorul veni 
după el, îl rugă pe Cristoneli să-l aştepte în loja lui. Putea să 
urmărească emisiunea pe ecranul de acolo. 

François Dutertre, animatorul, îl primi în culise şi îi arătă 
fotoliul pe care trebuia să se aşeze printre alţi patru 
romancieri. 

Paul îşi salută confrații şi trase adânc aer în piept. Câteva 
clipe mai târziu, începea emisiunea în direct. 

— Bună seara tuturor, bine aţi venit în platoul emisiunii 
„Marea bibliotecă”. În seara aceasta, va fi vorba despre câteva 
premii literare, dar şi despre literatura străină şi ne vom 
începe emisiunea în compania unui autor necunoscut marelui 
public, în orice caz aşa era în Franţa până mai ieri, până ce i-a 


15 Aluzie la una dintre cele mai celebre emisiuni literare din Franţa, „La Grande 
Librairie”, creată şi prezentată de François Busnel. (N.t.) 


fost atribuit premiul Medicis, categoria roman străin. Paul 
Barton, mulţumesc că sunteţi printre noi. 

Pe ecran, defilă un portret al lui Paul. O voce din off îi 
amintea cariera, trecutul lui de arhitect, vorbea despre 
alegerea lui de a se instala în Franţa. Fură prezentate cele şase 
romane ale lui şi, la sfârşitul acestui scurt reportaj, François 
Dutertre i se adresă lui. 

— Paul Barton, cartea care v-a adus acest Medicis este un 
roman foarte diferit de scrierile dumneavoastră precedente, un 
roman tulburător, surprinzător, bulversant, exemplar aş putea 
zice. Un roman indispensabil. 

Dutertre îşi continuă elogiul şi apoi îl întrebă pe Paul ce 
anume îl incitase să scrie această povestire. 

Paul se uită fix la cameră. 

— N-am scris-o eu. Eu m-am mulţumit s-o traduc. 

François Dutertre făcu ochii mari, ţinându-şi respiraţia. 

— Am auzit bine? Nu aţi scris romanul acesta? 

— Nu, povestea aceasta, adevărată de la primul la ultimul 
rând, nu-mi aparţine. Autorul este o femeie. Îi era imposibil s-o 
publice cu numele ei. Părinţii, familia şi mai ales bărbatul pe 
care îl iubeşte trăiesc în Coreea de Nord, ar fi plătit cu preţul 
vieţii. Din motivul acesta, nu-i voi dezvălui niciodată 
identitatea, dar nu pot să-mi însuşesc munca ei. 

— Nu înţeleg, exclamă Dutertre, totuşi l-aţi publicat sub 
numele dumneavoastră? 

— l-am împrumutat numele meu, într-un comun acord. 
Adevărata Kyong nu avea decât un singur vis, ca povestea alor 
ei să fie cunoscută de cât mai multă lume, ca oamenii să fie în 
sfârşit sensibili la soarta ce le este rezervată. In Coreea de 
Nord nu e petrol, aşa că occidentalii nu prea se sinchisesc de 
una dintre cele mai îngrozitoare dictaturi din câte există. Am 
petrecut luni întregi impregnându-mă cu textul ei, dându-le 
viaţă personajelor ei, cu toate acestea, v-o repet, povestea îi 
aparţine, iar premiul care mi-a fost înmânat ieri îi revine ei şi 
numai ei. Am venit în seara aceasta în emisiunea 
dumneavoastră ca să spun adevărul, ca să vă spun şi că, dacă 
într-o bună zi regimul care oprimă această populaţie cade, îi 
voi dezvălui numele din clipa în care mă va autoriza s-o fac. Cât 
despre drepturile de autor pe care ea mi le-a oferit, le-am cedat 
asociaţiei Amnesty International şi câtorva diferite mişcări de 
opoziţie faţă de acest abominabil regim. Prezint cele mai 
sincere scuze editorului meu care nu a ştiut nimic până în 


seara aceasta, dar şi membrilor juriului Medicis. Dar, la urma 
urmelor, au premiat mai degrabă romanul decât autorul al 
cărui nume apare pe copertă. Iar singurul lucru care contează 
este mărturia pe care el ne-o aduce. Adresându-mă tuturor 
acelora care urmăresc această emisiune, vă implor să-l citiţi, în 
numele libertăţii şi al speranţei. Mulţumesc şi iertaţi-mă. 

Paul se ridică, le strânse mâna lui Dutertre şi celorlalţi 
invitaţi înainte de a părăsi platoul. 


* 


Cristoneli îl aştepta în culise. Merseră unul lângă celălalt în 
tăcere până ce ajunseră în holul de la intrare. 

Când fură singuri, Cristoneli se uită la Paul şi îi strânse 
mâna. 

— Sunt mândru că sunt editorul dumitale, chiar dacă am un 
chef nebun să te strâng de gât. Este o carte foarte frumoasă şi 
o carte mare publicată în străinătate nu există fără opera unui 
mare traducător. Îţi înţeleg mai bine decizia de a pleca pentru 
o vreme la San Francisco. Află că voi aştepta cu nerăbdare 
urmarea aventurilor cântăreţei dumitale. Mi-au plăcut mult 
primele capitole pe care mi-ai îngăduit să le citesc şi ard de 
nerăbdare să-l public. 

— Mulţumesc, Gaetano, dar nimic nu te obligă s-o faci. Mi-e 
teamă că în seara asta mi-am pierdut toţi cititorii. 

— Cred că lucrurile stau exact pe dos. Vom trăi şi vom 
vedea. 


22 


Paul şi editorul sau coborâră împreună scările. Când 
ajunseră pe trotuarul pustiu, un tânăr ieşi la lumină şi se 
apropie de ei, cu o hârtie în mână. 

— Vezi, mai ai cel puţin un fan, spuse Cristoneli. 

— E poate un agent al lui Kim Jong-un care a venit să mă 
doboare, rânji Paul. 

Gluma nu-i smulse nici măcar un zâmbet editorului său. 

— E pentru dumneavoastră, spuse tânărul întinzându-i lui 
Paul un plic. 

El îl desfăcu şi descoperi un bileţel straniu, pe care era scris 
de mână: 

Trei livre de morcovi, o livră de făină, un pachet de zahăr, o 
duzină de ouă şi o pintă de lapte. 

— Cine vi l-a dat? îl întrebă Paul pe tânăr. 

Acesta din urmă arătă spre o siluetă de pe trotuarul din faţă 
şi apoi plecă. 

O femeie traversă strada şi-i veni în întâmpinare. 


— Nu mi-am ţinut promisiunea, zise Mia, m-am uitat la 
emisiune. 

— Nu mi-ai promis nimic, răspunse Paul. 

— Ştii de ce m-am îndrăgostit aşa de repede de tine? 

— Nu, habar n-am. 

— Pentru că eşti incapabil să te prefaci. 

— Şi este o calitate? 

— Este, și încă una minunată. 

— Nici nu-ţi poţi închipui cât mi-ai lipsit, Mia. Mi-ai lipsit de 
îmi venea să mor. 

— Pe bune? 

— Sunt incapabil să mă prefac, nu? 

— Nu vrei tu să nu mai zici nimic altceva şi să mă săruţi? 

— Da. 

Se îmbrăţişară pe stradă. 

Cristoneli aşteptă câteva clipe, aruncă o privire la ceas şi se 
apropie tuşind uşor. 


— Din moment ce nu păreţi să vă grăbiţi, v-ar deranja dacă 
aş lua eu taxiul vostru? Al meu e în întârziere, n-aveţi decât să-l 
luaţi voi. 

Cristoneli se descotorosi de valiza pe care o avea în mână şi 
i-o întinse lui Paul. 

O salută respectuos pe Mia, închise portiera, cobori geamul 
şi strigă „Al naibii Paul”, pe când maşina pornea. 


— Unde te duci? reluă Mia. 

— Să dorm la Roissy, în zori plec la San Francisco. 

— Pentru multă vreme? 

— Da. 

— Voi putea să te sun? 

— Nu, dar dacă vrei, îl putem împinge mai încolo pe vecinul 
meu de scaun. In valiza asta am nişte minuni ce trebuie 
degustate. 

Paul îşi lăsă bagajul jos şi o sărută pe Mia. 

Sărutul lor dură până când un taxi îi făcu să tresară 
claxonând. 7 

O lăsă pe Mia să urce prima şi se aşeză lângă ea. Înainte să- 
i spună şoferului destinaţia, se întoarse spre ea ca să-i pună o 
întrebare: 

— Şi acum, se pune sau nu se pune? 

— Da, se pune.