Tezaurul României — Cel mai mare jaf din istoria modernă — tezaurul României din Rusia sovietică — AXA

„Sau tara aceasta să fie în „Dacă există o știință a 


adevăr Românească, sau nici națiunii, eu sunt de meserie 
nu merită să fie.” român.” 
Mihai Eminescu Petre Ţuţea 


Acasă / Articole / Revista / AXA ANULIII / Axa 35 
/ Cel mai mare jaf din istoria modernă: tezaurul României din Rusia sovietică 


Cel mai mare jaf din istoria modernă: tezaurul 
României din Rusia sovietică 


DOCUMENT . Publicat la 1 Martie 2010 - se citește în 85 minute + SabiadeFoc  AXAANULIII Editoriale Istorie Politică 


ABI 


7| FO 


I. PUNCT DE PLECARE 


În ziua de 15 decembrie 1916, încărcat în șaptesprezece (17) vagoane de marfă (la care s-au 
atașat încă șapte (7) - trei (3) pentru delegaţii Băncii Române și patru (4) pentru cei două sute 
(200) de gardieni însoțitori -), tezaurul Băncii Nationale a României și bijuteriile M. S. Regina 
Maria au luat drumul Moscovei pentru „a fi pus în siguranţă"!. Șase luni mai tîrziu, la 27 iulie 
1917, o altă parte a tezaurului B.N.R., alături de „valorile diferitelor instituții bancare si de credit 
si a fondurilor arhivistice si muzeale aduse la lași” adică „documentele și manuscrisele Academiei 
Române, documentele Arhivelor Statului, zestrea arhivistică a muzeelor, pinacotecilor și chiar 


ala astia a aa ai a Iasi d ARS Re JEN PU A ea la ed M Male ie 0 inka tei Ne ÎS Sage or ae 


€ 


ale cetăţenilor români, cu alte cuvinte „avutul societății constând în titluri, efecte de orice măsură 


n3 


și obiecte preţioase etc"? a fost încărcat în 24 de vagoane și expediat în Rusia. 


Aceste două transporturi de bunuri materiale și spirituale, au desemnat o realitate exprimată 
prin sintagma „tezaurul românesc de la Moscova”. 


Multă vreme după consumarea unei politici care a sfidat orice fel de normă etică fata de valorile 
culturale irepetabile, nu s-a scris mai nimic. Rămas la Moscova tezaurul a antrenat, poate, doar 
senzationalul care și-a spus/scris întâmplător cuvântul. Când însă, acest lucru s-a întâmplat, el s- 
a facut în cercuri restrânse, fără dorinţa de asumare a vinovatiilor fata de patrimoniul cultural 
sacrificat, fără un demers științific cu rol critic-educativ și fără intenţia de a pune în mișcare, prin 
erudiție, mari dezbateri, mari controverse. „Cercetătorii serioși și iubitorii de senzaţional și-au 
spus cuvântul. Cu toate acestea, opinia publică este tot atât de putin lămurită astăzi, ca și acum 
15 ani' scria în 1934 Mihail Gr. Romașcanu. 


După patruzeci și unu de ani de la încredințarea celei de a doua parti a tezaurului nostru spre 
păstrare Rusiei, spiritul public arăta la fel. Fără educaţie în domeniu, adică nepregatit sa 
estimeze corect, efectul ignoranței agresive sau/și inocente cu consecinţe negative pentru 
propriile însemne de nobleţe spirituală și fără informaţie, adică incapabil să aproximeze măcar, 
pagubele materiale produse de politica neatentă și/sau de greșelile trecutului. 


Acest adevăr este probat de apariţia „Studiilor asupra tezaurului restituit de U.R.S.S"4, culegere 
nelimpede, scrisă pe fragmente ce adună dezordonat, într-un fel de inventar, referințe despre 
lucrările de artă restituite de U.R.S.S. și expuse în Muzeul de Artă al Republicii (astăzi Muzeul 
Naţional de Artă al României), în ajunul lui 23 august 1958. 


„Cuvânt-ul înainte", într-un limbaj în care de fapt, nu a crezut și nu crede nimeni, este semnat de 
academicianul George Oprescu (1881-1969). Fără sistemă și fără rigoarea profesionistului, el nu 
răspunde nici măcar la o întrebare esenţială: cât anume din patrimoniul cultural s-a întors 
acasă? Nici nu face referiri la felul în care istoricul și colectionarul de artă, în calitatea sa de 
membru al Comisiei Guvernului Român, a identificat „operele“, despre care n-a „putut vorbi 
deloc, căci nimeni nu le văzuse, sau dacă le văzuse, amintirea lor era vagă, inconsistentă. Despre 
altele se putea face cel mult o descriere după fotografii, cînd acestea existau". Nici nu permite 
stabilirea identităţii celor „340 de lucrări, care erau la atelierul de restaurare" moscovit și, nici 
motivul pentru care s-a intervenit asupra lor printr-o operaţiune dificilă, complicată și complexă, 
care putea să antreneze chiar și dispariţia lucrărilor, fără asistenţa specialiștilor români. Nici cine 
anume a „Înscris în inventare", „obiectele, amănunţit descrise", nici care a fost motivul pentru care 
numai „o serie au fost trimise Statului român, în același timp cu tezaurul, iar altă serie a rămas la 
Moscova"6, și nici faptul că încă de la 5 octombrie 1918, Comitetul Comisarilor Poporului Sovietic 


a derratat aciunra invantariarii ei nrntartiai titiirar anerelar istarica ci da artă 7 


< 


% 


æ 


Discursul confuz, lipsit de argumente rational-profesionale, ca și atitudinea ezitanta fara 
responsabilitatea moral-intelectuală a celui care din ianuarie 1926 a ocupat o poziţie înaltă în 
cadrul Institutului International de Cooperare Intelectuala® sunt foarte greu de explicat. Cu atit 
mai mult asta, cu cât omul de știință George Oprescu era în cunoștință de cauză cu faptul, că la 
7 iunie 1944, într-o situaţie asemănătoare cu cea din 1916-1917, la care s-a adăugat și atenta 
supraveghere instituită de sovietici asupra întregii Românii, Consiliul de Administraţie și 
Consiliul General al B.N.R., au constientizat răspunderea ce le revenea fata de imensele valori 
patrimoniale și, „au aprobat mutarea parțială sau totală a tezaurului Băncii din Bucuresti si 
depozitarea acestui tezaur în caz de nevoie, la mănăstirea Tismana'?. Înainte însă, ca cele 4.035 
de casete în greutate brută de 212.245,305 kg. din care 189.673,99044 kg. aur, la care s-au 


110 


adăugat încă 51 de casete cu „aur polonez în pästrare""”, sa fie stocate la mănăstirea Tismana, 


un delegat special al Băncii a discutat cu înalt Prea Sfinţitul Mitropolit al Olteniei despre „dorința 
Consiliului Băncii de a reface mănăstirea Tismana, aripa distrusă în incendiu acum doi ani" 


semn că respectul fata de moștenirea trecutului a fost asumat. 


Constiinta aceasta asupra valorii obiectului cultural (mobil și imobil) a promovat și măsuri, care 
au debutat cu o primă scrisoare a Comisiei Monumentelor Istorice, trimisă la 22 iunie 1944 
conducerii B.N.R.: 


„Domnule Guvernator, 


Comisia Monumentelor Istorice vă aduce viile sale mulțumiri pentru lăudabila dumneavoastră 
inițiativa de a reface pe banii Băncii Naţionale a României chiliile distruse de incendiu la 


mănăstirea Tismana si este de acord ca lucrările de refacere să înceapă imediat..."12 


Ea a fost urmată de raportul întocmi de Serviciul de Arhitectură al șantierului Tismana la 21 
septembrie 1944: 


„Conform dispoziţiilor ce am avut, lucrările de la Tismana continuă, refăcându-se aripile chiliilor 
distruse de incendiu. Am obţinut din partea Comisiunii Monumentelor Istorice autorizaţia de a 
lucra pentru o cât mai repede folosire a încăperilor și de comun acord cu domnul arhitect 
inspector general Horia Teodoru de la Monumentele Istorice am amânat pentru campania 1945 


executarea porticului din curtea interioară a mănăstirii..."13 


Chiar dacă agresiunea nazistă s-a soldat cu catastrofale sacrificii culturale prin distrugerea unor 
importante valori, printre care și chiliile mănăstirii Tismana, lucrările de restaurare desfășurate în 
plin război, în linia legislaţiei existente în vigoare, au asigurat nu numai protecţia tezaurului 
Băncii Naţionale, dar și ocrotirea unui monument major, cu ajutorul căruia românii se identifică 
astăzi în istorie și își circumscriu locul în cultura universală. În acest fel, viitorului i s-a garantat 


€ 


tradiţia trăirii în timp istoric. 


au demonstrat că prin „acțiunea Tismana" recuperarea monumentului a camuflat adevăratele 
intenții, trădările, lasitätile, regretele, neputintele și resemnările situîndu-se în afara oricăror 
discuţii. Deoarece, la 4 februarie 1947, tezaurul B.N.R. s-a întors acasă. Un an mai târziu, tezaurul 
depus de Guvernul polonez „al lui Beck" a fost și el restituit în întregime . 


Și atunci? Atunci, obiectiv și/sau subiectiv ne este imposibil să nu acceptăm întrebarea: în 1916 
și în 1917 se putea și altfel? 


Pentru a ne asuma însă deplin povara acelui trecut, trebuie mai întâi să definim termenul tezaur. 


II. SEMNIFICAȚIA UNUI CONCEPT 


Acceptiunea terminologică, consacrată de Dicţionarul General al Limbii Romane" este 
următoarea: „TEZAUR, tezaure, s.n. Din lat. thesaurus: 1. Cantitate mare de, bijuterii, pietre 
scumpe sau obiecte reprezentând valori spirituale, strânse și păstrate în loc sigur; avere, bogăţie 
mare... Loc (ținut sub cheie) unde se păstrează obiecte de pret... 2. Cantitate de bani sau obiecte 
prețioase, ascunse de multă vreme în pământ și descoperite întâmplător; comoară... 3. Totalitatea 
aurului și a altor metale prețioase, efecte etc. care se găsesc în depozitul unei bănci de emisie, 
constituind acoperirea biletelor de bancă sau a bancnotelor emise. Patrimoniul material, averea, 
totalitatea bunurilor unui stat... locul unde se păstrează depozitele de metale preţioase, 
patrimoniul în bani sau în efecte al statului sau al unei bănci; vistierie, trezorerie. 4. fig. Ceea ce 
este socotit ca fiind foarte preţios și folositor, ceea ce este foarte iubit și prețuit; comoară, odor... 
Patrimoniu spiritual rezultat din munca culturală desfășurată într-un lung interval de întreaga 
omenire, de o anumită societate sau de un grup de cercetători într-un anumit domeniu de 
preocupări”. 


Sensul conceptului, în cea mai simplă formă îl găsim însă, în Mic Dicţionar al Limbii Romane"? 


unde este explicat pentru o căutare rapidă: „TEZAUR, s.n. 1. Cantitatea mare de bani, bijuterii, 
aur. Aurul și alte obiecte de pret din depozitul băncii. 2. Bogatie culturală, cantitate mare de opere 
de arta”. 


Atunci când ne referim la tezaurul românesc de la Moscova, capacitatea operaţională a 
conceptului ne dezvăluie o realitate ce nu poate fi exprimată decât prin cumulul acceptiunilor 
indicate de dicţionare. Avem a face, în definitiv, atât cu o componentă ce poate fi evidenţiată 
prin cantităţi, cât și cu o producţie culturală cu valoare spirituală. 


Prima semnifică stocul de aur (conţinând monezi și medalii) al Băncii Naţionale Române, în 
greutate de 9.336.206 tone de aur fin, evaluat la suma de 321.580.456,84 lei aur. Echivalentul în 
lei a fost calculat potrivit legii din 29 martie/11 aprilie 186716, care a mai suferit ulterior unele 


€ 


Cărţile și documentele Arhivei Naţionale și ale Academiei Române, obiectele de arheologie, 
operele de artă aparținând statului și colecţiile particulare, precum și obiectele de cult din 
mănăstiri și biserici au numai o excepţională însemnătate documentară și artistică pe care nu 
avem dreptul să o subestimăm, deoarece semnifică o componentă a avutiei culturale. Nu este 
mai putin adevărat însă, că aceste evidente bunuri culturale iau, de cele mai multe ori, forme de 
tezaurizare atunci cînd au în componenţă metale sau materiale preţioase, care le ridică valoarea 
și le fac să se constituie în mijloace de schimb. Aceste categorii sînt în același timp, în chiar 
accepțiunea timpului lor, să zicem „ab initio", și forme de investiție materială sigură, tot asa cum 
sînt și lucrările de arta despre a căror valoare culturală erau conștienți în egală măsură atit 
comanditarii, cît și creatorii lor. Așadar, chiar dacă prețuirea lor materială nu poate fi stabilită 
decât în mod convenţional, ele reprezintă în fapt, valorile curate ale trecutului, definitorii pentru 
spaţiul nostru cultural. 


Pentru o mai bună înțelegere a acţiunii de adäpostire în Rusia a stocului de aur al B.N.R. și a 
celei mai mari părţi a patrimoniului documentar și muzeal, ce a avut, neîndoielnic, și dramul său 
de dramatism, trebuie, mai întâi, să vedem care a fost contextul internaţional ce a marcat 
perioada premergătoare primului război mondial. 


III. IPOSTAZĂ POLITICĂ EXTERNĂ DETERMINANTĂ 


În dificilele condiţii internaţionale, o nouă redistribuire a sferelor de influenţă în Europa, în care 
Germania a devenit puterea continentală, precum și un nou echilibru a bătrânului continent au 
fost stabilite prin Congresul de pace de la Berlin (1/13 iunie -1/13 iulie 1878). 


Desi la dezbatere punctul de vedere românesc a fost enunțat limpede și afirmat cu hotărâre, 
fără echivoc de lon Brătianu (prim-ministru) si Mihail Kogălniceanu (ministru de externe), 
prezenţa celor două personalităţi politice la Berlin nu a mai putut influenţa cu nimic prevederile 
deja stabilite ale tratatului ce se va semna la 1/13 iulie. În schimbul confirmării statutului de 
„independentă, pe care singură și-l proclamase de mai bine de un an, România pierdea sudul 
Basarabiei. Ca urmare, Rusia, cu al său impetuos apetit de a domina, a devenit, atât în ochii 
guvernului, cât și în cei ai publicului intelectual, inamicul numărul unu. 


În condiţiile unei Europe soväielnice, lipsită de stabilitate, cu o Frantä obosită de înfrângerea 
suferită în războiul franco-prusac din 1870-1871 și cu un Paris și o Londră dezinteresate de 
„problema" Balcanilor, singurele tari care puteau reprezenta o contrapondere fata de 
revendicările teritoriale rusești, erau Germania și Austro-Ungaria. Acestea, alături de Italia au 
creat în 1882, blocul politico-militar al Puterilor Centrale (Tripla Alianţă). 


În atmosfera tensionată a acelor ani, apropierea guvernului liberal de Puterile Centrale a fost 


€ 


reînnoit periodic până în pragul primului război mondial (1892, 1902 și 1913) a fost păstrat 
secret. Cunoscut doar de prim-miniștri, el nu a fost adus niciodată în discuţia Parlamentului, de 
teama unanimitätii reacţiilor negative. Pentru oamenii antrenați în multitudinea de probleme 
ridicate de un asemenea act, putem spune că tratatul conţinea un preambul și șapte articole, în 
care cele mai semnificative prevederi erau: caracterul defensiv al alianţei; angajamentul părților 
de a se sprijini reciproc în limita intereselor lor; obligaţia părţilor de a-și acorda ajutor în cazul 
unui atac neprovocat; menţionarea prevederii de „casus foederis”, care incumba României 
obligaţia de a interveni atunci când Austro-Ungaria ar fi fost atacată la frontierele sale 
răsăritene; obligaţia părţilor de a se consulta în vederea măsurilor ce se impuneau în cazul unei 
agresiuni, în condiţiile menţionate în articolele anterioare. 


Evoluţia vieţii politice internationale de dupa ,momentul" Berlin a demonstrat că aderarea 
României la Tripla Alianţă a avut efecte pozitive pentru structura spaţiului economic, exercițiu 
politic, viata instituţională etc. Astfel, România a fost scoasă din izolarea diplomatică în care se 
găsea, consolidându-i-se poziţia în Europa de sud-est. Acest lucru, a atras, desigur, și unele 
avantaje economice pe piaţa Europei Centrale. În acord însă cu naționalismul zgomotos și 
public, practicat mai ales după 1890, clasa politică românească a resimţit această alianţă ca pe o 
piedică în lupta pentru unificarea naţională prin îngreunarea ajutorului pe care regatul îl putea 
acorda pe fata românilor din Ardeal. Chiar dacă „în ascuns” naționaliștii ardeleni au continuat să 
primească sprijin și încurajări de la București, „pe termen lung, și în perspectivă istorică, alianța 
cu puterile centrale mergea în contra intereselor nationale și împotriva simtamintelor marii 
majorități a românilor"1?, afirmă Vlad Georgescu în a sa Istorie... 


Pentru Puterile Centrale însă, statul român devenea interesant din următoarele motive: în primul 
rând avea un statut geopolitic determinat atât de frontiera lanţului Munţilor Carpaţi, cât și de 
controlul asupra Dunării de jos. În al doilea rând, poziţionarea României atrăgea vecinătatea 
imediată a două mari imperii rivale (granița româno-rusă de peste 900 km și româno-austro- 
ungară de 1.300 km). Apoi România avea nu numai resurse economice și demografice 
semnificative, dar și cea mai solidă armată din sud-estul continentului. Prestigiul politic, 
diplomatic și militar în regiune însă, era asigurat de existenţa pe tronul României a dinastiei de 
Hohenzollern, de origine germanică. Și, nu în ultimul rând prin teritoriul românesc cel de-al 
doilea Reich german avea asigurată securitatea graniţelor aliatului său principal, Imperiul 
Austro-Ungar. 


Însă, evoluţia vieţii politice și militare a Franţei au determinat etajele de sus ale ierarhiei politice 
românești, să ceară deschis în Parlament, încă din 1908 - 1909, renunţarea la alianţa cu Puterile 
Centrale și revenirea la tradiționala politică de apropiere de Franţa. Infidelitatea această istorică 
este confirmată la 1909 de prinţul moștenitor Wilhelm care, după o scurtă vizită la Bucuresti, 

raporta Berlinului că: „în caz de război, România va refuza în cel mai bun caz să-și îndeplinească 


€ 


naţionale austro-ungare „poporul român nu va merge alături de Austria în cazul unui război... 
119 


[deoarece] nu este suficient să avem tratate, trebuie ca acestea să fie și populare. 
Părerea liberalilor, cu excepţia lui Constantin Stere (1865-1936), era că locul României e alături 
de Antantă (constituită în 1892-1893 și 1904-1907 din Franţa, Rusia și Marea Britanie) poziţie 
împărtășită și de conservatorii democrați ai lui Take lonescu (1858-1922), ca și de marea 
majoritate a personalităților exemplare implicate în viata politică a României antebelice. 


Aceasta a fost, în esenţă, istoria evenimentelor politice internaţionale care a marcat perioada 
premergătoare primului război mondial. 


La 15/28 iulie 1914 prin agresiunea Austro-Ungariei asupra Serbiei, s-a declanșat primul război 
mondial. Începutul acestui război a găsit națiunea română, divizată pe teritoriul a trei state: 


1. Regatul României care includea teritoriul cuprins între Sudul Carpaţilor și Dunăre; teritoriul 
cuprins între Marea Neagră și Dunăre și teritoriul cuprins între Carpaţii de Est și Prut; 


2. Imperiul Rus care ocupa atât întregul teritoriu cuprins între Prut și râul Dniestr, aflat în 
Basarabia, cât și braţul Chilia și o parte din litoralul Mării Negre; 


3. Imperiul Austro-Ungar care cuprindea partea de est a României de astăzi (Bucovina), partea 
de sud vest (Banatul), platoul central al Carpaţilor (Transilvania) și partea de exterior a Carpaţilor 
(Maramureș, Crișana). 


Așadar, cea mai mare parte a populaţiei României de atunci se afla sub dominație străină. În 
acest context, având în vedere faptul că prioritatea politică a românilor era eliberarea teritoriilor 
ocupate și unificarea acestora în cadrul vechiului regat, ţara a optat, încă de la începutul 
primului război mondial, să se alăture Franţei, Angliei și Rusiei, adică Antantei. 


Tocmai în acele timpuri, când totul era șovăielnic și lipsit de stabilitate, lon (lonel) I.C.Brătianu 
(1864-1927) în numele guvernului român și reprezentanţii diplomatici ai Angliei, Franţei, Italiei și 
Rusiei au semnat la București, la 14/27 august 1916, două convenţii. Una politică, prin care se 
prevedea alipirea Transilvaniei, Banatului și Bucovinei la Romania, alta militară, prin care tara 
noastră, cu ajutor militar primit de la Antantă, se obliga să declare război Austro-Ungariei. Cele 
două convenții au fost aduse în discuţia Consiliului de Coroană întrunit la 14/27 august 1916, 
moment în care regele Ferdinand | de Hohenzollern-Sigmaringen (1865-1927) a comunicat 
șefilor de partide, foștilor prim-ministri și altor înalţi demnitari prezenţi, că hotărârea intrării în 
război a României, cu o armată de aproape un sfert de milion de oameni (ce reprezenta cca. 
15% din populaţia ţării), a fost deja luată și că operaţiunile militare erau deja în curs. 


În timp ce ofensiva română a surprins adversarul pe poziţii dificile, aflându-se pe patru câmpuri 


© 


„Atâta timp cât armatele române au avut de făcut fata doar trupelor bulgare și austro-maghiare, 
frontul a putut fi stabilizat. Intrarea însă în luptă a trupelor germane, comandate în nord de 
generalul Falkenhayn, la sud de generalul Mackensen, a schimbat rapid soarta războiului"20 Prin 
această decizie, temerile lui Brătianu s-au dovedit, din nefericire întemeiate, iar toată prudenta 
de care dăduse dovadă în negocierea intrării României în război, inutilă. 


IV. EVACUAREA TEZAURULUI ROMÂNIEI LA MOSCOVA 


A. PRIMUL TRANSPORT 


Agravarea dramatică a evoluţiei situaţiei militare a determinat mutarea întregului Guvern, 
inclusiv a întregii familii regale, împreună cu alte instituţii ale statului în Moldova. „Aflăm însă de 
la lași - nota viitorul general R. R. Rosetti - de la lon și Vintilă Brătianu, de la camarazi si de la 
alții aflaţi în posturile de conducere, greutăţile ce le întâmpinau din partea rușilor care voiau să 
evacueze armata și guvernul nostru în Rusia, ceea ce evident nu se putea admite atâta vreme cât 


rămânea un petic oricât de mic de teritoriu national neocupat de adversar"2". 


Dar sentimentul acut de teamă că „frontul nu va rezista și că prin urmare Moldova nu este decât 


122 


o primă etapă a evacuării definitive spre Rusia"**, alături de psihoza declanșată de orașul 


înghesuit si diform „ce se umpluse de refugiaţi din care multi, mult prea multi, nu aveau treabă și 


se indeletniceau cu barfeli și prevederi catastrofale. 123 


au produs o agitaţie fără măsură și fără 
sens. Parlamentari și senatori cu conștiințe tulburi, magistrați și înalţi funcționari de stat exacti și 
riguroși, persoane bine școlite din cunoscute familii ale țării și capatuiti ai clepei cu aroganta 
toapei și ipocrizia slugii, dar și câţiva indivizi din sfera banală a celorlalți oameni s-au evacuat la 
Herson (la gurile Niprului), localitate pregătită special pentru instalarea Suveranilor, a birourilor 
Parlamentului și a ministerelor românești. Doar „trei persoane reușiseră să schimbe, peste câteva 
luni, această stare de bolnăvicioasă deznădejde. Ele fură: regina Măria, prin voinţa ei dârză de a 
nu se da bătută; N. lorga, căruia patriotismul său vibrant îi inspirau toate acele articole care, prin 
„Neamul Românesc” duseră cuvântul cel bun în toate unghiurile Moldovei și ale frontului; 
generalul H.M. Berthelot, ale cărui optimism sănătos și încredere în izbânda finală trezi un început 
de încredere."24 


Luna noiembrie a anului 1916 a adus însă armatelor române înfrângere după înfrângere, 
realitate pe care se va întemeia și Decretul Regal nr. 3120 din 17 noiembrie 1916, prin care 
Banca a fost autorizată să-și mute sediul în lasii mai liniștiți decit Bucureștii sub ocupaţie 
germano-austro-ungară. 


Înainte însă, ca întâiul oraș al ţării să fie evacuat, forte și oameni politici, „întemeiați pe 


a 


cine mai putea oare pune temei atunci pe tratatele și convențiile dinainte de război, care 
deveniseră pentru năvălitori petece de hârtie fără valoare? Forța învinsese dreptul. Realitatea 
dureroasă comanda ratiunii. "25 

Asigurarea tezaurului a constituit o problemă extrem de importantă atât pentru Guvern, cât și 
pentru conducerea B.N.R., pentru că, susţine Mihail Gr. Romascanu, „alături de armata țării, 
Institutul nostru de Emisiune devenise al doilea factor de care depindea victoria finală"26. Însă 
punerea în siguranţă a tezaurului care garanta emisiunea, a creat în interiorul conducerii B.N.R. 
două curente de opinie. Primul susținea evacuarea tezaurului de către Bancă în localitatea 
indicată, nu înainte de încheierea tratativelor cu Guvernul. Cel de-al doilea agrea ideea conform 
căreia Guvernul avea obligaţia să rechizitioneze aurul și să-l depoziteze el însuși, unde va crede 
de cuviinţă. În acest caz, Banca ar fi fost scutită de orice risc. Autoritatea guvernului sporea pe 
de o parte siguranța conservării tezaurului într-o ţară străină, pe de altă parte, asigura facila lui 
repatriere. O limpezire, care să rezolve toate tensiunile și contradicţiile, se impunea. Astfel, 
hotărârile luate în ședința Consiliului General din data de 2 decembrie 1916 au 
clarificat/afirmat unitatea punctului de vedere al conducerii B.N.R.: 


, 1. Tezaurul se va strămuta dacă guvernul va incunostinta despre aceasta banca, fiindcă această 
strămutare prezintă un interes superior de stat. Numai după tratative cu guvernul imperial rus se 
va face strămutarea, întrucât are să se asigure paza și păstrarea lui. 


2. Transportarea se va face sub supravegherea unei comisii compusă din doi membri ai 
Consiliului, un director și un cenzor, împreună cu casierul central al băncii și personalul ce se va 
crede necesar. 


3. Această comisie va așeza tezaurul în localitatea ce i se va indica și pe cât se va putea într-un 
compartiment special, din ale cărei chei, una se va păstra de directorul Băncii Naţionale. 


4. Se va stipula în protocolul ce se va încheia cu autorităţile rusești, care vor primi tezaurul în 
păstrare, că este și rămâne proprietatea băncii, care va putea dispune de el conform cu interesele 
ei si il va putea inspecta oricând prin directorii si cenzorii săi'27 


Așadar, primul curent de opinie se impusese. Mai mult încă, la data de 8 decembrie 1916, prin 
adresa nr. 777, ministrul de finanţe E.Constantinescu comunica următoarele, proaspătului 
guvernator al B.N.R. (în persoana lui loan G.Bibicescu - 1849-1924): 


„Strămutarea Băncii Naţionale de la București la lași, împreună cu stocul metalic, a fost negreșit 
făcută în scop de a asigura această institutiune și averea ei în contra unui resbel, în care armatele 
străine pun de obicei mâna atât pe averea Statului, cât si pe averile cari au o relatiune mai 
strânsă cu Statul. Stocul metalic al Băncii garantând întreaga circulaţie a biletelor de bancă, care 


| © 


Toate vicisitudinile războiului ce bantueste tara nu se pot prevedea și nu se poate afirma în toată 
liniștea, că stocul metalic al Băncii este în orice caz asigurat la lași. În consecinţă s-ar impune 
poate trebuinta de a se lua și la Banca noastră Naţională precautiuni ce s-au luat de puternica 
Bancă Naţională a Franţei, asigurând stocul metalic într-o tard străină. 


Dacă Banca Naţională a noastră ar crede, precum credem și noi că o asemenea precautiune n-ar 
fi de prisos, atunci v-am propune mutarea stocului metalic și a oricăror valori ar crede Banca, la 
Moscova, unde tezaurul Imperiului, aflat la Kremlin, oferă o mai mare securitate decât oriunde. 
Transportul în alt loc, spre exemplu la Londra, este și mult mai greu și expus pericolului 
transportului pe mare, amenințat de submarinele germane. 


Demersurile sunt făcute de pe acum pe lângă guvernul rusesc, pentru că mutarea averei Statului 
"28 


de la Casa de Depuneri și de la Ministerul de Finanţe să se poată eventual face tot la Moscova: 
În aceeași zi adresa ministrului de finanţe a fost supusă dezbaterilor Consiliului General al Băncii 
și, tot atunci, directorul G. G. Danielopolu a fost autorizat de către aceeași conducere a Băncii să 
discute problema trimiterii tezaurului la Moscova cu generalul A. A. Mossolov, ministrul Rusiei la 
lași. 


La data de 11 decembrie, generalul A. A. Mossolov informa pe ministrul român de finanţe, că a 
fost autorizat telegrafic să semneze protocolul privind încărcarea tezaurului B.N.R. Într-un tren 
special, cu menţiunea că guvernul rus garantează integritatea tezaurului atât în timpul 
transportului cât si pe timpul rămânerii acestuia la Moscova. La 12 decembrie 1916, 
Consiliul de Miniștri și-a asumat în mod lucid și liber problema „strămutării tezaurului în țară 
străină". Prin jurnalul nr. 20.901 bis, cabinetul lon |. C. Brătianu „găsea că este nevoie să pună în 
siguranță în Rusia, tezaurul Băncii Naţionale și aprobă transportarea lui." Legea votată în aceeași 
zi și promulgată la 24 decembrie a sancționat dispoziția celor 11 miniștri: Victor Antonescu, 
Vintilă Brătianu, Al. Constantinescu, M. Pherechide, Cl. Istrate, G.M. Cantacuzino, E. Costinescu, 
I.G. Duca, D. Greceanu, Take lonescu si Gh. Mârzescu. „Întemeindu-se pe aprobarea guvernului 
român și pe asigurările date de Rusia, Consiliul General al Băncii Naţionale a României a aprobat 


transportarea tezaurului la Moscova."29 


Astfel, din punct de vedere legal, chestiunea evacuării tezaurului Băncii, era pe deplin lamurita. 
În prezenţa generalului A. A. Mossolov și a reprezentanţilor B.N.R., în ziua de 12/25 decembrie 
1916, în gara lași a început încărcarea stocului metalic al Băncii Naţionale Române. 


„În ziua de 12/25 decembrie 1916 au fost încărcate șapte vagoane (...) punându-se în fiecare 
vagon câte 100 (o sută) de lăzi, adică în total 700 (șapte sute) de lăzi. 


În ziua de 13/26 decembrie 1916 au fost încărcate încă alte șapte (7) vagoane (...) punându-se in 


“petit | DD © 


În ziua de 14/27 decembrie 1916 au fost încărcate alte trei vagoane (...) punându-se în primele 
două cate o sută (100) de lăzi și în al treilea 98 (nouăzeci si opt) de lăzi, adică în total 298 (două 
sute nouăzeci și opt) de lăzi. 


Valoarea totală a tezaurului în aur efectiv, format din monede de diferite feluri și din lingouri de 
aur, încărcate în sus-numitele vagoane este conform declaraţiei Băncii Naţionale a României, de 
lei aur 314.580.456,84 bani (...) 


În afară de tezaurul Băncii Naţionale a României mai sus indicat, au fost încărcate în același 
vagon, nr. 225.692 O.B. alte două lăzi purtând sigiliile Băncii Naţionale a României, lăzi a căror 


"30 


valoare declarată este de 7 (șapte) milioane"*®”, sumă ce semnifica valoarea în lei aur a bijuteriilor 


M.S. Regina Maria. 


La sfârșitul încărcării vagoanelor a fost redactat un protocol în trei exemplare originale, unul 
fiind predat reprezentantului guvernului rus, unul ministrului român de finanţe și cel de-al 
treilea delegaților B.N.R. Documentul purta semnăturile lui A. A. Mossolov, ministrul Rusiei, a lui 
Victor Antonescu, noul ministru de finanţe și ale lui Th. Capitanovici, A. Saligny si M. Z. 
Demetrescu, delegaţii Băncii, care au și însoţit transportul tezaurului. Theodor Capitanovici a 
primit și însărcinarea de a rămâne la Moscova, în vederea păstrării uneia din cheile încăperii în 
care avea să fie depozitat tezaurul. Semnând însă protocolul, ministrul de finanţe confirma 
faptul că „Banca Naţională a României și-a transportat tezaurul său prin intervenţia și cu 
consimțământul guvernului român și că tezaurul constituie proprietatea privată a Băncii 
Naţionale”. 


La 15/28 decembrie 1916, ora 3 dimineaţa, trenul, compus din șaptesprezece vagoane de 
marfa conţinând tezaurul, la care s-au atașat încă șapte, patru vagoane pentru cei două sute de 
gardieni însoțitori și trei vagoane pentru delegaţii Băncii Nationale, a părăsit lasiul, sosind la 
Moscova în ziua de 20 decembrie/2 ianuarie 1917, ora 4 dimineaţa. Escortat de cei două sute 
de militari, convoiul s-a îndreptat spre Kremlin, unde s-a încheiat un protocol provizoriu de 
receptionare a casetelor depozitate în vederea verificării și inventarierii conţinutului lor în Sala 
Armelor din Kremlin, într-un compartiment de rezervă al Sucursalei Băncii de Stat din Moscova. 


Interesant de subliniat ni se pare faptul, că acest protocol nu a fost găsit de studioșii în 
domeniu. Nu încape îndoială că el a fost redactat, deoarece protocolul din 16 februarie 1917 
amintește de el. Numai că, lipsa lui din discursul sec al documentelor de arhivă ne face 
bănuitori. Și asta cu atât mai mult, cu cât din schimbul de telegrame din august 1921 între 
Departamentul de Stat din Washington și Legația Statelor Unite ale Americii din București, 
având ca subiect aurul românesc, aflăm, ca „nici unul din lingourile trimise la Moscova nu a fost 
marcat în vreun fel." 


2 


Inventarul efectuat de delegaţii români și ruși, care a durat 19 zile (de la 9 ianuarie la 4 
februarie), semnat de reprezentanții ministrului rus de finanţe: lakovlevici Kovalnitky și N. V. 
lakolev, de cei trei delegaţi ai B.N.R.: Th. Capitanovici, A. Saligny și M. Z. Demetrescu, ca și de P. 
Guerin, consulul general al României la Moscova, în calitate de reprezentant al guvernului 
român, a constatat că tezaurul Băncii Naţionale împachetat în o mie șapte sute treizeci și opt 
(1.738) de casete, avea o valoare de 314.580.456,84 lei aur, iar bijuteriile M. S. Regina Maria 
cuprinse în două (2) casete erau evaluate la 7.000.000 lei aur. În total deci, valoarea întregului 
depozit făcut la Moscova pe numele Băncii Naţionale în o mie șaptesute patruzeci (1.740) de 
casete, era de 321.580.456,84 lei aur. 


Ca informaţie suplimentară adăugăm, că numărul sacilor în care se aflau monezile Băncii era de 
treisprezece mii optsute douăzeci și trei (13.823). Cu ocazia verificării din timpul inventarierii, 
după un plan dinainte stabilit, numai conţinutul a trei mii cincisute șaizeci și cinci (3.565) de saci 
a fost numărat și cântărit. Să fie oare vorba de lipsă de inteligenţă teoretică și practică faptul că 
zece mii douăsute cincizeci și opt (10.258) de saci cu aur nu au mai fost controlati sau de lenea 
balcanică a funcţionarilor medii lipsiţi de elementara morală profesională? 


Terminarea verificărilor tezaurului a fost urmată, în mod firesc, de încuierea porților 
compartimentul situat la parterul Palatului Orejnaia din Kremlin, unde a fost depus. Acesta era 
prevăzut cu patru (4) ferestre, asigurate atât prin bare de fier, cât și printr-un sistem de alarmă 
electric. Poarta interioară purta sigiliul B.N.R., iar cea exterioară sigiliul delegaților ministerului 
rus de finanţe. Cheile de la grila de fier interioară au fost luate de Th. Capitanovici, iar cele de la 
poarta exterioară de Vasili lakovlevici Kovalnitky, consilier de stat și conducătorul sucursalei din 
Moscova a Băncii de Stat. Paza tezaurului a fost încredinţată unei gărzi rusești. În acest fel, „în 
beciurile de la Kremlin, tezaurul era pus în siguranță. Poporul rus, prin reprezentanții săi legali, 
asigurase Băncii Nationale si guvernului nostru conservarea și restituirea lui."31 


La 16 februarie 1917 a fost încheiat încă un protocol, extrem de important, deoarece primul 
său punct statua faptul, că având în vedere verificarea efectuată și inspectarea condiţiilor în care 
va fi păstrat tezaurul, nu va mai fi necesară o nouă verificare în momentul restituirii. Doar 
casetele al căror sigiliu va fi găsit rupt, urmau să fie deschise. 


Potrivit Decretului nr. 3.264 din 24 decembrie 1916, stocul metalic al Băncii Naţionale și 
bijuteriile Reginei Măria au fost puse „în siguranţă”. Pe 23 mai 1917 Th. Capitanovici, directorul 
Băncii Naţionale alături de M.Z. Demetrescu au inspectat tezaurul depus la Kremlin și au conchis 
că „totul este în regulă”. 


B. AL DOILEA TRANSPORT 


2 


teritoriul vechiului regat. Cu sprijinul aliaţilor, armata română s-a refugiat în Moldova pentru a 
se reorganiza, lașii devenind, în acest fel, „inima tari". 


„Deși Moldova era încercuită din trei parti de trupele Puterilor Centrale, frontul românesc n-a 
putut fi străpuns atâta vreme cât trupele imperiale ruse au fost în stare să menţină stabilitatea 
frontului de la nord și atâta vreme cât legătura vitală și directă cu apusul se putea totuși realiza 
prin teritoriul rusesc; în vara lui 1917, trupele române au reușit să obțină victoriile de la Mărăști si 
Mărășești care puneau capăt sperantelor lui Mackensen de cucerire a Moldovei'32 

În aceste circumstanţe, la lași se punea din nou în discuţie problema evacuării aurului ţării. În 
urma propunerii lui Nicolae Titulescu (ministru de finanțe), Consiliul de Miniștri (format din lon |. 
C. Brătianu, M. Pherekide, Take lonescu, Barbu Șt. Delavrancea, Emil Costinescu, Dim. Greceanu, 
Al. Constantinescu, G.M. Cantacuzino, N. Titulescu, 1.G. Duca, Gh. Mânzescu, Vintilă Brătianu si 
Const. lancovescu) hotărăște, prin Jurnalul nr. 275 bis din 18 iulie 1917, în temeiul art. 1 al 
Legii din 24 decembrie 1916, mutarea sediului și avutului Băncii Naţionale Române în Rusia. 
Hotărârea a fost adusă la cunoștință guvernatorului rus, prin scrisoarea nr. 11.960 din 22 iulie, 
semnată de Nicolae Titulescu (1882-1941) și lon Angelescu (1885-1930, cunoscut economist 
în epocă), și avea următorul conţinut: 


„Am onoarea a vă înainta în copie jurnalul Consiliului de Miniștri, din 18 iulie a.c, prin care Banca 
Naţională este autorizată, conform art. | al legii publicată în Monitorul Oficial nr.233/916, a-și 
strămuta aiurea sediul și avutul ei, cât și pe cel pe care îl păstrează. 


În consecinţă, vă rog, ca dintr-o dată, sau mai multe rânduri, să luați măsurile necesare pentru ca, 
fata de împrejurările eventuale, interesele Băncii să fie apărate. 


Bine înțeles, vă rugăm să ţineţi seama că Statul va avea aci nevoie mai departe de concursul 
Băncii și deci vă rugăm a îngriji să se rețină stocul necesar de bilete pentru acest scop, Banca 
funcționând mai departe aici.” 


În același sens s-a făcut și o comunicare tuturor instituţiilor bancare mai importante, care au fost 
invitate să ia grabnice măsuri pentru ca „avutul societăţii, consistând în titluri, efecte de orice 
natură, obiecte preţioase, etc, să poată fi imediat expediate în Rusia."33 


În timp ce în capitala Moldovei pregătirea pentru transportarea comorilor ţării în Rusia se făcea 
în mare grabă, dincolo de Nistru, puternica împărăție a Romanovilor se năruia. Chiar dacă au 
existat garanții scrise date de guvernul rus, și chiar dacă încrederea e o calitate admirabilă, acest 
al doilea transport semnifică, din punctul nostru de vedere, proiecția unei lumi autodistructive 
fără limită, în care absurdul devine un mod firesc de existenţă. 


Pantrii à avaliia încă nactuil mivarniiliuii lan LC Brătianu: drant iracnancahilitate calactiva 


a 


"34 


Moscova"?* și, pina cînd Alexandru Lapedatu, investit de guvern cu evacuarea și gestionarea 


acestui transport, părăsește Kremlinul. 

Anul 1917 

lanuarie - Greve și nesiguranţă în Petrograd (Sankt Petersburg); 

Februarie, 26 - 50 de demonstranți uciși în Piaţa Znamenskaya; 

Februarie, 27 - Trupele refuză să deschidă focul asupra demonstrantilor; au loc dezertări; 
Februarie, 27 - închisorile, judecătoriile și sediile poliţiei sînt atacate și jefuite de mulţimi: 


Februarie, 27 - Clădirea Okhranka - poliţia secretă este incendiată, garnizoana fraternizează cu 
revoluționarii; 


Februarie, 27 - Se formează Sovietul din Petrograd (Sankt Petresburg); 
Martie, 1 - Ordinul nr. 1 al Sovietului din Petrograd (Sankt Petersburg); 
Martie, 8-9 - La Petrograd (Sankt Petersburg) are loc „răscoala mincärii”; 


Martie, 10 - Țarul Nicolae Il hotărăște să se folosească forța militară pentru reinstaurarea 
ordinii; 


Martie, 11 - Țarul Nicolae II respinge cererea de formare a unui guvern de largă reprezentare și 
dizolvă Duma; 


Martie, 12 - Revoltele se generalizează; 
Martie, 12 - Guvernul pierde capitala; 
Martie, 12 - Țarul Nicolae II pleacă cu trenul la Tarskoe Selo; 


Martie, 12 - La Sankt Petersburg se crează un Comitet Provizoriu al Dumei și un Soviet al 
Muncitorilor și Soldatilor; 


Martie, 14 - Comitetul Dumei și Sovietul au convenit să formeze un guvern provizoriu, avind ca 
prim-ministru pe Prinţul Gheorghi Evghenevici Lvov; 


Martie, 15 - Țarul Nicolae Il abdică din partea lui și a fiului său Tareviciul Alexei, în favoarea 
fratelui său, Marele Duce Mihail; 


Martie, 15 - După abdicare, Țarul Nicolae II și familia lui pleacă pentru cinci luni la Tarskoe Selo 


© 


Martie, 17 - Apelul Sovietului din Petrograd (Sankt Petersburg) către popoarele lumii în 
favoarea unei păci imediate; 


Aprilie, 17 - Se reîntoarce în Rusia, Vladimir Ilici Lenin; 
Aprilie, 17 - El publică „Tezele din Aprilie“; 

Mai, 1 - Sunt publicate notele lui Miliukov; 

Mai, 12 - Demisia ministrului de război, Goutschkoff; 
Mai, 15 - Demisia ministrului afacerilor străine, Miliukoff; 
Mai, 15 - Cade guvernul provizoriu; 

Mai, 17 - Formarea primului cabinet de coaliție; 

Mai, 17 - Kerenski devine ministru al războiului și al flotei; 


lunie, 16 - Primul Congres al Sovietelor din întreaga Rusie se ţine la Petrograd (Sankt 
Petersburg); 


lunie, 29 - Kerensky ordonă o ofensivă împotriva forțelor Austro-Ungare, care la început are 
succes; 


lulie, 1 - Ofensiva rusă se încheie; 

lulie, 1 - Troțki se alătură bolșevicilor; 

lulie, 14 - Demisia miniștrilor cadetilor; 

lulie, 16-18 - Demonstratii antiguvernamentale în Petrograd (Sankt Petersburg); 
lulie, 19 - Germanii și austro-ungarii contraatacă; 

lulie, 19 - Rușii se retrag în panică; 

lulie, 19 - Orașul Tarnopol este jefuit; 

lulie, 19 - Se ordonă arestarea conducătorilor bolșevici; 

lulie, 20 - Prințul Lvov demisionează; 


lulie, 20 - Kerensky este noul prim-ministru; 


August, 4 - Troțki și Lunacharskii sînt arestați; 
Septembrie, 9 - Al doilea guvern de coaliţie cade; 


Septembrie, 10 - Generalul Lavr Kornilov înceracă să dea o lovitură de stat. Este însă arestat și 
întemnițat; 


Septembrie, 14 - Rusia se proclamă Republică; 
Septembrie, 17 - Troțki și alţii sînt eliberaţi; 


Septembrie, 17 - Troțki devine șeful Deputaţilor Sovietului Muncitorilor și Soldatilor din 
Petrograd (Sankt Petersburg); 


Octombrie, 7 - Se formează a treia coaliție guvernamentală; 
Octombrie, 23 - Comitetul Central Bolșevic aprobă revolta militară; 
Octombrie, 24-26 - Are loc Congresul Sovietelor Regiunii de Nord; 


Noiembrie, 2 - Prima întîlnire a Comitetului Revoluționar Militar la Retrograd (Sankt 
Petersburg); 


Noiembrie, 7 - Se lansează Revoluţia din Octombrie (25 Octombrie după vechiul calendar) prin 
ordinul Comitetului Revoluționar Militar dat muncitorilor înarmaţi și soldaţilor de a ocupa 
principalele clădiri din Petrograd (Sankt Petersburg); 


Noiembrie, 7 - Palatul de larnă este atacat la 21:40; 
Noiembrie, 7 - Kerensky fuge din Petrograd (Sankt Petersburg); 
Noiembrie, 8 - Al doilea Congres al Sovietelor; 


Noiembrie, 8 - Deputaţii menșevici și social-democrati de dreapta părăsesc Congresul 
protestind împotriva evenimentelor din ziua precedentă; 


Noiembrie, 8 - Decretul despre pace și Reforma agricolă; 


Noiembrie, 8 - Se formează Consiliul Poporului, Guvern dominat de bolșevici, avindu-l pe Lenin 
ca președinte. 


lată deci, că acest al doilea transport a fost depozitat într-o ţară total debusolată de criza 
istorică, foarte greu de guvernat, cu viitor greu previzibil, dominată însă de spiritul proletar. Ca 


a 


că tranam toata cancliiziile din aceast traciit al nactrii ne care ninii încă azită că-l nitmeacca 


22 iulie), decit într-o capitală răvășită de mirșăvia morală ce anunţa revoluţia și ticăloșită de 
agresiunea războiului generalizat? Guvernul lon I.C.Brătianu nu mai poate replica, așa că, numai 
timpul, cuprins între date și evenimente istorice de actualitate și interes, își va face datoria 
raspunzindu-ne într-o zi. 


Alături de cele trei vagoane încărcate cu valorile Băncii Naţionale conţinute în „788 casete, a 
căror valoare declarată era de 1.594.836.721,09 lei aur'35 au mai fost încărcate și „...o parte din 
arhivele statului și ale ministerelor, actele orășenești ale Brașovului, aduse la București ca să fie 
salvate, picturile lui Grigorescu și alte tablouri rare din pinacoteca Statului și din muzeul 
Kalinderu... variatele gajuri ale Muntelui de Pietate, odoarele mănăstirești din Moldova și 
Muntenia, pretioasele colecţii ale Academiei Române, compuse din numeroase documente 
originale, 300 de pergamente cu peceti domnești, 25 de volume-manuscripte române și slavone, 
câteva tablouri în uleiu, de mare valoare - printre ele și potrerul lui Avram lancu, făcut după 
natură de pictorul Rosenthal - unele raritäti între care și vestitele „Răspunsuri ale Mitropolitului 
Varlaam din 1644 la Catehismul calvinesc” - unicul exemplar cunoscut - colectiunile de medalii si 
monezi vechi moldovenești si muntenesti, strânse cu osârdie de Dimitrie Sturdza, precum și piesele 
rare ale muzeului nostru de Antichitäti, cuprinzând vestita „Cloșcă cu puii de aur”, singura urmă 
de trecere a Gotilor pe la noi. Valori incalculabile... Tot ce era mai de pret, tot ce alcătuia o bogăție 
nobilă și sfinţită de veacuri în durerile neamului nostru, toată aurăria și argintăria lucrată cu 
ciocanul și bătută în nestemate - faima mănăstirilor și singuratecelor schituri -... acele panaghiare 
ale lui Ștefan cel Mare de la Mănăstirea Neamţului și evangheliile slavonești ferecate în aur și-n 
argint din veacul XV si XVI; ... odoarele Brâncovenești ale Horezului și cele Cantacuzinesti de la 
Mănăstirea Dintr-un lemn;... urmele pietätii bătrânilor voievozi și a strămoșilor noștri - care-și 
insemnau și în acest chip trecerea lor prin viata — și care s-au păstrat sute de ani prin sfintele 
lăcașuri, ca niște moaște scumpe din trecutul sbuciumat al poporului românesc... 


Durerea noastră este însă cu deosebire mare, când ne vin în minte odoarele lui Atanaric. Tezaurul 
de la Pietroasa era citat, ca o podoabă a României, în toate manualele străine de artă veche, 
descris în amanuntime și râvnit de cele mai vestite muzee. lar inscripția gotică de pe verigă, scrisă 
cu caractere runice, a fost cetită cu emoție și tălmăcită în felurite chipuri de marii învățați ai 
lumii... O bună parte din tezaur fiind alcătuit din obiecte fără pret, iar unele din odoarele 
mănăstirești, cum sunt acele minunate evanghelii de la Neamţ, chivotele și epitrachilul de la 
Bistrița și toate darurile lui Vasile Lupu și ale soției sale, Tudosca, de la biserica Trei lerarhi din lași, 
între care și acea minune de evanghelie scrisă de Isidor din Bädäuti, apoi monezile și medaliile 
vechi românești ale Academiei și comorile de la Pietroasa“, obiecte, în genere, unice „ce nu se pot 
plăti cu tot aurul lumii"36 deoarece se înscriu într-o dubla ipostază: de valoare materială 
propriu-zisă, singura constantă ca apreciere și în continuă ascensiune și valoare culturală, practic 
inestimabilă, dar fără de care destinul istoric al unui popor nu se poate imagina. 


a 


privirea sa: starețul mănăstirii Secu, din judeţul Neamţului. Așa au fost scăpate de la pieire 
odoarele acestei frumoase mănăstiri, între cari și acel vestit aer al lui Nestor Ureche, mare vornic 
al țării de jos și al soției sale Mitrofana, din 1608, în zilele blagoslovitului Voievod Simion Movilă”. 
Numele stareţului, care a văzut limpede și nu a avut încredere în Rusia țaristă, opunându-se cu 


hotărâre... ca să predea odoarele mănăstirii, este protosinghelul Ilarion Balaita."3" 


În timpurile acelea, când lașii erau sub război și totul era șovăielnic și lipsit de stabilitate, gestul 
monahului ghidat de un instinct superior s-a singularizat însă. Pe fondul general de haos 
sinistru, publicul intelectual, cu cele mai înalte cote intelectuale38, nu a făcut nici cea mai banală 
observaţie față de acest „export temporar" de obiecte de preţ din aur și argint, broderii și 
ţesături scumpe ce se intrebuintau cu prilejul marilor sărbători creștine alături de veșmintele 
liturgice, picturi și grafică de valoare materială enormă, nici pe departe însă comparabilă cu 
valoarea lor artistică și sentimentală. 


Alergia la tradiţie, dublată de o exacerbare involuntară a meritelor culturii occidentale, au 
compus la începutul secolului XX, o realitate aparte: lumea fără căpătii și fără Dumnezeu. 
Aceasta împreună cu incultura bestială în domeniu și politica de ocultare a trecutului prin putina 
preocupare pentru păstrarea patrimoniului cultural intact și sănătos, ca și lipsa unei legislații de 
specialitate (prima lege din istoria culturii noastre care va defini conceptul de bun cultural 
este elaborată abia în 1935, prin osteneala lui Nicolae lorga), au făcut ca încărcarea și 
depozitarea valorilor trecutului nostru să nu aibă nici o ordine raţională, nici un fel de distribuţie 
metodică sau/și organizare logică. Cu alte cuvinte, dezavuarea iraţională a bunurilor noastre 
culturale considerate de interes și valoare naţională, au permis ca tot ceea ce ţine de spațiul 
cultural autohton, să plece fără a fi pus sub decisiva protecţie a evidenţei științifice. O simplă 
privire ne arată, că în momentul celui de al doilea transport, România nici măcar nu avea habar, 
că un inventar asigură cunoașterea, dimensionarea și evaluarea bunurilor culturale, din moment 
ce, abia în 1928 Alexandru Lapedatu a luat „măsuri de îndreptare" a activităţii Pinacotecii 
Nationale, și a muzeelor Aman și Kalinderu dispunind întocmirea primului lor inventar. Mult 
prea tirziu! Trecuseră deja unsprezece ani de cînd cele mai valoroase piese ale acestor colecții 
au luat drumul Moscovei, alcătuind o parte a marelui tezaur încredinţat spre păstrare Rusiei. 


Despre imposibilitatea responsabililor de acest al doilea transport de a inventaria științific și de 
a crea condiţii de igienă bunurilor culturale vorbește, într-o tonalitate acuzatoare, „Jurnalul” 
intim al lui Alexandru Lapedatu (1876-1950), istoricul cu vocaţie pentru studiul riguros 
organizat, însărcinat de cabinetul Brătianu cu evacuarea, supravegherea și răspunderea fata de 
documentele și manuscrisele Academiei Române, documentele Arhivelor Statului, de obiectele 
de mare valoare patrimonială din muzee, pinacoteci și chiar din colecţii particulare. 


Din „Jurnalul de la Moscova" (re)publicăm numai fragmentele referitoare la „exportul 


a 


„Vineri, 21 iulie - Am fost chemat la Minister de secretarul general care, de faţă cu Valaori și 
Dobrescu, mi-au comunicat că s-a hotărât transportarea obiectelor noastre istorico-artistice în 
Rusia și că, deci, să fac preparativele necesare în vederea imbarcarii lor. 


Sâmbătă, 22 iulie - M-am prezentat, cu Dobrescu, la dl. Duca, care mi-a spus că avem, în trenul 
așa-zis al Băncilor, patru vagoane la dispoziția Ministerului de Culte, să cerem camioane- 
automobile de la Cartierul general și să fim gata ca la formarea trenului să imbarcam. (..) 


Duminică, 23 iulie — La ora 9 dl. Duca, unde se găseau chemaţi în vederea evacuării, si 
funcționarii superiori ai Ministerului. Primit fiind cu Girboviceanu — ministrul era încă în pat — 
am raportat cele ce ispravisem, apoi am arătat părerea dlui. lorga ca capul lui Mihai Viteazul să 
fie îngropat în altarul Mitropoliei sau în vreun cavou de la Eternitatea, să nu fie dus în Rusia 
întrucât, în starea de lucruri de acolo, ar putea fi profanat. Ministrul e însă de părere, că, 
dimpotrivă, pretioasa relicvă să fie dusă, în caz de evacuare generală, în Rusia, ca un simbol al 
războiului pentru Unitatea naţională. 


lesind, am fost rechemat, prezentat dlui. G. Enescu, sosit câteva minute mai înainte, și rugat să iau 
în samă și lada sa cu mss. Ne-am dat întâlnire la ora 3, la Mitropolie, ca să aducă lada acolo. La 
aceeași oră am luat înțelegere si cu dl. Morţun în privința lăzilor sale cu tablouri, care vor merge 
impreună au ale Statului. (...) 


Luni, 24 iulie — (...) La rampă am constatat că avem trei vagoane la dispoziţie și că, în caz de 
nevoie, am putea avea și un al patrulea. (...) 


Marti, 25 iulie - La amiaz am aflat însă că ni s-a mai luat un vagon, al treilea, de Creditul rural - 
se zicea chiar, de dl. Vintilă Brătianu personal. 


Cu această ocazie trebuie să arăt că în unele din vagoane, ale instituţiilor financiare, am constatat 
că se puse lăzi cu veselă, în timp ce, pentru mss. și doc. Academiei și Arhivelor nu se găseau 
vagoane. (...) 


Miercuri, 26 iulie - S-a încărcat și vagonul al treilea, s-a făcut lista lăzilor cu specificarea lor 
pentru Protocolul general al Statului, s-au luat permisele de călătorie de la Siguranţă, s-au făcut, 
în sfârșit, toate formalitätile pentru călătorie, atât pentru vagoane, cât si pentru personal. Seara 
însă, la 8, când m-am dus la gară cu bagajele de mână, ni s-a spus că numai dimineaţa, între 8- 
10, va pleca trenul. Abia am fost ingäduiti să depunem bagajele în tren, într-un vagon de cl. III, 
căci vagoanele de cl. | si Il au fost rezervate - cu pază puternică - pentru rude și prieteni ai celor 


a 


Joi, 27 iulie - Venind la gară pentru plecare, am aflat că trebuie să rămânem până a doua zi, 
deoarece rușii, care n-au fost chemaţi să asiste, la imbarcare, nu vor să ia în primire vagoanele, 
fără să fie revizuite de față cu ei. A trebuit dar lăzile să fie descărcate și reincarcate în fata lor, 
numerotate și inventariate fiind vagon cu vagon. 


În sfârșit, după destule piedici, s-a făcut luarea în primire a vagoanelor, care au fost lăcătuite, 
sigilate si date în paza cazacilor atașați la trenul nostru. (...) 


Vineri, 28 iulie - N-am putut pleca până la ora 2, între altele pentru că protipendada a venit 
târziu la gară și s-a certat tigäneste pe locurile de cl. | și II - La ora 5 am trecut Prutul. (...) 


Luni, 31 iulie - Pe seară, pe la 7, trecem Niprul între Cercaz și Buhușcova. 


Joi, 3 august - (...) Seara, la 10 ajungem la Moscova, în staţia Briansk, unde ne părăsesc cei câţiva 
care au camere angajate la hotel, cu preţuri fabuloase (50 ruble). Restul, cei mai mulţi, mergem la 
gara Alexandrovici, unde am rămas peste noapte, în tren, päziti de cazaci si de soldați. (...) 


Sâmbătă, 5 august - (...) Am scăpat de-o mare grijă, deocamdată cel putin. Azi noapte s-au mai 
descărcat încă câteva vagoane la Casa de Depuneri, iar noi am dus o mare parte din lăzi la 
Kremlin. (...) 


La ora 3 am ajuns la Kremlin, unde am depus lăzile într-o sală mică și umedă de sub scara 
corpului de gardă al fostului palat imperial, sală care a fost acceptată, negreșit, fără a fi fost 
văzută. Cum aici s-au pus depozitele a patru ministere - Culte, Domenii, Externe și Interne - adică 
opt vagoane, lăzile s-au așezat fără nici o regulă și rânduială. (...) 


Duminică, 6 august - Am arătat celor de drept că sala de la Kremlin e improprie și am cerut 
mutarea lăzilor de acolo. Am uitat să notez la ziua precedentă că, cu ocazia descărcării de la 
Kremlin, s-au desfăcut două lăzi ale Externelor - una cu efecte de îmbrăcăminte, cealaltă cu niște 
unt, care, topindu-se, s-a scurs pe pavaj, spre batjocura noastră de către soldații ruși, care credeau 
că-n lăzi e numai aur și lucruri scumpe. (...) 


Luni, 7 august - (...) întâlnind pe consul i-am spus de afacerea de la Kremlin. Mi-a răspuns că a 


a 


intervenit la Petrograd pentru acordarea unui nou local propriu. (...) 


Kremlin. 


Miercuri, 9 august - Ocupati tot cu aranjamentul de la Casa de Depuneri pe care l-am terminat. 
În subsolul acestei Case avem 48 de lăzi, deasupra 26, iar la Kremlin 99. 


Vineri, 11 august - Am fost la Casa de Depuneri pentru aranjatul lăzilor de sus. Nu s-a putut 
face însă nimic, din cauza soldaţilor, care au cerut, pentru 3-4 ore de lucru, câte 10 R. Directorul 
Levitzki i-a dat pur și simplu afară. 


Marţi, 22 august - Azi noapte am început mutarea lăzilor de la Kremlin la Casa de Lombard și 
orânduirea lor acolo. Am dus, în 11 camioane, cam jumătate din ele, cele mai multe ale 
Ministerului de Externe și Interne, puţine ale noastre și ale Domeniilor, într-o ladă care s-a spart 
(cum au nimerit-o rușii!) erau sticle de șampanie, iar în alta săpun de rufe. (...) 


Miercuri, 23 august - Azi noapte, pe o ploaie torențială, am continuat cu mutarea lăzilor de la 
Kremlin. Ne-a plouat strașnic. Asemenea și lăzile întrucât automobilele erau deschise. Nu cred 
însă să fi pătruns apa la obiecte, căci lăzile sunt bine închise. Am decis ca-n caz de ploaie să 
amanam evacuarea restului până se îndreaptă vremea. (...) 


Vineri, 25 august - (...) La noapte ducem și restul lăzilor de la Kremlin. Azi am dus, din sala de 
Jos (subsol) în cea de sus (parter) 29 de lăzi cu tablouri Morţun, ca să se păstreze mai bine. 


Sâmbătă, 26 august - Azi noapte am transportat, în sfârșit, și restul lăzilor de la Kremlin, dar tot 
pe ploaie. De dimineaţă am fost la Casa de Lombard de am inventariat lăzile depuse acolo. Noi 
avem, în subsol, 142 de bucăţi, iar la parter 38, așa că mai trebuie să fie, la etaj, încă 3. Am 
desfăcut una din lăzile cu tablouri plouate și am constatat că apa, nici măcar umezeala, n-a 
pătruns înlăuntru la tablouri. (...) 


Joi, 14 septembrie - Pe o splendidă vreme de vară mergem din nou, mai multi compatrioți, la 
păr. Nicodim (Marina, viitor patriarh). Și de rândul acesta s-a bucurat mult de vizita noastră și ne- 
a mai spus câte ceva de la Sobor. Interesant felul cum dânsul a știut să se impună a fi primit, 
oficial, lucru la care rușii nici nu se gândeau. La salutare i-a răspuns Mitropolitul Novgorodului, un 


a 


amintit tot ceea ce biserica rusească datorește celei românești, începând cu Petru Movilă. Bine de 
reținut aceste, așa de rare, recunoașteri rusești. 


Vineri, 6 octombrie - Aflu că ieri guvernatorul militar al Moscovei ar fi spus dlui. Capitanovici că 
nu garantează pentru paza tezaurului nostru aici și că sfatul său este să ducem acest tezaur în 
altă parte, în afară de Rusia chiar. Prin directorul Casei de Depuneri care a plecat aseară la lași 
lucrul acesta va fi adus la cunoștința guvernului nostru care va trebui să ia o hotărâre. (...) 


Vineri, 3 noiembrie - S-a isprăvit. Bolșevicii sunt victorioși pretutindeni. (...) 


Luni, 20 noiembrie - Se vorbește foarte serios de transportarea tezaurului nostru în America, 
pentru care s-au și urmat tratative între guvernul român și al Statelor Unite. Ce bine ar fi să fie 
așa, să scap de Rusia și să merg în America unde, lângă siguranţa și liniștea ce am găsi, aș putea 
face si eu ceva de folos, nu numai pentru mine, ci și pentru alții. Aș învăța englezeste si aș studia 
organizarea bibliotecilor publice acolo. (...) 


Joi, 23 noiembrie - Azi e anul de când a fost ocupat Bucureștiul și azi, crudă și dureroasă ironie a 
sorții, a început armistițiul încheiat între ruși si Puterile Centrale, armistițiu la care, forțat, a trebuit 
să adere și armata română. Asa cel putin scriu gazetele rusești; „Russkoe Slovo’, de obicei bine 
informată. De altfel, dat fiind situaţia noastră, o altă atitudine ar fi imposibilă. Misiunea franceză, 
după aceleași ziare, a și plecat din lași la Odessa, iar Brătianu ar fi grav bolnav. Așadar, lichidarea 
a început și la noi. Ce va urma, bunul Dumnezeu, care ne-a pedepsit așa de crud știe. Mintea 
omenească nu! Îmi închipui că de acum nu mai poate fi vorba de plecarea în America, ci mai 
degrabă de întoarcerea la lași. (...) 


Joi, 30 noiembrie - (...) De la lași am fost înștiințat, într-o telegramă către Consul că Consiliul de 
Miniștri a decis că lăzile Academiei să rămână la Moscova, ceea ce ar putea fi o indicație pentru 
proiectata transportare a depozitelor în America. 


Joi, 14 decembrie - De două, trei zile sunt în parte ocupat cu preparativele de plecare. (...) 


a 


Marţi, 19 decembrie - Azi noaptea am plecat din Moscova, la 3 (în loc de 10,30)'39 

Dincolo de pagubele materiale pe care un asemenea mod de a gândi și de a acţiona le 
antrenează, flagrant este, în cazul acestui al doilea transport, atentatul la memoria colectivă, prin 
risipirea nejustificată a unor preţioase repere istorice și culturale. În mod corect, punerea la 
adăpost a patrimoniului nostru cultural, sub diferitele lui forme, se cuvenea să se facă, în primul 
rând, în baza respectului datorat operelor majore ale înaintașilor. În al doilea rând, pentru 
protecția corespunzătoare a tezaurului patrimonial, se impunea ca sănătatea operelor de artă și 
evidenţa lor științifică să fie garantate. S-ar fi evitat poate, ca unica informatie despre ceea ce s- 
a trimis în 27 iulie 1917, să ne parvină abia la 12 iunie 1956, în urma vizitei făcută de Generalul 
Vedenin, comandantul Kremlinului, la una din bisericile zidite în interiorul Kremlinului, unde „a 
dat [intimplator] peste niște icoane care nu i s-au părut rusești si, intrebind, a aflat de la cel care 
era însărcinat cu păstrarea lor, că ele fac parte din tezaurul depus de români în 1916. Cercetind 
mai departe în subsolul Kremlinului, generalul a dat și peste restul lucrărilor depuse, a informat 


"40 


guvernul..."*" ș.a.m.d.... Mai mult încă. Singurele studii referitoare la ,transferul" facut de U.R.S.S. 


"41 


în iunie 1956 „a unui bogat tezaur istoric"*" românesc, ne-ar fi permis astăzi, să stabilim cu 


precizie, ce anume s-a întors acasă și cât de multe valori au rămas la Moscova. 


Pe cînd așa, putem spune numai, că la întocmirea compendiului „Studii asupra tezaurului 
restituit de U.R.S.S."42, oarecum eclectic în conţinut, au participat, prin scrierile lor, câţiva autori 
valoroși (Theodor Voinescu, Corina Nicolescu, George Oprescu, lon Frunzetti). Textele lor însă, 
convoacă metode de expunere și de expresie în clișee. De exemplu, lucrarea academicianului 
George Oprescu, deoarece nu se sprijină pe forța de comunicare a documentului, abundă în 
sintagme laudative, aproximări periculoase și argumente oarecum artificiale, evitând cu 
discreţie, informaţia asupra existenţei vreunui inventar. Referindu-ne doar la elementul 
cantitativ, nu putem să nu ne minunăm de cifra propusă/impusă de Oprescu: treizeci și trei de 
kilograme aur restituit. Din păcate însă, autorul omite raportarea la realitatea imediată. Treizeci 
și trei (33) de kilograme aur restituit fata de noua (9) tone aur depozitat la Moscova. „Sunt în 
total 33 kg aur, 690 de argint, 22, 12 carate de briliante, 30,03 carate de rubine, 184,55 carate de 
smaralde. (...) Colecţia cuprinde 39.320 piese, dintre care aproximativ 35.000 monede și medalii, 
1.350 de tablouri și desene, iar restul, cam 2.500, obiecte de orfevrărie medievală și broderii 
liturgice, icoane și stofe datând din secolul al XIV-lea, când se fundează primele state bine 


organizate românești, până la finele sec. al XVIll-lea."43 


yu 


Altfel spus, plutește în paginile studiului intitulat „Pictura modernă și contemporană", un aer de 
text ezitant, greu de urmărit, fără conţinut informaţional corect: „Arta modernă și contemporană, 


a 


adică, în speţă picturile și operele grafice, sunt cea de-a treia grupă a tezaurului ce ne-a fost 


Ministerului de Război și chiar Muntelui de Pietate, se zice, și din colecţiile câtorva particulari, 
dintre cei care puteau face uz de această ocazie salutară și excepțională de a-și pune în siguranță 
avutul, cum erau miniștrii Morțun si d-rul Angelescu."44 


Adunind oarecum dezordonat fel de fel de detalii superficiale, fără pretenţii de obiectivitate, 
textul oferă însă, confirmarea faptului că nu a existat instrumentul care putea contura cadrul 
precis al cunoașterii patrimoniului cultural și artistic exportat: evidenţă științifică. 


Dacă despre „colecţiile cîtorva particulari” nu se putea vorbi mai deloc, deoarece „colecțiile 
particulare nu erau încă deschise ca în alte Capitale"45, amintirea Muzeului Kalinderu a fost 
păstrată foarte multă vreme, în mod special, de memoria afectivă a colecționarilor. De aceea nu 
poate să nu ne mire faptul, că un colecţionar de anvergura lui George Oprescu nici măcar nu 
amintește că din cele 120 de lucrări cedate de ruși în 1956 și iscălite de excelentul artist 
Grigorescu, cincizeci și cinci (55) de picturi și douăzeci și două (22) de desene aparțineau 
Muzeului Kalinderu, care a deţinut o atit de interesantă, completă și complexă colecție de 
Grigorești, încît „Chiar colecția Pinacotecii Statului era întrecută cu mult..."46 Fără a face nici cel 
mai mic efort de a aduna și sistematiza informaţiile, nici Oprescu și nici Frunzetti (autorul 
capitolului intiutlat „Grafica Modernă și Contemporană") nu se simt datori, să atragă atenţia 
măcar asupra faptului, că „bogata colecţie, încă netriată" (în 1938)47 avea în compoziţie, pe lingă 
lucrările admirabil de umane ale artiștilor români și opere semnate de personalităţile lumii artei 
universale: picturi în ulei din școala lui Bronzino (sec.XVI) sau a lui Poussin (sec.XVII) și altele 
atribuite lui Palma il Giovane (1544-1628) sau lui Giambattista Tiepolo (1696-1770); uleiuri 
stăpinite cu măiestrie de Droochsloot (1586-1666), G. Andrea Sirani (1610-1670) Jaques 
Courtois le Bourguignon (1621-1676), J.von Kessel (1578-1636), dar și tablouri de mari 
dimensiuni, de secol XIX, de Monchablon, Gose, Emile Levy; desene de Angelica Kaufmann, 
Rafael Mengs, H. Makart, Millet, Decamps și Raffet, dar și 27 de volume mari cu calcografiile lui 
Piranesi, dăruite de Regele Victor Emmanuel al III-lea al Italiei, drept mulţumire pentru ajutorul 
dat de Rominia sinistraţilor cutremurului de la Messina din 1908. 


Știm deja, că întrebarea esenţială va ramine fără răspuns. Și totuși: unde au ajuns toate aceste 
opere de artă, care alături de multe altele semnate de J.Exter, H.Pellar, Lazăr Binenbaum, 
H.Kaulbach, A.von Wierusz-Kowalski, G.Washington, E.Liebermann, A.von Keller, baronul 
|.F.Layrand, Fritz von Uhde, Paul Vogler, E.Hagemann, Hans Makart, Franz Ronband, |.Kupetzki, 
Thomas Couture, Constant Troyon, Riccardo Diague, puteau să ne ofere un permanent 
spectacol al visării și al iluzionării? Si mai știm, că oamenilor de astăzi li s-a confiscat dreptul de 
a privi în tăcere, imaginile unei lumi inexistente plasmuite „de Ingres, Delacroix, Corot, Rodin, 


Falguieres si atitia alții, cu care s'ar făli [si astăzi] Muzeul nostru atit de sărac în opere străine."48 


Faptul că obiectele restituite au fost „amănunțit descrise, măsurate, cântărite, cele care se puteau 


arat et © 


orientat numai către arta românească atita cit s-a întors de la Moscova și, nici constatarea 
autorului (din pagina 245) că: „incă de atunci, falsificatorii se îndeletniceau cu falsuri Andreescu 
- printre cei din tezaur întâmpinăm vreo patru - ceea ce constituie totuși o formă de omagiu, căci 
nu se falsifică decât ceea ce are căutare", ci poate subliniază încă o dată, lipsa referintelor de 
ordin tehnic și științific. Avem a face, în definitiv, cu o informatie trunchiată, atâta timp cât nu 
aflăm de nicăieri dacă acele falsuri erau contrafaceri încă de la plecarea din tara sau dacă, nu 
cumva, în atelierele de restaurare rusești s-au produs și lucruri reprobabile. Speculând asupra 
faptului că cel putin 340 de picturi au fost curățate și/sau restaurate în atelierele rusești, 
Oprescu omite intenţionat să amintească nu numai titlul celor patru (4) falsuri din douăzeci și 
cinci (25) semnate Andreescu, dar și care era starea lor de conservare în momentul exportului. 


Dezinteresul fata de obiectul cultural, ca rezultat al absenței discuţiilor în multe case, pe stradă, 
în Parlament pe o tema care la prima vedere tine de bunul simţ, a fost o realitate în acest al 
doilea transport. În timp ce în Rusia Guvernului Provizoriu se publica un apel prin care li se 
cerea ,cetätenilor" să păstreze „picturile, statuile, casele (...)", să nu distrugă „o piatră" din 
rămășițele trecutului: „păstraţi monumentele, clădirile, antichitatile, tipăriturile [deoarece] ele 
sunt pământul în care noua artă va crește", România afirma prin exportul patrimoniului său 
documentar și cultural într-o ţară nesigură, programul de distrugere imaginat de Filippo 
Tommaso Marinetti în faimosul manifest futurist din 1909. „Noi vrem să distrugem muzeele, 
bibliotecile, academiile de orice soi..." [deoarece nu vrem] „să cheltuiţi în întregime cele mai bune 
puteri ale voastre, în această eternă și inutilă admiraţie a trecutului..." Deci, „Haideţi! Daţi foc 
dulapurilor cu rafturi din biblioteci! ...Deviati cursul canalelor pentru a inunda muzeele! ...Oh, ce 
plăcere să vezi plutind în voia soartei, sfișiate si decolorate pe acele ape, vechile pinze 
glorioase!..."5° 


Romania n-a dat nici foc „dulapurilor cu rafturi din biblioteci" si nici n-a deviat „cursul canalelor 
pentru a inunda muzeele”. Fără să ţină seama însă, de semnalele și/sau neliniștile istoriei, ea a 
manifestat ipocrizia politicului și indiferența necunoasterii fata de reperele marilor noastre epoci 
de cultură, depozitindu-si tezaurul talmes-balmes, atât în localul Casei de împrumuturi și 
Depozit al Rusiei (Sudnaia Kassna), cât și la Kremlin, în același compartiment unde fuseseră 
depuse și casetele din primul transport. lar efectul a fost același cu cel născocit de Marinetti: 
distrugerea trecutului printr-o exagerare conjuncturală anticulturală. 


Cum nu putem livra și alte concluzii sintetice, ne mulţumim și cu o simplă notă. 


V. O SIMPLĂ NOTĂ 


La sfîrșitul lui septembrie și începutul lui octombrie a anului 1899, dezastrul financiar al 


A + + . . A . 
Damâniai avn Winn zAantirat Nina ni sa împins a mani ALAR rain Dantes nAAnAziAran 


© 


Istorice). În faţa reprezentanţilor tuturor băncilor europene, întemeietorul celei mai vaste colecţii 
artistice a generaţiei antebelice uzează nu numai de autoritatea pe care i-o dădea calitatea de 
mandatar al Hohezollern-ului de pe tronul României, dar și de toată influenţa legăturilor sale 
construite cu ajutorul capodoperelor din colecţia sa. La 7 noiembrie, creditul salvator în valoare 
de o sută șaptezeci și cinci (175) milioane lei (aur) capital nominal este obţinut. 


În ţară, toată lumea vorbea că ușa împrumutului a fost deschisă cu ajutorul a două picturi de 
mare valoare din Colecţia Kalinderu. Poate nu erau decit simple zvonuri. Cine știe? Se știe însă, 
că în urma acestei reușite, în fiecare zi, la ora 12 fix, Kalinderu a urcat, pina la moartea sa, 
treptele palatului pentru a lua masa cu regele. Cine să fi știut mai bine decit un cap încoronat, 
că obiectul cultural transmite și alte mesaje decit imaginea propriu-zisă, inducînd anumite 
comportamente și anumite atitudini fata de gestul celui care îl oferă? 


- Anul financiar 1901 a fost poate și mai dramatic decit cel din 1899. Vinovati de dezastru au 
fost găsiţi inginerii, acuzaţi că au ruinat tara prin luxul noilor construcţii, ce depășeau cu mult 
posibilitatea statului de a le finanța. Dimitrie A. Sturdza (-1833-1914-în acea vreme ministru de 
finanţe) de cite ori trece prin fata Palatului Poștelor (astăzi Muzeul National de Istorie), întorcea 
capul să nu vada ,risipa” care se făcuse la märeata construcție. Costase 6.071.227 lei aur! 


Tocmai pe acest fond de lucidă neliniște fata de imprudentele bugetare ale politicienilor, același 
lon Kalinderu își manifestă dorinţa de a construi pe locul său din strada Renașterii nr. 4 (astăzi 
Dr.Sion) „un modest muzeu de belle-arte [... pe care-l destina] țărei'51 A construi o „instituțiune” 


"52 însemna ceva nu 


ca cea a lui Kalinderu „menită să aducă roade orașului pe tarimul artistic 
numai pentru capitala României, ci pentru întreaga ţară, care în acel moment, dorea mai presus 
de orice, împlinirea aspiratiei poporului său: realizarea unității statului national. lar muzeul, prin 
etalarea domeniului national si universal al artei, a susţinut și susţine în plan spiritual acest ideal, 
punind sub ocrotire și/sau în circuit, diverse dovezi privind existenţa continuă și unitară a unui 
popor într-un spaţiu geografic bine determinat. lată de ce intimul regelui, căruia îi și administra 
moșiile Domeniilor (12 la număr, în suprafață de 118,286 ha.), obţine scutirea de taxe pentru 


muzeul său, tot așa cum erau absolvite de plăţi și clădirile ce aparțineau statului. 


- Cînd după primul război mondial „puteau fi recuperate, în virtutea articolelor 196 cu Austria și 
177 cu Ungaria, bunurile artistice românești din Austria, a titre de réciprocité, Alexandru Tzigara- 
Samurcaș îi răspunde lui Vasile Pârvan, care nu voia să cedeze, printre altele, un Cranah în 
schimbul tezaurelor românești din Viena53: Din parte-mi regret că nu avem mai multe opere 
streine de oferit în schimbul comorilor ce ne sînt altfel scumpe..."54 

„Cu aceleași înalte simtaminte si nu din interese personale, a apărat zestrea artistică a ţării în 
timpul ocupației germane din prima conflagrație mondială, asumindu-si gravul risc de a fi acuzat 


de calaharatinnicm învinnire de care nu an scănat nici alte nerennalitäti alo rulturii naastre "55 


@ 


Realitatea masivă și clară ne spune, că oamenii de astăzi nu-și fac timp să reflecteze asupra 
semnificației acestor gesturi. Să le înțeleagă și să le pretuiasca n-ar fi însă, decit o datorie a lor. 
Și, poate mai tirziu și o mindrie. 


În toate epocile, prin virfurile ei spirituale, omenirea a dorit să-și apere valorile majore ale 
înaintașilor. Dacă n-a reușit întotdeauna, de-a lungul mileniilor fiind sacrificate nenumărate și 
inestimabile opere, pe care nimeni și nimic nu le mai poate înlocui, e pentru că alături de 
războaie, distrugeri și prădăciuni, se cer a fi socotite și consecinţele negative ale dispretului fata 
de tradiţie înțeleasă ca depozit al trecutului cultural. 


VI. ...ÎNCĂ CEVA DESPRE AL DOILEA TRANSPORT... 


În fine, după mutarea la lași, Banca Naţională a României s-a găsit în scurt timp în imposibilitate 
de a-și îndeplini una din funcţiile sale esenţiale: tipărirea biletelor necesare circulaţiei. Până la 
sfârșitul lunii iunie 1917, cu acordul autorităţilor ruse, a fost obţinută imprimarea unei cantități 
impresionante de bilete. Această activitate a continuat la Moscova, unde în iulie 1917, Banca 
Naţională a României a cumpărat o tipografie care a lucrat permanent până la sfârșitul lui 
decembrie 1917. 


În contextul izbucnirii revoluţiei bolșevice în Rusia, în octombrie 1917, relaţiile dintre Rusia și 
România s-au deteriorat. La 5 noiembrie 1917, consulul general român Pierre Guerin a trimis o 
telegramă guvernului de la lași, sfătuindu-l să ia măsuri grabnice pentru mutarea tezaurului în 
America și să încerce să obţină din partea Aliaților o intervenţie colectivă pe lângă autorităţile 
revoluţionare pentru a le face răspunzătoare de integritatea tezaurului. 


Demersurile efectuate la Paris și la Londra nu au dat rezultatele scontate, Aliaţii refuzând să 
garanteze siguranţa transportului, iar tratativele cu americanii s-au prelungit până către sfârșitul 
anului, fără a se ajunge la un rezultat satisfăcător. Fără garanţii ferme, guvernatorul B.N.R. a 
refuzat să consimtă transportul. La 22 ianuarie 1918 Victor Antonescu, ministrul român la Paris, 
scria lui Nicolae Titulescu că Aliaţii consimt să garanteze doar 310 milioane aur din cel aflat la 
Moscova, deoarece depozitele Băncii Nationale, ale Casei de Depuneri și Consemnatiuni si ale 
băncilor particulare, sunt efecte publice, rente de stat și acţiuni ale diferitelor societăţi ale căror 
numere se cunosc putând fi anulate. 


Câteva zile mai târziu, însă a urmat ruperea relaţiilor diplomatice dintre Rusia și 
România, iar tezaurul a fost sechestrat de bolșevici. La 13/26 ianuarie 1918, Sovietul 
Comisarilor Poporului hotăra: 


1. Toate relaţiile diplomatice cu România încetează. Legatia română si, în general toţi 


2. Tezaurul României, aflat în păstrare la Moscova, se declară intangibil pentru oligarhia 
română. Puterea sovietică își asumă răspunderea de a păstra acest tezaur pe care îl va 
preda în mâinile poporului român. 


Hotărârea nu este bineînţeles, simplul produs al unui moment istoric și/sau politic, atâta vreme 
cât la 5 octombrie 1918, Comitetul Comisarilor Poporului decreta asupra inventarierii și 
protecţiei operelor de artă și istorice, punând bazele sistemului inventarului de stat și totodată 
ale Comisiei de înregistrare și protecţie a monumentelor, însă, această hotărâre unilaterală a 
guvernului bolșevic de a rupe relaţiile diplomatice cu România va marca momentul în care 
problema tezaurului românesc de la Moscova, a fost transferată în sfera politicului și folosită de 
guvernul sovietic ca element de presiune. 


În urma acestui eveniment, Franţa, care la 1747 prin Lafont de Saint-Jenne definește conceptul 
patrimoniu artistic naţional și care încă din 1793, prin cei cincizeci și doi (52) de membri ai 
Comisiei Temporare a Artelor inventariază materialul artistic prevăzut pentru Luvru (deschis la 
18 noiembrie în același an), îl însărcinează pe Joseph Noulens, ambasador la Petrograd (Sankt 
Petersburg), cu protecţia temporară a intereselor românești în Rusia, incredintandu-i și misiunea 
de a se ocupa special de conservarea tezaurului românesc depus la Moscova. La 1 februarie 
1918 Noulens comunică faptul că tezaurul românesc depus la Kremlin a fost încredinţat 
Puterilor Aliate pentru garantarea restituirii împrumuturilor pe care acestea le făcuseră României 
în timpul războiului. O zi mai târziu, Labonne, consulul general francez la Moscova, a luat în 
primire de la Guerin arhiva Consulatului General Român din Moscova și odată cu aceasta 
protocoalele de depunere la Kremlin a tezaurului B.N.R., cheile de la încăperea în care au fost 
depozitate valorile B.N.R., protocoalele de depunere a valorilor Casei de Depuneri și actul de 
cumpărare a tipografiei B.N.R. Proaspătul consul a intenționat să procedeze și la inventarierea și 
verificarea valorilor, sigilarea/ acestora și asigurarea unei gărzi permanente. A renunţat însă, 
după consultarea cu colegii englezi și americani, considerând suficient să aducă la cunoștința 
autorităților bolșevice faptul că tezaurul românesc reprezenta în acel moment garanţia Aliaților 
pentru împrumuturile acordate de aceștia României. lată în ce mod, Europa civilizată a anulat 
ceea ce realizează evidenţa științifică in plus fata de obiectul artistic izolat: crearea conceptului 
patrimoniu artistic. 


„Evidenţa științifică”, pe care o tot invocäm, nu e un simplu slogan. Ea ilustrează o viziune, 
comunică o atitudine pozitivă fata de obiect și fata de patrimoniu în genere. Inexistenta ei, cum 
a fost cazul celui de-al doilea transport, a anulat practic, posibilitatea obiectului cultural de mare 
încărcătură emoţională și intelectuală să vorbească tuturor generaţiilor despre universul 
fascinant al trecutului nostru. 


Până în august 1918 când a fost arestat și expulzat din Rusia, cheile de la încăperea în care 


€ 


urmând să le trimită de acolo Ministerului de Externe al Franţei. Chiar daca dezinteresul fata de 
depozitul românesc la Moscova a fost/este evident, M. Gr. Romașcanu afirma că „în iulie 1918 
valorile erau intacte”. 


VII. „Subiectul unei povești fantastice”: TEZAURUL ROMÂN ESC 
DE LA MOSCOVA, PARTE A NEGOCIERILOR INTRE ROMANIA 
SI RUSIA 


Încă din aprilie și iunie 1919, delegaţia română la Conferinţa de pace de la Paris a depus două 
memorii în chestiunea restituirii tezaurului, rămase fără consecinţe, din cauza lipsei de sprijin din 
partea Aliaților, îndeosebi a Angliei și Franţei. 


Încercările de recuperare a tezaurului au rămas de fiecare dată fără rezultat, datorită faptului că 
partea sovietică a subsumat această chestiune dificilelor probleme politico-teritoriale, care au 
marcat relaţiile dintre România și Rusia Sovietică. În pofida acestui fapt, România a promovat, cu 
un firesc care ne tulbură, o politică de apărare a păcii postbelice și a stabilităţii în regiune, 
acţionând pentru stabilirea de relaţii de bună vecinătate cu toate statele din zonă. 


Negocieri cu privire la problema tezaurului nostru de excepţie, s-au purtat în 1920 la 
Copenhaga și Londra, iar în 1921 la Varșovia, unde reprezentantul Rusiei a promis returnarea 
lui, numai după reluarea relațiilor diplomatice. 


În plină epocă a încercărilor de restituire a valorilor sechestrate de bolșevici, s-a vehiculat chiar 
ipoteza că tezaurul se poate afla în Statele Unite, astfel cum rezultă din schimbul de note dintre 
Departamentul de Stat din Washington și Legația Statelor Unite ale Americii din București, din 
august 1921. Conţinutul documentelor (publicate de altfel în „Magazin istoric”56), indică faptul 
că autoritățile de la Washington au înregistrat, în prima parte a anului 1921, intrarea în ţară sau/ 
și pe piaţa aurului a unor cantităţi apreciabile de metal preţios, a cărui provenienţă necunoscută 
făcea obiectul unor investigaţii de identificare. 


Prin nota din 14 august 1921 se înțelege că, „s-ar putea ca o parte din cei 500.000.000 lei în 
monede de aur, depozitat la Moscova de guvernul român în 1917 si garantati (...) de guvernele 
britanic, francez și rus, să fi luat drumul Statelor Unite." 


Ajunși aici, nu putem să nu ne întrebăm dacă aceste note/telegrame au fost doar efectul 
discuţiilor repetate și al zvonurilor care au circulat în diversele medii europene în cursul anilor 
1920-1921 sau daca ele nu relevă cumva existenţa unor coincidente fericite sau nefericite. 
Analizele rapide, simplificatoare nu pot însă, ţine locul răspunsului raţional argumentat. 


A 


© 


însoţit de documente care demonstrau fără nici un dubiu dreptul de proprietate al României 
asupra tuturor bunurilor evacuate la Moscova în 1916-1917 și sechestrate de bolșevici. 
Conferinţa a hotărât că „guvernul sovietic rus va restitui guvernului român valorile depozitate la 
Moscova". La 2 mai 1922, Ministerul de Externe al Franţei a comunicat Rusiei Sovietice această 
decizie, desigur ignorată. 


În cadrul Conferinţei de la Lausanne (decembrie 1922-ianuarie 1923) delegatul rus a 
prezentat o formulă de rezolvare globală a raporturilor româno-ruse, la punctul întâi figurând 
„recunoașterea sub o formă oarecare de către Soviete a alipirii Basarabiei la România contra 
tezaurului și bijuteriilor Coroanei." 


Deși în cadrul convorbirilor româno-sovietice de la Viena din 1924, liniile de forţă ale politicii 
românești s-au îndreptat în sensul despărțirii chestiunii Basarabiei de cea a tezaurului, 
neimplicând acceptarea vreunui compromis, negocierile s-au soldat din nou cu un eșec. De 
menţionat, că în același an, printr-o ordonanţă militară, în România a fost interzisă activitatea 
partidului comunist, efectuându-se numeroase arestări. Pe acest fond, în schimbul eliberării unui 
spion trimis în România să înființeze organizații comuniste, în anul 1926 autorităţile sovietice au 
propus predarea arhivei Bibliotecii Academiei Române aflată la Moscova și „repatrierea tuturor 
prizonierilor români care mai existau pe teritoriul statului sovietic". 


Însă abia în iunie 1935, după ce cu un an înainte fuseseră reluate relaţiile diplomatice dintre 
România și U.R.S.S., guvernul de la Moscova a hotărât să restituie României o parte din valorile 
românești pe care le tinea sub sechestru. Presa vremii a relatat, că ar fi fost vorba de 1445 de 
lăzi în greutate de 135 mii kg, care cuprindeau doar piese de arhivă și documente de stat. Acest 
episod a rămas timp de două decenii fără vreo urmare. 


Tot în iunie, numai că în 1956 un comunicat de presă anunţa că guvernul sovietic a hotărât „să 
transfere" Guvernului Republicii Populare Române o parte din comorile noastre de artă, 
încredințate spre păstrare Rusiei. Obiectele tezaurului restituit, „constituit în trei grupe mari: 
monedele și tezaurul de la Pietroasa, arta medievală, arta moderna și contemporanä"*? au fost 
prezentate publicului în cadrul unei expoziții găzduite de Muzeul de Artă al Republicii, care s-a 
deschis în ajunul lui 23 august 1956. 


La 3-11 septembrie 1965, într-un timp atât de oportun, adică, în contextul reconsiderării 
raporturilor dintre Partidul Comunist Român și Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, după 
Declaraţia din aprilie 1964, și într-un loc atât de neașteptat de potrivit, adică Moscova, 
problema tezaurului a fost pusă din nou în discuţie. Leonid Ilici Brejnev (1906-1984) a răspuns 
delegaţiei române constituită din Nicolae Ceaușescu (1918-1989), Gheorghe Maurer, Gheorghe 
Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Paul Niculescu Mizil, Manea Mănescu, Corneliu Mănescu, 


Nicalaa Guind ci Andrai Păcurarii58 ră nrahlama tazaurulni are n vechime de SN de ani ci on ce 


€ 


După 50 de ani, deodată, două state socialiste încep să-și amintească de relaţiile dintre guvernul 
țarist și guvernul regal. Pe noi ne-a uimit însăși punerea acestei probleme. Desigur, nici unul 
dintre noi, participanți la tratative, nu eram la curent cu această chestiune și am ridicat totul în 
picioare. 


Cum arată chestiunea la noi? Din materialele care există, reiese într-adevăr că în decembrie 1916 
un reprezentant necunoscut, o figură nu prea reprezentativă - această acțiune a avut loc în 
condiţiile când nemţii ocupau tara dvs. și prezentau o mare primejdie - el, chipurile, în numele 
curţii regale, a transmis Comandamentului frontului de sud-vest - comandant era Miloradovici - 
aceste casete cu tezaur. Este interesantă istoria acestora. Se întâmpla în timpul războiului, ele au 
fost transmise pe încredere. În general cantitatea totală corespunde cu cea arătată de tov. 
Bârlădeanu. Însă, când mai târziu, o parte din casete au fost deschise de către guvernul nostru, s-a 
găsit și încălțăminte a familiei regale. Există o listă care indică ce era în aceste casete: coliere, 
pantofi, îmbrăcăminte”. lar dacă „vorbim de documente, există insă și alte documente”, a 
continuat liderul sovietic. „Există un document din care reiese că România regală are datorii fata 
de Rusia țaristă pentru livrări de armament și alte lucruri în sumă de 300 milioane dolari, ceea ce 
corespunde cu 274 tone aur” 


În plus, cu întîietatea anticipării, L. |. Brejnev a pus în mișcare o argumentatie vastă în slujba 
susținerii ideii, că în condiţiile în care cele două tari au stabilit relații de prietenie, în cazul 
revendicării nu mai este vorba de „900 kg aur sau 300 milioane dolari" ci de o problema politică. 
„Dacă și noi vom începe să răscolim această problemă veche, ceea ce ar fi împotriva dorinței 
noastre și a dvs., aceasta ar putea duce în mod inevitabil la apariția unor fenomene nedorite și la 
atatarea patimilor." Cu alte cuvinte, comunismul impus ne impunea. 


Toate acestea fiind spuse cu gentiletea studiată a celui care se știe atotputernic, discuţia care a 
avut neîndoielnic și dramul său de teatralitate, ce a facut-o încă și mai memorabilă, s-a încheiat 
fără vreun rezultat. 


VIII. TEZAURUL DE LA MOSCOVA: SUBIECT DIFICIL SI 
ACTUAL 


În urma evenimentelor răsunătoare care s-au petrecut în decembrie '89, noua clasă politică, 
(ne)pregătită să-și asume vinovatiile istoriei, a contactat Consiliul Europei, care și-a dat acordul 
de a încerca o mediere între parti. În 1995, delegaţia română la Adunarea Parlamentară a 
Consiliului Europei, prin Adrian Severin, a iniţiat un proiect de rezoluţie privitoare la dureroasa 
problemă a tezaurului românesc aflat la Moscova, discuţiile purtate cu acel prilej fiind 
consemnate în Documentul (motion) nr. 7356 din 12 iulie 1995. Angajând însă doar pe 


-RQ : ot a r = à à a A 1 tail omu . 


© 


În luna octombrie a aceluiași an (1995), autorităţile ruse au declinat posibilitatea întâlnirii celor 
două părţi la nivel de experţi, motivând că Parlamentul rus tocmai punea în discuţie proiectul 
unei legi privind restituirea de către Federația Rusă a tuturor valorilor materiale, documentare și 
artistice aparținătoare altor state și care se aflau în posesia sa din timpul celui de-al doilea 
război mondial. Cum nimic nu se întâmplă fără voie „de sus”, legea respectivă nu a fost votată. 
Însă, cu ocazia aderării la Consiliul Europei (1996), Federaţia Rusă s-a angajat™, în baza 
punctului XII din Avizul nr. 193/25.1.1996, să înceapă negocierile cu toate ţările care 
reclamau, sub imboldul sentimentului decent al voinţei, restituirea bunurilor lor excepționale, 
aflate din timpul celui de-al doilea război mondial pe teritoriul actual al Federaţiei Ruse. 


Stapina pe situaţie și extrem de diplomată Banca Naţională a României a pus la dispoziţie 
raportorului special al Consiliului Europei, în vizită în România în 1999, un dosar cu documente 
originale privind condiţiile în care tezaurul a fost depus spre păstrare la Moscova în 1916-1917, 
ce anume s-a restituit în timp și ce a rămas în posesia Rusiei. 


Ulterior, Comitetul pentru Cultură, Stiinta și Educaţie al Consiliului Europei a întocmit, prin 
Raportorul General pentru Moștenire Culturală, doamna Vlasta Stepova din Republica Cehă 


(grupul socialist), un Raport®! 


asupra tezaurului stabilind, printre alte concluzii și recomandări că 
„este evident faptul că o cantitate considerabilă de valori culturale a fost depozitată la Moscova 
între 1916 și 1917. Acestea aparțineau statului român, instituţiilor (inclusiv mănăstiri) și 
persoanelor private"62. 

Cu mai multă discreţie din considerente care au avut și un evident caracter politic, a fost făcută 
și interventia/presiunea unei întregi serii de personalităţi politice de anvergură. Debutul a fost 
evidenţiat de Adrian Năstase, pe atunci ministru de externe, care alături de omologul său 
sovietic Alexandr Besmertnih parafeazä la 22 martie 1991 Tratatul de colaborare, bună 
vecinătate și prietenie dintre URSS și România. Documentul încearcă să adapteze retorica și 
instrumentele de tip Helsinki, concepute în plin război rece, la o Europă marcată de probleme 
diferite: revendicări teritoriale și lupte etnice, luciditati economice, nesiguranţă socială și sărăcie, 
libertăţi tolerante și grozavele judecăţi morale etc. 


Două săptămâni mai târziu (4 aprilie 1991) președintele lon Iliescu, cu prilejul vizitei oficiale pe 
care o face la Moscova, va semna acest Tratat, alături de Mihail Gorbaciov. La limita de sus a 
discuţiei, a fost abordată și problema tezaurului, expediată rapid, desigur. Întrebând despre 
soarta tezaurului, lon Iliescu a primit un răspuns deja celebru: „nu cunosc problema dar mă voi 
informa". Prin această ripostă, sintagma lui Nietzsche „voinţă de putere” era încă o dată probată. 


După eșuarea puciului de la Moscova din august 1991, URSS dispărea de pe harta lumii, locul 
acesteia, ca subiect internaţional, fiind preluat de Federaţia Rusă. România semnase deci, o 


înteleanara rii n antitate care nit mai avicta Oriciim Tratatiil da hază intra cale daa tări ni a 


© 


În perioada cuprinsă între 1991 și 1995 atitudinea rece și critică a României și Rusiei a fost 
temperată de definirea poziţiilor ambelor parti, precum și de stabilirea cadrului juridic al 
Tratatului. În acest sens, pe linie parlamentară s-au întreprins mai multe vizite: cea a 
președintelui Consiliului Federaţiei (Camera superioară a Parlamentului din Federația Rusă) din 
iunie 1995; cea a ministrului rus de externe, în aprilie 1996; și cea a președintelui Dumei de Stat 
(Camera inferioară a Parlamentului din Federaţia Rusă) din ianuarie 1997. Aceste întrevederi 
însă, nu au pus punct la problemele dintre părți. 


Între anii 1996 și 2000 Tratatul de bază cu Rusia a trecut în planul secund, iar discuţiile pe 
marginea acestuia au fost, pe moment, date uitării. Acest lucru a fost cu putință, deoarece în 
acest interval de timp s-a pus mai mult accentul pe negocierea tratatelor de bază cu ţările 
vecine României, politică condiţionată de criteriile de preaderare la structurile euro-atlantice. În 
aceste condiţii, mult mai importante au devenit relaţiile bilaterale cu vecinii, fapt ce a determinat 
încheierea Tratatelor de bază cu Ungaria (1996) și Ucraina (1997) și definitivarea Tratatului cu 
Republica Moldova. 


Noul context international creat de acel ,nine-eleven" (11 septembrie 2001), a „apropiat' Rusia 
de America în lupta comună împotriva terorismului international, anulind atitudinea lor 
conventional-rigida. În aceste împrejurări, au apărut și „cedările” Rusiei în problema aderării 
României la NATO și la Uniunea Europeană. 


Așa deci, într-un moment în care lumea întreagă aluneca spre confuzie, clasa noastră politică s- 
a găsit, ea însăși, în faţa unui examen dificil, a cărui încărcătură nu era doar simbolică, patriotică 
sau patriotardă. Relaţiile cu batrina și obosita Rusie au fost, cel putin în secolul XX, piatra de 
încercare a fiecărui regim. De modul în care acestea au acționat mecanismul politic, în sens 
corector și/sau modelator, a depins, de cele mai multe ori, direcţia și sensul de dezvoltare a ţării 
noastre. 


În cazul de fata, lucrurile au fost relativ limpezi. În luna octombrie a anului 2001, Partidul Social 
Democrat (mai degrabă am zice „statul român”, pentru a nu se interpreta politic) a demarat, 
oarecum, brusc, discuţiile pe marginea Tratatului de bază cu Rusia, deoarece chestiunea 
autorității generale (politice și/sau culturale) nu era încă deschisă interogării. De aceea, 
răspunsul cu care s-a întors președintele Camerei Deputaţilor, Vaier Dorneanu, de la Moscova a 
surprins atât numele sonore ale politicii românești, cât și mulțimea educată sub/de dictatură. 


Pentru nivelul perioadei anterioare anului 2003, interesele României impuneau necesitatea unui 
acord bilateral, acord care nu fusese niciodată încheiat între noile regimuri rezultate după 
ultimul deceniu al secolului trecut. Încheierea acestui acord era însă condiţionată de rezolvarea 
disputelor legate de trei copleșitoare probleme: restituirea tezaurului, denuntarea pactului 


Rihhantran-Malatov (rarintela nărtii ramaAne) ci naaderarea la in nact actil Riiciai (carinta nărtii 


a 


Însă, soluţiile ce decurgeau din aceste tipuri de abordare, principial diferite, asupra remedierii 
diferendelor, au fost de două feluri: primul avea în vedere o rezolvare utilitaristă care, în mod 
evident, viza maximizarea beneficiilor. Din această perspectivă, intenţiile celor care purtau 
responsabilitatea acestui tip de tranzacţie păreau perfect indreptatite. Renuntarea la cerinţele 
referitoare la pact și la tezaur ar fi generat, pe calede consecinţă, relansarea relaţiilor politice, 
sociale, culturale și, nu în ultimul rând, economice cu Federaţia Rusă. Lucru extrem de 
important, cu avantaje majore. Deoarece, din punct de vedere economic, s-ar fi redeschis poarta 
exporturilor spre Rusia și s-ar fi reglementat problemele generate de importurile energetice. Din 
punct de vedere politic, se putea intui că legiferarea relaţiilor cu Rusia ar fi determinat și o 
clarificare a relaţiilor cu Republica Moldova. Problema serioasă/decisivă însă, deriva din 
semnificaţia simbolică a acestei abordări. Pentru buna credinţă a celor neavizati însă, soluţia 
utilitaristă poate părea, raportat la haloul de informaţii mai curând nespecifice, nu un 
compromis, ci o lipsă acută a simțului istoric. O întrebare se impune: ar fi putut guvernul epocii 
să evite pericolul deceptiei? 


Vizând libertăţile tolerante ale democraţiei, cel de al doilea fel de remediere a diferendelor, 
trebuia să tinteasca cu orice pret respectarea unor principii și a unor valori fundamentale. 
Asumarea acestora se putea face numai în urma deciziilor politice, legitimate desigur, de 
întreaga naţiune. Soluţia sugera susținerea restituirii tezaurului și imperativul denuntarii Pactului 
Ribbentrop-Molotov. 


Incepand cu 6 mai 2003, zi in care ministrii de externe ai Romaniei si Rusiei, Mircea Geoana si 


s64, acest punct de vedere nu mai 


Igor Ivanov au parafat, la București, Tratatul politic româno-ru 
poate fi luat în discuţie. Atât Geoană, cât și Ivanov au precizat că problema tezaurului si 
denuntarea Pactului Ribbentrop-Molotov au fost plasate unei comisii romano-ruse®, alcătuită 
din profesioniști ai momentului (istorici și economiști) care urmează să evalueze „intr-o perioadă 
rezonabilă" aceste subiecte, să găsească soluţii „unanim acceptabile" și să propună, prin urmare, 
recomandări părţilor implicate. Toate aceste lucruri nu sunt înscrise însă în Tratatul de bază, ele 
făcând obiectul unei Declaraţii politice comune, care a fost iscălită de cei doi miniștri de 
externe cu ocazia semnării Tratatului, de către președinții Iliescu si Putin. În acest context, 
„iritarea" șefului diplomaţiei de la Moscova provocată de insistența ziariștilor fata de complicata 
temă a tezaurului, nu mai miră pe nimeni. ,Emotiile sunt bune la teatru, nu în diplomatie. De 10 
ani am încercat să rezolvăm problemele existente pe baza emoțiilor și nu am reușit" a declarat 
Igor Ivanov, referindu-se la dezamăgirea demobilizatoare pe care o stârnește în rândul 
publicului intelectual subiectul tezaurului depozitat între anii 1916 și 1917 la Moscova. În 


66 confirmă însă faptul, că de la bun-început era 


aceeași Declaraţie, același Igor Ivanov 
cunoscută și acceptată ca atare problema constituirii unei comisii comune care să se ocupe, 


printre altele, și de tema tezaurului. Precizarea este necesară întrucât desfășurarea ulterioară a 


© 


întâlnirilor comisiei nraciim ci divarcala darlaratii fAciita da la ataiul ciinariar al dinlamatiai 


Comisia mixtă româno-rusă, a fost constituită iniţial, cu intenţia de a lăsa problemele sensibile 
inter partes pentru o rezolvare ulterioară. Decizia aceasta a fost cumva impusă de interesele 
României legate de aderarea și integrarea sa în structurile economice, politice și militare 
occidentale: Consiliul Europei, Uniunea Europeană și NATO. Fără nici o intenţie însă, de a 
zgindari orgolii pe care le știa și/sau bănuia, România a pendulat tot timpul între dorința de 
normalizare a relaţiilor ei cu vecinii, prin încheierea unor tratate de bună vecinătate și nevoia 
și/sau datoria de a nu abandona momentele cheie fixate în istoria ei imediată, printre care și cea 
a tezaurului rămas la Moscova. 


O problemă similară s-a pus și în ceea ce privește relația cu Ucraina și situaţia Insulei Serpilor 
relativ recent tranșată, - favorabil României, am spune noi -, printr-un arbitraj internaţional 
(mediat de către Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga). 


În acest context întrebarea este: această speţă s-ar putea constitui într-un exemplu încurajator, 
aplicabil și în cazul tezaurului? Probabil că ar fi greșit să răspundem cu da sau nu. După cum am 
arătat, reprezentanţii României în diferitele structuri europene au încercat să se implice direct 
pentru a realiza o presiune internaţională asupra Rusiei. Solutie logică în contextul în care este 
greu de presupus că România singură ar fi putut convinge puterea copleșitoare a Rusiei. Apoi, 
trebuie să remarcăm, nu fără grija de a exprima o banalitate inconfortabilă, că Ucraina nu e 
Rusia și nici Insula Șerpilor nu e Tezaurul de la Moscova. În timp ce Insula Șerpilor exista și 
există, tezaurul a ridicat și ridică încă multe semne de întrebare. lată de ce, pentru rezolvarea 
situaţiei într-un viitor greu previzibil, România trebuie să menţină problema nu numai în atenţia 
celor două parti®® dar să o si (re)aminteasca instituţiilor interguvernamentale din care face 
parte. 


Din aceasta perspectivă, ar părea defectuoasă soluţia plasării problematicii tezaurului în sarcina 
discursurilor teoretizante despre ce... și cum... ale unei Comisii imixte româno-rusă, cu activitate 
relativă, fără efecte notabile, înfiinţate însă, printr-o Declaraţie comună a miniștrilor de externe 

în momentul încheierii Tratatului (4 iulie 2003). 


Perioada ulterioară a demonstrat, pentru oricine s-a arătat interesat de Tezaur... devenit simbol 
al unui trecut care în prezent cere socoteală, că miniștrii de externe ai României au pus în 
mișcare întreaga lor diplomatie, (re)aducand subiectul în atenţia întâlnirilor bilaterale, la nivel 
înalt.69 


Însă, nici balcanica târguială politică și nici manifestările lehamitei generalizate nu vor ajuta la 
(re)aducerea în tara a stocului de aur al Băncii Naţionale a României, a celei mai mari parti a 
bijuteriilor M. S. Regina Măria și a valorilor noastre culturale. Pentru recuperarea tezaurului 
naţional trebuie mai întâi să ne recăpătăm speranţa că putem face acest lucru. Or, acest tip de 


cimtira nit naate fara ohiectiil nai nannriari caii init dacitimant care <a nnata aneya la Tratatul 


@ 


Tocmai în timpurile acestea când cheltuiala de energie politică devine aproape inutilă, a ne 
alătura celor care apără patrimoniul cultural printr-un studiu problematizat asupra tezaurului 
românesc de la Moscova, echivalează cu un act de conștientizare a responsabilitatii ce revine 
fiecărei generaţii fata de moștenirea trecutului. 


ARIADNA ZECK, 
cu consultarea pentru aspecte de drept internaţional și relaţii internaţionale, a doamnei 
ANA SAVU 


BIBLIOGRAFIE 


I. Lucrări de specialitate 


1. Bibicescu G.I. - Opt ani în Banca Naţională a României, București, 1921; 
2. Lapedatu Alexandru - Scrieri alese: articole, cuvântări, amintiri, Editura Dacia, Cluj, 1985; 
3. Magazin Istoric nr.4/1992, București; 


4. Mihail Alexandru F. - Noi completări despre tezaurul de la Moscova. D. D. Pătrășcanu ne dă 
interesante amănunte, Dimineaţa din 27 iulie 1933; 


5. Moisiuc Viorica - Romania's Treasure evacuated in Moscow in 1916 and confiscated by the 
soviets - A Present International Problem, Ed. Augusta, Timișoara, 2001; 


6. Pătrășcanu D.D. - în faţa naţiunii, Editura H. Steinberg & Fiul, București, 1925; 
7. Romașcanu Mihai Gr. - Tezaurul românesc de la Moscova, editura Fundaţiei, București, 1934; 
8. Rosetti Radu R. - Mărturisiri (1914 - 1916), Editura Modelism, București, 1997; 


9. Studii asupra tezaurului restituit de U.R.S.S., Editura Academiei Republicii Populare Române, 
București, 1958; 


10. Tezaurul Băncii Nationale a României la Moscova, Editura Fundaţiei Culturale Magazin 
Istoric, București, 1999; 


II. Lucrări cu caracter general sau/si de sinteză 


- dicționare, enciclopedii, istorii - 


2. Creta Zorela, Mares Lucretia, Steffanescu-Goanga Zizi, Șuteu Flora, Șuteu Valeriu - Mic 
Dicţionar al Limbii Române, Editura Demiurg, București, 1992; 


3. Georgescu Vlad - Istoria Românilor. De la origini până în zilele noastre, Editura Humanitas, 
București, 1992; 


4. lonescu Grigore, București, Ghid istoric si artistic, Fundaţia Regele Carol al II-lea, Bucuresti, 
1938; 


5. lorga Nicolae, Istoria Bucureștilor - București, 1939; 

6. Kirițescu C. - Istoria Războiului pentru întregirea României, 1916-1919, vol.ll; 

7. Micheli Mario De - Avangarda artistică a secolului XX, Editura Meridiane, București, 1968; 
8. Opriș loan - Ocrotirea patrimoniului cultural, Editura Meridiane, București, 1986; 


9. Warnes David - Cronica Tarilor Ruși, Editura M.A.S.T., 2001. 


III. Studii, articole şi documente 


1. Arhivele Statului, București, Fond primăria Municipiului București, dosar 162/1906; 
2. Coliu Emil, Muzeul loan Kalinderu, în Revista „Boabe de Griu”, nr.8, București, 1934; 


3. Tzigara-Samurcaș Alexandru, Colecţia Kalinderu, în ,Minerva” din 30 decembrie 1913, 
republicată în Muzeografie Românească, București, 1936; 


4. Tzigara-Samurcaș Alexandru, Revendicări artistice din Austria, în „Convorbiri Literare”, LVI, 
aprilie 1924, p. 304; 


5. Zeletin C.D., Studiu introductive la Alexandru Tzigara-Samurcaș, Scrieri despre arta 
românească, Editura meridiane, București, 1987, p. 22-23. 


Note 


1 Romașcanu Mihail Gr. - Tezaurul român de la Moscova, Editura Cartea Românească, București, 
1934. 


2 Lapedatu Alexandru - Scrieri alese - articole, cuvântări, amintiri - Editura Dacia, Cluj, 1985, p. 


VIN 


4 Studii asupra tezaurului restituit de U.R.S.S., Editura Academiei Republicii Populare Române, 
București, 1958. 


5 Comisia alcătuită din specialiști aparţinând atât organismelor cu diverse responsabilităţi în 
materie de protejare a patrimoniului muzeal, cât și din alte instituţii cu tangenţă la domeniu, 
condusă de academicianul Mihail Ralea. 


6 Studii asupra tezaurului, op. cit. p. 10. 


7 Acest prim decret intitulat „Despre înregistrarea, luarea în primire si păstrarea monumentelor 
artistice și arheologice aflătoare în Rusia" este continuat și completat de altele în 1921, 1923, 
1924 (documentaţie în Vladimir Ivanov ,Monuments and Society", Simposium on Monuments 
and Society ICOMOS, Leningrad 2-8 septembrie 1969, publicat la Paris, 1971, P.13) 


8 Cu sediul la Paris. 


9 Circulara Secretariatului General al B.N.R. publicată în „Tezaurul Băncii Naţionale a României la 
Moscova", Editura Fundaţiei Culturale Magazin Istoric, București, 1999, p. 88. 


10 Adică restul din tezaurul polonez, care în septembrie 1939 a fost scos prin România și trimis 
în străinătate pentru a nu fi capturat de trupele germane. 


11 Tezaurul Băncii Naţionale a României la Moscova, Editura Fundaţiei Culturale Magazin Istoric, 
București, 1999, p. 89. 


12 Scrisoarea Comisiei Monumentelor Istorice publicată în Tezaurul Băncii Naţionale a României 
la Moscova, op. cit., p. 89. 


13 Raportul întocmit de Serviciul Arhitectură de pe șantierul Tismana publicat în Tezaurul Băncii 
Naţionale a României la Moscova, op. cit., p. 92. 


14 Vasile Breban, Dicționar General al Limbii Române, ediţie revăzută si adăugită, vol. Il, Editura 
Enciclopedică, București, 1992. 


15 Zorela Creta, Lucretia Mares, Zizi Ștefânescu-Goangă, Flora Șuteu, Valeriu Suteu, Mic Dicţionar 
al Limbii Române, Editura Demiurg, București, 1992 16. Legea pentru înființarea unui nou sistem 
monetar și pentru fabricarea monedelor naționale. 


16 Legea pentru înfiinţarea unui nou sistem monetar și pentru fabricarea monedelor naţionale. 


17 Georgescu Vlad - /storia românilor. De la origini până în zilele noastre, Editura Humanitas, 
București, 1992, p. 177. 


© 


19 Georgescu Vlad, op. cit., p. 178. 

20 Georgescu Vlad, op. cit., p. 182. 

21 Rosetti Radu R. - Mărturisiri (1914-1916), Editura Modelism, București, 1997, p. 172. 
22 Kirițescu C. - Istoria războiului pentru întregirea României, 1916-1919, vol. 2. 

23 Rosetti Radu R, op. cit, p. 172. 

24 Rosetti Radu R, op. cit, p. 172. 

25 Rosetti Radu R, op. cit., p. 16. 

26 Romascanu Mihail Gr. op. cit. p. 7. 

27 Romascanu Mihail Gr., op. cit., p. 16-17. 

28 Bibicescu I.G. - Opt ani la Banca Naţională a României, Bucuresti, 1921, p. 24-25. 
29 Romascanu Mihail Gr. op. cit. p. 21. 


30 Documentul nr. 14 publicat în Tezaurul Băncii Nationale a României la Moscova, op. cit. p. 
156-157. 


31 Romascanu Mihail Gr, op. cit., p. 27. 

32 Georgescu Vlad, op. cit., p. 183. 

33 Romascanu Mihail Gr., op. cit., p. 43. 

34 Romascanu Mihail Gr., op. cit., p. 43. 

35 Romascanu Mihail Gr., op. cit., p. 34. 

36 Pătrășcanu D. D. - În fata naţiunii, Editura H. Steinberg & Fiul, Bucuresti, 1925, p. 9-10. 


37 Mihail Alex. F. - Noi completări despre tezaurul de la Moscova, D.D. Pătrășcanu ne dă 
interesante amănunte, Dimineaţa din 27 iulie 1933, p. 12. 


38 Ne referim aici, în primul rand, la generaţia care a stat sub semnul marilor deschideri 
culturale, marcate de studiile istoricilor acad. prof. univ. Alexandru Xenopol (1847-1920), Nicolae 
lorga (1871-1940) și Dimitrie Onciul (1856-1923), cu toţi buni cunoscători și ocrotitori ai 
patrimoniului cultural construit: 


€ 


- filosoful-lingvist acad.prof.univ. Vasile Bogrea (1881-1926); 

- istoricul acad.prof.univ. lon Bogdan (1864-1919); 

- filosoful-diplomat prof.univ. Dimitrie Drăghicescu (1875-1945), 

- istoricul acad. Constantin Giurescu (1875-1918); 

- medicul-chimist acad.prof.univ. Constantin Istrati (1850-1918); 

- scriitorul acad.prof.univ. George Murnu (1868-1957); 

- istoricul acad. om politic și ministru in mai multe rânduri lon Nistor(1876-1962); ! 

- istoricul acad.prof.univ. Vasile Pârvan (1882-1927); 

- scriitorul și istoricul Radu Rosetti (1877-1949), apoi la toate călăuzele intelectuale nenumite 
din epocă. 


39 Lapedatu Alexandru, op. cit., p. 232-318. 

40 Studii asupra tezaurului... op. cit., p. 11. 

41 La 12 iunie 1956, presa românească prelua comunicatul Agenţiei Tass. 

42 Studii asupra tezaurului restituit de U.R.S.S., op. cit.. 

43 Studii asupra tezaurului restituit de U.R.S.S., op. cit., p. 11. 

44 Studii asupra tezaurului restituit de U.R.S.S., op. cit., p. 233. 

45 Nicolae lorga, Istoria Bucureștilor, Bucuresti, 1939, p. 328. 

46 Emil Coliu, Muzeul loan Kalinderu, în Revista „Boabe de grâu”, nr. 8, Bucuresti, 1934, p. 480. 


47 Grigore Ionescu, București - Ghid istoric si artistic, Fundaţia Regală Carol al II-lea, București, 
1938, p. 130. 


48 Alexandru Tzigara-Samurcaș, Colecţia Kalinderu, în Revista Minerva din 30 decembrie 1913, 
republicat în Muzeografie Românească, București, 1936, p. 187. 


49 Studii asupra tezaurului restituit de U.R.S.S., op. cit., p. 11. 


50 Manifestul futurist apare în limba franceză, în jurnalul Figaro din Paris, în 20 februarie 1909 și 
apoi în revista milaneză Poesia, nr. 1-2. cele trei manifeste futuriste în Mario de Micheli, 
Avangarda artistică a secolului XX, Editura Meridiane, București, 1968, p. 327. 


51 Arhivele Statului, București, Fond Primăria Municipiului București, Dosar 162/1906. 


52 Arhivele Statului, ..., dosar cit. 


54 Alexandru Tzigara-Samurcas, Revendicări artistice din Austria, în „Convorbiri Literare", LVI, 
aprilie 1924, p. 304. 


55 CD. Zeletin, op. cit., p. 23. 
56 Magazin Istoric, nr.4/1992, p. 25-29. 
57 Studii asupra tezaurului restituit de U.R.S.S., op. cit., p. 11. 


58 Discuţiile au început în ziua de 4 septembrie și au fost reluate în 9-10 septembrie; partea 
sovietică, fiind luată prin surprindere a solicitat timp de gândire. Textul integral al stenogramei 
se află în fondurile Arhivelor Nationale, arhiva CC. al P.C.R., fond Cancelarie, dosar 124/1965. 


59 Severin, Romania, SOC; Nemeth, Hungary, UDR,; Gricius, Lithuania, LDR; Severinsen, Denmark, 
LDR; Kelam, Estonia, EDG; iaani, Estonia, EPP; Newall, United Kingdom, EDG; Ragnarsd6ttir, 
Iceland, EDG; Columberg, Switzerland, EPP; Ruffy, Switzerland, SOC; Err, Luxembourg, SOC; 
Rodeghiero, Italy, LDR.; Explicatii: SOC : Grupul Socialist, EPP : Grupul Partidului Popular 
European, EDG : Grupul Democratic European, LDR : Grupul Liberal, Democratic si Reformist, 
UEL : Grupul Stangii Europene Unite. 


60 10. The Parliamentary Assembly notes that the Russian Federation shares fully its 
understanding and interpretation of commitments entered into as spelt out in paragraph 7, and 
intends: 

XII. to negotiate claims for the return of cultural property to other European countries on an ad 
hoc basis tjhat differentiates between types of property (archives, works of art, buildings, etc.) 
and of ownership (public, private or institutional);” 


61 http://assembly.coe.int/Documents/WorkingDocs/Doc02/EDOC9459.htm. 


62 It is evident that a considerable quantity of objects of cultural value was deposited in Moscow 
in 1916-17. This belonged to the Romanian state, to institutions (including monasteries) and 
private individuals". 


63 Igor Ivanov, ministru de externe al Federaţiei Ruse într-un conferință de presă comună cu 
ministrul român de externe de la acea dată, Mircea Geoană, care a avut loc în sala Gafencu din 
cadrul Ministerului Afacerilor Externe, 5 mai 2003: „După cum am subliniat de mai multe ori, este 
dreptul suveran al României de a se integra în UE, în NATO, sau nu. Noi colaborăm cu România în 
calitatea actuală pe care o deține și dacă se va integra în UE vom colabora cu ea și în această 
calitate. În ceea ce privește discuția globală privind criza din Irak și a reglementarii post-război, 
acest aspect este departe de relaţiile dintre România și Federaţia Rusă." - 
http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=20268 


€ 


iulie 2003, publicată în Monitorul oficial al României, Partea |, nr. 194 din 4 martie 2004. 


65 Ale cărei existenţă și obiect de activitate au fost luate foarte în serios de partea română care a 
emis chiar Hotărârea Guvernului nr. 880/2004 privind finanţarea si funcționarea componentei 
române a Comisiei româno-ruse pentru studierea problemelor izvorâte din istoria relaţiilor 
bilaterale, inclusiv problema Tezaurului României, depus la Moscova în timpul primului război 
mondial, publicată în Monitorul oficial al României, Partea |, nr. 556 din 23 iunie 2004. 


66 Conferinţă de presă comună cu ministrul român de externe de la acea dată, Mircea Geoană, 
care a avut loc în sala Gafencu din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, 5 mai 2003: „După cum 
am mai spus deja, în acest scop s-a luat decizia de a crea o comisie bilaterala cu participarea 
experților, a savanților, care se vor ocupa de studierea acestei probleme și cred că este cazul să 
așteptăm rezultatele activităţii acestei comisii care va putea da un răspuns la această întrebare". - 
http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=20268 


67 „Din nefericire, domnul Diaconescu denaturează faptele. La discuţiile româno-ruse din 27 
februarie 2009 de la Moscova, la nivel de miniștri de externe, nu a fost vorba de reluarea 
negocierilor privind tezaurul romanesc, ci de reluarea lucrărilor Comisiei Publice Comune de 
studiere a problemelor legate de istoria relaţiilor bilaterale”, arată un comunicat semnat de 
Andrei Nesterenko, purtătorul de cuvânt al MAE al Federaţiei Ruse. 

La acest tip de abordare, ministrul român de externe, domnul Cristian Diaconescu a avut 
următorul răspuns „S-a făcut purtătorul de cuvânt că nu înțelege în legătură cu faptul că nu era 
vorba de Comisia pe Tezaur și, dacă ţineţi minte, povestea de o comisie care să se ocupe inclusiv 
de despăgubirile pe care le-am datora noi după război. Aia este o altă comisie." 


68 Cel putin cu ocazia bilanţului pentru anii 2005 - 2007, problematica Tezaurului României 
depus la Moscova în timpul celui de-al doilea război mondial figura printre obiectivele 
principale în relaţia cu Federaţia Rusă. - http://www.mae.ro/index.php?id=32355&unde=doc 
68 Mihai Răzvan Ungureanu, ministru de externe al României: 

„Relaţia cu Federaţia Rusă s-a deschis spectaculos după întâlnirea domniei sale cu Președintele 
Putin în februarie anul trecut și apoi a evoluat într-un ritm destul de greu de calificat astăzi ca 
fiind un ritm care să fi avut precedente pe paliere inferioare de greutate politică; între miniștrii de 
externe, de exemplu. Am fost eu la Moscova, a venit Serghei Lavrov la București: temele au devenit 
din ce în ce mai limpezi, mai clare, tratarea lor - fie că era vorba de tezaur, fie că este vorba ile 
cooperarea politică în bazinul pontic sau de problema transnistreană - a devenit mult mai 
relaxată, am deschis canale neconvenționale de dialog și de acţiune politică pe teme delicate, și 
spun cuvântul așa, ieșind cumva din norma mea de confidentialitate." - 
http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=30875 


69 Crictian Diacanaccit ministrii de avtarna al RamAniai Dori diccutia la Maccava (din 27 


€ 


istorie bilaterală și Comisia pe Tezaur, înființată prin Tratatul din 2003. Această comisie are statut 
legal. Deci, este asumată și de Parlamentul României și de Duma de Stat. Comisie, tot cu o 
componentă de academicieni, istorici și una guvernamentală. Era rândul părții ruse să convoace 
această comisie. Am discutat cu Serghei Lavrov acest lucru și dânsul și-a dat acordul." - 
http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id= 39526 


< Un răspuns la atacurile legate de așa-zisa „propagandă stilista” 


De la duhovnicia adevărată la „duhometria” împrumutată > 


Articole asemănatoare 


Memoriile căpitanului Cola Nicea III 16 Mai 2008 
Memoriile căpitanului Cola Nicea II 18 Aprilie 2008 
Memoriile căpitanului Cola Nicea | 11 Aprilie 2008 
Relaţiile româno-române sau moștenirea unui act istoric 4 Aprilie 2008 
Istoria Sfintelor Mănăstiri Neamţu și Secu - de Andronic Duhovnicul 1 Februarie 2010 
Comentarii 


0 Comments @ Login v 


Start the discussion... 


LOG IN WITH OR SIGN UP WITH DISQUS 0) 


Name 


9 Share Best Newest Oldest 


Be the first to comment. 


Subscribe Privacy Do Not Sell My Data 


AXA 


Revistă de oceanografie ortodoxă 


Articole recomandate 


Despre dreapta politică 

Cuvânt al publicaţiei AXA către tineri 
Războiul U.E. contra lui Hristos 

A fi sau a părea. Despre omul cultural 


Câteva cuvinte despre lume, despre ultima revoluţie și despre ultimul om 


Ești ceea ce trăiești 


Moralitatea sub lupa neuroștiințelor 

Comemorarea victimelor civile ale atacului aerian din 4 Aprilie 1944 
larnă 

De veghe prin decembrie 


Noaptea de Moș Nicolae 


Autori 
Adrian Botez Adrian G. Romilă Alex Ivanov Alexandru Mărchidan 
Alexandru Nechifor Părintele Alexie Ksutasvili Alin Spânu Alina Glod 
Artemie Popa Asociaţia 4 Aprilie Aurel C. Popovici AXA 
Biroul de presă al Mișcării Conservatoare Cancelaria Mișcării Conservatoare 
Centrul European de Studii Covasna - Harghita Ciprian Bojan Ciprian Voicilă 
Constantin Ardeleanu Costion Nicolescu Cristina lorga-Vasiliu Pr. Dan Bădulescu 
Dan Toma Dulciu Danion Vasile DOCUMENT Dragoș Nicu Eduard Tugui 
Eleodorus Enăchescu Prof. Eleonora Becea Emil Niculescu 
Episcopul ARTEMIE de RASKA și PRIZREN Florin Popescu Florin Stuparu 
George Mihalcea George Vrana Grupul Carpatin leromonahul Alexie 
leromonahul Fotie INTERVIU loan Cișmileanu loan Gându loan Lăcătușu 
lon Coja lon Ștefan Lavinia-Elena Ciurez Liviu Vișan Lucia Theodorescu 
Lucian Cornianu Maica Ecaterina Dr. Maria Cobianu-Băcanu Marian Ilie 
Mihai Andrei Aldea Mihai Eminescu Mihai FLOAREA Pr. Dr. Mihai Valică 


Mihnea Neicu Mircea Dafinoiu Mircea Eliade Monahul Filotheu Monahul Leontie 


La £i LALLA ALLE ' cala arac cita wah falncacta rnnlio | 
if Gc UNCTIONAIITaTll Sale, acest SITE WED TOIOSEST COOKIE-ul 


Nichifor Crainic Nicolae Antonescu Î.P.S. Nicolae Bălan Nicolae Georgescu 


Nicolae lorga Nicolae Paulescu Nil Arcașu Octavian Mihalcea 

Petru Demetrescu Popescu Radu Gyr Radu Ilas Radu Mihai Crișan 

Robert Sungenis Sabin Pavelescu saccsiv Savatie Baștovoi 

+ PS. Sebastian, Episcopul Slatinei și Romanatilor Sebi Sufariu Sfantul Nicolae Velimirovici 
Sfantul Teofilact al Bulgariei Silvian-Emanuel Man Simon Telkes Sorin Dumitrescu 
Stefan Plamadeala Tamara Gheorghiu Teodor Craciunescu Theodor Codreanu 
Traian Popescu Vasile Parvan Vasile Vasiloi Monahul Vichentie Malau 


Virgiliu Gheorghe 


Etichete 


Lumina Sub Asediu! Basarabia Noastra Cea De Totdeauna Oglinda Vremii 

Cetatea Crestina Romania Sub Asediu Politica Curs 

invataturi Ale Sfinţilor Părinţi Haiduci-m-aș Și N-am Cui Istorie Iconografie 
Jurnal De Front Mihai Eminescu Raportul Orbului Gyrul Mișcarea Legionară 
Nationalism Economie Eminescul Politica Externa 


Arhive 


2024 2023 2022 2016 2014 2011 2010 2009 


2008 1926 


Pentru îmbunătăţirea functionalitatii sale, acest site web folosește cookie-uri. 


Urmareste-ne pe: 


@& Youtube - AXA Neamului 
@& Youtube - AXA TV net 
f Facebook 


Despre noi Sustine-ne Contact 


Copyright © 2024 AXA. Toate drepturile rezervate.