Agatha Christie — Crima Din Mews

Agatha Christie 


Crima din Mews 


— Îrnui dați un ban, domnule? 

Un băiețag cu o față murdară, rânjea tără rost, 

— Hu-ţi dau! Spuse inspectorul-gef Japp, Şi ascultă-rnă băiete... 

Urrnă o scurtă altercațe. Băietanul uluut o şterse, strigând scurt 
tinerilor săi prieteni: 

— Să hu al dracului dacă nu e polițaul 

Grupul o luă din loc cântând de zor: 


„&mintegte-ți, amintegte-ţi 

La cinci noiembrie 

Trădarea cu praf de puşcă şi intriga, 
Hu vedem nici un motiv 

Pentru care trădarea cu prat de puşcă 
Sa he vreodată uitata”, 


Însoţitorul inspectorului-get, un ormuleţ între două vârste, cu un 
cap rotund gi rustăți mari, cazone, zârmnbi în sinea sa: —Tres bien, 
Japp, observă el. Îţi spui întotdeauna rugăciunea. Te felicit, 

— Ce scuză pentru cerzit, aga-i în ziua de Guy Fawkes, spuse 
Japp. 

— Ce supraviețuire interesantă, zise îngândurat Hercule Poirat. 


Agatha Christie 


Crima din Mews 


— Îmi daţi un ban, domnule? 

Un băieţaş cu o faţă murdară, rânjea fără rost. 

— Nu-ţi dau! Spuse inspectorul-şef Japp. Şi ascultă-mă 
băiete... 

Urmă o scurtă altercaţie. Băietanul uluit o şterse, strigând 
scurt tinerilor săi prieteni: 

— Să fiu al dracului dacă nu e poliţai! 

Grupul o luă din loc cântând de zor: 


„Aminteşte-ţi, aminteşte-ţi 

La cinci noiembrie 

Trădarea cu praf de puşcă şi intriga; 
Nu vedem nici un motiv 

Pentru care trădarea cu praf de puşcă 
Să fie vreodată uitata”. 


Însoţitorul inspectorului-şef, un omuleţ între două vârste, 
cu un cap rotund şi mustăţi mari, cazone, zâmbi în sinea sa: 
—Tre&s bien, Japp, observă el. Îţi spui întotdeauna 
rugăciunea. Le felicit. 

— Ce scuză pentru cerşit, aşa-i în ziua de Guy Fawkes, 
spuse Japp. 

— Ce supravieţuire interesantă, zise îngândurat Hercule 
Poirot. Artificiile se ridică - poc-poc —mult timp după ce 
omul pe care-l sărbătoresc şi faptele sale au fost uitate. 

Omul de la Scotland Yard fu de acord. 


— Să nu vă închipuiţi că mulţi din puştii ăştia ştiu cu 
adevărat cine a fost Guy Fawkes. 

— Şi, fără îndoială, se va crea confuzie. Este în onoarea sa, 
ori în semn de condamnare a zilei de 5 noiembrie, ca s-au 
tras „feu d'artifice”? A face să explodeze parlamentul 
englez este un păcat sau o faptă nobilă? 

Japp chicoti. 

— Unii oameni ar spune, fără îndoială, că e a doua. 

Abătându-se de la drumul principal, cei doi oameni intrară 
în partea relativ liniştită de la Mews. Cinaseră împreună şi o 
luaseră pe o scurtătură spre apartamentul lui Hercule 
Poirot. 

Cum mergeau, sunetul petardelor se mai auzea din când 
în când. Un mănunchi de steluțe aurii lumina când şi când 
cerul. 

— E o noapte bună pentru o crimă, remarcă Japp cu 
interes profesional. Nimeni nu ar auzi o împuşcătură, de 
exemplu, într-o noapte ca asta. 

— Întotdeauna mi s-a părut ciudat că nu se folosesc de 
acest prilej mai mulţi criminali, spuse Hercule Poirot. 

— Ştii, Poirot, aş vrea, câteodată, ca să comiţi şi tu o crimă. 

— Mon cher! 

— Da. Aş vrea să vad cum ai face-o. 

— Dragul meu Japp, dacă aş comite o crimă tu nu ai avea 
nici cea mai mică şansă de a vedea cum aş face-o. Probabil, 
nici nu ţi-ai da seama că o crimă a fost comisă. 

Japp râse bine dispus şi afectuos. 

— Ce pezevenghi al naibii eşti! Zise el indulgent. 

A doua zi dimineaţa, la zece şi jumătate, telefonul lui 
Hercule Poirot sună. 

— Alo? Alo? 

— Buna, tu eşti, Poirot? 

— Oui, c'est moi! 

— Japp la telefon. Îţi aduci aminte ne-am întors acasă, 
aseară, prin Bardsley Gardens Mews? 


— Şi? 


— Şi că am vorbit despre ce uşor ar fi să împuşti o 
persoană în timp ce se trag toate petardele şi artificiile 
alea? 

— Desigur. 

— Ei bine, cineva s-a sinucis la Mews, la numărul 14.0 
văduvă tânără - doamna Allen. Mă duc pe acolo acum. Vrei 
să vii? 

— Scuză-mă, dragă prietene, dar cineva de valoarea ta e 
trimis, de obicei, la o sinucidere? 

— Isteţ tip. Nu, nu e trimis. De fapt, doctorul nostru crede, 
se pare, că e ceva în neregulă. Vii? Am sentimentul că ar 
trebui să te implici. 

— Sigur că vin. Numărul 14, ai spus? 

— Exact. 

Poirot sosi la Bardsley Gardens Mews, numărul 14, 
aproape în aceeaşi clipă în care trase şi maşina cu Japp şi 
alţi trei oameni. 

Numărul 14 era clar marcat ca centrul de interes. Un 
cordon mare de oameni: şoferi, soțiile lor, comisionari, 
pierde-vară, trecători bine îmbrăcaţi şi nenumărați copii se 
adunaseră, toţi uitându-se la numărul 14 cu gura căscată şi 
priviri fascinate. 

Un ofiţer de poliţie în uniformă stătea pe o treaptă şi-şi 
dădea silinţa să-i respingă pe curioşi. Tineri nerăbdători cu 
aparate de fotografiat îşi făceau treaba şi se împingeau în 
faţă, când Japp se aprinse. 

— Nu-i nimic pentru voi, acum, spuse Japp, împingându-i 
într-o parte. Îl salută pe Poirot. Ai venit. Hai, să intrăm. 

Intrară repede, uşa se închise după ei şi se treziră 
înghesuiți lângă o scară. 

Un om se arătă la capătul de sus al scărilor, îl recunoscu 
pe Japp şi spuse: 

— Aici sus, domnule! 

Japp şi Poirot urcară. 

Omul de la capătul scării deschise o uşă de pe partea 
stângă şi intrară într-un dormitor mic. 


— Cred că vreţi să vă expun punctele principale, domnule. 
— Chiar aşa, Jameson, zise Japp. Ce s-a întâmplat? 
Subinspectorul Jameson relată cele întâmplate. 

— Moarta este doamna Allen, domnule. A locuit aici cu o 
prietenă - o domnişoară Plenderleith. Domnişoara 
Plenderleith a fost plecată la ţară şi s-a întors azi dimineaţă. 
A intrat cu cheia ei, a fost surprinsă că n-a găsit pe nimeni. 
O femeie vine de obicei la ora nouă să le facă menajul. Urcă, 
întâi, în camera prietenei sale. Uşa era închisă pe 
dinăuntru. Apăsă pe clanţă. Bătu şi strigă, dar nimeni nu 
răspunse. În cele din urmă, cuprinsă de panică, a sunat la 
poliţie. Era 10,45. Am venit imediat şi am forţat uşa. 
Doamna Allen zăcea grămadă jos, împuşcată în cap. Avea o 
armă automată în mână - un Webley 25 - şi părea un caz 
clar de sinucidere. 

— Unde este domnişoara Plenderleith acum? 

— E jos în salon, domnule. O tânără foarte rece, eficientă, 
aş zise. Cu cap. 

— O să vorbesc cu ea imediat. Mai bine îl văd pe Brett, 
acum. 

Însoţit de Poirot, el traversă palierul şi intră în camera de 
vis-a-vis. Un om înalt, între două vârste, îşi ridică privirea şi 
dădu din cap. 

— Bună, Japp, îmi pare bine că ai venit. Nostimă treabă. 

Japp se duse la el. Hercule Poirot aruncă o privire 
scrutătoare prin cameră. 

Era mult mai mare decât camera din care tocmai 
plecaseră. Avea o fereastră ieşită în afară şi, pe când 
cealaltă cameră fusese dormitor pur şi simplu, aceasta era 
un dormitor deghizat intenţionat într-un salon. 

Pereţii erau argintii şi tavanul de un verde de smarald. 
Perdelele erau moderne, argintii cu verde. Era şi un divan 
acoperit cu un pled de mătase de un verde smarald 
strălucitor şi o mulţime de perne aurii şi argintii. Mai era un 
birou înalt de nuc vechi şi mai multe scaune moderne din 


crom lucitor. Pe o masă joasă de sticlă se găsea o scrumieră 
mare, plină cu mucuri de ţigară. 

Delicat, Hercule Poirot mirosi aerul. Apoi se duse după 
Japp care stătea uitându-se jos, la cadavru. 

Grămadă pe duşumea, zăcând aşa cum căzuse dintr-unul 
din scaunele cromate, se afla trupul unei femei tinere de 
vreo 27 de ani. Avea părul blond şi trăsături delicate. Era 
foarte puţin machiată. Avea o faţă drăguță, spirituală, poate 
uşor naivă. Pe partea stângă a capului se găsea o masă de 
sânge închegat. Degetele de la mâna dreaptă erau 
încleştate pe un pistol mic. Femeia purta o rochie simplă, 
verde, închisă până la gât. 

— Ei bine, Brett, ce s-a întâmplat? 

Şi Japp se uită jos la silueta chircită. 

— Poziţia este în regulă, spuse doctorul. Dacă s-a 
împuşcat, trebuie să fi alunecat din scaun exact în poziţia 
asta. Uşa şi fereastra au fost închise pe dinăuntru. 

— Spui că e-n regulă. Atunci ce nu merge? 

— Uitaţi-vă la pistol. N-am pus mâna pe el - în aşteptarea 
oamenilor care iau amprente. Dar puteţi vedea destul de 
bine ce vreau să zic. 

Poirot şi Japp îngenunchiară amândoi şi examinară, 
îndeaproape, pistolul. 

— Înţeleg ce vrei să zici, spuse Japp, ridicându-se. E în 
căuşul mâinii. Pare că şi acum l-ar ţine - dar, de fapt, ea nu-l 
ţine. Altceva? 

— O mulţime. Ţine pistolul în mâna ei dreaptă. Priviţi rana. 
Pistolul a fost ţinut lipit de cap, chiar deasupra urechii 
stângi —urechea stângă, observați. 

— Hm, făcu Japp. Asta pare o înscenare. Ea nu putea ţine 
un pistol şi să tragă cu el în poziţia aia cu mâna dreaptă. 

— Absolut imposibil, aş zice. Îţi poţi răsuci braţul, dar mă 
îndoiesc că ai putea trage aşa. 

— Este, deci, destul de clar. Altcineva a împuşcat-o şi a 
încercat să însceneze o sinucidere. Totuşi, ce-i cu uşa şi 
fereastra închise? 


Inspectorul Jameson răspunse la asta. 

— Fereastra era închisă şi blocată, domnule, dar, deşi uşa 
a fost închisă, noi n-am putut găsi cheia. 

Japp dădu din cap. 

— Da, a fost o idee proastă. Cine a închis uşa când a 
plecat, a sperat că absenţa cheii nu va fi observată? 

Poirot murmură: 

— C'est bete, ca! 

— Oh, haide Poirot, bătrâne, nu trebuie să-i judeci pe 
ceilalţi după inteligenţa ta sclipitoare! De fapt, este tipul de 
mic detaliu care se trece cu vederea. Uşa-i închisă. Oamenii 
o sparg. Găsesc femeia moartă - cu-n pistol în mână - caz 
clar de sinucidere - s-a închis ca s-o facă. Ei nu se apucă să 
caute chei. De fapt, chemarea poliţiei de câtre domnişoara 
Plenderleith a fost un noroc. Ea ar fi putut pune unu-doi 
şoferi să spargă uşa şi atunci problema cheii ar fi fost 
trecută, cu totul, cu vederea. 

— Da, cred că este adevărat, spuse Hercule Poirot. Ar fi 
reacţia naturală a multor oameni. Poliţiştii sunt ultima 
speranţă, nu? 

El se mai uita jos la cadavru. 

— Te izbeşte ceva? Întrebă Japp. 

Întrebarea era pusă pe un ton lejer, dar ochii săi erau 
scrutători şi atenţi. 

Hercule Poirot dădu încet din cap. 

— Mă uitam la ceasul ei de mână. 

Se aplecă şi-l atinse doar cu vârful degetului. Era ca o 
bijuterie fină pe o bandă neagră lucioasă la încheietura 
mâinii care ţinea pistolul. 

— Destul de frumoasă piesa asta, observă Japp. Trebuie să 
fi costat ceva bani! Îşi ridică ochii întrebător spre Poirot. 
Poate e ceva cu asta? 

— Se poate, da. 

Poirot se îndreptă spre biroul de scris. Era un model cu 
partea din faţă rabatabilă. Aceasta era destinată să se 
potrivească cu ambianța generală de culori. 


Era ceva asemenea unei călimări masive din argint, în 
centru şi în faţa ei o frumoasă mapă de lac verde. La stânga 
mapei, se afla un recipient de sticlă ca smaraldul pentru 
ţinut creioane, care conţinea un toc de argint - un băț de 
ceară verde pentru închis scrisori, un creion şi două timbre. 
De partea dreaptă a mapei se afla un calendar reglabil care 
indica ziua săptămânii, data şi luna. Mai era un mic vas din 
sticlă şi în el patrona un minunat toc verde. Poirot păru 
interesat de peniță. O scoase şi se uită la ea, dar observă că 
nu avea cerneală. Era clar decorativă - nimic mai mult. 
Tocul de argint, cu vârful înmuiat în cerneală, era singurul 
folosit. Ochii i se opriră la calendar. 

— Marţi, 5 noiembrie, spuse Japp. Leri. E corect. 

Se întoarse spre Brett. 

— De când e moartă? 

— A fost omorâtă la 11,33, ieri seară, spuse Brett, prompt. 

Apoi, rânji, când văzu faţa surprinsă a lui Japp. 

— Îmi pare rău, bătrâne, zise el. Ai de-a face cu 
superdoctorul din romane! De fapt, ora 11 este cea mai 
aproape de adevăr - cu o marjă de o oră mai devreme sau 
mai târziu. 

— Oh! Am crezut că ceasul de la mâna s-ar fi putut opri 
sau cam aşa ceva. 

— S-a oprit într-adevăr, dar s-a oprit la 4,15. 

— Şi presupun că ea nu ar fi putut fi omorâtă la 4,15? 

— Poţi să-ţi scoţi asta din cap. 

Poirot întorsese mapa. 

— Bună idee, zise Japp. Dar nimic. 

Mapa conţinea o foaie albă de hârtie. Poirot întoarse şi 
celelalte foi care se aflau pe birou, dar erau la fel. 

Dădu apoi atenţie coşului pentru hârtii. 

Acesta conţinea două sau trei scrisori şi pliante. Erau 
rupte doar în două şi se puteau uşor reconstitui. O cerere 
de bani de la o anume Societate pentru ajutorarea 
şomerilor, o invitaţie la un cocteil pentru 3 noiembrie, o 


întâlnire cu o croitoreasă. Pliantele erau un anunţ pentru o 
vânzare de blănuri şi un catalog de la un magazin universal. 

— Nu-i nimic acolo, zise Japp. 

— Nu, e ciudat..., zise Poirot. 

— Vrei să spui că cei ce se sinucid lasă o scrisoare? 

— Exact. 

— De fapt, încă o dovadă că nu este sinucidere! 

Plecă. 

— Trebuie să-mi pun oamenii la treabă, acum. Mai bine am 
merge jos şi am ancheta-o pe domnişoara Plenderleith. Vii, 
Poirot? 

Poirot părea încă fascinat de biroul de scris şi de obiectele 
de pe el. 

El părăsi camera, dar la uşă ochii săi se întoarseră încă o 
dată spre tocul verde ca smaraldul. 

La capătul de jos al scării înguste o uşă dădea într-o 
sufragerie mare - de fapt fostele grajduri amenajate. În 
această cameră, ai cărei pereţi erau finisaţi cu un efect 
bătător la ochi şi pe care atârnau schiţe şi sculpturi în lemn 
stăteau două femei. 

Una, într-un scaun lângă şemineu, cu mâna întinsă spre 
flacără, era o tânără cu părul negru, arătând ca o 
adevărată femeie de douăzeci şi şapte sau douăzeci şi opt 
de ani. Cealaltă, o femeie mai în vârstă, mai voluminoasă, 
care ţinea o sacoşă, se legăna şi vorbea, când cei doi 
bărbaţi intrară în cameră. 

— Şi cum spuneam, domnişoară, aşa lovitură mi-a dat că 
aproape am căzut jos. Şi când te gândeşti că dimineaţa asta 
din toate dimineţile... 

Cealaltă o întrerupse. 

— Ajunge, doamnă Pierce. Aceşti domni sunt ofiţeri de 
poliţie, cred. 

— Domnişoara Plenderleith? Întrebă Japp, îndreptându-se 
spre ea. 

Fata dădu din cap. 


— Aşa mă cheamă. Aceasta este doamna Pierce, care vine 
în fiecare zi să ne facă menajul. 

Nestăpânita doamnă Pierce izbucni din nou. 

— Şi aşa cum îi spuneam domnişoarei Plenderleith, să văd 
că în dimineaţa aceasta, din toate dimineţile, pe sora mea, 
Louisa Maud, s-o apuce o criză şi eu sunt singurul ei ajutor 
şi, cum vă spuneam, sângele apă nu se face, şi m-am gândit 
că doamna Allen nu se va supăra, deşi nu-mi place să-mi 
dezamăgesc niciodată doamnele mele. 

Japp interveni cu abilitate. 

— Chiar aşa, doamnă Pierce. Acum, poate, îl duceţi pe 
inspectorul Jameson în bucătărie şi-i acordaţi o scurtă 
declaraţie. 

După ce a scăpat de volubila doamnă Pierce, care plecă cu 
Jameson, turuind întruna, Japp şi-a îndreptat, din nou, 
atenţia spre fată. 

— Sunt Inspectorul-şef Japp. Domnişoară Plenderleith, aş 
dori să ştiu tot ce-mi puteţi spune despre această treabă. 

— Desigur. De unde să încep? 

Avea o stăpânire de sine admirabilă. Nu se vedeau semne 
de supărare sau şoc, în afară de o rigiditate, aproape 
nefirească, de comportament. 

— La ce oră aţi sosit în dimineaţa asta? 

— Cred că puţin înainte de zece şi jumătate. Am văzut că 
doamna Pierce, bătrâna aia mincinoasă, nu era aici... 

— 1 se întâmplă des? 

Jane Plenderleith dădu din umeri. 

— Cam de două ori pe săptămână apare la ora 12 sau nu 
vine de loc. Trebuie să vină la nouă. De fapt, aşa cum 
spuneam, cam de două ori pe săptămână ori „vine când o 
taie capul”, ori vreun membru al familiei a căzut la pat. 
Toate femeile astea de serviciu sunt aşa - te lasă baltă din 
când în când. Totuşi, e mai bună ca altele. 

— O aveţi de mult? 

— De peste o lună. Cea dinainte punea mâna pe lucruri. 

— Continuaţi, vă rog, domnişoară Plenderleith. 


— Am plătit taxiul, mi-am dus înăuntru valiza, am căutat-o 
pe doamna P, n-am găsit-o, aşa că am urcat în camera mea. 
M-am aranjat puţin şi, apoi, m-am dus la Barbara - doamna 
Allen - dar am găsit uşa încuiată. Am încercat clanţa, am 
bătut, dar nu mi-a răspuns nimeni. Am coborât şi am sunat 
la poliţie. 

— Pardon! A strecurat Poirot, repede, o întrebare. Nu v-a 
trecut prin cap să încercaţi să forţaţi uşa - cu ajutorul unuia 
dintre şoferii din Mews, nu? 

Ochii ei, de un verde cenugşiu, s-au întors spre el cu 
răceală. Privirea ei păru să-l măsoare repede, aprobator. 

— Nu, nu cred că m-am gândit la asta. Dacă se întâmplă 
ceva rău, mi se pare că cel mai nimerit este să chemi poliţia. 

— Atunci aţi crezut - pardon, mademoiselle - că se 
întâmplase ceva rău? 

— Desigur. 

— Pentru că nu v-a răspuns nimeni când aţi bătut la uşă? 
Dar, poate, prietena dumitale luase o tabletă de dormit sau 
aşa ceva... 

— Nu ia tablete de dormit. 

Răspunsul era răstit. 

— Sau ea ar fi putut lipsi de acasă şi, înainte de plecare, a 
închis uşa? 

— De ce s-o închidă? Oricum, mi-ar fi lăsat un bileţel. 

— Şi ea nu v-a... Lăsat un bileţel? Sunteţi sigură de asta? 

— Bineânţeles că sunt sigură. L-aş fi văzut imediat. 

Răţoiala din tonul ei se accentuase. 

Japp zise: 

— N-aţi încercat să vă uitaţi prin gaura cheii, domnişoară 
Plenderleith? 

— Nu, spuse Jane Plenderleith gânditoare. Nu m-am 
gândit deloc la asta. Dar n-aş fi putut vedea nimic, nu? 
Pentru că cheia era înăuntru. 

Privirea ei întrebătoare, inocentă a ochilor larg deschişi o 
întâlni pe cea a lui Japp. 


— Aţi făcut ce trebuia, desigur, domnişoară Plenderleith, 
zise Japp. Cred că nu aveţi vreun motiv să ştiţi că prietena 
dumitale avea de gând să se sinucidă? 

— Oh, nu. 

— Nu părea supărată sau... Amărâtă de ceva? 

Urmă o pauză - o pauză destul de lungă, înainte ca fata să 
răspundă. 

— Nu. 

— Ştiaţi că are pistol? 

Jane Plenderleith dădu din cap că da. 

— Da, îl cumpărase în India. Îl ţinea întotdeauna într-un 
sertar în camera ei. 

— Hâm. Avea autorizaţie pentru el? 

— Cred că da. Nu ştiu sigur. 

— Acum, domnişoară Plenderleith, puteţi să-mi spuneţi tot 
ce ştiţi despre doamna Allen, de când o cunoaşteţi, ce rude 
are - totul, de fapt. 

Jane Plenderleith încuviinţă. 

— O cunosc pe Barbara de aproape cinci ani. Am întâlnit-o 
prima dată într-o călătorie în străinătate - în Egipt, mai 
precis. Se întorcea din India. Fusesem puţin la şcoala 
engleză din Atena şi-mi petreceam câteva săptămâni în 
Egipt, înainte de a mă întoarce acasă. Am făcut o croazieră 
pe Nil împreună. Ne-am împrietenit şi am descoperit că ne 
plăceam; pe vremea aceea, căutam pe cineva care să 
împartă cu mine un apartament sau o căsuţă. Barbara era 
singură pe lume. Ne-am gândit că ne vom împăca 
împreună. 

— Şi v-aţi împăcat? Întrebă Poirot. 

— Foarte bine. Fiecare dintre noi avea prietenii săi - 
Barbarei îi plăceau petrecerile; prietenii mei erau mai mult 
iubitori de artă. Probabil că s-a potrivit să fie mai bine aşa. 

Poirot dădu din cap afirmativ. Japp continuă: 

— Ce ştiţi despre familia doamnei Allen şi despre viaţa ei, 
înainte de a vă întâlni? 

Jane Plenderleith ridică din umeri. 


— De fapt, nu ştiu prea multe. Cred că numele ei de 
domnişoară a fost Armitage. 

— Despre soţul ei? 

— Nu cred că era tipul cu care să te poţi lăuda. Cred că 
era beţiv, mi se pare că a murit după un an sau doi de la 
căsătorie. Au avut un copil, o fetiţă, dar a murit la trei ani. 
Barbara nu vorbea mult despre soţul ei. Cred că se 
căsătorise cu el în India, când avea vreo 17 ani. Apoi au 
plecat în Borneo sau într-un loc uitat de Dumnezeu, unde 
sunt trimişi cei cu apucături - dar, întrucât era un subiect 
dureros, nu mă refeream la el. 

— Ştiţi dacă doamna Allen avea dificultăţi financiare? 

— Nu, sunt sigură că n-avea. 

— Nici datorii? Nimic de felul ăsta? 

— Oh, nu! Sunt sigură că nu era amestecată în treburi de- 
astea. 

— Mai e o întrebare pe care aş vrea să v-o pun - şi sper să 
nu vă supăraţi, domnişoară Plenderleith. Avea doamna Allen 
vreun prieten mai apropiat sau mai mulţi prieteni? 

Jane Plenderleith răspunse cu răceală: 

— Da, avea de gând să se căsătorească, dacă asta vă 
interesează. 

— Cum se numeşte bărbatul cu care era logodită? 

— Charles Laverton-West. Este membru al Parlamentului 
de pe undeva din Hampshire. 

— Îl cunoaşte de mult timp? 

— De peste un an. 

— Şi de cât timp e logodită cu el? 

— Două, nu, de aproape trei luni. 

— Din câte ştiţi, s-au certat vreodată? 

Miss Plenderleith dădu din cap că nu. 

— Nu. Aş fi surprinsă dacă s-a întâmplat aşa ceva. Barbara 
nu era din fire certăreaţă. 

— Când aţi văzut-o ultima oară pe doamna Allen? 

— Vinerea trecută, înainte de a pleca în week-end. 

— Doamna Allen a rămas în oraş? 


— Da. Cred că urma să se întâlnească duminică cu 
logodnicul ei. 

— Şi dumneata unde ai petrecut week-end-ul? 

— La Laidells Hall, Laidells, Essex. 

— Şi cum îi cheamă pe oamenii la care aţi stat? 

— Domnul şi doamna Bentinck. 

— Aţi plecat de la ei abia azi dimineaţă? 

— Da. 

— Trebuie să fi plecat foarte devreme! 

— Domnul Bentinck m-a adus cu maşina. Pleacă devreme 
pentru că trebuie să ajungă în oraş la zece. 

— Da... 

Japp dădu din cap de parcă ar fi încuviinţat. Răspunsurile 
domnişoarei Plenderleith fuseseră toate scurte şi 
convingătoare. 

Poirot puse, la rândul său, o întrebare. 

— Ce părere aveţi despre domnul Laverton-West? 

Fata dădu din umeri. 

— Contează? 

— Nu, poate nu contează, dar aş vrea să vă cunosc 
părerea. 

— Nu ştiu dacă am o părere bună sau proastă despre el. E 
tânăr - până în 31-32 de ani - ambițios, bun orator, vrea să 
se afirme. 

— Astea-s părţile bune, şi cele slabe? 

— Ei, bine, se gândi o clipă, două, domnişoara 
Plenderleith, după părerea mea, el este un om obişnuit, nu 
are idei prea originale şi e cam înfumurat. 

— Astea nu-s defecte prea serioase, mademoiselle, zise 
Poirot, zâmbind. 

— Sunteţi de altă părere? 

Tonul ei era uşor ironic. 

— Aşa ţi s-ar părea dumitale. 

O privea cercetător şi o văzu puţin deconcertată. Continuă 
de unde rămăsese. 

— Dar, pentru doamna Allen, nu erau, ea nu le observase! 


— Aveţi perfectă dreptate. Barbara credea că e minunat - 
îl lua aşa cum se credea el. 

Poirot spuse blând: 

— Vă iubeaţi prietena? 

Văzu că mâna i se încleştează pe genunchi, că strânse din 
maxilare şi, totuşi, răspunsul îl dădu pe un ton indiferent, 
lipsit de emoție. 

— Da, aşa e. 

Japp zise: 

— Încă un lucru, domnişoară Plenderleith. Voi două nu v- 
aţi certat? N-a fost nici o discuţie între dumneavoastră? 

— Niciuna. 

— Nici în legătură cu logodna asta? 

— Ah, nu. M-am bucurat că era aşa de fericită. 

Urmă o scurtă pauză, apoi Japp zise: 

— Din câte cunoaşteţi, doamna Allen avea duşmani? 

De data asta trecu un timp bun până ca Jane Plenderleith 
să răspundă, şi când o făcu, tonul ei se schimbase foarte 
puţin. 

— Nu prea înţeleg ce vreţi să spuneţi prin duşmani? 

— Oricine, de exemplu, care ar profita de pe urma morţii 
ei. 

— Oh, nu, ar fi ridicol. Avea un venit foarte mic. 

— Şi cine moşteneşte acest venit? 

Vocea Janei Plenderleith păru uşor surprinsă când zise: 

— Ştiţi, de fapt, nu am habar. N-aş fi surprinsă dacă aş şti. 
Adică, dacă şi-a făcut vreun testament. 

— Nu avea duşmani în alt sens? Trecu Japp, repede, la un 
alt aspect. Oameni care-i purtau pică? 

— Nu cred că-i purta cineva pică. Era o fiinţă foarte 
blândă, dornică să placă totdeauna. Avea o fire într-adevăr 
dulce şi plăcută. 

Pentru prima dată, vocea ei indiferentă se schimbă. Poirot 
încuviinţă cu bunăvoință. 

Japp zise: 


— Asta înseamnă că doamna Allen fusese bine dispusă în 
ultimul timp, că nu avea dificultăţi financiare, era logodită şi 
urma să se căsătorească şi era fericită de logodna ei. Deci, 
nimic în lume nu ar fi făcut-o să se sinucidă. Aşa e, nu? 

După o tăcere de o clipă, Jane spuse: 

— Da. 

Japp se ridică. 

— Scuzaţi-mă, trebuie să-i spun ceva inspectorului 
Jameson. 

leşi din cameră. 

Hercule Poirot rămase tâte-ă-tete cu Jane Plenderleith. 

Pentru câteva minute s-a făcut linişte Jane Plenderleith 
aruncă iute o privire scrutătoare la omul mic de statură, 
dar după aceea se uită în gol şi nu spuse nimic. Totuşi, 
conştiinţa prezenţei lui se exprima într-o anume tensiune 
nervoasă. Trupul ei stătea liniştit, dar nu era relaxat. Când, 
în cele din urmă, Poirot rupse liniştea, până şi sunetul vocii 
sale păru să-i dea o oarecare uşurare. Pe un ton obişnuit, 
agreabil îi puse o întrebare: 

— Când aţi făcut focul, domnişoara? 

— Focul? Vocea ei părea vagă şi absentă. Oh! Îndată ce am 
ajuns, dimineaţa. 

— Înainte sau după ce aţi ajuns sus? 

— Înainte. 

— Da, desigur... Şi era deja pregătit... Sau a trebuit să-l 
pregătiţi? 

— Era pregătit. A trebuit doar să-l aprind cu chibritul. 

Se citea o uşoară nerăbdare în vocea ei. Sigur că ea se 
aşteptase ca el să facă conversaţie. Probabil că asta şi 
făcea. Oricum, el continuă să converseze pe un ton liniştit. 

— Dar prietena dumitale... În camera ei, am observat că 
era numai un foc la soba de gaz? 

Jane Plenderleith răspunse mecanic. 

— Aceasta din bucătărie este singura sobă cu cărbuni pe 
care o avem, celelalte toate sunt cu gaz. 

— Şi gătiţi la o sobă tot cu gaz? 


— Cred ca toată lumea face asta în zilele noastre. 

— E adevărat. Se economiseşte mult mai multă muncă. 

Scurtul dialog se opri. Jane Plenderleith lovi podeaua cu 
piciorul. Apoi spuse brusc: 

— Omul ăla, Inspectorul-şef Japp, este considerat deştept? 

— Este foarte serios. Da, este apreciat. Lucrează mult şi-şi 
dă toată silinţa şi foarte puţine lucruri îi scapă. 

— Mă întreb... Murmură fata. 

Poirot o privi. Ochii săi păreau foarte verzi la lumina 
focului. Întrebă liniştit: 

— "Te-a şocat mult moartea prietenei dumitale? 

— 'Teribil. 

Vorbi cu o sinceritate spontană. 

— Nu te-ai aşteptat, nu? 

— Sigur că nu. 

— Aşa că ţi s-a părut, poate, la început, că era imposibil... 
Că nu se putea? 

Tonul lui cald şi liniştit păru să sfarme apărarea Janei 
Plenderleith. Ea răspunse imediat, natural, fără încordare. 

— Exact. Chiar dacă Barbara s-a sinucis, nu mi-o pot 
imagina să se omoare în felul acesta. 

— Totuşi, avea un pistol! 

Jane Plenderleith făcu un gest a nerăbdare. 

— Da, dar pistolul ăla era un... Oh! Un fleac. Ea fusese în 
atâtea locuri. Îl ţinea din obişnuinţă... Nu cu vreo idee de 
a... Sunt sigură de asta. 

— Ah! Şi de ce eşti sigură de asta? 

— Oh, din cauza lucrurilor pe care le-a spus. 

— Ca de exemplu...? 

Vocea lui era foarte plăcută şi prietenoasă. O conducea cu 
subtilitate. 

— Ei, bine, de exemplu, am discutat despre sinucidere 
odată şi ea a spus că cea mai uşoară modalitate este să dai 
drumul la gaze, să acoperi toate ieşirile şi să te culci. Eu am 
spus că mă gândeam că ar fi imposibil - să stai lungită acolo 
şi să aştepţi. I-am spus că mai degrabă m-aş împuşca. Şi ea 


a spus nu, că nu s-ar putea împuşca niciodată. Îi era frică de 
cazul în care ar fi eşuat şi oricum, a spus ea, nu poate suferi 
pocnitura. 

— Înţeleg, spuse Poirot. Ceea ce spui este ciudat. Pentru 
că, aşa cum tocmai mi-ai zis, e o sobă cu gaz în camera ei. 

Jane Plenderleith se uită la el, uşor surprinsă. 

— Da, a fost... Nu înţeleg, nu, nu pot să înţeleg, decenua 
făcut-o în felul ăla. 

Poirot clătină din cap. 

— Da, pare... Ciudat... Cumva nenatural. 

— Întreaga poveste nu pare naturală. Nu pot încă să cred 
că s-a sinucis. Trebuie să fie sinucidere? 

— Mai e încă o posibilitate. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

Poirot se uită drept la ea. 

— Poate fi crimă. 

— Oh, nu! Jane Plenderleith se cutremură. Oh, nu! Ce idee 
oribilă. 

— Oribilă, poate, dar vă surprinde ca una imposibilă? 

— Uşa era închisă pe dinăuntru. Fereastra la fel. 

— Uşa era închisă, într-adevăr. Dar nimic nu indica dacă 
fusese închisă din interior sau pe dinafară. Ştiţi, cheia 
lipseşte. 

— Dar, atunci - dacă lipseşte... Făcu o pauză de un minut, 
două. Atunci trebuie să fi fost închisă pe dinafară. Altfel, 
cheia ar fi undeva în camera. 

— Ah, ar putea fi. Camera nu a fost cercetată în 
amănunţime, după câte ştiu. Sau ar fi fost aruncată pe 
fereastra şi cineva ar fi putut s-o ia. 

— Crimă! Zise Jane Plenderleith. Cerceta posibilitatea, faţa 
ei negricioasă, inteligentă era dornică să pătrundă 
adevărul. Cred, cred că aveţi dreptate. 

— Dar dacă a fost crimă ar trebui să existe un motiv. 
Cunoşti vreun motiv, mademoiselle? 

Dădu încet din cap. Şi, totuşi, în pofida faptului că nega, 
Poirot avu din nou impresia că Jane Plenderleith ascundea 


ceva, în mod special. Uşa se deschide şi Japp intră. 

Poirot se ridică. 

— Tocmai i-am sugerat domnişoarei Plenderleith, spuse el, 
că moartea prietenei ei nu a fost sinucidere. 

Japp se uită, pentru un moment, uimit. Îi aruncă o privire 
de reproş lui Poirot. 

— E puţin cam devreme să spui ceva clar, remarcă el. 
Trebuie, întotdeauna, să luam în considerare toate 
posibilităţile, înţelegeţi. Deocamdată, astea-s toate datele. 

Jane Plenderleith răspunse liniştită: 

— Da. 

Japp se îndreptă spre ea. 

— Uite ce-i, domnişoară Plenderleith, aţi mai văzut aşa 
ceva înainte? 

În palmă ţinea ceva mic, oval, din email, albastru închis. 

Jane Plenderleith negă. 

— Nu, niciodată. 

— Nu este nici a dumitale, nici a doamnei Allen? 

— Nu. Nu este un lucru pe care-l poartă de obicei o 
femeie, nu? 

— Oh! Deci îl recunoaşteţi! 

— Ei, bine, dar este foarte clar, nu? Că-i jumătate din 
butonul de la cămaşa unui bărbat. 

— Tânăra aia-i cam încăpăţânată, se plânse Japp. 

Cei doi bărbaţi se aflau din nou în dormitorul doamnei 
Allen. Corpul neînsufleţit fusese fotografiat şi ridicat de 
acolo, iar omul care lua amprentele îşi făcuse treaba şi 
plecase. 

— N-ar fi bine s-o tratăm ca pe o proastă, fu de părere 
Poirot. În mod hotărât, ea nu e proastă. E, de fapt, o tânără 
deosebit de inteligentă şi capabilă. 

— Crezi că ea a făcut-o? Întreba Japp, cu o rază 
momentană de speranţă. Ar fi putut, doar ştii. Trebuie să 
studiem alibiul ei. Vreo ceartă în legătură cu tânărul - acest 
înfloritor membru al parlamentului. Vorbeşte prea aspru 
despre el, cred. Sună fals. Ca şi cum, mai degrabă; ea ar fi 


îndrăgostită de el şi acesta ar fi refuzat-o. Ea e tipul care ar 
înlătura pe orcine dacă ar avea chef şi nu şi-ar pierde nici 
capul când ar face-o. Da, trebuie să-i cercetăm alibiul. Ni l-a 
spus foarte limpede şi, apoi, Essex-ul nu este foarte 
departe. O mulţime de trenuri. Sau o maşină rapidă. Merită 
să aflăm dacă s-a culcat cu o durere de cap, de exemplu, 
aseară. 

— Ai dreptate, încuviinţă Poirot. 

— În orice caz, continua Japp, ne duce de nas. Ei? N-ai 
simţit şi tu asta? Tânăra asta ştie ceva. 

Poirot încuviinţă gânditor. 

— Da, asta se poate vedea foarte clar. 

— E întotdeauna o dificultate în aceste cazuri, se plânse 
Japp. Oamenii care-şi ţin gura, câteodată, au cele mai 
onorabile motive. 

— Pentru care nu prea poţi să-i blamezi, prietene. 

— Nu, dar ne îngreunează nouă treaba - mormăi Japp. 

— Asta te forţează să-ţi pui în valoare întreaga ta 
ingeniozitate, l-a consolat Poirot. Apropo, ce se aude în 
legătură cu amprentele? 

— Ei, bine, e clar că e vorba de crimă. Nici un fel de 
amprente pe pistol. Şterse înainte de a i-l plasa în mână. 
Chiar dacă a reuşit să-şi răsucească braţul pe după gât, 
într-un mod miraculos de acrobatic, ea nu ar fi putut trage 
cu pistolul fără să-l ţină în mână şi nu putea să-l şteargă 
după ce a murit. 

— Nu, nu, cineva din afară este clar implicat. 

— Altfel, amprentele sunt dezamăgitoare. Niciuna pe 
clanţă. Niciuna pe fereastră. Interesant, ce zici? O mulţime 
de amprente ale doamnei Allen, peste tot locul. 

— A aflat Jamesson ceva? 

— De la femeia de servici? Nu. Vorbeşte mult, dar, de fapt, 
nu ştie mai nimic. A confirmat faptul că Allen şi Plenderleith 
se împăcau bine. L-am trimis pe Jameson să facă cercetări 
în Mews. Trebuie să stăm de vorbă şi cu domnul Laverton- 


West, să aflăm unde a fost şi ce-a făcut noaptea trecută. 
Între timp, să ne uităm prin hârtiile ei. 

Se apucă de treaba asta fără să mai adauge ceva. Din când 
în când, mormăia şi-i întindea ceva lui Poirot. Cercetarea 
hârtiilor nu luă prea mult timp. Nu era multe hârtii în birou 
şi cele ce se aflau acolo erau aranjate cu grijă şi puse pe 
categorii. 

În cele din urmă, Japp se lăsă pe spate şi scoase un oftat. 

— Nu-i mare lucru acolo? 

— Chiar aşa. 

— Majoritatea destul de obişnuite - bonuri, câteva note de 
plată neachitate - nimic deosebit de important. Chestii 
sociale ca invitaţii. Biletele de la prieteni. Acestea - puse 
mâna pe o grămadă de şapte-opt scrisori —, carnetul cu 
bani şi paşaportul. 'Te izbeşte ceva acolo? 

— Da, ele au fost răsturnate. 

— Şi altceva? 

Poirot zâmbea. 

— Mă pui la un examen? Ei, bine, am observat la ceea ce 
te gândeai. Două sute de lire scoase acum trei luni... Şi 
două sute de lire scoase ieri... 

— Şi nimic la depuneri în carnetul de bani. Nici un alt cec, 
în afară de sume mici - 15 lire - cea mai mare. Şi am să-ţi 
mai spun că suma aia mare de bani nu se află în casă. Patru 
lire şi zece şilingi într-o geantă şi un şiling sau doi rătăciţi 
într-o altă geantă. Cred că e destul de clar. 

— Vrei să spui că a plătit suma aia de bani, ieri? 

— Da, Acum, cui i-a plătit-o? 

Uşa se deschise şi intra inspectorul Jameson. 

— Ei, Jameson, ai ceva? 

— Da, domnule, mai multe. Pentru început, nimeni, de 
fapt, nu a auzit împuşcătura. Două-trei femei spun că au 
auzit-o, pentru că doresc să creadă că-i aşa - dar asta-i tot. 
Cu artificiile alea nu era nici cea mai mică şansă. 

Japp mormăi. 

— Nici nu credeam că e. Continuă. 


— Doamna Allen a fost acasă aproape toată după-amiaza şi 
seara de ieri. S-a întors pe la cinci după-amiaza. Apoi, a 
ieşit, din nou, pe la ora şase, dar numai până la cutia 
poştală de la capătul străzii Mews. Pe la nouă şi jumătate s- 
a oprit o maşină, tip Standard Swallow, şi un bărbat a 
coborât. A fost descris ca având circa 45 de ani, domn 
prezentabil, ţinută militărească, pardesiu albastru închis, 
pălărie înaltă, mustață scurtă. James Hogg, şoferul de la nr. 
18, spune că l-a mai văzut făcându-i vizite doamnei Allen şi 
înainte. 

— 45, spuse Japp. Nu prea ar putea fi Laverton-West? 

— Bărbatul ăsta, oricine a fost, a rămas aici mai puţin deo 
oră. A plecat la circa zece şi douăzeci. S-a oprit în prag să 
vorbească cu doamna Allen. Băieţelul Frederick Hogg se 
fâţăâia prin apropiere şi a auzit ce a spus el. 

— Şi ce a spus? 

— Bine, gândeşte-te la asta şi dă-mi de ştire.” Şi, apoi, ea a 
spus ceva şi el i-a răspuns: „Bine. La revedere.” După asta 
el s-a urcat în maşina sa şi a plecat. 

— Asta a fost la zece şi douăzeci, spuse Poirot gânditor. 

Japp se frecă la nas. 

— Deci la zece şi douăzeci, doamna Allen era încă în viaţă, 
spuse el. Şi altceva? Întrebă Poirot. 

— Nimic altceva, domnule, din câte ştiu. Şoferul de la nr. 
22 s-a întors la zece şi jumătate şi promisese copiilor să 
aprindă nişte artificii pentru ei. Aceştia îl aşteptau, ca şi toţi 
ceilalţi copii din Mews. El le-a aprins şi toţi din jur erau 
ocupați să le privească. Apoi, toţi s-au dus la culcare. 

— Şi nimeni nu a mai fost văzut intrând la nr. 14? 

— Nu, dar nu spun că nu. Nimeni n-ar fi observat. 

— Hm, făcu Japp. E adevărat. Bine, trebuie să-l depistăm 
pe acest domn milităros cu mustață scurtă. E aproape sigur 
că el a fost ultima persoana care a văzut-o în viaţă. Mă 
întreb cine o fi? 

— Domnişoara Plenderleith ne-ar putea-o spune, sugera 
Poirot. 


— Ar putea, spuse Japp întunecat. Pe de altă parte, ea ar 
putea să nu ne spună. Nu mă îndoiesc că ar putea să ne 
povestească o mulţime, dacă ar vrea. Ce zici, Poirot, 
bătrâne? Ai rămas singur cu ea o clipă. N-ai pus în aplicare 
maniera ta de Părinte Confesor care dă, câteodată, atâtea 
rezultate? 

Poirot îşi întinse mâinile. 

— De unde, am vorbit numai de sobe cu gaz. 

— Sobe cu gaz, sobe cu gaz, repetă Japp dezgustat. Ce-i 
cu tine, bătrâne? De când eşti aici, singurele lucruri care te- 
au interesat au fost peniţele şi coşurile de hârtii. Oh, da, te- 
am văzut uitându-te liniştit într-unul de jos. Era ceva în el? 

Poirot oftă. 

— Un catalog pentru bulbi şi un ziar vechi. 

— Oricum, ce înseamnă asta? Dacă cineva vrea să dispară 
un document incriminatoriu sau altceva, doar nu l-o lua ca 
să-l arunce într-un coş de hârtii. 

— E adevărat ce zici. Numai ceva foarte neimportant ca 
asta va fi aruncat. 

Poirot vorbi rmodest. Totuşi, Japp se uită la el bănuitor. 

— Ei, bine, spuse el. Ştiu ce am să fac în continuare. Dar 
tu? 

— Eh bien! Zise Poirot. O să completez cercetarea 
lucrurilor neimportante. Mai este aspiratorul. 

Se strecură uşor afară din cameră. Japp se uită după el cu 
un aer de dispreţ. 

— Ramolit, spuse. Absolut ramolit. 

Inspectorul Jameson păstră o tăcere respectuoasă. Faţa sa 
exprima cu superioritate britanică: „Străini”! (1) 

Cu voce tare zise: 

— Acesta-i domnul Hercule Poirot. Am auzit de el. 

— Un vechi prieten de-al meu, a explicat Japp. Nici pe 
jumătate atât de blajin pe cât pare, ai grijă. Oricum, ne 
ajută acum. 

— E cam ciudat, se spune, domnule, interveni inspectorul 
Jameson. Ei, vârsta îşi spune cuvântul. 


— Totuşi, aş vrea să ştiu ce gândeşte, zise Japp. 

Se duse spre birou şi se uită prelung şi încurcat la un toc 
cu peniţa de un verde-smarald. 

Japp tocmai se apucase s-o interogheze pe soţia celui de-al 
treilea şofer, când Poirot, mergând fără zgomot ca o pisică, 
apăru, deodată, lângă cotul sau. 

— Aoleu, m-ai speriat! Făcu Japp. Ai găsit ceva? 

— Nu ce căutam. 

Japp se întoarse spre doamna James Hogg. 

— Şi spui că l-ai mai văzut pe domnul acela şi mai înainte? 

— Oh, da, domnule. Şi soţul meu l-a văzut. L-am 
recunoscut imediat. 

— Uite, ce e, doamnă Hogg, eşti o femeie isteaţă, îmi dau 
seama. Nici nu mă îndoiesc că ştii totul despre lumea din 
Mews. Şi judeci bine - ai o judecată deosebit de bună - ştiu 
asta... Fără să roşească, repetă remarca asta pentru a treia 
oară. Doamna Hogg se îndreptă uşor şi-şi afişă o expresie 
de inteligenţă aproape supraomenească. Spune-mi părerea 
despre cele două tinere - doamna Allen şi domnişoara 
Plenderleith. Cum erau? Vesele? Făceau multe petreceri? 
Chestii de-astea? 

— Oh, nu, domnule, nimic de genul asta. Făceau multe 
vizite, mai ales doamna Allen, dar sunt cinstite, ştiţi ce 
vreau să spun. Nu ca unele de la capătul celalalt al străzii, 
pe care le-aş numi altfel. Sunt sigură că felul în care 
doamna Stevens se poartă - daca e într-adevăr o doamnă - 
lucru de care mă îndoiesc - ei, bine, nu mi-ar place să vă 
spun ce se întâmplă acolo... Eu... 

— Chiar aşa, spuse Japp, oprind, cu abilitate, şuvoiul de 
cuvinte. E foarte important ce mi-aţi spus. Doamna Allen şi 
domnişoara Plenderleith erau privite cu ochi buni, da? 

— Oh, da, domnule, foarte drăguţe doamne, amândouă, 
mai ales doamna Allen. Întotdeauna spunea un cuvânt bun 
copiilor, aşa făcea. Îşi pierduse propria fetiţă, biata de ea. 
Ah, şi eu mi-am înmormântat trei copii de-ai mei. Şi ceea ce 
vă spun este... 


— Da, da, foarte trist. Şi domnişoara Plenderleith? 

— Da, bineînţeles, şi ea este o femeie drăguță, dar mai 
distantă, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Trece şi dă doar 
din cap, nu s-ar opri nici să vorbească despre starea vremii. 
Dar n-am nimic împotriva ei - absolut nimic. 

— Ea şi cu doamna Allen se înțelegeau bine? 

— Oh, da, domnule. Nu se certau - nimic de genul ăsta. 
Erau foarte fericite şi mulţumite... Şi sunt sigură că doamna 
Pierce e de acord cu mine. 

— Da, am vorbit cu ea. Îl cunoşti din vedere pe logodnicul 
doamnei Allen? 

— Domnul cu care urma să se mărite? Oh, da. A fost de 
mai multe ori în vizită aici. Se spune că e membru al 
Parlamentului. 

— N-a fost el omul de-aseară? 

— Nu, domnule, nu era el. Doamna Hogg se îndreptă. O 
notă de agitaţie ascunsă sub o roşeaţă puternică străbătu în 
vocea ei. Şi dacă mă întrebaţi, domnule, ce cred, vă spun că 
totul e greşit. Doamna Allen nu era tipul ăla de femeie, sunt 
sigură. E adevărat că nu era nimeni în casă, dar nu cred 
nimic dintr-astea - i-am spus-o şi lui Hogg chiar azi 
dimineaţă. Nu, Hogg, i-am spus, doamna Allen a fost o 
doamnă - o adevărată doamnă - aşa că nu mai spune 
lucruri - doar ştiţi la ce se gândeşte un bărbat, să mă 
scuzaţi c-am spus asta. Întotdeauna au şi idei grosolane. 

Trecând peste insultă, Japp continuă: 

— L-ai văzut sosind şi l-ai văzut plecând - aşa e, da? 

— Exact, domnule. 

— Şi n-ai auzit nimic altceva? Ceva care să sune a ceartă? 

— Nu, domnule, nici vorbă de aşa ceva. Adică, nu că astfel 
de lucruri nu s-ar putea auzi - pentru că spre deosebire de 
ceea ce se ştie prea bine - că ce-i face, la capătul celălalt al 
străzii, doamna Stevens amantei ăleia de servitoare 
înfricoşate a ei, ştie toată lumea - şi toţi am sfătuit-o să nu 
mai rabde, dar leafa-i bună - a dracului cum o fi dar 
plăteşte bine - treizeci de şilingi pe săptămână... 


Japp spuse repede: 

— Dar n-aţi auzit aşa ceva la nr. 14? 

— Nu, domnule. Nimic, din cauza artificiilor care plesneau 
ici-colo, peste tot şi cu Eddie al meu cu ochii zgâiţi în sus. 

— Bărbatul a plecat la zece şi douăzeci - exact, da? 

— S-ar putea, domnule. Eu n-aş putea-o spune. Dar aşa 
zice Hogg şi el este un om serios, pe care poţi pune bază. 

— În realitate l-aţi văzut când a plecat. Aţi auzit ce 
spunea? 

— Nu, domnule. Nu eram aşa de aproape. L-am văzut doar 
de la fereastră stând în pragul uşii şi vorbind cu doamna 
Allen. 

— Aţi văzut-o şi pe ea? 

— Da, domnule, ea era chiar în uşă. 

— Aţi observat ce purta? 

— Acum, de fapt, domnule, n-aş putea spune. N-am 
observat, în amănunt, cum era. 

Poirot spuse: 

— Nu aţi observat nici dacă purta o rochie de zi sau una 
de seară? 

— Nu, domnule, nu pot să vă spun. 

Poirot s-a uitat gânditor în sus la fereastra de deasupra şi, 
apoi, peste drum, la nr. 14. Zâmbi şi, pentru o clipă, privirea 
lui se întâlni cu cea a lui Japp. 

— Şi domnul? 

— Avea un pardesiu albastru închis şi o pălărie înaltă. 
Foarte elegant şi distins. 

Japp mai puse câteva întrebări şi apoi trecu la următorul. 
Acesta era Frederick Hogg, un băiat cu o faţă obraznică şi 
ochi strălucitori, extraordinar de plin de sine. 

— Da, domnule. l-am auzit vorbind. „Gândeşte-te şi spune- 
mi”: a zis domnul. Ceva plăcut, ştiţi. Şi, apoi, ea a spus ceva 
şi el a răspuns: „Foarte bine, La revedere”. Şi s-a urcat în 
maşina - i-am deschis portiera dar nu mi-a dat nimic - a 
spus Hogg, cu un uşor iz de amărăciune în ton. Şi a plecat. 

— Nu ai auzit ce-a spus doamna Allen? 


— Nu, domnule, nu pot spune c-am auzit. 

— Poţi să-mi spui cu ce era îmbrăcată? Culoarea, de 
exemplu. 

— N-aş putea spune, domnule. Ştiţi, de fapt, n-am văzut-o. 
Trebuie să fi fost pe jumătate în spatele uşii. 

— Deci; aşa, spuse Japp. Acum, fii atent, băiete. Aş vrea să 
te gândeşti şi să răspunzi la următoarea întrebare cu foarte 
multă grijă. Dacă nu ştii şi nu-ţi poţi reaminti, să spui aşa. E 
clar? 

— Da, domnule. 

Tânărul Hogg îl privea cu nerăbdare. 

— Care dintre el a închis uşa, doamna Allen sau domnul? 

— Uşa din faţă? 

— Uşa din faţă, normal. 

Copilul se gândi. Ochii i se îngustară în efortul de a-şi 
aminti. 

— Cred că probabil doamna... Nu, n-a închis-o ea. Ela 
închis-o. A tras-o, trântind-o cu puţin zgomot şi a sărit 
repede în maşină. Părea să aibă o întâlnire undeva. 

— Bravo. Bine, tinere, pari să ai o căpăţână deşteaptă. 
Uite şase penny. 

După ce-i dădu drumul tânărului Hogg, Japp se întoarse 
spre prietenul său. Încet, la unison, dădură din cap. 

— Ar putea fi! Spuse Japp. 

— Sunt posibilităţi - fu de acord Poirot. 

Ochii săi străluceau cu o lumină verde. Arătau ca ai unei 
pisici. 

Reintrând în salonul de la nr. 14, Japp n-a pierdut timpul 
bătând câmpii. Merse drept la ţintă. 

— Uite ce e, domnişoară Plenderleith, nu crezi că-i bine să- 
ţi descarci desagii aici şi acum? Până la urmă, tot acolo 
ajungem. 

Jane Plenderleith îşi ridică sprâncenele. Stătea în picioare 
lângă cămin, încălzindu-şi cu grijă un picior la foc. 

— Nu ştiu, de fapt, ce vreţi să spuneţi. 

— E adevărat, domnişoară Plenderleith? 


Dădu din umeri. 

— Am răspuns la toate întrebările. Nu văd ce-aş mai putea 
face. 

— Ei bine, după părerea mea, ai putea face mult mai 
multe, dac-ai vrea. 

— Asta-i doar o părere, nu-i aşa, Inspectore-şef? 

Japp se înroşi de-a binelea la faţă. 

— Cred, spuse Poirot, că mademoiselle ar aprecia mai mult 
motivul întrebărilor tale dacă i-ai spune cum devine cazul. 

— E foarte simplu. Uite ce e, domnişoară Plenderleith, 
faptele sunt următoarele: prietena dumitale a fost găsită 
împuşcată în cap, cu un pistol în mână, cu uşa şi fereastra 
închise. Asta părea caz simplu de sinucidere. Dar nu a fost 
sinucidere. Examenul medical singur o dovedeşte. 

— Cum? 

Toată răceala ei ironică dispăruse. Se aplecă înainte - 
concentrată - privindu-i faţa. 

— Pistolul era în mâna ei, dar degetele nu erau încleştate 
pe el. Mai mult, nu erau amprente pe pistol. Şi poziţia rănii 
face imposibilă ideea că şi-ar fi făcut-o singură. Apoi, nu a 
lăsat nici o scrisoare - lucru destul de neobişnuit la o 
sinucidere. Şi, deşi, uşa era închisă, cheia nu a fost găsită. 

Jane Plenderleith s-a întors încet şi s-a aşezat pe un scaun 
cu faţa la ei. 

— Deci asta e! Spuse ea. Tot timpul am simţit că era 
imposibil ca ea să se fi sinucis! Am avut dreptate! Nu s-a 
sinucis. Altcineva a omorât-o. 

Un minut, două, rămase adâncită în gânduri. Apoi îşi ridică 
brusc capul. 

— Puneţi-mi orice întrebare doriţi, zise ea. Am să vă 
răspund cât mă pricep mai bine. 

Japp începu. 

— Aseară, doamna Allen a avut un musafir. E descris ca un 
bărbat de vreo 45 de ani, înfăţişare milităroasă, cu mustață 
scurtă, îmbrăcat elegant şi conducând un Standard 
Swallow. Ştii cine e? 


— Nu pot fi sigură, bineînţeles, dar pare maiorul Eustace. 

— Cine e maiorul Eustace? Spune-mi tot ce ştii despre el. 

— E un bărbat pe care Barbara l-a cunoscut în străinătate, 
în India. S-a întors acum aproape un an şi de atunci l-am 
văzut din când în când. 

— A fost prieten cu doamna Allen? 

— Se purta aşa, zise Jane cu răceală. 

— Care era atitudinea ei faţă de el? 

— Nu cred că-l plăcea cu adevărat, de fapt, sunt sigură că 
nu-i plăcea de el. 

— Dar îl trata cu vizibilă prietenie? 

— Da. 

— A părut vreodată - gândeşte-te cu grijă, domnişoară 
Planderleith - că îi e teamă de el? 

Jane Plenderleith a meditat la asta vreun minut-două. 
Apoi, a spus: 

— Da, cred că îi era. Era întotdeauna nervoasă când venea 
pe-aici. 

— S-a întâlnit el vreodată cu domnul L.averton-West? 

— Cred că numai o dată. Nu s-au plăcut prea mult. Adică, 
maiorul Eustace a încercat să fie cât mai prietenos cu 
putinţă cu Charles, dar Charles nu era dispus. Charles îi 
miroase de la o poştă pe cei care nu sunt prea-prea... 

— Şi maiorul Eustace nu era - ceea ce numeşti - prea- 
prea? Întrebă Poirot. 

Fata spuse cu răceală: 

— Nu, nu era. Cam bădăran. Evident, nu unul de rang 
mare. 

— Aoleo - nu cunosc expresiile astea. Vrei să spui că nu 
era pukka sahib? 

Un uşor zâmbet trecu pe faţa Janei Plenderleith, dar 
răspunse grav: 

— Nu. 

— Te-ar surprinde mult, domnişoară Plenderleith, dacă ţi- 
aş sugera că acest om o şantaja pe doamna Allen? 


Japp se înclină să observe impresia pe care o făcuse 
sugestia sa. 

A fost foasrte satisfăcut. Fata se îndreptă, obrajii i se 
împurpurară, apucă brusc cu mâna braţul scaunului ei. 

— Deci asta era! Ce proastă am fost că nu am ghicit. 
Bineînţeles! 

— Consideri sugestia posibilă, mademoiselle? Întrebă 
Poirot. 

— Am fost o proastă că nu m-am gândit la asta! Barbara a 
împrumutat mici sume de bani de la mine, de mai multe ori, 
în ultimele şase luni. Şi am văzut-o stând gânditoare în faţa 
paşaportului ei. Ştiam că trăia bine din venitul ei, aşa că nu 
mi-am bătut capul, dar, sigur, dacă plătea sume de bani... 

— Şi asta concorda cu comportarea ei generală? Întrebă 
Poirot. 

— Exact. Era nervoasă. Câteodată, chiar arţăgoasă. Cu 
totul diferită de felul în care obişnuia să fie. 

Poirot spuse cu blândeţe: 

— Dar, scuzaţi, asta nu seamănă cu ceea ce ne-aţi spus mai 
înainte. 

— A fost altceva. Jane Plenderleith dădu nerăbdătoare din 
mână. Ea nu era deprimată. Vreau să spun - ea nuaveao 
predispoziţie spre sinucidere sau ceva cam aşa. Dar şantaj - 
Da. Aş vrea să-mi fi spus. L-aş fi trimis la dracu. 

— Dar el s-ar fi putut duce - nu la dracu, ci la domnul 
Charles Laverton-West, observă Poirot. 

— Da, spuse Jane Plenderleith încet, da... Asta-i adevărat... 

— N-ai vreo idee cu ce-ar fi putut-o şantaja omul ăla? 
Întreba Japp. 

Fata dădu din cap. 

— N-am nici cea mai mică idee. Nu cred, cunoscând-o pe 
Barbara, că ar fi putut fi ceva, cu adevărat, serios. Pe de 
altă parte... Făcu o pauza, apoi continuă... Ceea ce vreau să 
spun e faptul că Barbara era puţin cam simpluţă în unele 
privinţe. Putea fi uşor speriată. De fapt, era tipul de fată 


care ar fi fost o pradă uşoară pentru un şantajist. Bruta 
nenorocită! 

Rosti ultimele cuvinte cu mult venin. 

— Din nefericire, spuse Poirot, crima pare să se fi produs 
pe dos. Victima ar fi trebuit să-l omoare pe şantajist, nu 
şantajistul pe victima sa. 

Jane Plenderleith se încruntă puţin. 

— Nu, e adevărat, dar pot să-mi imaginez împrejurările... 

— Ca, de exemplu? 

— Presupunând că pe Barbara a ajuns-o disperarea. Ea ar 
fi putut să-l amenințe cu pistolaşul ăla prost alei. El 
încearcă să i-l smulgă şi, în luptă, el trage şi o omoară. Apoi, 
se îngrozeşte de ce a făcut şi încearcă să însceneze o 
sinucidere. 

— S-ar putea, spuse Japp, dar e o problemă. 

Se uită la el întrebătoare. 

— Maiorul Eustace (dacă el a fost) a plecat de aici, aseară, 
la zece şi douăzeci şi i-a spus la revedere doamnei Allen în 
pragul uşii. 

— Oh! Faţa fetei se schimbă. Înţeleg. Se gândi un minut, 
două... Dar el s-ar fi putut întoarce mai târziu, spuse ea 
încet. 

— Da, asta-i posibil, spuse Poirot. 

Japp continuă: 

— Spune-mi, domnişoară Plenderleith, unde obişnuia 
doamna Allen să primească oaspeţi? Aici sau în camera de 
deasupra? 

— În amândouă. Dar camera asta era folosită mai mult 
pentru petreceri comune sau numai pentru prietenii mei. 
Ştiţi, înţelegerea a fost ca Barbara să aibă dormitorul cel 
mare şi îl folosea şi ca pe un salon, iar eu aveam dormitorul 
Mic şi foloseam camera asta. 

— Dacă maiorul Eustace venea anunţat aseară, în ce 
cameră crezi că l-ar fi primit doamna Allen? 

— Cred că, probabil, l-ar fi adus aici. Fata vorbea puţin 
nesigură. Ar fi mai puţin intim. Pe de altă parte, dacă vroia 


să semneze un cec sau ceva de genul ăsta, l-ar fi dus, 
probabil, sus. Nu sunt obiecte pentru scris aici jos. 

Japp dădu din cap. 

— N-a fost vorba de nici un cec. Doamna Allen a scos două 
sute de lire cash, ieri. Şi, până acum, nu am putut da de 
urma lor în casă. 

— Şi ea i-a dat brutei ăleia? Oh, biata Barbara! Biata, biata 
Barbara! 

Poirot tuşi. 

— Dacă nu a fost, după cum sugerezi, mai mult sau mai 
puţin un accident, totuşi, pare remarcabil faptul că el a ucis 
o sursă aparent regulată de venit. 

— Accident? Nu a fost un accident. El şi-a pierdut 
cumpătul, a văzut roşu în faţa ochilor şi a împuşcat-o. 

— Crezi că aşa s-a întâmplat? 

— Da. A adăugat pe un ton vehement. A fost crimă... 
Crimă! 

Poirot a spus grav: 

— Nu spun că greşiţi, mademoiselle. 

Japp adaugă: 

— Ce ţigări fuma doamna Allen? 

— 'Ţigări ieftine. Sunt câteva în cutia aceea. 

Japp deschise cutia, scoase o ţigară şi dădu aprobator din 
cap. Strecură ţigara în buzunarul sau. 

— Şi dumneata, mademoiselle? Întrebă Poirot. 

— Aceleaşi. 

— Nu fumezi turceşti? 

— Niciodată 

— Nici doamna Allen? 

— Nu, nu-i plăceau. 

Poirot întreba: 

— Şi domnul Laverton-West? Ce fuma? 

Ea se uita întunecată la el. 

— Charles? Ce contează ce fumează? Doar nu pretindeţi 
că el ar fi omorât-o? 

Poirot dădu din umeri. 


— Un bărbat şi-a omorât femeia pe care a iubit-o înainte, 
mademoiselle. 

Jane dădu din cap nerăbdătoare. 

— Charles n-ar omori pe nimeni. E un om foarte precaut. 

— Totuşi, mademoiselle, bărbaţii precauţi sunt cei ce comit 
crimele cele mai inteligente. 

Ea se holbă la el. 

— Dar nu pentru motivul pe care tocmai l-aţi prezentat, 
domnule Poirot. 

Acesta încuviinţă din cap. 

— Nu, e adevărat. 

Japp se ridică. 

— Bine, cred că nu mai e nimic altceva ce pot face aici. Aş 
vrea să mai arunc o privire în jur. 

— Pentru cazul în care banii ar fi dosiţi pe undeva? 
Desigur. Uitaţi-vă oriunde vreţi. Şi în camera mea, de 
asemenea, deşi este improbabil ca Barbara să-i fi ascuns 
acolo. 

Cercetările lui Japp au fost rapide şi eficiente. Sufrageria 
îşi dezvălui toate secretele în câteva minute. Apoi se urcă la 
etaj. Jane Plenderleith şedea pe braţul scaunului, fumând o 
ţigara şi uitându-se încruntată la foc. Poirot o examina. 

După câteva minute spuse liniştit: 

— Ştii dacă domnul Laverton-West este în Londra în 
prezent? 

— Nu ştiu. Îmi închipui că e mai degrabă în Hampshire, la 
electoratul lui. Cred că ar fi trebuit să-i telefonez. Ce 
îngrozitor! Am uitat. 

— Nu e uşor să-ţi aminteşti totul, mademoiselle, când o 
catastrofa are loc. Şi apoi, veştile proaste durează. Auzi 
prea repede de ele. 

— Da, e adevărat, spuse fata pe un ton absent. 

Se auziră paşii lui Japp coborând scările Jane ieşi să-l 
întâmpine. 

— Ei? 

Japp dădu din cap. 


— Nimic semnificativ, mă tem, domnişoară Plenderleith. 
Am fost de-acum în toată casa. Oh, cred că mai bine aş 
arunca o privire în dulapul ăsta de sub scări. 

Apucă de clanţă, în timp ce vorbea, şi trase. 

Jane Plenderleith zise: 

— E închis. 

Ceva în vocea ei îi făcu pe cei doi bărbaţi să se uite atent la 
ea. 

— Da, zise Japp bine dispus. Văd că e închis. Vădcăe 
închis. Poate ne daţi cheia. 

Fata stătea pe loc ca împietrită. 

— Nu... Nu sunt sigură unde e. 

Japp îi aruncă o privire. Continuă cu aceeaşi voce plăcută 
şi degajată. 

— Draga mea, e tare păcat. Doar nu vrei să spintecăm 
lemnul pentru a-l deschide cu forţa. O să-l trimit pe 
Jameson să aducă o colecţie de chei. 

Ea înaintă bătăioasă. 

— Oh, spuse. O clipă. Ar putea fi... 

Se întoarse în living şi reapăru, o clipă mai târziu, ţinând o 
cheie de o mărime frumuşică în mână. 

— Îl ţinem închis, explică ea, deoarece mai dispar de obicei 
umbrele şi alte lucruri. 

— Foarte înţeleaptă precauţiune, zise Japp, acceptând 
vesel cheia. 

O răsuci în broască şi deschise uşa. Era întuneric în dulap. 
Japp scoase din buzunar lanterna şi cercetă cu ea 
interiorul. 

Poirot simţi că fata de lângă el stă ţeapănă şi-şi ţine 
respiraţia. Ochii lui urmăreau jetul de lumină al torţei lui 
Japp. 

Nu erau multe în dulap. Trei umbrele (una stricată), patru 
bastoane, un set de crose de golf, două rachete de tenis, un 
covoraş frumos înfăşurat şi câteva perne de sofa în diferite 
stadii de uzură. Deasupra acestora se odihnea o mica 
geantă elegantă. 


Când Japp întinse mâna spre ea, Jane Plenderleith spuse 
repede: 

— Ea mea. Eu... Am adus-o cu mine azi dimineaţă. Aşa că 
nu poate fi nimic acolo. 

— Doar aşa să fim siguri, spuse Japp, aerul său prietenos şi 
vesel crescând uşor. 

Geanta nu era închisă. Înăuntru erau dispuse perii şagren 
şi sticluţe de toaletă. Erau două reviste şi nimic altceva. 

Japp examină întreg conţinutul, cu atenţie şi 
meticulozitate. Când, în cele din urma, închise capacul şi 
începu să examineze pernele, fata se auzi oftând uşurată. 

Nu era nimic altceva în dulap în afară de ceea ce se zărea 
la prima vedere. Japp îşi termină curând examinarea. 

Reînchise uşa şi-i întinse cheia Janei Plenderleith. 

— Bine, spuse el, cu asta am terminat. Poţi să-mi dai 
adresa domnului Laverton-West? 

— Farlescombe Hall, Little Ledbury, Hampshire. 

— Mulţumesc, domnişoară Plenderleith. Asta-i tot 
deocamdată. Mai trec pe aici mai târziu. Apropo, să ne 
înţelegem. În ce-i priveşte pe oameni, lasă-i mai departe să 
creadă că a fost sinucidere. 

— Desigur; doar înţeleg. 

Dădu mâna cu amândoi. 

În timp ce mergeau spre capătul străzii Mews, Japp 
explodă: 

— Ce... Ce dracu era în dulapul ala? Era ceva. 

— Da, era ceva. 

— Şi pariez de zece ori că era ceva ce avea de-a face cu 
geanta! Dar ca un îmbrobodit ce sunt, n-am putut găsi 
nimic. M-am uitat în toate sticluţele, am pipăit căptuşeala - 
ce dracu ar putea fi? 

Poirot dădu din cap gânditor. 

— Fata aia e implicată cumva, Japp continuă. A adus 
geanta înapoi azi dimineaţă? Pe viaţa mea că nu-i adevărat. 
Ai observat că erau două reviste în ea? 

— Da. 


— Ei, bine, una dintre ele era din iulie trecut! 

A doua zi, Japp intră în apartamentul lui Poirot, îşi aruncă 
pălăria pe masă plin de dispreţ şi se trânti pe un scaun. 

— Ei, bine, mormăi el, ea-i în afara trebii! 

— Cine-i în afară? 

— Plenderleith. A jucat bridge până la miezul nopţii. 
Gazda, soţia lui, un comandat de navă în vizită şi doi 
servitori pot, cu toţii, jură asta. Nici o îndoială că trebuie să 
renunţăm la ideea că ea este implicată în afacere. Totuşi, aş 
vrea să ştiu de ce s-a înfierbântat şi s-a frământat din cauza 
genţii de sub scară. Asta te prinde pe tine, Poirot. Ţie-ţi 
place să găseşti amănuntul care nu duce nicăieri. „Misterul 
Micii Genţi”. Sună destul de promiţător! 

— O să-ţi dau încă o altă sugestie pentru un titlu: „Misterul 
Mirosului Fumului de Ţigară”. 

— Cam stângaci pentru un titlu, ce zici? De aceea trăgeai 
aşa aer pe nas, când am examinat, prima dată, cadavrul? 
Te-am văzut - şi te-am auzit! Hm-hm-hm. Am crezut că eşti 
răcit. 

— Te-ai înşelat grozav. 

Japp oftă. 

— Am crezut întotdeauna că e vorba de micile celule 
cenuşii ale creierului. Să nu-mi spui că celulele nasului tău 
sunt la fel de superioare ca celelalte. 

— Nu, nu, linişteşte-te. 

— N-am mirosit nici un fum de ţigară, continuă Japp, 
bănuitor. 

— Nici eu, prietene. 

Japp se uită la el neîncrezător. Apoi scoase o ţigară din 
buzunar. 

— Ăsta-i sortul din care fuma doamna Allen - ţigări ieftine. 
Şase dintre chiştoace erau ale ei. Celelalte trei erau 
turceşti. 

— Exact. 

— Nasul tău minunat a ştiut asta fără să se uite la el, 
presupun! 


— Te asigur că nasul meu n-are de-a face cu treaba asta. 
Nasul meu nu a înregistrat nimic. 

— Dar celulele creierului au înregistrat o mulţime. 

— Ei, bine, existată anumite indicii - nu crezi? 

Japp îl privi pieziş. 

— Ca de exemplu? 

— Eh bien, în mod sigur, ceva lipsea din cameră. Şi 
totodată, cred că ceva se adusese acolo... Şi, apoi, pe 
birou... 

— Ştiu! Ajungem la blestematul ăla de toc cu peniţa! 

— Du tout. (De loc.) Iocul cu peniță joacă doar un rol 
negativ. 

Japp schimbă vorba aducând-o pe un teren mai sigur. 

— L-am chemat pe Charles Laverton-Wesţ să vină să mă 
vadă la Scotland Yard, peste jumătate de oră. M-am gândit 
că poate ai dori să vii. 

— Aş vrea foarte mult. 

— Şi o să fii bucuros să afli că am dat de maiorul Eustace. 
Are un apartament închiriat pe Cromwell Road. 

— Excelent. 

— Şi trebuie să trecem puţin pe-acolo. Nu e de loco 
persoană plăcută, acest maior Eustace. După ce-l vedem pe 
Laverton-West, ne ducem şi pe la el. Îţi convine? 

— Perfect. 

— Bine, atunci, haide! 

La unsprezece şi jumătate, Charles Laverton-West a fost 
anunţat în biroul Inspectorulu-Şef, Japp. Japp se ridică şi-şi 
strânseră mâinile. 

Parlamentarul era un bărbat de înălţime medie, cu o 
personalitate foarte conturată. Era proaspăt ras, cu gura 
mobilă a unui actor şi ochii uşor proeminenţi care se îmbina 
adesea cu darul oratoriei. Era prezentabil şi un tip bine 
crescut. 

Deşi arata palid şi oarecum trist, purtarea sa era perfect 
obişnuită şi reţinută. 


Luă loc, îşi puse mănuşile şi pălăria pe masă şi se uita spre 
Japp. 

— Aş vrea să vă spun, înainte de toate, domnule Laverton- 
West, că îmi dau seama perfect cât de întristătoare poate fi 
asta pentru dumneavoastră. 

Laverton-West o îndepărtă cu mâna. 

— Să nu discutăm sentimentele mele. Spune-mi, 
Inspectore-Şef, aveţi vreo idee, ce a determinat-o pe 
logod... Doamna Allen să-şi pună capăt zilelor? 

— Dumneavoastră înşivă nu puteţi să ne ajutaţi în nici un 
fel? 

— Nu, de loc. 

— N-a fost nici o ceartă? Nici o înstrăinare de vreun fel 
între voi? 

— Nimic de felul acesta. A fost cel mai mare şoc pentru 
mine. 

— Poate că ar fi mai pe înţeles, domnule, dacă v-aş spune 
că nu a fost o sinucidere - ci o crimă! 

— Crimă? Ochii lui Charles Laverton-West îi ieşiseră 
aproape din orbite. Aţi spus crimă? 

— Chiar aşa. Acum, domnule Laverton-West aveţi vreo 
idee cine ar fi putut, probabil, să-i curme zilele doamnei 
Allen? 

Laverton-West dădu un răspuns rapid. 

— Nu... Nu, chiar... Nimic de aşa ceva! Nici cea mai mică 
idee... Este, este inimaginabil! 

— Nu v-a vorbit niciodată de duşmani? De cineva care ar fi 
avut vreo ranchiună împotriva ei? 

— Niciodată. 

— Ştiaţi că are un pistol? 

— Nu mi-am dat seama de asta, nu. 

Se uita puţin surprins. 

— Domnişoara Plenderleith spune că doamna Allen şi-a 
adus pistolul ăsta din străinătate, acum câţiva ani. 

— Adevărat? 


— Desigur, avem numai mărturia domnişoarei Plenderleith 
în privinţa asta. Dar e foarte posibil ca doamna Allen sa se fi 
simţit în pericol dintr-o anumită cauză şi să ţină pistolul la 
îndemână din motive proprii. 

Charles Laverton-West clătină din cap a îndoială. Părea de- 
a dreptul uluit şi ameţit. 

— Ce părere aveţi de domnişoara Plenderleith, domnule 
Laverton-West? Vreau să spun, sunteţi convins că este o 
persoană sinceră, de încredere? 

Celalalt medită un minut. 

— Cred că da, aşa aş zice. 

— Nu vă place? Întreba Japp, care-l privea încordat. 

— N-aş spune asta. Ea nu este tipul de tânără pe care o 
admir. Tipul acesta independent şi sarcastic nu mă atrage, 
dar aş putea spune că e sinceră. 

— Hm, zise Japp. Cunoaşteţi un maior Eustace? 

— Eustace? Eustace? Ah, da, îmi amintesc numele. L-am 
întâlnit o dată la Barbara - doamna Allen. Un client cam 
dubios, după părerea mea. Asta i-am spus-o şi logod... 
Doamnei Allen. El nu era tipul de bărbat pe care l-aş fi 
încurajat să vină în casa după ce ne căsătoream. 

— Şi ce a spus doamna Allen? 

— Oh, ea a fost, desigur, de acord. Credea în judecata 
mea, se înţelege. Un bărbat cunoaşte mai bine la alţi 
bărbaţi decât o femeie. Ea mi-a explicat că nu poate fi 
foarte brutală cu un bărbat pe care nu-l văzuse de câtva 
timp - cred că se simţea deosebit de oribil să fie snoabă! 
Evident, ca soţia mea, ea ar fi găsit o mulţime dintre vechile 
ei cunoştinţe - nepotrivite, să zicem, nu? 

— Vreţi să spuneţi că, prin căsătorie, ea şi-ar fi îmbunătăţit 
situaţia? Întrebă Japp, fără ocolişuri. 

Laverton-West îşi ridică mâna cu manichiură îngrijită. 

— Nu, nu, nu chiar aşa. De fapt, mama doamnei Allen a 
fost o rudă îndepărtată a propriei mele familii. Prin naştere, 
eram egali. Dar, desigur, în situaţia mea, trebuie să fiu 
deosebit de grijuliu în selecţionarea prietenilor - şi soţia 


mea în alegerea alor săi. Te afli, într-o oarecare măsură, sub 
reflector. 

— Oh, cam aşa, spuse Japp cu răceală. Continuă: Deci nu 
ne puteţi ajuta în nici un fel? 

— Nu, de loc. Sunt complet neajutorat. Barbara! Ucisă! 
Pare incredibil. 

— Acum, domnule Laverton-West, puteţi să-mi spuneţi pe 
unde aţi fost în noaptea de 5 noiembrie? 

— Pe unde am fost? Pe unde am fost? 

Vocea lui Laverton-West se ridică pe un ton de protest. 

— E doar o chestie de rutină, explică Japp. Noi... Aci... 
Trebuie să întrebăm pe toată lumea. 

Charles Laverton-West se uită la el cu demnitate. 

— Sper că un om în calitatea mea ar trebui să fie exceptat. 

Japp aştepta totuşi. 

— Am fost - acum să văd... Ah, da. Am fost la Cameră. Am 
plecat de acolo la zece şi jumătate. Am făcut o plimbare pe 
Embankment. M-am uitat la nişte artificii. 

— Drăguţ să crezi că nu există intrigi de nici un fel în zilele 
noastre, spuse Japp, vesel. 

Laverton-West îi aruncă o privire rece: 

— Apoi, m-am... Dus acasă. 

— Aţi ajuns acasă - adresa din Londra este Onslow Square, 
mi se pare - la ce ora? 

— Nu prea ştiu exact. 

— Unsprezece? Şi jumătate? 

— Cam aşa ceva. 

— Poate cineva v-a deschis. 

— Nu, am cheia mea. 

— V-aţi întâlnit cu cineva în timpul plimbării? 

— Nu... de fapt, Inspectore-$Şef, îmi displac foarte mult 
aceste întrebări. 

— Vă asigur că este doar o chestie de rutină, domnule 
Laverton-West. Ştiţi, ele nu sunt personale. 

Răspunsul păru să-l liniştească pe iritatul membru al 
Parlamentului. 


— Dacă asta-i tot... 

— Asta-i tot pentru moment, domnule Laverton-West. 

— Să mă ţineţi la curent... 

— Desigur, domnule. Apropo, să vi-l prezint pe domnul 
Hercule Poirot. Poate că aţi auzit de el! 

Ochii domnului Laverton-West s-au aţintit cu interes 
asupra micului belgian. 

— Da... Da... Am auzit de nume. 

— Domnule, spuse Poirot, într-o manieră deodată foarte 
străină, credeţi-mă, inima îmi sângerează pentru 
dumneavoastră. Ce pierdere! Ce agonie trebuie să înduraţi! 
Cât de magnific englezii îşi ascund sentimentele! Îşi scoase 
tabachera. Permiteţi-mi... Ah, e goală. Japp? 

Japp se lovi peste buzunar şi clătină din cap. 

Laverton-West îşi scoase propria tabacheră, murmură: ei, 
luaţi una de-a mea, domnule Poirot. 

— Mulţumesc, mulţumesc. Omuleţul se servi. 

— Aşa cum spuneţi, domnule Poirot, reluă celălalt, noi, 
englezii, nu facem paradă de emoţiile noastre. Buza de sus 
înţepenită - asta-i deviza noastră. 

Se înclină către cei doi bărbaţi şi ieşi. 

— Peşte împuţit, zise Japp dezgustat. Coţofană hoaţă! Fata 
aia Plenderleith avea dreptate totuşi, în legătură cu el. Deşi 
este un fel de tip care arată bine, s-ar putea descurca cu o 
femeie care n-are simţul umorului. Ce-a fost cu ţigara aia? 

Poirot i-o înmână clătinând din cap. 

— Egipteană. O calitate scumpă. 

— Nu, nu merge. Păcat, dar n-am auzit niciodată de un 
alibi mai slab! De fapt, nici nu este un alibi... Ştii, Poirot, 
păcat că treaba nu s-a potrivit ca o mănuşă. Daca ea îi 
şantaja... E un tip ideal pentru şantaj, ar plăti ca un 
mieluşel! Oricât, numai să evite un scandal. 

— Prietene, e foarte drăguţ să reconstruieşti cazul aşa 
cum ai vrea să fie, dar nu prea are legătură cu treaba 
noastră. 


— Nu, Eustace este treaba noastră. Am ceva date despre 
el. Clar, este un tip infect. 

— Apropo, ai făcut ce ţi-am sugerat cu domnişoara 
Plenderleith? 

— Da. Aşteaptă o clipă, am să sun să aflu noutăţi. 

Ridică receptorul telefonului şi vorbi. 

După un scurt schimb de cuvinte, îl puse la loc şi se uită 
spre Poirot. 

— O ştire despre lipsa totală de sentiment. A plecat să 
joace golf. Un lucru foarte drăguţ pe care-l faci când 
prietena ţi-a fost ucisă doar cu o zi în urmă. 

Poirot scoase o exclamaţie. 

— Acum ce mai e? Întrebă Japp. 

Dar Poirot murmura ca pentru sine. 

— Desigur... Desigur. Evident. Ce imbecil sunt, doar 
trebuia să-mi sară în ochi! 

Japp spuse aspru: 

— Termină cu mormăitul şi hai să mergem să ne ocupăm 
de Eustace. 

Fu uluit când văzu zâmbetul radios de pe faţa lui Poirot. 

— Desigur, cel mai bine e să ne ocupăm de el. Căci, ştii, 
acum cunosc totul, chiar totul! 

Maiorul Eustace i-a primit pe cei doi bărbaţi cu aerul sigur 
de el, al unui om de lume. 

Apartamentul său era mic, doar un piedă terre, cum a 
explicat el. Le-a oferit celor doi bărbaţi băuturi şi când 
aceştia au refuzat şi-a scos tabachera. 

Japp şi Poirot au acceptat câte o ţigară. Şi-au aruncat, pe 
furiş, o privire unul altuia. 

— Văd că fumaţi ţigări turceşti, spuse Japp, în timp ce-şi 
învârtea ţigara între degete. 

— Da. Îmi pare rău, preferaţi o ţigară obişnuită? Am una 
pe-aici pe undeva. 

— Nu, nu, asta-i foarte bună pentru mine. Apoi se aplecă 
înainte, tonul i se schimba. Poate vă imaginaţi, domnule 
maior Eustace, de ce am venit pe la dumneavoastră? 


Celalalt clătină din cap. Maniera sa era de nonşalanţă. 
Maiorul Eustace era un bărbat înalt, chipeş, dar puţin cam 
necioplit. Faţa-i era uşor buhăită, cu ochi mici, vicleni care 
te înşelau în privinţa naturaleţei vesele a felului său de a fi. 

Spuse: 

— Nu, n-am nici o idee despre ce-l face pe un aşa grangur 
de Inspector-Şef să mă viziteze. Are vreo legătură cu 
maşina mea? 

— Nu, nu e vorba de maşina dumitale. Cred că aţi 
cunoscut-o pe doamna Barbara Allen, domnule maior 
Eustace? 

Maiorul se lăsă pe spate, scoase un nor de fum şi spuse cu 
o voce iluminată: 

— Oh, deci asta era! Desigur, trebuia să fi ghicit. O treabă 
foarte tristă. 

— Aţi auzit de ea? 

— Am citit în ziarul de-aseară. Foarte rău. 

— Cred că aţi cunoscut-o pe doamna Allen în India. 

— Da, au trecut ceva ani buni de-atunci. 

— L-aţâţi cunoscut şi pe soţul ei? 

A urmat o pauză, doar de o fracțiune de secundă, iar în 
timpul acesteia ochii mici, umflaţi, i-au străfulgerat cu o 
privire iute pe cei doi oameni. Apoi răspunse: 

— Nu, de fapt nu m-am întâlnit niciodată cu Allen. 

— Dar cunoaşteţi ceva despre el? 

— Am auzit că era pe cale de a deveni un şarlatan. 
Desigur, era numai un zvon. 

— Doamna Allen nu a spus nimic? 

— Niciodată nu vorbea despre el. 

— Eraţi prieteni apropiaţi? 

Maiorul Eustace ridică din umeri. 

— Am fost prieteni vechi, ştiţi, prieteni vechi. Dar nu ne 
vedeam prea des. 

— Dar aţi văzut-o în seara aceea? În seara de 5 noiembrie? 

— Da, de fapt, am văzut-o. 

— l-aţi făcut o vizită, cred. 


Maiorul Eustace încuviinţă. Vocea sa avu o undă blândă, 
de regret. 

— Da, mi-a cerut s-o sfătuiesc în legătură cu nişte 
investiţii. Desigur, îmi dau seama încotro bateţi - în ce 
dispoziţie era - chestii de-astea. Bine, într-adevăr, este 
foarte greu de spus. Felul ei de a fi părea destul de normal, 
dar era puţin nervoasă, dacă mă gândesc bine. 

— Dar nu v-a dat de înţeles ce avea de gând să facă? 

— Câtuşi de puţin. De fapt, când ne-am luat la revedere i- 
am spus că am s-o sun curând ca să mergem împreună la 
un spectacol. 

— l-aţi spus că o s-o sunaţi? Acestea au fost ultimele 
dumneavoastră cuvinte? 

— Da. 

— Curios. Deţin informaţii că aţi spus cu totul altceva. 

Eustace se schimbă la faţă. 

— Bine, desigur, nu-mi pot aminti cuvintele exacte. 

— După informaţiile mele aţi fi spus, de fapt: „Bine, 
gândeşte-te la asta şi anunţă-mă”. 

— Staţi, să văd, da, cred că aveţi dreptate. Nu este exact 
aşa. Cred că am îndemnat-o să mă anunţe când e liberă. 

— Nu-i chiar acelaşi lucru, nu-i aşa? Spuse Japp. 

Maiorul Eustace ridică din umeri. 

— Dragul meu, nu te poţi aştepta de la un om să-şi 
amintească, cuvânt cu cuvânt, ceea ce a spus într-o anumită 
ocazie. 

— Şi ce a răspuns doamna Allen? 

— A spus că o să mă sune. Asta-i, după câte-mi amintesc. 

— Şi atunci aţi spus: „Bine. Pe curând”. 

— Probabil. Oricum, ceva de felul ăsta. 

Japp spuse liniştit: 

— Spuneţi că doamna Allen v-a cerut s-o sfătuiţi în 
legătură cu investiţiile sale. V-a încredinţat, din întâmplare, 
suma de două sute de lire, bani cash, ca să-i investiţi pentru 
ea? 

Eustace se înroşi de tot la faţa. Se aplecă şi mârâi: 


— Ce dracu vrei să spui cu asta? 

— Vi i-a dat sau nu? 

— Asta-i treaba mea, domnule Inspector-Şef. 

Japp spuse liniştit: 

— Doamna Allen a scos suma de două sute de lire cash, din 
banca ei. Unii bani erau în bancnote de cinci lire. Numerele 
acestora pot fi, desigur, găsite. 

— Şi ce dacă mii-a dat? 

— Banii erau pentru investiţii sau era un şantaj, domnule 
maior FEustace? 

— E o aluzie absurdă. Ce mai vreţi să insinuaţi? 

Jgpp spuse în maniera sa cea mai oficială: 

— Cred, domnule maior Eustace, că, ajunşi la acest punct, 
trebuie să vă întreb dacă doriţi să veniţi la Scotland Yard să 
daţi o declaraţie. Nu este, desigur, obligatoriu şi puteţi, 
dacă preferaţi, să-l chemaţi şi pe avocatul dumneavoastră. 

— Avocat? Ce dracu să fac cu un avocat? Pentru ce mă 
învinuiți? 

— Fac cercetări asupra împrejurărilor morţii doamnei 
Allen. 

— Doamne sfinte, omule, doar nu crezi... Cum, dare o 
prostie! Uite ce e, ceea ce s-a întâmplat e următorul lucru: 
am trecut pe la Barbara pentru că aveam întâlnire... 

— La ce ora a fost asta? 

— Pe la noua şi jumătate, aş zice. Ne-am aşezat şi am 
discutat... 

— Aţi fumat? 

— Da, şi am fumat. E ceva rău în asta? Întrebă maiorul 
bătăios. 

— Unde a avut loc conversaţia? 

— În salon. La stânga uşii de la intrare. Am stat de vorba 
destul de amical, aş zice. Am plecat cu puţin înainte de zece 
şi jumătate. Am rămas un minut pe prag pentru ultimele 
câteva cuvinte... 

— Ultimele cuvinte, precis, murmură Poirot. 


— Cine eşti dumneata, aş vrea să ştiu? Se întoarse Eustace 
spre el, şuierând cuvintele. Vreun tip de străin dat dracului! 
Ce ai de obiectat? 

— Sunt Hercule Poirot, spuse omuleţul cu demnitate. 

— Nu-mi pasă nici dacă eşti statuia lui Achile. Aşa cum vă 
spun, Barbara şi cu mine ne-am despărţit destul de amical. 
M-am dus cu maşina direct la Far East Club. Am ajuns acolo 
la 11 fără 25 de minute şi m-am dus direct în camera unde 
se joacă cărţi. Am stat acolo şi am jucat bridge până la lh 
30'. Acum, digeraţi chestia asta. 

— Nu diger chestii de-astea, spuse Poirot. Aveţi un alibi 
frumuşel. 

— Trebuie să fie un tip încuiat, oricum! Acum, domnule, se 
uită spre Japp, sunteţi satisfăcut? 

— Aţi rămas în salon tot timpul vizitei? 

— Da. 

— N-aţi urcat în budoarul doamnei Allen? 

— Nu, cum vă spun. Am stat în camera aceea şi n-am ieşit 
din ea. 

Japp se uită la el, pe gânduri, un minut sau două. Apoi 
spuse: 

— Câte perechi de butoni aveţi? 

— Butoni? Butoni? Ce are asta de-a face cu...? 

— Nu sunteţi, desigur, obligat să răspundeţi la întrebare. 

— Să răspund? Nu mă deranjează să răspund. N-am nimic 
de-ascuns. Îmi cer scuze. Ăştia sunt... Îşi întinse braţele. 

Japp observă că erau de aur cu platină şi încuviinţă. 

— Şi-i mai am pe-ăştia. 

Se ridică, trase un sertar şi scoțând o cutiuţă, o deschise şi 
i-o vâri, brutal, lui Japp, sub nas. 

— Un design foarte frumos, spuse Inspectorul-Şef. Văd că 
unul e spart - o bucăţică de email sărită. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Nu vă amintiţi când s-a întâmplat, nu-i aşa? 

— Acum 0 zi, două, nu mai mult. 


— V-ar surprinde dacă aţi auzi că asta s-a întâmplat când 
aţi vizitat-o pe doamna Allen? 

— De ce nu s-ar fi întâmplat? N-am negat că am fost acolo. 
Maiorul vorbi cu un aer superior. Continua să-şi dea aere, 
să joace rolul omului, chipurile, indignat, dar mâinile-i 
tremurau. 

Japp se aplecă şi zise apăsat: 

— Da, dar bucăţica din buton n-a fost găsită în salon. A fost 
găsită sus, în budoarul doamnei Allen - acolo, în camera 
unde a fost ucisă şi unde un bărbat a stat şi a fumat acelaşi 
tip de ţigări pe care le fumaţi. 

„Glonţul” fiind tras, Eustace căzu pe spate în scaun. Ochii 
săi se uitau de la unul la altul. Prăbuşirea bătăiosului şi 
apariţia laşului nu erau o privelişte prea plăcută. 

— N-aveţi nici o dovadă împotriva mea. Vocea sa era 
aproape un tânguit. Vreţi să mă încolţiţi... Dar n-o puteţi 
face. Am un alibi... Nu m-am mai întors în apropierea casei 
în noaptea aceea... 

Poirot vorbi la rândul său. 

— Nu, nu v-aţi mai întors în apropierea casei... Nu mai era 
nevoie... Pentru că, probabil, doamna Allen era deja moartă 
când aţi plecat. 

— E imposibil, imposibil... Era în uşă, mi-a vorbit... 
Oamenii trebuie s-o fi auzit, s-o fi văzut... 

Poirot spuse încet: 

— V-au auzit pe dumneavoastră vorbind cu ea... Şi 
pretinzând că o să aşteptaţi răspunsul ei şi că, apoi veţi mai 
vorbi... Ăsta-i un truc vechi... Oamenii trebuie să fi 
presupus că ea era acolo, dar ei n-au văzut-o, pentru că ei 
nu au putut spune nici dacă ea purta o rochie de seară sau 
nu, nici menţiona în ce culoare era îmbrăcată... 

— Dumnezeule, nu e adevărat, nu e adevărat... 

Tremura acum, se prăbuşi... 

Japp se uită la el cu dezgust. Rosti crispat: 

— Trebuie să vă cer, domnule, să veniţi cu mine. 

— Mă arestaţi? 


— Reţinut pentru cercetări - aşa o s-o formulăm. 

Tăcerea fu întreruptă de un oftat prelung, zguduitor. 
Vocea disperată a maiorului Eustace, care-şi dăduse mai 
devreme aere, se făcu auzită: 

— Sunt pierdut... 

Hercule poirot îşi frecă mâinile şi zâmbi vesel. Părea că se 
amuza. 

— Ce fain s-a făcut boabe, a spus Japp, într-o manieră 
profesională, mai târziu, în ziua aceea. 

E] şi Poirot mergeau cu maşina pe Brompton Road. 

— Ştia că vânătoarea s-a terminat, spuse Poirot, cu un aer 
absent. 

— Avem o mulţime împotriva lui, zise Japp. Două sau trei 
porecle diferite, o afacere trucată cu un cec şi o afacere 
foarte frumuşică când a stat la Ritz şi şi-a zis Colonel de 
Bathe. A înşelat o jumătate de duzină de negustori din 
Piccadilly. Îl reținem pentru învinuirea asta deocamdată, 
până ce elucidăm întreagă această afacere. Ce ţi-a venit să 
ne repezim la ţară, bătrâne? 

— Amice, o afacere trebuie elucidată cum se cuvine. Totul 
trebuie explicat. Sunt în căutarea misterului de care 
vorbeai. „Misterul Micii Genţi”. 

— Misterul genţii” - aşa i-am spus - dar nu a dispărut, 
după câte ştiu. 

— Aşteaptă, mon ami. 

Maşina intra pe Mews. La uşa cu nr. 14, Jane Plenderleith 
tocmai cobora dintr-un mic Austin 7. Purta costum de golf. 

Ea îi conduse. Japp o urmă în salon. Poirot a rămas un 
minut sau două în hol, murmurând ceva cam aşa: 

— C'est embeâtant - ce greu să scapi de mânecile astea. 

După o clipă-două intra şi el în salon, fără pardesiu, dar 
Japp îşi ţuguie buzele sub mustaţa. El auzise scârţâitul 
foarte slab al unei uşi care se deschidea la dulap. 

Japp îi aruncă lui Poirot o privire întrebătoare şi celalalt îi 
confirmă imperceptibil din cap. 


— Nu o să te reținem, domnişoară Plenderleith, spuse Japp 
grăbit. Am venit numai să te întrebăm daca ai putea să ne 
spui numele avocatului doamnei Allen. 

— Avocatul ei? Fata dădu din cap. Nici nu ştiu dacă a avut 
vreunul. 

— Bine, dar când ea a închiriat casa asta cu dumneata, 
cineva trebuie să fi scris actul! 

— Nu, nu cred asta. Vedeţi, eu am luat casa; actul e pe 
numele meu. Barbara îmi plătea jumătate din chirie. Era 
ceva doar de formă. 

— Înţeleg. Oh! Bine, atunci cred că n-avem nimic altceva 
de făcut. 

— Îmi pare rău că nu pot să vă ajut, spuse Jane politicoasă. 

— Nu contează asta prea mult. Japp se întoarse spre uşă. 
Aţi jucat golf? 

— Da. Roşi. Cred că asta vi se pare cam lipsit de inimă. Dar 
de fapt sunt cam dărâmată, să stau aici în casa asta. Am 
simţit că trebuie să ies şi să fac ceva, să mă obosesc, altfel 
m-aş fi sufocat! 

Vorbea cu însufleţire. 

Poirot spuse repede: 

— vă înţeleg, mademoiselle. Vă înţeleg cât se poate de 
bine, e cât se poate de natural. Să stai în casa asta şi să te 
gândeşti... Nu, n-ar fi plăcut. 

— E bine că înţelegeţi, spuse Jane scurt. 

— Faceţi parte dintr-un club? 

— Da, joc la Wentworth. 

— A fost o zi plăcută, spuse Poirot. Păcat că au mai rămas 
puţine frunze în pomi. Acum o săptămână pădurile erau 
magnifice. 

— A fost destul de frumos azi. 

— Bună ziua, domnişoară Plenderleith, spuse Japp 
politicos. O să vă înştiinţez când e ceva clar. De fapt am 
reţinut un om suspect. 

— Ce om? 

Ea se uită la ei curioasă. 


— Pe maiorul Eustace. 

Ea aprobă din cap şi se întoarse, aplecându-se să aprindă 
focul cu un chibrit. 

— Ei bine? Zise Japp în timp ce maşina dădea colţul străzii 
Mews. 

Poirot rânji. 

— A fost destul de simplu. Cheia era în uşă de data asta. 

— Şi? 

Poirot zâmbi. 

— Eh bien, crosele de golf dispăruseră... 

— Desigur. Fata nu e o proastă, orice ar fi. A mai dispărut 
ceva? 

Poirot dădu din cap. 

— Da, prietene - micuța geantă. 

Maşina acceleră sub piciorul lui Japp. 

— A dracului treabă! Zise el. Ştiam eu că era ceva. Dar ce 
dracu e? Am cotrobăit în geanta aia peste tot. 

— Bietul meu Japp, dar e, cum ai spune „evident dragul 
meu Watson”. 

Japp îi aruncă o privire exasperată. 

— Unde mergem? Întreba el. 

Poirot îşi consultă ceasul. 

— Încă nu e ora patru. Cred că am putea ajunge la 
Wentworth înainte de a se întuneca. 

— Crezi că ea într-adevăr a fost acolo? 

— Cred că da. Ea ştia că am putea face cercetări. Oh, da, 
cred că vom descoperi că a fost acolo. 

Japp mormăi. 

— Oh, bine, haide. El şi-a deschis drum cu dexteritate prin 
trafic. Totuşi ce are de-a face această geantă cu crima nu 
pot să-mi imaginez. Nu văd câtuşi de puţin c-ar avea de-a 
face cu ea. 

— Exact, prietene, sunt de acord cu tine... Nu are nimic 
de-a face cu ea. 

— Atunci de ce... Nu, spune-mi! Ordinea şi metoda şi totul 
a fost frumos elucidat! Ei, bine, e o zi frumoasă. 


Maşina mergea cu viteză. Au sosit la clubul de golf din 
Wentworth puţin după ora patru şi jumătate. Nu era mare 
aglomeraţie acolo, căci era o zi din timpul săptămânii. 
Poirot se duse direct la şeful băieţilor care însoțesc jucătorii 
de golf, şi-i ceru crosele de golf ale domnişoarei 
Plenderleith. Ea va juca a doua zi pe un traseu diferit, a 
explicat el. 

Şeful ridică vocea şi un băiat căută nişte crose de golf 
aflate într-un colţ. În cele din urmă, scoase un sac care 
purta inițialele ]. P 

— Mulţumesc, spuse Poirot. Plecă, apoi se întoarse degajat 
şi întrebă: v-a lăsat şi o mică geantă, da? 

— Astăzi nu, domnule. Poate că a lăsat-o la club. 

— A fost astăzi aici? 

— O, da, am văzut-o. 

— Ce băiat a însoţit-o ca să-i ducă mingile şi bastoanele, 
ştiţi? Ea şi-a pierdut o geantă şi nu-şi poate reaminti unde a 
avut-o ultima dată. 

— N-a luat nici un băiat. A venit aici şi a cumpărat două 
mingi. Tocmai îşi scotea nişte lucruri. Cred că avea atunci o 
geantă mică în mână. 

Poirot plecă după ce-i mulţumi. Cei doi bărbaţi făcură 
înconjurul clubului. Poirot rămase un moment admirând 
vederea. 

— E frumos, nu-i aşa, pinii întunecaţi... Şi apoi lacul. Da, 
lacul... 

Japp îi aruncă repede o privire. 

— La asta te gândeşti, nu-i aşa? 

Poirot zâmbi. 

— Cred că e posibil ca cineva să fi văzut ceva. Aş trece 
imediat la anchete, dacă aş fi în locul tău. 

Poirot se trase înapoi câţiva paşi, cu capul aplecat uşor 
într-o parte în timp ce cerceta aranjamentul din cameră. Un 
scaun aici, alt scaun acolo. Da. Era foarte drăguţ. Şi acum 
suna soneria... Acesta trebuie să fie Japp. 

Omul de la Scotland Yard intră ca o vijelie. 


— Ai avut dreptate, bătrâne! Drept de la botul calului. O 
tânără a fost văzută ieri aruncând ceva în lacul de la 
Wentworth. Din răspunsuri descrierea corespunde Janei 
Plenderleith. Am reuşit s-o pescuim fără mare dificultate. O 
mulţime de trestie pe acolo. 

— Şi era? 

— Era exact geanta! Dar de ce, în numele Domnului? Bine, 
mă depăşeşte! Nimic înăuntru, nici măcar revistele. De ce o 
tânără, să presupunem sănătoasă, ar dori să arunce o 
geantă atât de scumpă într-un lac... Ştii, m-am întrebat 
toată noaptea pentru că nu i-am putut găsi şpilul. 

— Mon pauvre Japp! Dar nu trebuie să te necăjeşti. lată 
răspunsul că vine: tocmai a sunat soneria. 

George, valetul ireproşabil al lui Poirot, a deschis uşa şi a 
anunţat: domnişoara Plenderleith. 

Fata intră în cameră, cu aerul ei obişnuit de completă 
siguranţă de sine. Îi salută pe cei doi bărbaţi. 

— V-am cerut să veniţi aici, a explicat Poirot. Staţi aici, vă 
TOg şi tu aici, Japp, pentru că am anumite veşti să vă dau. 

Fata se aşeză. S-a uitat de la unulla altul. Şi-a scos pălăria 
şi a aşezat-o lângă ea, nerăbdătoare. 

— Bine, zise ea. Maiorul Eustace a fost arestat. 

— Îmi închipui că aţi văzut asta în ziarul de dimineaţă? 

— Da. 

— Deocamdată el este învinuit de o neregulă minoră, 
continua Poirot. Între timp noi strângem dovezi în legătură 
cu crima. 

— A fost crimă, atunci? 

Fata a întrebat asta cu nerăbdare. 

Poirot dădu din cap. 

— Da, zise el. A fost crimă. Distrugerea cu premeditare a 
unei fiinţe umane de către o altă fiinţă umană. 

Ea se cutremură puţin. 

— Nu, murmură ea. Sună oribil când o spuneţi astfel. 

— Da, dar este oribilă. 

Făcu o pauză, apoi zise: 


— Acum, domnişoară Plenderleith, am să vă spun cum am 
ajuns la adevărul acestei afaceri. 

Ea se uită de la Poirot la Japp. Acesta din urmă zâmbea. 

— El are metodele sale, domnişoară Plenderleith. Îl 
tachinez, ştiţi! Cred că vom asculta ce are să spună. 

Poirot începu. 

— După cum ştiţi, mademoiselle, am sosit cu prietenul 
meu, la locul crimei, în dimineaţa de şase noiembrie. Am 
intrat în camera unde fusese găsit cadavrul doamnei Allen 
şi am fost izbit imediat de câteva detalii semnificative. Ştiţi, 
în camera aceea erau lucruri cu totul ciudate. 

— Continuaţi, spuse fata. 

— Pentru început, spuse Poirot, era miros de fum de 
ţigară. 

— Cred că exagerezi aici, Poirot, zise Japp, n-am mirosit 
NIMIC. 

Poirot se întoarese brusc spre el. 

— Exact. Nu ai mirosit a fum stătut. Nici eu. Şi asta era 
foarte, foarte, straniu, pentru că uşa şi fereastra erau 
amândouă închise şi în scrumiera de acolo erau mucurile a 
nu mai puţin de zece ţigări. Era ciudat, foarte ciudat că 
odaia în loc să miroasă, aşa cum trebuie, era perfect 
aerisită. 

— Deci la asta vrei să ajungi! Oftă Japp. Întotdeauna 
trebuie să ajungi la lucruri pe căi atât de întortocheate. 

— Sherlok Holmes al tău a făcut la fel. Ela atras atenţia, îţi 
aminteşti, spre incidentul curios cu câinele din timpul 
nopţii... Şi răspunsul la asta a fost că nu a existat niciun 
incident curios. Câinele n-a făcut nimic în timpul nopţii. Dar 
să continui: 

— Următorul lucru care mi-a atras atenţia a fost un ceas 
de mână purtat la încheietura stângă. 

— Ce-i cu asta? 

— Nimic deosebit în legătură cu asta, dar se afla la mâna 
dreaptă; acum, din experienţa mea, se obişnuieşte mai mult 
ca un ceas să fie purtat la mâna stângă. 


Japp ridică din umeri. Înainte de a putea vorbi, Poirot se 
grăbi să adauge: 

— Dar, aşa cum spui, nu-i nimic foarte clar în legătură cu 
asta. Unii oameni preferă să şi-l poarte la mâna dreaptă. Şi 
acum ajung la ceva într-adevăr interesant... Ajung, prieteni, 
la biroul de scris. 

— Da, am ghicit, spuse Japp. 

— Era într-adevăr foarte ciudat, foarte neobişnuit! Pentru 
două motive. Primul motiv era că ceva lipsea de pe birou. 

Jane Plenderleith vorbi: 

— Ce lipsea? 

Poirot se întoarse spre ea. 

— O foaie de sugativă, mademoiselle. Blocul de sugativă 
avea la început o foaie curată, neatinsă. 

Jane ridică din umeri. 

— Zău, domnule Poirot, oamenii rup câteodată o foaie prea 
mult folosită! 

— Da, dar ce fac cu ea? O aruncă în coşul de hârtii, nu-i 
aşa? Dar nu era în coşul de hârtii. M-am uitat. 

Jane Plenderleith părea neliniştită. 

— Deoarece fusese probabil aruncată cu o zi înainte. Foaia 
era curată, fiindcă Barbara nu scrisese nici o scrisoare în 
ziua aceea. 

— Nu se poate să se fi întâmplat aşa, mademoiselle. Pentru 
că doamna Allen a fost văzută ducându-se la cutia poştală în 
seara aceea. De unde faptul că ea trebuie să fi scris scrisori. 
Ea nu putea să scrie în camera de jos - nu erau materiale 
de scris. E puţin probabil că s-ar fi dus în camera dumitale 
să le scrie. Atunci ce s-a întâmplat cu foaia de sugativă pe 
care a folosito la scrisorile ei? Este adevărat că oamenii, 
câteodată, aruncă lucruri în foc în loc să le pună în coşul de 
hârtii, dar era numai un foc de gaz în cameră şi focul de jos 
nu fusese aprins în ziua precedentă, din moment ce mi-ai 
spus că totul fusese pregătit, înainte de a-l aprinde cu 
chibritul. 

Făcu o pauză. 


— O mică problemă curioasă. M-am uitat peste tot, în 
coşurile de hârtii, în lada de gunoi, dar nu am putut găsi o 
foaie de sugativă folosită... Şi asta mi s-a părut foarte 
important. Părea ca şi cum cineva sustrăsese, în mod 
deliberat, acea foaie de sugativă. De ce? Pentru că era scris 
ceva pe ea, care s-ar fi putut uşor citi ţinând-o la o oglindă. 
Dar a fost şi cel de-al doilea lucru curios în legătură cu 
biroul. Japp, poate îţi reaminteşti, în mare, aranjamentul de 
pe el? Sugativa şi călimara în centru, port-creioanele în 
stânga, calendarul şi tocul cu peniţa în dreapta. Eh bien? 
Nu vezi? Îţi aminteşti că am controlat peniţa - era numai 
pentru ornament - nu fusese folosită. Ah! Tot nu înţelegi? 
Repet. Sugativa, în centru, port-creioanele în stânga, în 
stânga, Japp. Dar nu se obişnuieşte să găseşti port- 
creioanele la dreapta, la îndemână pentru mâna dreaptă? 
Acum înţelegi, nu? Port-creioanele în stânga, ceasul de 
mână la mâna dreaptă, sugativa luată şi altceva adus în 
cameră - scrumiera cu mucuri de ţigară! Camera aia era 
aerisită şi mirosea a curat, Japp, o cameră în care fereastra 
fusese deschisă, nu închisă toată noaptea... Şi mi-am 
închipuit o scenă. 

Se răsuci şi se opri în faţa Janei. 

— Despre dumeneata, madmoiselle, sosind cu taxiul, 
plătind, alergând sus pe scări, strigând poate „Barbara”. Şi 
deschizi uşa şi-ţi găseşti prietena zăcând moartă cu pistolul 
în mâna ei - mâna stângă, natural, de vreme ce este 
stângace - şi tot din cauza asta glontele i-a intrat prin 
partea stângă a capului. Se afla o notă care vă este 
adresată. Vă mărturiseşte ce a împins-o să-şi curme viaţa. 
Îmi imaginez că a fost o scrisoare foarte înduioşătoare... O 
femeie tânără, blândă, nefericită, înpinsă, prin şantaj, să-şi 
ia viaţa... Cred că, pe dată, v-a străfulgerat ideea. Era fapta 
unui anumit bărbat. Să fie pedepsit, pedepsit pe deplin şi 
aşa cum trebuie! Luaţi pistolul, îl ştergeţi şi-l puneţi în 
mâna dreaptă. Luaţi biletul şi rupeţi foaia de sugativă pe 
care se imprimase scrisul. Coborâţi, aprindeţi focul şi le 


aruncaţi pe amândouă în foc. Apoi duceţi sus scrumiera, ca 
să alimentaţi iluzia că doi oameni au stat acolo de vorbă - şi 
mai duceţi sus şi un fragment de email de la un buton de pe 
jos. Este o găselniţă şi vă aşteptaţi să dea sens lucrurilor. 
Apoi, închideţi fereastra şi încuiaţi uşa. Nu trebuie să fie 
nici o bănuială că aţi intrat în cameră. Poliţia trebuie să 
vadă exact cum este, aşa că nu căutaţi ajutor pe Mews, ci 
sunaţi direct la poliţie. Şi aşa se întâmplă. Vă jucaţi rolul 
ales cu judecată şi sânge rece. La început refuzaţi să 
spuneţi ceva, dar, cu inteligenţă, sugeraţi dubii în privinţa 
sinuciderii. Apoi, sunteţi gata să ne puneţi pe urmele 
maiorului Eustace... Da, mademoiselle, a fost inteliget: o 
crimă inteligentă - pentru că asta este de fapt. Presupusa 
crimă a maiorului Eustace. 

Jane Plenderleith sări în picioare. 

— Nu era crimă, era dreptate. Omul acela a vânat-o pe 
biata Barbara până a omorât-o! Era atât de bună şi de 
neajutorată. Ştiţi, biata fată s-a încurcat cu un bărbat în 
India, când a ieşit prima dată în societate. Avea numai 
şaptesprezece ani şi el era un bărbat căsătorit, cu mulţi ani 
mai în vârstă decât ea. Apoi a avut un copil. L-ar fi putut da 
la un orfelinat, dar nu a vrut să audă de aşa ceva. S-a 
refugiat într-un loc pentru un timp şi, apoi, s-a întors sub 
numele de doamna Allen. Mai târziu, copilul a murit. S-a 
întors aici şi s-a îndrăgostit de Charles - coțofana aia care-şi 
dă atâtea aere! Îl adora şi el se simţea flatat. Dacă el ar fi 
fost un altfel de om aş fi sfătuit-o să-i spună totul. Dar aşa 
cum era situaţia, i-am spus să-şi ţină gura. De fapt, nimeni 
nu ştia nimic de treaba aia, în afară de mine. Şi, apoi, a 
apărut acel al naibii de Eustace! Ştiţi restul. Ela început s-o 
tapeze sistematic de bani, dar abia în acea ultimă seara, ea 
şi-a dat seama că îl expunea şi pe Charles riscului unui 
scandal. Odată căsătorită cu Charles, Eustace ar fi găsit-o 
exact în postura în care şi-o dorea - căsătorită cu un om 
bogat, cu oroare de orice scandal! După ce Eustace a plecat 
cu banii pe care ea îi dăduse, a rămas şi s-a gândit la asta. 


Apoi a urcat şi mi-a scris o scrisoare. Spunea că-l iubeşte pe 
Charles şi nu putea trai fără el, dar că de dragul său nu 
trebuie să se căsătorească cu el. Scria că găsise cea mai 
bună soluţie de ieşire. 

Jane îşi dădu capul pe spate. 

— Şi vă miraţi că am făcut ce am făcut? Şi staţi şi numiţi 
asta crimă! 

— Pentru că este crimă. Vocea lui Poirot era sobră. Crima 
poate, câteodată, fi justificată, dar crima-i crimă. Sunteţi 
credincioasă şi inteligentă - priviţi adevărul în faţă, 
mademoiselle! Prietena dumneavoastră a murit, în ultimă 
instanţă, pentru că nu a avut curajul de a trăi. Ne poate 
părea rău pentru ea. Ne poate fi milă de ea. Dar faptul 
rămâne - actul a fost alei - nu al altuia. 

Se opri. 

— Şi dumneavoastră? Omul ăla este acum în închisoare, va 
executa o sentinţă pentru alte fapte. Doriţi într-adevăr, cu 
toată voinţa voastră, să distrugeţi viaţa - viaţa, gândiţi-vă - 
a unei fiinţa umane? 

Ea îl privea. Ochii i se întunecară. Deodată murmura: 

— Nu. Aveţi dreptate. Nu vreau asta. 

Apoi, întorcându-se pe călcâie, ieşi repede din odaie. Uşa 
din afara se trânti... 

Japp fluieră prelung, foarte prelung. 

— Ei, bine, să fiu al dracului! Zise el. 

Poirot se aşeză şi îi zâmbi cu amabilitate. A trecut mult 
timp înainte ca tăcerea să fie spartă. Apoi, Japp zise: 

— Nu crimă deghizată în sinucidere, ci sinucidere făcută 
să pară crimă. 

— Da, şi făcută foarte inteligent. Nimic exagerat. 

Japp spuse deodată: 

— Dar geanta? Ce legătură are cu asta? 

— Dar, dragul meu, dragul meu prieten, ţi-am spus deja că 
nu are nici o legătură. 

— Atunci, de ce? 


— Crosele de golf, crosele de golf, Japp. Ele erau ale unei 
persoane stângace. Jane Plenderleith şi le ţinea la 
Wentworth. Ele erau crosele Barbarei Allen. Nu e de mirare 
că fata a priceput, aşa cum zici, când am deschis dulapul. 
Întregul său plan s-ar fi dus de râpă. Dar ea este isteaţă, ea 
şi-a dat seama că, pentru o clipă, se trădase. Ea a văzut că 
noi am observat. Aşa că face cel mai bun lucru pe care îl 
crede sub presiunea momentului. Încearcă să ne atragă 
atenţia asupra unui obiect greşit. Se referă la o geantă şi 
spune „ea mea”. Eu... Ea a venit cu mine în dimineaţa asta. 
Deci, nu poate să aibă nici o legătură. Şi, aşa cum a sperat, 
porneşti pe o pistă greşită. Pentru acelaşi motiv, când 
pleacă în ziua următoare ca să scape de crosele de golf, 
continuă să folosească geanta ca pe o - să zicem - 
momeală! 

— Momeală. Vrei să spui că scopul ei real era...? 

— Gândeşte-te, prietene. Unde este cel mai bun loc să 
scapi de un sac cu crose de golf? Nu le poţi arde şi nici nu le 
poţi pune într-o ladă de gunoi. Dacă le laşi undeva îţi sunt 
returnate. Domnişoara Plenderleith le-a dus la un club de 
golf. Ea le lasă acolo, la club, în timp ce-şi scoate nişte 
lucruri din propriul său sac şi apoi pleacă cu un băiat care îi 
cară mingile şi crosele. Fără îndoială, la intervale bine 
alese, rupe câte una în două şi-o aruncă în vreo groapă 
adâncă şi termină prin a arunca şi sacul gol. Dacă cineva 
găseşte vreo crosă de golf ruptă, ici şi colo, asta nu ar 
suscita bănuieli. Se ştie că oamenii îşi rup şi-şi aruncă 
crosele când sunt în stare de exasperare extremă din cauza 
jocului! De fapt, ăsta-i tipul de joc! Dar, din moment ce-şi dă 
seama că acţiunile ei sunt încă urmărite, ea aruncă acea 
momeală folositoare, geanta, într-o manieră oarecum 
spectaculoasă, în lac - şi aceasta, prietene, este adevărul 
„Misterului Micii Gentţi”. 

Japp se uită la prietenul său câteva clipe în tăcere. Apoi se 
ridică, îl bătu pe umăr şi izbucni în râs. 


— Nu-i prea rău pentru un câine surd la vânătoare! Pe 
cuvântul meu, ai luat frişca! Haide să plecăm. Luăm masa 
împreună? 

— Cu plăcere, prietene, dar nu vreau frişcă, în schimb, 
vreau o omletă cu ciuperci, friptură de vacă, mazăre ă la 
franqaise pentru ca să meargă o băutură bună. 

— Du-mă tu, spuse Japp. 


SFÂRŞIT 


— 41) Aluzie la Poirot care era belgian