Revista Cinema/1990 — 1998/022-CINEMA-anul-XXII-nr-10-1984

nam | 


În 
întîmpinarea 


Congresului 


al XIII-lea 


al partidului 


A... sediul ziarului „Flacăra roșie“. Un 
coleg de breasiă, Tristan Mihuţa, corespon- 
Damn „Scimteii”, obține legătura telefonică 
cs Pecca Site binevenii, deși numai de 
zegt a dis ipsi în ultimele zece zile, 
ca de a De e „Crena > se miră Ed- 
Sari Ciy remeormme Cocora agri 
cole de productie Deagu Pope” „P ce 
v-aș putea spone su sÈ- name se >- 
tişti?\, Orice, în afară ce cbe. De tapt despe 
dumneavoastră vom vorbi. ca posò? erow 
de film.“ Drept răspuns, un ris sân 
„Atunci pote ar fi mai bine să vorbă: e. 
Doina, dar ea e la București, vine miine”. B- 
neînțeles că vrem să vorbim și cu Doina Va- 
silescu, președinta cooperativei agricole de 
producte „Ogoru“ -celălalt „recordmen“ al 
=coðsior dim Pecica, Erou al Muncii Socia- 
"me Oos se aceea am și venit. „Bun, atunci 
zi re 


Un birou ce-ar putea amore ome rence 
bucureșteană. Mobi mem iei Fs 
perii, covor în care se sim pesi mmr 
colț un cuier-pom, straniu omat ce mte- 
mai multe dimensiuni și nişte comm de => 
pură. Pe pereți, instantanee din time pame 
vizite de lucru pe care a făcut-o Preṣecdinseċe 
țării la Pecica în 1979. 

Edgard Csiky — un bărbat înalt, bine legat. 
Părul blond _încărunţit, ochi albaștri, privire 
ocumspectă 


— De cit ani sinteți dinte al C.A.P. 
Fise” 


pme mat? Puțin? 
=æ 


Unde găsim eroii filmelo 


în comuna Pecica. Doi preşedinţi 


Filmul unei zile de muncă 
a unui om care crede: , 
„să lucrezi cu oamenii e cel mai important” 


— Care e cea mai veche magme ce o pis 
traţi din Pecica? 

— Păi... prima. Eram elev ce ic è Arac 
şi am venit aici cu echipa de şah v-am òa 
atunci pe pecicani! Cînd am terminat Facs- 
tatea de agronomie la Cluj, am cerut ca 
la repartiție. M-am interesat dacă au lumină 
electrică, aveau. Am venit în '57, 1 august 
Tin minte că președintele gospodăriei era 
afară, în hotar, la seceriș. Acolo l-am căutat 
M-a prezentat, a crezut intii că sint de la 
Dar Apoi am spus ce şi cum... Se uita la 
mine şi me zicea nimic 

— Cind vine azi un fnär la dumneavoastră 
cum vă văz în ei? 

— Mă întreb: oare cit ştie? Şi cit mai vrea 
să înveţe? Atunci, la început m-am știut să 
aplic ce invățasem. Un an n-am zis nimic. Am 
asistat la ședințe, am mers peste tot, îmi no- 
tam tot timpul. După vreo zece luni am înce- 
put să-mi spun părerea. „Uite, aici, eu zic câ 
asta ar trebui făcut“. Era greu cu oamenii. 
fiecare aplica metoda lui. De multe ori re- 
glam semănătoarea și trebuia să fiu atent, 
cind mă întorceam cu spatele, omul și-o re- 
gia iarăși la distanţa pe care o știa el. Se se- 
ama prin '59 un soi de porumb, „dinte de 
2 as spunea Și nu voiau oamenii nici- 
csm să primească noile soiuri pe care le pro- 
Duma. „Aione, de pildă, oamenii se pă- 
M-am înțeles atunci cu 


aceleași * Pr-ă memme >en mæ bieba n- 
mic. Știuleteie mes ea mai mic Sar e hec- 
tar, datorită densități dădea ma mult L-a 
rugat pe brigadier să-mi spună rute i 
fața consiliului de conducere MNs wortisem 
înainte nimic despre asta 


- 


— Ea wm moment de suspans, cum se 


eram sigur de ce 
pəs ei atunci, de a auzit 
zis de mjhe de la 
m S așa am primit eu 
ză colectivizare, 


deva. în Moidox 
mi-a spus să am 
egal pâmintul, ca 
dinsu! mai departe 


neau treaba la 4—5 dimineata Ax 
iaca se trezesc la 7 e bine Ş: ma » 
mionul la scară 


Omul la muncă se cunoaşte 


— Tot nu mi-aţi spus care e prima "ag 
din Pecica, ce vă stăruie in memorie de 27 de 
ani. 

Edgard Csiky: Cimpul. Atunci, în prima 
m-am uitat lung la el. sa-l våd cum e. şi ce 
putea scoate din el. 

— Anul acesta s-a văzut cel mai bine ce 
puteți scoate: 8264 kg. griu la hectar, una dia 
cele mai bune recolte pe țară, care v-a ad 
cooperativei și dumneavoastră titlul de Erow 
ai Muncii Socialiste. Vă gindeaji in urmă co 
18 ani, cind aţi fost numit președinte de CAP 
c weti ajunge la asemenea rezultate? 

O eram emoționat. Ştiam câ din 
wu voi răspunde în fața oamenilor. 


LE 
A 
i 
[i] 


Pentru că. vedeti. in CAP e diir îmi 
La noi, dacă n-ai počsse 
meni. Trăiești din ce ctră şi Sea mas 
simte asta pe buzunarul k Toti =m 
vrut să fie răsplătită munca cooperatori e 
primul an nu am reuşit să facem aia ci 
mi-am închipuit eu. Pe urmă. cu împu ama 
a început să fie pe potriva gindul La 5= 
care adunare de alegeri, am așa. ca o reti- 
nere: oare anul ăsta ce vor zice oamenii? Nu 
câ mi-aş pierde postul, că să știi, mi-ar fi 
mai ușor ca simplu inginer agronom. Acum, 
end au fost alegeri de partid, din 78 de vo- 
turi, 72 au fost cu mine, ca să zic așa. Eu îmi 
î-chipui care-s ceilalți şase. Am spus și spun 
eeu câ n-au ce câuta printre noi cei care 
~% muncesc, care nu trăiesc în coopertivă, 
=== fac naveta și nu vin dect la ședințe. 

— Ce inseamnă pentru dumneavoastră, nu 
a ca președinte de CAP, ci şi ca activist 
“e paria „munca de la om la om“, cum se 


a = 


ma E ae a 


ta numarul unu ca treaba sā 
> Sā lucrezi cu oamenii e lucrul 
art dar și cel mai greu. Cu fie 
= se lucrat altfel. Şi asta n-am învățat 
ie “atzi Cunosc omul de cum deschide 
ză az trebuie ceva şi roagă, sau cere, 
Sa: spume „ame dreptul”, nu-i totuna. Dar 
oma e mura se cunoaște. Activistul, comu- 
2 aproba. chiar dacă e președinte 
rou îşi cunoaște oamenii. 
itatele bune. —, şi nu 
car anul acesta — numai 
Š 5000 kilograme de griu la 
îmceput să tindem chiar din 79 de 
de au a tovarăşului Nicolae 

ma în Pecica Nu vă dai 


(Continuare în pag. 4) 


F 


Pet 


QRA! CEAUSESCU-ROMANIA ia 17? 
r TPY. 


T 


i, 
4 


despre satul contemporan? De pildă 


C.A.P. Doi Eroi ai muncii socialiste 


-Gum ați vrea să arate o preşedintă C.A.P. 
în filmele noastre? —...în tot cazul 
să se vadă că e specialistă cu școală “ 


D oina Vasilescu, președinta 
CAP-ului „Ogoru“ a intrat pe ușa la „Steagul 
Roșu“ — cooperativa vecină — ca o furtuna 
Auzise că o căutam. Nu avea timp sa aş- 
tepte ia sediu. Abia sosise de la București şi 
trebuia să plece la ședința biroului organiza- 
tiei de partid comunale. Privesc femeia de o 
vitalitate explozivă, frumoasă, cu păr castaniu 
tuns scurt, ochi mari albaștri, trăsături ener- 
gice, căreia toți îi spun simplu Doina și nu-mi 
pot stăpiîni curiozitatea: 

— Nu se cade să intrebi o femeie ciți ani 
are. ceai nu sinteți prea tinără ru o 
președi de CAP, Erou al Muncii Socia- 
liste? 

Doina Vasilescu zimbește: — Prea tinără 
nu-s. Am 37 de ani. De cinci ani sint preșe- 
dinta CAP-ului „Ogoru“... 

— , bănuiesc, se află nu doar în veci- 
nătate dar și in rivalitate cu „Steagul Roșu“... 

— Rivali nu, colegi şi prieteni da. Ne aju- 
tăm, ne consultăm. Ei în general au avut pro- 
ducţii bune. Dar de cînd unitatea noastră a 
început să obțină în medie peste 7500 kilo- 
grame la hectar, s-au ambiţionat și ei, schim- 
bul de experiență dă rezultate. 

— Cum v-au privit oamenii, in urmă cu 
cinci ani? O femeie de 32 de ani, președintă 
de CAP nu cred că era un lucru prea obiș- 
nuit. 

— Le-am simțit neincrederea la început. 
Dar asta pentru că preluam una din unitățile 
cele mai slabe. Oamenii nu mai credeau câ 
se pot obține rezultate bune. Ciștigau puţin și 
de aceea plecaseră să lucreze prin alte părți. 
Cind am venit eu, norma era cam de 37 de 
lei, x acum e și: de trei ori pe-atit. 


cind aţi auzit ce pta ralat pa acră 


— N-am spus nimic. Nu prea voiam. Am 
insistat să vin cu soțul meu, inginerul loan 
Vasilescu, care acum e inginerul şef al 
unităţii. Doi ani eu am fost și președinte și in- 
giner șef. Era tare greu. Trebuia ca cineva să 
dea decizii la cultura mare a cimpului, eu sînt 
zootehnistă, el e agronom, într-un fel ne 
completăm. Amindoi am terminat facultatea 
la Bucureşti și am avut repartiție aici, în 
zonă. În '76 eram fermieri la „Avintul“, care 
era deja o cooperativă Erou al Muncii Socia- 
liste. Cind am preluat „Ogoru“, aveam deci 
niște ani de meserie. Dar meseria de condu- 
cător nu se poate învăța. Întii trebuie să te 
impui oamenilor prin însăși personalitatea ta, 
apoi trebuie să fii la înălțimea așteptărilor, să 
știi ce dorește omul, să ai intuiție, să ai curaj 
în luarea deciziilor... = 


Ambiţia de a demonstra că se poate 


— Care credeţi că e trăsătura ce vă carac- 
terizează? 


— Ambiţia. Ambiţia de a demonstra că se 
poate. Întotdeauna am luat planul nostru de 
producţie ca un punct minim. Am vrut și ui- 
taţi că am reușit să obținem mai mult decit 
ne-am propus. Știu că de aici pomește bu- 
năstarea oamenilor și acesta e lucrul cel mai 
important. Pentru asta muncim. Pe mine m-a 
copleșit pur și simplu, — nu spun vorbe mari, 
așa simt — firea și caracterul secretarului ge- 
neral al partidului, tovarășul Nicolae Ceau- 
șescu. Aș vrea să fiu așa-cum ne cere şi cum 
ne este mereu exemplu, un revoluționar. A fi 
azi revoluţionar în agricultură, a spus-o se- 
cretarul general, chiar în acea zi de neuitat 
pentru mine, aici la Pecica, înseamnă să ac- 


ționezi pentru a schimba vechile stări de lu- 
cruri, înseamnă a lucra într-un spirit nou și a 
obține rezultate tot mai bune. De cind eram 
mică am fost ambițioasă, niciodată nu am 
fost mulțumită cu cit am făcut, cu cit mi-am 
ajutat părinţii. Tatăl meu a fost muncitor, sin- 
tem trei fete și toate am făcut școală. Liceul 
l-am urmat la Beiuș, la „Samuil Vulcan“, 
unde am avut profesori eminenți; ei ne-au în- 
vâțat să muncim, ei ne-au insuflat dragostea 
pentru țara noastră, pentru istoria și viitorul 
ei. Moțul prin firea lui e muncitor, modest, 
ambițios şi mare patriot. De aceea nu mă 
mulțumește recordul de anul acesta, 8 365 ki- 
lograme de griu la hectar. De fapt producții 
record am obținut şi la porumb, și la sfeclă, 
și la soia, și la lapteŞtiu că putem mai mult 
şi sînt convinsă că vom reuși. Doresc o piine 
mai albă, nu doar pentru noi pecicanii, ci 
pentru întreaga ţară. 


— Piinea de Pecica este renumită. Cind aţi 
auzit prima oară despre ea? 


— Cind am venit aici. Piinea de Pecica 
este o emblemă, ce-i drept sugestivă. Recol- 
tele bune i-au adus renumele, că altfel pîinea 
e tot atit de bună și la Beiuș, și la Oradea. 
Există la noi și o sărbătoare a piinii, „prazni- 
cul de pită“ cum i se spune, după seceriș, 
«tă, Arie ai Ai toată cons, 

-= re începutu 
mul an, prima recoltă... il 


— Am preluat CAP-ul iarna. 10 ianuarie... - 


Am găsit griul gata semănat. Dar la culturile 
de toamnă, la porumb, am obținut recoltă 
bună din primul an, peste 10 mii de tone. Și 
de atunci nu ne-a mai întrecut nimeni pe ju- 
a iar pe ţară ne-am înscris pe locui al trei- 
ea. 


— Nu vă intreb care e secretul... 


— Păi nu e nici un secret. Azi toată lumea 
știe că nu mai e suficient să sameni și să re- 
coltezi. Totul e cum o faci. Asta e o ştiinţă. 
Secretul de care vorbiţi înseamnă aplicarea 
riguroasă și diferențiată — tinind seama de 
specificul locului — a celor mai indicate teh- 
nologii, înseamnă buna pregătire a terenului, 
înseamnă însămînțarea în timp optim cu cele 
mai eficiente soiuri de săminţă, înseamnă fer- 
tilizare și erbicidare, recoltare mecanizată... 
3000 kilograme de-griu la hectar nu-i greu să 
obţii. Dar de la 3000 la 8000 e muncă multă 
și aici intervine mina specialistului. E vorba 
de o continuă perfecţionare. Urmărind calita- 
tea, umblăm la o serie de chestiuni de fi- 
nețe... 

— Sună ciudat „chestiuni de finețe“ in 
agricultură... 

— Pentru dumneavoastră sună ciudat, 
pentru noi nu. Specialiștii noștri posedă as- 
tăzi o ştiinţă a agriculturii și e păcat că nu 
peste tot își pun capul la contribuţie, că nu-și 
valorifică la maximum cunoştinţele. În '82 am 
fost în schimb de experiență în SUA și am 
fost fericită cînd am văzut că unitatea noastră 
rezista la comparaţie. Soia, fasolea, griul, po- 
rumbul nu erau mai frumoase ca ale noastre. 
Ba noi chiar mersesem cu îndrăzneală la 
densități mai mari în condiţii de neirigare. 
Anul acesta avem mari probleme cu apa. Ro- 
dul e bogat dar toamna e secetoasă. O se- 
cetă prelungită, care în comuna noastră a 
atins un punct maxim. Dar în condiţiile în 
care vom pregăti un pat germinativ bun pen- 
tru griu şi dacă fertilizarea se va face ca ja 
carte, natura e cea care va recupera, va echi- 
libra aceste vicisitudini climaterice. Am mai 
avut noi momente grele. Și anul trecut in 
martie, cînd la păioase dăduse înghețul. Am 
luat atunci măsuri de tăvălugire a întregii su- 
prafețe de giru, am reușit să spargem crusta, 
să facem un contact mai bun al plantelor cu 
pămîntul. 


Cind păpădia apare mai devreme 


— Pentru că vorbiți de primăvară, care e 
primul ei semn pentru dumneavoastră? 

— Termometrul din sol. Dacă 3—4 zile se 
menţine aceeași temperatură ridicată e semn 
că a venit primăvara. lar dacă apare păpădia 


(Continuare în pag. 5) 


f A 


í A 


( n întîmpinarea Congresului al XIII-lea al partidului 


(Urmare din pag. 2) 


seama ce indemn a însemnat pentru noi 
Muncă înseamnă și bună gospodărire şi or- 


. ganizare. E important să prevezi dinainte cît 


şi ce obţii. Să te întrebi: e rentabil? Facem. 
Nu? Renunțăm imediat! Nu uit niciodată ce 
ne spunea un profesor de la Cluj: „No, sti- 
maţi studenţi, pe piaţă roşiile au un pret 
foarte ridicat. Ce cultivați la anul?" Majorita- 
tea au răspuns „roșii.” Eu tâceam. Profesorul 
a spus: „Nu. Trebuie să pui răsad, că toată 
lumea va pune roșii“. Totdeauna mă gindesc 
la răspunsul ăsta cînd hotărim ce culturi pu- 
nem. În primul an cînd am devenit președinte 
am hotărît să tăiem porcul în ograda gospo- 
dăriei. Am fâcut untură, sîngerete, maioș, sa- 
lam, și am văzut că se vinde mai bine așa. De 
la doi porci ciți aveam atunci. am ajuns azi la 
un atelier cu 400 tone capacitate pe an. care 
livrează la Arad marfă finită. Tot pe criterii de 
rentabilitate, am dezvoltat ateliere de făcut 
mături care se vind foarte bine la export. 
Dacă unitatea cîştigă pe ansamblu bine, pu- 
tem plăti bine și cooperatorii, putem face şi 
investiţii noi. Tot la început, în '76 mi-am pro- 
pus să fac modernizarea ia grajdurile de vaci. 
Sistemul de stabulaţie liberă cu muls centra- 
lizat era cam compromis. Am luat cărţi, re- 
viste, m-am uitat cum se făcea în alte țări. Nu 
voiam să greșesc. La judeţ mi s-a spus „Bine, 
bine"... Cind m-am dus la o conferinţă la Bu- 
curești, am cerut o audienţă la ministru. Doar 
de două minute. Am stat de vorbă vreo două 


— Credeţi 
că se poate 
face un film 
despre 
un inginer agronom 
ca dumneavoastră, 
fără a vorbi 
despre fertilizare, 
chimizare, 
erbicidare? 
— Nu. Musai să fie 
dacă se arată 
omul la treabă 


Edgard Csiky: 


„Dacă nu iubeşte 
(pămitai, 

omul care îl lucrează 
nu scoate din el cît 


ar trebui să scoată“. 


un nou 
din 


În lucru: 


film inspirat 
lumea satului 
contemporan. 


Mireasma . ploilor 
tirzii Scenariul: 
George Anania 

şi Romulus Bărbulescu 


Regia: 


Mircea Moldovan. 
Cu Ernest Maftei, 


Boris Petrof 


George Negoescu, 


şi 


ceasuri. Era bucuros că vreau să încerc un 
sistem nou, modern. Mi se promisese un apa 
rat de muls din import, dar n-a venit. Am reu 
şit atunci să conving un inginer din Timi- 
șoara care a făcut un prototip, peste doi ani 
altul, patru oameni erau de ajuns ca så 
mulgă 400 de vaci. Din '79, de cind tovarășul 
Nicolae Ceaușescu a vizitat sectorul zooteh- 
nic de la noi, IMAIA Timișoara face grupul de 
muls automat în producție industrială. Dar 
despre asta s-a mai scris. 

— Spuneţi-mi atunci ceva ce nu s-a scris. 
Nu v-a fost teamă că s-ar putea să nu reuști? 


— Teamă mi-era că cheltuiesc banii coo- 
pertorilor și dacă nu reușesc va fi necaz 
mare. Dar era musai să reușesc. 

— Sinteţi un încăpăținat? 

— Numai cînd știu că am dreptate. Cred 
că în orice meserie, dacă te pricepi, trebuie 
să fii și încăpăţinat ca să reușești. Țăranii mă 
întrebau: „Cum credeţi că o să intre vaca în 
cușca aia?' Era voba de boxa în care trebuia 
să intre pentru muisul automat. Cum să le 
explic? L-am întrebat pe unul dintre ei. „Ai 
vacă acasă?" „Am“. „Și merge la ciurdă?' 
„Da”. „Şi știe numărul de la casă?“ „Păi, cum 
să ştie?" „Atunci cum vine acasă? Tot așa, 
dacă o înveţi unde să vină, o să se obișnu- 
iască să intre și în boxă.“ 


— Dar cind nu realizați ce v-aţi propus? 

— Se mai întîmplă, imposibil să nu mar 
dacă muncești. Cînd cineva greșește îi spun: 
„caută motivul ca să nu se mai repete“. Asta 
la g lile admisibile. 

— ŞI In cazul celorialte? 

— Adică inadmisibile? Păi, nu le admitem. 
Și atunci omul pleacă. Dar. nu poate fi decit 
dintre cei cărora nu le plate meseria. Dacă 
nu iubește pămintul, omul care îl lucrează nu 
scoate din el cit ar trebui să scoată. Fără fer- 
mieri foarte bine pregătiţi, azi nu mai poți ob- 
ține producţii record. Așa cum spunea tova- 
rășul Nicolae Ceaușescu: „Omul face recolta 


4 


lon Lupu 
Colea Răutu 


— Ce ar trebui 
să nu lipsea:că 
dintr-un ` 
posibil 
film despre 
un inginer 
agronom, 
de 27 de ani 
în aceeași 
comună, 
de 18 ani 
preşedinte 
al CAP-ului? 
— Greu 
de răspuns. 
Dar 
am Să vă spun 
o poveste... 


hună.” Dacă nu făceam toate lucrările la 
timp, bine gindite și bine executate, nu obți- 
neam griul de anul acesta. Că pămîntul nu e 
prea grozav, sărături, lăcoviști, puţin cerno- 
ziom. Şi a mai fost și secetă, cum n-am avut 
de ani de zile. La sfirșitul anului noi facem 
bilanţul, fiecăruia i se retribuie un beneficiu 
proporțional cu depășirea de plan... Mi-aţi 
spus la telefon că n-o să vorbim despre citre 
și văd că tot,aici ajungem. 

— Atunci să vorbim despre dumneavoas- 
tră. Ne spunea șoterul:gospodăriei, pe drum, 
că sinteți un om bun și că oamenii din co- 
mună vă iubesc. Totuşi, cind vă supăraţi... 

— Rar, foarte rar, ridic vocea. De obicei 
tac. Atunci toţi știu că sint miîhnit. Dar nu-mi 
place să vorbim despre supărări. 

— Atunci despre bucurii. Care a fost cea 
mai mare in acești ani? 

— Cind cooperativa noastră a primit Ordi- 
nul Muncii acum doi ani, și Meritul Agricol- 
—'ocul li pe țară, pentru rezultatele din '81 
Dar vă rog să notaţi că după CAP „Avintul“ și 
„Ogoru'“, după IAS Pecica, CAP-ul nostru e a 
patra unitate agricolă din comună distinsă cu 
titlul de Erou al Muncii Socialiste și Steaua 
de aur. A fost o bucurie deosebită ziua de 13 
septembrie cînd preşedintele țării, personal, 
ne-a înminat distincția. Vom face totul nu 
doar pentru a menține recordul de anul 
acesta, ci pentru a-l depăși. Proiectul de di- 
rective al Congresului al XIll-lea al P.C.R 
prevede dezvoltarea și modernizarea baze: 
tehnico-materiale a agriculturii. În ceea ce ne 
privește, vom continua să dăm o mai mare 


atenţie tuturor lucrărilor de fertilizare, de er- 
bicidare, de respectare a densităţii plantelor 
pe metru pătrat. Dar astea sint treburile 
noastre, nu cred să vă intereseze... 

— Credeţi că se poate face azi un film des- 
pre un Inginer agronom, așa ca dumneavoas- 
tră, fără a vorbi despre aceste „treburi“... fer- 
tilizare, chimizare, erbicidare... Ar putea ele 
lipsi din film? 

— Nu. Musai să fie, dacă se arată omul la 
treabă. 

— Dar dacă „se arată“ omul acasă? 

— Păi... acasă ajung seara. Pe la 9, pe la 
10... Ar trebui, și-mi propun mereu, să ajung 
ceva mai repede. Să mă ocup mai mult de 
copii. Am patru. Cel mare lucrează la electro- 
mecanică, la „Precizia“ în Arad. Am vrut să- 
dau ia facultate, dar el: „Tati, nu doresc“. De 
ce? „Văd că tu nu ești nicodată acasă, eu 
vreau program fix de 8 ore“. Și l-am lăsat. 
Mi-am zis că mai bine un meseriaș bun decit 
un inginer prost. În schimb, fetița din clasa 
XI-a vrea să dea examen la Politehnică, la Ti- 
mișoara. Mai am un băiat în clasa a Il-a, la 
Pecica, iar cel de-al patrulea este tot aici, la 
grădiniţă. 

— La ce oră vă începeți ziua de lucru? 

— Pe la 6 — 6.30 vin la sediu. Aici beau 
ceaiul, stau vreo 2—3 ore cit rezolv pro- 
bleme, apoi plec pe teren, la cîmp. Sau în zo- 
otehnie, aici îmi place mie cel mai mult. 

— Cind ajungeţi acasă, reușiți să vă deco- 
nectaţi? 

— Musai. Nu duc problemele de serviciu 
acasă, chiar dacă ele sint tot în mine. 

— În puţinul timp liber ce faceţi? 

— Stau cu ai mei, citesc — mai mult ro- 
mane polițiste — mă uit la televizor, mai mult 
la filme. Foarte rar ajungem Ia teatru, la Arad. 
V-am spus, am prea puțin timp pentru copii 

— Spuneţi-mi un film românesc și un ac- 
tor, care v-au mers la suflet. 

— Nea Mărin miliardar. Actori? Desigur, 
Amza Pellea. î 

— Ce ar trebui să nu lipsească dintr-un 
posibil tiim despre un inginer agronom, aflat 
de 27 de ani in aceeași comună, de 18 ani 
președinte ai CAP-ului şi Erou al Muncii So- 
cialiste? 

— E greu de răspuns. Vedeţi, fiecare se 
pricepe în meseria lui. Am să vă povestesc 
ceva. Prin '56 făceam practică la Sinnicolau 
Mare. Printre altele intrasem într-o echipă de 
dansuri populare și într-una de teatru. De 
arhatori, bineînţeles. Cel mai interesant a fost 
cînd a venit un profesor care mi-a dat să joc 
rolul agronomului într-o piesă. Eu am jucat 
așa cum știam eu, că doar agronom mi-s. 
Dar toți rideau. Profesorul mi-a cerut să fac 
altceva, m-a învăţat cum să joc. Acum nu mai 
ridea nimeni, dar îmi venea mie să rid de 
cum se purta agronomul meu. Vedeţi, altceva 
trebuie pentru public, și altceva trăiește 
omul. 

— În speranţa că ne vom reintiini și vom 
avea prilejul să vorbim “ee și un film în care 
personajul agronomului fie crezut și de 
public, dar şi — sau in primul rind — de 
dumneavoastră, vă felicităm incă o dată pen- 
tru recoltele acestui an și vă dorim, așa cum 
frumos spuneaţi, ca a de acum înainte, fapta 
să fle pe măsura gindului. Vă mulțumim. 


R. P. 


sub semnul festivalului național 
„Cîntarea României“ 


intre întilnirile cineamatorilor, devenite 


toare, regizorul lon Popescu Gopo. 
Vreme de cinci ore, așadar, am re-parcurs 


periodice, pe întreg parcursul unui an şi în 
diferite colțuri de țară, una a reținut în mod 
special atenția. Este vorba de „Gala filmelor 
de amatori”, organizată în întimpinarea Con- 
gresului al XIII-lea al partidului și în cea de a 
40-a vară a libertății noastre, la cinematogra- 
tul „Studio“ din Capitală, Au fost alese pen- 
tru acest spectacol (desfășurat pe parcursul 
a cinci ore de proiecţie) citeva dintre cele 
mai reprezentative pelicule ale amatorilor 
realizate în anii de început ai mișcării cine- 
clubiste sau în zilele noastre: 19 filme din 19 
ani, o selecție care dobindește o semnifica- 
tivă funcţie simbolică în anul împlinirii a 19 
ani de la Congresul al IX-lea a! partidului. O 
selecție care vorbește de la sine despre pro- 
resele mari ale cineamatorismului în 
omânia, despre importanta platformă civica 
şi artistică dobindită de cineclubiști de-a lun- 
gul anilor, despre diversitatea tematică și sti- 
listică a producţiei actuale, despre caracteru! 
stimulativ al Festivalului național „Cintarea 
României" — un cadru generos, complex, cu 
importante; determinări cultural-educative — 
la dezvoltarea artei amatoare. Spectatorii — 
nu prea mulţi, acesta ar fi un motiv serios de 
reflecţie! — au putut urmări, cu prilejul aces- 
tei gale, un semnificativ drum creator. lar ci- 
neamatorii au avut o nouă posibilitate de a-și 
confrunta gindul și fapta artistică, de a dia- 
loga pe marginea filmelor lor, de a schimba 
experiențe; cu atit mai mult, cu cît printre 
oaspeţii de onoare ai galei s-a aflat un mare 
(la propriu şi la figurat) prieten al artei ama- 


citeva momente importante ale drumului din- 
spre ieri spre azi al creației cineclubiste. Înca 
de la primul film proiectat, am simțit colora- 
tura să-i zicem „specială“ a acestei gale ama- 
toare. Dintr-un motiv foarte simplu. Pentru ca 
prima reîntilnire a fost cu unul dintre vetera- 


19 filme 
din 19 ani: 
o selecţie 


cu funcţie simbolică 
în viaţa 
cineamatorilor 


nii mișcării cineclubiste din România, cinea- 
matorul timișorean Dragoș Sandu, a cărui 
amintire rămine mereu vie pentru cei care 
l-au cunoscut și au învăţat cite ceva (şi au 
avut ce învăța!) de la el. Din bogata sa filmo- 
grafie, selecţia s-a oprit la un film simbolic: 
Săminţa. Un film multiplu simbolic aș spune 
pe de o parte pentru că își propune să vor- 
bească despre anii activității din ilegalitate. 


A 


19 Ahaan 


AT Va 


E e E 


TE TYR 


Aa bd aa 


det A paat w bt 


„«. eroii filmelor despre satul contemporan 


(Urmare din pag. 3) 


cevreme, înseamnă că va fi primăvară timpu- 
rie. În general schimbările de climă au inier- 
venit în genetica- plantelor. Și trebuie să fii 

. atent, să le observi de la an la an. Şi totde- 
auna să pui răul în față, să-l prevezi şi să te 
lupti din timp cu el. binele urmează dupa 
aceea. Să te întrebi: dacă va fi secetă? Ce 
greșeli ai făcut anui trecut? Ce măsuri să iei? 
Agricultura cere observaţie zilnică și minu- 
țioasă. După cum în agricultură n-ai voie să 
amini. Nicăieri nu-i mai valabil proverbul „ce 
poți face azi nu lăsa pe miine“. Luna mai nu 
mai vine decit anul viitor. Şi degeaba faci în 
iunie ceea ce trebuia să faci cu o lună în 
urmă, aduci mai multă pagubă. 

— Vă ascult, tovarășă Doina Vasilescu și 
mă întreb, cum s-ar vedea tot acest efort de 
muncă incordată cu pămintul, cu natura, 
toate aceste probleme din agricultură — de 
mal mare sau de mai mică finețe —, intr-un 
film? 


— Greu de arătat, pentru că de fapte o 
luptă care nu se vede. Oricum, cred că acest 
fim nu poate să-l facă decit cineva care 
trăiește o vreme printre noi, care ne cu- 
noaște. Tot omul e cel care trebuie arătat. 

— Vorbiţi-ne despre acest om, agricultorul, 
țăranul din. Pecica. Cum e? MI s-a spus că 
sinteţi prețuită și iubită de cooperatori. Prin 
ce le-aţi ciştigat increderea? 

— Cred că prin corectitudine şi sinceritate. 
Țăranul, de mii de ani a fost cel mai bun psi- 
holog. N-ai voie să-l minți. Dcă îl ajuţi la ne- 
caz, te ajută și el. Am simțit că pot conduce 
cooperativa în momentul în care mi-am dat 
seama că pot să-i ascult pe oameni cu pro- 
blemele lor, oricît aș fi de ocupată sau de 
obosită. Dacă te simt sincer, oamenii sînt în 
stare şi de sacrificiu atunci cînd e nevoie 
Anul trecut a venit o ploaie și noi nu reuși- 
sem să transportăm griul recoltat de com- 
bine. S-a lucrat 2 zile și 2 nopți în continuu. 
N-a plecat nimeni acasă, n-a comentat ni- 
meni. Atita doar că am anunțat familiile. Am 
stat toți, umăr la umăr, într-un efort ostenitor. 
Dar ştiam că e munca noastră acolo, și tre- 
buie s-o salvăm. De aceea la noi a fot piine și 
în condiţii de secetă, și de inundaţii, și de în- 
gheț. Așa cum ne spunea președintele țării la 
ultima consfătuire cu agricultorii pe țară, 
omul e factorul principal, ei poate diminua 
condiţiile nefavorabile climaterice. Şi un om 
care-și iubește meseria pină la a-și sacrifica 
tot timpul... 

— Există, așadar, o doză de sacrificiu in 
activitatea dumneavoastră... 

— E cam mare doza asta. 

— Să-i spunem atunci eroism? 

— Toţi sintem eroi. Sacrificiul unora e 
inevitabil mai mare. Atunci cînd te dedici cu tot 
sufletul meseriei care ţi-ai ales-o, cînd faci 
treabă fără să te uiţi la oră, la vreme, la pro- 
blemele tale de acasă... 

— ŞI totuși aceste probleme există. Cum 
— sau mai exact cind — le rezolvaţi? 

— Cind ajung acasă, în cel mai bun caz pe 
ia 9 seara. Abia avem timp să mai rinduim 
cite ceva. Am noroc că soțul mă ajută, ne 
completăm nu numai la serviciu dar și acasa. 
Dacă n-am venit, își face singur de cină, e un 
om extraordinar şi ne înțelegem perfect. Eu 
aș dori multor femei o linişte în familie cum 


Reîntilniri 
buni dintre 


despre cei care au împlintat adînc în solu! ro- 
mânesc sămința luptei pentru o viață demnă 
și liberă, pe de altă parte pentru că regizorul 
a fost unul dintre primii „semânători“ ai cine- 
clubismului la noi în țară. „Săminrţa“ de ieri 
rodește astăzi. În încheierea galei — alt sim- 
bol! — a fost prezentat filmul distins anul 
acesta, la Festivalul filmului pentru tineret de 
la Costinești, cu premiul destinat „celui mai 
bun film de cineamatori”, Unde Siretul işi 
adună apele al cineamatorului băcăuan Vla- 
dimir Lucaveţchi: un documentar valoros, 
care consemnează pe peliculă un moment 
dramatic de eroism muncitoresc, zăgăzuirea 
apelor Siretului, pentru construirea unui 
mare baraj hidroenergetic, la Galbeni, în pri- 
măvara lui '83. Din tezaurul celor mai bune 
filme create de-a lungul anilor, am revăzut la 
cinematograful „Studio“ alte cîteva pelicule 
cu şansa de a învinge timpul. Lecţia despre 
libelule, filmul cineamatorilor piteșteni Dan 
Nic. Spanache și lon Butnicu, rămine același 
frumos poem cu însemne filosofice despre 
anotimpurile vieţii şi despre neostenita aspi- 
rație umană spre înălțimi. În Înţelepciune, 
Nicolae Negruţiu de la Oţelul Roșu reușea, 
cu ciţiva ani în urmă, un remarcabil portret 
de meșter popular de prin părțile Lugojului, 
pe care l-am revăzut cu emoție. lar soții 
Adriana și Simion Oţoiu din Baia Mare au 
fost reprezentați de un film elocvent pentru 
forța lor artistică, De la Tămaia la 
Amsterdam, despre implietitorii de nuiele ma- 
ramureșeni care și-au cîştigat o faimă mon- 
dială prin produsele lor de mare frumuseţe. 

Printre celelalte filme de amatori prezen- 


Țăranul, de mii de ani, 
a fost cel mai bun psiholog. 
Dacă îl ajuţi la necaz, te ajută şi 


Să ştiţi că nu e o vorbă goală: 
familia e, într-adevăr, celula societăţii. 
Dacă aici treaba merge bine, 
se răsfringe și în profesia fiecăruia 


Filmele românești despre sat? Le văd, 
dar nu le ţin minte. Prea seamănă între ele. 


cu cei mai 
cei mai buni 
tate publicului bucureștean în recenta gală 
au figurat creaţii foarte variate ca gen. Trei 
dintre pelicule, de pildă, care abordează în 
stil metaforic probleme grave ale lumii con-. 
temporane, sint străbătute de un răspicat me- 
saj antirăzboinic: Ultimatum, al cineamatoru- 
lui brașovean Nicolae  Panaite, Casca de 
Emilian Urse („Studfilm“), Opriţi jocul („Her- 
mes“). Alte citeva filme, mai vechi sau mai 
noi, sint consacrate unor fapte de muncă sau 
de creaţie contemporane: Generaţii de Victor 
Colonelu („Faur“), Trecea fanfara („Unirea“ 
Botoșani), Rid in soare macarale de Gh. Mu- 
ranevici („Chimistul“, Craiova), Scena și ate- 
lierul (I.M. M.R. Craiova) Un reportaj precum 

i energic energia (cineclubul „Pe- 
trodava“) s-a făcut remarcat prin deosebita 
sa eficiență socială. Alte pelicule, Metafora 
(filmat în locurile prin care a trecut, cîndva, 
Ştefan cel Mare) și O lumină străbate veacu- 
rile (despre tradiţiile culturale ale cărturarilor 
brașoveni) s-au inspirat din profundele relaţii 


"ale istoriei cu prezentul, scurt-metraje ca Ju- 


rămint de credință (Baia Borșa), Trăim cu 
muntele (Focșani) au avut un caracter repor- 
tericesc, Firul a utilizat cu ingeniozitate mo- 
dalităţile desenului animat. 

Pe scurt, gala recentă a filmelor de amatori 
a fost o trecere în revistă convingătoare pri- 
vind talentul și pasiunea care stau la baza 
filmelor de cineclub. Cele 19 filme din 19 ani 
au vorbit explicit despre forța de gind, de 
taptă și de simţire a unei mișcări artistice cu 
un prezent prolific și cu temeinice garanţii de 


perspectivă. 
Călin CĂLIMAN 


Doina Vasilescu 
„Truda cu omul 

nu doar cu tractorul. 
Un preşedinte 

de CAP trebuie 

să ştie să asculte 
părerea fiecăruia“. 


) 


In lucru: 


Cvusu, 

un film despre 

o posibilă 

întoarcere acasă, 

la țară. Scenariul: 
Dumitru Carabăţ. 
Regia: Constantin Vaeni. 
Cu; Ilarion Ciobanu 


am eu. Să știți că nu e a vorbă goală, familia 
e într-adevăr celula societăţii, dacă aici 
treaba merge bine, se răsfringe şi în activita- 
tea fiecăruia. Avem și un băiat de 11 ani, Da- 
cian îl cheamă. Învață foarte bine, aș vrea să 
se facă inginer silvic. Da' știu eu? Vom ve- 
dea. Ştie că muncim şi eu și taică-său mult, 
m-a înțeles întotdeauna cînd m-a văzut obo- 
sită, a crescut mai mult singur, dar ne-a adus 
numai bucurii. 


În aşteptarea ploilor tirzii 


— La cer aveți timp să vă uitaţi? 

— Noaptea, înainte de culcare. Ne uităm 
să vedem cum îs colții la lună. Dacă sînt în 
jos, plouă. Dar mai des ne uităm la barome- 
tru. 

— În scurtele răgazuri pe care le aveți, ce 
faceţi? A 

— Ascult muzică. Îmi place mult opera, dar 
o ascult pe discuri. Mă gindesc că odată o să 
am timp să merg și la operă. Citesc.. Îmi plac 
mai mult romanele de dragoste. Filme? Tot 
de dragoste și cele psihologice. Ţin minte 
filme văzute cînd eram copil: lartă-mă, 
va fi prea tirziu, filmele cu Jean Marais... Îmi 
plac și comediile, de ce nu se dau mai des la 
televizor astfel de filme care să te deconec- 
teze? 

— Dar filme românești? Aţi văzut filme in- 
spirate din lumea satuiui? 

— Cred că da, dar nu le ţin minte. Seam- 
nănă între ele, actorii nu joacă natural. Nu 
trebuie să-i simţi că spun un rol învăţat. Tre- 
buie să-i crezi că sint de la țară și atunci cind 
intră pe poartă şi cînd se ridică de la o masă 
țărănească... Atunci cînd gestul nu stă în fire 
şi nu-l faci din suflet, e greu. 

— Actori preferaţi? 

— Draga Oiteanu-Matei, Tamara Buciu- 
ceanu, Liviu Ciulei, Ilarion Ciobanu... 

— Un film mai recent care v-a 


- Profetul, aurul și ardelenii. 
— Dacă ar fi să se facă un film cu o preșe- 
dintă tinără de CAP pe cine aţi vedea în roi? 


— În tot cazul să fie tînără şi... mai fină, să 
se vadă că e un specialist cu școală. Altmin- 
teri nici n-ar putea conduce, n-ar putea cu- 
prinde iegile, în așa fel încit să fie bine și 
pentru stat și pentu om. 

— ŞI ce n-ar trebui să lipsească dintr-un 
astfel de film? 

— Munca cu omul, nu doar cu tractorul. Şi 
să nu se certe iar secretarul de partid de la 
C.A.P. cu cel de la judeţ, că să știți, noi cola- 
borăm foarte bine, primim indicaţii și le apli- 
căm adaptindu-le la condiţiile noastre. Şi să 
nu fie o președintă de C.A.P. cu nervi. Se 
poate și fără. Chiar dacă munceşte mult, s-o 
facă cu calm şi cu drag, tot așa să își crească şi 
odrasla; să ştie să menţină echilibrul în fami- 
lie, să ştie să-i asculte pe oameni mi s-a 
intimplat nu odată ca specialistă să ascult pâre- 
sa unui om simplu și să-i dau dreptate — sa 
fie perspicace, să știe să obțină ce vrea. 

— Presupun că aveţi și momente inevita- 
bile, de oboseală, de tristețe să spunem. Ce 
faceți atunci? 

— Cind nu mai pot, mă urc în mașină și 
merg la cea mai frumoasă parcelă din cea 
mai frumoasă cultură și atunci mă refac psi- 
hic. Sau -merg în zootehnie. Avem animale 
deosebit de frumoase. Taurinele îmi plac cei 
mai mult. Dacă văd ceva frumos, care se 
apropie de perfecțiune, îmi recapăt tonusul, 
încrederea, îmi spun „uite că se poate“. 

— Vă necăjiţi tare cind nu obţineţi ce v-aţi 
propus? _ - > 

— Incă nu mi s-a intimplat să nu obțin. 

— Aveţi putere de convingere? 


7 


— Nu, nu-i asta, dar atunci cînd îmi pro- 
pun ceva, prevăd din timp șansele. Există o 
ştiinţă, marketingul, de la care se pot învăța 
multe pentru producţie și pentru conducerea 
unei unități. Trebuie să faci treaba în timp şi 
din_ timp. 


— cu curaj, sea 

— Ps curaj şi fără risc, nu există viaţă. 

— Cea mai mare bucurie de pină acum? 

— Ziua din această toamnă cind am avui 
cinstea și onoarea de a primi titlul de Erou al 
muncii socialiste, cind secretarul genera! al 
partidului a venit personal la Pecica, să 
ateste în faţa întregii țări rezultatele muncii 
noastre. Nu există cuvinte pentru a spune 
ce-am simţit. A fost un moment înălțător, de 
vis... Şi nu există dorință mai mare decit de a 
dovedi și-n viitor că ne putem depăși propri- 
ile recorduri. 


— Pe un om ce vine prima oară aici, la 
„Ogoru“ din Pecica, unde i-aţi duce mai intii? 


— În zootehnie. Nu pentru că sînt eu zoo- 
tehniciană, ci pentru că acest domeniu repre- 
zintă sinteza în orice țară. Tot ce produce 
cimpul, în final se trasformă în tone de carne. 
Cu excepţia piinii. O țară cu agricultură dez- 
voltată are și o zootehnie dezvoltată. 

— Ce ziceți, vom avea o iarnă grea? 

— Nu ştiu. La noi, iarnă grea înseamnă în- 
gheţ sec, fără precipitaţii. Așa încit să fie cit 
de grea, numai să aibă zăpadă multă. De doi 
metri dacă s-ar putea. Să ne refacem și noi 
rezervele de apă din pămînt. 


— Vă dorim atunci o larnă nu grea, dar bo- 
gată în zăpadă, vă mulțumim pentru dialog și 
ne propunem să revenim aici odată cu prima 
echipă de cineașii ce vă vor vizita. Ce să le 
trasmitem? 

— invitaţi-i aici, la Pecica, pe cineaști şi pe 
artiști... Dar să nu vină pentru o oră, nici pen- 
tru o zi. Să vină așa, pentru o vreme,... să ne 
cunoască... să ne cunoaștem... 


Roxana PANĂ 
5 


i: 
LAN 


7 Sosesc păsările 


călătoare 


O „felie de timp” 
din viaţa unui sat 
din Delta Dunării. 
Scenariul: /ânus Neagu 
Regia: Geo Saizescu 


S Deltei (Ernest 
osesc păsările călătoare“... și mai 

Ye toamnă. Certifică acest fapt echipa con- 

dusă de regizorul Geo Saizescu. Ei se afla 
acum în inima Deltei pentru un film al cărui 
scenariu aparține scriitorului Fănuș Neagu. 
Cum datoria reporterului este să meargă la 
fața locului și să afle cît mai multe, cum ris- 
curile sint aceleași și oricum există doar 
două posibilităţi: fie să superi prin prezenţă, 
fie să superi prin absenţă, iată-mă la Tulcea 
Drumul spre locul de filmare se face pe Du- 
năre și este suficient de lung să mai poți 
schimba o vorbă. 

„N-am făcut comedie pină la Secretul lui 
Bachus, mărturisește Rodica Mureșan. Mi-era 
puțin teamă de acest gen, deși tentația o 
aveam. După mine, foarte important e cu 
cine lucrezi. Geo Saizescu, dincolo de regi- 
zorul care știe să creeze un bun climat de lu- 
cru, dincolo de atmosfera pe care știe s-o în- 
trețină la filmare, este un extraordinar profe- 
sor. Pentru el lucrul cu actorul constituie 
unul dintre factorii de reușită. Așa că am in- 
trat cu plăcere în joc. lulia, personajul meu, yia 
este generoasă, sensibilă, feminină și nu-i + Wt 
lipsește simțul umorului; dar în primul rînd R ý 
este un medic îndrăgostit de meserie. Vrea sa 1 EA 
o practice în orice condiţii, și-a ales un lor f E 
greu, aproape „nedetrișat“, unde medicii di- i” Para 
naintea ei nu rezistau prea multă vreme". $ 

Povestea filmului este cum se spune, sim 
plă și adevărată: o „felie de timp” din viața 
unui sat din Delta Dunării. Fără evenimente 
spectaculoase, pentru că spectaculosul este 
însăși esenţa acestui colț de lume, unde nici ~ 
inginerii nu stăteau altădată decit în răstim- 
pul dintre două curse de navetă. Locul e greu 
accesibil și oamenii s-au dat după loc. Pina 
în ziua în care un inginer tinăr s-a hotărit sa 
rămînă aici, iar medicul așteptat cu mare cu- 
riozitate de întregul sat s-a dovedit a fi o fe- 
meie frumoasă care a venit aici de bună voie 
anume pentru a dovedi că „se poate“... Exista 
în film și o poveste de dragoste, chiar doua 
tratate în ton ironic, autoironic, dat totdeauna 


tandru. Dialog din film: Rddu: „Nu meritai să 
vin“. Vera: „Ai nevoie de mine numai cind 
singurătatea e foarte mare... De cinci ierni 
îmi dai de înțeles că numai lingă mine mai 
poţi îndura nebunia iernilor de aici... De cind 
a venit lulia, te-ai schimbat”. 

Radu, inginerul Emi! Hossu şi Vera, asis- 
tenta luliei — Tora Vasilescu, eroi pe care 
i-am surprins repetind într-o cabină a ponto- 


citeşte pe figură. Claudiu Bleonţ ia un aer 
dezinvolt şi încearcă să intre în rol parcă ju 
cindu-se, nu jucindu-l. Încearcă un ton,.li 
peste ceva la replică, face o glumă, voltijeaza 
in jurul unei fintini cu găleată și poposește 
fingă cotețul unui ciobânesc căruia i se zice 
Bălan fară să fie deloc bălan. În schimb are © 
placere nebuna să „vină la cadru“. Se prega- 
tesc actorii, se pregătește și el. E plin de dis- 
ponibilitate, „face jocul”, dar are și dulâul Bă- 
lan o pretenţie: să nu se atingă nimeni de co- 
tețul lui. De el da, de coteț nu. Asta-i situația! 
Si a îinţeles-o toată echipa și mai ales Bleont 
care are o scenă cu el. Scurtă, dar duioasă 
Sperăm s-o vedem în film. Dan Pia conduc: 
repetiţia zimbitor, dar foarte, foarte migălo: 
|! preocupă să concentreze la maximum ter 
siunea acestui moment. Sub aparența unt 
» escapade la ţară se va produce o confruntar: 


Nefamiliştii 


Tinerii 
unui mare șantier, 
la început de drum. 
Scenariul: 
rge  Busecan 
în colaborare 
cu Dan Piţa. 
Regia: Dan Pita 


Maftei şi Nae Gh 
toare) 


Poezia filmului vine din proza lui Fănus Neagu, dar şi d 
Mazil Sosesc pă 


lirică sau un film sentimental cu umor? (regizorul Ge 


o localnic 


nului secvența care urma să se filmeze seara 
Emil Hossu: „Personajul plecat din pana lui 
Fanuş Neagu m-a obsedat, încerc să-i redau 
poezia specifică. Cred că poate fi foarte ade- 
vårat un om îndrăgostit pînă la patimă de 
Deltă — așa cum este și inginerul meu, un 


om care întirzie în a-și rezolva problemele 
sentimentale pentru că munca sa îl absorbea 
total. Filmul este o comedie lirică ce își pro- 


ntre Mihai — Claudiu Bleonj și Maria — Eca 
terina Nazare, în care are un cuvint de spus 
i Virgil — Virgil Andriescu. Discuţia începe 
nodin, anume ţinută în registrul banalităţii 
ie nimic prevestitoare, cind dintr-o vorba 
dintr-un gest, se aprinde și ajunge la paro 
xism. Scenariul lui George Bușecan este 
parcă mai lent. Viziunea lui Piţa este mai ner 
voasă, mai conținută. Pe tonul cel mai sim 
plu, dar nu și cel mai lipsit de asprime, se 
pune pe masă soarta unui pui de om. Dar pe 
acest moment al dramaturgiei filmului, se in- 
terpune un happening ornitologic pe cerul 
gospodăriei își face apariţia un stol de 
ulii-ceva mai rar întilnit, uliul fiind de felul lui 
vinâtor singuratic — și își începe zborul în 
cercuri tot mai strinse. Şi cind uliul pune 
ochiul pe ceva parcă a și pus ghiuleaua pe 
țeavă. Ținta este un pui de porumbel care-si 
+ 


Nici o notă falsă, un ton simplu, dar foarte nuanțat=-cere regizorul 


N 


(Ecaterina Nazare, 


filmări la 


udila are vreo trei mii de locuitori, e 
așezată într-o vale înconjurată de creste, în- 
tunecate acum de primele neguri ale toam- 
nei. Cind nu se abat camioanele astea cu 
ciudatele obiecte pe care le aduc aici — șine 
de travelling, reflectoare, camere de luat ve- 
deri și cite și mai cite, — probabil că e o li- 
niște ca în primele trei minute ale universului. 
Dar acum, în ograda impresionantă, plăcută 
și îmbelșugată a unui ţăran din cale afară de 
gospodar, nu e liniște. E mare fortotă, curtea 
pașnică cu două rînduri de porţi ca de cetate 
e vraiște, specialiștii echipei au transformat-o 
în platou de filmare. Nefamiliștii. Ce-or fi 
căutind ei tocmai aici și încă într-o familie de 
țărani unde fiecare știe ce are de făcut și își 
vede mai departe de treabă, de parcă „nefa- 
miliștii“ nici n-ar fi prin curte. - 
Amplasarea secvenţei e gata, numai că un 
„nefamilist' nu s-a prezentat la cadru, pentru 
că familistul din viața de toate zilele care este 
Claudiu Bieonţ a pierdut trenul de dimineaţă 
şi o să vină mai spre prinz. De! ce să-i faci: 
dimineaţa o repetiţie. după masa alta, seara 
spectacol, un somn scurt, de 4—5 ore și la 5 
ar fi trebuit să fie gata s-o ia de la capăt. 
Asta merge odată, de două ori, dar a treia 
oară iată pierzi trenul de Brașov. Cind totusi 
vine e cam buimac de somnui scurt, drumul 
lung, şi de oboseala incomensurabilă ce i se 


à 


APĂ a 


regizorul Dan Piţa şi C 
Nefamiliştii) 


iu Bleont în timpu 


pe să ofere publicului satisfacția risului 
pâstrime o dreaptă măsură între comic și po- 
eze Vaa 83 — Secretul lui Bachus, vara '84 

Sosesc păsările. doi ani fără vacanţă. Dar 
colaborima cu regizorul Geo Saizescu, jucînd 
roluri scrise de Titus Popovici, și Fănuş 
Neagu, fâcimd echipă cu Rodica Mureșan, 
Tora Vasilescu, Octavian Cotescu, Ștefan Mi- 
hâilescu-Brăla Sebastian Papaiani, Dumni- 
tru Rucăreanu, şi muti alți colegi de nădejde 
(printre ei Ernest Matei și George Mihăiţă 
n.n.), satistacțiile profesionale nu pot lipsi şi 
ele compensează lipsa vacanței”. 

Torei Vasilescu, Vera i-a plăcut de la prima 
lectură a scenariului: „Cei care suferă este 
întodeauna simpatizat. E şi cazul Verei, un 
personaj foarte veridic. Partitura imi dă şansa 
să joc, dar regret că intră în categoria perso- 
najelor în care s-au obișnuit spectatorii să 
mă vadă. Cu Vera s-a întîmplat ca de obicei: 
pornești la drum ca într-o dragoste — îţi joci 
rolul cu tot sufletul. Și nu ești singur. Mai im- 
portanţi ca tine devin regizorul și partenerii. 
lată de ce atmosfera din timpul fiimărilor e 
atit de importantă... Ce pot spune în momen- 
tul de față este că atmosfera este minunată“. 

Cu repetiţii, cu discuţii despre „ce“ și des- 
pre „cum“, timpul a trecut neașteptat de re- 
pede și iată-ne ajunși la mila 35, locul filmă- 
rii, din acea zi. Nici nu s-au oprit bine motoa- 
rele și au și început be pr şase bărci și 
„rapida“ care le tractează sint la posturi, Ovi- 
diu Moldovan, Dan Purec, Dumitru Chesa, 
Mihai Mălaimare, Cornel Gîrbea, şi Alexan- 
dru Lazăr ocupă pe rind scaunul de machiaj 
al Rozaliei Barta pentru a-și lua locurile în 
barci, bronzaţi ca niște adevăraţi pescari. 
Pamfil—Sebastian Papaiani și-a luat undița. 
O fată frumoasă așteaptă lingă el într-un mic 
cot al Dunării... Așteaptă să muște crapul... 
Radu Cojar: „Îmi dau postul din București 
dacă-mi arătaţi un crap în părțile astea. Da- 
ți-mi și mie un solz... pentru folclor. Cu zece 
turiști m-am bătut pentru locul ăsta și n-am 
prins nimic“. 

Într-un timp record, bărcile și un mic pon- 
ton s-au legat la „rapidă“. Se va filma din 
mers, din unghiul inginerului. Pe ponton au 
și fost așezate în poziţie de filmare, trepiedul 
operatorului Aurel Kostrakiewics și scăunelul 
pliant al regizorului Geo Saizescu. Din timp 
în timp, după o comandă scurtă sau după ex- 
plicaţii mai ample, peste motorul „rapidei” se 
\uprapune cel al aparatului, regizorul vrea 
haz, iar hazul vine din spontaneitate. Și spon- 
taneitatea se ciștigă de la o repetiție la alta 
(fără multe duble). Dincolo de replicile de ac- 
tune, de actori, Geo Saizescu vrea „să vadă” 
și Delta. Pentru că adevărul filmului se con- 
struiește din cuvinte, din gesturi, din poveste 
dar şi din fiecare cadru. Delta prelungește în 
acest caz, poezia scenariului 3 a filmului. O 
prelungește sau o determină 
Marina ROMAN 


luase zborul zglobiu şi lipsit încă de simțu 
primejdiei. Ca la un semn, toată colonia de 
porumbei de pe acoperișul gosopodăriei a 
decolat ca să-și ocrotească odrasla și s-o 
ducă sub acoperiș. Filmarea se oprește 
gazda trimite răpitoarelor niște țipete care vir 
din adincul vremii, ca să le pună pe fugă, şi 
porumbeii se întorc cu puiul rătăcitor la locul 

x de baștină. 

Reintrâm în momentul Nefamiliş tilor. sec- 
„ența se remontează, și parcă sub emoția in- 
"'mplării privirile se încarcă, se aprind, se in- 
crucișează. Claudiu Bleonţ şi Ecaterina Naza- 
re își trec scurte replici, cu economie de mij- 
loace, dar și cu-o tărie prevestitoare. Cuvintul 
e precedat de priviri şi de tăceri încordate. În 
jurul lui se țese mai întii atmosfera plasată pe 
fundalul Budilei. Se naște un context şi mai 
iles o ambianţă. Virgil Andriescu şi Ligia Du- 
mitrescu susțin momentul la care au ajuns 
iupa ore de repetiții, foarte cuminţi și înţele- 
gători. Operatorul Marian. Stanciu, cu ochiul 
in vizor, face și reface traseul ce va fi tras pe 
peliculă. Dan Piţa urmărește pe acul crono- 
metrului, cit se întinde scena. Încearcă o 
schimbare de amplasare a obiectelor din ca- 
dru ca să imprime un traseu într-adevăr pro- 
pice unei creșteri a dramatismului. După 
multe, multe zeci de minute, situația se în- 
cheagă. Există o anume șovăială în gest, dar 
dorită şi la care s-a ajuns după repetiții lungi. 
De ea este nevoie pentru ca să se producă 
revelația scontată. Expresiile actorilor devin 
ale personajelor. Claudiu Bleont e acum un 
tinăr „nefamilist' care se trezește în fața unei 
situații din care a înţeles de cîtă răspundere 
și de cîtă conștiință ai nevoie ca să-ţi schimbi 
statutul social. Dar nimic nu pare „spus“, nu 
pare text oarecare, ci se transformă într-o 
stare de frămintare. Cuvintul începe să se to- 
pească în idee. Se mută scena pentru a se in- 
tra într-un insolit cadru oferit de o seră. Aici 
situația se cere a fi deja la paroxism. Cele 
trei personaje duelează prin replici, se cu- 
nosc bine, se somează. Scena e dificilă. 
Prim-planurile glisează, se dispensează de 
orice fel de argumente exterioare. Chipurile 
interpreților ţin loc întregului univers al dra- 
mei. Dar nu încape nici o notă falsă. Condiţia 
este adevărul întreg. - 

Patru ore și douăzeci de minute a durat re- 
petiția și, între timp, soarele ne părăsise. Fil 
marea urma să continue a doua zi. 


Mircea ALEXANDRESCU 


Numai aparent 
fragilul 
„etern feminin“ 


e è Prima arhitectă din lume. Cind un 
creator dispare ca persoană fizică, spiritual 
„se mută“ spre a dăinui în opera sa. Filmul 
regizorului Dumitru Done anunţă în text și 
ilustrează cu primele cadre dispariția subiec- 
tului căruia îi este adresat: Virginia Andrees- 
cu-Haret. Atestată în 1982, la al XVI-lea con- 
res al oamenilor de științe istorice, ca prima 

'emeie arhitect din lume, Virginia Andreescu- 
—Haret „se mută“ cu fiecare imagine a films- 
lui într-un proiect sau clădire realizată de eă 
Suplă, luminoasă, inspirat ornamentată și în 
același timp robustă, moștenirea arhitecto- 
nică pe care ne-a lăsat-o și personalitatea de 
excepţie a Virginiei Haret — puse în lumină 
și omagiate cu pioasă aplecare de către reali- 
zatorii filmului — stau mărturie solidă a forţei 
creatoare de care poate da oricînd dovadă, și 
în orice domeniu al artei, numai aparent fra- 
gilul „etern feminin“. Imaginea: lie Valentin 
Lidia POPIŢA 


Semnal „Animafilm 


Cu tandrete, 
şi sarcasm 


e e e Spinii trandafirului (scenariul şi regia: 
Nell Cobar) Sarcastic și ingenios caricaturist, 
Nell Cobar este și unul dintre cei mai inspi- 
raţi „satirici” ai animației noastre. Răminind 
credincios formatului-pilulă, el reia în Spinii 
trandafirului citeva din temele sale preferate: 
misticismul, ipocrizia, donjuanismul de profe- 
sie. Ca și în alte pelicule ale autorului, tonul 
ales este cel al persifiajului spiritual. 

e e În lună (scenariul și regia: Tatiana 
Apahideanu). Acest episodial serialului Vreau 

știu răspunde la unul dintre „de ce“?-urile 
protagonistului. Lecţia de astronomie devine 
o „călătorie de la Pămint la Lună“ cu învăţă- 
minte, suspans dar și cu momente umoris- 


tice. 
Dana DUMA 


În ritmul îndrăcit al Ciuleandrei, jocul 
care a dat titlul romanului, preluat şi 


de film (Anca Nicola) 


Un personaj de adincime psihologică, 
doctorul din romanul lui Rebreanu, un 


pe măsura talentului lui Stefan 


Iordache. 


Filmul 
unei zile istorice 


de răspîntie 
istoriei: 
1944. 
Scenariul: 
loan Grigorescu 
Sergiu Nicolaescu 


, la Casa Scriitorilor, era 
în acea zi o agitație neobișnuită, cu mult 
peste normalul cunoscut. Ploua, dar membrii 
echipei lui Sergiu Nicolaescu păreau că nu 
sint sensibili la intemperii. Se pregătea un 


semnal „Buftea! 


Promisiuni... 
de dragoste 


eee Cei mai frumoși 20 de ani (scenariul 
Dinu Săraru, regia: Mircea Mureșan, Casa 
Trei) și Tineretul României socialiste (scena 
riul: Sorin Stanciu și Dan Bărliba, regia 
Cornel Diaconu, Casa Unu) sint cele doua 
documentare artistice de lung metraj care vor 
imbina secvențe de documentar de la stu- 
dioul „Al. Sahia“ cu filmări inedite. Filme 
aflate în perioada de pregătire: prospecţii, vi- 
zionări... 


eee În montaj: o ecranizare, Ciuleandra 
(film inspirat din romanul lui Liviu Rebreanu, 
regia: Sergiu Nicolaescu, co-scenarist alături 
de A. Salamanian) şi două filme de actuali- 
tate — Coasa (scenariul: Dumitru Carabăţ, 
regia: Constantin Vaeni); Sezonul pescăruși- 
lor (scenariul: Constantin Munteanu, regia: 
Nicolae Opriţescu) 


În pline filmări: Declaraţie de dragos- 
te. Scenariul: George Şovu. Regia: Nicolae 
Corjos. Adolescenţi, elevi în ultima clasă de 
liceu, ultima sută de metri înaintea startului... 
în viață. Titlul filmului spune multe despre 
subiect! În distribuție: Adrian Păduraru, Teo- 
dora Mareș, Carmen Enea, Florin Chiriac, lon 
Caramitru, Tamara Buciuceanu,Dorel Vișan, 
Adela Mărculescu, Constantin Diplan. 


În așteptarea primului tur de manive- 
lă: Sursa (scenariul semnat de lon Băieșu, în 
regia lui Dumitru Dinulescu), Procurorul își 
asumă riscurile (scenariul: Gabriel Iosif 
Chiuzbaian, regia: Aurel Miheleș) Promisiuni 
(scenariul: Vasilica Istrate, regia: Elisabeta 
Bostan); Din prea multă dragoste (scenariul 
Alexandru Brad și Dumitru Titus Popa, regia: 
Lucian Mardare). În numărul viitor vă prezen- 
tām aceste filme din unghiul scenariștilor 


a 


m 
& 
ai 


= 


măsurate oră cu oră (Dan Damian, regizorul Sergiu Nicolaescu 
şi Gheorghe Cozorici în timpul filmărilor.) 


cadru, unul din ultimele la 23 August, filmul 
pe care realizatorul îl va preda — așa cum 
spunea — conform angajamentului, în luna 
octombrie. În clădirea, discret retrasă de la 
stradă și ascunsă privirilor de copaci bătrîni, 
cablurile grupului electrogen șerpuiesc pe 
scările monumentale pină la etaj, în larga în- 
căpere cu aer solemn şi mult ornamentată de 
stucatură poleită, cu oglinzi de sticlă nobită 
care plachează pereţii. Dar nu este vreun sa- 
lon de epocă, nu este decit un birou unde 
protagonistul acestui moment — un general 
interpretat de Dan Damian — stă în față cu 
un telefon și în dreapta cu un teanc de hirtii 
la care lucrează. Un ofițer tinăr, milităros în 
gesturi, succint și alert pentru că momentul 
este de mare tensiune, raportează generalului 
ceva care-l lasă pe acesta puţin derutat, dar 
își revine imediat. 

Asta era toată scena. Sergiu Nicolaescu re- 
petă cu interpretul (şi așa cum se vede din 
fotografia pe care o publicăm), gest cu gest 
și ton cu ton, marchează nuanțele și, mai 
ales, pauzele care trebuie strecurate pentru a 
crea suspensul. Apoi „motor“. 

Scenaristul loan Grigorescu e lingă mine 
Vine la filmări de cite ori poate și cu toate 


În premieră: Zbor pericul 


nariul. Mihai Vasilescu. Regia: Francisc Mun- 
teanu. 

O meserie spectaculoasă, dar prea puțin 
cunoscută dincolo de aparențe: meseria de 
aviator. 

Secundele, decisive nu doar în timpul unei 
„curse“ dificile, ci şi... la sol, unde încep și 
sfirşesc adevăratele probleme ale zborului. in 


că-l cunoaște bine pe regizor, de ani și ani, 
continuă să fie uimit de ritmul în care lu- 
crează. „N-a vrut — îmi spune — n-a vrut să 
accepte nimic din ceea ce ar fi putut folosi 
din mai vechi filmări. În cadrul care se petre- 
cea la podul Băneasa, cu cîteva elemente de 
scenografie și cu multă imaginaţie, el a 
schimbat tot amplasamentul scenei, a creat 
unghiuri noi, o nouă perspectivă, a întors to- 
tul că mă și miram de unde-i vine ideea. Și 
lucrează într-un ritm!“... Nu era o surpriză 
nici pentru mine ritmul, dar la fața locului, pe 
platou, (pentru că şi o încăpere pe care isto- 
ria și-a lăsat amprenta tot platou se cheamă 
atunci cînd se instalează în ea o cameră de 
filmat, refiectoare, cînd lumea se agită fie cu 
clacheta în mînă, fie cu trusa de farduri etc.), 
verificam și eu „pe viu“. 

Filmarea s-a făcut în ritm trepidant, pentru 
că „am promis — ţine să spună Sergiu Nico- 
laestu — că, înainte de ora trei, eliberez lo- 
cul. Şi vreau să mă ţin de cuvint şi de 
această dată" 


Mircea ALEXANDRESCU 
Foto: Victor STROE 


distribuţie: Vladimir Găltan, Enikă Szilag- 
yi-Dumitrescu, Gheorghe Dinică, lon Dichi- 
seanu, Gheorghe Cozorici, Cristina Deleanu, 
Constantin Diplan, Stela Popescu, Marin Mo- 
raru, Sebastian Papaiani, Angela loan, Ro- 
dica Popescu-Bitănescu, Diana Petrescu. 
Imaginea: Marian Stanciu. Muzica: Temisto- 
cle Popa. 


Mai multe decolări, dar un singur „Zbor periculos“. 
(Ion Dichiseanu, Enikö Szilagyi şi Vladimir Găitan) 


` 


; Festival a Chianciano 
pettacoli ai 
zy Nouvelle = 
gue E 


ja Romania 


con Daneliuc 
e i registi 
di Bucarest 


U Tateima 
venuto dall’est i 
Film rumeni a Chiaiano Pete rutare 

a iei — Jal 12 al 15 Serrembr 


Marcela 12 Sttetanra i094 ~ 


Chianciano Terme ____ a 
ti CIHCINA FU 


Tuttoiil cinema nemas 
rumeno a Chiancia 
cuaca mer isara | | PETE oa a 


AEZ: TUnità - FIRENZE- TOSCANA 


=> 


= SL ee El 


mia, iii SI ca 
brei TS a riscoprire 


1Socp 1984 


. Rassegna di yi 
Felu Romania a 


In onda 
Chianciano 


Ecouri din presa italiană 
despre filmele românești de- la Chianciano 


Retrospective 


ale 
filmului românesc 


è Chianciano este unul dintre orașele ita- 
liene care şi-a spori! faima turistică prin festi- 
valurile şi intilnirile de arta pe care le găzdu- 
iește. Printre numeroasele manifestări ce au 
loc aici, cea mai cunoscută este „Telecon- 
fronto", care decernează anual un premiu ce- 
lui mai bun serial TV din lume. In aceasta 
toamnă (9—16 septembrie) primăria orașului 
Chianciano împreună cu reprezentanții con- 
cursului „Teleconfronto“ au organizat, cu 
spirijinul ambasadei române de la Roma, O 
săptămină a culturii românești. În acest ca- 
dru, 15 filme de iung și scurt metraj au fost 
prezentate pubicului italian: Pădurea spinzu- 
raţilor, Prin cenușa imperiului, Maria Mira- 
bela, Duios Anastasia trecea, Între oglinzi 
paralele, Ştefan Luchian, Intoarcerea lui 
Vodă Lăpușneanu, Lumina palidă a durerii, O 
lacrimă de fată, Quo vadis homo sapiens, 
Scurtă istorie, Șapte arte, Alo! Alo!, Inter- 
mezzo . pentru dragoste eternă, Homo sa- 
piens, Studiu opus 1, per e Ecce homo, 
Sărutări; și documentarele Cintecele Renaș- 
terii, Lingtea picturii, A doua premieră, Tra- 
diții și obiceiuri de iarnă, Constantin Brân- 
cuși, Curajul marilor spaţii, Arta ouălelor în- 
condeiate. 

Din partea Asociaţiei Cineaștilor a fost pre- 
zentat regizorul Mircea Danieluc care și-a 


„.. în Italia 


0 plachetă de aur 
care ne obligă 


şi ne dă aripi 


ilmografia de operator a lui Nicu Stan 
numără 60 de titluri, între care titluri de refe- 
rință ale cinematografiei noastre şi nu puţine 
premii acordate filmelor sau în mod special 
imaginii. 

Filmografia de regizor a lui Nicu Stan nu- 
mără pină în prezent două filme, fiecare din- 
tre ele distins cu premii internaţionale. Un 
echipaj pentru Singapore — Marele premiu și 
premiul de regie la Festivalul de la Carta- 
gom 82, și Vreau să știu de ce am aripi — 

lacheta de aur la Giffoni Valle Piane, august 
'84. Ambele filme cu scenarii de loan Grigo- 
escu, 

- Felicitări, înainte de a vă întreba cum a 
fost la Giffoni Valle Piane, stimate Nicu 
Stan? Mai întîi, profilul festivalului... 


prezenţe 


prezentat filmele Ediţie specială, Croaziera $: 
Proba de microfon. 


e La Kino Club din Praga a avut loc, între 
15—22 octombrie, o retrospectivă a filmelor 
cineaștilor noștri: Valurile Dunării, Atunci 
i-am condamnat pe toți la moarte, Răscoala, 
Facerea lumii, S-a furat o bombă. 

Din partea Asociaţiei Cineaștilor şi a Arhi 
vei Naţionale de filme la întilnirile și discuţiile 
cu oamenii de cinema şi cu publicul cehos- 
lovac au participat Floarea lon şi regizorul 
Dinu Tănase care și-a prezentat filmul La ca- 
pătul liniei. 


Două premii 


Filmele de protecția muncii sînt socotite de 
unii a fi cenhușăresele genului documentar, 
pentru că ele nu sînt deobicei distribuite spre 
a fi vizionate în sălile de cinema. Ele rămin să 
fie văzute la locul de muncă al celor direct 
interesaţi de tema unui film sau altul. Totuși 
importanța lor în dialogul diurn al muncitoru- 
lui cu munca sa, a determinat apariția unor 


festivaluri internaţionale dedicate exclusiv, 


acestor filme în așa fel ca fiecare să vadă și 
să învețe din ceea ce nu trebuie făcut dacă 
vrei să eviți accidentul, dacă vrei să-ţi prote- 
jezi viața. 

Un asemenea festival, ajuns la cea de XI-a 
ediție, este și cel de a Postdam din Republica 
Democrată Germană. Între 16 și 23 septem- 
brie, festivalul a înscris în concurs aproape 
cincizeci de filme din opt țări socialiste. Prin- 
tre laureați se află și două filme aie Studiou- 
lui Sahia: Omul potrivit: regia Elefterie Voicu- 
lescu, dedicat modului de recrutare a munci- 
torilor la Fabrica de radio conductori-Bă- 
neasa, distins cu premiul al Ii-lea la una din- 
tre cele cinci secții ale festivalului; și După 10 
ani, în regia lui Ilarion Ciobanu, un film des- 
pre două accidente de muncă în industria 
materialelor de construcție. Felicitări! 


Din unghiul 
ecranului 
şi al autorilor 


© Festivalul filmului sportiv de la Rennes 
(Franţa) a ales să prezinte, la secţia informa- 
tivă, documentarul: 15 pentru o încercare. 
Filmul studioului „Sahia“ nu a fost o vedetă 
doar pe ecranul festivalului, ci marchează un 
eveniment și în viața noastră cinematogra- 
fică, omologind trecerea la pupitrul regizoral! 
al unuia dintre cei mai populari actori de 
film: Ilarion Ciobanu. Sub masca durității, Ila- 
rion Ciobanu a fost întotdeauna un sentimen- 
tal. Dovada o face şi acum cu acest prim film 
al său pentru marele public (pînă acum a mai 
semnat regia a cîteva documentare de pro- 
tecția muncii, a se vedea nota „Două premii”) 
prin care revine la pasiunea tinereţii sale: 
rugby-ul. Pasiune onorată atunci cu pi poniia 
sa în echipa națională și acum prin filmul ce 
i-l dedică. 

e Festivalul internațional al filmului sportiv 
și de turism de la Kranj (Iugoslavia) — 2—7 
octombrie — a înscris în concurs trei docu- 
mentare românești. Din nou, 15 pentru o în- 
cercare și două filme de Doru Cheșu: Cheile 


— Aflat la a XIV-a ediție, festivalul in 
ternațional al filmului pentru copii și tineret 
din italia e deja un festival cu tradiţie. Patro- 
nat de președintele republicii, subvenţionat în 
parte de stat și de numeroase asociaţii naţio- 
nale şi internaţionale (cum ar fi UNICEF-ul). 
festivalul își propune anual să depisteze cele 
mai eficiente mijloace folosite în educaţia co- 
piilor din zilele noastre. Primează, așadar, nu 
criteriul comercial, ci — utile dulci — filmele 
cu adresă precisă. lată de ce juriul principal 
e constituit din copii, aduși aici din toată Ita- 


` lia şi care, în urma unui ingenios sistem de 


notare, decernează un premiu alături de cele- 
lalte jurii profesioniste. Pentru acest dialog 
deschis cu cei mai tineri, dar și cei mai exi- 
genţi spectatori, vin în fiecare an aici, la Git- 
foni Valie, sute de cineaști, de ziariști, de so- 
ciologi, de pedagogi. Printre personalităţile 
din lumea filmului prezente anul acesta: regi- 
zorul Steven Spielberg, actorii Peter Ustinov 
și Ugo Tognazzi. Proiecţiile — cu intrarea li- 
beră — durau uneori pină noaptea tirziu. Alā- 
turi de filmele prezentate „hors concours" 
festivaliștii puteau să-și formeze o părere 
despre 30 de cinematografii contemporane 
Pe tema educaţiei prin film, prin mass media 
s-au ţinut și dezbaterile, colocviile festivalu- 
lui, ca și retrospectivele din care nu lipseau. 


româneşti 


peste 


Nerei și Cetățile Ponorului. lată cum le pre- 
zintă autorul ior: „Sint două filme turistice, 
două invitaţii la drumeţie. Primul te introduce 
într-o zonă foarte puţin cunoscută din munc- 
ţii Semenicului, te plimbă de-a lungul celor 
mai lungi chei din ţara noastră, pe locuri 
unde natura pare să nu fi pierdut nimic din 


' sălbăticia ei ancestrală. Cel de-al doilea face, 


sub pretextul unei expediții geologice și spe- 
ologice în podişul Ponoarei, o incursiune în 
cetăți subterane și peșteri de o rară frumu- 
sețe. Și tot așa cum echipa de filmare s-a 
constituit printr eroii filmului, aș dori ca și 
spectatorii să aibă sentimentul că au parcurs 
drumul alături de noi. Nu pot să nu menţio- 
nez pe doi dintre colaboratorii mei, care au 
contribuit la succesul filmului și îl fac să că- 
lătorească azi în lume: operatorul Dan Berlo- 
gea, la debut, și autorul muzicii, Andrei 


e Pe mapamondul cinematografic a apărut 
un nou Festival la Chicago, dedicat filmului 
pentru copii (5—14 octombrie). La această 
primă ediție cinematografia noastră a fost re- 
prezentată de filmul lui Gheorghe Naghi, Ac- 
țiunea Zuzuc. Să dorim succes filmului, dar 
şi festivalului aflat la început de drum. 

e Rio de Janeiro a găzduit între 9—20 oc- 
tombrie cea de-a XV-a ediţie a Festivalului 
internațional al filmului științific. Studioul Sa- 


' hiaa să fie reprezentat de filmul Sensibi- 


litatea plantelor. Am invitat pe autor, regizo- 
rul Mircea Popescu, să ne prezinte filmul din 
unghiul său de vedere: „Pentru echipa de fil- 
mare și pentru mine a fost o experienţă ex- 
traordinară să pătrundem în universul deose- 
bit de fascinant și atit de puțin cunoscut, al 
sensibilităţii plantelor. Dealtfel, studiile siste- 
matice în acest domeniu sint de dată recentă, 
dar biologii români se revendică printre pri- 
mii care să 'se fi ocupat de acest fenomen. 
Am încercat ca filmul să se constituie ca 
martor al acestei lumi secrete. Probabil, la în- 
ceputul existenţei noastre de păminteni, legă- 
tura cu natura, chiar dacă ne temeam mai 
mult de ea, era mai puternică. Basmele și le- 
gendele aduc asemenea dovezi. Acum, cred 
că-aveam datoria să redescoperim această le- 
gătură cu natura și să cultivăm cu mai mult 
respect şi mai mare grijă lumea plantelor fără 
de care nu există nici viața noastră. Este 
ceea ce am încercat să fac cu filmul meu“. 

e La Alcala de Heneras (Spania) a avut 
loc, între 20—27 octombrie, â XIV-a ediție a 


hotare 


Festivalului internațional necompetitiy a cărui 
selecție se face de către organizatori prin in- 
vitarea filmelor considerate a fi fost cele mai 
reprezentative la alte festivaluri. Monolog, fil- 
mul lui Zoltan Szilagyi, după ce a înregistrat 
un succes de prestigiu la festivalurile de la 
Annecy, Oberhausen și Stuttgart a fost invitat 
și la Alcala de Henares. Tot faptului de a se fi 
făcut remarcat la festivaluri, se datorează și 
un succes comercial. O firmă din Melbourne, 
Educational Media international, s-a adresat 
Artexim-ului pentru a solicita dreptul de 
distrii în Australia și Statele Unite. 

Tot urma participărilor la numeroase 
festivaluri internaționale a fost invitat la „intii- 
nirea necompetitivă“ a celor mai buni dintre 
cei mai buni, și filmul lui Copel Moscu, Cău- 
tătorii de aur. lată cum și-l prezintă autorul: 
„Pornind de la destinul unei familii de aurari, 
am construit de fapt o parabolă despre fami- 
lie, despre puterea noastră de a atinge ferici- 
rea, despre hazard și șansă care nu pot fi ig- 
norate, despre existența oamenilor pe acest 
pămint. Asta am dorit. Nu există bucurie mai 
maga pentru un autor decit aceea de a fi înțe- 
les“. 

e În fiecare ocrombrie, la Paris, în sala 
Studio 43, cinetilii pot cunoaște, prin inter- 
mediul unor autoportrete, zece noi oameni 
de film. Despre ce este vorba? Între atitea se- 
riale de ficțiune, iată şi un serial de mini-por- 
trete dedicate celor care creează ficțiunea pe 
ecran: regizori, scenariști, producători, ope- 
ratori, actori și... critici. Ideea aparţine unui 
cineast francez, Gérard Courant, care și-a 
propus ca în 3'20” un om de cinema să-și 
facă autoportretul în fața aparatului său de 
filmat. Din 1975, de cind a pornit cu aparatul 
de filmat în lume să vineze cineaști, Courant 
a realizat 230 de portrete care, puse cap la 
cap, alcătuiesc un serial de 13 ore. Cunoscut 
astăzi sub titlul de „Cinématon“ și apreciat ca 
„un film al istoriei cinematogratului“, mica 
antologie cuprinde pe Godard, Wenders, Ro- 
main Atala, Christos Vakalopoulos, Jean Ma- 
rie Straub, Michael Snow etc. etc. Cu prilejul 
prezentării filmului Falansterul în „Chenzina 
realizatorilor“ la Festivalul de la Cannes, cu 
doi ani în urmă, regizorul Savel Știopul a fost 
și el invitat să-și facă un asemenea autopor- 
tret, care a putut fi vizionat la Sala Studio 43. 


Rubrică realizată de Adina DARIAN 


# 


„Placheta de aur“ a Festivalului de la Giffoni Valle pentru filmul lui 
Nicu Stan, după un scenariu de Ioan Grigorescu; Vreau să stiu de ce 
am aripi (Valeria Seciu şi Rodica Tapalagă) 


fireşte, animația ṣì documentarul. În competi- 
ție 20 de ţări, 20 de filme. În programul festi- 
valului se prezentau şi spectacole în aer liber 
echipa de gimnastică acrobatică a unei școli 
din China, echipa de dansuri populare a unei 
școli poloneze, echipa de dansuri şi cîntece 
napolitane, dansatori din Martinica... 

— Vă propunem un stop cadru alectiv pe 
proiecția filmului Vorrei saper perche 'ho le 
a s-a tradus Vreau să ştiu de ce am 
aripi... 

— Era în după amiaza celei de-a patra zile 
a festivalului. M-am trezit în fața unei săli 
pline, chemat pe scenă de prezentator. Am 
salutat copiii în italiană, le-am spus că am fā- 
cut un film, deopotrivă pentru ei și pentru pă- 
rinţi, care sper să le placă. A urmat filmul. 
Reacţii bune. La sfiit, s-a îndreptat spre 
mine o femeie în jur de 50 de ani care m-a 
felicitat cu lacrimi în ochi. Imediat s-au strins 
în jurul meu și prietenii mei de citeva zile, ci-. 
neaști, ziariști, îmi stringeau mina, păreau 
emoționaţi. O tinără, despre care aveam să 
aflu că e directoarea festivalului de film de la 
Malmo — Suedia, mi-a spus „Filmul e atit de 
plin de adevăr, încit uiţi că e un film". 
Doamna care mă felicitase era o cronicară de 
film din Grecia: „N-am bănuit că cinemato- 
grafia românească are filme atit de profunde 


și la un asemenea grad de profesionalism“ 
Din clipa aceea eram o persoană cunoscuta 
in „grupul internaţional“. Dintr-o chestiune 
formală, de rutină, interviul care mi s-a luat la 
centrul de presă s-a transformat într-o adevă 
rată dezbatere despre filmul românesc. Zia- 
riștii nu se așteptau să avem atitea de spus 
despre film ca mijloc de educare. 

Am plecat cu o zi înaintea festivității de 
premiere, cu liniștea și bucuria că m-am mă- 
surat cu ochii mei intr-o competiţie interna- 
țională și că, în mod cert, ne situăm la o cotă 
ridicată. Odată întors acasă, a treia zi, la fil- 
mare, (filmul Coasa, în regia lui Vaeni), ci- 
neva mi-a arătat „Scinteia“. Prima știre tran- 
smisă de agenţiile de presă: „Festivalul filmu- 
lui pentru copii și tineret. În localitatea ita- 


„ liană Giffoni Valle Piane a avut loc festivalul 


internațional al filmului pentru copii și tine- 
ret. Țara noastră a participat cu filmul Vreau 
să știu de ce am aripi al regizorului Nicu 
Stan, care a fost distins cu premiul specia! 
Placheta de aur a festivalului“. Nu cunosc 
nici acum palmaresul. Nu știu unde se pla 
sează această „Plachetă de aur'. Dar știu ca 
pentru noi este încă o recunoaștere interna 
țională, care ne obligă și ne dă aripi... 


Roxana PANĂ 


E xistă fel şi feluri de a te instala în profe- 
sie; prin asalt, prin salturi repetate, cuce- 
rind-o, ca pe o redută sau mărșăluind răbdă- 
tor, cu tot plutonul și ajungind, într-o bună 
zi, în frunte. „Cazul“ Emil Hossu. El a „deco- 
lat“ lin în Decolarea lui Timotei Ursu, a plutit 
o vreme în voia vintului apoi s-a așternut la 
drum cu nădejde pregătit să parcurgă dis- 
tanța care îl despărțea de „fruntea plutonu- 
lui“. Acum, ziua cea bună a venit; Emil 
Hossu este un actor „de frunte“, un actor 
căutat, solicitat, foarte bine cotat. Nici nu 
s-au stins bine ecourile trezite de „Secretul 
lui Bachus“ cu al său ziarist Mirea și, împre- 
ună tot cu Geo Saizescu, actorul filmează de 
zor, undeva, în Deltă, un alt principal, un alt 
pozitiv, un alt - cu siguranță - rol important 
în cariera lui. Deschidem discuția pe această 
idee - a fericitei continuităţi - și aflu că lu- 
crurile se pare că nu se vor opri aici, întrucit: 

— ... În timpul Festivalului de a Costinești, 
Titus Popovici mi-a povestit despre o conti- 
nuare la Secretul lui Bachus. Aș avea, deci, 
şansa să duc mai departe personajul Mirea, 
şi sint chiar fericit pentru că Titus Popovici 
este un scenarist deosebit, la care ţin foarte 
mult. Cînd scrie el un personaj, nu trebuie, tu 
actor, să „pui carne“, ajunge doar să inter- 
pretezi exact ce scrie; să fii atent la propune- 
rea lui. Eu, jucînd foarte mulți „pozitivi“, am 
întîlnit destule personaje lipsite de adevăr și 
am fost pus de multe ori în situația de a com- 
pune viaţă printre lozinci. Într-un scenariu de 
Titus Popovici nu e cazul. Deloc. Întilnirea cu 
el este un mare noroc pentru mine care, o 
spun cu sinceritate, abia acum mă simt capa- 
bil să-mi încep meseria cu adevărat — deși 
intru în a 20-a stagiune de actor! Dar senza- 
ţia asta pe care in general, noi, actorii, o 
avem — că nu știm destul, că avem încă de 
învățat — cred că nu e rea. Poate chiar ne 
alimentează speranţa că, într-o zi, tot vei face 
ceea ce dorești foarte tare — poate nedefinit, 
neconcretizat — nu un rol anume, ci rolul, 
acela prin care să te exprimi cît mai aproape 
de posibilitățile maxime. 


— Cind, cu ce rol, ați fost „cit mai 
aproape“ de posibilităţile maxime? 


— Ziaristul din Secretul lui Bachus ar fi 
mai aproape de ceea ce aștept eu de la 
mine... Acuma, sigur că în cei 18 ani de'cind 
fac film — am debutat cu un rol foarte mic în 
Cerul începe la etajul iii — am întîlnit și ro- 
luri bune, personaje de care m-am legat — 
cum ar fi cel din Decolarea, din Regăsire, din 
Pentru Patrie... Aici trebuie să deschid poate, 
o paranteză: neavind foarte des șansa de a 
interpreta personaje așa numite „compoziții 
de caracter“, orice ieșea cit de cit din „șablo- 
nul Hossu“, „pozitivul“, „băiatul bun“, mă fas- 
cina. Mă cucerea. Dar nu pot spune că am 
făcut un rol de care să fiu total mulțumit. 
Probabil, la mine, autoexigenţa fiind foarte 
severă... 


- Ce credeţi că a creat „șablonul Hossu“? 
Întăţișarea? Felul dumneavoastră de a fi? 


— Nu. Lucrurile se întîmplă mai simplu. 
Încă din Institut ţi se creează un emploi. 
Dacă în primul an, cînd faci povestirea sau 
monologul, te îndrepți — să zicem — spre un 
făgaș comic, este sigur că vei lucra foarte 
mult comic. Terminind institutul, înainte de a 
fi cunoscut ca actor, se cam știe la ce ai fi 
bun. De vină ar fi, deci, o anume superficiali- 
tate creată de rutina de a se folosi actorii pe 
ceea ce au arătat, la un moment dat, că știu 
să facă. Pină la saţietate... La un post sin- 
cron, vorbeam o dată cu prietena mea, Vale- 
ria Seciu, și ne mărturiseam că ne-am săturat 
să ne auzim vocile, pentru că personajele pe 
care le jucasem în ultima vreme erau foarte 
asemănătoare, și oricit ai încerca să „diferen- 
țiezi“, rămin niște sechele, și cind te auzi, ai 
senzaţia că ai mai făcut acel lucru și e foarte 
neplăcut. Te saturi de tine... Sigur, noi avem 
dreptul la opţiune, am putea să mai renunțăm 
la unele roluri care ne dau senzaţia că sea- 
mână prea bine cu altele. însă pofta, foamea 
de joc a actorului — care este o realitate — 
nu ne lasă. 


— Dar di mănă personajele intre ele 
atit de banira, v-aţi gindit? 


— Pentru că filmele, din păcate, seamănă 
între ele... Și acum, normal, o să mă întrebaţi, 
de ce seamănă filmele... Cred că tot din su- 
perficialitatea unei anumite rutine. O comodi- 
tate, provocată tot de o rutină. Rutina lui: 
„asta merge, asta e bine, asta se poate“. 
Ceea ce m-a atras la Mirea din Secretul lui 
Bachus (am mai spus asta și într-o masă ro- 
tundă) printre multele lui calități a fost faptul 
că el milita pentru demnitate, pentru curaj, 
pentru adevăr. Sint lucruri care mai lipsesc 
filmului nostru. Nu vreau să mă erijez în ju- 
decător suprem, e o constatare. Schematis- 
mul personajelor — mai ales al celor pozitive 
vine, cred eu, dintr-o tendință pronunţată a 
scenariștilor de a le face „numai lumină“. Dar 
un personaj care nu este pus în situația de a 
opta între bine și rău, care nu mai are nimic 
de lucrat cu el, în el, n-are viaţă, este o 
schemă. lar un personaj schematic este, de 
regulă, antrenat într-o intimplare schema- 
tick.. Cred că se mizează prea mult pe su- 


prafață și prea puțin pe profunzime. Se bate 
prea mult moneda pe șantier ca simplu decor 
şi pe pufoaica și casca inginerului ca simplă 
recuzită. Dacă închid ochii și mă gindesc la 
filmul de actualitate în principal! asta văd: 
multe căști, multe pufoiace, multe utilaje, 
mult nisip și vorbe. Mult decor și puțină viaţă. 
M-ar interesa -să văd un film despre șantier, 
în care aș putea să nici nu văd șantierul. 
Doar să-l simt. Să știu că-se întimplă unor 
oameni care muncesc pe un șantier. Simt ne- 


actorii 
noștri 


Emil Hossu: 


Cred 
în răbdare, 
in 
prietenie 


ȘI 


Li 


in muncă 


la personajele din proza lui Buzura, Lăncrân- 
jan, Preda — după care s-a și făcut, dealtfel, 
film. Dar eu nu mă gindesc neapărat la ecra- 
nizări, ci la modele posibile și pentru film, nu 
doar pentru literatură. Dacă s-ar face un film 
despre un personaj care se manifestă social, 
exact cum ne dorim și cum ne convine, dacă 
am vedea acest personaj și în conurile lui de 
umbră, în stările lui de neliniște, în momen- 
tele de înfruntare cu sine, cu alții, în momen- 
tele de îndoială,cred că filmul nu ar avea de- 


Să propunem oameni-model. 
Dar oameni! 


voia unei mutări a centrului de greutate, din 
exterior în interior. În oameni. 


— Dumneavoastră, care aţi interpretat mai 


OD SoA POTII dară vi par oare i poe: 
puneţi un erou pozitiv, un modei de personaj 
viu, nu o schemă, ați propune? 


— Comod mi-ar fi să răspund, făcind apel 
la literatura noastră contemporană, care 
oferă citeva modele de eroi pozitivi. Mă refer 


premiera: 


scu și Miha 
pulară treb 


puter 


cît de piniga: Adevărul este că am nu senza- 
ţia, ci certitudinea că sintem într-o perioadă 
în care se caută foarte mult aceste modele de 
viaţă, nu? Bine ar fi, și necesar, ca ele să 
apară îmbrăcate în adevăr. Adică să propu- 
nem oameni modei, dar oameni. Ceea ce 
este, noi vedem că există, ceea ce ne propu- 
nem ca tip social, tip de om nou cum ne pro- 
punem să fim, să fie pornit din mijlocul nos- 
tru, dintre oameni, din societatea noastră; să 
fie modele de oameni care există și în care 
publicul poate să creadă. 


Amurgul finti 


a față unei ität 


F A 
In fotografie: Mircea Diaconu și copilul Robert lordache 


— Este o propunere rezonabilă care, mi se 
pare, mai aim una: scenariile să mizeze 
mai mult pe viață și mai puţin pe schemele 
ei, nu? 


— Mai mult: să se inspire din viaţă, cu cu- 
raj. 


- Ce este curajul, după dumneavoastră? ȘI 
ce inseamnă el în cazul artei? 


— Poate sentimentul că ceea ce crezi este 
bine și trebuie să spui chiar dacă ştii că vei 
întilni și obstacole, pînă ce crezul tău iese la 
lumină. Curajul este o necesitate. Şi trebuie 
să cred că se poate să fim curajoși. Dar să 
fim nu să fiu. E adevărat și că ne-am obișnuit 
să fim curajoși pentru alții, și că, în general, 
toți avem un spirit critic foarte dezvoltat și 
poate că nu-l avem pe cel autocritic... Pentru 
că greșeala e în noi. Noi sintem vinovaţi. Sau 
şi noi. Deci, exigenţa ar trebui să plece de la 
noi. Poate ar trebui — acum vorbesc de ac- 
tori — să avem puterea să mai și refuzăm 
scenariile slabe. Poate că — şi aici vorbesc 
de toată breasla lucrătorilor in cinematografie 
— nu sîntem destul de apropiați ca să ne 
câutăm, şi să ne găsim, un limbaj comun de 
care avem mare nevoie. Dacă ne-am împrie- 
teni, dacă ne-am sprijini unii pe alții, am ști 
să ne bucurăm de succesele altora și am 
avea și curajul de a ne arăta unii altora cînd 
nu e bine, fără teama „să nu supărăm“, dacă 
s-ar putea stabili un dialog de prietenie și în- 
credere, cred că nu am avea decit de cîștigat. 
Și noi, și filmele. Din păcate, noi trăim în „co- 
lonii“, pe generaţii. Ştiu, fiecare perie 
crede în adevărul ei, și este gata o con- 
teste pe cea anterioară. Dar, oricit ai contesta 
o generaţie , nu se poate să nu iei ceva de la 
ea și nu se poate să nu-i dai dreptul la o mul- 
țumire că a existat, ca să poată exista, pe 
urmă, generaţia ta. Înţelegeţi? Nu cred în în- 
sigurare. Generaţia mea are experienţa sin- 
gurătăţii. Cind am intrat noi la institut, nu 
exista regie, nu exista critică de film, numai 
actorie. Deci, dialogul nostru cu celelalte 
profesii, de care depinde actoria, n-a existat, 
din păcate. El s-a creat pe parcurs, după pr 
mii ani de meserie. Dar, la început, am fost 
singuri. Şi asta a fost un mare handicap pen- 
tru noi. Poate de aceea cred atit de mult în 
prietenie. În dialog. În echipă. Înțelegeți? 


— Cred că da. Și incep să înțeleg și perso- 
najul Hossu și de ce aţi jucat atit de muţi 
„pozitivi“. Pentru intregirea imaginii care sint 
jaloanele dumneavoastră in profesie? 


— Am să fac o paralelă: acum jumătate de 
an l-am dus pe băieţelul meu la tenis şi sfatul 
pe care i-l dădeam, cu insistenţă, era să aibă 
răbdare — fiind un lucru dificil această pre- 
lungire a miinii prin rachetă, nu e chiar ca 
vioara, dar ţine de o îndemnare specială, care 
trebuie căpătată și cultivată, Şi considerind 
pedagogic că încurajarea este binevenită, fă- 
ceam mereu apel la răbdare. Se vede că nu 
întimplător. Şi eu mă bizui pe răbdare în pro- 
fesie. Ea îmi alimentează speranța că mai am 
de învățat, ea mă ajută să nu mă blazez, să 
nu cad în senzaţia că, de fapt, nu mai am ce 
face cu mine şi tot ea îmi alimentează cre 


_ dina că vine el, rolul acela. Răbdarea este o 


componentă importantă a profesiei mele... La 
inceput am folosit-o inconștient, dar acum o 
cultiv. A doua ar fi prietenia, de care vor- 
beam mai înainte. Profesia noastră se face în 
colectiv şi sint convins că prietenia te poate 
duce mult mai departe decit poți spera să 
ajungi. singur. Sînt convins că o echipă de 
prieteni va avea rezultate mult mai bune decit 
o echipă de oameni indiferenți. Ţinind cont 
ie răbdare şi de prietenie, plecind de la 
această platformă: cred foarte tare în munca 
Munca poate fi și gind, nu? Dar şi gindul 
poate fi muncă. Asta este mai vizibil 
în teatru, pentru că acola ești mai mult în 
dialog cu personajul şi este mai puţin vizibil. 
şi de altă factură, la film. În special cind ţi-e 
dat să joci un rol principal: dacă îl lași din 
gind, îl pierzi. Trebuie să-l duci tot timpul cu 
une: Şi asta, asta este o parte a muncii acto- 
rului. 


— Aţi dorit de la bun început să devenţi 
actor? 


— Da. Mi-am dorit foarte tare această pro- 
fesie şi nu mă pot plinge. Aș fi nedrept. Cred 
ca am avut destulă șansă. 


— Nici eu nu pot să nu recunosc că vă in- 
vidiez pentru liniștea, răbdarea și entuziasmul 
dumneavoastră. Nici nu știu ce v-aș putea 
dori, după ce, așa cum se cuvine, am să vă 
mulumesc pentru interviu. Succes? Aveţi 
destul, nu? 


— Doriţi-mi ca măcar o parte din ceea ce 
susțin eu — teoretic, deocamdată — dar cred 
realizabil şi practic, să se întimple... 


Eva SÎRBU 


Foto:-Victor STROE 


S. spus despre Tudor Mărăscu că prac- 
tică un cinema impresionist, de stări, de at- 
mosferă. Punctul său forte este într-adevăr 
ambianța, în consonanţă cu starea interioară, 
culoarea dramatică, nuanța subiectivă, iriza- 
rea. Singurătatea alergătorului re tema 
dezvoltată în diverse istre: singurătatea 
soției de marinar, într-o destrămantă incerti- 
tudine sentimentală (Bună seara, Irina), in- 

ingurarea adusă de victoriile 4 la Pirrus ale 
nvingătorului și acum acest chinuit de o 


In obiectiv: încercarea „singuraticului“ de a depăși criza. În mijlo 


tîrziu la locul înzăpezirii. Dar peste asemenea 
scene de mare acuitate dramatică filmul trece 
oarecum ușor (salvarea fetiţei de la accident, 
despărțirea de mama ei), regizorul preferînd 
momentele de ecou interior, de atmosferă și 
poezie. Tudor Mărăscu impune filmului con- 
dițiile sale: discreția, posibilitatea de a sugera 
atmosfera prin citeva detalii, prin elipse de 
acțiune 

Intors după detenție, tînărul încearcă să 
reintre în normal. Dar totul în jur pare a-l 
face să-și retrăiască „vina”. Seara, tirziu, 


intr-un tramvai ce grăbeşte spre dep 
cheflii îi întind o sticlă; băiatul se cr â 
revede momentul altei nunţi sfiită cu acci- 
dentul obsesie. In uzină, pe banda rulantă. se 
perindă, ca într-un memento tragic, mașini, 
mașini uriașe ce parcă-l strivesc. Silueta lui, 
în uşa imensă a halei pare o înfruntare a des- 
tinului şi totuși o cedare, o imposibilă scă- 
pare. Cind se dispensează de dialog și 
adună, iscusit, sugestii dramatice, filmul inte- 
resează, intrigă. Tot noapte, într-un parc pus- 
tiu; peste statuia din mijloc plouă trist, depri- 


Dragoș Pislaru, Dorel Vişan și Valentin 


Teodosiu, încadraţi de Octavian Cotescu şi Horaţiu Mălăele 


culpă cu efect traumatizant, singuraticul de 
cart. Personajele traversează o criză a relații- 
lor întrerupte brusc dintr-un motiv sau altul. 
Explicații complexe, uneori confuze, dar nu 
ele interesează regizorul, cit inextricabila țe- 
sătură de întimplări ca o fatalitate ce întirzie 
revenirea ia normal. De aici predilecția pen- 
tru stările difuze, ecourile vagi, momentele 
necristalizate dramatic ale unor relații de abia 
prefigurate în care determinantă e penumbra, 
apropierea sentimentului. Cu sensibilitate și 
eleganță, regizorul preferă să convertească 
epicul în liric descriptiv, dramaticul în ele- 
giac. Dar pentru aceasta îi trebuie și un con- 
dei scenaristic pe măsura temperamentului 
său poetic meditativ, un condei literar deopo- 
trivă receptiv la poetica stărilor, la proza de 
sugestie, dar și la construcția de o factură 
aparte — o construcție dramatică absolut ne- 
cesară spectacolului cinematografic. O parti- 
tură care să precipite starea de așteptare și 
aminare a substanței dramatice, să cristali- 
zeze relaţiile, să pună accentele dramatice, 
acolo unde cineastui anunţă, sugerează, lan- 
sează motive de meditație. O suită de stări 
subiectiv colorate, traversate de coșmaruri 
găsim și în filmul său anterior Învingătorul: 
un meci traumatizant de la care începe de- 
jpringoleda; spaima de ratare a Învingătorului, 
ar în acest recent Singur de cart obsesia ac- 
cidentului fatal provocat de un tînăr urcat la 
volan după o petrecere — accident în care își 
pierd viața părinții lui. În subiectul lui Lazăr 
Fulga — scenariu premiat la concursul de 
scenarii —, Tudor Mărăscu a găsit, probabil, 
citeva repere dramatice care să-l intereseze 
„în noua sa incursiune liric-meditativă. 
Co-semnatar al scenariului finit regizorul e 
atras de jocul de-a v-aţi ascunselea a! eroului 
care, încercînd să revină la viaţa dinaintea în- 
timplării fatale, eșuează rînd pe rînd, în dra- 
goste, muncă, prietenie, obsedat de aceeași 
culpă ce-i macină existența. Încercări repetat 
ratate — unele, datorită întimplării, iar altele 
inexperienței tinărului care obsedat de pro- 
pria-i dramă nu știe să acționeze în situații de 
impas pentru cei din jur. Femeia extraordi- 
nară pe care o întilnește, o admiră, începe 
s-o iubească, el o pierde într-un moment în 
care ar fi trebuit să Intordagă incompatibilita- 
tea ei cu mediul juvenil-agresiv, vulgar, chiar, 
în care o aduce tînărul, la cabană. Locul de 
muncă în care s-ar fi putut simți ca la el 
acasă, înconjurat de căldura celor cunoscuți, 
îl părăsește pripit (din cauza unei absurde ri- 
valităţi), pentru un alt colectiv care-l primește 
ostil; iar pe cel mai bun prieten nu-l mai 
poate salva, — nu din vina lui — cu toate 
eforturile disperate, pentru că ajunge prea 


interpreţi 


si roluri 


Actorul, 
ca o făgăduinţă 


ărturisesc că actorii mei de suflet 
nu sint actorii-surpriză, ci cei de la care 
știu la ce să mă aştept (pină la un punct, 
se înţelege). Cu alte cuvinte-cei care fă- 
gāduiesc o călătorie cunoscută, în miezul 
ei, dar care nu încetează să-mi desco- 
pere. de fiecare dată, o lumină nouă, un 
înţeles pînă atunci tulbure. La urma ur- 
mei, nu văd de ce nu aș face loc actorilor 
de suflet fingă cărţile, alături de muzica 
de suflet. Ştiu de mult „ce se întimplă“ în 
„Marele Gatsby“, ceea ce nu mă împie- 
dică să iau cartea în mină, din nou și din 
nou, cu aceeași infiorare. În ageastă or- 
dine de idei, nu sint de loc cufioasă „să 
văd“ ce fac aieșii mei, chiar chiar dacă mi 
s-ar spune că dansează pe sirmă; am 
doar imensa bucurie, pe îndelete PE die 
tită, să pot pleca cu ei la drum. Printre 
cei — puţini, de altfel, cu care aș tot 
merge, fie vreme bună sau rea, se afla 
lrina Petrescu. Meandrele vieții actori- 
cești au făcut să nu o înfiinim, în ultimul 
timp, într-un rol „de întindere”, cum se 
spune și, în această privinţă, orice păreri 
de râu sint de prisos. Să mulțumim celor 
care au știința de a-i observa splendida-i 
maturitate, precum Malvina Urșianu în re- 
centul ei film O lumină la etajul X, ori Tu- 
dor Mărăscu în acest Singur de cart. 
Spuneam că aș tot merge cu lrina Pe 
trescu (în cazul de față loana) pentru că. 
în tovărășia ei, poți afla, printre altele, 
cum capătul rezistenței umane, al rezis- 
tenței demne, poate aluneca, încet, încet, 
în resemnare, în indiferență ușor cinică 
toate așternute între personaj și lume ca 
un fragil vál ocrotitor. Neuimirea — repri 
marea ei — este protectoare și secvența 
descoperirii șantierului, acolo unde 
înainte fusese un spațiu de refugiu, mi se 
pare atotgrăitoare: printre hohote de ris 
eroina caută, vag, ceea ce nu cu mult în 


urmă obișnuia să numească „locul veșni- 
ciei sale' şi veselia scrișnită cu. care mai 
înregistrează o pierdere trădează un înde- 
lungat exerciţiu al întimpinării dezamăgi- 
rilor. Nimic nu mă poate reține să cred că 
risul acela, nu lipsit de maliţie, este con- 
vertirea presimţirii unei alte mici înfrân- 
geri care, iată, nu o mai poate răvâși. 

ironia elegantă, dar neconcesivă a Iri- 
nei Petrescu este, în ultimă instanță, o 
modalitate de a exista, cu demnitate, 
atunci cind lucrurile par să nu mai aibă 
nici o taină, cind ordinea lor, bună sau 
rea, nu mai are ascunzișuri. 


Magda MIHĂILESCU 


O prezenţă care înnobilează 
orice partitură: Irina Petrescu 


mant. Pe o bancă stă zgribulit un copil. Tină- 
rul îl acoperă cu haina: o clipă de tandrețe 
ntr-o existență pustie, traumatizată. Nu au- 
zim ce-i spune el, dar cînd fetița începe să 
„orbească rostește niște fraze atit de preten- 
>ase şi nepotrivite momentului încît vraja 
spere, falsul, artificialul, se instalează şi-i 
greu de alungat. Tinărul o cunoaște pe 
ma fettei şi între doi naufragiaţi ai vieţii 
a se intinde o punte sentimentală. Priviri 
ma mult det cuvintul, gesturi reți- 
a nu se trăda prea repede. Pină 
nu mai pot fi evitate. Tot 
nt:mentul e schițat, regizo- 
cu discreţie, măsură, (mi- 
nus saloa de cosmetică prin care finărul, 
câutindu-şi aleasa. traversează un fel de labi- 
rint cu aburi plutitori. ca o saunā felliniană). 
Dar cind explicaţia are. în fine, loc femeia își 
face confidența cu o mască (deloc simbolică) 
pe obrazul distins (poate din dorinţa de aşi 
atenua gravitatea mărturisiri?!) iar băiatul, 
cuviincios, se retrage. În lipsa unor momente 
mai bine construite, a unor dialoguri lucrate, 
regizorul încearcă să suplinească scenariul 
cu arta lui de a sugera, și mai puţin cu aceea 
de a reprezenta o scenă, de a pune în cadru 
o situație dramatică, un conflict. intențiile re- 
gizorale nu pot transpare întotdeauna — ca, 
de pildă, în scena în care distinsa persoană 
iși face o autobiogratie sentimentală pe fun- 
dalul unui nejustificat kitsch (carpeta cu „Rā- 
pirea sabinelor”, versiune orientală), fără să 
ştim de ce a ales tocmai acest decor cu irn- 
tenţie satirică? Faţă de cine? În asemenea 
momente doar inteligența creatoare, sensibi- 
litatea profundă a actriţei lrina Petrescu 
poate inobila — printr-un accent de elegant 
sarcasm, hohot de ris atenuind disperarea cu 
o notă de autoironie — o situație care ar fi 
putut eșua în ridicol. Din păcate, partenerul 
ei de film, Dragoș Pislaru, nu are experiența 
unor aruncări fără plasă în situaţii-limită; el 
nu stăpinește sunetul de mare compiexitate, 
arta cadenţelor improvizate pe o singură 
temă, cum ar fi cerut rolul. Expresia sa e mo- 
nocord-impietrită ca în Ochi de urs, doar câ 
acolo o mare literatură, motivind nuanțat ha- 
iucinaţiile personajului, ne stimula fantezia 
pentru a proiecta asupra chipului ceva mai 
multe decit puteau „rosti“ privirile interpretu- 
lui. Aici însă, obsesia (alaiul de nuntă, în ra- 
lenti, și accidentul convenţional sugerat, cași 
fotografia părinţilor cu ramă îndoliată) ce re- 
vine hărțuindu-l, motivează doar începutul 
crispării. Dar personajul traversează în film și 
alte experiențe care ar trebui să-l marcheze, 
ori să aibă un ecou cit de cît pe faţa lui. Ple- 
carea femeii din cabana zgomotoasă — de 
fapt, renunţarea la el, nu-şi găsește nici un 
fel de reacţie în jocul interpretului. Ceea ce 
duce la concluzia că personajul nu e un re 
semnat, cit un insensibil față de pierderea 
șansei — desigur unică în viața lui rudimen- 
tară — a ființei de excepție așa cum o schi- 
țează talentul, personalitatea Irinei Petrescu. 
De aici și indiferența spectatorului față de un 
asemenea „erou tragic“ cum şi-l dorise regi- 
zorul, asemuindu-l în declarațiile sale cu pa- 


„teticul Oedip. Dar pentru a fi tragic, ar fi tre 


buit investit cu date morale și sufletești supe 
rioare așa încît pierderea eroului să însemne 
pentru spectator ceva. 

Răsar, în schimb, din planul doi al filmului, 
citeva portrete mai insolite, cum e-ce! deja 
amintit în remarcabila interpretare a Irinei 
Petrescu, sau infirma jucată de Nineta Gusti 
cu inteligenţă și vibraţie (băâtrina care își ia ca 
pretext jocul de șah pentru a-și studia vizita- 
torul), ori rezoneurul simpatic creionat de 
Vasile Niţulescu — personaj cu ecouri din 
teatrul lui Sebastian: bătrinul marinar de apă 
dulce care n-a întilnit niciodată „tempesta“ 
pe mare dar o stăpinește cu demnitate pe 
cea de pe uscat. Citeva accente false răzbat 
din dialoguri, din situaţii forțate — chiar și în 
aceste portrete reușite sau în altele doar ono- 
rabil schițate de actori ca: Dorel Vișan-nuan- 
tat în „bonomia“ lui protector-ameninţătoare 
Valentin Uritescu sau Marcel Gingulescu 
(acesta din urmă cu o ușoară teatralitate care 
convine pictorului său ratat). 

O atenţie deosebită a acordat regizorul co- 
laborării cu operatorul de imagine Valentin 
Ducaru — o sensibilitate care știe să se exte- 
riorizeze prin jocul de umbre și lumini, de cu- 
lori pastelate, din ce în ce mai șterse în amin- 
tirile personajelor. Muzica lui Dinu Petrescu 
și coloana sonoră aparținind lui Daniel Russu 
capătă acea tentă de irealitate sau de real 
macerat de coșmare, necesar pentru a îm- 
plini sugestia. Din cind în cînd, un sunet as- 
cuţit anticipează (cam prea deschis) citeva 
momente dramatice: prăbușirea unei scinduri 
de pe schelă, accidentindu-l — chipurile în- 
timplător — pe pontatorul prea riguros sau 
detaliul cu ușa de la pod care se blochează 
— avertizind (sonor) asupra izolării fatale pe 
acoperiș a marinarului. 

Un cinema al stărilor, da, frumos spus. Nu- 
mai că fără o partitură dramatică capabilă să 
consolideze fantezia regizorală, un asemenea 
cinema rămine cu multe doruri neîmplinite. 


Alice MĂNOIU 


Producţie a Casei de filme Trei. Scenariut Lazăr 
Fulga, Tudor Mărăscu. Regia: Tudor Mărăscu. Deco- 
rurile Dumitru Georgescu. CostumeleL'dia Luludis. 
Muzica Dinu Petrescu. Montajut Erika Aurian. Su- 
netul Daniel Russu. Imaginea Valentin Ducaru. Cu 
Dragoș Pislaru, Irina “Petrescu, Octavian Cotescu, 
vasile Niţulescu, Marcel Gingulescu, Nineta Gusti, 
Valentin Uritescu, Medeea Marinescu, Horaţiu Mala- 
ele, Nicolae Praida, Bogdan Stanoevici. Film realizat 
in studiourile Centrului de Producţie Cine- 
matogratică „București* 


o atei a ti a 


în premieră 


E. previzibilă, cred, încă de la Vinătoarea 
de vuipi evoluţia lui Mircea Daneliuc spre na- 
rațiunea cinematografică de o construcție, aș 
zice, simfonică. Apar în Glissando semnele 
unei metamorfoze stilistice, dar și ale intere- 
sului pentru o anume problematică al realiza- 
torului, ca şi o intenţie de a devia cursul sau 
fluxul dramatic al naraţiunii de la dinamica 
faptelor la aceea a stărilor, de la acţiune la 
introspecţie, ia sondajul psihologic și psi- 
ho-social. Punctul de plecare, pentru Dane- 
Muc, a fost, de astădată, nuvela lui Cezar Pe- 
trescu „Omul din vis“, a cărei factură și va- 
loare George Călinescu le precizează fără 
echivoc în „istoria Literaturii române: „Dis- 
proporția între spaţiul real și curgerea imagi- 
naţiei sau a vorbelor se accentuează. Citeo- 
dată, fantezia e prea abundentă și de-o labili- 
tate fulgerătoare, aiteori nucleul e minim, iar 
risipa de cuvinte maximă... S-ar putea presu- 
pune că autorul urmărește să dea o îndreptă- 
tire fictivă unei observaţii de psihologie (le 
„dejă-vu“). Nuvela aleargă însă în stil senza- 
tional... Între tema „Omului din vis“ și a rui- 
nării din patimă a unui amic nu e nici o legă- 
tură. Amindouă ideile sint vaste și eterogene 
şi aducerea lor laolaltă într-o mică narațiune 
dovedește lipsa frenațiunii epice...“ 

Am sentimentul că pornind de la „Omul din 
vis“, Mircea Danelluc a ținut seama mai mult 
de George Călinescu decit de Cezar Petres- 
cu. Oricum, cred că l-a corectat sau l-a com- 
pletat pe Cezar Petrescu prin Camil Petrescu, 


adică a căutat scriind scenariul (care devine | 


operă de sine stătătoare) să dea coerență 
dramatică desfășurării, dar, mai ales, să ana- 
lizeze subtextul și substratul raporturilor din- 
tre personaje, să aprofundeze cauzalitatea 
evoluţiei ior. Glissando — titiul pe care l-a 
adoptat Mircea Daneliuc pentru povestirea 
astfel restructurată — este o noțiune ab- 
stractă şi, într-o măsură, criptică, pe care 
desfășurarea filmului o decriptează, o mate- 
rializează, o traduce în replici prin acele dese 
intervenţii de „alunecare“: „avea o aplecare 
spre...“, „terenul pe care e casa alunecă, 
domnule“, „sufletul lui are o înclinaţie“... etc. 
O adevărată variațiune pe tema alunecării și 
a sentimentului de glisare punctează univer- 
sul verbal al povestirii cinematografice. 
Daneliuc — în ipostaza care îi convine lui 
cel mai mult, aceea de autor total și de artist 
de astăzi — nu putea să se oprească la litera 
și spiritul unei nuvele de acum o jumătate de 
secol. A pornit de la ea; preluînd ceea ce ar fi 
cinematografic în ea și, numind re-povestirea 
Glissando, a încercat să facă o analiză a unui 
moment social, ba chiar a unei epoci (pe 
care le situează cronologic și le explicitează 
în răstimpuri, fie prin acea zvastică malefică 
arborată pe ziduri, fie printr-un marş teutonic 
etc.) Pe realizator l-a preocupat nu atit să 
facă o frescă a acelor ani interbelici la capă- 
tul cărora ameninţarea ce plutea în aer avea 
să devină realitate concretă, cît să reviziteze 
psihologia unei societăţi glisante, să desco- 
pere morbul acelei lumi și acelei stări ale că- 
rei structuri au devenit alunecoase. Nuvela 
lui Cezar Petrescu nu conţine, nici măcar in- 
tenționai, această dimensiune analitică psi- 
ho-socială. Scenariul lui Daneliuc, da. Filmul 
se lungeşte și ai, de multe ori, sentimentul că 
bate la prea multe uși și că prea puţine i se 
deschid, tocmai pentru că realizatorul se te- 
rește să cadă în deslușiri pripite, se ferește să 
aplice, ei, etichete caracterizatoare persona- 
jelor, lăsînd ca evoluţia lor să conducă la au- 
tocaracterizare. Sigur că un mai îndelungat 
exercițiu într-un astfel de film l-ar fi ajutat să 
tensioneze mai bine unele momente, și să 
acopere, dramaturgic, ceea ce pare acum ra- 
refiat și trenant. Dar. Daneliuc este preocupat 
să ajungă ia universul sufletesc al personaje- 
lor sale, un univers care nu este gol, dar este 
boinav, vrea să ajungă la conștientul și chiar 
subconștientul lor. Lumea filmului poate pă- 
rea astăzi ciudată. Un bărbat, care nu mai e 
tînăr, și-a consumat viața între farniente și 
ruleta cazinoului și cînd vizitează cazinoul 
zice că muncește. E obsedat de un vis în 
care un bărbat grizonant, însoţit de un băie- 
taş cam ftizic, îl ajută — în vis, se înțelege — 
ori de cite ori, în periplul său, domnul Teodo- 
rescu (rol în care Ștefan iordache este impre- 
sionant prin subtilitate, inteligenţă și simţ al 
măsurii) se află la grea încercare. Omul 
acesta din vis, cu care își amăgește realitatea 
„jucătorul Teodorescu”, este pentru el nu nu- 
mai un mesager al destinului său, ci, parado- 
xal, singurul reper existențial. Peregrinările 
sale par întimplătoare şi totul are aerul întîm- 
plătorului, într-o lume pe a cărei înfățișare 
s-a aşternut o oboseală dizolvantă, o stare 
(tot filmul, dealtfel, este o succesiune de stări 
— de oboseală, de apatie, de nevroză și psi- 
hoză socială, de amenințare, de delir chiar, 
de premoniţie). În aer plutește o stare male- 
fică, primele simptome sînt şi materializări 
ale acesteia. Dar apariţia răului social, a, 
„malezei“ cum se obișnuiește a se numi cu 
un termen mai prețios această cădere, de 
parte de a determina o reacție a mediului are, 
dimpotrivă, un efect paralizant în această 
lume care nu arată că ar mai avea energia 
reacției. Aparent, fiecare face ceva, își ur- 
mează destinul — unul joacă la ruletă, altul 


Glissando 


joacă pocher, unul se zbuciumă și agoni- 
zează, altul se zbate să facă avere (dar în 
timp ce treburile materiale ii merg bine, fami- 
lia îi merge foarte prost, vrea să-și „plaseze“ 
nevasta, oferind chiar o substanțială filo- 
dormă pentru acest „gest mărinimos“, ca să 
cîştige în schimb favorurile guvernantei copi- 
lei lui). Omui din vis, care devine realitate, îşi 
consumă și el lent, apatic și resemnat, ultima 
parte a vieţii pe care și-o curmă, dealtfel. Lu- 
mea străzii capătă, la un moment dat, un fel 
de trepidaţie, dar ea nu este altceva decit 


efectul spaimei (fiecare incepe să alerge, să 
caute ascunzişuri pentru că au apărut „oame- 
nii în alb“, (albul devenind aici prevestitor de 
primejdie, dacă nu chiar, ca într-o lume 
orientală, al doliului). De aici înainte, tipolo- 
gia filmului covirșește faptul istoric, persona- 
jele — înscrise într-un ciclu al pierzaniei — 
își. văd întipărite masca groazei, a gro- 
tesc-tragicului (întregul univers al povestirii 
fiind cantonat parcă într-un imens ospiciu ca 
în Kafka, și mă gindesc mai aies la „Proce- 
sul“). Spaţiul dramatic devine eterogen, 


Dezvăluirea unei lumi în derivă 
ilora Vasilescu şi Ștefan Iordache) 


cronica personajului secundar 


Într-un timp 


al „întunecărilor“ 


| > DR o lupă sub care tremură 
blazonul unui destin ce se supune unei 
autoanalize tragice, într-un timp al „Intu- 
necărilor“ cezarpetresciene. În vis, aie- 
vea? Un virtuoz glissando ne transportă 
în gama ipoteticului, a parabolei care re- 
combină halucinant datele realităţii în 
căutarea conexiunilor, a sensurilor, a 
adevărului. Planurile alunecă continuu 
Un univers vulnerabili, dilatat obsesiv: de- 
reglarea fiziologicului se îngemănează cu 
dereglarea psihologicului. Cine sînt pen- 
sionarii „onorabilei“ clinici? Bolnavi cu 
numere înscrise în palmă, scormoniţi de 
privirea sadică a radiologului, minaţi de 
colo-colo de ordinele șuierate ale perver- 
sei patroane? Sau clienţi eleganți ai „clu- 
bului“, în fracuri, cu minuși glacé şi mo- 
. nocluri, animați de anunţurile mecanice 
ale crupierului, maceraţi de tensiunea 
„poturilor“ fabuloase? Într-o ordine în- 
toarsă, spectatori şi actori într-un teatru 
al deșertăciunilor, aplaudindu-se în final, 
reciproc. O societate bolnavă, de jucători 
și jucaţi, sub spectrul marilor trișori: Na- 
poleon, Cezar, Baudelaire! Antimodele ce 
proliferează tragicomit. În piața unei sta- 
țiuni „balneare“, o siluetă înaltă, ciolă- 
__noasă, înarmată cu o umbrelă-baston. Un 
balon lălii și o caschetă cu baierele flutu- 
rînd, într-o asimetrie de un comic dure- 
ros. Neputincios prizonier, personajul se 
apără cu furie, de hirjoana batjocoritoare 
a unui cerc de copii.. Mișcările dezordo- 
nate, aruncate alandala seamănă cu cele 
ale unei dezafectate sperietori. Sunete de 
alămuri şi tobe irump în liniștea prome- 
nadei. Se aud ecourile imperative ale 
unui marş. „Nebunul“ îşi îndreaptă spina- 
rea, ia poziția „de drepți“ și „primește de- 
filarea“. Privirea i se încarcă de importa- 
nața momentului. Beţia puterii se insta- 
lează în ochi, în mișcarea voluntară a 


[A 
cezarpetresciene 


bărbiei, în frenezia interioară înghețată 
într-un salut mut. Din victimă, personaiul 
devine halucinant învingător. Glissando! 
O nouă ipostază. Înfășurat în cearceaful 
alb, asemeni unei toge senatoriale, cu ne- 
lipsita-i caschetă, falsul cezar își trăieşte 
cu voluptate, în aburii „băii de însănăto- 
şire“ momentul exercitării „puterii“. Or- 
dine scurte, rinjet lupesc, ochi mijiţi vi- 
clean a răutate. Cabotinaj de două pa- 
rale. Violenţă aberantă ce se abate pe ca- 
pul primei victime: proprietarul localului. 
(Tipar cunoscut, de tristă amintire pentru 
o Europeă însingerată de demenţa hitie- 
ristă!). Prezenţa apreciatului actor Mitică 
Popescu în acest mic rol secundar poate 
surprinde. Ce distanţă între înțeleptul, hî- 
trul Năiţă Lucean, construit sub bagheta 
aceluiași Mircea Daneliuc în Vinătoarea 
de vulpi şi personajul încredințat în Glis- 
sando! Un rol, practic fără replică, de nu- 
mai citeva minute, care capătă impor- 
tanța și consistenţa intervenției unei viori 
de primconcert maistru în această or- 
chestrare. Un rol construit pe imagine și 
pe imaginația actorului, pe imensele sale 
posibilități de transfigurare, cu cultură și 
intuiție artistică. Redescoperim un Mitică 
Popescu, maestru al nuanțării mimice, 
care găsește drumul direct, fără „efecte“ 
suplimentare, al descrierii psihologice 
exacte: un glissando al condiției umane 
atinse de maladia „puterii“ criminale. De 
la umilit la cel ce umilește, de la victima 
risului inofensiv al copiilor la rînjetul sa- 
tisfăcut al torționarului: un drum compli- 
cat pe care talentul lui Mitică Popescu îl 
redă cu o uimitoare forță. Alunecarea în 
coșmarul individual și colectiv, o expe- 
riență dramatică a civilizației veacului 
nostru, în anii sumbrii ai deceniului patru! 


Mădălina STĂNESCU 


aceași clădire fiind și clinică şi cazinou, alter- 
nanța planurilor nefiind logică, ci, fantastică. 
Este un univers în sine, al unui delir al sfirși- 
tului. Acest univers este expresia unei stări, 
prefigurarea unei psihoze sociale, pe care 
avea să se instaureze — concret și foarte real 
de astă dată — răul care pină atunci fusese 
doar prevestit. Daneliuc precizează momen- 
tul, care este acela al ajunului celui de-al doi- 
lea război mondial, prin cîteva argumente vi- 
zuale și păstrează atmosfera de aiunecare ce 
devine stop cadru pe sinuciderea lui Teodo- 
rescu, acela care realizează acum — și pe fi- 
gura lui se citește, în sfirșit, spaima — imagi- 
nea spre care a glisat lumea unde trăise. 


S-ar putea ca filmul lui Mircea Daneliuc sa 
fie — și este firesc — receptat în chip diferit. 
S-ar putea ca la unii spectatori să prevaleze 
efortul (şi implicit oboseala) de a-l urmări (de 
la un anumit moment încolo, cel puţin). Pe 
alţii îi vor satisface amploarea şi inventivita- 


În degringolada unei societăți, 
azi apuse, © dramă conjugală 


(Rada Istrate şi Ion Fiscuteanu) 


tea, imaginaţia cineastului, nu atit pentru co- 
borirea în epocă (acum revolută), cît mai ales 
in fenomenologia ei. S-ar putea în sfirşit, ca 
unii (și o spun pentru că am auzit deja unele 
pareri în acest sens) să acuze o lipsă de di- 
recție narativă, o glisare a însuși autorului fil- 
mului înspre o încărcare barocă (dar cînd 
spun aceasta, mă și întreb dacă nu cumva 
această glisare barocă funcționează aici ca 
un revelator al labirintului psihologic). Poate 
că filmului Glissando i se pot aduce — dacă 
nu în întregime, cel puțin în parte — repro- 
șuri de acest fel. Un lucru este însă sigur, 
pentru mine: și anume că el are importanța 
unui pas mare către actul de maturizare a ci- 
nematografiei noastre — ca gindire artistică, 
ca expresie, ca anvergură narativă și ca act 
de cultură, nu în ultimă, ci în primă instanţă. 
Întreaga echipă de care s-a însoțit Mircea 
Daneliuc se cuvine elogiată — de la interpreţi 
care sint surprinzători cu toţii, și îmi îngădui 
să scot în evidență mai ales pe Petre Simio- 
nescu, Tora Vasilescu, Rada Istrate şi pe lon 
Fiscuteanu — dar la locul de frunte trebuie 
situat operatorul Călin Ghibu, scenogratul și 
costumierii. lată, se poate vorbi de o imagine 
care nu cultivă calofilia în sine, ci creează o 
atmosferă a ideilor realizatorului, o imagine 
semnificantă, -și nu una ilustrativistă. După 
cum spaţiul scenograțic și costumația — din- 
colo de funcţia lor imediată, devin ele însele 
personaje ale unei psiho-drame, devin pre- 
lungirea ambiental-vestimentară a unui mo- 
ment de spasm social. Dealtiel, și în această 
privință prezenţa lui Daneliuc și a echipei lui 
nu este singulară, ci se alătură aceleia a unui 
Veroiu, Piţa și Tatos, ca să nu-i citez decit pe 
ei, deși nici ei nu sint singurii. 

Întreaga echipă, așadar, s-a înscris în efor- 
tul acesta pe care un realizator ca Mircea Da- 
neliuc îl face pentru a da filmului rostul pe 
care trebuie să-l aibă; acela de a fi o artă. 


Mircea ALEXANDRESCU 


Producţie a Casei de flime Trei. Scenariul: Mircea 
Daneliuc, după o idee din nuvela „Omul din vis“ de 
Cezar Petrescu. Regia: Mircea Daneliuc. imaginea: 
Călin Ghibu. Decoruri: Magdalena Mărășescu. Cos- 
tume: Cătălina lacob. Coloana sonoră: ing. A. Sala- 
manian, Montajul: Maria Neagu. Muzica: Vasile Șirli. 
Cu: Ștefan lordache. Tora Vasilescu, Petre Simio- 
nescu, lon Fiscuteanu, Rada Istrate. Victor ionescu, 
Mihaela _Nestorescu, Rodica Moianu, Camelia Zor- 
lescu, Constantin Dinulescu. Film realizat în stu- 
diourile Centrului de Producţie Cinematogralică 
„București“. 


Su Bronx, cartierul cel mai năpăstuit al 
New York-ului, un peisaj urbanistic dezolant, 
unde locul trufașilor zgirie-nori l-au luat imo- 
bile dărăpănate, cu fațada din cărămidă cafe- 
nie, în ale căror apartamente strîmte se în- 
ghesuie, claie peste grămadă, într-o mizerie 
greu de descris, familii de negri și de portori- 
cani. Cartierul unde majoritatea locuitorilor 
nu au nici o slujbă, trăind din expediente, 
cartierui care pînă nu de mult avea tristul pri- 
vilegiu al uneia -din cele mai înalte rate ale 
delincvenței juvenile din întreaga Americă, 
teatru al unor adevărate „războaie“ între ban- 
dele rivale de adolescenţi, cartierul, în fine, 
unde era o aventură din cele mai riscante să 
te hazardezi chiar și ziua, necum în timpul 
nopții... Ei bine, acest cartier a suferit de ci- 
ţiva ani o schimbare uimitoare și cheia aces- 
tei „minuni“ se numește „breakdance“. Tine- 
rii, dezmoșteniţi ai soartei nu-și mai exprimă 
reacţia împotriva sărăciei, injustiției şi preju- 
decăților rasiale de care se izbesc la tot pasul 
prin izbucniri de violenţă, adolescenții, negri 
şi portoricani nu-și mai irosesc energia vul- 
canică în lupte fără rost, care nu rareori se 
sfirşesc tragic (așa cum se întîmpla în faimo- 
sul West Side Story, West Side fiind un altul 
din slums-urile new-yorkeze), ci luîndu-se „la 
întrecere într-un dans care necesită excepţio- 
nale calităţi acrobatice. Pentru a dovedi că ei 
sînt- mai buni decit cei de „dincolo“, din car- 
tierele elegante. Un dans care exprimă, mai 
presus de condiţiile degradante ale mediului 
în care tinerii sînt siliți să trăiască, o frenetică 
sete de viaţă. 


7 


Fiashdance (Dansul fulger) cu actori necu- 
noscuți, recrutaţi chiar printre “artiștii stră- 
zii“. Succesul a fost și el „fulgerător“, dansul 
a devenit repede cel mai popular din întreaga 
Americă, iar studiourile Hollywood-ului s-au 
grăbit să exploateze la maximum noua modă 


grafică, celebrul cintareț de culoare Harry 
Belafonte a ieșit din izolarea pe care şi-o au- 
toimpusese vizavi de lumea filmului, reali- 
zind, în calitate de producător. pelicula Beat 
Street (Strada ritmului), pe care a venit per- 
sonal să o prezinte la festivalul de la Cannes 


Originală formă de protest social, 
născută în rîndurile tinerilor negri 


din Bronx 
lansat de 


pătrunde acum şi pe 


— deși, prin implicaţiile sale fenomenul este 
mai mult decit o simplă modă. Dealtfel, ceea 
ce americanii denumesc fads, modele mai 
mult sau mai puţin trecătoare, în primul rînd 
în rîndul tineretului (care dă tonul și care al- 
cătuiește, totodată, grupul cel mai compact 
al publicului spectator), au exercitat dintot- 
deauna o atracţie deosebită asupra producă- 
torilor cinematografici: cine ar mai sta să 
contabilizeze nenumăratele „surt-movies“ 


Michael Jackson, strîngind în braţe cele opt premii Grammy, pe 
care le-a obţinut anul acesta 


„Breakdance“-ul transformă străzile 
unul întreg cartier într-o imensă scenă 


Formă sui generis de protest social, asupra 
căreia sociologii au început să se aplece cu 
interes, „breakdance“, sau „smurf“, cum i se 
mai spune, această coregrafie acrobatică ce 
se desfășoară nu pe parchetul lustruit al săli- 
lor de dans, ci în plină stradă, este parte a 
unui fenomen folcloric mai larg, născut în 
rîndurile populaţiei de culoare și ale celei 
hispanice din amintitul cartier newyorkez, un 
adevărat curent cultura] profund original — 
„hip hop culture“ — incluzînd muzica („funky 
beat“) în ritmul căreia evoluează dansatorii, 
acompaniamentul vocal, un fel de monolog 
ritmat (rap), ca și acele șerpuitoare înlănţuiri 
de semne bizare („gratiiti writing“) ale unui 
straniu alfabet, înscrise de predilecție (cu 
ajutorul unor spray-uri cu vopsea) pe zidurile 
stațiilor de metro, sau pe caroseria vagoane- 
lor care circulă în subteran. Dans, muzică și 
chiar (de ce nu?) pictură... Străzile din 
Bronx, care pînă mai ieri păreau întruchipa- 
rea unui coșmar, s-au transformat într-o 
uriașă scenă în aer liber. 

Îmbinare de originalitate și spectaculos 
„Cultura hip hop“ și mai ales forma sa de ex- 
presie cea mai dinamică, breakdance, nu pu- 
teau, desigur, să scape atenţiei cineaștilor în 
perpetuă căutare de inedit și așa s-a născut 


(filme consacrate pasiunii de a pluti pe cres- 
tele valurilor pe o planşă cu sau fără velă), 
road-movies (fiimele gen Hell's Angels, Inge- 
rii ladului, despre expedițiile în grup pe mo- 
tocicletă ale unor tineri fără .căpătii), sau 
„disco-movies“ turnate la un moment sau al- 
tul? Acum Hollywood-ul este, indiscutabil, la 
ora „breaking“-ului. Rind pe rind, după 
Flashdance (premiul Oscar pentru cea mai 
bună melodie originală), ecranele cinemato- 
grafelor au fost literalmente inundate de puz- 
deria unor producţii similare, ale căror titluri 
urmăresc să ilustreze aceleași calități explo- 
zive ale noului en n „pori îl mai (ră 
mesc și body- explozia corporală): 
Footloose (Picioare sprintene), Breakin’, Wild 
Style (Stilul frenetic), That's Dancing (Acesta 
este adevăratul dans), Shootout nirea in 
spațiu), Body Rock etc., etc. Atit de mare 
este popularitatea noului dans încît punctul 
forte al ceremoniilor de încheiere a jocurilor 
olimpice l-au constituit evoluţiile a sute de 
„breakdancers“, care au invadat imensa 
arena a stadionului Coliseum, într-o apoteo- 
tică izbucnire de vitalitate. 


„Împlinirea aspirație 
celei mal autentice a cinematografului" 


Entuziasma! de posibilttație pe care le 
ofera aceasta noua forma de expresie core- 


videomusicalul, 


televiziune, 
porţile cinematografiei 


„Am făcut acest film a declarat Belafonte, din 
dorința de a-i ajuta pe dezmoșteniii din 
Bronx, de a-i sprijini să scape de viața din 
gheto. Bronx-ul este o pepinieră de talente 
ignorate. locul! de unde se pot ivi marii arti ti 
ai zilei de miine. Poate cà datorită ajutorului 
nostru - a adăugat Belafonte, care a creat 
chiar în inima Bronx-ului un centiu de tineret 
pentru imprimarea de discuri şi realizarea de 
producţii cinematogratice -- unii din băieții 


Vă mai amintiţi de fetiţa sensibilă din 


i publicitare pentru lansarea unei 

muzica pop sau rock şi cunoscute 

jul de specialitate sub denumirea de 

„video clips” nu mai reprezintă o noutate 

i e recent. de altfel, la Saint Tropez, în 

a avut ioc primul festival internațional 

chps”, în cadrui căruia au fost pre- 

u mai puţin de 450 de asemenea mi- 

ata insa ca o dată cu Thriller şi cu 

„n similare, de care va fi vorba 

oul gen încetează sā mai fie simplul 

biicitar ai unei inregistrări muzicale, 

un auxiliar al industriei discografice, pentru a 

deveni un produs de sine stătător, o operă 

paralelă şi independentă faă de sursa muzi- 

cala folosita ca punct de plecare. Video-mu- 

sical, video-fiction, video-rock (sau rock-vi- 

deo), indiferent de numele care i se atribuie. 

noul- fenomen este apreciat ca putind aduce 

o adevărată revoluţie in artele audiovizuale 

Felinni care a fost și el cucerit de video-mu- 

zică (muzica de priviti) nu se sfieşte să 

afirme că aceasta reprezinta „implinirea, con- 

cretizarea aspirației celei mai autentice a ci- 

nematogralului: împletirea intimă, organică a 
pantomimei, muzicii și imaginii“. 


În locul coloanei sonore... 
„coloana vizuală“ 


Folosind o analogie, se poate spune că tot 
așa după cum în producțiile cinemategrafice 
muzica constituie coloana sonoră, în cazul 
video-muzicii imaginile reprezintă, „coloana 
vizuală“. Cu alte cuvinte, producţiile vi- 
deo-muzicale. își propun să „vizualizeze“, să 
reinterpreteze în manieră proprie ceea ce su- 
gerează linia melodică. Această „coloană vi- 
zuală“ se prezintă sub forma unor imagini 
disparate, care se succed, se juxtapun, se în- 
trepătrund, se ciocnesc, se alungă una pe 
alta, sau se răsfring la nesfirșit ca într-o ca- 
meră „magică“ cu oglinzi — un adevărat ba- 
roc vizual — montajul avind un roi şi mai im- 


«Mica Romanţă»? Devenită azi 


o tînără fermecătoare, Diana Lane interpreta din «Străzile de foc» 


care apar în noul tiim vor fi urmașii lui Sid 
ney Poitier și al li: Michael Jackson“. 

Numele lui Sidney Poitier este, desigur, cu- 
noscut oricărui cinefii. cea de a șaptea artă 
datorind acestui strălucit actor de culoare cî- 
teva din cele mai remarcabile opere cu un 
conținut umanist, de la Lanţul la Ghici cine 
vine la cină? Michael Jackson, la rindul său 
este cintărețul de rock numărul 1 al Americii 
(anul acesta a primit nu mai puțin de opt pre- 
mii Grammy, echivalentul pentru industria 
discografică a premiilor Oscar), al cărui ultim 
album Thriller (intimplare palpitantă) s-a vin- 
dut în nu mai puţin de 25 de milioane de 
exemplare, ciștigindu-și dreptul de a figura, 
astfel, in Cartea recordurilor Guiness. Re 
cent, după bucata care a dat titlul acestui al- 
bum a fodst turnată o producție video, unde 
noul dans născut în Bronx ocupă un loc de 
cinste. Versiunea filmată a înregistrat și ea un 
succes ieșit din comun, (punind, o dată mai 
mult, în lumină extraordinara răspindire pe 
care au luat-o în ultimul timp așa numitele vi- 
deo-musicaluri, ca o nouă modalitate de ex- 
presie artistică a epocii electronice, un amal- 
gam între mesajul vizual și cei sonor, între fil- 
mul turnat cu mijloace specifice televiziunii şi 
înregistrarea miuzicală. Amalgam din care re- 
zultă ceva care nu este nici film nici muzică, 
ci un produs nou pe care unii, poate pripin- 
du-se, l-au și numit „a opta artă” sau, daca 
vreţi, arta post filmica 

Scurtele filme TV de citeva minute realizate 


portant decit în filmele „clasice“. Într-adevăr 
într-un răstimp de numai citeva minute (două 
pînă la cinci; sint însă și excepții, Thriller du- 
rează 12 minute) trebuie condensate, înghe- 
suite, ca într-un pat al lui Procust, imagini 
care să redea, în forma cea mai concentrată 
posibil, tăind, cum s-ar spune, în carne vie 
(astfel încît timpul imaginar să se „incadreze“ 
în timpul real), echivalentul vizual al bucății 
muzicale, să-i povestească „subiectul“. Din 
acest punct de vedere se poate afirma că în 
conturarea personalității sale distincte noul 
gen este larg îndatorat breakdance-ului, cu 
ritmul său debordant, cu extraordinarul său 
dinamism (deși Flashdance și celelalte filme 
înrudite, amintite mai şus, nu sînt video-mu- 
sicaluri propriu-zise). În felul lor, autorii de 
video-rock-uri sînt, fiecare în parte, niște per- 
fecţioniști. 

Tocmai datorită faptului că realizarea unui 
video-rock reprezintă solicitarea la maxim a 
capacităţii de exprimare. sintetică, de „esen- 
ţializare“, în ultimul timp o seamă de cineaști 
celebri se simt tot mai mult atrași de un gen 
considerat inițial minor (fie numai şi sub as- 
pectul duratei acestor video-opere). Este ca- 
zul lui Michelangelo Antonioni care a termi- 
nat recent un minitilm de patru minute „con- 
struit” în jurul melodiei Fotoromanza (Roma- 
nui foto), interpretat de cunoscuta cîntăreață 
italiană de rock Gianna Nannini. La rîndul 
său, Fellini este pe punctul de a realiza un vi- 
deo cu formaţia Culture Club, una din cele 


mai faimoase la ora actuală în peisajul atit de 
divers al muzicii pop și rock: 


Spre o democratizare 
a industriei filmului? 


În afară de aceste video „de autor", care se 
menţin în limitele de durată obișnuite ale 
noului gen, există însă şi proiecte mai ambi- 
țioase. Astfel, foarte recentul video-musical 
Now, Voyager (titlu care trezește amintirea 
unui film celebru cu Bette Davis), realizat de 
Barry Gibb, unul din cei patru fraţi care alcă- 
tuiesc formaţia Bee Gee, durează nu mai pu- 
țin de o oră. Acest musical video poate fi 
considerat ca o punte de trecere între aminti- 
tele „video clips“, cu durata de citeva mi- 
nute, destinate exclusiv micului ecran, și o 
inedită formulă cinematografică — filme des- 
tinate marelui ecrân, dar care se inspiră din 
estetica și procedeele tehnice ale noului gen. 
Iniţiatorul noii formule este regizorul Walter 
Hill, care a terminat nu de mult Streets ot 
Fire (Străzile de foc), inspirat după un LP al 
lui Bruce Springsteen (v. și articolul „Super- 
producțiile în pierdere de viteză“ din revista 
Cinema nr. 6). Streets of Fire, care are ca in- 
terpreți pe Michael Paré, un tînăr actor des- 
pre care se spun numai lucruri bune și pe 
Diana Lane, fetița din Mica Romanţă devenită 
azi o fascinantă prezenţă a ecranului, este 
conceput ca prima parte a unei trilogii intitu- 
lată The Adventures of Tom Cody, după nu- 
mele personajului principal, pornit, aidoma 
eroului din poveste, să-și caute iubita, o cîn- 
tăreață rock răpită de o bandă de „hell's an- 
gels"... 
Deocamdată e prematur’ să se aprecieze 
care va fi rezultatul acestui temerar pariu pe 
care și l-a propus Walter Hill. Sînt însă critici 
care afirmă că prin fuziunea de genuri pe 
care o realizează video-musicalul, in format 
redus pentru micul ecran, sau în versiunea 
„dilatată“ pentru marele ecran, va fi arta prin 
excelenţă a secolului XXI. De pe acum o sta- 
ție newyorkeză de televizune prin cablu 
(MTV) își axează programele exclusiv pe vi- 
deo-musicaluri. Alţi critici mai prudenţi se 
mulțumesc să constate să datorită costului 
modic al instalaţiilor de video-înregistrare 
(reprezentind. astăzi, cam cit era, cu ani în 
urmă, costul unei chitare electrică, în cu- 
rind toate formaţiile tinere de muzică și dans, 
inclusiv de breakdance, cu marea sa popula- 


... dar ce rămîne, 
pină la urmă, . 
în preajma Leului de aur? 


(>; rămîne, la urma urmelor, dintr-un fes- 
tival? 

„Dacă dintr-o călătorie mă aleg cu o privire 
inteligentă și caldă a unui trecător, am senti- 
mentul că n-am făcut zadarnic drumul" — 
spunea un mare scriitor. Dacă la un festival, 
dintr-un masiv de filme înglobînd — e în na- 
tura lucrurilor — și grămezi de maculatură, 
se poate alege un palmares demn de respect, 
înseamnă că festivalul n-a fost zadarnic. 
„Leul de aur“ e nu numai impunătoarea em- 
blemă a festivalului venețian, dar funcţio- 
nează și ca reper valoric al fiecărei ediţii. 
Spune-mi ce Leu s-a dat, ca să-ţi spun ce 
Mostră a fost... 

Palmaresul venețian e foarte strîns. Doar 
șase titluri (excluzind, firește, mulțimea de 
premii acordate de diverse „comitete și comi- 
ţii“, premii care nu intră în marele palmares). 
Se înțelege de aici că și lupta e foarte strinsă, 
ceea ce dă un plus de bătaie de cap corpului 
de arbitri (sortiţi, conform tradiţiei, tuturor 
bătăilor, atita vreme cit „a cîştiga“ mai. presu- 
pune pe lumea asta și existenţa reversului: „a 
pierde“; or, se ştie, cu rezervele de energie 
ale perdanţilor nu-i de glumit). Așadar, mulți 
chemaţi, șase aleși... 

Festivitatea de închidere a Mostrei, Palazzo 
del Cinema... Cu sobrietatea care îl.caracteri- 


Un mare film muzical în afară de concu 


lagăr: „Ginerele e caput. Radioul e caput. 
Casa e caput. Totul e caput". Vizitatorul în- 
cepe prin a repara radioul și sfirșeşte prin a 
vrea să repare totul. Nu reușește. Căile răz- 
boiului sînt mult prea labirintice... „Ce este 
un om în această lungă poveste? Nici măcar 


Mostra venețiană: 
un festival 
de amploare 

cu un palmares 
ultraselectiv: 

doar şase titluri! 


o lacrimă, nici măcar un strigăt...“ O impre- 
sionantă analiză a nuanțelor datorată „artis- 
tului fizician” care e Zanussi. Tragic, dar și 
grotesc, dar și pamfletar, dar și elegiac. Sec- 
vențe antologice de cinema al cruzimii. În 


Carmen de 


filmul. „Copiii sînt nobili şi generoși. Cind se 
termină copilăria? Cind pierdem facultatea 
de a vedea măreția veritabilă a obiectelor. 
Atunci dispare şi capacitatea de a distinge 
miracolele și binele din lumea asta, atunci în- 
cetăm să-i iubim și să-i mai admirăm pe cei- 
lalţi, atunci giștele și caprele nu ne mai cu- 
nosc, arborii și iarba tac, poveştile cu zine își 
iau zborul“... Satira unei lumi opace și bru- 
tale, a „vieţii ca o goană“, pe cit de inutilă, pe 
atit de frenetică, goana după obiecte. 


3. Premiul pentru cea mal bună actriţă 


Tinara Pascale Ogier, in Nopțile cu lună 
plină de Eric Rohmer Farmecul marivodaju- 
lui modern, combinat cu farmecul unui 
„Spleen à la parisienne‘. Ea — o superg'a- 
țioasă siluetă, dansează, își inmoaie buzele in 
spumă de șampanie, stă în pat şi dă tele 
foane, nu se poate hotări pe cine, dacă și cit 
iubește... Dincolo de înșelâtoarea lejeritate a 
tonului, o minuțioasă cronică a cautării de 
sine. Tandreţe, umor, înțelegere — un stil pe 
nume Rohmer. " 


4, Premiul pentru cel mai bun actor 


Nasseruddin Shah, în Paar de Goutani 


Francesco Rosi. Cadrul final al poveștii „de dragoste 
și moarte”, avindu-i ca protagonişti pe celebrii Pla- 
cido Domingo și Julia genes-Johnson. 


ritate, vor fi în măsură să-și realizeze singure 
propriile producţii audiovizuale. Cu alte cu- 
vinte se va deschide calea unei largi descen- 
tralizări şi democratizări deopotrivă a in- 


Acuarelă cinematografică: Noi rrei, de Pupi Avati 
era : zile: z 
(Premiul special al juriului pentru valorile tehnice) 


=} 


k= 


dustriei discografice și a celei cinematogra- 
fice, ambele dominate în prezent de citeva 
mari monopoluri. E greu de știut în ce mă- 
sură o asemenea previziune se va adeveri sau 
nu. O certitudine există însă: expansiunea 
fără precedent pe care o cunoaște video-mu- 
sicalul, acest nou venit în galaxia mass-me- 
dia. 


Romulus CĂPLESCU 


Parteneri pe ecran, 
soț și soţie în viaţă 


(Johanna Shimkus şi Sidney Poitier) 


zează, Antonioni, în calitate de președinte al 
juriului (fost, el însuși, de două ori cîştigător 
al Leului de aur) dă citire, pe scenă, Palmare- 
sului. Premianţii își ridică trofeele din mîinile 
unor Gillo Pontecorvo, Monica Vitti, Fran- 
cesco Rosi, Liv Ullmann, Mario Monicelli... 
„Cele șase premii trebuie să însemne cele 
mai importante șase filme din concurs“ — 
și-a propus juriul. Pe acest criteriu au fost 
hotărite și premiile de interpretare, decernate 
unor actori a căror numire avea să aducă 
după sine și numirea unor filme care altfel 
n-ar fi încăput în palmares. Și ar fi fost păcat. 
lată, deci, în ordinea decernării premiilor, 
cele șase filme. x) 


eem 


Anul cu soare blind, de Krzysztof Zanussi. 
Sfirşitui celui de-al doilea război mondial, în 
Polonia. O poveste a unei iubiri imposibile, a 
sacrificiului și a resemnării. O mamă și o fiică 
în vreme de război. O cameră ca o magazie 
în curs de demolare. Sărăcie lucie. Singură- 
tate. Crispare la orice bătaie în ușă. Mai mult 
prin semne, mama îi explică vizitatorului bi- 
nevoitor, un ofițer american fost prizonier de 


plin intern al umilinţei și al fricii, doi îndră- 
gostiţi (Maja Komorowska și Scott Wilson): 
așezați în fața farturiilor cu fasole și citin- 
du-și din ghidul de conversaţie polonezo-en- 
glez: „Preferi vițel sau porc?“... „Am vrut să 
reamintesc acum, cînd cursa înarmărilor 
ameninţă pacea, experienţa trăită de genera- 
ţia părinţilor noștri“, declara, la conferința de 
presă, regizorul polonez. | 


2. Marele premiu special al juriului 


Favoriţii Lunii, de Otar loseliani. Un rafina- 
ment cinematografic de excepţie. A încerca 
un rezumat al scenariului e totuna cu a po- 
vesti o simfonie. Fie. Filmul e construit ca o 
complicată rețea de fire dramatice: interde- 
pendenţa dintre destinele obiectelor și desti- 
nele oamenilor. Bijuterii, porțelanuri, tablouri, 
trecînd dintr-un secol în altul, schimbindu-și 
funcția și proprietarii. Alte vieţi, alte deșertă- 
ciuni. Circuitul obiectelor în natură. Scurtcir- 
cuitul sentimentelor în natură. „Cind un per- 
sonaj pierde un obiect, încetăm să ne mai in- 


teresăm de el și ne transferăm atenţia asupra | 


celui care l-a recuperat. Fiecare personaj e 
influenţat de celelalte și le influenţează la rîn- 
dul lui, fără să o știe“... își explică loseliani 


Ghosh (regizor indian în virstă de 34 de ani. 
aflat la al doilea lungmetraj). Un när cuplu, 
câutind și negăsind de lucru, într-o Calcuttă 
ticsită, dormind impreună cu atiţia alţii pe 
trotuare, riscîndu-și viața pentru o bucată de 
piine. „Mai bine să mori de foame în satul tău 
decit să trăieşti așa“, repetă cu îndirjire surdă 
bărbatul. 

Rar un actor care să joace cu o atît de fi- 
rească noblețe spectacolul disperării și al 
foamei. „Un. film despre demnitatea umană 
batjocorită” marturiseşte regizorul ca şi-a 
propus sa faca. A reușit. ji 


5. Premiul special pentru valorile 
tehnice 


Noi trei, de Pupi Avat: („reprezentantul Ita- 
liei în palmares", s-a spus). Trei luni din viața 
lui Mozart, la 14 ani. in Italia, în palatul con- 
telui Pallavicini, pregatind un examen la Aca 
demia din Bologna. Un film delicat ca un 


„murmur, despre bucuria împrietenirii și a în- 


drăgostirii, despre descoperirea „soarelui, a 
norilor, a vulturilor, a pàdurii“. O baie de 


{Continuare în pag. 20) 
Eugenia VODA 


~ 


ntr-o după amiază a a începutului de iunie 
pe scena cinematografului Kijow din Craco- 
via, regizorul Jerzy Hoffman, care prezidase 
juriul celui de-al XX!V-lea festival național al 
filmului de ' scurt-metraj, preda ștafeta mai 
virstnicului său coleg, Tadeusz Makor- 
czynski, președintele juriului celui de-ai 
XXI-lea Festival internaţional, dedicat, de 
asemenea, genului scurt. 

S-au întilnit pentru citeva minute, în fața 
noastră, doi oameni care aduceau cu ei doua 
atitudini diferite în raporturile lor cu o specie 
cinematografică despre care se știe bine că 
nu duce o viață de răsfăț nicăieri sub soare: 
Hoffman a debutat ca documentarișt pasio- 
nat pentru a se preda, treptat, treptat, marilor 
spectacole, peliculelor de intensă audienţă, 
precum Potopul și, mai recent, Vraciul. Ma- 
korczynski a început așa cum îi este firesc, 
blind şi egal cu sine însuși, tot cu documen- 
tarul și legat de el pe vecie a rămas. Nu nu- 
mai pentru că a fost răsplătit cu premii dintre 
cele mai prestigioase (Cannes-1947 
Cork-1958, Oberhausen-1959, Berga- 
mon-1962, Veneția-1965 etc.), ci pentru că a 
crezut întotdeuna, în gustul înalt al filmului 
căruia i s-a dedicat. Prezenţa sa în fruntea ju- 
riului (din care a făcut parte și regizorul lon 
Visu) omagia, mi se pare mie, într-un anume 
chip, încrederea în forța documentarului și 
deopotrivă, puterea de a fi lîngă el la bine și 
la rau. Dealtfel, și festivalurile de scurt-metraj 


darisk, septembrie 1984. Festivalul fil- 
mului polonez de ficțiune s-a reluat după o 
întrerupere de trei ani, întrerupere ce a deter 


inna Dymna, eroina filmului 
Potrivit. hotăririlor voastre 


Peste tot în lume există oameni 
care gîndesc istoria înarmaţi cu aparatul 
de filmat 


din iume — și care viețuiesc nu fără eforturi 
— tocmai de aceea invită la confruntări, pen- 
ru a dovedi forța documentarului, a anima- 
ției, a acelor creaţii în care se depozitează 
mărturiile complicatelor mişcări ale timpului 
nostru. Desigur, ele, dovezile, pot fi uneori 
mai strălucitoare, alteori mai palide; depinde 
şi de recolta propriu-zisă, dar şi de selecția 
fatalmente mascată de unele îndemnuri su- 
biective. Din cele douăzeci și una de ediții 
ale Festivalului cracovian, am avut prilejul să 
particip la mai bine de jumătate, ceea ce îmi 
inlesnește, pină la un punct, întocmirea unei 
scări a valorilor, în timp. Întilnirea din acest 
an pare a fi una dintre cele mai molcome și 
nivelatoare, ce și-a propus, s-ar zice, fu atı 
cunoașterea virfurilor, cit mai degrabă a în- 
tinsei suprafețe pe “care se duc bătăliile 
scurt-metrajului. S-a dat cuvîntul unor cine- 
matografii aflate la început de drum, căci mai 
peste tot în lume există oameni care gindesc 
istoria înarmaţi cu un aparat de filmat. Impor 
tant este ca deviza, generoasă și angajată, a 
Festivalului, „Secolul nostru XX", să-și afle 
reinnoite temeiuri, cu fiecare an. Dar „secolui 
nostru XX“ inseamnă și anii '40 și anii '80 
Obsesia tragediilor trecute pare a se mai fi 
estompat, personajui principal al actualei edi 
ţii fiind omul prezentului, apărătorul cauzelor 
drepte din.care își construiește platoșă împo- 
triva agresivităţii, a atentatelor la demnitate, a 
mediocrității, și inautenticității. 
Dealtfel, Marele Premiu, „Dragonul de aur 

a revenit unui cuplu de tineri cineaști norve- 
gieni, Skule Erikson și Kare Tannvik al căror 
film, Țara mea, Sami, însumează chiar aceste: 
idei, fiind, în tot, o patetică pledoarie pentru 
dreptul locuitorilor micului pămînt al laponi- 
lor de a fi ei înșiși, de a-și păstra identitatea 
tradiţiile. Flamenco de la 5 la 15 al Cynthiei 
Scott (Canada) și Amintiri despre Pavlovsk 
de Irina Kalinina (U.R.S.S.), ambele distinse 
cu Premii Speciale „Dragonul de aur“ — că- 
rora le-am găsit, mai degrabă virtuţi de ima- 
gine — omagiază arta ca deplină cheltuire 
umană. Mai solid și mai expresiv s-a înfățișa! 
iotul celor patru Premii Principale, „Dragonul 
de argint”, dintre care unul a fost dobindit, 
spre bucuria noastră, a celor prezenţi în sala 


Două generații fa 


cinematografului Kijow, de filmul Tu a! lui 
lon Popescu Gopo. Această „scurtă anima- 
ție”, petrecută în şase minute, a adus, în at- 
mosfera festivalului, o adiere poetică, iar ci- 
neastului cununilor de lauri, cel de-al 49-iea 
premiu din cariera sa. Din modeste resturi de 
materie, Gopo construiește un întreg univers, 
tutelat de chipul femeii, simbol de puritate, 
frumusețe și mister. Grămăjoara de firișoare 
negre cind se risipește, dusă parcă de o su- 
fiare neștiută, cind se reordonează, atrasă ca 
de o forță magnetică, în liniile fremătătoare 
ale unor graţioase portrete. Cineastul nostru 


zy. Hoffman) 


tă în faţă 


Una din devizele noului val: 
„nu promite ce nu poţi realiza 
și încearcă să fii cît mai bun 

în limita posibilităţilor tale“ 


minat anume modificări în. însuși statutul 
acestei manifestări. Dacă la cele opt ediţii an- 
țerioare, în competiţie intrau toate filmele 
produse în anul respectiv, de data aceasta o 
selecţie prealabilă a devenit absolut nece- 
sară. Două comisii au vizionat în acest scop 
cele 90 de filme pentru marele ecran și cele 
53 de filme de televiziune realizate în pe- 
rioada mai 1981 — mai 1984, alegind în total 
40 de titluri. Deși la baza acestei alegeri a 
stat, așa cum era și firesc, criteriul valoric, au 
mai existat și alte elemente care au determi- 
nat configurația selecţiei: predilecţia decla- 
rată de către cei doi președinți ai comisiilor 
amintite (directorul adjunct al festivalului Ja- 
nusz Zaporowski și directorul general al ra- 
dioteleviziunii poloneze, Stanislaw Ste- 
fanczyk) pentru fiimul de actualitate, dorința 
de a crea o imagine cit mai completă asupra 
tinerei generaţii de realizatori. Acest din 
urmă deziderat a făcut ca în competiţie să fi- 
gureze un număr impresionant de debutanţi 
(10), toți tineri și foarte tineri, cărora li s-a 
oferit şansa de a concura cu marii maeștri 
Andrzej Wajda și Jerzy Kawalerowicz și cu 
alte cîteva nume sonore ale cinematografiei 
poloneze din ultimii 40 de ani: Kazimierz 
Kutz, Jerzy Hoffman, Bohdan Poreba, Ewa și 
Czeslaw Petelscy. 


S-a putea spune că festivalul de la Gdańsk 
din acest an a fost o confruntare între gene- 
rații. 


În generaţia nicilo 


„„stratificările sînt demult și detinitiv stabi- 
lite, ea fiind dominată de la mare înălţime de 
Wajda și Kawalerowicz, prezenţi în concurs 
cu Danton și respectiv Austeria. Două filme 
de inspiraţie istorică, a căror rigoare clasică 
(un critic francez compara Danton cu o tra- 
gedie shakespeariană), a căror încăpăținată 
scrupulozitate în reconstituirea epocii şi în 
alegerea tipologiilor (Austeria urmărește 
soarta unui grup de evrei galiţieni în timpul 
primului război mondial) poartă pecetea in- 
confundabilă a cinematografului de excepţie, 
chiar și atunci cînd nu ne aflăm în fața unor 
capodopere. Sub această haină a perfecțiunii 
formale, nivelele de lectură se diversitică, mai 
mult la Wajda care ne propune o meditaţie 
despre revoluţie, libertate, teroare și repre- 
siune. mai puţin la Kawalerowicz, care, în 
efortul de a reinvia o civilizație dispărută, rā- 
mine prizonierul pitorescului unor obiceiuri și 
ritualuri. 


treneticei sale activităţi, a 
ra dintre posibilităţile-li- 

comportă aici aseme- 
- energia ascunsă a 
emgionantă a fil- 
umentarul Ana al 
Zoranovi€, dis- 
g nt”, pentru rå- 
vășitorul portret al unei bâtrine sātence uitată 
de ai săi, dar nu şi de sperante. Şi cum, 
uneori, filmele se cheamă unele pe altele. aș 
situa, la aceeași cotă, Fotografii de familie al 
tinărului nostru regizor și plastician Radu 
Igaszag de ia studioul Animafilm care. antre- 
ni nd fotografia în mișcări specifice desenului, 
„spune“ o poveste despre statornicie și ple- 
cări, despre singurătate și dor. despre trece- 
rea timpului. Cu cele două filme apartinind 
unor cineaști din generaţii diferite, animația 
românească s-a aflat, la această serioasă 
confruntare internaţională, într-unul din. cea- 
surile sale bune. Nu ne rămine decit să dorim 
o astfel de oră fastă și documentarului 


Magda MIHĂILESCU 


nea poe 
cuvintelor 
mului lui G 


Ceilalţi reprezent: 


„ai generaţiei virstnice au cîntat la unison 
pe o partitură în stil academic, indiferent 
dacă ra abordat a fost filmul politic (Ca- 
tastrofa din Gibraltar de Bohdan Poreba), de 
război (Potrivit prea | voastra de Jerz 
Hoffman), de rezistență (imi voi sta de p 
de Kazimierz Kutz) sau de dragoste (Tăbilţele 
de piatră de Ewa și Czeslaw Petelscy). Neiz- 
butind să se autodepășească, nicidecum 
să-și modernizeze mijloacele de expresie, ei 
continuă totuși să capteze interesul publicu- 
lui iarg fie prin abordarea unor subiecte mult 
disputate dar inedite pe ecran (personalitatea 
generalului Sikorski și misterioasa sa moarte 
la 9 iulie 1943 in apele Gibraltarului), fie prin 
melodramatismul și senzaţionalul unor situa- 
ţii neverosimile (soarta fetiţei hăituite de na- 
ziști este la fel de incredibilă ca și existența 
eroului din Vraciul, filmul anterior al lui Hof- 
fman), fie prin suspensul inevitabil al acțiuni- 
lor patriotice de rezistență organizate spon- 
tan la începutul războiului, pe care Kutz le 
agrementează cu o nefastă intrigă amoroasă, 
fie prin ecranizarea unui roman de mare suc- 
ces („Tăblițele de piatră“ de Wojciech Zuk- 
rowski) din a cărui triplă dimensiune — psi- 
hologică, exotică și social-politică — cei doi 
regizori o cultivă mai cu seamă pe prima. 


e Tabloul generației de tiner: 


„regizori este mai viu, mai complex, mai 
atrăgător. În primul rind pentru că filmele lor 
beneficiază de o mare diversitate tematică și 
de gen. De la filmul de epocă cu dominantă 
erotico-fantastică (Fantoma de Marek No- 
wicki și La un vechi conac de Andrzej Kot- 
kowski) și pină la comedia de anticipație ști- 
ințifică (Sexmisiunea de Juliusz Machulski). 
De la drama psihologică de tip existențialist 
(Toccata de Aleksander Kuc) la filmul absurd 
influențat de dramaturgia lui Mrozek (Prinde- 
rea de Henryk Dederko). De la filmul biogra- 
fic iconoclasat (Destin de Jacek Koprowicz) 
la cel politic (Și a fost Jazzul de Feliks Faik) 
Acestei varietăți de conținut îi corespunde o 
bogată paletă a mijloacelor de expresie, pe 


sbt 


$ 


E 2 


A. scris, pentru prima oară, despre Alek- 
sandr Dovjenko, cu 20 de ani în urmă, în vo- 
lumul meu „7 capodopere ale filmului mut“. 
Asupra aceluiași subiect am mai revenit, de 
atunci, în numeroase cercetări, articole și 
conferințe. Eram, deci, convins că opera cla- 
sicului cinematografiei ucrainiene îmi era fa- 
miliară. Trebuie să recunosc, totuși, că l-am 
descoperit cu “adevărat abia în această 
toamnă, sub crengile împovărate de meri ale 
livezilor Sosniţei, satul natal al cineastului. Și 
bănui că nu numai eu am nutrit această veri- 
tabilă revelaţie. 

Ne aflam, acolo, sute de participanți ai ju- 
bileului, între care și cîțiva istorici străini invi- 
taţi la conferința teoretică-ştiinţifică consa- 
crată clasicului sovietic. Sosnița se află la 
aproximativ două sute de km de capitala 
Ucrainei. După patru ore de drum cu autoca- 
rul eram, firește, osteniți. dar universul pe ca- 
re-l descopeream ne-a fascinat și dinamizat. 
Era, înainte de toate, „hata”, bojdeuca în care 
copilărise micul Aleksei pe vremea cind ni- 
meni n-ar fi bănuit că faima sa va străbate 
meridianele iumii. Era cuptorul lat pe care, în 
iernile aspre, se vor fi ghemuit zgribuliţi cei 
14 copii ai pictorului de icoane Petro Dov- 
jenko, din care n-aveau să învingă mizeria și 
foamea, supraviețuind, decit doi! Mai era — 
agățată de perete — bandura din care tiş- 
neau tumultoasele „dume“ ucrainiene, livada 
din spatele casei — numai meri, ca cei care-i 
scaldă filmele, cu flori dalbe şi fructe pirgu- 
ite, de la Pămintul la Miciurin.. Şi mai era 
„Desna fermecată“, rîu care-ţi sare în cale ie- 
purește, cînd nu te-aștepți, cu malurile înain- 
tind mult peste cursul apei învolburate. Noi 
cei ce cunoscusem doar filmele dovjenkiene. 
puteam trece acum în revistă întreg cadrul 
copilăriei marelui cineast, care-i explica 
leit-motivele, obsesiile și în bună măsură, 
chiar plastica. 

În fața casei muzeu, un sculptor inspirat a 
ridicat monumentul tinereţii artistului, cu 
plete fluturinde și palmele apăsind timplele 
fierbinţi, pulsînd de vise, de imagini. În mu- 
zeu, însă, fotografiile îi urmăresc mai nuanţat 
paradoxalul drum pînă la reveiarea adevăratei 
chemări: cu șapcă și uniformă de gimnazist 
la institutul pedagogic din obscurul orășel 
Gluhov (1914), căutînd, mai tirziu, să-și disi- 
muleze tinerețea atît de crudă sub respecta- 
bilitatea costumului și cravatei, pe cînd era 
învățător la Jitomir (1916), lepădindu-le apoi, 
tără remușcări în favoarea „rubașcăi“ de mu- 

pe cînd era „comisar“ la teatrul „Șev- 
cenko“ din Kiev (1919) și din nou „civil“ 


care tinerii regizori o minuiesc cu un surprin- 
zâtor profesionalism. De fapt profesionalis- 
mul este trăsătura comună tuturor. Profesio- 
nalismul şi o anume modestie bazată pe o te- 
meinică autocunoaștere. 

Criticul Czeslaw Dondzilio a găsit o for- 
mulă pentru filmul de largă popularitate, care 
mi se pare că ar putea deveni deviza tinerei 
generații de cineaști, chiar și atunci cind peli- 
culele lor nu vizează în primul rind succesul 
de public: „Nu promite ceea ce nu poți rea- 
liza şi încearcă să fii cit mai bun în limita po- 
sibilităților tale“. 


è În seria surprizelor plăcute... 


„Care s-au succedat accelerahîn ritmul im- 
pus de cele nouă zile ale festivalului, îmi vine 
foarte greu să vorbesc despre toate filmele 
care m-au impresionat și la fel de greu să 
stabilesc o ordine preterenţială. Ar fi mult 
mai ușor, dar mai nedrept, să menţionez cele 
Gteva filme care nu mi-au plăcut. Și totuși, 
seruri rii la marile creaţii actoricești ale Do- 
rotei Stalinska din Strigătul de Barbara Sass 
şi Jan Nowicki din Marele rechin de Sylwes- 
ter Checinski, la amestecul de umor frust și 
dramatică încrncenare din Konopielka de 
Witold Leszczynski, la ciudata atmosferă ba- 
zată pe telepatie și premonţie din Înrudire de 
Waldemar Krzystek, mă voi opri la patru filme 
care cred că răspund cel mai bine devize! 
amintite: Karate în stil polonez de Wojciech 
Wojcik, Ilustrate din călătorie de Waldemar 
Dziki, Virtejui de Henryk Jacek Schoen și O 
poveste de dragoste de Wojciech Wisniewski 

In ciuda titlului comercial și foarte la moda 
Karate in stil polonez este o variațiune pe 
tema binecunoscută a înfruntării dintre Bine 
și Rău, însă fără manicheismul obișnuit in 
asemenea gen de filme. Tinărul erou ascunde 
sub înfățișarea sa hieratică, pogorită parca 
din frescele pe care le pictează în biserică, o 
forță ucigătoare de care el însuși se teme 
Conflictul cu banda de derbedei de provincie 
ale căror fărădelegi nu depășesc zona braco- 
najului, a traficului de alcool și a glumelor 
proaste de bețivani neciopliți, acest conflict 
capătă forme paroxistice tocmai pentru câ 
pictorul nu vrea să riposteze. lar cind, în fi- 
nal, riposta se declanșează cu consecințe 


în redingotă și pălărie tare, ca secretar al 
consulatului sovietic din Berlin (1922). Și în 
tot acest timp, sub atitea ipostaze, prin atitea 
metamorfoze — o singură vocaţie nemărturi- 
sită: fiul modestului iconar din Sosnița se 
visa... student la belle-arte! Diplomatul studia 
cu sirg pictura în atelierele maeștrilor berli- 
nezi... 

Pictura! „Meserie“ de dragul căreia a aban- 
donat arta diplomației, întorcîndu-se la Kiev 
și dobindindu-și mijloacele existenței din gra- 
fica răspîndită prin ziarele timpului. Pînă 
într-o zi, cînd, la 32 de ani... „după o noapte 


Personalitatea cinematografică 


man și mulţi alții au adus noi contribuţii la 
studiul operei cineastului și destinului ei in- 
ternaţional. Unii dintre vorbitori s-au străduit 
să descopere, în propria lor cinematografie, 
influenţe și filiaţii ale unui cineast a cărui ori- 
ginalitate de gindire și forță a vizualizării pu- 
tea produce cel mult imitatori. Așa, de pildă, 
criticul |. Veres a extins căutarea infiuenţelor 
atit de departe, încît a văzut pînă și în Miklos 
Jancso un continuator al autorului lui Sclors 
— afirmaţie primită în sală cu justificată ru- 
moare. Încheind șirul vorbitorilor străini, am 
afirmat net în intervenţia noastră că lecţia lui 


a lui Aleksandr Dovjenko 
capătă, pe măsură ce trec anii, 
o rezonanță universală din ce în ce mai mare 


de insomnie, trecînd în revistă tot ce realiza- 
sem, am plecat la Odesa, abandonind toate 
pinzele, întreg inventarul tinereții mele. Sim- 
ţeam că trebuia să iau viaţa de la capăt!“ Por- 
tretele nu-l mai satisfăceau; era magnetic 
atras de meșteșugul „icoanelor“ însufleţite, 
pe care și le dorea un reflex clocotitor al 
epocii Revoluţiei. 

Prin fața noastră, a celor ce vizitam muzeul, 
au detilat apoi capodoperele artistului: Zveni- 
gora, Arsenalul, Pămint, Sciors, Miciurin și 
filmele sale postume, transpuse pe ecran de 
către credincioasa sa soție, lulia Soinţeva. 
Opera sa, expresie cuceritoare a îmbinării ar- 
monioase între realismul obiectiv și o impre- 
vizibilă transfigurare poetică și-a asigurat în 
tezaurul clasicilor cinematografiei sovietice şi 
universale, un loc pe cit de privilegiat, pe a 
de solitar. 

lată de ce, în interesanta conferinţă teoreti- 
co-științifică desfășurată la Kiev sub generi- 
cul „Dovjenko-contemporanul nostru“, repu- 
taţi filmologi sovietici și străini ca dr. V.E. 
Baskakov, regizorul I.G. llienko, istoricul V.D. 
Andon, actrița Zinaida Kirienko, teoreticianul 
bulgar Bigor-Stoianov, dr. Reinhard Wagner 
din Potsdam, profesorul cubanez M.R. Ale- 


mortale, cei doi adversari nu sint decit două 
ipostaze — una mai cizelată, alta mai brută 
— ale aceluiași rău primordial pentru care 
Omul a fost izgonit din Eden. așa cum stă 
mărturie fresca proaspât terminată. Gradarea 
perfectă a dramatismului, amestecul bine do- 
zat de poezie şi violenţă, de puritate și senzu- 
alitate sînt semnele talentului unui regizor 
aflat abia la cel de al doilea film. 


e Știința de a reda o tramă... 


„în care practic nu se întimplă aproape ni- 
mic, capacitatea de a crea o atmosferā de 
coșmar cu elemente extrem de puţine (dintre 
care cel sonor are un rol covirșitor), talentul 
de a cutremura, de a smulge lacrimi sint cali- 
tățile foarte tinărului Waldemar Dziki (28 de 
ani) care debutează cu Ilustrate din ri 
Este povestea unui evreu din ghetoul va 
vian care în așteptarea deportării spre lagăr 
se pregătește singur, în tăcere și fără panică, 
pentru a supraviețui încercărilor ce-l aș- 


O poveste de dragoste, 


Dovjenko, pe care o pot și trebuie s-o pri- 
mească cineaștii autentici de pretutindeni, 
este cinstea crezului său artistic, libertatea 
epicii sale, luciditatea optimismului său, cu- 
rajul exaltăritor sale umaniste — și în ultimă 
instanță — îndîrjirea de a rămîne el însuși. 
Filmele lui Dovjenko fac parte din personali- 
tatea-i unică și irepetabilă, din fizionomia sa 
cu totul particulară și, iată de ce, nu „conti- 
nuatorii“ să-i căutăm în cercetările noastre, ci 
— dimpotrivă! — să nu ostenim în a-i analiza 
și reanaliza opera. Comunicarea pe care am 
propus-o distinsei asistenţe, intitulată „Func- 
ţia ubicuităţii în arta poetică a lui Aleksandr 
Dovjenko“ a fost receptată ca un punct de 
vedere nou, pentru studiul montajului parale! 
în definirea stilului cineastului ucrainean. 
Ecoul stirit de ea ne-a redat, în această 
largă confruntare teoretică internaţională, 
măsura nivelului atins de propria noastră 
şcoală filmologică. 


Poate că singurul regret al participanților la 


jubileu a fost că setea noastră, a tuturor, dea ` 


cunoaște ineditele clasicului sovietic, filmele 
anilor începutului, și de a le revedea pe cele 
mai greu accesibile astăzi, n-a putut fi satis- 


teaptă. Laţul se stringe treptat, cei din jurul 
sau dispar (pleacă inaintea lui sau se sinu- 
cid), 'câlăii se apropie anunţaţi doar prin ră- 
pâitui cizmelor pe caldarim, sforăitul motoa- 
relor de motociclete sau lumina orbitoare a 
farurilor. Bătrinul domn ţine însă piept aces- 
tui asalt pentru că el se educă să îndure și să 
nu-i fie frică. Admirabilă pledoarie pentru 
demnitate și rezistență. 

Tot debutant este și regizorul-scenarist al 
filmului Virtejul, Henryk Jacek Schoen. O 
ciudată şi neliniștitoare broderie pe tema du- 
alităţii vis-realitate și a posibilei coincidențe 
dintre cele două stări. Abia spre final, autorul 
lasă să se înțeleagă că nenorocirile eroului, 
un adolescent ortan, nu au fost decit un coș- 
mar, deşi... oricind povestea se poate relua în 
realitate. 


e Un fel de vis... 


„„„prozaic şi concret, face obiectul filmului 
O poveste de dragoste în care Wojciech Wis- 


Un film emoţionant 


„Contemporanul nostru”... 


tăcută, din cauza programului încărcat, decit 
în prea mică măsură. Ne-au fost prezentate 
doar trei filme: Roadele dragostei (1926), 
specimen unic de burlesc dovjenkian, în care 
influența școlii lui Sennet nu copleșește per- 
sonalitatea, deja vie, a tinărului cineast; Zve- 
nigora (1928, film incitant și straniu, în care 
mitul ancestral se suprapune peste actualita- 
tea fierbinte a anilor Revoluţiei și Ivan, poem 
entuziast ai construcției hidrocentralei de pe 
Angara și, în același timp, severă confruntare 
între generații. Trei filme — trei stadii pro- 
fund diferite ale uneia și aceleiași personali- 
tăți fascinante. Personalitate care, beneficiind 
de destinul tuturor adevăraţilor făclieri ai 
umanității, capătă, pe măsură ce trec deceni- 
ile, o rezonanţă universală din ce în ce mai 
mare. 

La 90 de ani de la nașterea lui Aleksandr 
Petrovici Dovjenko, crengile merilor Sosniţei 
gem sub bogăţia roadelor, întețindu-și sevele 
pentru culesul toamnelor care încă vin și 
vin... 


T. CARANFIL 


niewski privește cu un ochi necruțator reali- 
tatea în tot ceea ce are ea mai grotesc. Visul 
unui fnăr muncitor este un apartament de 
bloc pe care insă nu-l poate căpăta decit 
dacă este familist. Tragisomedia peţitului, a 
căsătoriei grăbite și a destramării la fel de ra- 
pide se consumă pe fundalul unor realități 
lipsite de orice fard, care dezmint lozincile şi 
vorbele pompoase. Filmul lui Wisniewski a 
fost realizat în 1974 și distribuit în 1982, 
adică la un an după moartea realizatorului. 

Am plecat de la Gdańsk înainte ca juriul, 
prezidat de renumitul istoric de film Jerzy 
Toeplitz, să-și fi dat verdictul. Deși concu- 
rența la cele citeva premii a fost neobișnuit 
de mare, făcind sarcina juraților deosebit de 
dificilă, vreau să sper că şi filmele mele pre- 
ferate și-au găsit un loc în palmares. 


Cristina CORCIOVESCU 


Palmaresul 
festivalului 


Marele premiu — Austeria de Jerzy Kawale- 
rowicz ç 

Premiul special al juriului — Pulbere de stele 
dé Andrzej Kondratiuk 

Medalie de argint — Sexmisiunea de Juliusz 
Machulski şi Nonopielka de Witold Les- 
zcynski 

Premiul pentru debut — Waldemar Dziki pen- 
tru flustrate din călătorie 

Premiul pentru interpretare feminină — Do- 
rota Stalinska pentru Strigătui de Barbara 
Sass 

Premiul pentru interpretare masculină — 
Wladysiav Kowalski pentru //ustrate din 
călătorie 

Premiul mur scenariu — Andrzej Kuc pen- 
tru Toccata , 

Premiul pentru imagine — Witt Babal pent 

Virtejul de Henryka Jacek Schoen 


U n mic loc viran, pe strada Olteni. Doi 
țînci, bruneți foarte, trag cu praştia. Piatra 
țîșnește, ocolește, ca prin minune, o fereastră 
și cade, cu zgomot sec, pe caldarim. Un băr- 
bat, în costum bleumarin și cravată roșie, se 
oțărăște: „— Ce faci, măi? Nu ţi-e rușine? — 
De ce, nene? — Păi, erai să spargi geamul! 
omului. — Aș, nene! E-numai așa, ca-n filme. 
Nenea se uită ia mine interzis și pleacă, dînd 
din umerii lipsiți de umor. După acest prege- 
neric la obiect, trec vizavi, la numărul 45, la 
unul dintre cele două sedii ale studioului Ani- 
mafilm, să stau de vorbă cu tovarășul George 
Anania, directorul adjunct. Nu-i spun nimic 
de puștiul cu praștia, care făcea cinema nu 
fără s-o ştie, și intrăm în subiect. 

— Un studio de animaţie, repetă, in mic, 

unul studiou de lung metraj? 

— De ce „in mic“? Știţi foarte bine ce în- 
seamnă a fi cenușăreasa cinematografului, 
cum i se mai spune filmului de animaţie. În- 
seamnă, în primul rind, a munci, a munci, a 
munci. Sint 200 de oameni în studio, care fac 
ceea ce noi numim „animaţie curată“. De 
pildă: la un film de complexitate medie cu 
trei sau patru personaje și la o lungime de 
200 m se fac, tot în medie, între 4000—6000 
desene, adică tot personaje, în mişcare (şi 
decorul poate fi un personaj, un erou în veș- 
nică foială). lar acești mii de „eroi“ trec prin 
mai multe rînduri de „cazne“. Cam -şase la 
număr și în această ordine: animatorul și in- 
termediaristul concep mișcarea și fac dese- 
nele pe calc; se execută apoi filmările în 
probe de mișcare; se conturează desenele pe 
acetofan sau celuloid; se colorează fiecare 
desen, iar după numărul de culori, să-i zicem 
tot șase, se iau la mină de şase ori; se veri- 
fică -de către asistentul de regie dacă de- 
sen-mişcare-contur-culoare etc. corespund 
„jurnalului de film“. După care urmează fil- 
marea color. Aceste operaţii înmulțiţi-le cu 
4000 sau 6000 de eroi în medie și o să vă daţi 
seama ce cantitate de muncă reprezintă. 
Pentru un film de complexitate mai mare, se 
ajunge pînă la 12 000 de desene, cam cit fă- 
cea Disney pentru un film de 200 m lungime. 
lată, deci, o parte, doar o mică parte din pro- 
blemele „in mic“ ale unui studiou de animaţie 
ca al nostru. Dar să vă mai dau un exemplu: 
la filmul Pisicile aristocrate, făcute de casa 
Disney, au lucrat 250 de oameni timp de 
aproape trei ani. 

— convins. Deci, să discutăm „in 
mare“. Cite filme faceţi pe an? 

— 55, în medie de cite 7 minute fiecare, și 
un lung metraj. A fost ceva trudă pînă l-am 
făcut, dar, pînă la urmă, cred că am reușit ce 
ne-am propus. A și fost prezentat, de curînd, 
la festivalul pentru copii și tineret de la Piatra 
Neamţ, unde a luat premiul ACIN. Este vorba 
de Misiunea Deita de Călin Cazan și 
Mircea Toia. Publicul moldovean i-a făcut o 
primire entuziastă. Să vedem ce se va întim- 
pla mai depaite. Mă gindesc că s-ar putea 
bucura de tratamentul oricărui film de lung 
metraj și să intre, normal, la cinomaograte, 
Vă amintiți de filmul de science-fiction - 
rea de foc spațială? A rulat la „Scala“ cu săli 
arhipline, nu știu cîtă vreme. Eu cred, fără 
falsă modestie, că și Misiunea noastră spația- 
tă mi) ține la fel a bine PE eu 

— Lung metrajui serial nu t tot 
din scurt metraje? Nu cumva adunăm steagu- 
rile ca in „Scrisoarea pierdută“? 

— La un lung metraj se lucrează mult în 
plus. De pildă, la Delta s-au mai filmat 600 m, 
apoi s-au refăcut complet montajul, coloana 
sonoră. Vroiam să spun că se aplică exact re- 
gulile unui lung metraj de ficțiune. În 1985, 
aceiași Cazan și Toia vor face încă un film, 
Ultima misiune, tot în multe episoade și tot 
reunite într-un lung metraj. 

— Principalii dumneavoastră beneficiari 
sint, deci, copiii? 

— Pentru optzeci ia sută din producția 
noastră. 

— ŞI restul de douăzeci la sută? 

— Filme pentru adulți, cum spunem noi, şi 
filme unicat. 

— Unicat? Adică de autor? 

— Oarecum. Dar, mai ales, cu o tematica : 
mai gravă. De pildă, tînărul regizor Radu Ultimé 
Igazsag are în proiect un film intitulat Cauze Si 


jelor. 


, după un foarte scurt poem de Ni-` şi Mircea 


chita Stănescu, „Tocirea“: în marșuri nesfir- 
şite, soldatul se tocește, încet-incet, de la 
tălpi pînă în creștet, părul se transformă în 
iarbă, iar calul vine și paște iarba. Filmul, în- 
chinat păcii, va fi un apel la rațiune. Sau Ga- 
lilei, după un scenariu al Ninei Cassian, reali: 
zat de Mihai Bădică. Despre ce este vorba în 
acest film, cred că nu trebuie să mai spun. 
Sau debutul lui Dinu Petrescu cu la, o 
chemare vibrantă adresată maturilor să ocro- 
tească universul copilăriei. 
— Aceste filme formează, așadar, en- 
tajul de douăzeci la sută pr m ne in- 
toarcem insă la cele optzeci sută. ŞI 
per cum să aflați, ~ spun copiii despre 
dumneavoastră 


— Tinem mereu n Judeje cu ei. Prin festi- 


valurile culturale din județe sau galele pentru 
copii. Cea mai bună a fost .pe litoral, în 
preajma zilei de 1 iunie. Dar îi chemăm și la 
studiou, le explicăm procesul de realizare a 
filmelor, le arătăm desene, le proiectăm filme. 
Şi stăm de vorbă. Mulţi revin. După cum ve- 


deţi, avem și noi fanii n 
nem copii pină la adinci 
filmul de animaţie, chiar numai pentru copii, 
nu se poate spune că are neapărat un public 
„specializat“. 

E rindul 


pină la adolescenți. 
— Să luăm atunci spectatorii „pe contin- 
gente“. Doi excelenți realizatori, Laurenţiu 
Sîrbu şi Isabela Petraşincu, și-au asumat răs- 
punderea să-i înveţe pe cei de-o șchioaj 
cum să crească mari „ca la carte“. Cum să 
buni, generoși, cum să nu pirască niciodată, 
dar in gonimb, să sp d pe Re CIm de trei ou 
pe zi. Film lor: şi, respectiv, 
Povești cu tilc. Un serial de oarecare întin- 
dere, 12 episoade, intitulat Vreau să știu și 
care adună și el pe generic cîțiva binecunos- 
cuţi autori ca Tatiana Apahideanu, Virgil Mo- 
canu, Florin Anghelescu, Adrian Nicolau și 
George Sibianu va încerca să stimească cu- 
riozitatea, și sperăm chiar și interesul, copii- 
lor ceva mai mari, pentru originea și evoluția 
scrisului pînă la apariția tiparului, sau pentru 
cosmogeneză, sau pentru originea .și apariția 
vieţii pe pămînt. Subiectele lor rezumate a 
ar putea să pară un soi de lecții animate, dar 
să știți — iar pină la apariția lor pe ecrane 
trebuie să mă credeţi pe cuvint —, educaţia 
se face. Deși „pe șest“, totuși și „pe simţite“. 
Trebuie neapărat o mică păcăleală ca să stre- 
cori o idee valabilă. Şi nu-i ușor „să tragi pe 
sfoară“ un omuleț de 5 ani! Victor Antonescu 
face şi el un serial, o parodie după Cei trei 
m ri în maniera lui Tom 
mine, mai izbutit însă. Tot mo 
cei, dar mai „complexi“ decit cei ai lui Hanna 
și Barbera. Şi dacă nu mi-ar fi atit de frică de 
atit de des folositul cuvint — educativ, parcă 
l-aș folosi şi eu... 
— Televiziunea este principala  dumnea- 
voastră piaţă de desfacere? 
— Ca frecvenţă, da. Dar și cinematograful 
Difuzarea face programe separate în lunile de 
virf, adică în vacanțe sau în jur de 1 iunie, 
cind afluența copiilor este foarte mare. Al- 
teori, se proiectează filmele noastre, ca și ale 
studioului Sahia, în completarea lung metra- 


Dincolo 


de voioşia ecranului 
„Animaţia”: 

o uzină 

sîrguință, 

de vocație, 


de idei 


— Noi nu mai avem festivalul internațional 
de animație de ia Mamaia, dar plecăm cu fil- 
mele noastre la aite concursuri, la alte com- 
petiții. Cu ce rezultate? 

— Premii am luat destule şi o listă aproape 
exhaustivă-incepind de prin anii '60 — a apă- 
rut de curind în presă. Gopo cu omulețul, dar 
și cu alte filme, Neil Cobar cu Mihaela, apoi 
Mihai Bădică, Matty Aslan, Olimp Vărăș- 
teanu, Luminiţa Cazacu, Virgil Mocanu sau 
Zoltan Szilagyi, ca să dau citeva principale 
nume care au obținut multe principale dis- 
tincţii. Toate ne onorează, dar ne și obligă! 


lu de Călin 
Toia: lung-metrajul 
animat al anului 1985 


tri. De fapt, rāmi- 
trineţi și de aceea 


dioul Animatiim 
neasca? d 

— Gopo este Gopo. il avem, cum să nu 
Cind nu fuge la Buftea, în lung metrajul cu 
actori. A făcut o serie de filme-demonstrație 
de tehnici în arta animației, cu fire de pâr 


şi pentru animația 


Luca, italia. 
— După explozia „Scuriei istorii“ și a pri- 


mului mare premiu, Palme d'Or, luat la Can- 

nes — urmat de atitea altele — poate că pe 

umerii lui Gopo s-ar punt Pot o poom 
aj 


ce nu înseamnă imixtiune în actul de creaţie, 
cum nu odată se crede. Nu se poate să lupți 
cu o armată formată numai din generali și 
fără nici un soldat. AA cere unui realizator un 
decupaj regizoral scurtissim, nu mi se pare 
un capăt de ţară. Qare nu e firesc ca înainte 
de a lua filmul în mină, să ţi-l oriînduieşti în 
cap? Talentul nu suportă organizarea? S-ar 
putea ca asta să fie valabil în faţa hirtiei sau 
a şevaletului. Deși, mă îndoiesc. Dar nu într-o 
artă, totuși, colectivă. Mai ales că peste tot în 
lume cinematograful trebuie să țină neapărat 
seama de cerințele producătorului. Ca să nu 
mai vorbesc de gustul beneficiarului. Aţi vă- 
zut filme de animaţie — să rămin doar la ele 
— pe care spectatorii, mari sau mici, să nu le 
ice că 


— Ei bine, și eu! 

— Am căzut de acord, din păcate, că nu 
avem — incă — o școală a animației româ- 
nești. Dar tinerii, pe tinerii realizatori — pen- 
WA OR PAN EA VOP N le uz cat 
taţi 

— De la liceul de arte plastice „Tonitza“, 
unde există chiar o clasă de animaţie, de la 
institutele „lon Andreescu“ din Cluj și „Nico- 
lae‘ Grigorescu“ din București. La IATC sint 
cursuri de regie postuniversitare pentru ani- 
maţie. Diploma de absolvire constă într-un 
fiim pilulă. 

— vrut să începem cu greutățile și nu 
v-am lăsat. Pină la urmă am ajuns şi la ele, 
vrind-nevrind, deși „pe sărite“. Aveaţi de gind 
să-mi spuneți ceva special? 

— Nu ştiu dacă e ceva special, în tot ca- 
zul dificultățile la care mă gindeam pornesc 
în primul rînd de la noi, cum cred că a reieșit 
și din discuția noastră. E vorba, mai întii, de 
calitatea scenariilor, dar și de grafică, regie, 
coloană sonoră, care cam lasă de dorit. Chiar 
şi atmosfera de lucru nu-i întotdeauna ce tre- 


buie. 
— Văd că aţi amintit toate sectoa- 
altiei. Ce e 


rele animației. Atunci s-o 
bine? 

— E bine că filmele noastre se vind în țară 
şi în afară, și că, în general, plac. Dar mă re- 
feream la greutăţile „intermediare“, ca să fo- 
losesc un termen care coresounde unei me- 
serii ia noi. Deşi sint bucureştean. am o fire mai 
de neamt, cum ar fi zis Arghezi. Vreau, ţin cu 
tot dinadinsul, ca oamenii să-și respecte me- 
seria. Aici mă izbesc eu de neajunsuri. Aș 
vrea“ să învăţăm mai mult și să lucrăm mai 
bine, pentru că știu că se poate. Nimeni nu 
ne împiedică să umplem acel loc de mai 
bine. Şi dacă n-o facem, este că nu ne căz- 
nim îndeajuns, nu ne ambiţionăm, nu ne dis- 
ciplinăm, nu facem echipă, cum vă spuneam. 
Ce! mai tare, asta mă macină: că nu ne ținem 
strîns uniți unii de alţii, în treaba asta minu- 
nată care înseamnă filmul de animaţie. Cind 
a apărut ideea de a face seriale, toți au sărit 


note de regizor 


O veste la sfîrşit de vară bucură inimile 
realizatorilor: pe platoul de filmare revine ca 
protagonist și autor de scenariu maestrul 
Jean Geor u în filmul de scurt metraj Jo- 
curile riei mele (producţie „Al. Sahia'; 
regia iulian Mihu). În conjuncţia de stele de 
primă mârime, memoria îmi semnalează: tot 
in vară la Cinematecă se reluase Crucișătorul 
Potemkin de SM. Eisenstein. Într-adevâr, așa 
precum revin în conjunctie astrele, nu putem 
uita: în 1924 se turna, cu același Jean Geor- 
gescu ca actor şi în regie proprie Milionar de 
o zi, primul său film (pe un scenariu propriu), 
iar Eisenstein făcea Greva, tot primul film, și 
începea „Potemkin“ (în care și apărea) — cu 
scenarii proprii. Primul nostru autor ce avea 
să devină clasic, avea 22 de ani, iar clasicul 
mondial avea numai cu trei mai mulţi... Tine- 
reţea artei și artistului nu se dezminte: pe 
ecran Potemkin e la fel de efervescent, iar 
Maestrui e în plină fervoare creatoare! Pri- 
vesc secvența celebră a căruciorului ce eter- 
nizează cu mijloacele unei noi arte o nouă 
mater dolorosa și gingășia pruncului ei, şi 
meditez la această revenire la copilărie, sub- 
stanță mereu benefic emotivă a filmului, la 
care ne invită ... Maestrului. Îmi re- 
vine în minte şi întîlnirea mea dintii cu Eisen- 
stein şi cu „Crucișătorul“... sincronă cu intil- 


cinemateca din provincie 


D. două în două săptămîni, un critic sau 
un istoric de film din Bucureşti ia, vineri 
avionul de Caransebeș și se duce la Reșra= 
Dacă timpul e senin, iar la cîrma navei esie 
căpitanul Ştefan Alexandrescu, atunci câlâto- 
rul beneficiază și de o lecţie de geografie „pe 
viu“, de la circa 5000 de metri, agrementatz 
cu digresiuni literare sau istorice. (ideea iw 
„nea Fane“ este atit de senzaţională incit ori- 
cît m-am străduit nu am găsit calificatiwu 
adecvat). În fiecare săptămină, și anume vi- 
nerea, reșițeanul cinefil își lasă baltă orice 
alte interese și la orele 19.30 se înființează ia 
cinematograful „Dacia“. Ceea ce îi adună cu 
atita regularitate și unii și pe alții, sint 
„Serile de cultură cinematografică“. 
Apărute din inițiativa conjugată a Întreprin- 
derii cinematografice județene Caraş-Severin 
și a Comitetului județean de cultură și educ=- 
ție socialistă, beneficiind de sprijinul Oficiul 
Cinematografic din Timișoara și al Arhivei 
Naţionale de Filme (lucrătorii acesteia sust- 
nind majoritatea conferințelor) — aceste 
„seri“ sint tot ce poate fi mai convingător ca 
exemplu de pasiunea cinefilă. Cu o pricepere 
ce vădește intense lecturi în materie, Ana 


Peter O'Toole 
pe ecranul cinematografului 
„Dacia” din Reşiţa 


Pa 
a ad 


s 


2na a .] 


nirea mea cu cinematografia, ca instituţie, și 
cu Artistul cineast al ei. Trimis de întreprin- 
dul meu profesor, încă de teatru, la „Rom- 
fiim“-ul de atunci, să iau un borderou de 
cărți de film aduse de acesta de la studii din 
străinătate, am fost plantat într-o cameră 
lingă biroul de lingă ușă. Pe birou era des- 
chisă o carte rusească, aflată la tradus, cu 
schițe ce prin linia nervoasă, simplă dar 
esențială, mi-au atras magnetic privirea: ele 
arătau cum încadratură de film după încadra- 
tură liniile drepte ale unui chei deveneau cur- 
bele unor arcade, cum li se opuneau vertica- 
lele unor coloane, apoi unor catarge, cum 
ambele deveneau velele unor ambarcațiuni 
extrem de dinamic stilizate... Apoi o punte, 
un tun, aceleași vele, aceeași antinomie... Nu 
mai văzusem așa ceva... Nu puteam recu- 
moaşte secvența plecării bărcilor cu provizii 
spre crucișător câci nu văzusem filmul. Nu 
ştiam că schițele sint de Eisenstein... În timp 
ce schițele mi se imprimau în creierul ce-mi 
funcționa ca o sugativă, privirea îmi era 
atrasă irezistibil de plutirea, prin fața mea, a 
unui personaj care iradia acea forță magică 
ce aveam să aflu mai tirziu că era aura artis- 
tului. Faţa îi era de copil, zimbetul aparținea 
unei lumi dispusă la civilizaţie tangră, avea o 
chelie vibrantă la razele de octombrie ce pă- 
trundeau, irizind, praful biroului din Wilson, 


Patima 


Jurjica, responsabila cinematografului  „Da- 
cia“, a reușit să alcătuiască un repertoriu de 
ținută din filmele ce au rulat în rețeaua cine- 
matografică în decursul anilor. Adică reluări, 
veți spune? Da, reluări, pentru că multe crea- 
ţii valoroase au trecut pe sub ochii noștri fără 
a le acorda, la vremea lor, atenţia cuvenită; 
pentru că, între timp, copii au crescut și au 
dreptul — trebuie să-facă și ei cunoștință cu 
operele nemuritoare ale cinematografului; 
pentru că — să o recunoaștem — asemenea 
fiime încîntă sufletul și mintea, ori de cîte ori 
sint revăzute. Şi, astfel, din luna aprilie în- 
coace, Alain Resnais și Milos Forman, Miche- 
langelo Antonioni și Sergheh Eisenstein, Pe- 
ter O'Toole și Bette Davis, Alain Delon s-au 
perindat pe ecranul de la „Dacia“, iar oaspeții 
de la București au adus cu ei reperele de or- 
din istoric și estetic care să-i ajute pe specta- 
tori să înțeleagă mai bine aceste filme. Extra- 
ordinară setea de cunoaștere care îi caracte- 
rizează pe cei 400 de abonaţi la „serile de 
cultură cinematografică“ din Reșița, extraor- 


dinar interesul ce îi face pe acești oameni, de. 


cele mai felurite ocupaţii și profesii, să îl as- 
culte cu încordare pe conferențiar (chiar 
dacă acesta a depășit de mult minutajul alo- 


acasă, la 


Blow-up. de 


Cinemateca 


0 conjuncţie fericită 


cinefilii 


cinemateca 


și în mînă ținea, cam cum ţin unii preoți co 
cheți candela, un ciorchine de strugure din 
care oferea cu gesturi hieratice fiecărui func- 
ționar, cu specială curtenie doamnelor, cite 
un bob auriu. (Cînd scriu, îmi reapare scena 
întilnirii Rică-Ziţa pe maidan... plutire...). Nu 
mă privea, nu avea privire cum au toți oame- 
nii, avea acea vedere a realizatorului cînd re- 
gizează un cadru privire pe care aveam s-o 
cunosc mai tîrziu... Omul oficia o punere în 
fluxul unui film... dilata totul ca în filme... 
Cele două dilatări, ale spaţiului pe hirtia căr- 
ţii, a timpului, de gestica condusă a persona- 
jului, îmi pătrundeau ca.o otravă în firea-mi 
ahtiată, deja excitată de intrarea mea pe tări- 
mul „cinemaului“, în niște biete, modeste bi- 
rouri, deocamdată. Peste puţin timp, chiar în 
toamnă, primind „sarcina“ să fac fără nici o 
pregătire filmul de montaj Femeile luptă pen- 
tru pace, am compus materialul în riguroase 
scevențe montajiste de flux al compozițiilor 
dinamice, ca în cartea aceea, iar seriile må 
plimbam pe Calea Victoriei cu omul original 
ce mă acceptase de acum ca emul, privind ca 
totdeauna, extaziat, cum „vede“ el, Jean Ge- 
orgescu... E nostim, dar sunt convins că ma- 
estrul n-a ştiut niciodată de desenele acelea 
ale lui Eisenstein şi nici Eisenstein n-a regi- 
zat o asemenea plutire... ca a Maestrului 

Savel STOPUL 


cat), sau să rămînă și după proiecții la discu- 
ţii în care compară, propun, verifică... 

Aici ospitalitatea, organizarea, atmosfera 
de seriozitate, toate sînt exemplare. Cu un 
entuziasm de-a dreptul molipsitor, Ana Jur- 
jica mi-a vorbit de planurile ambiţioase pen- 
tru această toamnă, pentru anul viitor. Aria 
preocupărilor se va lărgi: cinematograful și 
celelalte arte — iată o relație despre care 
abonaţii ar dori să știe mai multe. Mai multă 
istorie, de asemenea — a începuturilor cine- 
matografiei, la noi și la alții. Cineaștii vor fi 
invitați ca să-și prezinte filmele, cele care au 
însemnat ceva pentru evoluția celei de-a șap- 
tea arte în România. 

Și iată cum această noutate în peisajul cul- 
tural reșițean, privită de unii la început drept 
o curiozitate de primăvară, a devenit o obiș- 
nuință, se consolidează cu fiecare nouă 
„seară“. Pentru că ceva ce se clădește cu 
dragoste și cu pricepere, răspunzind unei ne- 
cesități interioare reale, nu poate să nu fie 
validat de public. Or, în Reșița, cinefilia este 
o patimă autentică. 


Aura PURAN 


reşiţeni. Se discută 


Antonioni 


(cu Vanessa Redgrave și David Hemmings) - 


Maestrul Jean Georgescu în permanentă tin 
Pantoțiorul Cenuşărese) 


(filmînd 


medalionul lunii 


Marcello 
sono io! 


oarte greu de „prins“ Marcello Mas- 
troianni... Pare că profilul său de actor se di- 
zolvă in personajele interpretate: Imprumu- 
tind de la fiecare cite o trăsătură de caracter, 
de fizionomie chiar, împrumutindu-le, la ñn- 
dul său, ceva din firescul, din lipsa de osten- 
tație care-l caracterizează (Mastroianni . nu 
s-a „bucurat“ niciodată de anvergura publici- 
tară a unui monstru sacru), din modestia bo- 
nomă a italianului mediu. 

La început a fost băiatul bun (şi frumos!) 
din comedia de sorginte neorealistă, mereu 
victima unor circumstanțe a căror potrivnicie 
era mai mult sursă de umor. Fetele din Piaţa 
Spaniei, Bigamul, Zile de dragoste, Păcat că 
este o canalie, Medicul și vraciul... Apoi, ita- 
lianul, înzestrat cu inepuizabile rersurse cor- 
diale şi cu o cuceritoare simplitate, „devine' 


te creatoare 


intelectualul care incet, încet, renunță is 
propria demnitate, la propriile idealuri: ziaris- 
tul din La dolce vita, scriitorul din Noaptea, 
regizorul din 8 1/2. Între timp, cite un perso- 
naj din alt secol, Casa Ricordi, Nopi albe, 
dar chiar în costum de epoca Mastroianni ra- 
mine unul dintre noi, prin jocul său extraordi- 
nar tocmai prin refuzul :extraordinarului. El 
este „actorul firesc”, aşa cum despre alții s-a 
spus că sint „explozivi, „cerebrali“ totali“. Ac- 
tor de vocaţie, Mastroianni se adaptează per- 
fect rolurilor de cele mai diferite calibruri, 
fără a părea că face compoziţie. fără acea 
modernă „distanțare brechtiană“, fără acea 
(nu mai puţin modernă) atitudine critică față 
de personaj, fiind, insă, la fel de modern prin 
realismul său. Interpretul ideal al filmelor de 
cele mai deosebite genuri (doar fiimul de an- 
ticipaţie i-a scăpat, încă) și al celor mai dife- 
riți regizori ai generaţiei sale, Mastroianni se 
confesează pe ecran împreună cu Fellini, Bo- 
lognini, cu Elio Petri şi Zurlini, cu Pietro 
Germi şi Monicelli, cu De Sica și Blasetti, cu 
Marco Ferreri și chiar cu cel mai puţin cor- 
dial dintre ei... Visconti. 

Desigur, punctul cardinal ai carierei sale a 
fost întilnirea cu Fellini care ar putea, cred, 
să declare, parafrazindu-l pe Flaubert: „Mar- 
cello sint eu!“. Dar nu numai el, ci și Anto- 
nioni, și fraţii Taviani, şi Marco Ferreri, și eu 
şi dumneata, cititorulei 


Georgeta DAVIDESCU 


La început de stagiune, o reîntîlnire cinematografică importantă cu 
Marcello Mastroianni (aici alături de Faye Dunaway 
în filmul lui De Sica (în Joc pentru. îndrăgostiți) 


Mi a 7 


O adolescentă matură 
Tamara Akuluva 


Poveste de dragoste 


Realizatorul iugoslav Branko Ivanda a 
terminat filmările la o foarte tristă poveste 
de dragoste cu un titlu cam straniu, 

a de după moarte. În filmul lui 

- Ivanda întîlnim numele unei foarte prețu- 

ite actrițe iugoslave, care a jucat mai pu- 
ţin în ultima vreme — Milena Dravić. 


Alte clipe fericite 

Regizorul american Roger Spottiswoo- 
de i-a oferit lui Gene Hackman rolul prin- 
cipai într-o comedie (o veche dorință a 
lui Hackman de a face comedie iat-o ast- 
fel împlinită). Filmul care a fost turnat în 
cursul verii este, cum se afirmă, în stilul 
faimosului Doctor Folamour și se va inti- 
tula Cele mai fericite clipe. O actriță fran- 
ceză, Cyrielle Claire, îi este parteneră, 


În studiourile de la Sverdlovsk, realiza- 
torul sovietic Nikolai Gusarov a pus 
punct fina! filmului său istoric Demidovii, 
poveste care se petrece pe vremea lui Pe- 
tru |. Narațiunea pe care a adus-o pe 
ecran Gusarov exploatează momentul în- 
ființării primelor nuclee de industrie în 
Urali și, bineînțeles, apariția familiilor de 
muncitori care aveau să devină o tradiție. 


Încă o revenire pe platou 


După mai mulți ani de activitate tea- 
trală, Robert Hossein a inceput filmările 


„Muzica e filmul meu“ ar putea 
spune Karl Maria Brandeur 


cinerama 


în această toamnă la Geneva. E vorba de 
o peliculă cu intrigă polițistă al cărei titlu 
nu a fost definitivat. Hossein care a scris 
scenariul împreună cu Frédéric Dard va 
fi, deopotrivă, regizor şi interpret. Şi-a 
ales ca parteneră pe Candice Patou. 


rme pe ciment 


A fost un eveniment al cetății filmului 
clipa în care Steven Spielberg (în vîrstă 
de 36 de ani) și George Lucas (în virstă 
de 40 de ani) și-au cimentat prietenia și 
colaborarea profesională în cadrul unei 
tradiționale ceremonii hollywoodiene, 
care vrea ca celebrităţile filmului de pe 
coasta de vest să-și lase amprentele pe 
cimentul din fața „Teatrului Chinez“ (sală 
veche, dar socotită aproape ca o em- 
blemă a Los Angeies-ului cinematogra- 
fic). Numai că tinerii realizatori Spielberg 
și Lucas, care sint cei mai reprezentativi 
pentru generaţia ce și-a făcut școala ur- 
mărind micul și marele ecran, au vrut să 
inoveze și aici: ei şi-au imprimat palmele 
pe cimentul umed „dar am vrut — spune 
Spielberg — să fim şi primii care lasă am- 
prenta pantofilor de tenis în fața „Teatru- 
lui Chinez“. După imensul succes de pu- 
blic 'al Aventurierilor arcei pierdute, (se 
afirmă că ar fi pulverizat succesele de ca- 
să) Indiana Jones este citat acum ca alt 
record de încasări. 


Brand Beethoven 


Fostul Mephisto al lui istvan Szabo, ac- 
torul austriac Karl-Maria Brandauer (pe 


O parte din pasagerii, 
lui Hotel New Hamphire: 
Nastassia Kinski, 


şi Jodie Foster 


care am avut ocazia să-l vedem nu de 
mult pe micul ecran într-un serial înspirat 
de Romain Rolland — Jean Christophe) 
interpretează acum figura marelui Beet- 
hoven în filmul intitulat dealtfel Beetho- 
ven și nepotul său Kari. (Romanul cu 


același titlu a cunoscut un imens succes 


de librărie, aparține scriitorului Luigi 
Magnani şi stă acum la baza scenariului). 
Regia filmului este semnată de Paul Mor- 


Nu este vorba de întreaga viață a mare- 
lui muzician german, ci doar de perioada 
situată între 1820—1827, perioadă în care 
s-a ocupat cu mare pasiune de creșterea 
nepotului său Karl. Sint ani de emoție pa- 
tetică, dureroasă şi gravă. 

„L-am ales pe Brandauer, spune regi- 
zorul Paul Morrissey, pentru că are capa- 
citatea de imploziune permanentă care, 
dealtfel, și conferă jocului său forța pe 
care o demonstrează.“ 


in noua versiune cinematografică a lui 
Beethoven, mai întîlnim pe Mathieu Car- 
rière care îl interpretează pe arhiducele 
Rudolf al Austriei (dar Mathieu Carrière 
care este, după cum se știe, și unul din 
cei mai afirmați scenariști francezi, este 
asociat la scenariul filmului). Actriţa ger- 
mană Katharin Talbach va fi Johanna van 
Beethoven, mama tinărului Karl, femeie 


ușuratică și iresponsabilă, împotriva că- 
reia Beethoven avea să ducă o luptă 
aprigă în justiție. Nathalie Baye — actriță 
franceză foarte lansată astăzi — va inter- 
preta rolul Leonorei, actriță la modă pe 
vremea marelui muzician şi de care sein- 
dragostește Karl. In sfiit, în rolul nepo- 
tului Karl realizatorul francez a ales, dupa 
îndelungi căutari, un student de la con- 
servatorul din Munchen. O precizare de- 
loc lipsită de importanţă este aceea ca 
decorurile şi costumele i-au fost încredin- 
tate lui Mario Garbuglia, despre care e 
deajuns să spunem că a colaborat cu Vis- 
conti la toate filmele acestuia. Şi încă un 
amănunt — acesta adresat in special me 
lomanilor. dar poate câ nu numai lor — 
tema muzicală a filmului este Cavantina 
din cuartetul nr. 13 op 130 


Cariera 


Realizatorul ceh Julius Matula şi-a in- 
cheiat filmările la Cariera despre care se 
spune ca este o privire moralizatoare, și 
deseori  sarcastică, asupra unor tineri 
care cred că pot trăi pe seama numelui 
pe care l-au făcut părinţii lor. Tinărul 
Thomas din naraţiunea lui Matula intră in 
viață cu convingerea că reputația parin- 
telui său îi va fi un bun scut şi, în acelasi 
timp. o trambulină în profesiunea pentru 
care nu înțelege să depună un prea mare 
efort. Dar, ne asigură realizatorul, realita 
tea îl trezește repede din amăgire. 


Nici un mister că Miss Aerobic este 
Jane Fonda care, dacă în ultimii patru ani 
n-a făcut film a făcut, în schimb, gimnas- 
tica ritmică, a editat o „metodă aerobic”. 
a înregistrat discuri, a ţinut conferințe 
etc. Dar lumea se întreba dacă mai face 
şi film. Şi iata că în vara asta Jane Fonda 
s-a întors, totuși, pe platoul de filmare. 
Ultima știre, care nu-i lipsita de o anume 
senzație. este că a acceptat să joace în 
regia Barbrei Streisand (al cărei Yenti 
prezentat anul acesta și la Cannes și care 
trece drept debut regizoral al actriţei, n-a 
prea convins). Cel de-al doilea film al 
Barbrei Streisand este inspirat dintr-o 
pagină a luplei sindicale americane, iar 
Jane Fonda va fi aici o muncitoare texti- 
lista 


Documentare necesară 


Despre Diane Keaton nu se pomenște 
altfel — și spre exasperarea ei — decit ca 
„descoperire a lui Woody Allen“. Asta ași 
determinat-o să facă o constatare foarte 
acidă în privința unor atari etichetăr: 
„Cum te distribuie cineva într-un rol 


„te-a descoperit” de parcă pină atunci ai 
fi trăit sub un mușuroi”. 

Gillian Armstrong, realizatoarea austra- 
liană (Cariera mea străucită s-a bucurat 
de mare prețuire pe toate meridianele gio- 
bului) n-a avut pretenţia că o descoperă 
pe Diane Keaton, ci doar că oferă un rol 
greu unei mari actrițe în filmul pe care 
amindouă îl lucrează în prezent şi care se 
intitulează Doamna Soffel. Numai ca 
înainte de a intra pe platoul de filmare, 
Diane Keaton a intrat mai intii prin mai 
multe închisori din Pennsylvania ca sa se 
documenteze asupra locului şi locatarilor 
întrucît personajul pe care l-a preluat are 
o destul de lunga existenţă penitenciara 
care şi-a lăsat pecetea asupră-i. 

Partenerul Dianei Keaton în filmul sem- 
nat de Gillian Armstong, este Mel Gib- 
son, căruia Revolta de pe Bounty (pre- 
zentat anul acesta la Cannes) i-a consoli- 
dat renumele de băiat frumos și! actor 
bun 


incă un veteran 


S-a încheiat a XXXII-a edițiea Festivalu- 
lui internaţional de la San Sebastian din 
Spania (iată o dovadă de longevitate pen- 
tru o întîlnire cinematografică internaţio- 
nală. Calendarul e plin de festivaluri, dar 
dacă îl cercetezi mai deaproape, constaţi 
că în dreptul unor date apar alte orașe și 
alte genuri de întilniri internaţionale. Per- 
formanţa unui festival este, pe cit se pare, 
însăși existența sa, ceea ce-i conferă im- 
portanță și interes, atit pentru realizatori 
cît şi pentru public). La această ediție a 
festivalului spaniol, realizatorul american 
Francis Ford a a primit din partea 
juriului criticii internaţionale un pomu 
special pentru filmul său Rumble . În 
secțiunea „opera prima“, realizatoarea 
franceză Valerie Sarmiento a obținut la 
rîndul ei primul premiu pentru filmul său 
care poartă titlul Căsătoria noastră, în 
timp ce regizorul mexican Juan Antonio 
de la Riva a obținut premiul pentru cel 
mai bun film de televiziune cu povestirea 
sa intitulată Vieţi în Juriul in- 
ternaţional a acordat o menţiune specială 
regizorului spaniol Montxo Armendariz 
pentru filmul său Tasio (care cu citeva 
zile mai înainte fusese laureat și la Festi- 
valul basc, care a avut loc la Biarritz). 

Un premiu care are drept motivaţie 
„pentru umanitatea personajelor sale şi 
originalitate în tratarea unei teme națio- 
nale" a fost acordat peliculei Tu soso 
(adică Doar tu) a lui Teo Escamilla, dedi- 
cată corridei. 


cineast neliniștit 


Yilmaz Güney avea 47 de ani cind a 
murit la sfirșitul lunii septembrie la Paris, 
după o boală care nu iartă. Își începuse 
cariera ca actor și în scurtă vreme a de- 
venit foarte popular. Dar pasiunea lui era 
scrisul — nuvele, romane, scenarii, piese 
de teatru. În Turcia lui natală era foarte 
cunoscut, iar în 1982, la Cannes, lumea 
întreagă a avut ocazia să-l cunoască prin 
filmul său Yol (adică Zid) care primea 
Marele Premiu, „Palme d'or“. 

Viața lui Güney a fost — pă cum 
semnalează agenţiile de presă și ziarele 
— o continuă alternanță între activitatea 
pe teren social și cea artistică (care, de 
fapt, se condiționează). Se născuse în 
1937 într-o familie de țărani, de la Adna, 
în sudul Turciei, și la virsta de 15 ani își 
vedea publicată în revista „Birgun“ („As- 
tăzi“) prima sa nuvelă inspirată din lupta 
țăranilor pentru o existenţă mai ome- 
nească. Nuvela aceasta a avut un larg 


ecou. 

În ultimul timp, Yiimaz Güney pregătea 
un serial documentar destinat televiziunii, 
serial care pornea de la o ancheta sociala 
pe care el o făcuse acum cîțiva ani prin 
regiunile sărace ale ţării sale. 


Pentru că sintem la capitolul. filme 
semnate de femei, ne oprim şi la acel in- 
titulat Femeiușca al regizoarei franceze 
(dar şi actriță, şi încă foarte apreciata) 
Christine Pascal. Este al doilea film al 
realizatoarei (după Felicite), un film de 
dragoste dar plin de accente amare, pen- 
tru că tinărul îndrăgostit (Richard Berry) 
are în fața sa o tinără „cu un farmec veni- 
nos“, după cum o caracterizează regizoa- 
rea. Isabelle Huppert este finăra astfel ca- 
racterizată și de care se îndrăgostește 
Berry. 

„Christine “Pascal — spune Richard 
Berry — n-a filmat scenariul ca pe un 
suspens sau ca pe o dramoletă amo- 
roasă, ci ca pe o intensă dramă psiholo- 
gică, aproape fără nici o mișcare a came- 
rei de luat vederi. Aş zice chiar că a fil- 
mat-o într-o manieră rigidă. Intrebarea pe 
care mi-am pus-o şi care a condus la mo- 
delarea interpretării mele a fost aceasta: 
Ce să fi făcut oare fata asta — Isabelle 
Huppert — ca să trebuiască să se as- 


„Cea mai modestă persoană de 
la Holywood, cea mai puţin ve- 
detă, cea mai serioasă și cea mai 
nemulțumită de ea însăşi“, iată 
cum o caracterizează un comen- 
tator pe Candice Bergen 


cundă tot timpul? Și în continuare mă in 
trebam: iubește ea sau nu pe finărul pe 
care eu îl interpretez în povestea asta? Şi 
ce o mai fi avind de gind să facă? 
Aceasta este, de fapt, suspensul în drama 
pe care o parcurgem amindoi.“ 


Ecranizare 


John Irving este un autor la modă. S-a 
nascut în timpul războiului, este de mese- 
rie profesor, ca orice englez e și foarte 
sportiv, pasiunea lui este scrisul și ţine sa 
declare că eroii lui n-au nimic comun cu 
propria lui persoană, care, pretinde el 
este banală. De asemenea, John Irving 
tine să afirme că el este un englez care a 
trăit mulţi ani pe continent, în Europa, şi 
are o slăbiciune pentru bătrina Vienā. In 
ce privește romanele și povestirile sale, el 
avansează o singură precizare: „Nu con- 
cep comedia și tragedia ca fiind antino- 
mice. Cred că ceva poate fi în același 
timp și tragic şi comic”. 


John Irving lasa cineastului toate grijle 
și libertățile adaptarii romanelor sale și 
toată dificultatea de a se adapta stilului, 
umorului și universului lor. Recenta tran- 
spunere făcută de un realizator de talia 
lui Tony Richardson (autorul acelui Tom 
Jones de neuitat) se intituleaza Hotel 
New Hampshire și este povestea une fa- 
milii, o adevărată odisee a familiei Berry 
Cascadă de peripeții. de lovituri ale soar- 
tei, de conjuncturi. O mică lume care iși 
duce viața cu grija ca personalitatea fie- 
căruia să fie respectată. „Și totuși, spune 
un comentator, Hotel New Hampshire 
găzduiește o lume plină de curiozitaţi și 
deloc liniștită. O lume de apucali”. 

În distribuţia filmului lui Tony Richar- 
dson întilnim nume sonore ca Nastassia 
Kinski, Jodie Foster, Rob Lowe, Bob 


Bridges. 


De simbătă pină luni 


Alexei Batalov are — pe cit se pare și 
se spune — o creație interpretativă de 
zile mari în rolul unui invalid de război, 
cu ambele picioare amputate şi care lo- 
cuieşte într-un cămin al invalizilor. Filmul 
se intitulează De simbătă pină luni și re- 
gia este semnată de igor Talankin. 

Batalov şi Talankin, iată două nume 
care constituie o garanție că un moment 
cinematografic ieșit din comun se pro- 
duce. 


Unul din cei patru 


Paul McCartney, unul dintre Beatles, a 
evoluat un timp singur după ce grupul 


Pe vremea 
intetminabilelor 


periscop 


P.. timp înainte de a muri, Richard Bur- 
ton a terminat filmările pentru Elis Island, un 
serial în șapte episoade produs de canalul 
american de televiziune C.B.C. 

Inspirat din best-seller-ul cu același titlu, 
aparținînd lui Fred Mustard Steward, serialu! 
evocă destinele unor europeni care vin la 
New York, la începutul secolului, prin Ellis Is- 
land, principala poartă prin care imigranții 
din Lumea Veche intrau în America. În distri- 
buție fig urează, printre alții, Faye Dunaway, 
Claire şi fiica lui Richard Burton- 
—Kate Burton. Richard Burton joacă rolul 
unui bogat și fără astimpăr senator american 
care se căsătorește cu o actriță de succes 
(Faye Dunaway). Fiica senataului (Kate Bur- 
ton) se îndrăgostește de un imigrant italian 

) care nu este indiferent nici so- 
tiei senatorului. Într-unul din ultimele sale in- 
terviuri, întrebat cum se simte pe platou ală- 
turi de fiica sa, cu care dealtfel a mai făcut 
un film de televiziune cu un an în urmă —- 
Alice în țara minunilor — Burton a răspuns 
„În prima zi de lucru cu Kate eram atit de 
nervos că nu-mi ieșea nimic. Cind mă uitam 


Ultimul rol a lui Burton: 
un tată pe care te poți bizui 


la fața ei, o vedeam atit de asemănătoare cu 
a mea, aceeași construcţie a oaselor, încit 
m-am speriat. După scurt timp, m-am obiș- 
nuit, iar ea se mișcă pe platou cu eleganța 
celui mai frumos iacht“. La rîndul ei, Kate 
Burton, într-un interviu, acordat după moar- 
tea tatălui ei, a spus: „Fără să recurgă la 
multe cuvinte, puteam să mă bizui pe el. Îmi 
zicea: „Cred că ești o actriță foarte bună și 
nu ai nevoie de ajutorul meu“. Cu duioșie, 
Kate işi amintește cind spre sfirșitul unei zile 
de filmări, din cauza oboselii a exagerat în 
joc — tatăl ei a avertizat-o: „Nu fi prea tea- 
trală! Folosește-ți mai bine oboseala!" 
Kate Burton este absolventă a școlii de tea- 
tru a Universității Yale și a apărut în citeva 
spectacole pe Broadway. Referindu-se la ca- 
riera tatălui ei, amintește de cele 40 de filme 
în care a jucat „la majoritatea cărora a lucrat 
cu plăcere, deși puţine au ieșit așa cum își 
închipuise cind a citit scenariul. A jucat şi în 
60 de piese“. Aceasta din urmă cifră a produs 
uimire, pentru că Burton, în special în Anglia, 
avea reputaţia „marelui actor pierdut pentru 
teatru“. 


Margit MARINESCU 


s-a dizolvat apoi s-a retras scriind în răs- 
timpuri cîte o piesă muzicală. În ultimii 
2—3 ani n-a mai făcut nici asta. Nume 
care făceau cindva să trepideze marile 
săli de concerte au trecut în amintire. 
McCartney încearcă acum să revină dar 
nu pe porel ci pe platoul de filmare, ca 
actor. El a acceptat să joace „intr-un film 
ușor“ (așa sună prezentarea lui de către 
un comentator), film care se intitulează 
tări de pe strada mea. 


Romy Schneider 


Așa se va intitula (dacă la sfirșitul tur- 
nării nu va apărea o nouă idee) filmul 
realizat de spaniolul Leopoldo Tomes, pe 
platourile de la Barcelona. Nu va fi — din 
cît se anunţă — o biografie romanţată, ci 
o privire asupra dispariţiei atît de drama- 
tice a actriței. 

Regizorul spaniol a propus rolul nu 
unei actrițe ci unui manechin foto, foarte 
cunoscut în țara sa: Amalia Garcia Obre- 
gona. 


+ 


Vestitul şi bătrinul regizor japonez Akira 
Kurosawa a fost distins cu Legiunea de 
Onoare franceză. Remiterea înaltei dis- 
tincţii s-a făcut în cadrul unei solemnităţi 
la Paris. 


François 
intiiul... 


„„„Francois Truffaut, bineînțeles 


tristei veşti, dar stărui 


mare). 


François Truffaut s-a stins la 52 
In istoria cinematografului 
francez şi european de după 1950, 
însemnat enorm pentru că a 


de ani. 


el a 


STA 


Elvis Presley nu mai e demult dar nu- 
mele, vocea şi filmele lui vin şi revin 
mereu. Postere noi — cum este cel din 
fotografie — relansează nu o modă, nu 
un cîntăreţ, nu un actor de film ci un 
inegalabil, un incomparabil. Aşa susțin 
noii lui fani şi impresarii acestui mit-a- 
mintire 


Cinema" şi ia săptăminalul „Arts”, a 
fost timp de opt ani un critic viru- 
lent şi foarte personal, intratabil cu 
gloriile autoinstalate, cu renunţările 
autorilor consacraţi, cu subiectele 
lipsite de adevăr şi de viață și cu 
procedeele uzate, sub care cinema- 
tograful francez era pe cale să se 
sufoce. Convins de necesitatea unei 
revoluții a sincerităţii, el a exprimat 
acest punct de vedere cu atita tărie 
încît această revoluție avea să sfir- 


ȘI șească prin a părea lesnicioasă unui 
întiiul între primii cineaşti francezi, 2, 
(exagerez poate cu puţin sub emoția 
în această 
„primauté“ pentru că pierderea este 


număr de tineri autori. „Noul val“, 
urmarea mai mult sau mai puţin în- 
depărtată a încercărilor unuii As- 
truc, Malle, Melville, Vadim datora 
bună parte din dinamismul lui (și 
cea mai reală dintre virtuțile lui) im- 
pulsului dat de Francois Truffaut și 
de prietenii sai 


fost o personalitate puternică, entu- 


ziastă, lucidă, spiritual 


ata. onestă, 


implacabiiă şi chiar tristă în exube- 


ranța 


Boussinot însuşi, în binecunos- 


cuta enciclopedie, n-a putut face un 
început mai bun prezentării cineas- 


tului decit citind din 


Dicţionarul ci- 


nematografic" al lui Seghers unde 


caracterizarea făcută lui 


se pare perfectă. O reluâm și noi: 
critic, 
sub auspiciile lui Andre 
du 


debutat în cinematograf 
către 1951 


Bazin. Colaborator la „Cahiers 


Truffaut 
„A 


serialul de joi seara 


Eroismul nu are virstă 


F ata „de pe strada florilor” din serialul de 


televiziune Eroii nu au virstă este — ca să-i 
spunem așa — corespondentul feminin al! 
Pistruiatului. Scenaristul Francisc Munteanu 
se pricepe foarte bine (ne-a dovedit-o nu o 
dată) să capteze interesul public, îndeosebi 
interesul virstelor tinere, prin personaje vii, 
simpatice, curajoase și inventive, mici eroi 
care trec prin întimplări mai mari decit ei, 
descurcîndu-se mereu cu bine, ieșind din si- 
tuații complicate cu zimbetul pe buze și lă- 
sind cu buzele umflate pe urmăritorii lor sau 
pe toți cei care încearcă să le pună bețe în 
roate, să-i împiedice de la ducerea la bun 
sfirșit a „misiunilor“ lor adolescentine. Repe- 
tatele reiuări pe micul ecran a unui serial ca 
Pistruiatul constituie, în sine, un argument. 
Eroii nu au virstă, serialul acestor săptămîni, 
scris tot de Francisc Munteanu și regizat de 
Mihai Constantinescu (primele episoade) şi 
Dan Mironescu (episoadele următoare), este 
inspirat cam din aceeași perioadă istorică, 
adică își desfășoară acțiunea, ca și Pistruia- 
tul, în anii premergători insurecției din Au- 
ust 1944, în condiţiile luptei din ilegalitate. 
ntimplările prin care trece mica eroină a se- 
rialului au nerv, momente de suspens, o notă 
plăcută de umor, întrețin treaz interesul privi- 
torilor, sînt mici povestiri de viaţă care contri- 
buie explicit la caracterizarea personajelor 
angrenate în conflict, la crearea unei stări 
afective cu pronunțat efect educativ. Calită- 
ţile filmului au fost de altfel recompensate, 
recent, cu importante premii la Festivalul fil- 
melor pentru copii de la Piatra Neamţ, unde 
şi protagonista, Rodica Horobeţ, a primit un 
premiu de interpretare. 


În lumea pe care o investighează filmul nu 


se întimplă lucruri extraordinare, ieșite din 
comun. Eroismul, cel fără de vîrstă care dă și 
titlul filmului, este un eroism al cotidianului, 
al vieţii celei de toate zilele. Copiii-protago- 
nişti își dovedesc vocaţia de luptători fără 


în reluare 


regizorii noștri 


Ge Cornea este în primul rînd un 
foarte cunoscut operator (director de foto- 
grafie, cum i se mai spune în alte ţări); a rea- 
lizat imaginea la 17 filme artistice de lung 
metraj, care se numără printre cele mai pres- 
tigioase producţii ale cinematografiei noas- 
tre. Amintim pe cele a căror imagine a fost 


premiată în cadrul unor competiţii internaţio- . 


nale: 
— Dragoste la zero grade — premiul Dona 


emfază, simplu, firesc: este un dat al fiinţei 
lor, care, în împrejurările dramatice prin care 
trec, iese la iveală, ajutindu-i să devină utili, 
cu adevărat utili, cauzei de iuptă a clasei 
muncitoare. Pentru autorii serialului, relata- 
rea acestor întîmplări ale cotidianului este şi 


ofesoarele „fetei de pe Str 


un prilej de incursiune în diferite medii de 
epocă: mediui familial al eroinei (tatăl este 
Constantin Diplan, în rolul unui om chibzuit, 
angrenat cu devotament în acţiunea revolu- 
ționară iar mama e Cristina Deleanu, o mamă 
cu griji și cu spaime de mamă, dar și cu 
inimă mare, iubitoare), mediul școlar (cu 
ieit-motivul claselor de elevi în timpul orelor 
şi cu cancelaria profesorală „in acţiune“, 
printre interpreţii profesorilor fiind Matei 
Gheorghiu, Eva Papp, Dana Dogaru, Ovidiu 
Moldovan și Elena Bog), rețeaua clandestină 
a luptei ilegale cu legăturile conspirative de 
rigoare (siluete care se rețin crează Virgil An- 
driescu, Costel Constantin, Alexandru Lungu, 
Boris Ciornei, în timp ce Dorel Vișan, în rolul 
avocatului, desenează un portret savuros şi 
nuanțat), comisariatul de poliție (cu „piese“ 
actoricești de excepție, în frunte cu Gheor- 


a Florilor“: 


Elena Bog și Eva Pa 


del Paraguas, la Barcelona, pentru calitatea 
imaginii 

— Neamul Şoimăreştilor — premiul UNIA- 
TEC pentru imagine, la Milano 

— Mihai Viteazul — premiul de excelență 


pentru imagine la Festivalul de la Moscova. 


Asociaţia Cineaștilor din România a acor- 
dat, de asemenea, premiul său de imagine, 
pe anul 1971, lui George Cornea pentru ima- 
ginea la filmeleul Asediul și Mihai Viteazul. 

După 23 filme de lung metraj ca operator, 
George Cornea se hotărăște să treacă „ală- 
turi“ de camera de filmat, vis pe care, proba- 
bil, l-a avut de mai mult timp. La filmul Păca- 
lă — a cărui imagine a semnat-o — George 
Cornea este și asistentul secund de regie pe 
lingă Geo Saizescu. După această „ucenicie“, 
el debutează ca realizator cu filmul Patima, la 
care este și coautor al scenariului, alături de 
Draga Olteanu-Matei. Din scenariul, „croit“ 
pentru Draga Olteanu încă din stadiul de 
concepţie, a rezultat un film de certă reuşită. 


Numărul mare de spectatori care" l-au vizio- | 


nat înscrie Patima în categoria filmelor cu 
foarte bun succes de public. Deaitfei, acest 


film a fost remarcat și pe plan internaţional! 
fiind distins cu premiul „Portocala de argint" 
la festivalul cinematografic de la Antalya-Tur- 
cia. 

În continuare, George Cornea s-a consa- 
crat definitiv regiei de film, ajungind — în 
mai puţin de 10 ani — la o filmografie de 6 
lung metraje, ceea ce înseamnă o productivi- 
tate regizorală foarte bună. 

În alegerea subiectelor, el n-a manifestat o 
preocupare predilectă pentru o anume tema- 
tică. Doar două dintre filmele sale — Din nou 
impreună și Rămin cu tine (scenariile au ace- 
laşi pareri investighează universul satului 
contemporan. În rast, un film de război — Au 
fost 16, care ca și Patima, a trecut de 2 mi- 
lioane de spectatori, apoi unul de factură po- 
lițistă, Calculatorul rturisește — pentru ca 
în Căruța cu mere, să abordeze tematica eti- 
cii contemporane. 

În prezent, George Cornea pregătește un 
nou film de aventuri, Racolarea, scris de 
Constantin Voivozeanu. 


Mihai DUȚA 


Filmul + Scenariul 


Draga Olteanu- 
Matei și George 
Cornea, după po- 
vestea „Hiena“ de 
Petru Vintilă 


Anul 


premierei Spectatori 


interpreți 


Draga Olteanu- 
Matei, Gheorghe 
Cozorici, Emanoil 
Petru, Vasile 
Cosma 


Dumitru 
Buznea 


Din nou 
impreună 


Aurel Mihale 


Am fost 16... 


Vladimir Găitan, 
Ilarion Ciobanu, 
Mircea Diaconu, 
Micaela Caracaș 


Sebastian Papaiani, 
lon Caramitru, 
Elisabeta Adam 
Dan Damian 


Calculatorul 
mărturisește 


Radu Aneste 
Petrescu, Mihai 
Dimitriu 


Dumitru Buznea 


George Constantin, 
Mircea Diaconu, 
Sebastian Papaiani, 
Dana Dogaru 


Florin. Zamfirescu, 
Dana Dogaru, 
Dinu Manolache, 
Valeria Seciu 


Dinu Manolache, 
Dadu Gheorghe, 
Florina Cercel, tòn 
Dichiseanu 


ghe Dinică și Valentin Uritescu, care ne rea- 
mintesc, prin valoarea compozițiilor lor — 
deși mijloacele compoziționale sînt cu totul 
altele — de strălucitul cuplu actoricesc Toma 
Caragiu—Aristide Teică, cu roluri oarecum 
asemănătoare în Un august in flăcări). An- 
dreea, „fata de pe strada florilor“, este, cum 
spuneam, Rodica Horobeţ, care ascunde, sub 
zimbetu! ei şiret, sensibilitate și vervă deopo- 
trivă, personajul ei fiind de fapt „sarea și pi- 
perul“ filmuiui; dintre ceilalți copii care alcă- 
tuiesc distribuția „eroilor fără virstă“ mai 
amintim pe Ștefan Bănică, Antonie Ionuț, Ti- 
beriu Soare, Eduard Balaus, Mihai Mitoșeru. 

Regizorii Mihai Constantinescu (cu expe- 
riență îndelungată în domeniul serialelor de 
televiziune, experiență care se resimte pozi- 
tiv) și Dan Mironescu (pentru care acest se- 
rial a constituit un bun prilej de formare) au 
dat acţiunii ce era a acțiunii, dar s-au dovedit 


~ preocupați, deopotriva, cu bune rezultate, de 


rearea unei cit mai autentice atmosfere de 
epocă, de „colorarea“ filmului cu pigmenţi de 
umor și cu atașante tonuri sentimentale. l-a 
ajutat operatorul Gabriel Cobasnian, autorul 
unei imagini funcţionale, care pune bine în 
evidenţă calitățile de ritm ale serialului, de 
ritmuri narative şi de ritmuri afective. În ace- 
lași spirit este compusă și muzica lui Tiberiu 
Olah, pe care ne bucurăm să-l reîntilnim, in- 
spirat, într-un film de respirație lungă. Seria- 
lul nu accede (nici nu și-a propus aceasta) 
spre adincimi psihologice, dar are multă miș- 
care și îi prevedem o „carieră“ cam ca aceea 
a Pistruiatului. Drept pentru care este cazul, 
cred, să felicităm pe cei care au avut iniția- 
tiva acestei producţii a Studioului de film TV 
realizată în Centrul de producţie cinemato- 
grafică „București (producători delegaţi: 
Victoria Marinescu și Nadina Rudeanu), pe 
dutorii și colaboratorii ei: nu de alta, dar fil- 
mele pentru tinăra generaţie sint încă rare — 
cu toată inflația de premii a „festivalului fil- 
melor pentru copii“ de la Piatra Neamţ —, iar 
acesta, inspirat din anii luptei ilegale și din 
evenimentele de la hotarul de ere sociale a! 
lui August 1944, aduce, după Urmărirea, Un 
August in flăcări, Pistruiatul, Lumini și um- 
bre, o „notă aparte“, chiar dacă nu se ridică 
la valoarea de ansamblu a unora din serialele 
amintite. Eroina este o școlăriță cuminte, ca 
atitea alte școlărițe mai mult sau mai puţin 
cuminţi, o fată de pe strada florilor: eroismul 
„nu are virstă“, de acord, dar are o adresă 
care spune multe. 


Călin CĂLIMAN 


!Urmare din pag. 13) 


verde crud și de auriu — pădurea în care se 
refugiază Mozart în ultima zi de Bologna. „Aș 
vrea să rămin aici toată viața“; o răzvrătire de 
o clipă, înainte de a se urca în trăsură, ca 
intr-un sicriu, cu destinaţia „glorie“. 
Echilibrul expresiei, armonia muzicii, a gla- 
surilor şi a imaginilor au permis premierea 
filmului — în lipsa vreunui loc vacant la alta 
categorie — pentru „calităţile tehnice“, cu 
toate că, în fond, nu despre ele este vorba. 


6. Leul de argint 


Leul de argint — pentru cea mai bună 
opera prima. Sonatină — Canada. Printr-o li- 
cenţă - festivalieră, opera prima e de fapt 
opera seconda în filmografia regizoarei Mi- 
cheline Lanctât — 37 de ani, actriță, grafi- 
ciană, regizoare de film de animaţie. Sonati- 
na amintește de Margaretele Verei Chytilova 
Două fete — una cu coadă de cal, alta tunsă 
băiețește și cu o notă muzicală atirnată de 
git. amindouă aproape nonstop cu căștile ia 
urechi, ascultind — ce?, două fete faţă în față 
cu lumea. Care lume? „Oare se gindește ci- 
neva pe lumea asta la noi? Dacă da, trebuie 
să ne telefoneze!“ Nimeni nu sună. Fetele par 
năzdrăvane, vesele, puse pe șotii. Fură medi- 
camente cu sacul dintr-un spital, întreabă în 
glumă „cite pilule trebuie ca să mori?", se 
suie chicotind într-un metrou, se așează pe o 
banchetă și pn la vedere o pancartă: „Lume 
indiferentă! O să murim! Trebuie ca tu să ne 
împiedici! Fă ceval“. Aici începe partea extra- 
ordinară a filmului. Lumea urcă şi coboară 
din metrou. Nici o privire spre celălalt... „Oa- 
meni prăbușiţi în lectura cărţilor și ziarelor ca 
într-o groapă apriorică“... Ciţiva citesc în tre- 
cere pancărta. Cu. nesaț, fetele pindesc o 
reacţie. Nici o reacţie. Staţii, staţii, staţii. 
„Lume indiferentă!“ Fetele vesele ciocnesc cu 
Coca-Cola şi înghit pumni de pastile. Staţii. 
Staţii. Adorm. Staţii. Mor. Frumos. Una cu 
capul pe umărul celeilalte. Staţii. Lume urcă. 
lume coboară. Cap de linie. „Sindicatul tran- 
sporturilor intră în grevă! Călătorii sînt rugaţi 
să părăsească de urgenţă metroul!“... Călăto- 
rii părăsesc metroul. Personalul o ia la fugă 
spre ieșire. Măturătorul aruncă mâtura: 
„Băieți, sintem în vacanţă!“ Liniște, pace, 
pustiu. Ele două, pe bancheta metroului. Sfir- 
şit. Cel mai tăcut film din festival: Sonatină. 

„ȘI, de trei milioane de ani, degenerăm, 
civilizindu-ne“... 


Festivitatea de premiere se termină pe gla- 
sul lui Antonioni, care declară inchisă a 41-a 
ediţie „delia Mostra Internazionale del! Ci- 
nema“... 


de ce revenim asupra acestor filme? 


cine-univers 


Cel mai tulburător tip de călătorie 


U cindva aparține speței filmului 
fantastic, de vreme ce istorisește niște întîm- 
plări miraculoase, care sfidează legile naturii, 
practic posibilitatea voiajului în timp. 

Scenariul nu face ape! la prea multă inven- 
tivitate pentru realizarea unei asemenea is- 
prăvi; este deajuns crearea atmosferei cores- 
punzâtoare, adică o ambianţă proprie epocii 
alese drept țintă a călătoriei, eliminarea ori- 
cărui obiect care ar aduce aminte de prezent 
şi, apoi, autosugestia. Un tinār autor drama- 
tic, fascinant de chipul Elisei McKenna, o ac- 
triță americană reputată, pe la inceputul se- 
colului, reușește astfel să ajungă din 1980 în 
1912, fără mari dificultăți, imbracindu-se con- 
form modei respective, umplindu-și buzuna- 
rele cu monedele anilor aceia şi folosind 
drept cronodrom o cameră mobilată exact ca 
atunci. Soluţia se dovedește atit de facilă, în- 
cit putem presupune — cum pe drept cuvint 
remarca D.|. Suchianu — că junele Collier a 
visat pur și simplu faimoasa călătorie și ro- 
mantica istorie amoroasă al cărei trist erou 
fusese. 

Nici congruenţa situațiilor ivite prin apariția 
unui vizitator sosit: din viitor, nu e speculată 
peste măsură. Citeva mici momente, doar, 
oferă prilej de umor: de piesele protagonistu- 
lui jucate cu mare succes pe Broadway, n-a 
auzit nimeni, pentru binecuvintatul motiv că 
el le va scrie abia mai tirziu; spre uluirea par- 
tenerei sale melomane, Collier fluieră o melo- 
die de Berlioz, nescrisă încă; bâtrinehul jovial 
care duce bagajele oaspeţilor în camere, la 
Grand-Hotel, se joacă în 1912 ca băieţel! cu 
mingea, etc. 

Nici intriga sentimentală nu iese din 
schema poveștilor romanţioase răsauzite; 
diva suavă e supravegheată la tot pasul de un 
impresar sever, care exercită asupra ei o pro- 
tecție tiranică și misterioasă; el îl împiedică 
pe erou, cu forța, să fie prezent la întîlnirea 
decisivă, apoi pleacă împreună cu vestita ac- 


secvenţa criticului 


Cartea de vizită 


Adesea, cinefilul atent poate descoperi fac- 
tura unui film din primele lui secvențe. 

Dimineaţă însorită de vară. Aerul tremură- 
tor ce se ridică din pămint învăluie siluetele 
cailor în galop. Un stol de păsări flamingo își 
ia zborul razant cu suprafața apei încă ador- 
mite, în corturile melancolice ale unei muzici 
discrete. 

Pare un film de dragoste. Să așteptă 
eroii. 

Printre două şiruri de grajduri, caii trec în 
pas domol cu jocheii în spinare sau purtaţi 
de căpăstru de către îngrijitorii care îi pregă- 
tesc pentru cursă. 

a dacă totuși nu e un film de dragoste?! 

n planul îndepărtat al imaginii, un îngrijitor 
cu picioare neobișnuit de agere țopâie sprin- 
ten în jurul calului său atrigindu-ne ușor 
atenţia. imperceptibil, aparatui se apropie, 
urmărindu-l. 


O melodramă semnată 
(Jon Voight şi Faye Dunaway 


O poveste 
de dragoste 
care începe în 1980 
şi se termină 
în... 1912 


triță, nelăsind nici o adresă; ea revine, însă 
cind totui părea iremediabil pierdut.. 

Dacă aduce un oarecare haz al amânuntu- 
lui şi o incontestabilă finețe plastică în recon- 
stituirea cadrului „retro“, filmul nu se distinge 
prin nimic altceva, răminind o producţie de 
duzină. Ce a atras atunci la el atita public bu- 
cureștean? Să fie faptul că „propune o eva- 
dare din realitatea americană cea de toate zi- 
lele“ — cum afirmă distinsul meu confrate, 
D.I. Suchianu? Poate, dar succesul lui neo- 
bișnuit de casă s-a produs la noi. 

Sigur că gustul „retro“ funcționează azi 
oriunde lumea ameninţată de cataclisme tîn- 
jește după o vreme fără probleme grave, 
calmă, elegantă, pe care-o mitizează, recon- 
struind-o ca pe o culme la care a ajuns rafi- 
namentul gustului și şi-o imaginează într-o 
perpetuă vacanţă. Nu este o întîmplare, acţiu- 
nea filmului se desfășoară într-o staţiune vile- 
giaturistică distinsă și are drept cadru un ho- 
tel luxos. 

Dar să nu uităm și altceva: a putea călători 
în timp este, poate, dorința cea mai aprinsă a 
omului. Există oare alt vis mai tulburător care 
să te facă, în fond, stăpin asupra morţii, să 
anuleze ireversibilul? Undeva, cindva are no- 


El trebuie să fie eroul! 

Plan detaliu inserat brusc: picioarele, al că- 
ror joc de glezne ne trimit cu gindul la ringu! 
de box. 

Dacă e un film despre box, ce rost mai au 
caii? + 

Un prim plan îi surprinde chipui străfulge- 
rat de o idee. Îngrijitorul o zbughește spre 
grajduri unde anunţă hotărîrea luată: va pleca 
în oraș să-l întilnească pe fostul său antrenor 
de box. Faţa unui băiețel de 9—10 ani, aflat 
în apropiere, se luminează. 

Şi totuşi e un film de dragoste dar în va- 
rianta copil-părinte. . 

Vestea cea mare trebuie difuzată. Copilul 
sare în sus de bucurie: Campionul va boxa 
din nou? E nevoie de explicaţii suplimentare: 
cine e campionul? Cum a ajuns îngrijitor de 
cai? Un scurt dialog de serviciu risipește ne- 
dumeririle. 

Au trecut cinci minute și sintem aproape 
convinși că nu mai putem avea surprize. An- 
grenajul s-a pus în mișcare. Vor exista cu si- 
guranță momente de euforie curmate brusc 
de accidente previzibile, va apare și Ea, fe- 
meia dintr-o lume, învăluită în mirajul bogă- 
tiei, se vor sfişia inimi (ale lor și aie noastre), 
atc. 

Au trecut doar cinci minute, dar pentru ci- 
nefilul atent, filmul poartă deja o carte de vi- 
zită: „Campionul. Film Hollywoodian. Melo- 


Zeffirelli 
în Campionul) 


rocul de a atinge acest resort intim al sufletu- 
lui nostru. Și meritul de a o face cu discreţie, 
fără efecte șocante, căutate, grosolan specta- 
culoase, care ar prăbuși o asemenea aven- 
tură sublimă în grotesc și incredibil. 

Scenaristul Richard Matheson este un au- 
tor de science-fiction, reputat pentru pricepe- 
rea lui de a împleti anticipaţia cu oroarea. 
Genul fantastic ia azi de predilecție această 
formă, dacă e să amintesc numai citeva 
exemple recente, foarte gustate: Shining, 
Exorcista, Allen... 

Cu Undeva, cindva răminem în regimul 
blind. Nu fără ca tulburarea pe care o iscă 
paradoxul spaţiu-timp, de îndată ce pătrunde 
în conștiința noastră, să ia naştere şi să ne 
urmărească: Collier este azvirlit instantaneu 
inapoi de unde a venit, cind găsește într-un 
buzunar al hainei o monedă din 1979, uitată 
acolo, și o recunoaște. Orice umbră de remi- 
niscență a prezentului are, deci, un atare 
efect fatal. Dar pe tot parcursul filmului, el 
ştie că vine din anii '80, altfel nu s-ar feri să 
răspundă unde și cînd s-au jucat piesele lui. 

Stranie e și explicaţia prezenţei obiectului 
pe care i-l dăruiește lui Collier, student, 
McKenna bătrină, șoptind: „Intoarce-te la 
mine“. Dar atunci înseamnă că eroul mai fu- 
sese odată în trecut, unde-și uitase ceasul de 
buzunar, așa cum se întimplă, dealtfel, ulte- 
rior. Se poate că și Elisa să apară iar și totul 
să ia din nou aceeași desfășurare la infinit. 

De unde știa, pe urmă, impresarul, de sosi- 
rea iminentă a cuiva, care va schimba com- 
plet existența Elizei și i-o va răpi? Eroina 
spune, la un moment dat. că toate prooroci- 
rile bizarului ei protector se împlineau întoc- 
mai. Venea oare și el din viitor și cunoștea 
astfel ce se va întimpla? 

Scenaristul, ca și regizorul, au avut buna 
intuiție artistică să lase asemenea întrebări 
fără răspuns. Așa, basmui e mai frumos.. 


Ov. S. CROHMĂLNICEANU 


dramă“ Chiar dacă este semnat de Franco 
Zeffirelli. 


Cristina CORCIOVESCU 


camera-stilo 


Ce știu și ce nu știu 


A scrie despre imagine... în. definitiv, în- 
seamnă a scrie despre ceva mișcător pe o 
pinză albă, căci ce altceva este oare obiectul 
pe care-l privim. Simplu, sofisticat, expresio- 
nist, discret, prost, fermecător... sau cine mai 
știe cum, ecranui mișcător a rămas neschim- 
bat menținind cinematograful în definiţia ce 
și-a dat-o născindu-se, acum citeva bune 
zeci de ani. 

Cind. încerc să-mi definesc meseria îmi 
vine în minte imaginea de arhivă (pe care 
cred că o au toţi oamenii) a unui bărbat 
într-o haină strinsă pe corp, cu pantaloni bu- 
fanţi, cu o beretă trasă ușor pe o ureche, cu 
o privire puţin aspră și neliniștită (de obicei 
invizibilă ca fața aceea a lunii), ce poartă în 
brațe o cutie cu picioare țepene de lemn, 
prin care, privind lumea, învirte de o mani- 
velă mare. k 

De la Sosirea unui tren in gară sau Prinzul 
unui bébé pînă la Glissando, simplu, sofisti- 
cat, expresionist, discret, prost, fermecător... 
sau cine mai știe cum, cineva a trebuit să pri- 
vească lumea și... 

Meserie pe care unii o disprețuiesc (mărtu- 
risit sau nu) fie că-i prea tehnică sau, dimpo- 
trivă, că-i prea artistică, nu știu s-o definesc, 
încercînd a cuprinde totul despre ea. 

Cred că pentru a o face, te folosești de cer, 
actori, pene, biciclete, colaboratori, vopsele, 
ploaie, babe, transfocator (rar), sunetul muzi- 
cii, reflexe, Zurbaran, Gică de la „Aparatură“, 
lemn de nuc, limbi străine (dacă...) și suflat 
de dietil-para-fenilendiamină. Cred că privită 
dinafară este strălucitoare, fascinantă, o me- 
serie cu o lume mirifică. 

Cred că a scrie despre imagine este foarte 
greu (mai ales dacă filmul este bun). Pun, to- 
tuşi, pe seama ignoranței mele faptul că 
n-am citit încă ceva care să-mi meargă la 
inimă. Cred că nu știu să scriu despre ima- 
gine, ce știu însă este că, uitindu-te la lume 
și învirtind din manivela aceea mare, devii 
puțin aspru și neliniștit. 


Florin MIHĂILESCU 


Călătoria în timp: un. vis etern 
(Jane Seymour în Undeva, cindva) 


mim con mi 


Vă propunem. 
o nouă rubrică 


A. observat că înțeleg mai ușor 
multe dintre lucrurile sau fenomenele grădinii 
noastre,  scriindu-le, asta, probabil, pentru 
ca-mi place să citesc și am respect pentru 
ceea ce citesc. Ori, primul lucru pe care-l ci- 
tesc este cel pe care-l scriu. 

De aceea, nu mă gindesc la nimic și nu-mi 
fac nici un complex mutindu-mă pe această 
pagină, odată ce am prilejul să scriu, deci să 
înțeleg. $ 

Apoi cad și eu la fel de ușor ca atîția atții în 
capcana părerii care începe cu mi se pare și 
se termină cu sint sigur. Explidnd mai ascuţit 
acest fenomen, am să dau exemplul specta- 
torului obișnuit, care iese de la cinema și-i 
spune vecinului: „Mi-a plăcut foarte mult“. 
Apoi dacă cineva, să zicem televiziunea, îl în- 
treabă și ştie, deci, că părerea lui contează, 
spune: „mi-a plăcut, dar viața e altfel”. Și 
chiar mai apoi, dacă ajunge, printr-o împreju- 
rare independentă de el, ca părerea lui chiar 
să conteze şi el știe asta, face totul praf, fi- 
rește, după gustul lui, care este în mod sigur 
altul decit al vecinului ajuns în aceeași situa- 
ție. In această zonă sint multe lucruri de pre 
cizat, de aceea o să mă câznesc s-o fac — în 
numerele viitoare — vorbind despre colegi 
din alte cinematografii, -cu alte zimbete. 


Mircea DIACONU 


Armonia 
(Galina 


pe ecrane 


mișcării, 


Beliaeva în Anna Pavlova) 


Obsesia unei pasiuni 


Ana Pavlova 


xistă un al şaselea simţ. îţi vine a spune 
uneori, cel al dansului, care nu creează nu- 
mai profesioniști ai scenei sau ringului, ci o 
specie întreagă de oameni capabili să simta 
prin fibra lor cea mai intimă, arabescul gestu- 
lui desfășurat în aer, arderea lui in ritm de 
muzică. Nu știu cit de bun dansator e Emil 
Loteanu — dar cînd filmează dansul, inspira- 
ţia lui n-are limite. Armonia mișcării, superbia 
gestului coregrafic, îl pasionează și asta se 
vede nu numai din Șatra, şi acum din Ana 
Pavlova, dar din mizanscena fiecărui film a 
său: Poienile roșii, — legenda în ritm solemn 


gestului coregrafic | 


de ritual arhaic, dar şi O dramă la vinătoare, 
Cehov rescris cu infiorarea ochiului cinema- 
togratic îndrăgostit de grația feciorelnică, de 
poezia plastica pură a adolescentei hăituita 
de destin, ochiul obsedat de armonia cuplu 
lui bătut de vinturi. 

Romantic, da, cu siguranță, acest fanatic al 
poeziei trupului în mișcare. 

Cinematografic, da, cu siguranță, atita 
vreme cit cinema înseamnă desfașurare în 
spațiu şi timp a unei povești, a unei pasiuni, 
a unei idei. 

Şi iată cum cinematografia exuberantului 
regizor capătă unitate, armonie în consec- 
venta obsesiei sale cinematografice: balet 
clasic sau folclor, plastica gestului dramatic 
sau dramaturgia gestului plastic. Chiar și 
atunci cind genul biografic extins în timp și 
spaţiu, ca in Ana Pavlova, calcă ades pe câi 
bâtătorite. Cu tot exotismul decorurilor, me- 
reu altele, peisajul mirific al Mexicului, ori 
decorurile scenice pictate pentru inspiratele 
balete ruse ale lui Djiaghilev, ele nu alungă, 
ci sporesc uneori senzația de monotonie 
Monotonie prin exces de variație, suprasatu- 
rarea ochiului. Atmosfera epocii Petersburgu- 
lui începutului de secol și de afirmare a celei 
care avea să devină simbol al baletului, fra- 
gila, fanatica dăruită dansului, Anna Pavlova, 
turneele ei în lume. (cu insistență filmată 
desfășurarea inspirată a baletului in cadrul 
luxuriant al Mexicului, al Indiei, sau Ecuado- 
rului în flăcări; imaginea: Evgheni Guslinki, 
Vladimir Nahabţev) toate nu sint dedt pre- 
texte pentru un respectuos omagiu. O adinca 
plecăciune a cinematografului în fața artei 
coregrafice. O patetică plecăciune, ca uri 
vechi salut pravoslavnic în fața dansului ca 
zbor, ca fantezie, ca efort supraomenesc 
Dansul ca miracol al existenţei, al talentului 

Sigur că protagonista ar fi trebuit să fie o a 
doua Ana Pavlova sau Galina Ulanova ca sa 
ne ridice pe culmile sublimei morţi a lebe 
dei... Dar Ana Pavlova a fost unică. Geniile 
nu se repetă. Și atunci, ca să le omagiem (nu 
să le reprezentăm pentru că e imposibil, a în- 
ţeles-o și un maestru modern al genului, Ken 
Russell), găsim formule uneori şocante. Emil 
Loteanu n-a căutat o formulă șocantă. E! a 
urmărit doar, cu respect adinc, frumuseţea în 
mișcare, graţia personificată de o finără dan- 
satoare, Galina Beliaeva. Alături de ea, de 
eforturile ei de-a arde etapele unei cariere de 
excepție — pasionatul actor Serghei Şakurov 
(Fokin). Cel care. de dragul filmului. a învățat 
sa danseze și — ca un mare artist — să suge- 
reze inspirația momentului, poezia, misterul. 
Avea, se vede, in el ceva. poate irezistibila 
pofta a dansului 

Instinct să-i zicem? Talent să-i zicem? Sau 

bila nebunie ce le susține pe toate... 


Alice MĂNOIU 


Coproducţie U.R.S.S.-Anglia. Scenariul şi regia 
+ mil Loteanu. imaginea: Evgheni Guslinski, Vladim. 
Nahabţev. Cu: Galina Beliaeva. Lina Buldakova, Se 
ehi Sakurov, Vsevolod Larionov. James Fox. Ja 
„es Debari. Gheorghe. Dimitriu, Martin Scorses+ 
Svetlana Toma, Natalia Fateeva 


Ton cald înspre duios 


nora le place jazzul, acum 


Unora le-a plăcut jazzul dintotdeauna deci și 
atunci, la început, cind mulţi auzeau, puţini 


Anna Karina, o Șeherezadă pe dos 
si Jane Fonda. o posibilă Șeherezadă la timpul prezent 


înțelegeau. Unora le-a plăcut jazzul și prin io- 
curi prin care abia rāzbeau ecourile lui. in 
fine, unora le-a plăcut jazzul „de mici“ — nu 
chiar din copilărie, dar aproape. Aşadar, sin- 
tem prin anii '20, nu la New Orleans, ci la 
Odesa. Un tinăr este eliminat din Conserva 
tor pentru că iubește jazzul. Ce face el, tina 
rul? El face ce au mai făcut afiţia inainte şi 
după el, în viaţă ca şi în filme: nu disperă, ci 
speră; nu se dă bătut, ci se bate, încearcă, sa 
demonstreze ce era de demonstrat. Şi anume 
ca, în cazul cu pricina, oamenii mai trec, dar 
muzica rămine. Şi cum demonstraţia nu era 
de ici, de colo o ia cu binișorul și cu începu- 
tul; o formaţie de jazz. Una mică. Doi, pe 
urmă trei, adunaţi de pe drumuri, dar plini de 
talent și mai ales de dragoste pentru muzica. 
Fie ea şi jazzul, despre care nici măcar nu 
ştiau ca există... Cum se încropește formaţia 
şi prin cite trec membrii ei, ajurși, în fine, 
așa, pe la 100 de ani, în plină glorie. ne arata 
filmul. Tonul este cald, inspre duios. Ritmul e 
alert, înspre voios. Umorul raspunde prezent 
la apel, iar amorul, dacă nu e, nici nu trebuie. 
Muzică sa fie. pentru că: Jazz 20. 


Vlad PAULIAN 


Producţie a studiourilor Moslilm. Scenariul: Alek 
ande- Borodianski, Karen Sahnazarov. Regia: Karen 
sahnazarov. Imi Vladimir Sevik. Cu: Igor 
'Kliar, Aleksandr B Pankratov-Ciornii, Nicolai Ave 
Skin, Petr Scerbakov 


La vîrsta primei iubiri 


„0 fată și un băiat 


Sres. oră de virf pe bulevardul 
filmului. Un afiș mare ne informează ca lui 
Bud Spencer „i se mai spune, și Buldozerul“. 
|! credem pe cuvintul lui de justiţiar, dar in 
trām alături. Alături, sfioși. O fată și un băiat, 
ia virsta primei iubiri, la ceasul primului så- 
rut, adună, la povestea lor, o sală arhiplina 
de tineri, în ciuda concurenţei neinfricatulu 
Buldozer 

Pornind de la propriul său roman, scenaris- 
tul Gunter Gorliich pune sub lupă și așează 
față în față doi adolescenţi, dar și pe părinții 
lor, şi încearcă, printr-o analiză nu lipsită de 
subtilitaţi, o mică incursiune în familia est 
germană a zilelor noastre, ca și o timidă tato- 
nare a relațiilor dintre generații. Tatăl fetei lu- 
crează la căile ferate, mama, este și ea mun- 
citoare undeva, în casă domnește buna înțe- 
legere, seninătatea, dragostea, evenimentele 
zilnice fiind primite și privite, în acest cămin 
unit. cu sentimentul câ dacă ei formează o 
echipă, toate se rezolvă. Nu același lucru se 
poate spune despre familia lui. Acolo sint 
„intelectuali bine situaţi“. Tatăl e foarte ocu- 
pat, mereu plecat în străinătate, mama e 
foarte nemulțumită, veșnic la cratiţă, iar in 
casă atmosfera e tot mai apăsătoare. Acestea 
sint datele de la care demarează love 
story-ul, construit de scenariu în linii clare, 
urmate de mge (Wolfgang Hübner) cu grija 
tațā de tonul firesc, direct, cu convingerea ca 
nu poți convinge decit așa. Dar exact aceasta 
implitate, această atit de vădită dorinţă de a 
se adresa tinerilor pe placul și pe înțelesul 
lor, ni s-a părut marea calitate, marea găsel- 
"ţa a filmului. Calea, mărturisită, a pilde: 
puterea exemplului, cum ar spune Popa 
Tanda, demonstraţia fâcută prin arătarea ia 
vedere“, fără inutile întortochieri, a tot ce 


Prima ziaristă 
profesionistă 


Seherezada 


oate n-ar fi lipsit de interes dacă 
ne-am gindi la Şeherezada nu doar ca la o 
„băsmuitoare de basm", ci şi ca la prima zia- 
ristă protesionistă din istoria umanităţii. Spe- 
cialitatea Șeherezadei — presa vorbită. Califi- 
carea — la locul de muncă (palatul lui Harun 
al Rașid). Performanţa Șeherezadei de a fi re- 
uşit să ţină o rubrică zilnică, timp de aproape 
trei ani, poate să dea de gindit oricărei zia- 
riste contemporane. Intr-un viitor film, rolul! 
l-ar putea juca Jane Fonda. Într-un film tre- 
cut, l-a jucat, vă amintiţi, Anna Karina. Perso- 
najul ei e o Şeherezadă, dacă se poate spune 
așa, „pe dos". O Șeherezadă prădată de tră- 
sătura ei dominantă: talentul in meserie. Mi- 
nunata locvacitate a Șeherezadei istorice e 
înlocuită cu... Cu ce? Cu tăcere! Chiar și 
atunci cind califul, același Harun al Rașid, o 
somează să vorbească, să se explice, sa 
spună ceva ca să-și salveze viața, ea, Şehere- 
zada, tace cu încăpăținare. Să vedem în asta 
un omagiu al autorilor adus filmului mut? 


poate fi preluat ca bun și respins ca ne-bun, 
'ată un maniheism. de data asta aproape ne- 
cesar. Nuanţele — pentru că ele exista, totuși 
— apar, însă, pe parcurs, ies din rind, dind 
mici ocoluri ideilor de bază, ca de la sine. De 
la sine, adica de la mina regizorului şi, mai 
ales, din interpretarea, cu totui extra-ordi 
nară, a micuţei (de 15 ani) Birgit Kading, © 
„actriță“ în toată legea, cu intuiţia trairilor 
doar din priviri, cu bun simțul gestului māsu- 
rat la cit trebuie, cu ținerea în friu a emoției, 
sa nu treacă granița meloului. 

Generaţii diferite, mentalități deosebite. pä- 
nni și copii, relații complexe și complicate 
între ei, între ei, părinţii, intre ei, copiii, între 
ei, toți. O țesătură de stări și sentimente pe 
care tinerii spectatorii — i-am văzut — au ur- 
marit-o cu nesaț. Micile „scăpări“: exclamaţii 
sau chicoteli, erau menite doar să inducă în 
eroare, să ascundă interesul şi emoția care-i 
stăpineau, de fapt. De ce să le ascundă? 
Pentru că, la 15 sau 17 ani, ţi se pare că tre- 
buie să fii „tare“, să nu se vada cumva că 
ceva, pe lumea asta, te mai poate impresiona. 
Cum, cind ştii totul despre viață, cind nimic 
nu te mai poate lua pe nepregătite, să te lași 
induioşat de un film cu o fată şi un băiat? 


Rodica LIPATTI 


Producţie a studiourilor din R.D. Germana. Scena- 
riul: Gunther Gorlich după cartea sa cu același tillu 
Regia Wolfgang Hübner. imaginea Eberhard Bor 
+mann. Cu: Birgitt Kading, Katharina Körner, Ursula 
HK arusseit. Wolfgang Dehler, Sven Martinek, Otto 
Mellies. 


O mare 
15 ani: 


artistă de 
Birgitt Käding 


Sau o reverență în fața ideii că filmul trebuie 
sa vorbească prin imagini? Imaginile se am- 
biționează să vorbească nu despre imaginaţia 
Șeherezadei, ci despre trupul ei, zice-se, per- 
fect. Zice-se, pentru că exact în secvenţa în 
care ea trebuie să susțină proba de foc, tre- 
dnd printr-un contur al corpului ideal, decu- 
pat într-un paravan cu clopoței care dau 
alarma dacă pe undeva-cumva-ceva nu e per- 
fect, exact atunci cind ea pornește spre para- 
van tăind răsuflarea întregii săli de la „Lucea- 
fărul“, exact atunci (dar nu numai atunci) fil- 
mul e rupt şi sare peste... Șeherezada e de 
astă dată o jJulietă orientală, îndrăgostită de 
un sol european la curtea aceluiași Harun al 
Raşid; o iubire coaptă — la propriu şi la figu- 
rat — în deșert, o iubire într-o lume cu maătă- 
soase pelerine albe, cu tropot de cai, splen- 
dizi cai, cu urmăriri, cu „prinde-l viu!“, cu 
atacuri, cu contraatacuri, cu minia aceluiași 
Harun al Rașid, care e îndrăgostit, și el. de 
Șeherezada... Care Șeherezada — în fine, în 
final — glăsuiește inteligent: „De ce mi-a dat 
Alah numai o inimă? Te-aș fi putut iubi“ 
După care pleacă în Europa împreună cu iu- 
bitul sol-soţ. 

Nu detinem date despre activitatea profe- 
sională a Şeherezadei din Europa. 


Eugenia VODĂ 
Coproducţie /ranco-hispano-italiană. Un tiim de 


Pierre Gaspard-Hoit. Cu: Gerard Barray, Anna Ka- 
rina 


G destul de mulți ani în urmă, după o 
retrospectivă venețiană Dreyer, rămîneam cu 
sentimentul unui cinematograf din familia 
fostului Sjöstrom- și a lui Bergman — con- 
temporanul nostru. Un cinematograf al medi- 
tației, dar adesea şi al unei disperării kirkega- 
ardiene. Imaginea cinematografului danez imi 
părea, ia acea vreme, determinată, dominata 
de dimensiunea Dreyer. M-am întrebat 
poate, dacă la umbra unui asemenea copa 

ar mai putea creşte ceva. (Deși cinematogra 

ful fiind şi artă şi industrie, condiţia simbioze 
poate face să apară cite o esenţă rară pe un 
cimp cit vezi cu ochii). Dar cineastul acesta 
grav, — profund ca un filozof, atit de artist în 
operă și atit de puţin artist în viață — s-a gin- 
dit cu grijă (lăsind ideile lui drept testament 
într-un op despre fiim din 1959) s-a gîndit 
deci ia drumul cinematografului danez. Şi 
anume: „Să fie el însuși, să-şi arate propriul 
chip în fiimele pe care le face şi să nu adopte 
maniere și manierisme din filmele făcute de 
alte naţii. „Dacă e — zicea el — dacă e să fa- 
cem un film hollywoodian despre Andersen, 
atunci mai bine să lăsăm chiar Hollywood-ul 
să-l facă, eventual cu Danny Kaye în rolul lui 
Andersen“. 


Nu este nici o mirare, cred, că în grupajul 
de filme, văzute timp de o săptămină la Bu- 
curești, n-am descoperit o operă de dimen- 
siuni dreyeriene. Nu se nașie un asemenea 
artist în fiecare an sau' deceniu. Poate nici 
într-un secol. Dar ceva din viziunea maestru- 
lui danez am convingerea că am deslușit to- 
tuși. În primul rînd, prezența unei imaginaţii 


zilele filmului din Danemarca 
18-25 septembrie 


Univers danez 


plastice, o predilecție și chiar o credinţă în 
capacitatea imaginii de a influenţa spiritul, 
mentalitatea spectatorului. Tocmai această 
preocupare ar fi trăsătura de unire a filmelor 


pe care le-am urmărit, o plastică aproape de 
viziunea picturală să zicem a unui Ruysdael 
în conturarea unei atmosfere dramatice a 
peisajul (peisaj ca oglindire psihică a mediu- 
lui înconjurător, a naturii, a peisajului deloc 
element ilustrativ, ci component al naraţiu- 
nii). Sau influenţa unui Bruegel în exprimarea 
unei tipologii țărănești din secolul al 
XVIII-lea, așa cum apare în ecranizarea unei 
piese de teatru din acel secol Jeppe de la 
deal . Dar există o preocupare evidentă pen- 
tru plastica imaginii și în surprinderea coti- 
dianului, în Johnny Larsen al iui Mortern Ar- 
ntred ca și în Născuţi iarna de Lasse Bjâme 
şi mai ales în Momentul de Astrid Hen- 
ning-Jensen. Peisajul urban sugerează un 
meridian al granitului, al unui monumenta- 
lism rece, fără să fie copleșitor. În timp ce lu- 


Stăpiînirea de sine ca expresie a disciplinei interioare 
(Ann-Mari Max Hansen şi Soren Spanning 


P 


zilele filmului din R. P. Chineză 
27-29 septembrie 


A. asistat de-alungul ultimului 
deceniu la un transfer tematic în filmele ci- 
neaștilor chinezi, în sensul unei apropieri de 
subiecte și de eroi contemporani. Pe terenul 


timpului prezent se cantonează și filmul din 


seara „Galei“ marcînd 35 de ani de la procla- 
marea Republicii Populare Chineze: Alarmă: 
cota 333, film care onorează această aniver- 
sare. 

Nucieul povestirii este un fapt, real, con- 
temporan, dar nu banal, dimpotrivă, extraor- 
dinar, starea de excepție decurgind din na- 
tura catastrofică a întimplării. Un oraș nu 
prea mare pentru dimensiunile Chinei, adică 
de numai citeva zeci de mii de locuitori, așe- 
zat la confluenţa a trei fluvii, se vede asaltat 


de ape, ca niciodată în trecut. Din punct de, 


vedere dramaturgic (este semnificativ că la 
elaborarea povestirii au colaborat cinci sce- 
nariști: Gou Shao-Gui, Wang Xio-Bin, Chen 
Chuan-Wei, Fan Yuan, Bai Song) ne aflăm în 
fața confiictului clasic: oameni obișnuiți în 
fața unei situaţii limită. Dar felul în care auto- 
răi (regizor: Mao Yu-Qin) rezolvă înfruntarea 
majoră om-natură, ca şi situaţiile conflictuale 
bilaterale ce decurg din ea, prezintă nenumă- 
rate nuanţe şi particularități specifice, apte să 
creeze personaje vii, convingătoare. La ince- 
put. cu excepția celor investiţi cu răspunderi 
de partia şi de stat, nimeni nu cunoaște imi- 
mența revărsării apelor. Tensiunea se crează 
din contrapunctul dintre cei ce știu și cei ce 
continuă să trăiască, sau să irosească clipele, 
fără nimic să-i preseze. Prima secvenţă, din 
piața-bazar, cu ustori ce-și strigă marfa, 
cu tineri ce schimbă priviri șăgalnice, fixîn- 
du-și întilniri, cu bătrîni Ce-și cumpără un te- 
“levizor pentru a-și alina singurătatea, reține 
numeroase detalii ale vieţii, în curgerea ei co- 
tidiană și normală. Dar și anormalul face 
parte din viaţă. Ce-i ce-l așteaptă găsesc cu 
greu căile să comunice pericolul, fără să pro- 
voace panica, dezordinea. iniţiaţi și cooptați 
treptat în organizarea apărării orașului lor, 
oamenii se dovedesc a fi oameni, fiecare cu 
reacţia sa specifică, nimeni nefiind dispus 
dintr-odată să-și riște viața. Oamenii nu se 
nasc eroi, ci devin, neașteptat, în focul luptei. 
imaginea satelor de la început, imagine oare- 
cum idilică, se schimbă atunci cind fluviile 
ajunse niște mări curgătoare lasă la lumină 
doar acoperișuri de stuf — minuscule insule 
— pe care stau acum agățați oamenii. Tot 
așa locuitorii orașului, antrenați doar în mă- 
runte hotăriri, vor fi puşi în fața unor „ale- 
geri“ imposibile. Este o crimă să ridici ancora 


vernului Gomindang. Cu 


ale naturii sale artistice. 


Trei filme, trei epoci, trei mărturii 


vasului și să pleci, refuzind salvarea altor zeci 
de oameni — femei și copii — ce imploră 
ajutor, cu miinile ridicate, sau stau pur și 
simplu muţi, ca niște condamnaţi în faţa unui 
pluton de execuție? Sau trebuia să-i incarci 
pe puntea vasului şi așa prea îngreunat? Sint 
nenumărate situaţiile pe care scenariștii le-au 
imaginat pentru a recrea complexul adevăr 
de viaţă, ivit în înfruntarea cu catastrofa. Ele 
stăruiesc ca un ecou prelungit. Noi care am 
cunoscut, cu ani în urmă ameninţarea viiturii 
apelor putem aprecia cu atit mai mult auten- 
ticitatea vieții și subtila controversă a senti- 
megtelor din filmul cineaștilor chinezi. 

Cu celelalte două filme prezentate în „Zi- 
lele“ dedicate cinematografiei chineze, ne de- 
părtăm de timpul prezent. Dosarul albastru 
(pe care spectatorii au prilejul să-l vadă pe 
ecrane în această lună) reface, într-o tramă și 
un ritm de policier, un dosar al serviciului de 
contrainformaţii chinez din timpul celui de al 
treilea război civil, înainte de răsturnarea gu- 


Chang, (film care a rulat în cursul verii și s-a 
bucurat de interesul spectatorilor noștri, aşa 
cum s-a văzut şi acum la reluare) urmărim în 
veșminte ce ne par de basm, de fapt fiind 
doar costume din secole trecute, eterna luptă 
a artistului pentru afirmarea artei sale. 
Trei filme, trei epoci, trei mărturii în stiluri 
diferite ale caracterului și forței unui popor și 


Adina DARIAN 


gala filmului din 


mea vegetală, — floare, iarbă, copac — de- 
vine o existență paralelă omului, o prezență 
indispensabilă. Totul respiră o civilizaţie ur- 
bană în care strada nu este sinonimă cu ani- 
maţia, agitația, îmbulzeala, pentru că nu sin- 
tem într-o lume meridională. Tonu! povestirii 
este frust, aspru (în Johny Larsen în Circul 
Casablanca în Momentul, chiar și în Poliţis- 
tul). Întrebările sînt directe și vertiginoase, fie 
că privesc problematica socială, fie pe cea 
strict existenţială și intimă. Există o seducţie 
a' investigaţiei abrupte, dar niciodată brutale, 
după cum se degajă o anume civilizație a 
reacției chiar în momente critice (din însuşi 
fiimul Momentul) ceea ce dovedește o stăpi- 
nire de sine ca expresie a disciplinei inte- 
rioare chiar în fața morţii (considerată ca di- 
mensiune a existenţei, ca deznodămint firesc, 
oricind ar interveni el) și pe care o actriță ca 
Ann-Marie Max Hansen l-a exprimat, cu sub- 
tilitate și economie de mijloace, fiind de fapt 
singura interperetă care se înscrie într-o con- 
cepție cu adevărat modernă de interpretare 
că filmele pe care le-am văzut cu acest pri- 
lej). 

Probabil că nici unul din filmele grupajului 
n-a avut în conștiița spectatorului dimensiu- 
nea unei opere de excepție, ci a unor filme 
făcute cu profesionalism și seriozitate. Cît 
despre comedia Banda lui Olsen — care 
amintește pe undeva de clovneriile à la Pat și 
Patachon — dar aici într-un trio bufon — pe 
unii spectatori i-a lăsat de-a dreptul muţi. 
Două nume, Morten Arnfred și Astrid Hen- 
ning-Jensen se decupează din galeria reali- 
zatorilor danezi printr-un ton narativ nervos, 
impetuos, direct, parcă exersat la școala an- 
chetei de televiziune ori a documentarului 
(mă refer la Arnfred). Cît privește pe Astrid 
Henning-Jensen, în filmele ei apare o migală 
a construcției dramatice care alternează to- 
nul duios cu cel implacabil. Realizatoarea 
pare atașată problematicii condiţiei femeii în 
lumea de astăzi dar fără să-și exprime 
această preocupare în registrul unui femi- 
nism retoric. 


Mircea ALEXANDRESCU 


R. D. Germană 


4 octombrie 


V osai voi înşivă, înțelegeți 
singură ceasta era deviza primelor pe- 
licule realizate în urmă cu aproape pa- 
truzeci de ani de finăra — pe atunci — 
cinematografie din R.D.G. Pentru ci- 
neaștii aceștia, sensibilizarea conștiin- 
țelor a continuat să rămină o preocu- 
pare constantă în investigarea prezen- 
tului, cit şi obstinanta întoarcere la tre- 
cut. Relatind tragica experienţă a unei 
tinere femei condamnate la o indelunga 
detenție pentru vina de a fi participat la 
mișcarea de rezistență ce incerca sā 
stăvilească fascizarea țării, Logodnica, 
filmul tandemului Gunther Rucher (re- 
putat scenarist, mai rar regizor) — 
Gunther Reisch (cunoscut realizator de 
fermă atitudine politică) refiectă într-o 
imagine caleidoscopică psihologii con- 
tradictorii ale unui pupor asupra căruia 
a apăsat grava acuză a genocidului din 
ultimul război mondial. Unui microcli- 
mat tarat totuși relevant — închisoarea 
— începe să i se opună lumea unei ili- 
bertăţi viitoare. Deși supusă unui regim 
dur, de claustrare absolută, ciștigind 


Delicată infuzie de poezie 


apoi dreptul la muncă, eroina îşi apără 
cu disperare integritatea spiritului con- 
tinuind să gindească, să spere, să iu- 
bească. Sufletul ei curat resimte într-un 
dureros ecou întreaga ascensiune a ce- 
lui de al Ill-lea Reich, sentimentul cul- 
pabilității ea îl trăiește cu intensitatea 
unei boli fizice. Actrița Jutta Wacho- 
wiak își construiește personajul din infi- 
nitezimale, imperceptibile nuanţe, iar 
Regimantas Adomaitis sugerează preg- 
nant profilul moral al celui ce nu-şi tră- 
dează niciodată nici dragostea, nici 
cauza. Un limbaj modern, simplu, sen- 
tenţios fără ostentație face ca narațiu- 
nea să fie, deopotrivă, sobră și emoţio- 
nantă. În povestea de relativă ficțiune 
(filmul este ecranizarea unei trilogii au- 
tobiografice, Casa porților grele de Eva 
Lippold) se înglobează și zguduitoare 
secvențe de arhivă. O delicată infuzie 
de poezie înnobilează și potențează 
semnificaţiile acestei realizări de marcă 
a cinematografiei din R.D.G. încunu- 
nată cu Marele premiu la Karlovy-Vary 
în 1980. 


Irina COROIU 


CINEMA, 
Piaţa Scinteii nr. 1, Bucureşti 41017 


Exemplarul 8 lei 


Anul XX11(262) 


Bucureşti, octombrie, 1984 


Redactor 


şef 
Ecaterina Oproiu 


irina Petrescu și George Moțoi: 
expresivitate, personalitate, talent 


Fotogralie de Victor STROE 


„Cititorii din străinătate se pot abona prin 
„Rompresfiiateila“ — sectorul export-im- 
port presă P.O. Box 12-201., telex 10376 
aie București — Calea Griviței nr. 
4—66". 


Prezentarea artistică; 
Anamaria Smigelschi 


M 


a 


Prezentarea grafică: 
loana Statie 


Tiparul executat la 
- Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteii» — Bucureşti 


23 


MM... festivalurilor noastre cinemato- 
gratice — cel închinat filmului pentru copii — 
a mai crescut cu doi ani. A prins aripi. „Vreau 
să știu“ (cine sint, ce-mi propun etc.) s-a 
transformat treptat în „Acum ştiu“ (că exist, 
nu numai ocazional, că mă pot baza pe un 
public numeros, — circa 20 000 de copii, — 
entuziast dar selectiv, din rîndul cărora s-a 
format juriul exigent al pionierilor, câ am pla 
nuri mari etc). Jocul de cuvinte nu-i doar joc: 
Vreau să știu de ce am aripi — scenariul: 
loan Grigorescu, regia: Nicu Stan — este ti- 
tiul marelui premiant al competiţiei din acest 
an, alături de Acţiunea Zuzuc, scenariul Au 
rora lcsarie și Mihai Opriș, regia Gheorghe 
Naghi. 

Starea de sârbătoare prelungită după Ziua 
copilului — stare cu care debutase în iunie 
1982 (lună de vacanţă!) prima ediţie de la 
Piatra Neamţ, a devenit la a doua sa ediţie 
din toamna lui '84, o stare de consolidare ar- 
tistică și organizatorică, de bucurie labo- 
rioasa, activa. Acum nimeni nu se mai în- 
treabă de ce avem nevoie și de un festival al 


` filmului pentru cei mai tineri spectatori. Răs- 


punsul îl dau spontan și în proporție de masa 
miile, zecile de mii de copii din părțile Neam- 
tului foarte receptivi la fenomenul cinemato- 
grafic).De la primele ore ale dimineţii — auri- 
tele dimineţi de septembrie-pină seara, tirziu. 
copiii luau cu asalt sălile „Panoramicului” 
(gazda concursului), ale „Cozlei“ şi „Pietric: 
cai“ din Piatra Neamţ — prezentind filme in 
afara competiţiei. medalioane de mari regi- 
zori pentru cei mici, precum Gopo şi Elisa- 
beta Bostan, numeroase programe informa- 
tive cu filme de animaţie, documentare sau 
științifice. 59 de pelicule in concurs şi. 150 în 
afara lui s-au perindat pe ecrane între 21—30 
septembrie. 


Mai 'disciplinaţi, incolonaţi, cei foarte mici, 
sau rupind rindurile, cei mai râsăriţi, se în- 
ghesuie nerăbdtători să vadă-revada pe eroii 
îndrăgiţi: încintătorul Zuzuc, Anca cea 
dreaptă, simpaticul Tic din Cireșarii, între- 
prinzatorul capitan Viorel din Racheta albă, 
isteața Andreea din serialul Eroii nu au virsta 
ori sensibilul puşti din Vreau să ştiu de ce am 
aripi şi — mai ales — pe interpreţii lor. Ar- 
drei Duban, Alexandra Duca, Razvan Baciu, 
Radu Cristian Nicolae, Cosmin Șofron. Cu 
toții înconjurați de admiraţia şi dragostea ta- 
nilor între 6 şi 14 ani, micii mari actori fiind 
răsplătiți nu numai cu aplauze copioase dar 
şi_cu multe premii de interpretare. 

In timpul proiecției cu Acţiunea Zuzuc o 
fetiță din dreapta mea imi şopteşte: „Ştiţi ca 
după ce-am văzut filmul în premieră, toți co- 
legii din clasă ne-am facut jurnale desenate 
ca Zuzuc“. Ma amuză mărturisirea și mă în- 
grijorează. Ce mare răspundere purtăm cu 
toții față de cei mai tineri spectatori atit de 
avizi de modele de viaţă și artă, atit de ușor 
influenţabili într-o direcţie sau alta, la început 
de drum. Dupa spectacol, vecina mea cu cra- 
vată îi cere lui Zuzuc-Duban un autograf. În- 
cerc să-i aflu părerile despre film, dar imi 
raspunde că e membră a juriului pionierilor şi 
trebuie să păstreze secretul preferințelor Cît 
pe ce sâ-mi dau cuvintul că l-aş păstra și eu 
cu strașmcie, ca aș jura ca Anca din filmul 
Cristianei Nicolae, pe „coadă de brosco'“,.. 
dar renunţ... Aplauzele entuziaste, hohotele 
spontane sau mirările onomatopeice expri- 
mate, ca şi siluetele mogildeţelor înghesuite 
chiar pe scenă, la nici un metru de ecran, 
ițindu-și din cind în cind capetele sa vadă în 
premieră Cireșarii — versiunea lui Adrian Pe- 
tringenaru sau un nou episod din Eroii nu au 
virstă (Mihai Constantinescu-Dan Mironescu) 
or din Racheta albă (Cristiana Nicolae) spun 
totul. Uneori la scenele cu dialoguri prea 
lungi, cu acţiuni trenante, sala zumzâie la 
unison. Deloc de neglijat acest admirabil ba- 
rometru al interesului copiilor. Și am văzul 
mulți regizori sau interpreți (ediţia din acest 
án a fost mai bogata nu numai in filme dar şi 
în oaspeţi, unii chiar din afara hotarelor, din 
U.RS.S., China, R.D. Germana, RP. Ungară) 
întomși ades cu fața spre public în timpul 
proiecţiilor, deosebit de atenţi la reacţia sin- 
ceră, deloc protocolară, a micilor spectatori. 
Păcat că nu le-am putut auzi opiniile expri- 
mate limpede într-un cadru organizat și nu 
așa, furate la sfiitul filmelor sau între două 
excursii atrăgătoare prin împrejurimile oraș u- 
lui 


Dar sā revin la seara decernării premiilor, 
Pe scena festivă, alături de reprezentanți ai 


a doua ediţie a festivalului de la Piatra Neamţ 


Încă un pas spre inima copilului 


Festivalul filmului pentru copii la a doua sa ediţie. 
20 000 de „zuzuci“ au urmărit 150 de filme. 
Premii numeroase răsplătesc eforturile creatorilor de a filma 
cu şi pentru cei mici. Dar drumul e abia deschis 


ni g i 
au a E! AR 


Doi dintre deţinătorii unor premii 


de interpretare la Piatra Neamţ: 


Valeria Seciu şi Cosmin Sofron în Vreau să stiu de ce am aripi (sce- 
nariul loan Grigorescu, regia Nicu Stan) 


O „expediţie“ săptăminală pe micul ecran: Racheta albă în regia 
Cristianei Nicolae cu George Constantin şi Radu Nicolae, şi un alt 
premiu pentru „filmul de televiziune“, 


torurilor organizatorice ale festivalului, vecina 
mea pionieră anunţa, emoționată, opțiunile 
juriului copiilor. Entuziasmului ei spontan îi 
iau locul o gravitate — şi ea specificà virstei, 
aceea a judecății valorice, a opțiunilor înde- 
lung cumpânite în colectiv. Ce film interesant 
îmi derulam eu în minte, încercind să-mi ima- 
ginez discuţiile — probabil aprinse — ale ma- 
relui sfat al celor mici, ordonarea severă a 
emoțiilor lor, stăpinirea reacţiilor, motivarea 

stetică a preferințelor, a gustului personal 
confruntat cu opinia colectivitații. Asemenea 
filme ne-au lipsit din festival, filme despre co- 
pii în relaţiile lor unii cu altii, nu numai cu 
adulţii. Filme lansind și problemele curente 
ale virstei, alături de peripețiile extraordinare 
cei caplivează pe micii spectatori — expedi- 
ţii spre Luna ori în peșteri și delte spectacu- 
luase. A dominat la aceasta ediţie problema- 
tica gravă a filmului cu copii. A dominat per- 
sonajul — de obicei minuţios analizat - aflat 


in momente de cumpănă a vieţii de famile 
despărțirea părinților sau brusca înţelegere i 
vieţii și ca o atitudine nu doar ca o simple 
joacă. Universul copilăriei e mult mai vast 
aici lacrima se amestecă cu zimbetul, reflec 
ţia cu distracţia, cu imperioasa nevoie de 
destindere. cu joaca. Dar tocmai minunatele 
jocuri ale copilariei n-au apărut pe ecran dw 
cit în foarte rare și foarte gustate pe ecri: 

De dragul tău Anca sau Acţiunea Zuzuc 
-— De aceea a interesat un film documentar 
ca cel al Lilianei Petringenaru, Recreaţia, pe 
versuri de Tudor George, pledind sensib;! 
pentru nevoia vitală a copilului de relaxare. 
de respectare a pauzelor între orele de 
şcoală — îndeosebi în primeie clase. Dc 
aceea, a placut și a fost premiat (e drept 
poate nu atit cit merita) Abecedarul Paulei şi 
lui Doru Segal, subtili cunoscători ai specifi- 
cului virstelor, regizori care abordeaza cu haz 
© tema pe care alții ar trata-o pedant“tau cu 


posomoreala. În 'generai însă, filmul docu- 
mentar nea apărut la această ediție fgarte 
departe de preocuparile şi de limbajul — vor- 
bit sau în imagini — al micului spectator. In 
schimb. filmul de animaţie s-a prezentat cu o 
zestre foarte bogata în festival. Marele Pre- 
miu a fost împărţit între Quo vadis, homo sa- 
piens? — inspirata antologie din odiseea ce- 
lebrului Omuleț al lui Gopo și Rovine al lui 
lon Truică, un eseu poetic împăcind, deopo- 
trivă, rafinamentul plastic al adultului și gus- 
tul pentru esenţializare a formelor, cristaliza- 
rea lor în idei-simbol, apropiate înțelegerii, 
fanteziei copilului. Premii pentru animaţie şi 
regie au întrunit și filme ca Misiunea spațială 
Delta al lui Mircea Toia și Călin Cazan. Somn 
agitat, parodie cu pisoi mușchetari, datorat 
lui Victor Antonescu, povestit cu vervă. cu 
gaguri spirituaie, mult gustate de copii. A 
fost reținut în palmares şi delicatul poem pic- 
tural Mărgica albastră, al Luminiţei Cazacu 
deținătoarea unui premiu pentru scenografie 
şi inimoasa organizatoare a unor expoziţii de 
pictură ale colegilor ei de la Animatilm. La 
capitolul filmului cu actori, Cristiana Nicolae 
a primit Marele premiu de regie pentru càl- 
dura, subtilitatea analitică şi poezia filmului 
sau, De dragul tău, Anca. Se pare că cea mai 
mare bucurie i-au furnizat-o regizoarei pre 
miile pionierilor, sincera și deplină dovada a 
limbajului cinematografic bine găsit, prin 
care sensibila autoare se adreseaza celor mai 
tineri spectatori creind cu ei un dialog inteli- 
gent, emotionant. Decit că motivațiile premii- 


“lor astfel exprimate sint ale reporterului și nu 
ale juriului. Şi cită nevoie s-ar fi simţit în fes- 


tival, macar de-o singură conterință de presa 
în final — dacă altele nu s-au putut ține, nu 
ştiu de ce, deși era anunţată o discuţie-care 
să justifice profesional opțiunile unui juriu 
cuprinzind alături de inimoşii reprezentanţi ai 
unor organizații de masă, pionierești, etc. >i 
mulţi profesioniști ai scenariului, regiei, sce- 
nografiei, imaginii. 

singură — dar extrem de interesantă, la 
obiect — discuţie a avut loc la Școala nr. 3 
din Piatra Neamţ cu membrii cineclubului. 
pionieresc, după vizionarea citorva reuşite 
filme pe 16 mm. Prilej binevenit de a propune 
direcţiei festivalului includerea în viitoarea 
selecţie și a filmelor realizate de animator 
Citeva filme din microselecţia prezentată ca 


- Răsărit de soare in Ceahlău — realizat sub 


indrumarea profesorului Vasile Zaharia, sau 


Karate, Doina, Ajutaţi-l pe lonuj, filmate in 


cadrul unor cinecluburi din Roman sau Cîm- 
pulung, au prilejuit aceeași constatare ca şi 
in macroselecţia din festival: se lac mai multe 
fine despre copii și mai puține pentru ei. 
care să țină cont de universul lor specific, de 
preferințele, de modul lor propriu de a asi- 
mila imaginea cinematogratică. Oricum, im- 
portant e trandafirul: important e că aceste 
filme exista, că acest festival foarte tinar 
exista. dovedind o preocupare constantă de a 
aduce pe ecran, în fața copiilor, o lume a re- 
laţiilor lor cu familia, cu societatea, cu marile 
probleme ale epocii. s 

Un festival pentru copii e o poartă deschisă 
spre sufletul lor. De la realizatori spre ei și de 
la ei — mai ales, de la ei — spre noi. Sa des- 


“chidem cît mai larg această poartă spre ade- 


văr, dragoste, speranța. Poarta spre ziua de 
miine ~ 


Alice MĂNOIU 


Nr. 10 


XX11(262) 


Revistă a Consiliului 
Culturii şi Educaţiei Socialiste 
Bucureşti, octombrie, 1984 


i 
i 


ale 


ea