Samael Aun Weor — Samael Aun Weor — Doctrina secreta din Anahuac

Samael Aun Weor 

DOCTRINA SECRETĂ DIN ANAHUAC 

Textul integral al acestei opere, conform dorinței exprimate de 
autorul său (Victor Manuel Gomez Rodriguez) este patrimoniul 
întregii umanități. 


o CAPITOLUL 1 o 
CELE 7 PEȘTERI CEREȘTI a 

Pentru binele Marii Cauze, merită să încep acest tratat, 
transcriind ceva minunat. Vreau să scot în evidență o anumită 
relatare consemnată de către Fray Diego Duran în notabila sa 
operă intitulată „ISTORIA MEXICULUI” (să se vadă Tratatul lui 
Don Mario Roso de Luna - „CARTEA CARE UCIDE MOARTEA”, 
paginile 126-134). 

„Istoria Indienilor din Noua Spanie și Insulele Tierra Firme, 
scrisă de Fray Diego Duran - o carte frumoasă ce pornește de la 
colonizarea spaniolă a acestui vast Imperiu - povestește faptul 
că împăratul Moctezuma, aflându-se în apogeul gloriei și al 
bogățiilor, s-a considerat aproape un Zeu. Magii și sacerdoţii 
regatului, mult mai înţelepţi și mai bogaţi decât el, întrucât își 
dominau toate dorințele inferioare, au fost nevoiţi să îi spună: 

— O, rege și stăpân al nostru! Nu te făli cu nimic din ceea 
ce se supune ordinelor tale. Strămoșii tăi, împărații pe care tu îi 
crezi morți, te întrec acolo, în lumea lor, așa cum lumina 
Soarelui întrece pe cea a oricărui licurici... 

Atunci împăratul Moctezuma, mai mult din curiozitate 
decât din orgoliu, se hotărî să trimită o fastuoasă solie, plină de 
daruri, către Pământul străbunilor săi, adică spre Binecuvântata 
Casă a Dimineţii, dincolo de cele șapte peșteri din Pacaritambo, 
de unde se spunea că provine poporul aztec și despre care 
vorbesc atât de elogios vechile lor tradiţii. Însă dificultatea 
consta în a găsi mijloacele și drumul corect pentru a ajunge 
fericiţi la ascunsa și misterioasa regiune, drum pe care nimeni 
nu părea, deocamdată, să îl cunoască cu adevărat. Atunci, 
Impăratul a cerut să se prezinte în faţa sa ministrul Tlacaelel, 
căruia îi spuse: 

— Trebuie să afli, o Tlacaelel, că am hotărât să formez o 
oaste compusă din cele mai eroice căpetenii ale mele și să îi 


trimit foarte bine împodobiți și pregătiți, împreună cu o mare 
parte din bogățiile pe care Marele Huitzilopochtli ni le-a oferit 
pentru gloria sa, ca să le depună cu respect la preamăritele sale 
picioare. De asemenea, cum avem vești demne de încredere 
cum că însăși mama Zeului nostru trăiește încă, i-ar putea face 
plăcere să afle despre mărețiile și splendorile dobândite de 
descendenții săi, prin truda brațelor și a minților lor. 

Tlacaelel răspunse: 

— Puternice Stăpân, vorbind așa, curajul tău nu s-a pus în 
mișcare pentru treburi lumești, nu, nici pentru propriile dorințe 
ale prea-măritei tale inimi, ci pentru că o înaltă zeitate te 
impulsionează astfel, pentru a întreprinde o aventură 
nemaiauzită, ca cea despre care tu vorbești. Insă nu trebuie să 
ignori, Stăpâne, că ceea ce ai decis cu atâta hotărâre, nu este o 
chestiune de simplă forță, nici de îndemânare sau curaj, nici de 
vreun aparat de război, nici de istețime politică, ci chestiune de 
vrăjitori și magi, capabili să ne descopere mai întâi, cu arta lor, 
drumul care să ne conducă la acele locuri. Pentru că trebuie să 
știi, o Puternice Prinț, că, după cum povestesc vechile noastre 
istorisiri, acest drum a fost tăiat cu multi ani în urmă, și capătul 
său din această parte este astupat cu mari hățișuri și văgăuni, 
locuite de monștri invincibili, dune și lagune fără sfârșit și 
stufărișuri și plantații de trestie de zahăr foarte dese, unde și-ar 
pierde viața oricine ar începe temerar așa o încercare. Caută 
deci, Stăpâne, ca unic remediu la aceste țeluri imposibile, pe 
acești oameni înţelepţi de care iti vorbesc, căci ei, prin arta lor 
magică, ar putea totuși salva pe toti acești oameni neputincioși 
și ar putea ajunge până acolo, aducându-ți apoi informațiile de 
care avem nevoie despre acea regiune; regiune despre care se 
spune, pe bună dreptate, că atunci când trăiau acolo părinții și 
bunicii noștri, înainte de a veni în lunga lor peregrinare până la 
lagunele Mexicului, unde au văzut miracolul tunalului sau 
murelor în flăcări, aceea era o Casă minunată și desfătătoare, 
unde se bucurau de pace și de odihnă, unde era o fericire ce 
întrecea cel mai frumos vis și unde trăiau timp de secole fără să 
îmbătrânească și fără să cunoască ce sunt bolile, oboseala și 
durerea și, în sfârșit, fără să aibă nici una din aceste necesități 
fizice înrobitoare de care noi suferim aici; însă după ce străbunii 
noștri au ieșit din acel Paradis pentru a veni aici, totul s-a 
transformat pentru ei în spini și mărăcini; ierburile îi pișcau, 


pietrele îi răneau și arborii de pe drum deveniseră duri, spinoși 
și neroditori, totul întorcându-se împotriva lor, pentru a nu se 
mai putea întoarce acolo, așa încât să-și ducă la capăt misiunea 
în această lume a noastră. 

Moctezuma, ascultând bunul sfat al înțeleptului Tlacaelel, 
își aminti de istoricul Cuauhcoati, „Dragonul de Inţelepciune”, 
nume dat în mod obișnuit Adepţilor „mâinii drepte” sau magilor 
albi - un Bătrân Venerabil ai cărui ani nimeni nu le mai știa 
numărul - și imediat ceru să fie dus la refugiul său de pe munte 
și după ce îl salută cu respect îi spuse: 

— Părinte, nobil Bătrân, glorie a poporului tău, multe 
doresc să aflu de la tine, dacă te înduri să-mi spui; ce amintiri 
păstrezi tu, în sfânta ta bătrânețe, despre istoria celor Șapte 
Peșteri cerești unde trăiesc venerabilii noștri înaintași; și ce loc 
este acel sacru lăcaș unde sălășluiește Zeul nostru 
Huitzilopochtli și de unde au venit până aici părinții noștri? 

— Puternice Moctezuma - răspunse solemn bătrânul, cel 
care este servitorul tău cunoaște răspunsul la întrebarea ta; și 
anume, străbunii noștri, cu adevărat au trăit în acel loc fericit și 
de nedescris pe care l-au numit Aztlán, sinonim cu puritatea sau 
albeața. Acolo se mai găsește încă un mare deal în mijlocul apei, 
pe care îl numesc Culhuacan, care înseamnă „deal întortocheat 
sau șerpuitor”. În acest deal se găsesc peșterile şi acolo au trăit 
nenumărați ani strămoșii noștri, înainte de a veni aici. Acolo, sub 
numele de medjini și azteci, au avut parte de o mare odihnă. 
Acolo se bucurau de un număr mare de rațe de tot felul, bâtlani, 
corbi de mare, lișițe, găinușe de apă și multe și felurite specii de 
pește; se bucurau de umbra deasă a arborilor încărcați de fructe 
și împodobiţi cu păsări cu capetele colorate și galbene, de 
izvoare înconjurate de sălcii, cătinași, arini enormi. Acei oameni 
se foloseau de bărci și făceau jgheaburi în care semănau 
porumb, ardei, roșii, nahutlis, fasole și alte feluri de semințe din 
care mâncăm noi aici și pe care le-au adus ei, pierzându-se pe 
drum multe altele. Insă, după ce au ieșit de acolo și au pierdut 
din vedere acel loc încântător, după ce au pășit pe acest 
pământ dur, totul, totul s-a întors împotriva lor. Ierburile îi 
pișcau, pietrele îi tăiau, câmpurile erau pline de mărăcini și au 
dat de largi hățișuri și spini de care nu puteau trece, nici nu 
puteau să se așeze sau să se odihnească pe ele. 

Mai mult, au găsit peste tot vipere, cobre și chiar insecte 


veninoase, tigri și lei și alte animale feroce cu care s-au luptat 
pentru teritoriu și care le-au făcut viata imposibilă. Asta este 
ceea ce au povestit strămoșii noștri și asta este tot ce pot să îti 
spun cu privire la istoriile noastre. O, Puternice Stăpân! 

Regele îi răspunse Bătrânului că toate acelea erau 
adevărate, întrucât și Tlacaelel îi dăduse aceleași informaţii. 
Astfel, trimise să caute și să cheme din toate provinciile 
Imperiului, oriunde s-ar fi aflat, pe toţi magii și vrăjitorii pe care 
îi puteau găsi. Au fost astfel aduși înaintea lui Moctezuma un 
număr de aproape șaizeci de persoane, toți oameni bătrâni, 
cunoscători ai artei magice, și odată reuniți cei șaizeci, 
Impăratul le spuse: 

— Părinţi şi bătrâni, eu am hotărât să găsesc locul de 
unde au ieșit mexicanii de odinioară şi să știu în mod exact ce 
țară este aceea, de cine este locuită și dacă încă mai este în 
viață mama Zeului nostru Huitzilopochtli. Astfel, pregătiți-vă să 
mergeti până acolo cum puteti mai bine și să vă întoarceți 
repede aici. 

Porunci, de asemenea, să se scoată un număr mare de 
mantii de toate felurile, veșminte luxoase, aur și bijuterii foarte 
prețioase. Multă cacao, bumbac, teonacatzii, flori de vanilie 
neagră și pene de o mare frumusete, în fine, cele mai preţioase 
lucruri din comoara sa, și le înmână acelor vrăjitori, dându-le de 
asemenea și plata lor, și multă mâncare pentru drum, pentru ca, 
cu cea mai mare grijă, să îndeplinească ceea ce au promis. 

Plecară așadar vrăjitorii și ajunși la un deal căruia i se 
spune Coatepec, ce se găsește în Thule, făcură invocările și 
cercurile magice, vopsindu-se cu „bija”, acele alifii care încă se 
mai folosesc în astfel de operațiuni... 

Odată ajunși în acel loc, îl invocară pe Demon - cunoscut 
la ei ca Daimon, adică Luciferul particular al fiecăruia - și îl 
rugară să le arate adevăratul loc unde au trăit străbunii lor. 
Demonul, forțat prin acele conjurări, îi transformă, pe unii în 
păsări, pe alţii în bestii feroce, lei, tigri, coioţi și pisici 
înfricoșătoare și îi duse pe ei și pe toţi aceia pe care ei Îi 
conduceau, la locul unde trăiau strămoșii lor. 

Ajunseră astfel la o lagună mare, în mijlocul căreia se afla 
dealul Culhuacan și așezați în genunchi, reveniră la forma 
umană pe care o avuseseră înainte și, istoria povestește că, 
văzând niște oameni care pescuiau pe celălalt mal, îi strigară. 


Oamenii sosiră cu luntrea, întrebându-i de unde erau și ce 
căutau. Atunci ei răspunseră: 

— Noi, Domnilor, suntem supușii marelui Împărat 
Moctezuma din Mexic și suntem trimiși de acesta pentru a căuta 
locul unde au trăit strămoșii noștri. 

Atunci localnicii îi întrebară cine era Dumnezeul pe care ei 
îl adorau și călătorii răspunseră: 

— II adorăm pe Marele Huitzilopochtli și atât Moctezuma 
cât și sfătuitorul său Tlacaelel, ne-au ordonat să o căutăm pe 
mama lui Huitzilopochtli, întrucât aducem pentru ea și pentru 
familia ei daruri bogate. 

Bătrânul le spuse: 

— Să fie bineveniţi, aduceti-i aici! 

Imediat se întoarseră cu luntrile și urcându-i pe călători în 
ele, îi duseră la dealul din Culhuacan, deal despre care se spune 
că este dintr-un nisip atât de fin, încât tălpile călătorilor se 
afundau în el aproape fără să poată înainta, ajungând astfel cu 
mari suferințe până la căsuţa pe care bătrânul o avea la poalele 
dealului. Îl salutară pe bătrân cu profund respect și îi spuseră: 

— Venerabile Maestre, primește aici pe servitorii tăi, în 
locul unde este ascultat cuvântul tău și respectat însemnul tău 
protector. 

Bătrânul, cu multă iubire le răspunse: 

— Fiti bineveniţi, fiii mei. Cine este cel care v-a trimis aici? 
Cine este Moctezuma și cine este Tlacaelel Cuauhcoatl? 
Niciodată aceste nume nu au fost auzite aici, căci stăpânii 
acestui pământ se numesc Tezacateti, Acactli, Ocelopan, Ahatl, 
Xochimiti, Auxeotl, Tenoch și Victon și aceștia sunt șapte 
bărbaţi, căpetenii a nenumărați oameni. În afară de ei, mai sunt 
patru învățători minunati sau tutori al marelui Huitzilopochtli, 
doi dintre ei se numesc Cuauhtloquetzqui și Axolona. 

Călătorii, uimiţi, răspunseră: 

— Stăpâne, toți aceștia nouă ni se par niște ființe foarte 
de demult, despre care abia se mai păstrează amintire în 
ritualurile noastre sacre, pentru că de mulți ani ei au fost uitati 
sau au murit. 

Bătrânul, înspăimântat de ce auzea, exclamă: 

— O, Stăpân al întregii Creaţii! Păi cine i-a omorât, dacă ei 
sunt aici, vii? Pentru că în acest loc nimeni nu moare, ci cu toții 
trăiesc veșnic. Cine sunt, atunci, cei care trăiesc acum? 


Trimișii răspunseră nedumeriţi: 

— Nu trăiesc, Stăpâne, decât strănepoții și stră-strănepoții 
lor, și ei foarte bătrâni. Unul dintre aceștia este marele Sacerdot 
al lui Hutzilopochtii, pe nume Cuauhcoati. 

Bătrânul, nu mai puţin surprins decât ei, exclamă cu voce 
tare: 

— Este posibil ca acest om să nu se fi întors până acum, 
când din clipa în care a plecat de aici pentru a merge între voi, 
sfânta sa mamă îl aşteaptă neconsolată zi după zi? 

Acestea fiind zise, bătrânul dădu ordinul de plecare spre 
Palatul Regal de pe deal. Emisarii, încărcaţi cu darurile pe care 
le aduseseră, încercară să-l urmeze, însă le era imposibil să 
înainteze un singur pas; mai mult, se afundau din ce în ce mai 
adânc în nisip ca și cum ar fi călcat într-o mlaștină. Cum bunul 
bătrân îi văzu atât de necăjiţi și supăraţi pentru că nu puteau să 
meargă, în timp ce el o făcea cu atâta rapiditate încât părea că 
nici nu atinge pământul, îi întrebă blând: 

— Ce aveți, o, mexicanilor! Ce vă face atât de stângaci și 
greoi? Ce mâncaţi în tara voastră de vă aduce în starea asta? 

— Stăpâne, îi răspunseră necăjiții, acolo mâncăm ce 
bucate putem din animalele pe care le crestem și bem rachiu. 

La care bătrânul răspunse plin de compasiune: 

— Aceste mâncăruri și băuturi, împreună cu pasiunile 
voastre arzătoare, sunt cele care va mențin astfel, fii mei, atât 
de stângaci și greoi. Ele sunt cele care nu vă permit să ajungeti 
să vedeți locul unde trăiesc strămoșii noștri și, în final, atrag 
asupra voastră o moarte prematură. In plus, să ştiţi că toate 
aceste bogății pe care le aduceti, nu ne servesc la nimic, aici 
unde ne înconjoară doar sărăcia și simplitatea. 

Și spunând acestea, bătrânul ridică cu mare forță 
încărcăturile tuturor și le urcă pe culmea dealului ca și cum ar fi 
fost o pană...” 

Capitolul XXVII din citata operă a Părintelui Duran - 
comentată de către Don Mario Roso de Luna - parafrazată aici, 
continuă apoi - spune Don Mario - cu o relatare despre 
întâlnirea solilor cu mama lui Hutzilopochtli, din care extragem 
următoarele: 

„Odată ajunși sus, le ieși în întâmpinare o femeie de 
vârstă înaintată atât de murdară și de neagră încât părea că 
vine din infernuri și, plângând amar, le spuse mexicanilor: 


— Fiţi bineveniți, fiii mei, pentru că trebuie să știți că, 
după ce a plecat din acest loc Zeul vostru și fiul meu, 
Huitzilopochtli, sunt în doliu și tristețe așteptând întoarcerea lui 
și din ziua aceea nu mi-am spălat fața, nici nu m-am pieptănat, 
nici nu mi-am schimbat hainele și acest doliu și tristețe mă vor 
tine până când se va întoarce. 

Văzând mesagerii o femeie atât de neîngrijită, plini de 
teamă spuseră: 

— Cel care ne-a trimis aici este servitorul tău, Regele 
Moctezuma și ajutorul său Tlacaelel Cuauhcoatl și știe că nu 
este el primul nostru rege, ci al cincilea. Ceilalţi patru regi, 
predecesorii săi, au suferit de foame și sărăcie și au fost 
tributari altor provincii, însă acuma iată ca orașul este prosper și 
liber și s-au deschis drumuri pe uscat și pe mare și este 
deasupra tuturor și s-au descoperit mine de aur, argint și pietre 
pretioase, din care v-am adus cadouri. 

Ea le răspunse, domolindu-și abia acum plânsetul: 

— Eu vă mulțumesc pentru toate veștile voastre, însă vă 
întreb dacă mai trăiesc vechii învățători (sacerdoti) pe care fiul 
meu i-a luat de aici. 

— Morți sunt, Stăpână, și noi nu i-am cunoscut, nici nu a 
rămas din ei altceva decât umbra și o ștearsă amintire. 

Atunci, începând din nou să jelească, îi întrebă: 

— Cine a fost cel ce i-a ucis, dacă aici toți tovarășii lor 
sunt vii? Și apoi adăugă: Ce mâncare este asta pe care o 
aduceţi? Ea vă menține atât de stângaci și legați de pământ și 
ea este cauza pentru care nu ati putut urca până aici. 

Și dându-le un mesaj pentru fiul ei, termină spunându-le: 

— Anunțaţi-l pe fiul meu că s-a scurs deja timpul 
peregrinării lui, întrucât și-a păstorit oamenii și a supus totul în 
slujba lui și, din acest motiv, oameni străini îi vor lua totul și el 
va trebui să se întoarcă aici, la adăpostul nostru, odată ce și-a 
împlinit misiunea acolo jos. 

Și dându-le pentru fiul său o mantie și o centură, simbol al 
castităţii, se despărți de ei. 

Insă nici nu începură bine emisarii să coboare dealul, că 
bătrâna îi chemă din nou, zicându-le: 

— Așteptaţi ca să vedeți cum pe acest pământ oamenii nu 
îmbătrânesc niciodată. Il vedeţi pe acest bătrân învățător al 
meu? Dacă va cobori acolo, unde sunteți voi, veti vedea ce 


tânăr devine! 

Bătrânul, într-adevăr, începu să coboare și, pe măsură ce 
cobora, devenea din ce în ce mai tânăr și, de îndată ce începu 
să urce, deveni la fel de bătrân ca mai înainte și le spuse: 

— Trebuie să știți, fiii mei, că acest deal are darul de a ne 
aduce la vârsta pe care o dorim, după cum îl urcăm sau îl 
coborâm. Voi nu puteți înțelege aceasta întrucât sunteți 
abrutizați și sleiți din cauza mâncării și băuturii, a luxului și a 
bogățiilor. 

Și pentru a nu pleca fără a fi recompensați pentru ceea ce 
aduseseră, le dădu să ia cu ei tot felul de păsări de mare care se 
creșteau în acea lagună, tot felul de pești, legume și trandafiri, 
mantii de agave și centuri, una pentru Moctezuma și alta pentru 
Tlacaelel. 

Emisarii, vopsindu-se cu „bija” ca și la venire, 
transformându-se în aceleași fiare pentru a putea traversa 
tărâmul de mijloc, se întoarseră la dealul din Coatepec, și 
luându-și acolo figura umană, se îndreptară către Curte, nu fără 
a anunţa că dintre ei lipseau pe puţin douăzeci, pentru că, fără 
îndoială, Demonul îi decimase, ca plată pentru munca sa, 
deoarece merseseră mai mult de trei sute de leghe în opt zile; 
chiar mai repede i-ar fi putut aduce înapoi, la fel cum l-a adus 
pe acela din Guatemala, în trei zile, datorită dorinţei pe care o 
avea o anumită doamnă bătrână de a-i vedea frumoasa fată, 
după cum s-a povestit cu prilejul primei arderi pe rug pe care 
Sfânta Inchiziţie a celebrat-o în Mexic. 

Moctezuma a rămas încântat de toate acelea și 
chemându-l pe Tlacaelel, împreună au elogiat fertilitatea acelui 
sfânt pământ al străbunilor lor; răcoarea arborilor, abundența 
fără egal din toate lucrurile, întrucât acolo toate roadele se 
făceau deodată și în timp ce unele se coceau, altele erau 
aproape să se coacă, altele erau în germen și altele se nășteau, 
motiv pentru care acolo nu putea fi cunoscută niciodată sărăcia. 
Amintindu-și de acel tărâm de fericire, Regele și ministrul 
începură să plângă cu amărăciune, simțind dorul și dorinţa fără 
limite că într-o bună zi să se întoarcă să locuiască acolo, odată 
împlinită aici jos, misiunea lor umană”. 

Până aici fermecătoarea referinţă a lui Fraz Diego Duran, 
transcrisă de Don Mario Roso de Luna, ilustru scriitor teozofic. 


o CAPITOLUL II o 
LUCIFERUL NAHUA o 

Să vorbim acum puțin, însă cu mult tact, despre Divinul 
Daimon al lui Socrate, faimosul Lucifer din Catedrala Notre 
Dame din Paris, însuși Xolotl nahua, care, pe magicul deal din 
Coatepec, în Thule, a răspuns mai iute ca vântul la invocarea 
vrăjitorească a celor șaizeci de bătrâni. 

Extraordinara Thule, încântătoare, care în realitate nu este 
alta decât Thule scandinavă, despre care ne vorbeau versurile 
de aur ale marelui Seneca, hotarul acestei lumi... 

Xolotl, umbra vie a lui Quetzalcoatl, Lucifer-Prometeu, 
este purtătorul luminii, steaua dimineţii, simbolul viu al pietrei 
noastre unghiulare, piatra de încercare, Piatra Filosofală în care 
se găsește cheia tuturor puterilor. 

Lucifer-Xoloti, luând uneori aspectul de țap al lui Mendez, 
simbolizează potenţa sexuală. 

Moise, întorcându-se din Sinai, unde îl întâlnise pe lehova, 
purta pe frunte două fulgere luminoase în formă de coarne de 
tap, ceea ce ne indica faptul că lucrase cu forța sexuală. 

Stă scris și cu litere ebraice, că Arca Alianţei avea în cele 
patru colţuri ale sale coarne de tap. 

La rândul său, Isaia, Profetul, scrie (XIV 12,15): 

„Cum ai căzut din ceruri, oh, Luceafăr strălucitor, fiu al 
aurorei! Stăpân al națiunilor, aruncat pe pământ! Tu, care 
spuneai în sinea ta: Voi urca la ceruri, în înalt; deasupra stelelor 
lui Dumnezeu îmi voi ridica tronul. Mă voi instala pe muntele său 
sacru, în profunzimile Acvilonului. Voi urca pe culmile norilor și 
voi fi egal cu Cel prea Inalt. Ei bine, în mormânt ai coborât, în 
profunzimile abisului”. 

Părinţii Bisericii: Simion, Pacomie, Eulogiu, Antonie, 
vedeau, fiecare dintre ei, pe Luciferul lor particular (întrucât 
fiecare persoană îl are pe al său) sub forma vreunei domnișoare 
fermecătoare sau al unui bărbat teribil cu coarne strălucitoare 
sau ca un copil cu tunică neagră. 

Să ascultăm minunatul cântec al lui Ezechiel (XXVIII 
12,19), închinat frumosului Demon Lucifer - Xolotl: 

„Erai pecetea desăvârșirii. Plin de înțelepciune și de o 
frumusețe desăvârșită. Te aflai în Eden, în Grădina lui 
Dumnezeu. Hainele tale erau împodobite cu tot felul de pietre 
scumpe: rubinul, topazul, diamantul, crisolitul, onixul, safirul, 


smaraldul, cărbunculul (rubin roșu-închis) și aurul te acopereau. 

Din pricina mulțimii negoțurilor tale, iazurile tale s-au 
umplut de violență și ai păcătuit și Eu te-am alungat de pe 
muntele sacru și te-am aruncat dintre fiii lui Dumnezeu. 
Heruvimul protector te-a izgonit”. 

„Pe Muntele Alban, acest personaj trezește o adevărată 
afecțiune: Entitatea dezbrăcată, cu extremitățile diforme, cu 
gura de felina și într-o atitudine dinamică ce evidențiază 
începuturile acestui oraș, nu poate reprezenta pe altul decât pe 
Xolotl (Lucifer). În același timp, asocierea sa cu tigrul, cu focul, 
ale cărui flăcări fi înlocuiesc uneori părțile genitale și mișcarea în 
cădere, constituie dovezi suficiente”. (Aceasta este reprodus 
textual după opera lui Laurett e Sejourne - „Universul lui 
Quetzalcoatl”). 

În mod evident, XolotI-Lucifer-Prometeu, este dublul lui 
Quetzalcoatl, principele luminii și al tenebrelor, care are putere 
absolută asupra cerului, pământului și infernului. 

Fără îndoială, Divinul Daimon este reflexia Divinităţii în 
interiorul nostru, aici și acum, și ne poate oferi puterea, 
înțelepciunea și egalitatea cu Divinul: „Eritris sicut Dei”. - „Fiţi 
precum Zeii”. 

Piatra Filosofală (Lucifer-Xolotl) se ascunde tocmai în 
adâncul organelor noastre sexuale și trebuie să reconcilieze 
contrariile - „Coincidentia oppositorum” - și pe fraţii dușmani. 

Focul viu și filosofic al vechilor alchimiști medievali zace 
latent în străfundul sistemului nostru seminal și așteaptă în 
postură mistică clipa în care să fie trezit. 

INRI: Ignis Natura Renovatur Integram (Focul reînnoiește 
neîncetat Natura). In Necis Renascer Integer (Prin moarte să 
renaștem intacţi și puri). 

Sfântul Toma spune: „Ce/ mai înalt, cel mai perfect dintre 
îngeri, îngerul preferat al lui Dumnezeu”. 

Dante scrie: „Mai nobil decât orice creatură și însumarea 
tuturor creaturilor”. 

Fără îndoială, în nici un caz Xolotl-Lucifer nu este o parte 
străină, ce nu aparţine psihicului nostru, din contră, este însăși 
umbra Fiinţei noastre Divine, în interiorul „profunzimilor noastre 
particulare”. 

Stă scris cu litere de aur în Cartea Vieţii că pe gheara de la 
laba dreaptă a Luciferului nahua, strălucesc glorios anumite 


semne din aur, teribil de divine. 

Xolotl-Lucifer-Prometeu este antrenorul psihologic în 
gimnaziul vieţii practice. 

Fără rost sunt ascunzișurile, combaterea, agitația 
anumitor fraţii care propagă ici și colo nerozii născocite și 
defăimătoare la adresa Chnouphis-ului solar gnostic, Crestos 
Agathodaemon, șarpele Genezei, Luciferul nahua, strălucitorul 
Dragon de Înțelepciune, disprețuit, Xoloti-Lucifer cel rău văzut 
de către toți acei ignoranţi, modele de înțelepciune, care 
repudiind Duhul ce dă viaţă, au interpretat după litera moartă 
alegoria luptei din ceruri și lupta lui Mihail contra Dragonului, 
fără a înţelege profunda lor semnificaţie. 

Lupta, ciocnirea celestă, care fără îndoială, trebuie să aibă 
loc în adâncul viu al propriei noastre conștiințe; eroica luptă 
împotriva pasiunilor animalice pe care le purtăm în interior, 
personificate în eu însumi, în el însuși. 

Fără îndoială că Fiinţa noastră Interioară profundă trebuie 
ori să ucidă, ori să eșueze. In primul caz, evident, se transformă 
în ucigașul Dragonului prin însuși faptul că a ieșit victorioasă din 
toate ispitele așezate de acesta. 

Xolotl-Lucifer ca învăţător, educator, mentor, cu siguranţă 
se dovedește a fi neobișnuit, nemaiauzit, extraordinar. In 
tentaţia  luciferică există o didactică unică, o puternică 
pedagogie, atracţie înspăimântătoare, stimul inconfundabil, 
instigare ascunsă cu scopuri divine secrete, seducţie, fascinaţie. 

Din toate acestea putem deduce că, în adâncul celor mai 
profunde intimităţi ale noastre, putem și trebuie să luptăm 
împotriva Dragonului și a oștirilor sale tenebroase (defectele 
psihologice), dacă dorim cu adevărat să ne transformăm în „Fii 
ai Înțelepciunii” și în „Zei nemuritori”... 

Pe pământul sacru al Vedelor, Indra, Strălucitorul zeu al 
Cerului, îl omoară pe Vritra sau Ahi, Șarpele-Demon, Lucifer- 
Xolotl, act prin care devine Vritra-han, „Distrugătorul lui Vritra”, 
motiv pentru care i se dă supernumele de Jishnu - „Conducător 
al Oștilor Cerești”. 

Crucea este un simbol foarte vechi, folosit dintotdeauna în 
toate religiile, în toate popoarele, și greșește cine ar considera-o 
emblema exclusivă a vreunei secte religioase. Când cuceritorii 
spanioli au ajuns pe pământul sacru al aztecilor, au găsit Crucea 
pe altarele lor. 


În planul marilor edificii religioase din Evul Mediu, prin 
adăugarea unei bolți semicirculare sau eliptice lipite de strană, 
vedem forma hieroglifei egiptene ce reprezintă Crucea ansată, 
care se citește „Ank” și desemnează viaţa universală, ascunsă 
în toate lucrurile. 

Pe de altă parte, echivalentul ermetic al semnului Ank 
este emblema lui Venus sau Cipris-Lucifer, cuprul, bronzul sau 
alama. 

„Albește-ţi alama și arde-ți toate cărțile”, ne repetă 
neîncetat cei mai buni autori ai Alchimiei medievale. 

În mod evident, respectiva expresie, lozincă sau 
rugăciune, tradusă în mod înţelept, semnifică: „Magie sexuală, 
castitate științifică, moarte radicală a  Egoului animal”. 
Quetzalcoatl, înviat după ce a „albit alama”, se transformă în 
luceafărul dimineții. 

Apocalipsa Sfântului loan spune: 

„Celui ce va ieși triumfător și îmi va fi fidel până la capăt, 
îi voi da puterea asupra neamurilor”. „Și îi va conduce cu 
sceptru de fier și vor fi arsi ca vasele de lut; la fel cum am 
primit-o și eu de la Tatăl meu“. „Și le voi dărui Steaua 
Dimineții”. „Cel ce are urechi, sa audă ceea ce Duhul le spune 
Bisericilor”. (Apocalipsa XI, 26-27-28-29). 

Bel și Dragonul, Quetzalcoatl și Xolotl, Apollo și Piton, 
Krishna și Kaliya, Osiris și Tiphon, Mihail și Dragonul Roșu, 
Sfântul Gheorghe și Dragonul său, întotdeauna reprezintă 
logosul divin particular al fiecăruia dintre noi și dublul său 
proiectat în psihic pentru binele nostru. 

Nu este de prisos să afirm, răspicat și cu deplină claritate, 
că uciderea Dragonului Venus-Lucifer-Xolotl echivalează cu a ne 
transforma în fii ai acestuia, adică să primim Steaua Dimineţii. 

Dragonii au fost văzuţi în timpul întregii antichităţi ca 
simboluri ale Eternităţii și Înţelepciunii. 

Hierofanţii din Egipt, Babilonia și India își luau de obicei 
numele de „Fii ai Dragonului și ai Şerpilor”, întărind astfel 
învăţăturile Gnosticismului Universal. 

Xoloti, umbra sau dublul  Hristos-ului mexican, 
Quetzalcoatl, în coborârea sa din Empireu până în propriile 
noastre infernuri atomice, se dovedește extraordinar, minunat. 

Xolotl înseamnă în același timp câine și geamăn. Merită să 
amintim în acest capitol că părintele Sahagun considera câinele 


ca fiind simbol al Focului de origine cerească. 

Focul sexual, câinele, instinctul erotic, Luciferul nahua, 
este acel agent extraordinar și minunat care ne poate 
transforma în întregime. 

Câinele îl ghidează pe Cavaler, conducându-l pe drumul 
îngust ce duce de la tenebre la Lumină, de la moarte la 
Nemurire. 

Este urgent să îl scoatem din lăcașul lui Pluton pe Xolotl- 
Cerber, sursă de teroare, care cu lătratul său, cu cele trei capete 
monstruoase ale sale și cu gâtul înconjurat de șerpi, îi umple de 
spaimă pe defuncti. 

Xolotl-Cerber-Tricefalul trage lesa stăpânului său, 
conducându-l în siguranţă de-a lungul drumului abrupt ce duce 
la Eliberarea finală. 

Xolotl-Lucifer, ca arhetip al penitentului și cu centura 
castităţii, transformat în anahoret, aduce lumina în tenebre și 
clarifică întreg ezoterismul hristic. 

Xolotl-Lucifer, având asupra sa resturile pe care trebuie să 
le învie, ne indică necesitatea de a muri pentru a exista. 

Este urgent să descoperim, să reflectăm, să medităm... 

Fără îndoială, moartea lui „eu însumi” este o condiţie 
indispensabilă pentru învierea ezoterică, care trebuie să aibă loc 
aici și acum, prin intermediul Alchimiei sexuale. 

„Pentru că este necesar ca acest trup coruptibil să 
îmbrace haina sfințeniei și acest muritor să îmbrace haina 
nemuririi”. 

„Și când acest trup coruptibil va fi îmbrăcat haina 
sfințeniei și acest muritor - haina nemuririi, atunci se va împlini 
cuvântul care stă scris: Moartea a fost înghițită de biruință”. 

„Unde este, moarte, spinul tău? Unde este, morminte, 
biruința ta?” (Corinteni |, 15, 53-54-55). 

Didactica incitantă și seducătoare a lui Xoloti-Lucifer, 
utilizată în mod inteligent, face posibilă învierea magică. 

„Tentația este foc. Triumful asupra tentatiei este Lumină”. 
Eliminarea elementelor nedorite pe care le purtăm în interior 
este imediată, urgentă, de neamânat. 

Se dovedeşte urgent, de neamânat, stringent, să 
discriminăm, să specificăm, să discernem în mod concret în 
legătura cu anumite valori simbolice. Vreau să mă refer în mod 
special la tigru și la câine. 


Fără îndoială, acest Xolotl-Lucifer, purtând hieroglifa 
solară, întrucât se găsește la baza sistemului nostru seminal, își 
asumă minunatul rol al câinelui Cerber citat de Dante în „Divina 
Comedie”. 

Tigrul este diferit, și aceasta o cunosc „Cavalerii tigri”, 
acești jaguari ai Mişcării Gnostice, autentice feline ale 
Psihologiei Revoluţionare, care s-au lansat împotriva lor înșiși, 
împotriva propriilor defecte psihologice. 

În mod evident, câinele și tigrul sunt strâns legaţi în 
această muncă ezoterică. 

Umanizarea tigrului în arta aztecă este ceva care uimește 
orice mistic. 

În nici un fel nu ar fi posibil să extirpăm agregatele 
noastre psihologice, aceste intime defecte care în totalitatea lor 
constituie Eul, fără ajutorul acestei Particule divine sau Monade 
interioare, simbolizată prin secure, semn al fulgerului pe care 
Omul-tigru îl asumă cu deplina claritate. 

Stă scris cu deplină evidenţă în Cartea Vieţii: „Cine vrea să 
urce, trebuie mai întâi să coboare”. „Fiecărei exaltări îi precedă 
o umilire”. 

Din cele mai vechi timpuri, coborârea în a Noua Sferă a 
fost întotdeauna proba maximă pentru suprema demnitate a 
hierofantului. lisus, Buddha, Hermes, Quetzalcoatl, cu toţii au 
trebuit să treacă prin această teribilă probă. 

Acolo coboară Marte pentru a-și căli spada și pentru a 
cuceri inima lui Venus, Hercule pentru a curăța grajdurile lui 
Augias și Perseu pentru a tăia capul Meduzei. 

Quetzalcoatl și Dublul său, în străfundurile pământului, în 
Infernul lui Dante, în teribilul lăcaș al lui Pluton, trebuie să 
moară radical, dacă vrea cu adevărat să renască dintre morți. 

„În mijlocul acelei caverne, un ulm enorm îşi întinde 
ramurile sale seculare; de ele atârnă toate visele vane ale 
umanității suferinde, prinse de frunzele sale precum insectele. 
Pe acolo se plimbă centaurii; Briareu, gigantul cu o sută de 
brate; Hidra din Lerna, pe care a omorât-o Hercule, tăindu-i 
multele sale capete; Himera, monstru cu corp de capră; 
Gorgonele, Harpiile și Umbrele celor trei corpuri. 

Înspăimântător este drumul care duce în Tartar prin apele 
Acherontului, vârtejuri de noroi și apă tulbure. 

Un luntraș oribil cu păr cărunt, zbârlit, ochi strălucitori ca 


jăraticul, cu barbă lungă și dezordonată, manevrează barca care 
trece sufletele în cealaltă parte. 

O mulțime îngrijorată și pestriță se grupează pe mal, 
așteptând să fie trecuți râul de către luntraș; însă acesta alege 
după plac: acuma acesta, acuma celălalt și sunt unii care 
așteaptă zadarnic și imploră, însă totul este inutil. 

Acestea sunt sufletele celor care nu au primit mormânt, 
care disperă timp indefinit, până ce o mână miloasă, aici pe 
pământ, adună corpurile și strânge în urnă cenușa lor. 

Atunci, lăcașul lui Pluton se deschide și sufletele încep 
trista lor odihnă, private de lumină, umbre a ceea ce au fost”. 

o CAPITOLUL III o 
LEVITATII MISTICE o 

Fără îndoială, cea de-a patra coordonată este însuși 
hiperspaţiul  hipergeometriei, prin intermediul căruia sunt 
posibile actele supranaturale precum: dispariţia sau apariţia 
unui corp în spațiul tridimensional al lui Euclid sau scoaterea 
unui obiect oarecare dintr-o cutie ermetic închisă. 

S-a demonstrat că atunci când un electron și un pozitron 
se anihilează pentru a elibera energie, apar două picături de 
lumină sau, mai exact, două raze gamma. 

Experiențele care au verificat crudul realism al acestui 
fenomen, vin, în consecință, să demonstreze existenţa celei de- 
a patra dimensiuni. 

Cu siguranţă, diferitele fenomene de levitaţie autentică au 
fost întotdeauna posibile graţie extraordinarului agent al celei 
de-a patra dimensiuni. 

Nu este de prisos să afirmăm, răspicat și fără emfază prea 
multă, că levitaţia este o înălțare neobișnuită a corpului fizic 
deasupra solului. 

Deoarece multă lume nu cunoaște nici măcar abc-ul 
acestei probleme, este preferabil să cităm cazurile a diferiţi 
anahoreţi care au levitat în faţa unui public divers. 

Să începem cu Sfântul Ștefan, Rege al Ungariei, senior 
medieval, decedat în anul 1038, care a plutit în aer într-o 
noapte, în timp ce se ruga în cortul său. 

Să continuăm cu Sfântul Dunstan, arhiepiscop de 
Cantebury, măreț fiu al lui Dumnezeu, care exact în ziua 
Înălţării, 17 mai 988, s-a ridicat miraculos până la bolta 
catedralei. 


Sfântul Ladislau al Ungariei (1041-1095), renumit 
anahoret care, într-o noapte memorabilă, a plutit deasupra 
pământului în timp ce se ruga în faimoasa mânăstire din 
Warasdin. 

Sfânta Cristina (1150-1224), admirabilă mistică ilustră 
care, fiind considerată deja moartă, s-a înălţat până la cupola 
bisericii în plin serviciu funerar. 

Sfânta Isabela a Ungariei, renumită matroană; Sfântul 
Edmundo; Sfânta Ludgarda, faimoasă mistică; binecuvântatul 
Guilles din Santarem; misterioasa Margareta a Ungariei; 
spirituala Sfânta Dulcerina; preailustrul Sfânt Toma d'Aquino, 
faimos Domn al Inţelepciunii; Sfânta Agnes din Boemia și mulţi 
alţii care, cufundaţi în cea de-a patra dimensiune, pluteau în 
timpul extazului. 

Înălțări extraordinare, zboruri magice, ieșiri rapide în a 
patra verticală, suspendări, ascensiuni, treceri, transportări, 
mișcări circulare aeriene la mare înălţime, extaz, bucurie și 
încântare. 

Spune legenda secolelor, și aceasta Zeii și Oamenii o știu, 
că, atunci când Fratele nostru Francisc din Asisi (1186-1226) a 
ajuns la apusul vieţii sale, extazele sale pe Muntele Averno s-au 
înmulțit. 

Discipolul său preaiubit, Fratele Leon, care bucuros îi 
ducea alimente, îl găsea mereu în stare de extaz, afară din 
peștera sa, la o înălțime mare, plutind deasupra pământului 
parfumat. Uneori ajungea la înălțimea fagilor, dispărea din faţa 
ochilor, intra în a patra coordonată. 

Și continuând cu aceasta tematică mistico-știinţifică, nu 
este de prisos să o amintim și pe Sfânta Caterina de Ricci (1522- 
1589), celebra stareță stigmatizată din Prato care, atunci când 
intra în extaz, rămânea suspendată în mediul înconjurător. 

Mulți alți penitenţi, pustnici, precum Sfântul Francisc de 
Paula, Sfântul Francisc din Alcantara, Sfântul Toma din 
Villanova, Sfântul Francisc Javier, etc., se desprindeau de la sol 
în timpul extazului și rămâneau în aer, spre marea uimire a 
conștiinței publice. 

Fără îndoială, cazuri faimoase și extraordinare, prin 
caracterul lor insolit și neobișnuit, au fost cele ale misticei pe 
nume Tereza de Avila (1515-1582), descrise de ea însăși cu lux 
de detalii, explicând în mod dialectic cum inefabila putere 


magică o absorbea într-o dimensiune necunoscută în timp ce se 
ruga; atunci începea să plutească în faţa congregaţiei uimite. 
Într-o zi oarecare între multe altele, acea Sfântă era suspendată 
atât de sus deasupra solului, încât nu au putut să îi dea 
împărtășania. 

Dubla levitaţie a Sfintei Tereza de Avila și a Sfântului loan 
al Crucii în Mânăstirea din Avila, a cauzat stupefacţie, uimire 
generală... Atunci au putut fi văzuți în spaţiu acei doi mistici în 
stare de extaz. 

Despre acel călugăr melancolic, odinioară cunoscut sub 
numele de losif de Copertino, se spune ca s-a ridicat în aer de 
șaptezeci de ori. Această întâmplare magică a avut loc demult, 
prin anul 1650, motiv pentru care a fost canonizat. 

De fiecare dată când respectivul pustnic cu faţa sa dulce 
se desprindea de pământul dur, scotea un strigăt. Intrebat de 
cardinalul din Lauria despre acel ciudat și misterios țipăt pe care 
îl scotea exact în momentul zborului, Sfântul răspunse în mod 
ezoteric: 

„Pulberea, când se aprinde în archebuză, explodează cu 
mare zgomot; la fel și inima cuprinsă de lubirea Divină. Amin!” 

Scotocind prin vechi manuscrise, cu tenacitatea clericului 
în chilie, am descoperit pe pământul sacru al Vedelor 
următoarele: 

„Cel ce va medita asupra centrului inimii, va dobândi 
controlul asupra tattvei Vayu (principiul eteric al aerului). Va 
obține, de asemenea, siddhis, puterile Sfinților, Bushari, Kechari, 
Kaya, etc. (a pluti în aer, a-și introduce duhul în corpul altei 
persoane, etc.). Va dobândi lubirea Cosmică și toate calitățile 
tattvice divine”. 

Dezvoltarea substanţială a inimii liniștite este urgentă și 
de neamânat dacă se urmărește deprinderea Științei Jinas, 
Doctrina levitaţiei. 

Incongruent, în dezacord cu Tertium Organum sau cel de- 
al Treilea Canon al Gândirii, ar fi să încercăm starea Jinas fără să 
fi educat și însuflețit mai înainte, în inima liniștită, puterile 
mistice ale Sfinţilor... 

Niciodată nu am dori să interzicem sau să împiedicăm 
practicile de levitaţie magică. A încurca, a tulbura, nu este în 
nici un caz intenţia noastră, noi propunem doar „sacrificius 
intelectus” (sacrificarea intelectului), dacă aspirăm cu adevărat 


la dezvoltarea armonioasă a Focurilor inimii... 

Mintea, teoretică și speculativă, se desfășoară, se extinde 
și se dezvoltă pe seama energiilor subtile ale inimii și aceasta 
este foarte trist. 

Cerebralizarea intelectuală, mecanică, suge, vampirizează 
fără nici un pic de milă puterile vitale ale inimii. 

De-a lungul multor ani de observare constantă, studiu și 
experienţă, am putut verifica pe deplin că individul 
pseudoezoteric sau pseudoocultist, închis în mica sa lume, cerc 
sau mediu raţional, intelectiv, se dovedea din start un adevărat 
eșec pe terenul practicării levitaţiei. 

Nu este de prisos să îl imităm pe losif din Copertino în 
rugăciunile și extazele sale, cu scopul ca inima, cuprinsă de 
lubirea Divină, să se dezvolte în mod armonios, dându-ne 
puterea de a intra în mod conștient cu corpul fizic în cea de-a 
patra dimensiune, dincolo de spaţiul tridimensional al lui Euclid. 

Cu siguranţă, acei șaizeci de bătrâni azteci care își făceau 
pe dealul din Coatepec operaţiunile și cercurile magice pentru a 
se scufunda apoi în a patra coordonată, își dezvoltaseră mai 
înainte, fiecare, focurile minunate ale inimii. 

Relatarea acelei misterioase călătorii prin necunoscuta 
dimensiune se dovedește sprinţară, insolită, nemaiauzită. Fără 
îndoială, în Universul paralel al celei de-a patra dimensiuni, orice 
metamorfoză este posibilă. Luciferul nahua, forțat de acele 
conjurări, i-a transformat pe cei șaizeci de bătrâni ai lui 
Moctezuma în păsări, bestii feroce, lei, tigrii, coioți și pisici 
înspăimântătoare. 

Astfel, relatarea oferită de către Fray Diego Duran în 
notabila sa lucrare intitulată „Istoria Mexicului” nu este pură 
lăudăroșenie, entuziasm sau glumă livrescă. 

Dacă mergem de-a lungul Istoriei Jinașilor, în fruntea 
acestora, îl descoperim în Tibetul oriental pe Milarepa, 
venerabilul Maestru, ilustru tâlhar, care, asemeni oricăruia 
dintre cei șaizeci de bătrâni ai lui Moctezuma, știa să leviteze în 
a patra dimensiune. 

Adept Perfect al facultăţilor magice a avut norocul de a 
traversa și vizita nenumărate paradisuri sacre și ceruri ale 
Budhhașilor de compasiune, unde, datorită virtuţii actelor sale și 
a extraordinarei devoţiuni, zeii care conduc aceste locuri pline 
de fericire, i-au făcut favorul de a-i permite să se manifeste 


acolo, graţie Dharmei sale. 

lisus, Marele Kabir, scufundat cu corpul fizic în a patra 
verticală, a pășit pe apele mării, și asta o cunosc atât Zeii cât și 
Oamenii. 

Fără îndoială, Filip, Apostolul Divinului Rabi din Galileea, 
este Patronul stărilor Jinas. 

o CAPITOLUL IV n 
DOCTORUL FAUST n 

Adevăratul Lucifer din doctrina arhaică este, din contră, 
edificator și prin esenţă înălțător, exact contrariul a ceea ce 
presupun teologii, precum Des Mousseaux și marchizul de 
Merville, întrucât reprezintă însăși alegoria corectitudinii, simbol 
extraordinar și minunat al celui mai înalt sacrificiu (Cristus- 
Lucifer al gnosticilor) și Dumnezeu al Înţelepciunii sub diferite 
nume. 

Xolotil-Lucifer-Prometeu este identic cu Logosul 
platonician, Ministru al Demiurgului Creator și strălucitor Stăpân 
al celor șapte lăcașuri ale lui Hades, ale lui Sabbath și ale lumii 
manifestate, căruia îi sunt încredințate Spada și Balanța Justiţiei 
Cosmice, întrucât el este, fără îndoială, unitatea de greutate, de 
măsură și de număr; Horus, Brahma, Ahura Mazda, etc., etc., 
mereu lnefabil. 

Xolotl-Lucifer, dublul lui Quetzalcoatl, este Gardianul 
Pragului și al cheilor Lumisialului, (Templului de iniţiere și 
rugăciune) pentru a nu intra în el decât cei unși, care dețin 
secretul lui Hermes. 

Cine îndrăznește să-l blesteme pe Luciferul nahua, se 
pronunţă împotriva  Cosmicei reflexii a Logosului, îl 
anatemizează pe Dumnezeul viu manifestat în materie și 
reneagă veșnica Inţelepciune neînţeleasă, care se revelează 
atât în lumină cât și în tenebre. 

Gloria lui Satan este umbra lui Adonai și tronul lui Satan 
este scara Domnului. 

Înfăţișare asemănare, similitudine; soare și umbră; zi și 
noapte; Lege a contrariilor. 

Armatele Logosului sau  Demiurgului Arhitect al 
Universului sunt în număr de două: în regiunile sublime, 
războinicele oștiri ale lui Mihail și în abisurile lumii manifestate, 
legiunile lui Satan. 

În mod evident, acestea reprezintă: Nemanifestatul și 


Manifestatul, virginalul și cel căzut în manifestare animală. 

Fără îndoială, întotdeauna rușinea căderii în manifestare 
plutește asupra lui Satan, niciodată asupra Logosului, întrucât, 
mâncând din fructul interzis, acesta și-a pierdut elevata stare 
virginală de Kumarat. 

Prin învierea ezoterică, Luciferul nahua recucerește stadiul 
virginal de Kumarat. 

Piatra unghiulară a Marii Opere este Lucifer-nahua. Pe 
aceasta măreață piatră, așezată de înţelepţi în însăși adâncurile 
sistemului nostru seminal, Marele Kabir Isus și-a edificat 
Biserica. 

Piatra brută, înainte de a fi cioplită pentru Marea Operă, 
este fără îndoială impură, materială și grosieră; motiv intrinsec 
pentru care primește numele de Diavol. 

Repetarea este uneori indispensabilă. Devine de 
neamânat să înțelegem în profunzime că fiecare dintre noi are 
un Xolotl-Lucifer particular, reflexie completă a Logosului său 
specific. 

Lucifer-Xoloti, cu figura aztecă a câinelui luciferic, sursă de 
teroare pentru multă lume, reușește să intre în lumea 
tridimensională a lui Euclid pentru a se face vizibil și tangibil în 
lumea fizică. 

Contele Gaspar Moir de Loca, ilustru domn al vremurilor 
trecute, povestește cum se comporta Prestigiar, ciudatul câine 
al Doctorului Faust. 

Câine negru, cu părul lung și privire pătrunzătoare; fără 
îndoială că era foarte inteligent. 

Într-o noapte oarecare, în prezența Contelui, când câinele 
dori să se culce în mijlocul luminat al somptuoasei case, Faust i 
se adresă lui Prestigiar, spunându-i un anumit cuvânt, a cărui 
profundă semnificaţie preailustrul domn nu o înțelese, și 
respectivul animal ieși din cameră cu coada între picioare. 

Straniu comportament pentru un câine, care, în mod 
sincer, Contelui nu i se păru foarte normal. 

Doctorul Faust, surâzând, îl întrebă pe prietenul său ce 
părere și-a făcut despre câinele său; acesta, răspunzând clar și 
fără ascunzișuri îi spuse că i-ar plăcea să îl revadă. 

Chemat de stăpânul său, acel câine din O Mie și Una de 
Nopți, ţâșni în cameră și sări apoi pe o bancă rustică. 

Ochii acelei creaturi păreau tăciuni aprinși; acum avea un 


aspect înfricoșător. 

Când Doctorul Faust îl mângâie pe spate, blana 
misteriosului câine își schimbă culoarea; deveni albă, apoi 
galbenă, și în final roșie. 

Contele, bărbat foarte prudent, preferă să păstreze o 
tăcere respectuoasă; ulterior începură să vorbească despre cu 
totul alte lucruri. 

În consecinţă, câinele participă la magie; animal nobil, 
care în vechile timpuri a fost întotdeauna consacrat Zeului 
Mercur. 

Înaltul respect pe care vechii Hierofanţi din Egiptul antic îl 
acordau câinelui se dovedește întemeiat. 

Austerul Gardian al Templului lui Esculap, în augusta 
Romă a Cezarilor, întotdeauna era un câine. 

Vorbind sincer și fără ocolișuri, trebuie să afirm în mod 
răspicat că se dovedește paradoxală crucificarea câinelui 
(atașamentelor, pasiunilor animalice din interiorul nostru). 

Bine știu atât Divinii cât și oamenii, că în fiecare an una 
din aceste preţioase creaturi era crucificată... pedeapsă 
nemiloasă pentru câini, pentru delictul de a nu-i fi prevenit pe 
romani, de venirea galilor. 

Pe Etna, câinii sacri din Templul lui Vulcan erau 
întotdeauna trataţi cu religiozitate. 

Să nu uităm niciodată faptul că Cerber, câinele gardian al 
infernului se purta frumos cu cei care intrau și îi devora cu 
cruzime pe cei care încercau să iasă. 

Inspăimântătoare cavernă în care urla Cerber, miracol al 
terorii, care, cu cele trei enorme capete monstruoase și gâtul 
înconjurat de șerpi, îi umple de spaimă pe defuncti. 

Legenda povestește că Cerber a fost adormit de Lira lui 
Orfeu când acesta a coborât în Tartar pentru a o căuta pe 
Euridice. 

Fără îndoială, Sibila, de asemenea l-a adormit pe Xolotl- 
Lucifer-Cerber, cu o pastă din miere și mac. 

Este cunoscută intervenţia extraordinară a lui Cerber în 
orice Liturghie de tip funerar. 

In mormintele regale din trecut, sub picioarele reci ale 
defunctului se așeza imaginea unui câine; simbol infernal 
profund semnificativ. 

Să nu uităm niciodată de Lebrel, câinele mare al lui Della 


Scala, Stăpânul Veronei și binefăcătorul lui Dante. Acesta nu se 
hrănea nici cu pământ, nici cu plumb, ci cu Înţelepciune, lubire 
și Virtuţi. 

Multe alte animale participă la Înalta Magie: corbul, simbol 
al descompunerii și al morţii tuturor elementelor inumane pe 
care le purtăm în interior; porumbelul alb, care simbolizează 
puritatea și castitatea, precum și pe Cel de-al Treilea Logos; 
acvila galbenă care îl anunţă pe alchimist de apropierea 
triumfului, fazanul roșu, care împreună cu purpura Regilor, îl 
vestește pe Înţelept de îndeplinirea Marii Opere. 

Enigmaticul și puternicul Doctor Faust, venerabil și 
adorabil Maestru, trăia într-un mod plăcut și confortabil ca o 
persoană foarte bogată. Le atribuia animalelor un rol ocult și îi 
plăcea să se înconjoare de ele, întrucât participau la miracolele 
sale. 

În acele vremuri - 1528 - de învechită noblețe, de 
nenumărate titluri foarte notabile și sânge albastru, Faust, la 
Curtea din Praga, realiza miracole extraordinare. 

Telendo, un gentleman care trăia fericit într-o casă 
impunătoare, numita „Ancora” pe strada Castillo, în Erfurt, (loc 
în care în mod frecvent poposea Doctorul Faust, vrăjitor și 
magician), într-un ceas bun organiză o mare petrecere. 

Dar se întâmplă că invitaţii, așezați în jurul mesei aurite, 
să îl cheme insistent pe Faust, strigând în gura mare. 
Amfitrionul regescului lăcaș le spuse că Faust, minunatul om de 
știință, se afla la Praga. 

Însă, voios din cauza vinului, un gălăgios bărbat cu breton 
nu înceta să îl cheme pe Faust cu o rară vehementă, 
implorându-l să apară la festin. 

În acele clipe, cineva bătu la poarta splendidului castel. 
Valetul îl văzu prin gemulețul primului etaj pe Faust, stând în 
fața ușii, lângă calul său, ca și cum tocmai ar fi descălecat, și 
făcând semne să i se deschidă. 

Slujitorul alergă să îl anunţe pe stăpân, care se porni să 
râdă în hohote, spunând că aceasta era imposibil, întrucât 
Doctorul Faust se afla în Praga. 

Faust repetă chemarea în pragul bogatei case. Stăpânul 
casei privi la rândul său: Era el! Cu acel stil imperativ care îi 
caracteriza pe Domnii feudali, porunci să i se deschidă și să i se 
facă o primire magnifică. 


Doctorul Faust își ocupă locul la masă în uimirea generală 
a invitaţilor. 

Fermecătorul Stăpân al acelui loc, minunându-se nespus, 
în mod sigur nu putu să reziste dorinței de a-l întreba pe Faust 
cum a putut să ajungă atât de repede de la Praga. 

— „Datorez aceasta calului meu, răspunse. Cum se face 
că domnii, oaspeții dumneavoastră, doreau atât de arzător să 
mă vadă și mă chemau, am dorit să mă supun și să apar în 
mijlocul lor, deși nu pot rămâne mult timp, pentru că este 
nevoie ca mâine în zori să fiu la Praga”. 

Banchetul regesc fu foarte vesel; Doctorul realiză cu mare 
succes miracolele sale obișnuite și se făcu chiar risipă de vin și 
de magie. 

Nu este de prisos să amintesc în aceste rânduri corul de 
lire vesele, paharele șlefuite, vinul negru, vasele clocotinde pe 
marginile cărora străluceau coliere de culori... Vinul negru care 
înfierbânta sângele și însufleţește inima, fructul fermentat al 
viței de vie, care atât de mult îi inspira pe poeţii pletoși. 

În mijlocul ospăţului și al petrecerii, Doctorul Faust strigă 
cu voce tare, propunând să fie gustate și vinurile străine. 

Și povestesc cei ce au văzut, că dintr-un recipient 
improvizat, începură apoi să curgă băuturi din diferite recolte, 
miracol faustian, foarte asemănător celui de la Nunta din Cana, 
în Galileea. 

Însă deodată, într-un mod neobișnuit, fiul amfitrionului 
intră în încăpere cu fața vizibil contrariată: „Domnule Doctor! - 
spuse - calul dumneavoastră mănâncă la fel ca turbat... Cred că 
aș prefera să hrănesc zece sau douăzeci de cai, decât pe al 
dumneavoastră. Deja mi-a mâncat mai mult de două măsuri de 
ovăz pe care i le-am pregătit, dar continuă să aștepte în faţa 
grajdului și privește împrejur să vadă dacă mai apare ceva”. 
Invitaţii râseră cu toţii, nu cu surâsul subtil al lui Socrate, ci cu 
hohotul zgomotos al lui Aristofan. 

Tânărul, neclintit, continuă: „Vreau să mă ţin de cuvânt și 
îl voi îndopa, chiar dacă pentru el îmi pun la bătaie mai multe 
măsuri de ovăz”. 

Faust îi răspunse că era inutil, calul său mâncase destul, 
însă nici de i-ar fi adus tot ovăzul de pe pământ, nu s-ar fi simţit 
sătul. 

Evident, acel însufleţit armăsar era, dincolo de orice 


îndoială, însuși Luciferul nahua, extraordinarul Mefistofel 
metamorfozat în animal. 

Mefistofel-Xoloti-Lucifer, transformat uneori prin acte de 
magie în cal zburător, precum Pegas al poeţilor încununați, îl 
transporta rapid pe Faust prin a patra dimensiune, atunci când 
era necesar. 

Orgia continuă puternic până la miezul nopţii. Atunci calul 
necheză. 

— „Este momentul să plec acum!” - exclamă înțeleptul. 

Însă invitaţii, plini de voioșie și bună-dispoziţie, îl 
implorară să mai rămână și nu putu să plece imediat. 

Pentru a doua oară, și apoi pentru a treia, calul necheză 
înfricoșător. Doctorul Faust trebuia să se supună cu orice chip; 
se despărţi, astfel, de prietenii săi, trimise după însufleţitul 
armăsar, îl încălecă cu prestanţă și porni apoi pe străzile din 
Castillo. 

Unii povestesc, spune legenda secolelor, că după ce trecu 
de trei sau patru case, calul se înălță în aer și Cavalerul dispăru 
din vedere, călare pe diabolicul său animal de călărie. 

Fără îndoială, Doctorul Faust, vrăjitor și mag, ajunse în 
zbor la Praga înainte de a se crăpa de ziuă. 

După cronica din Erfurt, putem spune că Doctorul Faust cu 
siguranţă a lăsat în urma sa o vie amintire. Încă mai există 
faimoasa casă „Ancora”, precum și o străduță care poartă 
numele amintitului înțelept. 

Încheind acest capitol, îmi vine în memorie neobișnuitul 
caz al celor șaizeci de vrăjitori ai lui Moctezuma, călătorind 
graţie puterii lui Lucifer prin a patra dimensiune, către pământul 
strămoșilor, nepieritoarea Locuinţă. 

o CAPITOLUL V o 
METODE JINAS o 

Este nevoie cu maximă urgenţă, de neamânat, să trasăm 
a patra verticală. Însă aceasta nu este posibil cât timp există 
scepticismul materialist. 

Orice umanitate avansată din viitorul îndepărtat va putea 
crea nave cosmice capabile să traverseze instantaneu bariera 
vitezei luminii. 

Navele respective, bazate în totalitate pe o Fizică nouă, de 
tip tetradimensional, vor călători prin a patra verticală la viteze 
superioare celei a luminii. Atunci cucerirea spaţiului infinit va fi 


un fapt concret, clar și definitiv. 

Cu siguranţă, acele nave impulsionate de energia solară, 
vor trebui să fie conduse de către oameni autentici în sensul cel 
mai complet al cuvântului. 

Este evident, și toată lumea o știe, că am traversat bariera 
vitezei sunetului cu ajutorul avioanelor supersonice. Cu toate 
acestea, pământeanul îngâmfat și orgolios continuă să fie blocat 
în faţa barierei vitezei luminii. 

Nu este de prisos să enunţăm în acest capitol 
următoarele: „Dincolo de bariera luminii - 300.000 kilometri pe 
secundă - se găsește cea de-a patra dimensiune”. 

Din acest enunţ putem deduce următorul corolar: „Orice 
mag care călătorește cu corpul său fizic în a patra coordonată, 
fără îndoială, știe să traverseze instantaneu bariera vitezei 
luminii”. 

Coatepec, în Thule, este istoricul loc unde cei șaizeci de 
bătrâni vrajitori ai puternicului Stăpân Moctezuma au putut 
traversa instantaneu bariera vitezei luminii cu ajutorul 
extraordinar al Mefistofelului Faustian, pentru a călători în a 
patra verticală până la Insula sacră și eternă, de cealaltă parte a 
mărilor Polului Nord, adevărat leagăn al umanităţii terestre. 

Trebuie să citim în „Doctrina Secretă” scrisă de H.P. 
Blavatsky tot ceea ce este legat de acest prim Continent 
terestru, chemat să dăinuiască de la începutul până la sfârșitul 
umanităţii pe această lume. 

Pe pământul sacru al Vedelor, orice autentic Sannyasin al 
gândirii poate traversa instantaneu bariera vitezei luminii pentru 
a călători prin necunoscuta dimensiune, asemeni lui Francisc de 
Asisi. 

Noi afirmăm în mod solemn și cu deplină certitudine că, 
atunci când un ezoterist pune în aplicare asupra corpului său 
fizic un sannyasi, traversează imediat bariera vitezei luminii. 

Orice sannyasi integral, esenţial, fundamental, conţine în 
mod substanţial trei ingrediente fundamentale: 

— Concentrare absolută a voinței conștiente; 

— Meditaţie profundă; 

— Extaz, admiraţie, bucurie mistică, adoraţie supremă. 

Nu este de prisos să amintesc în acest Mesaj de Crăciun 
1974-1975 că răbdarea este scara gnosticilor și umilința este 
poarta Grădinii lui Dumnezeu. 


Fără îndoială, unii asceţi gnostici vor trebui să lucreze 
timp de mulţi ani, până să dobândească deplina dezvoltare a 
cardiasului care să îi facă potriviţi pentru Știința Jinas. 

Natura radiantă a Particulei intime care face posibil acest 
miracol, este clar exprimată sub forma securii, semn al 
fulgerului pe care Omul-Tigru din Mexicul aztec îl folosea 
frecvent. 

Tigrul umanizat,  Xolotl-Lucifer, se transformă într-o 
realitate concretă, nu numai în Mexicul pre-cortesian, ci de 
asemenea, în toată America Centrală. 

În acest fel, transformat în bărbat, îl găsim în Teotihuacan; 
înălțându-și eroicele braţe într-un gest liturgic sau cu acel mers 
de felină ce îl caracterizează. 

Fără îndoială, Cavalerii Tigrii din Mexicul aztec erau nu 
numai războinici deprinși cu durele bătălii, ci și atleți 
extraordinari ai Științei Jinas. 

Fără să exagerăm deloc, afirmăm răspicat că acei 
preailuștri bărbaţi din Anahuac știau să amestece în mod 
inteligent cele trei elemente ale sannyasi cu redutabila putere 
felină a Luciferului nahua. 

Culcaţi pe piei de tigru, imitând sacra postură a jaguarului 
care se odihnește, aproape adormiţi, acei bărbați iluștrii știau să 
combine în mod conștient, în vibranta armonie, voința și 
imaginaţia. 

Combinând eforturile cu maximă concentrare mentală și 
meditaţie profundă, asumau deliberat și prin intermediul 
imaginaţiei creatoare, figura felină a Jaguarului-Xolotl-Mefistofel. 

Pentru acești preailuștri Domni ai sacrului pământ din 
Anahuac, în nici un caz nu se dovedea imposibil ca, în plin extaz 
și fericire mistică, să meargă, să se desfășoare, să acţioneze cu 
această figură înspăimântătoare. 

De fiecare dată când acei notabili eremiţi se desprindeau 
de culcușul dur pentru a umbla transformați în tigri și a dispărea 
mai târziu în a patra coordonată, rosteau următoarea frază 
rituală: „Noi ne aparținem”. „Pulberea, când se aprinde în 
archebuză, explodează cu mare zgomot; la fel și inima cuprinsă 
de Iubirea Divină. Amin”. 

Scotocind prin cronici vechi, cu tenacitatea clericului în 
chilia sa, am fost nevoit să pun cap la cap multe din aceste 
detalii ale anticei științe. 


Spune legenda secolelor, și aceasta o cunosc Oamenii și 
Zeii, că acei Tigri legendari, exotici și stranii, ajunși în faţa 
Pragului Templului din Chapultepec - în stare de Jinas - 
reveneau din nou la blânda și umana lor figură. 

Nu am putea continua aceste rânduri fără să îl amintim pe 
Ovidiu și minunatele sale metamorfoze; superlative desfătări 
mistice pe care iluștrii ignoranţi din această epocă fatală Kali- 
yugăi (vremurile actuale) le resping cu nemaipomenită 
îngâmfare. 

Fără îndoială, Filip, Apostolul marelui Kabir Isus, este 
sfântul Patron al tuturor acestor fenomene Jinas. 

Sfintele Scripturi adeveresc faptul că Filip, după ce a 
botezat un eunuc, a fost cucerit de Domnul și după aceea a 
urmat drumul său, fericit. 

Spun că apoi s-a dus în Azoto și că în drumul său 
propovăduia Evanghelia în toate orașele, până ce a ajuns la 
Caesareea. 

Orice Arhat gnostic sincer poate implora ajutorul magic al 
marelui Apostol Filip. Dacă îl iubiţi pe Filip, când sunteţi pe cale 
de a adormi, meditaţi asupra lui. îndepărtați din mintea voastră 
orice alt gând și, când simţiţi în inima voastră bucuria prezenţei 
sale, rostiţi următoarea frază rituală: „La ceruri, Filip!” 

leșiți apoi din cameră cu pas ferm și hotărât, 
introducându-vă hotărât în necunoscuta dimensiune. 

În numele Marii Cauze, declar în mod solemn că această 
formulă extraordinară, citată mai sus, o datorez unui Spirit divin 
numit Isabel, a cărui personalitate umană este o umilă 
călugăriţă franciscană dintr-o veche Mănăstire medievală, care 
în aceste vremuri se găsește scufundată în a patra dimensiune. 

Fie ca sori de entuziasm să îţi lumineze drumul, mult 
iubite și amabile cititor, Fie ca forțele tigrului să vă însoţească. 

Fie ca scânteile Înțelepciunii să lumineze cugetul vostru. 

Fie ca Pinul foșnitor să vă dea umbră în odihna voastră. 

Fie ca broaștele de smarald să vă ghideze drumul, 
cântând fără odihnă. 

Fie ca ea, natura, să fie plină de miracole pentru voi. 

Fie ca Forța Universală să vă binecuvânteze și să vă 
îndrume. 

o CAPITOLUL VI n 
AZTLAN o 


Aztlan, Avallon, munte magnetic misterios, neobișnuitul 
Lăcaș al Fiilor Crepusculului (Buddhași de Compasiune, Dhyan- 
Choani, Șerpi ai Înţelepciunii, Pitris sau Părinţi Învăţători ai 
umanităţii, Îngeri ai stelelor, Constructori, Vigilenţi, Stelele- 
Yazathas ale zoroastrienilor, etc.). 

Pământ al Zorilor, Locuinţă nepieritoare, Paradis ceresc 
dincolo de mările necunoscute ale Polului Nord. 

Inefabil Oraș al Soarelui, învăluit în nenumărate splendori, 
Insula Alba, Tărâm al lubirii, Pământ al lui Apollo... 

Magnific strălucește în Septentrion acel Eden al celei de-a 
patra coordonate, continent stabil în mijlocul marelui ocean. La 
Pământul Sacru nu se ajunge nici pe uscat, nici pe mare - 
repetă în mod insistent tradiția elenă. 

„Numai zborul Spiritului ne poate conduce la el”, spun cu 
mare solemnitate bătrânii înţelepţi din lumea orientală. 

Fără îndoială, „Cei cu ochii strălucitori”, Adepții Religiei - 
înţelepciune, niciodată nu au pierdut legătura cu Pământul 
străbunilor noștri. 

Reamintim axioma imbatabilă conform căreia este posibil 
să traversăm instantaneu bariera vitezei luminii pentru a 
călători cu corpul fizic prin dimensiuni necunoscute până la 
îndepărtata Thule. 

Drumul care conduce la Aztlan, Pământul Solar unde 
trăiesc fericiţi Mexi-Tin-ii sau Medjini, Djini, Jinas sau Ginii 
extraordinari ai popoarelor arabe, aztece și mexicane, încă de 
acum mulţi ani este întrerupt și capătul său din această parte 
este înfundat cu mari hăţișuri și văgăuni, locuite de monștri 
invincibili, dune și lagune fără sfârșit și stufărișuri și plantaţii de 
trestie de zahar foarte dese, unde și-ar pierde viaţa oricine ar 
încerca așa o acţiune temerară. 

Foarte puţine se pot spune despre acest Pământ exotic și 
sacru, exceptând poate, în acord cu o veche expresie poetică, 
faptul că Steaua Polară își fixează asupra lui privirea vigilentă de 
la răsăritul și până în amurgul unei zile a Marelui Suflu. 

Cu siguranţă, Insula Sacră este leagănul primului Om și 
lăcașul celui din urmă muritor divin, ales ca un Shishta pentru 
sămânţa viitoare a umanității. 

Poporul aztec, odinioară condus de către Ginii tutelari sau 
Jinas din „Insula Avallonului”, a ajuns până la lagunele 
Mexicului. Paralelă exactă cu biblicul Moise, evreul, conducând 


prin deșert Poporul lui Israel către Pământul Făgăduinţei. 

Popoarele Jinas ale civilizaţiei Tuatha, în veșnic exod, 
asemănător cu cel al iudeilor pe de o parte, și al mexicanilor, de 
cealaltă parte, constituie prototipul ludeului rătăcitor. Fără 
îndoială, civilizația Tuatha s-a întors în înverzitul Erim în stare de 
Jinas. 

Se spune ca au venit din Avallon sau din Ceruri și au adus 
în Irlanda anumite simboluri sacre. 

Nu este de prisos să amintim Piatra Filosofală, Lancea lui 
Ahile, Spada Inflăcărată și Cupa lui Hermes și a lui Solomon 
(Sfântul Graal). 

Aztlanul aztec, Avallon-ul, este tărâmul iubirii, Țara de Foc 
unde sălășluiește fericit Fratele loan. Verb de neprofanat, Logos, 
Voce, I E O U A N, IOAN, desemnând nu un om, ci o întreagă 
Dinastie Solară. 

Prima rasă umană care odinioară trăia în Asgard, Insula de 
Cristal, Lăcașul Zeilor, Pământul Așir-ilor, era cu siguranţă, semi- 
eterică, semi-fizică. 

Prologosul orfic, pregenezic, a depozitat în „Omul Cosmic” 
terestru, facultăţi și puteri preţioase. 

Produs minunat al neîncetatelor evoluţii și transformări 
care odată au început din stadiul germinal primitiv, prima rasă a 
apărut din dimensiunile superioare, completă și perfectă. Totul 
provine din Prabhavapyaya, evoluţia inteligentă a principiilor 
creatoare și conștiente ale Zeilor Sfinţi. 

Fără îndoială, „prima rasă” niciodată nu a posedat 
elemente rudimentare și nici Focuri incipiente. Pentru binele 
Marii Cauze, lansăm hotărât următorul enunţ: „Înainte ca prima 
rasă umană să iasă din a patra coordonată pentru a se face 
vizibilă și tangibilă în regiunea tridimensională a lui Euclid, a 
trebuit să se gesteze complet în Jagad-yoni - Matricea Lumii”. 

Extraordinara Umanitate iniţială, Androgini sublimi, teribil 
de divini, Fiinţe inefabile, dincolo de bine și rău; prototipuri de 
perfecţiune, eternă pentru toate timpurile, oameni inefabili cu 
corpuri indestructibile, elastice și ductile. 

Adam-Kadmon, Fiinţa „masculino-feminină” din Geneza |, 
fără îndoială că era însăși Oastea Elohimilor, care se înfățișau 
acum cu armonia superlativă a corpurilor lor. Este evident că 
toate aceste Fiinţe uriașe erau Focurile sacre, personificare a 
Puterilor celor mai oculte ale Naturii. 


Ei, cei „născuţi prin ei înșiși”, erau magistrali, completi, 
posedau inteligenţă, înţelegere și voință. 

Fiecare dintre aceste neasemuite creaturi avea încarnat 
Spiritul său individual și cunoștea acest lucru. 

Aceasta a fost epoca fizipară; atunci, acele fermecătoare 
creaturi se reproduceau prin actul sexual fizipar; „Cum s-a 
observat în cazul diviziunii în două părți a punctului omogen al 
protoplasmei, cunoscut ca moneră sau amibă ”, „După cum s-a 
văzut la celula nucleată, unde nucleul se divide în două sub- 
nuclee, care, fie se dezvoltă în interiorul peretelui celular, fie îl 
rup și se multiplică în exterior ca entități independente”. 

În mod similar, acele organisme androgine se divideau în 
două pentru a se multiplica în exterior ca entităţi independente. 

În Epoca „diviziunii fizipare”, fiecare dintre aceste 
rezultate ale reproducerii originale, primogene, era sărbătorită 
cu Ritualuri și Petreceri... Atunci întregul Pământ strălucea 
glorios, având o frumoasă culoare albastru intens... 

Nu este de prisos să amintim că în această antică Epocă 
de Aur, datorită revoluţiei periodice a axelor lumii, Insula de 
Cristal, Pământul lui Apollo, se găsea în zona ecuatorială. 

Superlativa rasă divină de Androgini „mai mult decât 
perfecţi”. „Uraganul” (vocea maya care mai târziu a fost dusă în 
America de Sud) și care pentru Hierofanţii azteci semnifica Vânt, 
Suflu, Cuvânt, Verb, era în totalitate încarnat în acele excelente 
creaturi stabilite în Insula de Cristal a Civilizației scandinave. 

„Și Dumnezeu îl creă pe om, după chipul și asemănarea 
Lui; și îl creă bărbat și femeie” (Geneza 1, 27). 

Epoca venusiană paradisiacă incomparabilă, fermecătoare 
frumuseți androgine după chipul și asemănarea lui Tepeu 
K'Okumatz (Dumnezeu). 

Din prima rasă a provenit a doua, Hiperboreană, indivizi 
care se reproduceau prin „înmugurire”; mulţimi uriașe care 
odinioară populau regiunile multiple ale Septentrionului. 

Stă scris cu litere de aur în paginile nemuritoare din 
Cartea Vieţii că din această a doua rasă de Androgini divini a 
provenit, la rândul său, a treia rasă, Dublii, Giganţi hermafrodiţi 
colosali, impozanţi, al căror sistem de reproducere era prin 
„îinmugurire”. Civilizația  Lemură a înflorit minunat pe 
continentul Mu sau Lemuria, pământ vulcanic din oceanul 
Pacific. 


După ce umanitatea Hermafrodită s-a separat pe sexe, 
transformați de către natură în mașini purtătoare de creaturi, a 
apărut a patra rasă în scenariul geologic atlant, așezat în 
oceanul care îi poartă numele. 

Regele său a fost Atlas, cel mai vechi astrolog... Din acest 
motiv, mintea poetică a Fiilor Eladei i-a atribuit acestui gigant 
rolul de a sustine mașina cerească, nu cu mintea sa puternică ci 
cu umerii săi. 

Fiii săi, Titanii, au dorit să escaladeze Cerul... însă 
Dumnezeu i-a derutat și într-o noapte, marea și tunetul au vuit. 
Cutremurată, Europa trepida și, trezită de puternicul zgomot, 
deja nu mai zări pământul frate. Numai Teide rămase pentru a 
spune umanităţii: „Aici a existat odată faimoasa Atlantida!”. 

Ei bine, actuala noastră a cincea rasă, mulțimile ariene 
care populează fața pământului, separate de rădăcina lor 
(atlanţii), are deja mai mult de un milion de ani de existență și 
se găsește în pragul anihilării sale totale. 

Fiecare rasă are șapte subrase, fiecare subrasă posedă, la 
rândul său, șapte ramificații care pot fi denumite „ramuri” sau 
„rase de familie”; micile triburi, vlăstare și muguri ale acesteia 
din urmă sunt numeroase și depind de acţiunea Destinului. 

Insula de Cristal, Aztlanul aztec, este astfel, Paradisul 
Terestru, Pământul  Străbunilor noştri. Acolo  sălășluiesc 
strămoșii tuturor raselor umane. 

o CAPITOLUL VII n 
ATLANTIDA o 

În codicele Borgia există figura lui Atlanteoti, cel care 
poartă pe umerii săi apele cerești, asemeni lui Atlas din cultura 
greacă, și căruia suntem obișnuiți să îi dăm prioritate ca simbol. 

Trebuie să spunem, cu hotărâre și fără să fim subiectivi, 
că legendarul Atlas din cultura greacă este copia fidelă a 
eroicului Atlanteotl maya și aztec. 

Dacă  îndepărtăm cu delicat rafinament intelectual 
terminația „otl” din ilustrul nume mai sus citat, obținem atunci 
cuvântul „Atlante”. 

Cuvântul „Atlante - otl”, fiind explicat prin rădăcina sa, ne 
rămâne doar să afirmăm răspicat faptul că aceasta nu este o 
problemă de vane etimologii empirice, arbitrar selecționate, nici 
de pure coincidențe. 

Extraordinare şi legitime  concordante lingvistice, 


explicabile doar datorită trunchiului Atlant, comun popoarelor 
americane și mediteraneano-semitice. Fără îndoială că atât 
unele cât și celelalte își au Rădăcinile în Pământul vrăjit al lui 
Olisis, Atlantida scufundată acum în marea tenebrelor, acoperită 
cu legende de teroare, de naufragii înspăimântătoare și de 
călătorii fără întoarcere... 

Mare fără margini, care în Gibraltar, dincolo de coloanele 
lui Hercule, îţi întinzi vijelioasă valurile nesfârșite, pline de 
mistere de netrecut pentru toţi navigatorii!... 

Legenda tragică îţi umple spaţiul cu puterea colectivă a 
generaţiilor care astfel te-au contemplat, iar poetul ascultă în 
glasul valurilor tale imense, murmurul tragediilor tale și foșnetul 
lumilor tale înmormântate!... 

Atlantida, acest vast continent dispărut, care era 
considerat un vis de poet, o creaţie a minţii divine a lui Platon și 
nimic mai mult, a existat cu adevărat. 

„Intuiția poetului este viziunea geniului”; cel ce o neagă 
este pentru că nu poate vedea cu puterea sa imensă. 

„Înteleptii sunt mari doar când ajung să fie poeți”, 
întrucât, stăpânind detaliul, simt armoniile care sunt latente în 
profunzimea a tot ceea ce există și care ne pot împinge spre 
sfere superioare! 

În acest mod, autorul „Metamorfozei Plantelor” a putut să 
scrie al său „Faust”; cel al „Filogeniilor” să își ridice Crezul, 
Humboldt să își creeze Cosmosul și Platon, Divinul, ale sale 
„Timaios” și „Critias”, asemeni lui Poe cu a sa „Eureka”, cu toţii 
poeţi ai vieții universale, care nu este altceva decât Suflul 
Ocultului. 

„Vezi această mare care cuprinde Pământul de la un pol la 
celălalt?” - îi spune lui Cristofor Columb Maestrul său - „cândva 
a fost grădina Hesperidelor, Teide încă aruncă resturile sale, 
mugind din nou, înspăimântător, ca și cum ar vedea un monstru 
pe câmpul de masacru!” 

Aici luptau titanii, acolo înfloreau orașe populate... Azi, în 
palatele de marmură se adună focile și cu alge sunt acoperite 
pășunile unde odinioară pășteau oile”. 

H.P.B. în textele antropologice, numerele 10, 11 și 12, 
afirmă textual următoarele: 

„Astfel, din doi în doi, în cele șapte zone, cea de-a treia 
rasă (lemurii) a dat naștere celei de-a patra (atlanții)”. 


„Sura sau Zeii (Oameni perfecţi) s-au transformat în 
Asura, în Non-Zei (oameni păcătoși)”. 

„Prima, în fiecare zonă, era de culoarea Lunii: a doua, 
galbenă precum aurul; a treia, roșie și a patra, de culoare 
castanie, care, din cauza păcatului, a devenit neagră”. 

„Crescură în orgoliu cei din a treia și a patra (subrase 
atlante) spunând: „Suntem Regii, suntem Zeii!” 

„Și-au luat soții frumoase din rasa „celor încă fără minte” 
sau „cu mintea îngustă”, dând naștere la monștri, demoni 
malefici, creaturi masculine și feminine și, de asemenea, 
Khados, cu minte puțină”. 

„Construiră temple dedicate corpului uman, ridicând cult 
bărbaților și femeilor. Atunci încetă să mai funcționeze cel de-al 
Treilea Ochi al lor (Ochiul Intuiţiei și al Dublei Vederi)”. 

„Focurile interne  distruseseră Pământul Părinților lor 
(Lemuria) și apa amenință cea de-a patra rasă (Atlantida)... ” 

„Primele ape mari au venit și au scufundat cele șapte mari 
insule... Toţi cei buni fură salvați și cei răi distruși...” 

„Putini oameni mai rămăseseră: unii galbeni, unii de 
culoare castanie și neagră și câțiva roșii. Cei de culoarea Lunii 
(Tuatha) dispăruseră pentru totdeauna”. 

„Cea de-a cincea rasă (umanitatea care populează acum 
fața Pământului, incluzând populația maya, inca, quiche, toltecă, 
nahua, aztecă din America prehispanică), cu toții provenind din 
trunchiul Sfânt (Poporul ales, salvat dintre ape), au supraviețuit 
și au fost guvernați de primii Regi Divini”. 

„Serpii (Dragoni de Intelepciune sau Rishi) coborâră din 
nou și făcură pace cu oamenii celei de-a cincea rase, pe care i- 
au educat și i-au instruit...” 

În continuare voi transcrie traducerea unui manuscris 
maya, parte a faimoasei colecţii „Le Plongeon”, manuscrisele 
din Troano, și care pot fi văzute în Muzeul Britanic: 

„În anul 6 al lui kan, şi 11 al lui muluc, în luna lui zac au 
avut loc înspăimântătoare cutremure de pământ care au 
continuat până la 13 chuen. Țara muttilor de mâl, țara Mu, a fost 
sacrificată”. 

„După două cutremure, a dispărut în timpul noptii, fiind 
zguduită fără încetare de focurile subterane care au făcut ca 
pământul să se scufunde și să reapară de mai multe ori în locuri 
diferite. In final, suprafata s-a prăbușit și zece țări s-au desprins 


și au dispărut. S-au înecat 64 de milioane de locuitori cu 8.000 
de ani înainte ca această carte să fie scrisă”. 

In arhivele foarte vechi din anticul Templu din Lhassa, 
Tibet, se poate vedea o veche inscripţie caldeeană, scrisă cu 
2.000 de ani înainte de Hristos și care, literal, spune: 

„Când steaua Bal a căzut în locul în care acum există doar 
marea și cerul (Oceanul Atlantic), cele șapte orașe cu porțile de 
aur și temple transparente se zguduiră și se cutremurară ca 
frunzele unui arbore mișcate de furtună”. 

„Și iată că un val de foc și de fum se ridică din palate; 
strigătele de agonie ale multimii umpleau aerul”. 

„Căutară refugiu în templele și cetățile lor și înțeleptul Mu, 
Sacerdotul lui Ra-Mu, apăru înaintea lor și le spuse: 

— Nu v-am prezis eu toate acestea? Și bărbații și femeile 
acoperiți cu pietre prețioase și veșminte sclipitoare, strigară: 

— Mu, salvează-ne! Şi Mu răspunse: 

— Veti muri cu sclavii și cu bogățiile voastre și din cenușa 
voastră se vor naște noi popoare. Și dacă ele (referindu-se la 
actuala noastră rasă aria) vor uita că trebuie să fie superiori nu 
prin ceea ce adună, ci prin ceea ce dăruiesc, aceiași soartă îi va 
aștepta”. 

„Flăcările și fumul acoperiră cuvintele lui Mu și pământul 
se rupse în bucăți și în câteva luni se scufundă în adâncurile 
mării împreună cu locuitorii săi”. 

Și ce ar putea acum să exclame amabilii noștri critici, în 
fața acestor două povestiri, una din Tibetul oriental și alta din 
America Centrală, care, fiecare în forma specifică, relatează 
aceiași catastrofă? 

Pe lângă aceste asemănări extraordinare, dacă dorim cu 
adevărat și mai multe probe, este evident că atunci trebuie să 
apelăm la Filologie. Se dovedește clar și evident că Viracocha 
peruan este Viraj, Bărbat Divin, Kabir sau Logos al hindușilor, 
Inca, cuvânt care scris invers se poate citi Cain (Sacerdot-rege). 

De aceea, nu sunt de mirare nenumăratele legături 
intrinseci pe care Doctrina și acţiunile primilor incași le 
păstrează cu Iniţierea orientală. 

In mod evident, marele istoric roman Cesar Cantu, îi leagă 
în mod înţelept pe primii incași de mongoli sau vechii șamani, 
ceea ce echivalează cu a afirma că prezența neașteptată a lui 
Manu din Nord sau Manco Capac și a nobilei sale soţii (Regina 


sau laco), se relaționează cu miraculoasa întâmplare pe care 
inteligent ne-o semnalează H.P.B., legată de fenomenul teurgic 
prin care aceste Fiinţe pure sau șamani, își pot împrumuta 
corpul fizic Spiritelor lumilor suprasensibile cu scopul clar de a 
veni în ajutor omenirii; putere care în nici un caz nu trebuie să 
se confunde cu mediumismul de tip spiritist. 

Inefabilul „Tao” chinez este același cu „Deus” latin, „Dieu” 
în franceză, „Theos” în limba greacă, „Dios” în spaniolă și de 
asemenea, cu „Teotl” nauha, aztec. 

„Pater” din latină, fără îndoială și de necombătut, se 
dovedește a fi același „Father” englez, „Vater” german, „Fader” 
suedez, însuși „Padre”spaniol și în final, „Pa” sau „Ba” 
indoamerican. 

Dulcea „Mater” din latină, este cu siguranță aceiași 
„Matrusa”, „Mere” din franceză, „Mother” din engleză, nobila 
„Madre” în spaniolă și, de asemenea, „Na” sau „Maya” în 
dialectul maya sau quechua. 

Extraordinare asemănări lingvistice care semnalează sau 
indică ceva dincolo de o simplă ostentaţie, paradă sau 
exagerare etimologică. 

Ajungând la aceste profunzimi ale Etimologiei, suflet al 
Istoriei și una dintre cele mai puternice chei ale Gnozei, 
niciodată nu am putea uita acea faimoasă frază din Limbajul 
ritual maya care spune: „Eli, Eli, lama sabatani!” şi pe care cele 
patru Evanghelii o interpretează ezoteric în patru moduri 
diferite. 

Într-un mod extraordinar, marele Kabir a pronunţat 
această frază în momentul culminant al Calvarului. 

„Acum cufundă-mă în lumina Prezenţei tale”, este fără 
îndoială semnificația sa în dialectul maya. 

Cu siguranță, marele Hierofant lisus a învăţat dialectele 
naga şi maya în Tibetul oriental, și acest fapt este demonstrat. 

In Mănăstirea sacră din Lhassa, în Tibet, există încă o 
carte, care textual spune aceasta: 

„lisus s-a transformat în cel mai mare Maestru care a 
existat pe Pământ”. 

Un înțelept scriitor a afirmat: 

„Este stabilit din punct de vedere istoric faptul că Stiinta- 
religie cunoscută de Hristos în Egipt, în India și în Tibet, era 
Maya”. 


„A existat un profund Ocultism Maya, fără îndoială 
cunoscut de către Hristos, care și-a ales simbolurile (maya) ca 
sprijin al ideilor sale de iubire creatoare”. 

„Deja nu se mai poate considera o întâmplare faptul că a 
ales crucea maya, trinitatea și cei douăsprezece apostoli, ca și 
multe alte simboluri, pentru a susține nelimitatul sens științific 
religios al predicilor sale”. 

Este evident că maya-atlanţii și-au adus religia în America 
Centrală. 

Fără îndoială că ei au colonizat Tibetul, Babilonia, Grecia, 
India, etc... Nu este nici o îndoială că limbajul ritual al Kabirului 
lisus a fost maya. 

Toate acestea pot fi explicate în întregime, graţie 
trunchiului atlant comun popoarelor americane și 
mediteraneene-semite. 

Triburile din Anahuac, ca și toate celelalte triburi din 
Indoamerica, au venit din Atlantida, și nu din Nord, cum au 
presupus întotdeauna unii ignoranți iluștrii. 

o CAPITOLUL VIII n 
SARPELE SACRU n 

Adevărata semnificaţie a Dragonului (Lucifer), a Șarpelui, 
a Chivotului și a tuturor acestor simboluri ale Puterilor 
considerate acum ca aparţinând răului, poate fi observată cel 
mai bine în doctrinele religioase ale gnosticilor. 

lisus, marele Kabir, niciodată nu și-ar fi sfătuit discipolii să 
fie la fel de înţelepţi precum Șarpele, dacă acesta ar fi fost un 
simbol Demonic; nici Ofiţii, înţelepţii gnostici egipteni din Frăția 
Șarpelui, nu ar fi adoptat în ceremoniile lor o viperă vie, ca 
simbol al Inţelepciunii, al Divinei Sophia. 

Șarpele aztec apare în situaţii neobișnuite, care îi 
răstoarnă complet determinismul organic: în locul cozii, apare 
într-o atitudine neobișnuită un al doilea cap, care, înălțându-se 
din noroiul pământului servește drept baza dezvoltării ignice. 

In continuare, în culturile din Anahuac, întâlnim corpul 
viperei modificat printr-o acţiune neobișnuită, ce imprimă naturii 
sale originare o schimbare radicală. 

Poate fi capul dublu care amintește cu deplină claritate 
figura cercului, în acea transă gnostică devorându-și propria 
coadă, sinteză extraordinară a Mesajului minunat al Domnului 
Quetzalcoatl; poate fi poziţia verticală care ilustrează ideea 


maya sau nahua al Viperei divine devorând Sufletul și Spiritul 
Omului sau, în final, flăcările sexuale consumând egoul animal, 
anihilându-l, reducându-l la cenușă. 

Șarpele sau Logosul salvator îl inspiră pe om pentru a-și 
recunoaște identitatea cu Logosul și astfel să se întoarcă către 
propria sa Esenţă, care este Logosul. 

Apele Abisului au dat naștere unui vânt puternic (la fel, 
Șarpele, cu sâsâitul său); acesta a înălţat apele, care au intrat în 
contact cu Spiritul și Lumina. Și Șarpele a invadat materia 
haotică și astfel a fost zămislit omul, amestec al acestor trei 
principii. 

Singurul ţel al Luminii superioare este să își poată 
recupera particulele pierdute. 

Și cum Matricea haotică aspiră și îl recunoaște numai pe 
Șarpe, Logosul luminos a luat forma acestuia pentru a salva 
Lumina scufundată în tenebre; de aceea, Omul Perfect a coborât 
la sânul unei Fecioare, și nu numai că a suferit cunoscând 
misterele rușinoase ale Matricei, ci mai târziu s-a ridicat și a 
băut din Cupa cu Apă Vie, din care trebuie să bea oricine 
dorește să se lepede de sclavie și să îmbrace Veșmintele 
Cerești. 

Șarpele Sacru sau Logosul Salvator doarme încolăcit pe 
fundul Arcei, în așteptare mistică, pândind clipa în care va fi 
trezit. 

Cei ce studiază Fiziologia ezoterică nahua sau hindusă, 
sustin ideea transcendentală a existenței unui centru magnetic 
minunat, așezat la baza coloanei vertebrale, la jumătatea 
distanţei dintre orificiul anal și organele sexuale. 

În mijlocul chackrei, există un pătrat galben invizibil 
pentru ochii fizici, dar perceptibil pentru clarviziune sau cel de-al 
șaselea simţ; după hinduși, acel pătrat reprezintă elementul 
pământ. 

Ni s-a spus că în interiorul acelui pătrat există un Yoni sau 
Uter, și că în centrul acestuia se găsește un Lingam sau Falus 
erotic, în jurul căruia este încolăcit șarpele, misterioasă energie 
psihică, numită Kundalini. 

Textele tantrice din Asia o descriu pe Kundalini astfel: 
„Luminoasă ca și fulgerul, strălucind în mijlocul acestui lotus 
(sau centru magnetic), ca un lant de lumini sclipitoare”. 

Structura ezoterică al acestui Centru magnetic, precum și 


așezarea sa neobișnuită între organele sexuale și anus, conferă 
baze solide și de necombătut Școlilor de tantrism din India și din 
Tibet. 

Fără îndoială că Șarpele poate fi trezit numai prin Sahaja- 
Maithuna (magia sexuală, înfrânarea dorinţei). 

Este evident faptul că, atunci când Vipera sacră se 
trezește pentru a-și începe ascensiunea de-a lungul canalului 
medular spinal al organismului uman, scoate un sunet misterios, 
foarte asemănător cu cel al unei vipere obișnuite, amenințată cu 
un băț. 

Cu siguranţă, Șarpele marilor Mistere este aspectul 
feminin al Logosului, Dumnezeul-mamă, Soţia lui Shiva, Isis, 
Adonia, Tonantzin, Rea, sau, mai bine spus, Ram-lo, Cibele, Ops, 
Der, Flora, Paula, lo, Akka, marea Mamă în sanscrită, Zeița lui 
Lha, Lares sau Spiritele de jos, temuta mamă a lui 
Huitzilopochtli, Ak sau Zeița Albă în turcă, Minerva caldeeană a 
Misterelor Iniţiatice, Aka Bolzub din Templul lunar din Chichen 
Itza (Yucatan), etc., etc., etc... 

Incă se mai păstrează un ecou pierdut al vechilor Mistere, 
în transeptul sau planul transversal ale celor mai glorioase 
biserici, precum Sfântul Petru din Roma, care înlocuiește forma 
primitivă de navă (nava sau arca salvatoare a Potopului 
Universal sau catastrofei atlante, pe care au ajuns la 
continentele actuale toți Noe, Quetzalcoatl, Xisisthrus şi 
Deukalion). Și tot de aceea, ca și loc sacru în incinta casei, în 
casele greceşti, coridorul interior care separă camerele 
destinate oaspeților de celelalte, se numea „galerie 
perpendiculară”, după cum se poate vedea în Vitruviu, Procopiu 
(De Aedificationem), în Becchi (De Calcidio e della Cripta di 
Eumaquia), și în celelalte tratate de construcţii, unde se face 
referire la această intersecţie sau efectivă și simbolică cruce 
Tau a îndatoririlor impuse de ospitalitatea între oameni. 

Inserția Falusului vertical în Uterul orizontal formează 
Crucea, și aceasta oricine o poate verifica. 

Dacă reflectăm foarte serios la această legătură intimă 
care există între S și Tau, Cruce sau T, ajungem la concluzia 
logică că numai prin încrucișarea lui Lingam-Yoni (Falus-Uter), 
cu excluderea radicală a orgasmului fiziologic, se poate trezi 
Kundalini, Șarpele ignic al puterilor noastre magice. 

Fulgerele furtunosului Zeus, cel care adună norii ce 


zguduie Olimpul și seamănă teroare în această omenire 
îndurerată, formează Crucea. 

Focul ceresc și focul terestru, Fohatul potenţial sau virtual 
care compune sau dezintegrează, dă viaţă sau omoară, clădește 
sau dezorganizează, formează Crucea. 

Fiu al Soarelui care îi dă naștere, servitor al omului care îl 
eliberează și îl menţine, Focul divin căzut, decadent, prizonier în 
materie, dă naștere la revoluţii neobișnuite, extraordinare și își 
conduce propria mântuire. lisus pe Cruce este imaginea 
minunată a radiaţiei ignice încarnată în întreaga Natură. 

Este Mielul imaculat al Aurorei Marii Zile și este, de 
asemenea, faimosul Huehueteotl, Bătrânul Zeu al Focului, cel 
care în vechea cultură din Teotihuacan era reprezentat sub 
forma unui bătrân apăsat de ani și care purta pe capul sau 
milenar un enorm vas cu jăratic. 

Fără îndoială, Zeul focului sexual reprezintă una dintre 
cele mai vechi tradiţii ale popoarelor maya și nahua, este 
Divinitatea din centru, în legătură directă cu cele patru puncte 
cardinale ale Pământului, aşa cum este sacrul vas cu jăratic 
pentru a aprinde rugul în centrul lăcașului și Templului aztec, și 
de aceea este foarte firesc să vedem la Hierofanţii Zeului 
Flăcării figura mistică a sfintei Cruci, care ornează și vasele de 
tămâie numite tlamaiti - mâini de foc - cu care Sacerdoţii îi 
parfumau pe Zeii Sfinţi. 

Evident, un Zeu atât de vechi precum acesta, foarte 
asemănător lui Agni, zeitatea vedică a focului, are, de 
asemenea, foarte variate denumiri. | se spune Xiuhtecutii, a 
cărui profundă semnificaţie este: Stăpân al Anului, Stăpân al 
lerbii, Stăpân al Peruzelei, întrucât acest cuvânt, xihuitl, cu o 
pronunție un pic diferită, fără îndoială că semnifică aceste trei 
lucruri și îl găsim sub acest nume în diferitele panteonuri din 
America Centrală. 

Această zeitate fiind astfel reprezentată, nu este de 
mirare că poartă pe cap un fel de mitră albastră, inteligent 
alcătuită dintr-un minunat mozaic de peruzea, care era 
caracteristica foarte specială a puternicilor Regi din marea 
Civilizație mexicană. 

În concepţia nahua și maya, svastica sacră a marilor 
Mistere întotdeauna s-a definit ca și Cruce în mișcare; este 
Nahui Ollin, simbol sacru al Mișcării Cosmice. 


Cele două orientări posibile ale svasticii reprezintă în mod 
clar principiile Naturii, masculin și feminin, pozitiv și negativ. 

Două svastici având două direcţii diferite, suprapuse în 
mod exact, formează Crucea spânzurătoare, și sub acest aspect 
reprezintă uniunea erotică a celor două sexe. 

După Legenda aztecă, cei care au inventat Focul au fost 
un bărbat și o femeie, și aceasta este posibil numai prin Crucea 
în mișcare. 

INRI Ignis Natura Renovatur Integram (Focul reînnoiește 
Natura neîncetat). 

o CAPITOLUL IX n 
CRUCEA SFÂNTULUI ANDREI a 

Andrei, eremitul, umil pescar, l-a slujit pe Hristosul loan, 
devenind apoi discipol al marelui Kabir lisus. 

Evanghelia Hristică a Umanității Solare ne spune, într- 
adevăr, că la începutul misiunii sale, Marea Fiinţă s-a dus la 
Capernaum, oraș maritim din Galileea, despre care profetul Isaia 
a afirmat: „Poporul care se găsea în tenebre văzu o mare 
lumină, şi celor ce ședeau în umbra morții, lumina le-a răsărit” 
(Matei IV, 16). 

Atunci Logosul Solar a mers pe malul mării, al apei, și i-a 
luat ca primi discipoli pe pescarii Petru și Andrei, „pentru a-i 
face pescari de oameni” (Matei IV, 19). 

Andrei l-a asistat pe lisus, Marele Sacerdot Gnostic, când a 
înfăptuit miracolul de la lacul Genesareth sau Jainesareth - 
simbolicul lac din jinas - unde Focul sacru urma să realizeze 
atâtea miracole. 

Stau scrise cu litere de aur în Cartea Vieţii, numeroasele 
miracole și învieri din morți înfăptuite de Andrei după moartea 
marelui Kabir. 

Legenda secolelor povestește că în Niceea bântuiau șapte 
demoni, adepţi ai mâinii stângi, tenebroși și siniștri, care îi 
ucideau pe călători. În faţa verdictului solemn al opiniei publice, 
Andrei, după ce i-a transformat în câini, i-a alungat de pe acele 
meleaguri. 

Teribilul calvar al lui Andrei, plin de enigme și miracole a 
făcut foarte celebră Crucea în X, cruce de care cu cruzime i-au 
fost prinse mâinile și picioarele. 

Cu siguranţă și fără urmă de exagerare, putem și trebuie 
să afirmam solemn, că acest X simbolic, care este fără doar și 


poate un K grecesc, a fost, este și va fi mereu unul dintre cele 
mai valoroase simboluri ale ezoterismului hristic. 

Multe Frăţii mistice au adoptat magicul semn al lui Andrei, 
X-Crestos, Peștele, etc... 

Fără îndoială, Andrei a fost în mod specific acceptat de 
către Frăţiile ezoterice din Scoţia. Nu este de prisos să subliniem 
în acest Mesaj de Crăciun 1974-1975 că aceste instituţii au ca 
plantă simbolică „spinul”, iar acesta este un lucru demonstrat. 

Desigur, în Scoţia au existat timp de multe secole diverse 
Frăţii ocultiste ale Sfântului Andrei de Cardo. 

De multe ori s-a demonstrat faptul că au fost membri 
activi ai unor Frăţii similare, oameni extraordinari, precum Toma 
de Kempis, Geber, Raimundo, Nicolas Flamel, Sendivogius, 
Albert cel Mare, Sfântul Toma D'Aquino, Wigelius, Roger Bacon, 
Mathia Kornax, Paracelsus, Arnaldo de Villanova și mulți alții. 

După cum se poate vedea în unele imagini religioase, 
asemeni Hierofantului lisus, care poartă Crucea simbolică pe 
spatele său însângerat, la fel și imaculatul Miel al lui Dumnezeu, 
mântuitorul lumii, poartă semnul Crucii pe drapelul său, având 
încrustat adânc acest semn sacru pe laba sa. 

Cei ce primesc Spiritul inefabil al Focului sacru, cei ce îl 
poartă în ei înșiși și sunt profund marcați de semnul său glorios, 
cu siguranţă și în numele adevărului, afirmăm că nu trebuie să 
se teamă nicidecum de focul elemental. 

Aceștia sunt autenticii Fii ai Soarelui, adevărații discipoli ai 
lui Ilie, care au drept ghid Astrul strămoșilor lor. 

Crucea Sfântului Andrei și miraculoasa cheie a Sfântului 
Petru, sunt două replici minunate ale semnului Crucii, sublima 
monogramă a Domnului nostru Hristos, având o egală valoare 
alchimică și kabalistică, fiind, astfel, repere capabile să asigure 
Victoria celor ce lucrează în Marea Operă. 

În centrul Crucii de Palenque se găsește Arborele Vieţii din 
Kabala ebraică; acesta este un adevărat miracol al vechiului 
Mexic. 

Fără îndoială, Arborele Științei Binelui și Răului și Arborele 
Vieţii împart aceleași rădăcini. 

Să nu uităm niciodată că în jurul Crucii strălucitoare 
văzută în lumea astrală de către Constantin, apăreau acele 
cuvinte profetice pe care cu bucurie le-a pictat pe al său 
stindard: „/n hoc signo vinces”, prin acest semn vei învinge. 


Crucea sexuală - simbol viu al încrucișării Lingam-Yoni, 
poartă pecetea inconfundabilă a celor trei cuie care s-au folosit 
pentru a-l sacrifica pe Crestosul-materie, simbol al celor trei 
purificări prin fier și foc, fără de care Domnul Quetzalcoatl din 
Mexic nu ar fi putut dobândi învierea. 

Crucea este simbolul antic, alchimic, al creuzetului, care 
înainte se numea în franceză cruzol, crucible, croiset. 

In latină - crucibulum, creuzetul, avea ca rădăcină crux, 
crucis, cruce. Este evident că toate acestea ne îndeamnă la 
reflecţie. 

Creuzetul este locul unde materia primă a Marii Opere 
suferă cu nesfârșită răbdare Patimile Domnului. 

In creuzetul erotic al Alchimiei sexuale moare Egoul și 
renaște din propria sa cenușă Pasărea Pheonix. 

INRI, In Nescis Renascer Integer. În moarte să renaștem 
intacţi și puri. 

„Sorbită este moartea cu victorie. Unde este, o moarte, 
spinul tău? Unde este, mormântule, biruința ta?” 

Roger Bacon, în monumentala sa operă intitulată „Azoth” 
(carte foarte asemănătoare lui „Azug” din influenta înțelepciune 
orientală), prezintă într-o gravură transcendentală primul stadiu 
al procesului  alchimic, prin intermediul unui cadavru 
descompus, întins pe minunata pânză a Alchimiei. Strălucitorul 
Soare, palida Lună și diferitele lumi din Sistemul nostru Solar 
Ors, împreună cu toate aceste semne alchimice care le 
corespund în mod firesc, domină în întregime scena. 

Se dovedește ciudat să vedem acel cadavru înălțându-și 
capul, ca și cum ar vrea să se ridice din morți. 

Corbul negru al Alchimiei sexuale separă carnea de oase, 
în timp ce Esenţa animică părăsește corpul. 

Această imagine a profanului mort, care învie apoi prin 
Iniţiere, în Real, este dincolo de orice îndoială și nelămurire, un 
simbol osiric extraordinar. 

„Carnea părăsește oasele”. Fraza liturgică a Frăţiilor 
Sfântului Andrei de Cardo și a altora de acest gen. 

Profunda semnificaţie a torturilor suferite de Andrei pe 
teribila Cruce în X este anihilarea iubitului Ego în „laboratorum 
oratorium” al celui de-al Treilea Logos. 

Inspăimântătoare moarte, indispensabilă, care niciodată 
nu s-ar putea realiza cu un foc vulgar. 


În mod evident și fără nici o exagerare, pentru această 
muncă este nevoie de un ajutor suplimentar din partea unui 
agent ocult, un foc secret de tip sexual, care - pentru a avea o 
idee despre el - seamănă mai mult cu o apă decât cu o flacără. 

Acest foc sau această apă arzătoare, este scânteia vitală 
ce leagă Logosul de materia inertă, este Fohatul divin închis în 
întreaga creaţie, Fulgerul de foc, Kundalini, Șarpele sacru al 
Înţelepciunii din Anahuac, urcând prin canalul medular spinal al 
Adeptului. 

Conexiunea Lingam-Yoni fără pierderea ens seminis-ului, 
este fără îndoială, cheia exactă prin care Adam și Eva pot să 
trezească Șarpele lui Saturn în anatomia lor ocultă. 

Fără îndoială, lectura foarte atentă a lui Arthepius de 
Pontano și a operei intitulată „Epistola de Igne Philosophorum” 
se dovedește foarte potrivită, întrucât în aceste pagini 
nemuritoare, cititorul ar putea găsi indicaţii valoroase despre 
natura și caracteristicile complete ale acestui „Foc apos” sau 
„Apa ignică”. 

În curţile de piatră ale vechilor și sacrelor Temple din 
Anahuac, candidaţii la Iniţierea umană și solară, bărbați și 
femei, în schimb reciproc de mângâieri, realizau conexiunea 
Lingam-Yoni, falus-uter, retrăgându-se apoi din coitul chimic 
fără să ejaculeze ens seminis (entitatea semenului). Astfel 
obțineau trezirea Șarpelui saturnian. 

Transmutarea sexuală a ens seminis-ului în energie 
creatoare este însăși axioma fundamentală a Științei Ermetice. 

Bipolarizarea acestui minunat tip de energie în interiorul 
organismului uman a fost analizată cu atenţie, din cele mai 
vechi timpuri, în Colegiile iniţiatice din Mexic, Peru, Egipt, 
Yucatan, Grecia, India, Tibet, Fenicia, Persia, Caldeea, Troia, 
Cartagina, etc., etc., etc... 

Ascensiunea miraculoasă a energiei seminale până la 
creier este posibilă datorită unei perechi de cordoane nervoase 
care se desfășoară în formă de opt de o parte și de alta a 
coloanei vertebrale. 

In filosofia chineză aceste cordoane sunt cunoscute sub 
numele de Yin și Yang, canalul Tao fiind cel din mijloc, canalul 
medular, calea secretă pe unde urcă vipera. 

Este evident că primul dintre aceste canale este de natură 
lunară; este neîndoielnic că al doilea este de tip solar. 


Când atomii solari și lunari fac contact în Triveni, aproape 
de coccis, se trezește Șarpele de foc al puterilor noastre magice. 

Kabaliștii evrei ne vorbesc despre misteriosul Daath care 
apare în Arborele Vieţii, căruia niciodată nu i se atribuie nici 
nume divin, nici vreun fel de oaste angelică, și care, de 
asemenea, nu are nici un semn lumesc, planetă sau element. 

Daath, sephirotul secret din misterele ebraice, ia naștere 
din unirea lui Abba, Tatăl care este în secret, și a lui Ama, Mama 
supremă. 

Tatăl și Mama, Osiris și Isis, se găsesc veșnic uniţi în 
Yesod, fundamentul, al nouălea sephirot, sexul, însă sunt 
ascunși prin misterul lui Daath, sau cunoașterea tantrică, cea 
care se prelucrează prin sahaja maithuna (magia sexuală). 

Intre aceste două aspecte bipolare ale Creaţiei - Tatăl 
nostru care este în secret și Mama noastră Divină Kundalini - se 
coase și se descoase Pânza Vieţii. 

Legenda secolelor povestește că atunci când Semele, 
mama lui Dyonisos, l-a văzut pe amantul său divin, Zeus, sub 
forma fulgerului, a luat foc și a dat naștere prematur fiului său. 

Cu siguranţă, nimeni nu îl poate vedea pe Dumnezeu față 
în față fără să moară. Moartea lui eu însumi, sinelui însuși, este 
indispensabilă înainte de a putea contempla strălucitorul chip al 
Bătrânului Zilelor. 

La fel cum viața reprezintă un proces de exteriorizare 
graduală, din ce în ce mai completă, sau extrovertire, moartea 
Egoului este un proces de interiorizare treptată, în care 
conștiința individuală, Esenţa pură, se leapădă lent de 
veșmintele sale inutile, asemeni lui Ishtar în coborârea sa 
simbolică, până ce rămâne complet goală și trezită în ea însăși, 
în faţa Marii Realităţi a Vieţii libere în mișcarea sa. 

Fără îndoială, pentru ca Lumina, care reprezintă Esenţa 
animică, acum îmbuteliată în Egoul animal, să înceapă să 
sclipească, să scânteieze și să strălucească, trebuie să se 
elibereze. insă în adevăr vă spun că acest lucru este posibil 
numai trecând prin teribila anihilare buddhistă: dizolvând Eul, 
murind în sine însuși. 

Energia sexuală reprezintă cu siguranţă o putere teribilă, 
explozivă la nivel înalt, minunată. Cel ce învaţă să folosească 
arma erotică, Lancea pactelor magice, va putea reduce la praf 
cosmic Eul Psihologiei. 


Nu este de prisos să afirmăm în mod solemn că lancea, ca 
simbol ocult al forței sexuale, virile, joacă un rol important în 
numeroase legende orientale, fiind instrumentul de salvare și de 
eliberare, care agitată în mod inteligent de către ascetul 
gnostic, îi permite să reducă la cenușă toată această adunătură 
de elemente nedorite care, în ansamblul lor formează Egoul, eu 
însumi, sinele însuși. 

În Patimile Domnului nostru Hristos, Longinus joacă 
același rol ezoteric ca Sfântul Mihail și Sfântul Gheorghe. Fără 
îndoială, Cadmo, Perseu și lason, joacă un rol asemănător la 
păgâni. 

Străpungerea dragonului sau înfigerea unei lănci în coasta 
lui Hristos, asemeni Cavalerilor cerești sau Eroilor greci, se 
dovedește a fi ceva profund semnificativ. 

Crucea Sfântului Andrei și Lancea Sfântă, simbolizează 
întreaga muncă de anihilare buddhistă. 

Și amintind cu profundă venerație de Crucea Sfântului 
Andrei și de Lancea Sfântă, niciodată nu vom comite greșeala 
de neiertat de a uita de Sfântul Graal. 

Cupele sacre din toate religiile reprezintă organul sexual 
feminin al generării și, de asemenea, al regenerării, și care 
corespunde, fără doar și poate, Vasului cosmogonic al lui Platon, 
Cupei lui Hermes și a lui Solomon, binecuvântatei Urne a 
vechilor mistere. 

Mama care ne-a dat naștere, sau soţia șarpelui, este 
renumită în tradiţiile mexicane care o reprezintă căzută din 
starea ei primitivă de fericire și inocenţă. 

După cărţile lui Zoroastru, primul bărbat și prima femeie 
au fost creați puri și erau supuși lui Ormuz, Creatorul lor. 
Ahriman i-a văzut și a fost gelos pe fericirea lor. Le-a vorbit, sub 
forma unei cobre, le-a arătat niște fructe și i-a convins de faptul 
că el era creatorul întregului univers. Ei l-au crezut și de atunci 
natura lor s-a degradat în întregime. 

Monumentele și tradiţiile hindușilor confirmă povestea lui 
Adam și a Evei și a căderii lor. Această tradiţie exista, de 
asemenea, între budiștii tibetani și era predată de către chinezi 
și vechii perși. 

Astfel, păcatul original este rădăcina Egoului, causa 
causorum a lui eu însumi, sinelui însuși. 

Ritualurile ce se celebrau la diferite popoare pentru 


purificarea copiilor la intrarea lor în această viaţă, constituie de 
fapt un pact de magie sexuală. 

In Yucatan, Mexic, copilul era dus la Templu, unde 
Sacerdotul turna pe capul său apă pentru botez și îi dădea un 
nume. În Insulele Canare, femeile împlineau această funcţie în 
locul sacerdoțţilor. 

Adam și Eva întotdeauna apar despărțiți de trunchiul 
arborelui paradisiac. În majoritatea cazurilor, șarpele, încolăcit 
pe trunchiul acestuia, are o figură umană. 

Numai prin împlinirea în întregime a pactului magico- 
sexual al Sacramentului Botezului, este posibil să anihilăm 
păcatul originar și să ne întoarcem în Paradis. 

Yakin și Boaz, Urim și Tumim, Apollo și Diana, cu siguranță 
sunt cele două coloane principale ale Templului Ințelepciunii. 

Intre cele două coloane ale Templului se găsește Arcanul 
A.Z.F., cheia Marii Opere. 

Goethe, adorându-și Divina Mamă Kundalini, Șarpele sacru 
care urcă prin canalul Tao (măduva spinării), exclama în plin 
extaz: 

„Fecioară pură în sensul cel mai frumos, mamă demnă de 
venerație, regină aleasă de către noi și egală în rang cu Zeii...” 

Acel mare lniţiat, aspirând să moară în el însuși, aici și 
acum, în timpul copulaţiei metafizice, după ce înțelesese în 
totalitate oricare dintre greșelile psihologice, striga cu toată 
puterea sufletului său: „Săgeți, străpungeți-mă,; lănci, supuneți- 
mă; buzdugane, răniți-mă. Totul să dispară, totul să devină van. 
Să strălucească steaua perenă, foc al eternei iubiri...” 

Înţelegere și eliminare, iată aici cheia Crucii Sfântului 
Andrei. Astfel murim din moment în moment... 

Nu este posibilă eliminarea integrală al unui defect 
psihologic, dacă înainte nu a fost înţeles în întregime, în toate 
nivelurile minții. 

În timpul coitului chimic, Devi Kundalini, Mama noastră 
Cosmică particulară, individuală, poate și trebuie să folosească 
Lancea Sfântă, Suliţa Minervei, Lancea lui Ahile, Arma lui 
Longinus, pentru a distruge defectul psihologic pe care l-am 
înțeles cu adevărat. 

„Bateti și vi se va deschide, cereti și vi se va da”. 

Legenda secolelor povestește că Domnul Quetzalcoatl, în 
ajunul căderii sale, spunea: „Trebuie să părăsesc Casele mele 


din pene prețioase, casele mele din melci. Și plin de bucurie, 
trimise atunci după regină, pretioasa Estera. 

— Mergeti și aduceți cu voi pe regina Quetzalpelatl (Eva 
mitologiei ebraice), deliciul vieții mele, pentru ca împreună să 
bem, să bem până ne vom îmbăta. 

Pajii s-au dus până la Palatul din Tlamachuayan și de acolo 
au adus-o pe regină. 

— Stăpână Regină, fiica mea, Regele Quetzalcoatl ne 
trimite să te ducem la el, dorește să petreci cu el. 

Ea le răspunse: voi veni. 

Când Quetzalpelati ajunse, se așeză alături de rege; îi 
dădură să bea de patru ori, și a cincea oară bău în cinstea 
măreției sale. 

Și când se ameti, magii începură să cânte și însuși regele 
Quetzalcoatl se ridică nesigur și în zgomotul cântecelor îi spuse 
prințesei. 

— Sotie, să ne desfătăm bând din această licoare. (se 
referă la licoarea desfrâului) 

Cum erau amețiţi, nimic din ceea ce vorbeau nu avea 
sens. (desfrânatul nu mai dă curs raţiunii) 

Și regele nu mai tinu penitență, nu mai merse la baia 
rituală și nici nu se rugă în templu. In final, îi cuprinse somnul. Și 
trezindu-se a doua zi, amândoi se întristară, li se strânse inima”. 

(In mitologia ebraică se spune și despre Adam și Eva că 
după ce au mâncat din fructul interzis, s-au întristat și li s-au 
deschis ochii și au realizat că erau goi și atunci au cules frunze 
de smochin și au făcut din ele șorturi.) 

„Atunci Quetzalcoatl spuse: „M-am îmbătat, am păcătuit. 
Nimeni nu va putea spăla pata pe care am aruncat-o pe mine. 
Atunci, împreună cu gărzile sale, începu să cânte un cântec. 
Mulțimea care aștepta afară, a fost făcută să aștepte și mai 
mult. 

Chinuit, plângând, plin de durere și teamă văzând că 
faptele sale rele fuseseră deja aflate și fără ca nimeni să îl 
consoleze, începu să plângă înaintea Dumnezeului său”. 
(aceasta este reproducere textuală din epica nahua și ne invită 
la reflecţie) 

Ce urmează apoi este ușor de ghicit dacă citim 
următoarele versete din Biblia ebraică: 

„Și lehova îl scoase din Grădina Edenului pentru a lucra 


pământul din care fusese făcut. Îl izgoni, astfel, pe om, şi puse 
la răsăritul Grădinii Edenului heruvimi și o spadă înflăcărată care 
se rotea în toate părțile, pentru a păzi drumul către Arborele 
Vietii”. (Geneza 3, 23-24) 

Fuga lui Quetzalcoatl, misterioasa sa ieșire din Thule 
paradisiacă, se dovedește neobișnuită, nemaiîntâlnită... 

Se spune ca atunci a ars toate casele sale din aur și din 
argint și casele din scoici roșii, precum și toate capodoperele 
artei toltece. 

„Minunate opere de artă, obiecte pretioase și frumoase, 
pe toate le-a îngropat, pe toate le-a ascuns acolo, în locuri 
secrete, în munti sau în prăpăstii. Comori de o bogăție fără 
seamăn pe care mai târziu a trebuit să meargă să le caute și să 
le găsească.  Bogăție  ezoterică ascunsă în adâncurile 
Pământului”. 

Mistice paragrafe din Anahuac care înțelept traduse în 
termeni gnostici și alchimici se dovedesc superlative. 

Transformarea metalică a Aurului spiritual este urmarea 
sau consecinţa inevitabilă a oricărei căderi sexuale. 

Când se face referire la minunatele Opere de Artă, la 
obiectele preţioase și frumoase, este util să studiem printre 
rânduri marea  Epistolă Universală a Sfântului lacob, 
binecuvântatul Patron al Marii Opere. (Să se vadă Biblia ebraică) 
Enoch a descoperit nemuritoarea Comoară ascunsă în munţii 
Moria. Fiecare dintre noi trebuie să își caute Moștenirea 
pierdută. 

Comoara niciodată nu se găsește la suprafaţa Pământului, 
este necesar sa coborâm în Avern pentru a o găsi. 

„Visita Interiora Terrae Rectificando Invenies Occultum 
Lapidem”. (Vizitează interiorul Pământului, deoarece, 
purificându-l, vei găsi piatra ascunsă.) Fără îndoială, Piatra 
Filosofală și toate acele Pietre preţioase ale lerusalimului ceresc, 
simbolizând virtuţi și puteri cosmice transcendentale, constituie 
Comoara lui Quetzalcoatl, bogăţia noastră intimă particulară, pe 
care am lăsat-o ascunsă când am ieșit din Eden și pe care 
trebuie să o căutăm în interiorul nostru, aici și acum. 

„Înaintea Arborelui Bătrâneții, Domnul îşi zări chipul și cu 
infinită durere spuse: Ce bătrân sunt! Altă dată ajunse în alt loc 
și se așeză să se odihnească pe o piatră și îşi sprijini mâinile pe 
ea. Privi spre Thule și astfel, începu să plângă. Plângea în 


hohote, șiroaie duble de lacrimi alunecau pe granit. Era 
înconjurat de picături și datorită lacrimilor sale roca s-a crăpat. 
Lacrimile suferinței sale, căzând pe piatră, o perforau. Mâinile îi 
lăsară urme pe locul în care și le sprijinise de piatră, ca și cum 
piatra ar fi fost din noroi și urmele mâinilor s-ar fi impregnat 
acolo. La fel, șezutul său, se imprimă adânc în piatra pe care era 
așezat”. 

Încă se mai pot vedea urmele mâinilor sale în locul numit 
Temacpalco. 

De fapt, stricto senso, în Rocă, în Piatră, în Sex, zace 
ascunsă Electricitatea sexuală transcendentă care poate să îl 
înrobească sau să îl elibereze pe om. Aceste rânduri definitorii 
ne invită la reflecţie... Fenomenul quetzalcoatlian se dovedește 
întotdeauna uimitor și actual. Cu siguranţă, nu facem afirmaţii 
semantice, dorim doar să comentăm pe calea fenomenologică 
Mesajul quetzalcoatlian. 

Se spune că Preafericitul, după ce a suferit mult, a ajuns 
într-un loc numit Puntea Pietrei. 

„In acest loc există apă (ens seminis), apă care se agită 
învolburându-se, se revarsă și se împrăștie”. 

Antropologii moderni au interpretat într-o manieră diferită 
și eronată, nu cunosc nimic despre ezoterismul din Anahuac. Nu 
cunosc sensul religios al acestor cânturi. 

Deși aceasta poate părea total străin Gnosticismului, în 
fond nu este, și trebuie să acordăm mare atenţie următoarelor: 

„Preafericitul se întoarse pe drumul pe care odinioară il 
abandonase”. 

Se spune că a smuls o piatră și a făcut o punte, traversând 
astfel pe celălalt mal. Astfel, marele Avatar al aztecilor își 
continuă drumul și ajunse la un loc ce se numea „Apa Serpilor”. 

Autorii arabi dau acestui loc numele de Holmat și pe lângă 
asta ne învaţă că apele sale l-au făcut nemuritor pe profetul Ilie. 
Localizează faimosul izvor în Modhallan, termen a cărui rădăcină 
înseamnă „mare obscură și tenebroasă”, indicând prin aceasta 
„haosul metalic”, sperma sacră sau materia primă a Marii 
Opere. 

Această cunoaștere scapă analizei raţionaliste normale. 
Este vorba despre învățături de tip supraraţional care pot fi 
înţelese, asimilate, numai cu ajutorul unui Guru (intern). 

„Servus fugitivus” care ne lipsește este o „apă minerală și 


metalică”, solidă și tăioasă, cu aspectul unei pietre ce poate fi 
ușor lichefiată. 

Această apă coagulată sub formă de apă pietrificată este 
Alkaestul, Solventul universal, Apa șerpilor, Sufletul metalic al 
spermei sacre, Mercurul Filosofiei secrete, rezultat minunat al 
transmutării sexuale. 

Înţelepţii întotdeauna s-au arătat foarte rezervaţi în 
legătură cu Mercurul filosofic, ale cărui faze succesive pot fi 
dirijate de către operatorul inteligent după placul său. 

Dacă tehnica necesită un anumit timp și presupune un 
oarecare efort, în schimb este de o extremă simplitate. Nu 
presupune nici un fel de îndemânare, nici abilitate profesională, 
ci numai cunoașterea unui artificiu neobișnuit ce constituie 
acest „secretum secretorum” pe care noi, gnosticii, l-am 
divulgat deja în mod public: Conexiunea Lingam-Yoni (Falus- 
Uter) fără a vărsa niciodată în viață Cupa lui Hermes. 

Karl Meagh afirmă: „În momentul tensiunii musculare şi 
înainte de a avea loc inversiunea curenților, când apare senzația 
ejaculării iminente, fluidul seminal va fi reținut, trăgând limba 
înapoi, cât mai mult posibil și ținându-ne respirația”. „Se 
recomandă, de asemenea, contracția mușchilor anusului ca și 
cum s-ar practica exercițiul de concentrare asupra chakrei 
Muladhara”. 

„Sufletul metalic” al spermei este Hermes, Mercurul 
colorant care poartă în sine „aurul mistic”, la fel cum Sfântul 
Cristobal îl poartă pe lisus și Mielul propria sa blană. 

În acest fel, datorită Mercurului Filosofiei secrete, 
Binecuvântatul Domn Quetzalcoatl a regenerat aurul în suflet 
său, în spirit și în corpurile existențiale superioare ale Fiinţei. 

Inutil au încercat tenebroșii să îl facă pe Binecuvântat să 
revină la păcatul său imoral. 

„- Cu nici un chip nu mai pot acuma să mă întorc - 
răspunde Domnul, trebuie să plec. 

— Unde mergi, Qurtzalcoatl? 

— Merg, le spuse, către Pământul roșu, merg să adun 
înțelepciune. Ei îi spun: 

— Și acolo, ce vei face? 

— Eu sunt chemat, Soarele mă cheamă. 

— Foarte bine, lasă atunci lucrurile culturii toltece. 

Și Binecuvântatul aruncă în apă bunurile sale materiale, 


A 


lucrurile  iluzorii ale acestei lumi, colierele sale de pietre 
pretioase, care imediat se scufundară. De atunci, acel loc se 
numește „Apa pietrelor pretioase”. 

Înaintă un pic, ajunse în alt loc, care se numea „Locul în 
care dorm”. (Orcul clasicilor, Limbul creștinilor, aici și acum, 
somnul Conștiintei în această Vale de Lacrimi.) Aici îi iese în 
întâmpinare un adept al mâinii stângi și îi spune: 

— Încotro te îndrepti? 

Binecuvântatul răspunde: 

— Mă îndrept către Pământul roșu, merg să dobândesc 
Înțelepciune. 

— Foarte bine, bea din acest vin al uitării, eu am venit să 
ţi-l aduc. 

— Nu, nu pot nici măcar un pic să gust. 

— Va trebui să bei cu forța. Nici eu nu te pot lăsa să treci, 
sau să îți continui drumul fără să bei. Eu trebuie să te fac să bei 
și chiar să te îmbăt. Așa că bea! 

Atunci Quetzalcoatl, cu un pahar înalt - întrucât era un 
bodhisattva căzut - bãu vinul. 

Și odată ce bău, căzu învins de pe drum, începu să sforăie 
(timp de multe reîncarnări, trecând prin suferințe de nedescris 
și sforăitul său se auzea de foarte departe, când, în sfârșit (îşi 
trezi din nou conștiința) privi de-o parte și de alta, se privi pe 
sine însuși și își netezi părul. Din această cauză acel loc se 
numește: „Locul în care dorm”. 

Din nou își începu călătoria și ajunse la culmea care se 
găsește între Muntele Umed, care simbolizează Lingamul, și 
Femeia Albă, care simbolizează Yoniul - și acolo, asupra lui și 
asupra tovarășilor pe care îi ducea cu el, bufonii săi, infirmii - 
agregatele psihice sau elementele inumane, căzu zăpadă și cu 
toții înghețară și muriră”. 

„Carnea s abandoneze  oasele!”, exclamau vechii 
alchimiști medievali în timpul coitului chimic. 

Ezoterice chinuri ale Frăţiilor Sfântului Andrei de Cardo. 
Fără îndoială, Crucea în X este simbolul minunat al morții 
tuturor acestor elemente inumane care în totalitatea lor 
alcătuiesc Egoul, Eul. 

Alegoric supliciu al Sfântului Andrei, înfricoșătoare torturi 
în a Noua Sferă (regiunea sexului), remușcări, anihilare 
buddhistă. 


Crearea Aurului Spiritului, sau regenerarea sa, este 
posibilă numai eliminând toţi acești bufoni, infirmi, agregate 
psihologice care personifică defectele noastre. 

Binecuvântatul acum cânta, acum plângea și lucra cu 
infinită răbdare în Forja Ciclopilor (sexul). _ 

„Plânse mult, din piept ieșindu-i adânci suspine. Iși fixă 
privirea asupra Muntelui Matizada - Muntele Invierii - și porni pe 
drum. Pe unde mergea, făcea numai minuni, lăsând urme 
minunate ale trecerii sale prin acele locuri”. (Cum va face 
altădată marele Kabir lisus în Țara Sfântă). 

„Ajungând la mare, construi o plută din șerpi - întrucât 
obținuse completa dezvoltare a celor șapte grade de putere ale 
focului - și odată terminată - completă - se așeză pe ea și o 
folosi drept barcă”. 

Aceasta ne aminteste de Gautama, Buddha, așezat pe un 
Șarpe la picioarele arborelui Bodhi, extraordinarul Smochin, 
simbol magnific al potenţei sexuale. 

Plouă și apa formând băltoace, ameninţa să îl înece, însă 
Gautama așezat deasupra cobrei, o folosea drept barcă. 

Elementele comune pe care le putem extrage din diverse 
texte ne vorbesc despre șarpele ignic al puterilor noastre 
magice, aspectul feminin al lui Binah ebraic, Soţia lui Shiva, al 
Treilea Logos, Duhul Sfânt, Mama noastră cosmică particulară, 
care, prin eliminarea elementelor inumane pe care le purtăm în 
interior, ne salvează din apele învolburate ale vieţii. 

„Binecuvântatul Domn Quetzalcoatl se indepărtă, dispăru 
în ape - spermatice, ale primei clipe - și nimeni nu știe cum 
ajunse la locul de culoare roșie”. 

Fără îndoială, și marele Kabir lisus a ajuns la Pământul 
roșu atunci când a fost îmbrăcat cu mantia purpurie și în plus i 
s-a așezat pe cap o coroană împletită din spini. 

Atunci îl salutau ironic spunându-i: „Salve, Rege al 
iudeilor!” 

„ȘI îl loveau peste cap cu o trestie, și îl scuipau și așezați 
în genunchi, se plecau în fata lui”. 

In mod real, creuzetul sexual, erotic, este locul unde 
materia primă a Marii Opere suferă patimile sale, asemeni lui 
Hristos. Creuzetul celei de-a Noua Sfere este locul în care 
moare, pentru a renaşte apoi purificată, spiritualizată, 
transformată. 


În Caldeea, Ziguratele, turnuri având de obicei trei etaje 
din categoria cărora a făcut parte și faimosul Turn Babel, erau 
pictate cu trei culori: negru, alb și roșu purpuriu. 

Pentru a ne face o idee despre importanţa extraordinară 
pe care culorile Marii Opere o au în Filosofia ermetică, să 
observăm că întotdeauna Fecioara este reprezentată îmbrăcată 
în albastru (echivalentul negrului), Dumnezeu în alb și Hristos-ul 
în roșu. 

În Templele sacre din vechiul Egipt al faraonilor, când 
aspirantul era pe punctul de a trece prin probele lniţierii, un 
Maestru se apropia de el și îi șoptea în ureche această 
misterioasa frază: „Aminteste-ti că Osiris este un Zeu negru!” 

În mod evident, aceasta este culoarea specifică a 
tenebrelor, a umbrelor cumeria, a Diavolului, căruia i se ofereau 
întotdeauna trandafiri negri și, de asemenea, culoarea Haosului 
primitiv unde toate elementele se confundă și se amestecă în 
totalitate. Simbolul elementului pământ, al nopţii și al morții 
radicale a tuturor acestor agregate psihologice care în 
totalitatea lor constituie eul însumi. 

Fără îndoială, la fel ca în Geneza ebraică, unde ziua 
urmează nopţii, la fel și lumina urmează întunericului. 

Binecuvântaţi cei ce au fost regenerați și spălaţi de 
Sângele Mielului (Focul sexual), ei vor îmbrăca mereu veșminte 
albe... 

Pe pământul sacru al faraonilor, Ptah, Regeneratorul, 
folosea întotdeauna tunica de lână albă pentru a indica 
renașterea celor puri, a celor care au murit în ei înșiși. 

În aplicarea sistematică a punctului nostru de vedere 
relaționat cu culorile materiei prime a Marii Opere, este urgent 
și de neamânat să amintim studenţilor noștri gnostici că înainte 
de a ajunge la Pământul roșu, Quetzalcoatl, Hristosul mexican, a 
putut folosi cu drepturi depline tunica galbenă. 

Culoarea albă urmează celei negre, galbenul, albului și 
purpura Regilor sacri ai Dinastiilor Solare, urmează întotdeauna 
după galben... 

Când Binecuvântatul a ajuns la Pământul de culoare roșie, 
și-a pus pe umeri mantia Regilor divini și a înviat din morţi. 

Se spune că atunci s-a văzut în ape ca într-o oglindă 
(oglinda Alchimiei). Chipul său era din nou frumos (se întorsese 
în Paradisul pierdut). Se împodobi cu cele mai frumoase 


veșminte și aprinzând un rug, se aruncă în el (Focul sexual a 
mistuit în întregime Eul psihologic, din care nu a rămas nici 
macar cenușa). 

Și păsările cu penajul bogat (Păsările Duhului) veniră să 
vadă cum ardea: pasărea cânepar, pasărea de culoarea 
peruzelei, pasărea de floarea soarelui, pasărea roșie și albastră, 
cea aurie și mii de păsări și mai frumoase. 

„Când rugul încetă să mai ardă (odată consumată Marea 
Opera) inima sa se înălță și ajunse până la ceruri. Acolo se 
transformă în stea, și această stea este Luceafărul dimineții și al 
înserării. Înainte coborâse în regatul morţilor și după ce a stat 
acolo șapte zile, s-a înălțat sub formă de stea”. 

Iniţiatorul ne arată întotdeauna cu o mână către oglinda 
Alchimiei, în timp ce cu cealaltă susține cornul Amalteei. Alături 
de el zărim Arborele Vieţii, atât de studiat de către kabaliștii 
evrei. Oglinda simbolizează întotdeauna începutul Operei, 
Arborele Vieţii indică finalul său iar Cornul Abundenţei, 
rezultatul. 

Quetzalcoatl a transformat Diavolul, piatra brută, 
materială și grosieră, în Lucifer, Piatra unghiulară a Marii Opere, 
în Arhanghelul Luminii, Steaua dimineţii. 

Diavolul, reflecţia Logosului nostru interior, a fost cea mai 
înaltă creatură înainte ca noi să cădem în generarea animală. 

„Albește alama și arde cărțile”, ne repetă toţi maeștri 
Artei ermetice. 

Binecuvântatul, trecând prin torturile Membrilor Frăției 
Spinului, a albit Diavolul, l-a readus la starea sa strălucitoare și 
primordială. 

Cine moare în el însuși, aici și acum, îl eliberează pe 
Prometeu înlănțuit, și acesta îl plătește din plin, întrucât este un 
Colos cu putere asupra cerurilor, pământului și infernurilor. 

Lucifer-Prometeu, integrat cu toate părţile Fiinţei noastre, 
ne transformă în ceva distinct, diferit, într-o creatură exotică, un 
Arhanghel, o Putere teribil de divină... 

Nu este de prisos să amintim în acest Tratat faptul că, 
atunci când sfintele femei au intrat în mormântul Salvatorului 
lumii, în locul bărbatului pe care îl cunoscuseră, au văzut un 
înger acoperit cu un veșmânt alb, lung, și s-au speriat... Stă 
scris: 

„Celui ce va ieși biruitor și îmi va fi fidel până la sfârșit, eu 


îi voi da putere asupra neamurilor”. „Și le va conduce cu baston 
de fier și vor fi arși ca vasul unui olar; la fel cum eu am primit 
aceasta de la Tatăl meu”. „Și îi voi dărui Steaua Dimineţii” 
(Venus-Lucifer). 

Heinrich Khunrath, în opera sa „Amphiteatrum Sapientae 
Aetarnae” scrie: „În final, când opera a trecut de la culoarea 
cenușie la albul pur și apoi la galben, vei vedea Piatra Filosofală 
(citatul Arhanghel), Regele nostru - cel de-al Treilea Logos - 
înălțat deasupra asupritorilor, care iese din mormântul său din 
sticlă, se ridică din patul său și sosește la scenariul nostru 
lumesc cu corpul său glorificat, adică, regenerat și mai mult ca 
perfect”. 

Pentru a clarifica, spunem ca termenul „Piatră Filosofală”, 
în limbajul sacru semnifică „Piatra care poartă semnul Soarelui”. 
Astfel, acest semn solar vine însoţit de culoarea roșie, ce poate 
varia în intensitate. 

Un vechi alchimist afirma: „Ceea ce noi filosofii urmărim 
cu toții, nu este uniunea unui corp și a un spirit metalic, ci 
condensarea, aglomerarea acestui spirit într-un înveliș închegat, 
rezistent și strălucitor, capabil de a-l acoperi, de a impregna 
toate părțile sale și de a-i asigura o protecție eficace”. „Acest 
suflet, spirit sau foc reunit (amestecat cum se cuvine cu Venus- 
Lucifer), concentrat și coagulat în cea mai pură, cea mai 
rezistentă și cea mai perfectă dintre materiile terestre, este 
ceea ce numim piatra noastră”. „Și putem da mărturie că orice 
acțiune care nu are drept ghid acest spirit, și această materie 
drept bază, niciodată nu va atinge scopul propus". 

o CAPITOLUL X n 
ANTROPOLOGIE GNOSTICĂ n 

Dat fiind progresul extraordinar al Studiilor gnostice din 
ultimul timp, nici o persoană cultă nu ar mai face greșeala 
simplistă de a plasa izvoarele curentului gnostic într-o zonă 
spirituală limitată, așa cum se întâmpla odinioară. 

Dacă este perfect adevărat că în orice sistem gnostic 
trebuie să ţinem cont de elementele sale elenistice orientale, 
incluzând Persia, Mesopotamia, Siria, India, Palestina, Egipt, 
etc., niciodată nu ar trebui să ignorăm principiile gnostice 
perceptibile în sublimele culte religioase nahua, toltece, aztece, 
zapotece, maya, chibcha, inca, quechua, etc., etc., din 
Indoamerica. 


Vorbind foarte clar și fără ocolișuri, afirmăm: Gnoza este 
un funcţionalism foarte natural al conștiinței, o „Philosophia 
perennis et universalis”. 

Fără îndoială, Gnoza este cunoașterea iluminată a 
Misterelor divine, rezervată unei elite. 

Cuvântul  „Gnosticism”, cuprinde în structura sa 
gramaticală ideea de sisteme sau curente dedicate studiului 
Gnozei. 

Acest Gnosticism implică o serie coerentă, clară, precisă, 
de elemente fundamentale, verificabile prin intermediul 
experienţei mistice directe; Blestemul, abordat dintr-un punct 
de vedere științific și filosofic; Adam și Eva din Geneza ebraică; 
Păcatul Originar și ieșirea din Paradis; Misterul Luciferului 
Nahua; Moartea sinelui însuși; Puterile creatoare; Esenţa 
Salvatorului Salvandus; Misterele sexuale; Hristos-ul intim; 
Șarpele de foc al puterilor noastre magice; Coborârea în 
Infernuri; Întoarcerea în Eden; Harul lui Mefistofel; Numai 
doctrinele Gnostice care implică fundamentele ontologice, 
teologice și antropologice mai sus citate, fac parte din 
Gnosticismul autentic. 

Pregnostic este cel care într-o formă concretă, clară și 
specifică, prezintă caracteristici în oarecare măsură comune 
sistemelor gnostice, însă, integrate într-o concepţie generală 
străină Gnosticismului revoluţionar. Idei care, fără îndoială nu 
sunt, și totuși sunt gnostice. 

Protognostic, este orice sistem gnostic aflat într-un stadiu 
incipient și germinal, mișcări dirijate de o atitudine foarte 
asemănătoare celei care caracterizează curentele gnostice 
definite. 

Adjectivul „gnostic” poate și chiar trebuie să fie inteligent 
aplicat conceptelor care într-o formă sau alta se relaţionează 
atât cu Gnoza, cât și cu Gnosticismul. 

Prin semnificaţia sa, termenul „gnosticizant”, este cu 
siguranţă foarte apropiat celui „pregnostic”, întrucât în realitate, 
„Stricto sensu”, termenul se află în relaţie cu aspecte intrinseci 
care posedă o oarecare asemănare cu Gnosticismul Universal, 
însă fac parte dintr-un curent definit ca ne-gnostic. 

Odată stabilite aceste clarificări semantice, să trecem 
acum să definim cu deplină claritate Gnosticismul. 

Se cuvine să clarificăm în acest tratat faptul ca 


Gnosticismul este un proces religios foarte intim, natural și 
profund; ezoterism autentic profund, dezvoltându-se clipă de 
clipă, cu trăiri mistice foarte particulare, cu Doctrină și ritualuri 
proprii. 

O doctrină extraordinară care adoptă fundamental forma 
mitică și uneori, mitologică; Liturghie magică inefabilă, cu vie 
ilustrare pentru Conștiința Superlativă a Fiinţei. 

Fără îndoială, Cunoașterea gnostică scapă întotdeauna 
analizelor obișnuite ale raționalismului subiectiv. 

Scopul acestei Cunoașteri este intimitatea infinită a 
persoanei, Fiinţa. 

Rațiunea de a fi a Fiinţei este Însăși Fiinţa. Numai Fiinţa se 
poate cunoaște pe Sine. Astfel, Fiinţa se autocunoaște prin 
Gnoză. 

Fiinţa,  reevaluându-se și  cunoscându-se pe sine, 
reprezintă Autognoza. Fără îndoială, aceasta din urmă, în ea 
însăși, este Gnoza. 

Autocunoașterea Fiinţei este un proces supra-raţional care 
depinde de El, care nu are nimic de-a face cu intelectualismul. 

Prăpastia care există între Fiinţă și Eu este de netrecut și 
de aceea Pneuma, Spiritul, se recunoaşte, și această 
recunoaștere este un act autonom, motiv pentru care raţiunea 
subiectivă a mamiferului intelectual se dovedește ineficace, 
insuficientă, teribil de săracă. 

Autocunoașterea, autognoza, implică anihilarea Eului, ca 
muncă prealabilă, urgentă, de neamânat. 

Eul, Egoul, se compune din sume și resturi de elemente 
subiective, inumane, bestiale, care, fără îndoială, au un început 
și un sfârșit. 

Esenţa, Conștiinţa, prizonieră, îmbuteliată, captivă între 
diversele elemente care constituie sinele însuși, Egoul, din 
nefericire se manifestă în virtutea propriei sale condiţionări. 

Dizolvând Eul, Esenţa, Conștiinţa se trezește, se 
iluminează, se eliberează și atunci obţinem ca și consecinţă sau 
corolar, autocunoașterea, Autognoza. 

Fără îndoială, revelația legitimă își are bazele 
incontestabile, de netăgăduit, în Autognoză. 

Revelația gnostică este întotdeauna imediată, directă, 
intuitivă; exclude radical operaţiunile intelectuale de tip 
subiectiv și nu are nimic de a face cu experienţa și ansamblul de 


date de tip senzorial. 

Inteligența sau Nous, în sensul său gnoseologic, pe cât 
este de adevărat că poate servi drept fundament Intelectului 
iluminat, pe atât de mult se ferește să cadă în vanul 
intelectualism. 

Se dovedesc clare și evidente, caracteristicile ontologice, 
pneumatice și spirituale ale lui Nous (Inteligența). 

În numele adevărului, declar în mod solemn că Fiinţa este 
singura existenţă reală; înaintea transparenţei sale inefabile și 
teribil de divine, ceea ce numim Eu, Ego, eu însumi, sine însuși, 
nu reprezintă decât tenebre exterioare, plânset și scrâșnet de 
dinţi. 

Autognoza sau redescoperirea autognostică a Fiinţei, se 
dovedește un ajutor decisiv, având în vedere caracteristicile 
antropologice ale Pneumei sau Spiritului. 

Cunoașterea de sine înseamnă identificarea cu propria 
Fiinţă divină. 

A ne ști una cu propria Pneuma sau Spirit, a experimenta 
în mod direct identificarea între cunoscut și cunoscător, este 
ceea ce putem și trebuie să definim ca Autognoză. 

Cu siguranță, această revelaţie extraordinară, ne invită să 
murim în noi înșine cu scopul ca Fiinţa să se manifeste în noi. 

Din contră, a ne îndepărta de Fiinţă, a continua ca și Ego 
în erezia separării, înseamnă a ne condamna la involuţia 
scufundată în Lumile Infernale. 

Această reflecţie evidentă ne conduce la tema „liberului 
arbitru” gnostic. În mod evident, un gnostic serios este un ales 
„a posteriori”. 

Experienţa gnostică permite devotului sincer să se 
cunoască pe sine și să se auto-realizeze în mod integral. 

Să se înțeleagă prin  Auto-Realizare, dezvoltarea 
armonioasă a tuturor posibilităților infinite ale omului. 

Nu este vorba despre date intelectuale, capricios 
distribuite, nici de pură vorbărie lipsită de substanţă și bârfă 
ambiguă. 

Tot ceea ce afirmăm în aceste paragrafe trebuie să se 
înţeleagă ca experienţă autentică, trăită, reală. 

În cadrul curentelor gnostice nu există dogma 
predeterminării ortodoxe, care ne-ar îmbutelia în mod 
lamentabil în concepţia restrânsă a Divinităţii antropomorfice. 


În grecește, Dumnezeu este Theos, în latină, Deus, în 
sanscrită Div sau Deva, termen care se traduce ca Înger sau 
Îngeri. 

Chiar și la cele mai conservatoare popoare semitice, cel 
mai vechi Dumnezeu al Luminii, El sau Ilu, apare în primele 
capitole din Geneză în forma plural, sintetica „Elohim”. 

Dumnezeu nu este vreun individ uman sau divin în 
particular, Divinitatea înseamnă Zei [Unitatea Multiplă Perfectă]. 
El este Armata Vocii, Marele Cuvânt, Verbul din Evanghelia 
Sfântului loan, Logosul Creator, Unitate multiplă perfectă. Și 
totuși, Dumnezeu este UNUL. 

Autocunoașterea și desăvârșirea în orizontul infinitelor 
posibilităţi, presupune întoarcerea sau reîntoarcerea la Oastea 
creatoare a Elohimilor. 

Și aceasta este certitudinea gnosticului, Fiinţa i s-a 
dezvăluit în întregime și minunatele sale splendori distrug 
radical orice iluzie. 

Deschiderea  „Pneumei” sau Duhului divin din om, 
cuprinde în ea întregul conţinut Soteriologic. 

Dacă se cunoaște Gnoza marilor Mistere arhaice, aceasta 
este pentru că anumiţi oameni foarte sfinţi au reușit să se 
apropie de dinamismului revelator al Fiinţei, graţie loialității lor 
doctrinare. Studiul riguros al diverselor piese antropologice ale 
culturilor aztecă, toltecă, maya, egipteană, etc., ar fi mai mult 
decât imposibilă în lipsa unei informaţii prealabile asupra 
Antropologiei Gnostice. 

Codicele mexicane,  Papirusurile egiptene,  Tablele 
asiriene, Manuscrisele de la Marea Moartă, Pergamente stranii, 
precum și anumite Temple foarte vechi, monoliţi sacri, vechi 
hieroglife, piramide, morminte  milenare, etc., oferă în 
profunzimea lor simbolică un sens gnostic care în mod hotărât 
scapă interpretării literale și care niciodată nu a putut fi explicat 
pe cale pur intelectuală. 

Raționalismul speculativ, în loc să îmbogăţească limbajul 
gnostic, îl sărăcește în mod lamentabil, în timp ce povestirile 
gnostice, scrise sau alegorizate sub orice formă artistică, se 
orientează întotdeauna către Fiinţă. 

Și tocmai în acest limbaj foarte interesant al Gnozei, 
semifilozofic și semimitologic, se întâlnesc un număr de 
constante extraordinare, simboluri cu fond ezoteric 


transcendental, care în tăcerea lor vorbesc despre multe. 

Bine știu, atât Oamenii cât și Zeii, că tăcerea este dovada 
Înţelepciunii. 

Caracteristicile specifice  Mitului gnostic și care se 
completează reciproc, sunt următoarele: 

— Divinitatea Supremă; 

— Emanaţia și căderea pleromatică; 

— Demiurgul Arhitect; 

— Pneuma în Lume; 

— Dualism; 

— Salvator; 

— Întoarcere. 

Divinitatea gnostică supremă se caracterizează ca 
Agnostos Theos, Spaţiul Abstract Absolut (AIN). Dumnezeul 
ignorat sau necunoscut. Unica Realitate din care emană Elohimii 
în aurora oricărei Creaţii universale. 

Să ne amintim că Paranishpanna, este Sumumul Bunătăţii, 
Absolutul, și astfel, este însăși Paranirvana (AIN Soph). 

Mai târziu, tot ceea ce există în acest Univers, va ajunge 
să aibă o existenţă reală în Paranishpanna. 

Fără îndoială, facultăţile cognitive ale omului, niciodată nu 
vor putea trece dincolo de Imperiul Cosmic al Logosului Bărbat- 
Femeie, al Demiurgului Creator, Armata Vocii (Verbul). 

Jah-Hovah, Tatăl-Mama secret al fiecăruia dintre noi, este 
adevăratul Jehovah. 

Litera ebraică Jod, reprezintă membrul viril (Principiul 
Masculin). Eve, Heve, Eva, la fel cu Hebe, Zeița greacă a tinereții 
și Logodnica din Olimp a lui Heracles, este Yoni-ul, Cupa divină, 
Eternul Feminin. 

Divinul Rabbi din Galileea, în loc să ridice cult 
antropomorficului Jehova al iudeilor, a adorat pe Divinul său 
Tată-Mamă (Jah-Hovah), Tatăl-Mama interior. 

Binecuvântatul, crucificat pe Muntele Calvarului, a strigat 
cu voce tare: „Tatăl meu, în mâinile tale îmi încredințez duhul”. 
Ram-lo, Isis, Divina sa Mamă Kundalini, l-a însoţit în Via Crucis. 

Toate naţiunile au ca Zeu sau Zei primordiali o ființă 
androgină. Nu putea fi în alt mod, întrucât ei îi considerau pe 
strămoșii lor îndepărtați, pe antecesorii lor cu dublu sex, ca și 
Fiinţe divine și Zei sfinți, la fel cum fac astăzi chinezii. 

În consecinţă, concepţia artificială asupra unui Jehova 


antropomorf, exclusivist, independent de propria sa operă, 
așezat acolo sus pe tronul său de tiranie și despotism, aruncând 
cu tunete și fulgere asupra acestui biet furnicar uman, este 
rezultatul ignoranței, pură idolatrie intelectuală. 

Din nefericire, această concepţie greșită asupra 
Adevărului, a pus stăpânire atât pe filosoful occidental, cât și pe 
afiliaţii religioși ai oricăreia dintre sectele complet golite de 
elementele gnostice. 

Ceea ce au respins gnosticii din toate timpurile, nu este 
Dumnezeul necunoscut, Unic și mereu prezent în Natură, sau în 
natura „in abscondito”, ci pe Dumnezeul dogmei ortodoxe, 
înspăimântătoarea zeitate răzbunătoare a legii talionului (ochi 
pentru ochi și dinte pentru dinte). 

Spaţiul Abstract Absolut, Dumnezeul necunoscut, nu este 
nici un vid fără limite, nici o plenitudine condiţionată, ci ambele 
lucruri în același timp. 

Gnosticul ezoterist acceptă revelaţia ca provenind de la 
Fiinţele Divine, Vieţile în manifestare, însă niciodată Viaţa Unică 
nemanifestabilă. 

Divinitatea incognoscibilă este Spaţiul Abstract Absolut, 
sursa primară a tot ceea ce a fost, este sau va fi. 

Această Cauză infinită și eternă, se găsește astfel, golită 
de orice fel de atribute. Este lumina negativă, existența 
negativă, se găsește dincolo de orice gând sau speculație. 

Mitul gnostic al lui Valentin, care, într-o manieră specială 
ni-i arată pe cei treizeci de Aeoni pleromatici, ivindu-se misterios 
din Spaţiul abstract absolut, prin emanaţii succesive și ordonate 
de perechi perfecte, poate și trebuie să servească drept arhetip, 
model al unui Mit monist, care, într-o formă mai mult sau mai 
puţin evidentă, este prezent în orice sistem gnostic definit. 

Acest punct transcendental al parabolei, în mod clasic se 
orientează către diviziunea ternară a Divinităţii: Agnostos Theos 
(Absolutul), Demiurgul, Pro-Tatăl, etc. 

Lumea divină, lăcașul glorios al Pleromei, a apărut direct 
din Lumina negativă, din Existenţa negativă. 

În final, Nous, Spiritul sau Pneuma, conţine în el însuși 
infinite posibilități susceptibile să se dezvolte pe durata 
manifestării. 

Între extremele extraordinare ale Fiinţei și Ne-Fiinţei 
Filosofiei, a avut loc divizarea sau căderea. 


Mitul gnostic al căderii Sophiei (divina Înţelepciune) se 
referă în mod solemn la această teribilă transformare din sânul 
Pleromei. 

Dorinţa, fornicaţia, dorinţa de a renaşte ca și Ego, dă 
origine catastrofei și dezordinii, creează o operă denaturată 
care, fără îndoială, rămâne în afara ambientului divin, deși în ea 
se găsește prizonieră Esenţa, Budhatta, materialul psihic al 
creaturii umane. 

Impulsul spre unitatea vieţii libere în mișcarea ei, se poate 
devia înspre Ego, și prin separare, poate ţese o lume plină de 
amărăciune. 

Căderea omului degenerat este fundamentul Teologiei 
tuturor popoarelor antice. 

Conform lui Filolaos, pitagoreicul, (secolul V Î. Hr.), filosofii 
antici afirmau că materialul psihic, Esenţa, se găsea închisă în 
Ego ca într-un mormânt, ca pedeapsă pentru a fi păcătuit. 

Platon dă de asemenea mărturie în acest sens, despre 
faptul că aceea era doctrina orficilor și că el însuși o aplica. 

Dorinţa fără margini, încălcarea regulilor creației, conduce 
la eșec. 

Cel ce vrea să se distingă ca și Ego, întotdeauna dă 
naștere dezordinii și căderii, rebeliunii angelice. 

Astfel, autorul lumii formelor, este un grup mistic de 
creatori Bărbaţi-Femei sau Zei dubli, precum Tlaloc, Zeul ploilor 
și al fulgerelor, și soția sa Chalchiuitlicue, cea cu fustă din jad, 
din panteoanele maya, aztec, olmec, zapotec, etc., etc., etc... 

In cuvântul  Elojim (Elohim) întâlnim o cheie 
transcendentală care ne invită la reflecţie. 

Cu siguranță, Elojim, cu J, în diversele versiuni autorizate 
și revizuite ale Bibliei, se traduce ca și Dumnezeu. 

Este de netăgăduit, nu doar din punct de vedere ezoteric, 
ci și lingvistic, faptul că termenul Elojim este un nume feminin 
cu o terminaţie masculină la plural. 

Traducerea corectă, „stricto sensu”, a numelui Elohim, 
sau, mai bine zis, Elojim, întrucât în limba ebraică H se pronunţă 
J, este Zeiţe și Zei. 

„ȘI Duhul principiilor masculin și feminin plutea deasupra 
lumii fără formă și se înfăptui creația”. 

Fără îndoială, o Religie fără Zeițe este pe jumătate atee. 


1 Notă: În limba spaniolă, J se pronunţă H. 


Dacă aspiram cu adevărat la echilibrul perfect al vieţii 
animice, trebuie să ridicam cult lui Elohim (Zeii și zeițele din 
vechile timpuri) și nu antropomorficului Jehovah, respins de 
către marele Kabir lisus. 

Cultul idolatric al antropomorficului Jehovah, în locul lui 
Elohim, cu siguranță este un puternic impediment în obţinerea 
stărilor de conștiință supranormale. 

Antropologii gnostici, în loc să râdem sceptici - cum fac 
cei profani - în fața reprezentărilor Zeilor și Zeiţelor din diferitele 
panteonuri aztec, maya, olmec, toltec, chibcha, druid, egiptean, 
hindus, caldeean, fenician, mesopotamian, persan, roman, 
tibetan, dac, etc., etc., rămânem prosternați înaintea acestor 
Divinităţi, întrucât recunoaștem în ele pe Elohimul creator al 
universului. „Cine râde de ceea ce nu cunoaște, riscă să devină 
idiot”. 

Îndepărtarea de Demiurgul Creator, antiteza, fatalul, este 
înclinația spre egoism, adevărata origine al atâtor amărăciuni. 

Fără îndoială, conștiința egoică se identifică cu Jahve, cel 
care, conform lui Saturninus din Antiohia, este un înger căzut, 
un geniu al răului. 

Esenţa, Conștiinţa îmbuteliată în Ego, suferă de-a lungul 
timpului, în virtutea propriei sale condiţionări. 

Situaţia, cu siguranţă nu foarte plăcută, repetată 
neîncetat în povestirile gnostice ale Pneumei, supusă cu cruzime 
puterilor legii, ale lumii și ale abisului, se dovedește destul de 
clară, pentru a mai insista aici asupra ei. 

Este evidentă slăbiciunea și neputinţa dezarmantă a 
bietului animal intelectual, în mod greșit numit om, atunci când 
vrea să se ridice din noroiul pământului fără ajutorul divinității. 

Există pe aici un proverb popular care spune: „Dumnezeu 
îți dă, dar nu îţi bagă în traistă”. 

Numai Fulgerul ignic, nepieritor, închis în substanţa 
obscură, fără formă și rece, poate să reducă la praf cosmic Eul 
psihologic, pentru a elibera Esenţa, Conștiinţa. 

Cu cuvinte de foc afirmăm: Numai Suflul Divin ne poate 
întoarce la Adevăr. Însă, aceasta este posibil numai prin munci 
conștiente și suferinţe voluntare. 

Posesiunea Gnozei este întotdeauna însoţită de o anumită 
atitudine de îndepărtare sau înstrăinare în fața acestei lumi 
iluzorii, maya. 


Gnosticul autentic aspiră la o schimbare definitivă, simte 
în mod intim impulsurile secrete ale Fiinţei, și de aici izvorăște 
neliniștea sa, respingerea și rușinea în faţa diverselor elemente 
inumane care constituie Eul. 

Cine năzuiește să se piardă în Fiinţă, poartă cu sine 
remușcarea și oroarea în faţa îngrozitoarelor manifestări ale 
sinelui însuși. 

A ne contempla în întregime pentru un moment, înseamnă 
să ne simţim fără limite și să respingem cu toate puterile Fiinţei, 
scârbosul egoism al separatismului. 

Înaintea gnosticului se deschid două căi: 

A. Cea a Fiinţei, transparentă, cristalină, impersonală, 
reală și adevărată. 

B. Cea a Eului, ansamblu de agregate psihologice 
personificând defecte, a căror unică origine este ignoranţa. Eu 
superior și eu inferior sunt doar secţiunile aceluiași lucru, 
aspecte diferite ale lui eu însumi, fațete variate ale infernalului. 

Este sinistrul și tenebrosul Eu superior, mijlociu sau 
inferior, suma, rest sau multiplu continuu de agregate psihice 
inumane. 

Numitul Eu superior, nu este decât o mică parte din eu 
însumi, un șiretlic intelectual al Egoului, care caută scăpări 
pentru a continua să existe, o formă foarte subtilă de 
autoînșelare. 

Eul este o operă oribilă cu multe volume, rezultatul a 
nenumărate zile de ieri, un nod fatal pe care trebuie să îi 
dezlegăm. 

Lauda de sine egoică, cultul Eului, supraestimarea de sine, 
este paranoia, idolatrie de cea mai joasă speţă. 

Gnoza este Revelaţie sau Dezvăluire, aspirație rafinată, 
sintetism conceptual, reușite maxime. 

În mod evident, atât în esenţă cât și în fapt, Gnoza și Harul 
sunt asemănătoare din punct de vedere fenomenologic. 

Fără Graţia Divină, fără ajutorul extraordinar al Suflului 
sacru, Autognoza, auto-realizarea intimă a Fiinţei, ar fi mai mult 
decât imposibilă. 

A ne salva este cel mai indicat și aceasta presupune o 
deplină identificare a salvatorului cu cel salvat. Divinul, cel care 
sălășluiește în adâncul Sufletului, autentica și legitima facultate 
de cunoaștere, anihilează Egoul și absoarbe în paropsia sa 


Esenţa și în iluminarea totală, o salvează. Aceasta este tema 
Salvatorului Salvandus. 

Gnosticul care a fost salvat din ape, a închis cercul 
nenumăratelor amărăciuni, a trecut linia care desparte sfera 
inefabilă a Pleromei de regiunile inefabile ale Universului, a 
evadat cu curaj din Imperiul Demiurgului, pentru că a redus 
Egoul la praf cosmic. 

Trecerea prin diferitele lumi, anihilarea succesivă a 
elementelor inumane, face posibilă reîntoarcerea la sacrul Soare 
Absolut (AIN) și atunci, transformați în creaturi teribil de divine, 
trecem dincolo de bine și de rău. 

o CAPITOLUL XI n 
MEXIC - TENOCHTITLAN o 

Cu siguranţă, termenul Tenochtitlan are o explicaţie foarte 
clară și simplă, lipsită de artificii inutile: „Locul lui Tenochtli, 
cactus cu spinii tari”. 

Cactusul tradiţional, născut din piatra dură, este o 
pictogramă foarte veche a misterelor arhaice, semnul magic și 
mistic al orașului. 

Din punct de vedere etimologic, cuvântul „Mexic”, provine 
din rădăcina „metzli” (luna) și „xictli” (ombilic sau centru). 

Mexic, termen clasic precolumbian, poate și chiar trebuie 
să se traducă astfel: „Orașul care se află în mijlocul lacului 
lunii”. 

Nu este de prisos să amintim în acest tratat, faptul că 
poporul vecin al otomilor, întotdeauna a desemnat acest oraș 
seniorial cu numele de „Anbondo amadetzana”. 

Termenul „bondo”, în limbajul riguros otomi, înseamnă 
„nopal”; „amadetzana” înseamnă „în mijlocul Lunii”. 

Acvila triumfătoare așezată deasupra cactusului nopal, 
devorând un șarpe, blazonul Statelor Unite Mexicane, nu este 
altceva decât traducerea fidelă a pictogramei arhaice, care îl 
desemna odinioară pe marele Tenochtitlan. 

Nici chiar în culmea gloriei, vechii mexicani nu au uitat că 
orașul lor, minunat și impunător, a fost ridicat în mlaștini, de 
către un trib umil și subestimat. O anumită legendă foarte 
veche, care se pierde în noaptea secolelor, povestește cum 
bătrânii au descoperit cu mare uimire, „intollhtic inacaihti” „în 
interiorul spațiului ocrotit, în stufăriș”, anumite plante și creaturi 
animale despre care Zeul Huitzilopochtli le vorbise: salcia albă, 


broasca de culoarea smaraldului și peștele alb, etc... 

„Văzând toate acestea, bătrânii aproape că au izbucnit în 
plâns spunând: 

— Astfel, aici va fi orașul nostru, întrucât am văzut ceea 
ce ne-a spus și ne-a ordonat Huitzilopochtli. 

Insă în noaptea următoare, Zeul îl chemă pe Sacerdotul 
Cuauhcoatl (Șarpele-Acvilă) și îi spuse: 

— O, Cuauhcoati! Ati văzut deja și v-ati minunat de tot 
ceea ce aţi găsit în stufăriș! Însă ascultați! Există ceva ce încă 
nu ați văzut. Mergeti să vedeți cactusul pe care se odihnește 
bucuroasă acvila... 

Acolo ne vom așeza, vom stăpâni acele locuri, vom 
aștepta, ne vom întâlni cu diferiți oameni, conducătorii și 
luptătorii noștri. Cu săgețile și cu scutul nostru vom decide cu 
cine ne învecinăm, pe cine cucerim... 

Intrucât acolo va fi ținutul nostru, Mexic - Tenochtitlan, 
locul unde ţipă acvila, locul unde îşi întinde aripile și mănâncă, 
locul unde înoată peștii, locul unde se ascunde șarpele, și acolo 
se vor petrece multe lucruri”. 

Cuauhcoati, ministrul Preaînaltului, îmbătat de extaz, 
imediat a adunat toți mexicanii în piaţă pentru a le comunica 
Cuvintele Domnului. 

Și cu toţii, tinerii și femeile, bătrânii și copiii, plini de 
bucurie, îl urmară în mlaștini, printre plantele de apași sălcii și 
deodată, ceva neobișnuit se întâmplă; în uimirea generală 
descoperiră semnul promis: acvila sălbatică așezată deasupra 
nopalului, în plin festin macabru, devorând un șarpe. In acele 
momente de admiraţie și fericire, Luciferul nahua strigă cu voce 
tare: 

„- O, mexicanilor, aici ne vom așeza! 

Imediat, mexicanii au început să plângă spunând: 

— Merităm să ni se îndeplinească dorința. Am văzut și ne- 
am minunat de locul în care se va ridica poporul nostru. Să 
mergem să ne odihnim”. 

Odată studiate toate aceste paragrafe bogate în idei, să 
trecem imediat la o analiză de fond. 

Fără îndoială, Șarpele este simbolul ezoteric al 
înţelepciunii și al cunoașterii oculte. Din cele mai vechi timpuri, 
Șarpele a fost relaţionat cu Zeul Inţelepciunii. 

Șarpele este simbolul sacru al lui Thoth sau Taut... și al 


tuturor zeilor sfinţi precum Hermes, Serapis, lisus, Quetzalcoatl, 
Buddha, Tlaloc, Dante, Zoroastru, Bochica, etc... 

Orice Adept al Fraternităţii Universale Albe, poate fi 
simbolizat pe bună dreptate prin marele „Șarpe”, care, pe 
pietrele negre de ofrandă ale babilonienilor, ocupă un loc atât 
de cunoscut între simbolurile Zeilor. 

Conform lui Dupuis, Esculap, Pluton, Esmun și Kneep, sunt 
cu toţii zeități ce posedă atributele Șarpelui. Cu toţii sunt 
vindecători, dătători de sănătate spirituală, fizică, și de 
iluminare. 

Brahmanii au avut propria lor cosmogonie, știință și artă 
culturală, prin faimoșii „naga maya”, numiţi mai târziu 
„Danavas”. 

Nagas și brahmanii au folosit simbolul sacru al Șarpelui cu 
pene, fără îndoială, emblema mexicană și maya. 

Upanișhadele conţin un Tratat asupra Științei Şerpilor, 
sau, ceea ce este același lucru, Știința Cunoașterii Oculte. 

Nagas (șerpii) Budismului ezoteric, sunt oameni autentici, 
perfecţi, autorealizaţi, în virtutea cunoașterii lor oculte și 
apărători ai Legii lui Buddha, atâta timp cât interpretează corect 
doctrinele sale metafizice. 

Coroana formată dintr-o viperă, „thermutis”, îi aparţine lui 
Ixis, Mama noastră Divină Kundalini particulară, individuală, 
întrucât fiecare dintre noi o are pe a sa proprie. 

Kundalini, Șarpele de foc al puterilor noastre magice, 
încolăcită în centrul magnetic din coccis (la baza coloanei 
vertebrale), este luminoasă precum fulgerul. 

Marele Kabir lisus din Nazareth niciodată nu și-ar fi sfătuit 
discipolii să fie la fel de isteţi precum șarpele, dacă acesta din 
urmă ar fi fost un simbol al răului... 

Nu este de prisos să amintim că ofiţii, înţelepţii gnostici 
egipteni din „Frăția Șarpelui” niciodată nu ar fi adorat în 
Liturghia lor o viperă vie, ca simbol al Sophiei (Inţelepciunea), 
dacă această reptilă ar fi fost relaţionată cu puterile răului. 

Șarpele, ca divinitate feminină în interiorul nostru, este 
Soţia Duhului Sfânt, Fecioara mamă a noastră, plângând la 
picioarele Crucii sexuale, cu inima străpunsă de cele șapte 
pumnale, Stella Maris, Steaua Mării, Marah, Maria, sau, mai bine 
zis, Ram-lo, Șarpele de foc ce se înalţă victorios de-a lungul 
coloanei vertebrale a adeptului, este propria noastră Fiinţă, însă 


derivată, pe care acvila, cel de-al Treilea Logos, trebuie sa o 
devoreze. 

Bătrânii înţelepţi de pe pământul sacru al lui Mayab, încă 
din noaptea profundă a secolelor, au subliniat întotdeauna ideea 
transcendentală a banchetelor viperei; trebuie să fim devoraţi 
de către Șarpe. 

Se dovedește util să o amintim aici pe Tonantzin, Mama 
noastră Divină Kundalini particulară, individuală, „Femeia- 
Șarpe”, „Dumnezeu-Femeie”. 

Clasica Medeea din Anahuac, reversul medaliei, este 
Coatlicue, Șarpele care distruge Egoul înaintea ospățului. 

Șarpele saturnian nu mănâncă gunoaie; ea, divina Soţie a 
lui Cronos, devorează numai principii animice și spirituale, 
corpuri glorioase, forțe, facultăţi, etc... 

În numele adevărului, trebuie să formulăm următorul 
enunț: 

„Fără nici o exceptie, nici un initiat, nici măcar aceia care, 
conform traditiei ezoterice occidentale, au atins gradul de 
„adeptus exemptus”, nu s-ar putea bucura de puterile Sarpelui, 
fără să fi fost în prealabil devorati de către acesta”. 

Nu este de ajuns să ridicăm Șarpele de Foc al puterilor 
noastre magice de-a lungul coloanei vertebrale, din chackră în 
chackră; se dovedește urgent, imediat, de neamânat, să fim 
devoraţi de către viperă... Numai așa ne putem transforma în 
ceva distinct, diferit. In magistrala carte a lui De Bourbourg, 
Votan, semizeul mexican, povestind expediţia sa, descrie un 
pasaj subteran care își urma cursul pe sub pământ și se termina 
la baza cerului, subliniind că acest pasaj era gura unui șarpe, a 
unei vipere, și că el fusese admis acolo întrucât el însuși era un 
„Fiu al Șarpelui”, adică, un Șarpe (cineva care a fost devorat de 
Șarpe). 

„Sacerdoții asirieni purtau întotdeauna numele 
Dumnezeului lor. De asemenea, druizii din regiunile celto- 
britanice îşi spuneau șerpi. 'Sunt un șarpe, sunt un druid!', 
exclamau”. 

„Karnak egiptean este fratele lui Carnac britanic, acesta 
din urmă semnificând Muntele Șarpelui” 

În opinia lui Bourbourg, căpeteniile cu numele de Wotan, 
Quetzalcoatl sau  Zeitatea Șarpe a  mexicanilor, sunt 
descendenţii lui Cam și Canaan. „Eu sunt Hivim”, afirmă ei. 


„Fiind un  Hivim, apartin marii Rase a Dragonului 
(Sarpelui). Eu însumi sunt un Șarpe, întrucât sunt un Hivim”. 

Pe candidatul care aspiră să devină adept, îl așteaptă 
întotdeauna lupte înfricoșătoare, bătălii teribile contra propriilor 
sale pasiuni animalice personificate în multiplele agregate 
psihice, sau elemente inumane, pe care trebuie să le reducă la 
praf cosmic cu ajutorul special al Femeii-Șarpe. 

Peșterile  Rhishis-ilor, casele  Teiresias-ilor și ale 
clarvăazătorilor greci, au fost construite după cele ale civilizaţiei 
naga, Şerpi Retes care își aveau lăcașul în peșterile de sub 
pământ. Adeptul victorios se transformă într-un Fiu al Șarpelui și 
într-un Şarpe care trebuie să fie devorat de către Acvila Duhului 
(al Treilea Logos). 

Cronos-Saturn este Shiva, Primul Creat, Fiinţa Fiinţei 
noastre, Arhierofantul și Arhimagul, Acvila din Anahuac. 

În mitologia greacă, Cronos era considerat unul dintre cei 
mai bătrâni Zei; un adevărat creator al Zeilor. 

Saturn-Cronos, Acvila rebelă, devorează Cobra pentru a ne 
transforma în Zei. 

În acest mit întâlnim din nou ideea conform căreia cel care 
dă Viaţă, este același cu cel care aduce Moartea. 

Fără îndoială, Saturn, cu secera sa, se transformă ușor în 
Moartea, cu coasa sa. Dacă sămânţa nu moare, planta nu se 
naște; dacă Șarpele nu ar fi devorat de către Acvilă saturniană, 
niciodată nu am deveni Zei. 

Ovidiu afirma despre Saturn: „Cronos a fost un bătrân 
Rege Divin din Lacio, care a cucerit pe câmpul din Roma, 
muntele pe care l-a numit Janiculo”. Alţii ne asigură că a domnit 
în Etruria, alţii în Umbria. Primul Templu care s-a ridicat în Italia 
i-a fost consacrat. 

Macrobiu spune despre el că ar fi fost însuși Zeul Saturn, 
care, izgonit din ceruri de către fiul său, Jupiter, a coborât să 
trăiască printre oameni și expulzat din Creta, a fost găzduit în 
Italia, unde i-a învățat pe locuitori agricultura, arta și științele. 
Se mai spune despre Cronos-Saturn că a fondat Orașul 
Saturnian pe muntele Tarpeyo, adică, pe Capitoliu. 

Mulţi îl consideră drept „Chaos Theos”, (Ciceron 2, De 
Natura Deorum), Sânul de unde izvorăsc toate lucrurile și unde 
trebuie să se întoarcă, întrucât aceasta este semnificația 
numelui său, ca Zeu al Timpului și al Anului, motiv pentru care i- 


a fost dat numele de EO (10). 

Jnana, Yana, Gnana sau Gnoza, este știința lui Saturn, 
adică, știința cunoașterii iniţiatice, știința Enoichion sau al 
Clarvederii. 

Însă, este necesar să clarificăm că în nici unul dintre 
aceste paragrafe anterioare nu ne-am referit la vreun regent 
planetar, nazarinean sau kabir în particular. Am vrut doar să ne 
referim în mod specific la Saturnul Intim, divinul Augoides, 
Logosul individual, Acvila fiecăruia dintre noi. 

Fără îndoială, cobra devorată de acvilă se transformă, în 
fapt și în drept, în Șarpele cu pene. 

lisus, marele Kabir, a fost un Șarpe cu pene, la fel ca și 
Moise, Dante, Sfântul Lama, Buddha, Quetzalcoatl și mulți alți 
Hierofanți. 

Yoghinii hinduși vorbesc cu infinit respect despre 
perechea divină  Shiva-Shakti, dublul principiu creator, 
„masculin-feminin”. 

Ometecutli, Domnul (Acvila) și Omeciuatl, Doamna 
(Șarpele), se găsesc în deplină manifestare în cadrul Șarpelui cu 
pene.  Cuauhcoati  (Șarpele-Acvilă), înalt Sacerdot al 
binecuvântatului nostru Zeu Huitzilopochtli, cu siguranţă, era un 
iluminat. 

Nu este de prisos să amintim că Șarpele cu pene este 
rezultatul muncilor conștiente și suferințelor voluntare, pe deplin 
simbolizate de spinii cactusului. 

Șarpe, Acvilă, cactus, piatra filosofală, apa marelui lac, 
extraordinare fundamente ezoterice ale marelui Tenochtitlan. 

Codicele Azcatitlan prezintă în mod inteligent principiile 
vieții mexicane din Tenochtitlan, într-un cadru în care apar niște 
pescari în bărci, preocupaţi de lupta dură, încercând să 
pescuiască între stufăriș și păsările de apă. 

Bine ştiu Zeii din Anahuac că originea marelui 
Tenochtitlan se pierde în noaptea profundă a nenumăratelor 
secole care ne-au precedat în cursul Istoriei. 

Umilii fondatori ai puternicei civilizaţii solare, Mexic- 
Tenochtitlan, dedicau cea mai mare parte din timpul lor preţios, 
pescuitului și vânătorii de păsări acvatice. 

Este evident că în ochii semeţi a locuitorilor vecini din 
Colhuacan, Azcaputzalco și Tetzcoco, acei oameni simplii nu 
păreau mai buni decât ceilalți „sălbatici lacuștri”. 


Armele lor erau undiţa clasică dintotdeauna, atât de 
necesară la pescuit și faimoasa lance-harpon, indispensabilă 
pentru vânătoarea păsărilor pe lac. 

Poporul mexican venera și onora Zeii Sfinţi: îngeri, 
arhangheli, principate, puteri, virtuţi, dominații, tronuri, 
heruvimi și serafimi ai creștinismului. 

Se dovedește foarte potrivit să cităm aici câteva Zeităţi: 

Atlaua, „cel ce duce atlatl”. 

Amimitl, provine etimilogic din „mit/”, săgeată și „at/”, 
apă. 

Opochtii, „zurdo”. Să se traducă astfel: „Ce/ care lansează 
săgețile cu mâna stângă”. 

Devașii hinduși, malachimii ebraici, Zeii din Anahuac, 
Îngerii creștinismului, sunt principiile spirituale ale forţelor 
minunate ale naturii. 

Nimeni nu poate controla în mod absolut aceste forțe 
naturale, dacă nu posedă a Cincea lIniţiere calificată, a lumii 
cauzale, cea care aparține adepților. 

Este indispensabil să fim acceptaţi de principiile focului, 
aerului, apei și pământului. Este urgent să obținem dominarea 
spirituală a Forțelor naturii, înainte de a ne transforma în Regi 
autentici ai elementelor universale. A implora este diferit. 
Scrierile Sfinte spun: „Cereti și vi se va da, bateti și vi se va 
deschide”. 

Atlaca chichimeca se prosternau înaintea Zeilor Sfinţi 
(îngerii creștinismului) și răspunsul niciodată nu se lăsa 
așteptat. 

Fericiți au fost mexicanii când au putut cumpăra de la 
vecinii lor de pe pământ solid lemne, tablă și pietre pentru a-și 
ridica orașul. 

Aceasta s-a realizat prin intermediul trocului, dând pește 
în schimbul materialelor utile, mormoloci, broaște, crevete, 
cobre de apă, muște de apă, viermi, rațe, păsări de apă, etc., 
etc., etc... 

Cu infinită umilință, simplitate și sărăcie, au edificat un 
templu în cinstea arhanghelului Huitzilopochtli, adevăratul 
fondator al Mexicului-Tenochtitlan. 

Cu siguranță acel tabernacul era foarte mic, în acord cu 
posibilitățile lor economice. Stabiliți pe meleaguri străine, între 
trestii și sălcii, este clar că acești oameni nu dispuneau de piatră 


și lemn suficient. 

Legenda secolelor povestește că amintirea acelor vremuri, 
umile și grandioase totodată, se sărbătorea o dată pe an, în 
timpul festivităților lunii etzalqualitzi. 

Ayauhcalli sau prima capelă dedicată Domnului nostru 
Huitzilopochtli, a fost ridicată un pic spre partea de nord-est a 
actualei catedrale metropolitane, și la o distanţă egală de 
aproximativ trei sute de metri depărtare față de piața 
constituţiei, care astăzi poartă numele de zocalo. 

Următorii suverani mexicani, cu siguranță nu au 
precupeţit nici un efort pentru a ridica pentru binecuvântatul 
arhanghel Huitzilopochtli, o casă de rugăciune demnă de el, însă 
întotdeauna pe același teren sau loc sacru ales de către acesta. 

Fără îndoială, în jurul acestui centru magnetic unic, au 
apărut, domnie după domnie, palate, sanctuare, piramide, etc., 
etc., etc... 

Nu este de prisos să subliniem faptul că apariția acvilei și 
a șarpelui înaintea lui Cuauhcoatl și a oamenilor săi, a avut loc 
în același loc în care mai târziu a fost construit templul sfântului 
Zeu Huitzilopochtli. 

Vorbind foarte sincer și fără ocolișuri, afirmăm că marele 
Tenochtitlan, este, înainte de toate, Templul. 

În teocalli (casa lui Dumnezeu) este sintetizat și 
concentrat în întregime scopul fundamental al orașului, al 
poporului și al statului. 

Un centru magnetic minunat, ce se odihnește sublim pe 
pământul puternic, pietros. 

Frumoasa insulă în mijlocul apelor cristaline ale 
mlaștinilor; loc exotic în marele golf al legendarei lagune. 

Multe orașe și sate străluceau în lumina soarelui pe acele 
coaste: Azcaputzalco și Tlacopan la vest, Coyuhacan la sud, 
Tepezacac la nord, etc... 

Mexicanii au fost nevoiţi să ajusteze pentru folosul lor 
numeroase insulițe, bancuri de pământ și noroi, etc... 

Cu multă hărnicie și infinită răbdare, acel popor amfibiu a 
trebuit să înceapă prin a clădi solul, astupând cu noroi bălțile din 
stufăriș, săpând multe canale, consolidând foarte bine malurile 
și construind pe ici colo drumuri și punți. 

Astfel a apărut marele Tenochtitlan, centrul minunat al 
unei puternice civilizaţii serpentine. 


o CAPITOLUL XII n 
CATACLISMUL FINAL o 

Cu siguranţă, Piatra Soarelui, faimosul calendar aztec, 
este o sinteză perfectă de știință, filosofie, artă și religie. 

Tonatiuth, Verbul Sfântului loan, Logosul sau Demiurgul 
creator al universului, cu limba sa de foc în formă de triunghi, 
este Copilul de Aur al Alchimiei sexuale, este Soarele spiritual de 
la Miezul Nopţii, Acvila care se înalță, strălucitorul Dragon de 
Înţelepciune și este reprezentat prin strălucitorul astru care ne 
dă viaţă, lumină și căldură. De aceea el apare glorios în maniera 
nahuatl în centrul marii Pietre Solare. 

De o parte și de alta a „marelui chip”, apar mâinile sale cu 
gheare de acvilă, sfârtecând inimi omenești. 

În chestiunile de ezoterism transcendental, „M” cunosc 
foarte bine profunda semnificaţie a salutului cu gheara. 

Alături de chipul Verbului mexican, se poate vedea 
sculptată în dimensiuni mari, data „4 temblor”, zi în care 
actualul nostru al cincilea soare, va lua sfârșit prin focul 
vulcanilor. 

În dreptunghiurile minunate ale semnului „temblor” sunt 
sculptate datele la care au pierit sorii anteriori. 

„Fiii primului soare” (androginii divini ai primei rase), care 
odinioară trăiau fericiţi pe Insula de Cristal, au pierit devorați de 
tigri. (Amintiţi-vă ceea ce am spus în acest Tratat despre 
respectiva felină). 

„Fiii celui de-al doilea soare” (cea de-a doua rasă de pe 
Pământul lui Apollo), hiperboreenii, au fost spulberaţi de 
puternice uragane. 

„Fiii celui de-al treilea soare” (hermafrodiţii lemuri), 
mulțimile celei de-a treia rase care trăiau înainte pe continentul 
lemurian situat în oceanul Pacific, au pierit prin ploi de foc și 
puternice cutremure de pământ. 

„Fiii celui de-al patrulea soare”, a patra rasă, (atlanţii), al 
căror pământ era situat în oceanul Atlantic, au fost înghiţiţi de 
ape. 

Cei ce au studiat în profunzime predicile profetice ale 
marelui Kabir lisus și ce-a de-a doua epistolă a lui Petru către 
romani, cu siguranţă, vor trebui să se încline cu respect înaintea 
tonului sever al Pietrei Solare. 

Michel de Nostradamus, extraordinar clarvăzător, ilustru 


astrolog, care a trăit între anii 1503 și 1566 în Franţa, afirmă: 

„În anul 1999, în luna a şaptea, va apărea pe cer un mare 
Rege al terorii”. (să se vadă primele două versuri din Centuria 
10-72). 

Teribila perturbare în orbită și mișcarea planetei Terra, 
explicată de către clarvăzătorul Nostradamus, se va datora 
apropierii unui alt astru (simbolic) care timp de 7 zile va apărea 
ca un alt soare. Apocalipsa Sfântului loan vorbește despre 
respectivul astru, botezându-l cu numele de Pelin (amărăciune). 

Planeta gigantică la care ne referim poartă numele de 
Herculobus (sau Nabiru din mitologia asiro-babiloneană). Mulți o 
numesc „planeta rece”, alţii „planeta roșie”; fără îndoială, este 
cu mult mai mare decât Jupiter, giganticul colos al sistemului 
nostru solar. Acesta este cataclismul nostru interior ce se va 
întâmpla în fiecare dintre noi la momentul potrivit. 

„După o eclipsă de soare - spune Nostradamus - va urma 
cea mai obscură și tenebroasă vară care a existat vreodată de 
la crearea lumii și până la patimile și moartea lui lisus Hristos, și 
de atunci până în acea zi și aceasta va fi în luna octombrie, când 
se va produce un cutremur atât de mare, încât se va crede că 
Pământul a ieșit de pe orbita și s-a scufundat în tenebrele 
eterne”. 

lisus, marele Kabir a spus: 

„Si imediat după cutremurul din acele zile, soarele se va 
întuneca, luna nu-și va mai da lumina ei, stelele vor cădea din 
cer și puterile cerurilor vor fi clătinate”. 

„Atunci va apărea pe cer semnul Fiului Omului; și atunci 
toate popoarele de pe Pământ vor jeli și îl vor vedea pe Fiul 
Omului venind pe norii din cer, cu putere și slavă”. 

„ȘI va trimite pe îngerii săi cu trâmbița răsunătoare și îi 
vor aduna pe cei aleși, din cele patru vânturi, dintr-o parte a 
cerului, până la cealaltă”. 

„De la smochin luați aminte: când îi frăgezește și 
înfrunzește mlădița, știți că vara este aproape”. 

„La fel şi voi, când veti vedea toate aceste lucruri, să știți 
că Fiul Omului este aproape, este la poartă”. 

„De aceea vă spun, că nu va trece acest neam până să se 
petreacă toate acestea”. 

„Cerul și pământul vor pieri, însă cuvintele Mele nu”. 

„Dar Ziua și ceasul, nimeni nu le cunoaște, nici chiar 


îngerii din ceruri, ci numai Tatăl meu”. 

„Însă venirea Fiului Omului va fi ca în zilele lui Noe”. 

„Întrucât la fel şi în zilele dinaintea potopului, mâncau și 
beau, se căsătoreau, până în ziua în care Noe a intrat în arcă”. 

„Și nu au înțeles până ce nu a venit potopul și i-a luat pe 
toți, la fel va fi și venirea Fiului Omului”. 

„Și atunci, din doi bărbaţi care se vor afla pe câmp, unul 
va fi luat și celălalt va fi lăsat”. 

„Din două femei care vor măcina la moară, una va fi luată 
și cealaltă va fi lăsată”. 

„Vegheați, dar, pentru că nu știți ceasul la care va veni 
Domnul vostru...” 

„Insă ascultați aceasta, că dacă ar ști stăpânul casei la ce 
ceas din noapte va veni hoțul, ar veghea și n-ar lăsa să-i spargă 
casa”. 

„Astfel, şi voi să fiți pregătiți, pentru că Fiul Omului va 
veni în ceasul în care nu vă așteptați”. 

„Care este, deci, robul credincios și înțelept pe care 
Domnul l-a lăsat stăpân în casa sa pentru a-i da hrană la timpul 
hotărât?” 

„Binecuvântat acel rob, pe care Domnul, atunci când va 
veni, îl va găsi făcând așa”. 

„În adevăr vă spun că îl va pune stăpân peste toate 
averile sale”. 

„Insă dacă acel rob rău va spune în inima sa: Stăpânul 
meu întârzie să vină; și va începe să bată celelalte slugi și chiar 
să mănânce și să bea cu bețivii, Stăpânul acelui rob va veni în 
ziua în care nu se va aștepta, și la ceasul pe care nu îl știe, și îl 
va pedepsi dur și îl va pune alături de cei ipocriti; acolo va fi 
plânsetul și scrâșnetul dinților”. 

Isaia XIII, 7-13 spune: 

„Cerurile se vor zgudui; și Pământul se va mișca din 
temelii de furia Domnului oștirilor în ziua iuțimii mâniei lui. 
Pentru că stelele din cer și luceferii nu vor mai da lumina lor”. 

Isaia XXIV, 19-21: „Pământul se va mișca ca un om beat; 
va fi sfărâmat; va cădea și nu se va mai ridica niciodată”. 

Sfântul Pavel, Ep.2, 11, 3-4: „Înainte de a doua venire a lui 
lisus va veni apostazia, omul de păcat, fiul de pierzanie, care se 
va ridica peste tot ce se numește Dumnezeu sau este vrednic 
de închinare; se va așeza asemeni lui Dumnezeu, în templul lui 


Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu”. 

Sfântul Petru, Ep.2, III, 4-10: „Ziua Domnului va veni ca un 
hot în noapte; când cerurile vor pieri cu vuiet mare, elementele, 
arzând, se vor desface, iar Pământul și lucrurile de pe el se vor 
mistui”. 

loan, III, 15-16: „Soarele și luna se vor ascunde și stelele 
își vor pierde strălucirea lor; și cerurile și pământul se vor 
cutremura”. 

Sfântul loan, Apocalipsa, VI, 12-17: „Si fu un mare 
cutremur de pământ; și soarele se întunecă și luna se înroși ca 
sângele; și stelele din ceruri căzură pe Pământ, asemeni 
smochinelor verzi ce cad scuturate de un vânt puternic; și cerul 
se strânse, morții și insulele se mișcară din locul lor; și regii de 
pe Pământ și cei bogați, se ascunseră în peșterile stâncilor și 
munților zicând: „Cădeţi asupra noastră și ascundeţi-ne de 
mânia Mielului; pentru ca a sosit ziua cea mare a mâniei sale”. 

Sfântul loan, Apocalipsa, XX, 12-13: „Si am văzut pe morți, 
pe cei mari și pe cei mici stând înaintea lui Dumnezeu; și cărțile 
au fost deschise; și o altă carte a fost deschisă, care este cartea 
vieții; și mortii au fost judecati pentru lucrurile care erau scrise 
în cărți, după faptele lor; și marea a dat morții care se găseau în 
ea; și moartea și infernul au dat morții care erau în ele; și au 
fost judecați după faptele lor”. 

Sfântul loan, Apocalipsa, XXI, 1-5: „Și am văzut un cer nou 
și un pământ nou; căci cerul cel dintâi și pământul cel dintâi au 
dispărut, și marea nu mai exista. Și cel care era așezat pe tron a 
spus: lată, eu reinnoiesc toate lucrurile”. 

Stă scris în Apocalipsă că la finalul acestei lumi va apărea 
anticristul (știința  materialistă,  atașamentele, aspectele 
senzoriale și dorinţele nestăvilite). Bestia, Marea Prostituată, 
întreaga Umanitate al cărei număr fatal este 666 și Diavolul care 
îi păcălește (intelectualismul ateist), falsul profet care face 
minuni și miracole înșelătoare, toate au fost înghiţite în lacul de 
foc și sulf din măruntaiele pământului. 

Cartea Carţilor, Chilam Balam, bijuteria sacră a poporului 
maya, spune textual următoarele: 

„13 Ahau Katun este al treisprezecelea despre care se 
povestește: Cabal Ixbach, orașul Chachalaca, Kinchil Coba, 
Chachalaca a Feței Solare, este locul unde se află cel de-al 
treisprezecelea Katun”. 


„Se va înnegri buchetul stăpânilor Pământului prin justiția 
universală a Domnului Dumnezeului nostru”. 

„Soarele se va învârti, se va întoarce fata lunii; sângele va 
curge pe pietre și pe arbori; cerurile și pământul vor arde din 
cauza cuvântului Dumnezeului Tată, al Dumnezeului Fiu și al 
Dumnezeului Duh Sfânt. Sfânta Justiţie, Sfânta Judecată a 
Domnului Dumnezeului, nostru”. 

„Forța Cerului și a Pământului va dispărea atunci când 
marile orașe și popoarele oculte vor deveni creștine, marele 
oraș numit Maax, Mono și, de asemenea, toate micile popoare în 
toată extinderea  întinsei tări Maya  Cusamil Mayapan, 
Golondrina-maya, a căror locuință este Estandarte-Venado” 

„Va fi timpul în care se vor ridica oamenii acelor zile 
(homosexualii și lesbienele) în apogeul lascivității; fii ai ruinei și 
ai perversității, culme a pieirii și rușinii noastre”. 

„Copiii noștri vor fi sortiti Florii de Mai și nu va mai exista 
bine pentru noi”. 

„Va fi începutul morții pentru sângele rău, odată cu ivirea 
Lunii și Luna plină va găsi numai sânge. De asemenea, aștrii 
buni vor depune bunătatea lor asupra celor vii și asupra celor 
morți”. 

Melchisedek, Geniul Pământului, Regele Lumii, a făcut în 
Tibet următoarea profeție: 

„Oamenii (sau mai bine zis mamiferele raţionale), vor uita 
din ce în ce mai mult de sufletele lor pentru a se ocupa numai 
de corpurile lor. Cea mai mare corupție va domni peste 
Pământ”. 

„Oamenii se vor asemăna bestiilor feroce, bând sângele 
fraților lor”. 

„Semiluna se va stinge, adepții săi căzând în război etern. 
Asupra lor vor cădea cele mai mari nemultumiri și vor sfârși 
luptându-se între ei”. 

„Coroanele regilor, mari și mici, vor cădea: Unu, doi, trei, 
patru, cinci, șase, șapte, opt, va izbucni un război teribil între 
toate popoarele”. 

„Oceanele vor vui..., pământul și fundul mărilor se vor 
acoperi de oase..., vor dispărea regate, vor muri popoare 
întregi..., foamea, boală, crime neprevăzute în legi, nevăzute și 
neînchipuite încă de către oameni”. 

„Vor veni atunci dușmanii lui Dumnezeu și ai Duhului 


Divin, cei care sălășluiesc chiar în oameni. Cei ce vor ridica 
mâna asupra altora, vor pieri, de asemenea”. 

„Cei uitaţi, cei persecutați, se vor ridica apoi și vor atrage 
atenția întregii lumi”. 

„Va veni o ceață deasă, furtuni oribile. Munti, până atunci 
lipsiți de vegetatie, se vor acoperi de flori”. 

„Întregul Pământ se va cutremura... Milioane de oameni 
vor schimba lanțurile sclaviei și ale umilințelor cu foametea, 
ciuma și moartea”. 

„Drumurile se vor umple de oameni rătăcind fără nici un 
scop”. 

„Cele mai mari și cele mai frumoase orașe vor dispărea în 
foc... Unu, doi, trei... Din zece mii de oameni, va supraviețui 
unul, și acela va rămâne gol, dezbrăcat de toată cunoașterea, 
fără fortă pentru a-și construi casa sau a căuta alimente. Și 
acești oameni supraviețuitori vor urla ca lupii feroce, vor devora 
cadavre, și mușcând din propria carne, îl vor sfida pe 
Dumnezeu, chemându-l la luptă”. 

„Întregul Pământ se va transforma în deșert și însuși 
Dumnezeu va fugi de acolo... Asupra Pământului se va așterne 
noaptea și moartea”. 

„Atunci eu voi trimite un popor necunoscut până atunci 
(cei ce aplică cei 3 Factori ai Revoluţiei Conștiinţei), care, cu 
mâini puternice, va smulge buruienele de pe câmp și din viciu și 
îi vor conduce pe puținii care vor rămâne fideli spiritului omului, 
în lupta împotriva răului”. 

„Vor da naștere unei noi vieți, pe Pământul purificat prin 
moartea națiunilor”. 

Această profeție este acceptată de către gnostici, care o 
interpretează ca final al Epocii Negre sau Kaliyugai; după 
aceasta, spun ei, va apărea o nouă civilizaţie și o nouă Cultură. 

Sfânta Odelia, acea prinţesă germană, născută în anul 
660, care a profetizat cu exactitate Germania lui Hitler și al 
Doilea Război Mondial, a menţionat pentru finalul Kali-yugai 
„monștri ciudati ivindu-se din mare și răspândind teroare”. 

„Se vor vedea miracole la orient: un mare nor negru va 
răspândi dezolarea”. 

Maica Shipson, faimoasa clarvăzătoare din secolul XV, 
născută în Anglia, a profetizat în epoca sa lucruri care cu 
siguranţă au produs uimire. Să vedem unele din predicțiile ei: 


Automobile și căi ferate: „Care fără cai vor alerga și 
accidente vor umple lumea de durere”. 

Radiotelegrafia: „Gânaurile vor face înconjurul lumii cât ai 
clipi din ochi”. 

Submarine: „Oamenii se vor mișca sub ape, vor călători, 
vor dormi și vor conversa”. 

Avioane: „Vom vedea oamenii în aer, în alb, negru și 
verde”. 

Marea Catastrofă Mondială: „Lumea se va sfârși în anul 
1999". (la nivel alegoric) 

Marele Kabir lisus a spus: „Însă ziua și ceasul, nimeni nu le 
cunoaște, nici chiar îngerii care sunt în ceruri, nici Fiul, ci numai 
Tatăl”. 

„Vegheați, deci, pentru că nu știți când va veni Stăpânul 
Casei (nici ziua, nici anul), fie la amurg, fie la miezul noptii, fie la 
cântecul cocoșului, fie dimineața”. 

„Pentru că atunci când va veni pe neașteptate, să nu vă 
găsească dormind”. (adică, cu conștiința adormită). 

„ȘI ceea ce vă spun vouă, spun tuturor: Vegheati”. (treziţi- 
vă conștiința) 

Timpurile sfârșitului au venit și marele incendiu universal 
este aproape... 

Este util să cităm câteva versete extraordinare din Coran: 

„Intre semnele care vor preceda sosirea clipei de pe urmă, 
va fi aceea că Luna se va rupe în două. Insă, în ciuda ei, 
incredulii nu își vor crede ochilor”. (Este evident că în nici un caz 
nu este vorba despre o divizare geologică a satelitului nostru 
vecin. Această profeție a lui Mahomed trebuie interpretată în 
sens politic și militar. Să se observe mișcările islamului începând 
cu anul 1980; numai așa vom putea înţelege ce li se va întâmpla 
adepților Semilunii). 

„Când va suna trompeta pentru prima oară, când 
pământul și muntii vor fi ridicați în aer și nimiciţi dintr-o singură 
lovitură, când cerul se va zdrobi și va cădea bucăți, acea zi va fi 
Ziua inevitabilă”. 

„Ce șoc va fi în ziua Judecăţii Finale! Cei ce au fapte care 
să cântărească în balanță, vor avea o viată plăcută. Cei ce sunt 
ușuratici, vor avea drept lăcaș, groapa de foc”. (Lumile 
infernale) 

„Când pământul va tresări din cauza acestui cutremur 


care îl aşteaptă... Când va fi dat afară, mortii care se odihnesc în 
măruntaiele sale..., atunci omul se va pregăti pentru a fi 
judecat”. 

„Soarele va fi sfâșiat, stelele vor cădea, muntii vor fi puși 
în mișcare și vor termina prăbușindu-se peste pământ. Cerul se 
va rupe în mii de bucăți și mările și râurile îşi vor amesteca 
apele. Mormintele se vor deschide și mortii vor învia. Cei care au 
făcut bine, vor avea parte de fericire fără margini; dar cei răi, 
vor fi pedepsiți de asemenea fără măsură”. (Să se vadă Coranul) 

În lumea cauzală eu am contemplat cu mare uimire 
mistică Marea Catastrofă care se apropie, și cum aceasta este 
regiunea muzicii inefabile, viziunea a fost însoţită de sunetul 
muzicii. 

În străfundurile profunde ale cerului lui Venus (Cauzal) 
răsună o minunată simfonie tragică. 

Acea partitură uimea, în general, prin grandoarea și 
majestatea sa, prin inspiraţia și frumuseţea construcţiei, prin 
puritatea liniilor sale și prin coloritul și nuanțele savantei și 
artisticei sale ilustrări, dulce și severă, grandioasă și terifiantă, 
dramatică și lugubră totodată... 

Bucăţile muzicale fragmentare (laitmotive) care s-au auzit 
în lumea cauzală, în diversele ocazii profetice, sunt de o mare 
putere expresivă și sunt în strânsă legătură cu marele 
eveniment și cu faptele istorice care, inevitabil îl vor preceda în 
timp... 

Există, în partitura acestei mari Opere Cosmice, fragmente 
simfonice relaţionate cu cel de-al Treilea Război Mondial; sunete 
minunate și funeste, evenimente oribile, bombe atomice, 
înspăimântătoare radioactivitate pe întregul Pământ, foamete, 
distrugerea totală a marilor metropole, boli necunoscute, 
revoluţii de sânge și alcool, dictaturi insuportabile, ateism, 
materialism, cruzime fără limite, câmpuri de concentrare, uri de 
moarte, înmulţirea frontierelor, persecuții religioase, martiri 
mistici, bolșevici execrabili, anarhism abominabil, intelectualism 
golit de orice spiritualitate, pierderea completă a _ rușinii 
organice, droguri, alcool, prostituţia totală a femeii, exploatări 
infame, noi sisteme de tortură, etc... 

Amestecate cu o artă nemaivăzută, se auzeau teme 
înfiorătoare, relaţionate cu distrugerea puternicelor metropole 
ale lumii: Paris, Roma, Londra, New York, Moscova, etc., etc... 


Nostradamus, în faimoasa scrisoare către Henric al II-lea 
spune: „Când soarele va rămâne complet eclipsat, va apărea pe 
cerul nostru un nou și imens corp ceresc, care va putea fi văzut 
în plină zi, însă astrologii (referindu-se la faimoșii astronomi din 
ziua de azi și din viitor), vor interpreta efectele acestui corp în 
alt mod (foarte la modă). Din cauza acestei proaste interpretări, 
nimeni nu va avea provizii pentru perioadele de penurie”. 
(aluzie la Marea Catastrofă) Nostradamus, medic, astrolog și 
clarvăzător iluminat, include în predicțiile sale această chestiune 
a revoluţiei axelor Pământului, însă nu indică o dată exactă, 
precisă, când aceasta va avea loc. 

loan, evanghelistul, spune: „Când păsările de oțel vor 
depune ouăle de foc; când oamenii vor stăpâni aerul și vor 
străbate fundurile marilor; când mortii vor învia; când focul va 
cobori din ceruri și oamenii de pe câmpuri nu vor putea ajunge 
în orașe și cei din orașe nu vor putea fugi pe câmpuri; când 
aparate ciudate vor putea fi văzute pe cer și lucruri 
extravagante se vor vedea de pe Pământ...” 

„Când creaturile, tineri și bătrâni, vor avea viziuni, 
premoniţii și vor face profeții; când oamenii se vor separa în 
numele lui Hristos, când foamea, setea, mizeria, durerea și 
cimitirele vor înlocui populația orașelor...” 

„Când frații de sânge se vor omori între ei și creaturile vor 
adora bestia..., atunci, timpurile au sosit”. 

Apostolul Sfântul Pavel, în Epistola sa către Tesaloniceni, 
IV, 20-21, avertizează: „Nu subestimați profetiile, examinati 
totul, retineti ceea ce este bun”. 

Istoria ciclică a umanităţii se deschide cu capitolul VI din 
Geneza, cu relatarea  Potopului universal (scufundarea 
continentului atlant) și se încheie cu capitolul XX din Apocalipsa, 
în flăcările arzătoare ale Judecăţii finale. 

Moise, salvat din apele învolburate ale vieţii, a fost primul 
care a scris; Sfântul loan, extraordinară figură a exaltării solare, 
închide Cartea Sacră cu pecețile de foc și sulf... 

Pornind de aici și în ciuda aparenței universalităţi și a 
terifiantei și prelungitei acțiuni a elementelor dezlănţuite, 
suntem convinși că marele cataclism care se apropie nu va 
acţiona în mod egal în toate părțile, nici pe toate continentele și 
mările. Anumite pământuri privilegiate vor adăposti bărbaţii, 
femeile și copiii ce lucrează cu ei înșiși. 


Acolo, pentru un timp, acele suflete selectate, vor fi 
martori ai înspăimântătoarei dureri provocate de foc și de apă. 

Dublul Curcubeu va vesti începutul unei noi ere de aur 
după Marea Catastrofă. 

Virgiliu, marele poet din Mantua, maestrul lui Dante, 
florentinul, a spus: „A sosit epoca de aur și un nou neam 
conduce”. 

Cu toate acestea, și în ciuda faptului că încă nu 
cunoaștem data exactă a puternicei catastrofe care se apropie, 
întrucât numai Tatăl cunoaște ziua și ceasul, știm din experienţă 
directă că „timpurile sfârșitului deja au sosit și noi le trăim...” 

Intenţia noastră nu este de a combate aici pe adepţii 
acelei date, dorim doar să spunem că în Biblie, deși cuprinde 
dezvăluirea întregii istorii a omenirii, cu mult mai îndepărtate, 
chiar propriile anale ale popoarelor, niciodată nu s-a spus că în 
anul 1999 va pieri Rasa Aria (umanitatea actuală). 

Cu toate acestea, în nici un caz erudiţii nu pot ignora că în 
Biblie se găsește istoria „in extenso” a drumului pe care îl face 
fiecare mare generaţie ciclică. 

Umanitatea este acum pe deplin matură pentru pedeapsa 
supremă; sfârșitul acestei umanităţi rușinoase se apropie... 

Analiza kabalistică demonstrează că în numerele doi (2), 
cinci (5), zero (0), zero (0), se găsește secretul Marii Catastrofe. 
Cine are cunoașterea, să înțeleagă, întrucât aici se află 
înțelepciune. 

Din nefericire, oamenii niciodată nu știu să pătrundă 
adânca semnificație a anumitor sume kabalistice; este 
lamentabil că interpretează totul literal. 

Este necesar să așteptăm cu sânge rece ora supremă, de 
pedeapsă pentru mulţi și de martiriu pentru unii. 

„Și înainte de toate, trebuie să stiti - spune Petru - cum, în 
zilele de pe urmă, cei care trăiesc după lăcomia lor vor veni cu 
Zeflemeaua lor batjocoritoare și vor spune: Unde este 
promisiunea venirii Sale? Căci de când părinții au murit, totul 
continuă la fel, de la începutul creației”. 

„Dar va veni ziua Domnului - ziua pe care numai Tatăl o 
știe - ca și un hot și în această zi cerurile se vor sfărâma cu 
zgomot, și elementele, încinse, se vor dizolva, și Pământul însuși 
cu tot ce există pe el”. 


o CAPITOLUL XII n 
PARADISURI ȘI INFERNURI n 

„O, binecuvântate Mixcoatl, pe bună dreptate meriti să fii 
slăvit în cânturi, faima ta să dăinuie în lume și cei ce dansează, 
în cântece să te poarte pe buze, în jurul mahalalelor și 
tamburinelor din Vexotzinco, pentru ca să te bucuri și să apari 
înaintea prietenilor tăi, nobili și generoși și a rudelor tale!” 

„O, glorios flăcău, demn de toată slava, tu care ai oferit 
inima ta soarelui, curată ca un șirag de safire, din nou vei 
înmuguri, din nou vei înflori în lume, te vei întoarce la dansuri, și 
între tobele și tamburinele din Vexotzinco, vei apărea în fata 
nobililor și curajoșilor bărbați și toți prietenii tăi te vor vedea”. 
(Sahagun, 11,140) 

„Toți cei care mureau în război sau pe altarul sacrificiului, 
intrau în casa soarelui. Cu totii mergeau pe o imensă câmpie. 
Când soarele este gata să apară, când este timpul să răsară, 
atunci ei încep să scoată strigăte de luptă, să sune din clopoțeii 
de la glezne și să-și lovească scuturile”. 

„Dacă scutul lor este găurit de două sau trei săgeți, atunci 
prin acele găuri pot să privească soarele, însă cei al căror scut 
nu are nici o fisură, nu pot Zări soarele”. 

„Toți cei care au murit între agave și cactusi, între spini și 
salcâmi, și cei care au oferit sacrificii Zeilor, pot să contemple 
soarele, pot să ajungă la el”. 

„După ce au trecut patru ani, se transformă în frumoase 
păsări: colibri, păsări muscă, păsări cu negru în jurul ochilor sau 
în fluturi albi, strălucitori, în fluturi cu aripi fine; în fluturi mari și 
colorați, ca vasele de băut; și zboară acolo, în locul lor de 
odihnă, coboară pe pământ, numai pe florile roșii ca sângele: 
eritrina, paisentia, carolinea, caliandra”. (Epica nahua) 

„Bătrânii spun că soarele îi cheamă la el, să trăiască cu el, 
acolo, în ceruri, să îi aducă bucurie, să îi cânte și să îi producă 
plăcere”. 

„Aceștia se bucura de o plăcere fără limite, trăiesc într-un 
continuu deliciu, gustă și beau din sucul aromat al tuturor 
florilor savuroase și parfumate, niciodată nu simt tristețe sau 
durere, nici neplăcere, pentru că trăiesc în casa soarelui, acolo 
unde există delicii din plin”. 

„ȘI cei care mor în luptă în acest mod, sunt foarte slăviți 
pe pământ, și acest fel de moarte este dorită de mulţi”. 


„Multi îi invidiază pe cei care mor astfel și de aceea toți 
aspiră la această moarte, întrucât aceștia sunt foarte slăviți”. 
(Sahagun, 11, 140) Enigmatice poeme solare... adevăruri 
transcendentale. 

Mult s-a vorbit despre Makara, „cel acoperit cu solzi”, 
faimosul Dragon zburător din Medea. 

În Muzeul Britanic încă se mai poate vedea un exemplar 
din acel Dragon, cu solzi. 

Marele Dragon respectă și venerează numai Șerpii de 
Înţelepciune. Este lamentabil că cei ce studiază cultura asiriană, 
în realitate nu cunosc care era statutul Dragonului în Caldeea 
antică. 

În realitate, minunatul semn al Dragonului are șapte 
semnificații ezoterice. 

Nu este de prisos să subliniem faptul că cel mai înalt grad 
este identic cu cel „Născut prin el însuși”, Logosul, Aja hindus. 

În sensul său diabolic reprezintă Diavolul, acea creatură 
care înainte se numea Lucifer, Cel care dă Lumina, Luceafărul 
dimineţii, „alama” vechilor alchimiști medievali. 

Între gnosticii creștini numiţi Naaseni sau adoratori ai 
Șarpelui, Dragonul era Fiul Omului. Cele șapte stele ale sale 
strălucesc glorios la dreapta lui Alfa și Omega din Apocalipsa 
Sfântului loan. 

Este lamentabil că Prometeu-Lucifer din vechile timpuri s- 
a transformat în Diavolul lui Milton... 

Satana va deveni din nou Titanul liber de odinioară, atunci 
când vom fi eliminat din natura noastră intimă orice element 
animal. 

Avem nevoie cu maximă urgenţă, de neamânat, să albim 
Diavolul, și aceasta este posibil numai luptând împotriva noastră 
înșine, dizolvând tot acest ansamblu de agregate psihice care 
constituie Eul, eu însumi, sinele însuși. 

Numai murind în noi înșine, putem albi alama și putem 
contempla Soarele de la Miezul Nopţii, Tatăl. 

Cei ce mor în lupta cu ei înșiși, cei ce obţin anihilarea lui 
eu însumi, strălucesc minunat în spaţiul infinit, pătrund în 
diferitele departamente ale Regatului (intră în Casa Soarelui). 

Alegoria războiului din ceruri își are originea în templele 
de iniţieri și în criptele arhaice. 

Se luptă Mihail contra Dragonului Roșu și Sfântul 


Gheorghe contra Dragonului Negru; se înfruntă mereu în luptă 
Apollo și Piton, Krishna și Kalya, Osiris și Tiphon, Bel și Dragonul, 
etc., etc., etc... 

Dragonul este întotdeauna reflexia propriului nostru 
Dumnezeu Intim, umbra Divinului Logos, care, din adâncul Arcei 
Științei, în postură mistică, așteaptă clipa în care va fi realizat. 

A lupta împotriva Dragonului înseamnă a învinge tentaţiile 
și a elimina toate și pe fiecare dintre elementele inumane pe 
care le purtăm în interior: mânie, lăcomie, desfrâu, invidie, 
orgoliu, lene, gurmandism, etc., etc., etc... 

Cine moare pe Altarul Sacrificiului, adică, al „sacrului- 
oficiu”, în a Nouă Sferă, merge la Casa Soarelui, se unește cu 
Dumnezeul său. 

Pe pământul sacru al Vedelor, Arjuna tremură și se clatină 
în plin câmp de bătălie, înțelegând că trebuie să-și omoare 
proprii părinţi (multiplele sale egouri sau defectele psihologice 
ale armatei inamice). Pentru mexicanii autentici, ceea ce 
hotărăște locul unde se va duce Sufletul după moarte, este 
însăși felul de a fi al acestuia și tipul de munci pe defunctul care 
le-a înfăptuit în timpul vieții. 

Chiar și luptători inamici care au murit în bătălia dură sau 
care, luaţi prizonieri, au fost sacrificați pe techati, piatra 
sacrificiilor, intră în sublimul Regat al luminii de aur (Paradisul 
Solar). Aceștia au un Zeu special, vreau să mă refer la 
Teoyaomicqui, „Zeul dușmanilor morți”. 

Aspectul ezoteric al acestei teme din religia populară este 
transcendental. A înțelege aceasta este de neamânat. „Creștinii 
ar trebui să venereze de asemenea sfinţii altor credințe, religii și 
popoare”. 

Femeile care mor în timpul nașterii, și care locuiesc 
fericite în paradisul de la occident, în mod înțelept numit 
„cincalli”, „casa porumbului”, sunt, de asemenea, foarte 
venerate. 

Fără îndoială, înainte de a se transforma în zeițe, aceste 
femei se bucură de extraordinare puteri magice, după cum 
afirmă Religia din Anahuac. 

Despre femeia care a murit în timpul nașterii se spune că 
a învins dușmanul. Tinerii războinici râvnesc la braţul său drept 
și încearcă să pună stăpânire pe el, pentru că acesta i-ar face 
invincibili în luptă, motiv pentru care acele cadavre erau 


întotdeauna bine păzite de către oameni din clan înarmaţi din 
cap până în picioare, cu scopul de a evita mutilarea. 

Se dovedește interesant faptul că acele femei, înainte de 
a se transforma în zeițe, coboară pe pământ transformate în 
fantome terifiante de rău augur, purtând pe cap un craniu și cu 
mâinile și picioarele terminate cu gheare, după cum povestesc 
misterele din Anahuac. 

Stări post-mortem extraordinare ale acelor nobile femei 
care mor în timpul nașterii. 

În timpul acelei stări de leșin care durează trei zile, despre 
care se vorbește în Bardo Thodol, și care întotdeauna apare 
după moartea corpului fizic, defunctele își retrăiesc existenţa 
care tocmai a luat sfârșit și atunci seamănă cu niște fantome 
suferinde, cu o înfățișare oribilă. 

Însă, odată terminate experiențele retrospective ale 
existenţei finalizate, în absența Eului, „esenţa” se înalță din 
sferă în sferă, până se scufundă în fericirea solară. 

Mult mai târziu în timp, odată consumată dharma, aceste 
suflete vor trebui să se întoarcă, inevitabil, la o noua matrice. 

Înţelepţii sacerdoţi din Anahuac întotdeauna au accentuat 
faptul că „cihuateoti”, sau „femeile zeițe”, moarte în timpul 
nașterii, trăiesc în paradisul occidental numit „cincalli”, „casa 
porumbului”. 

Din germen, din sămânță, ia naștere viața, iar ele și-au 
dat chiar viaţa pentru noua creatură. 

Mama Natură întotdeauna știe să plătească în cel mai bun 
mod sacrificiul solemn al acestor binecuvântate femei. 

Este indescriptibilă fericirea de care se bucură aceste 
suflete în cerurile Lunii, ale lui Mercur, Venus și ale Soarelui... 

Din păcate, orice fericire are un sfârșit și atunci acele 
suflete revin în interiorul Eului cu scopul de a pătrunde într-o 
nouă matrice. 

Cei care mor înecaţi în apele agitate ale râurilor sau 
mărilor sau între undele lacurilor profunde, ori trăsniţi de fulger, 
intră fericiţi în Paradisul lui Tlaloc, care este la sud, regiune a 
fertilităţii și abundenței, unde există pomi fructiferi de toate 
tipurile și abundă porumbul, fasolea, salvia și multe ale produse. 

Splendidele picturi descoperite în Templul din Teotihuacan 
vin să demonstreze credința fermă în Tlalocan, faimosul Paradis 
al lui Tlaloc. 


În dimensiunile superioare ale Naturii există multe 
paradisuri de fericire; nu este de prisos să amintim Regatul lui 
Buddha Amitabha, așezat de către lama tibetani la Vest. 

În Bardo Thodol se citează mai multe dintre aceste 
Edenuri: „Regatul  Supremei  Fericiri”, „Regatul  Densei 
Concentraţii”, „Regatul celor cu Părul lung”, Vajrapani sau 
Vihara Nelimitat al Radiaţiei Lotusului, Padma-sambhava în 
prezenţa lui Urgyan, etc., etc., etc... 

Doctrina secretă din Anahuac ne învaţă că există 
treisprezece ceruri și afirmă solemn faptul că în cel mai înalt 
dintre acestea trăiesc sufletele copiilor care mor înainte de a 
avea uzul raţiunii. 

Doctrina Mexicului antic spune că aceste suflete inocente 
așteaptă ca actuala umanitate să fie distrusă în marele 
cataclism ce se apropie, pentru a se reîncarna în noua 
umanitate. În Tibetul milenar, Bardo Thodol ghidează defuncţii 
care vor să se elibereze pentru a nu se mai întoarce la 
amărăciunile acestei lumi. 

Pe pământul sacru al faraonilor, multe suflete au reușit să 
scape din această cloacă a samsarei după ce au lucrat cu 
dezintegrarea Egoului. 

Teribile probe îi așteaptă pe defuncţii care nu vor să se 
mai întoarcă în această lume; când ies victorioși, intră în deja 
amintitele regate suprasensibile. În aceste regiuni sunt instruiți 
și ajutaţi înainte de a se cufunda fericiţi, ca niște copii inocenți, 
în Marele Ocean. 

Multe dintre aceste suflete vor reveni în Epoca de Aur, 
după marele cataclism, pentru a lucra la autorealizarea lor 
intimă. 

Fără îndoială, se dovedește inteligent a ști să ne retragem 
la timp, înainte de a se sfârși „ciclul de existenţe”. 

Este preferabil să ne retragem din „școala vieţii” înainte 
de a fi dați afară; involuţia scufundată în adâncurile Pământului, 
în tenebrosul Tartarus, este cu siguranţă foarte dureroasă. 

În ţara însorită a lui Khem, în epoca faraonului Kefren, am 
cunoscut personal un astfel de caz exemplar. 

Este vorba despre un cetățean foarte religios, care 
niciodată nu și-a fabricat „corpurile existentiale superioare ale 
Ființei”. 

Acel mistic, foarte sincer cu el însuși, considerându-se 


incapabil pentru Iniţiere și cunoscând destinul care le așteaptă 
pe suflete după fiecare ciclu sau perioadă de existenţe, a 
preferat să se retragă din scenariul cosmic. 

Acel devot niciodată nu a cunoscut secretul de 
nedezvăluit al Marelui Arcan, însă avea Eul, știa că îl are și 
dorea să îl dezintegreze pentru a nu reveni după moarte în 
această vale de lacrimi. 

Este evident că Mama sa Divină Kundalini, Tonantzin, Isis, 
întotdeauna l-a asistat în munca de dizolvare al acestor 
elemente care constituie eul însuși. 

Niciodată nu aș afirma că acea persoană religioasă a 
reușit atunci eliminarea totală a elementelor inumane, însă, a 
avansat mult în munca sa și după moartea corpului fizic a 
continuat dincolo, cu scopul ferm de a nu se întoarce în această 
lume. 

Ulterior, după cunoscutul leșin de trei zile, acel suflet a 
trebuit să retrăiască în formă retrospectivă existenţa sa sfârșită. 

Odată încheiată munca retrospectivă, defunctul fiind 
informat despre toate acţiunile sale, atât bune, cât și rele, a 
continuat să rămână hotărât în decizia de a nu se mai întoarce 
niciodată. 

Urletul terifiant al Lupului Legii, care îi înfricoșează atâta 
pe defuncţi, Uraganul înspăimântător al Justiţiei obiective, 
sinistrele furtuni din ţara celor morți, nenumaratele perechi care 
copulează neîncetat, atracțiile și respingerile, simpatiile și 
antipatiile, greșelile grotești, etc., niciodată nu au îndepărtat 
acel suflet de la scopul său. 

Vocea solemnă a sacerdoților egipteni, care în timpul vieţii 
îi promiseseră ajutor, ajungea până la defunct, amintindu-i de 
telul său. 

Keh, Tatăl său care este în secret și Nut, Divina sa Mamă, 
Isis, l-au supus pe fiu, defunctul - la probă finală, însă acesta a 
ieșit victorios. 

Ca urmare a tuturor acestor triumfuri intime, acel defunct 
a intrat fericit într-un paradis molecular foarte asemănător celui 
al lui Tlaloc. 

În acea regiune de delicii naturale de nedescris, creatura a 
continuat cu deplin succes munca asupra lui însuși. 

Devi Kundalini, Tonantznin, Isis-Maria, Mama sa Divină 
particulară, l-a ajutat în mod direct, eliminând din psihicul său 


reziduurile inumane care mai rămăseseră. 

Pe măsură ce defunctul își recâștiga inocenţa, pe măsură 
ce murea din ce în ce mai mult în el însuși, trecea prin diferite 
metamorfoze. La început și-a asumat figura inefabilă a unei 
tinere domniţe și în final, pe cea a unei fetițe de trei ani, 
scufundându-se în Oceanul Spiritului Universal de Viaţă ca un 
simplu „buddha elemental”, dincolo de bine și de rău. 

Evident, acea creatură a fost sinceră cu ea însăși când a 
simţit că nu este capabilă să atingă Iniţierea, a preferat să se 
separe de scenariul lumii, să se întoarcă la punctul de plecare 
original, să continue ca un simplu elemental. 

Dacă doresc, aceste suflete se pot reîncarna în viitoarea 
Epoca de Aur, după marele cataclism care se apropie, pentru a 
intra în mistere, însă, majoritatea acestor inocente creaturi, 
preferă să rămână pentru totdeauna în regiunea elementală. 

Când noi, iniţiaţii vechiului Egipt, dădeam aceste 
învățături poporului, ne așezam în grupuri de câte patru, în fata 
unor mese pătrate; prin aceasta simbolizam cele patru stări 
fundamentale prin care trebuie să treacă orice suflet care vrea 
să se retragă din Roata Samsarei. 

Odată terminată eliminarea reziduurilor inumane din 
psihicul defunctului, acesta trebuia să experimenteze, el însuși, 
„vidul iluminator”; aceasta este „Dharmakaya”. 

Acest vid nu seamănă deloc cu vidul neantului, ci este un 
vid inteligent, este starea de spirit în Sambhogakaya. 

Vid și claritate inseparabile. Vid clar prin natura sa și 
claritate prin natura vidului este Adikaya, Inteligența lluminată. 

Inteligența  lluminată, strălucind fără obstacole în 
defunctul care a reușit să moară complet în el însuși, va iradia 
peste tot: este Nirmanakaya. 

Numai prin experimentarea directă a celor patru Kaya, 
este posibilă obținerea eliberării totale. 

Foarte diferită este soarta sufletelor care încheie toate 
perioadele de manifestare fără să se fi eliberat. 

Cei ce nu au fost aleși de către Soare, sau de către Tlaloc 
spun aztecii, se duc în Mictlan și acolo, acele suflete sunt supuse 
la înspăimântătoare probe magice, la trecerea prin infernuri. 

În primul rând, pentru a ajunge în Mictlan, trebuie să 
treacă prin râul mocirlos, Aqueront sau Chignahuapan, în barca 
lui Caron, cum spune Dante, în Divina Comedie. 


Fără îndoială, aceasta este prima probă la care sunt 
supuși „zeii infernali”. 

„Vai de voi suflete perverse! Nu sperati să mai revedeți 
vreodată cerul. Vin să vă duc pe celălalt mal, unde domnesc 
eternele tenebre, în mijlocul căldurii și al frigului... ” 

Înţelepţii mexicani continuă, spunând că apoi sufletul 
trebuie să treacă printre doi munţi care se ciocnesc; în al treilea 
rând, printr-un munte de obsidian; în al patrulea rând, prin 
regiunea unde urlă teribil un vânt îngheţat; apoi, prin locul unde 
plutesc drapelele; al șaselea loc, este locul unde se trage cu 
săgeți; în al șaptelea cerc dantesc se găsesc fiarele care 
mănâncă inimi; în al optulea, este o trecătoare îngustă între 
pietre; în al nouălea, și cel din urmă cerc al lui Dante, în adâncul 
Pământului, se află Chignahumictlan-ul, unde se trece prin cea 
de-a doua moarte, atât de înțelept descrisă în Apocalipsa 
Sfântului loan. 

Ulterior, aceste suflete se odihnesc, pătrunzând în 
paradisurile elementale ale naturii; atunci iniţiază noi procese 
evolutive care trebuie să înceapă cu regnul mineral, urmând cu 
cel vegetal, continuând cu cel animal și culminând cu stadiul de 
umanoid pe care l-au pierdut odinioară. 

o CAPITOLUL XIV o 
BINARUL SERPENTIN o 

Binarul Serpentin din Mexicul prehispanic este cu 
siguranţă ceva care ne invită la reflecţie. Cei doi șerpi ignici sau 
xiuhcoatl, care înconjoară grațios Soarele în Calendarul Aztec, 
înconjurau de asemenea Templul principal din marele 
Tenochitlan și formau faimosul Coatepantli sau „zid de șerpi”. 

Șarpele aztec apare în mod constant în situații 
extraordinare care răstoarnă în întregime determinismul său 
organic: coada, reprezentată printr-un al doilea cap în posturi 
neobișnuite, ne conduce prin simpla deducție logică la binarul 
serpentin. 

Capul dublu, care amintește cu deplină claritate de figura 
șarpelui în cerc, în acea transă gnostică, devorându-și propria 
coadă, apare pe zidurile sacre din Templul lui Quetzalcoatl, în 
ruinele din Xochicalco. 

Binare serpentine, fie dansând exotic sub forma Sfântului 
Opt, fie înlănțuite, formând un cerc maya, etc., ne indică ceva 
misterios, extraordinar și magic. 


Nu este de prisos să amintim în acest Tratat caracterul 
ezoteric dublu al șarpelui. 

Să se facă diferenţă între șarpele tentator din Eden și 
Șarpele de bronz care îi vindeca pe izraeliți în deșert; între 
oribilul Piton care se târa în noroiul pământului și pe care Apollo 
l-a rănit cu lancea sa și celălalt, care urca pe toiagul lui Esculap, 
Zeul Medicinii. Când Șarpele de foc al puterilor noastre magice 
urcă prin canalul medular spinal al organismului uman, este 
vorba despre Divina noastră Mamă Kundalini. 

Când Șarpele de foc coboară, proiectându-se din osul 
coccigian către infernurile atomice ale omului, atunci este 
abominabilul organ Kundartiguator. 

Venerabilul Maestru „G” cade în grava eroare de a atribui 
Șarpelui ascendent (Kundalini) puterile hipnotice și oribile ale 
șarpelui care coboară (abominabilul organ Kundartiguator). 

Kundalini este un cuvânt compus: „kunda”, ne amintește 
de oribilul organ kundartiguator; „lini”, este un termen atlant 
care semnifică „sfârșit”. Kundalini, într-o gramatică corectă, 
trebuie să se traducă astfel: Sfârșitul abominabilului organ 
Kundartiguator. 

Ascensiunea victorioasă a lui Kundalini prin canalul 
medular spinal marchează finalul  abominabilului organ 
kundartiguator. 

Fără îndoială, Doctorul Maurice Nicoll și Ouspensky, 
marele inițiat, au acceptat această eroare a Maestrului „G”. 

Respectivul Maestru considera ca Mama sa Cosmică era 
prana sacră. Dacă Maestrul „G” ar fi studiat binarul serpentin de 
pe „zidurile sacre” ale templelor mexicane, toltece, maya, etc., 
fără îndoială că niciodată nu ar fi căzut în această confuzie. 

Yoga hindusă face analize exhaustive asupra acestui Foc 
serpentin medular (Kundalini), care se dezvoltă în mod 
ascendent în corpul ascetului, însă spune foarte puţine despre 
focul descendent sau „coada demonică”, a cărui forță electrică 
menţine în transă hipnotică întreaga omenire îndurerată. 

Dacă aceste biete mamifere intelectuale care populează 
fața Pământului, ar putea vedea cu deplină claritate starea 
lamentabilă în care se găsesc, ar căuta cu disperare mijloace de 
a scăpa. 

De îndată ce bietul animal intelectual se trezește, chiar și 
numai pentru o clipă trecătoare și deschide ochii în faţa crudului 


realism al vieţii, imediat, formidabila putere hipnotică a șarpelui 
teribil al abisului revine cu mai multă forţă și nefericita victimă 
cade adormită din nou, visând ca este trează sau pe punctul de 
a se trezi. 

Numai  gnosticul sincer, care înţelege în întregime 
dificultatea de a-și trezi conștiința, știe că acest lucru este 
posibil doar prin munci conștiente și suferinţe voluntare. 

Marea viperă infernală cunoaște întregul „modus 
operandi” al imaginaţiei mecanice. (niciodată nu ne vom 
pronunţa împotriva diafanului sau translucidului, care se 
cunoaște ca imaginaţie obiectivă, conștientă). 

Șarpele abisului, prin imaginaţia mecanică care este 
agentul său primordial, lucrează în acord cu interesele naturii și 
ne ţine scufundați în această stare de transă hipnotică profundă. 

Prin intermediul mecanismelor fanteziei, întotdeauna ne 
justificăm cele mai mari infamii, ocolim responsabilitățile, 
căutăm scăpări, ne autoconsiderăm, ne caracterizăm în cele mai 
bune moduri, ne credem corecţi și perfecţi. 

Trebuie să ne amintim faptul că există forțe pentru care 
este util și profitabil să se menţină mamiferul raţional în stare de 
somn hipnotic, să îl împiedice să vadă adevărul și să-și înțeleagă 
poziția în viaţă. 

În mod evident, majoritatea oamenilor găsesc astfel de 
scuze, și sunt atât de stăpâniţi de proasta și subtila activitate a 
autojustificării cu complicitatea fanteziei mecanice, încât, în 
realitate, niciodată nu ar bănui intima existenţă inerentă a 
greșelilor psihologice... 

De exemplu, dacă suntem cruzi cu soţia, copiii, rudele, 
etc., în realitate, ignorăm acest lucru... 

Cel mai grav este că permitem ca această situaţie să 
continue, în primul rând pentru că ne place și este atât de ușor, 
iar dacă suntem acuzaţi de cruzime, probabil că surâdem, 
gândind ca ceilalţi nu înţeleg justiţia noastră, mila noastră și 
iubirea infinită... 

Suntem prinși între oribilele inele ale Marelui Șarpe, însă 
noi ne credem liberi. 

Legenda secolelor povestește faptul că, atunci când 
Krishna marele Avatar al hindușilor a împlinit cincisprezece ani, 
s-a dus să îl caute pe patriarhul Nanda și l-a întrebat: 

„- Unde este mama mea? (Şarpele ascendent Kundalini). 


— Fiule, nu mă întreba pe mine, răspunse patriarhul, 
mama ta s-a dus de unde a venit și nu știu când se va întoarce... 

Krishna căzu într-o tristețe adâncă, își părăsi tovarășii și 
rătăci timp de mai multe săptămâni pe Muntele Meru... 

Acolo dădu peste un bătrân ce stătea în picioare sub un 
cedru gigantic. Amândoi se priviră timp îndelungat... 

— Pe cine cauti? Îl întrebă anahoretul. 

— Pe mama mea. Unde o voi găsi? 

— Alături de Acela care nu se schimbă niciodată. (Tatăl 
care este în secret). 

— Dar cum să îl găsesc pe Acela? 

— Caută, caută mereu și fără încetare (în interiorul tău). 

—  Ucide taurul (Egoul animal) și strivește șarpele 
(abisului). 

Apoi Krishna văzu cum forma majestuoasă a bătrânului se 
făcu transparentă, apoi tremură și după aceea dispăru între 
ramuri, ca o vibrație luminoasă... 

Când Krishna cobori de pe Muntele Meru, părea radios și 
transfigurat; o energie magică izvora din Ființa sa. 

— Vom lupta Împotriva taurilor și a șerpilor (abisali); îi 
vom apăra pe cei buni și supune pe cei răi, le spuse tovarășilor 
săi. 

Cu arcul și spada, Krishna și frații săi, copiii păstorilor, se 
luptară în pădure și omorâră toate bestiile feroce. 

Krishna îi ucise sau îi imblânzi pe lei, se luptă cu regii 
perverși și eliberă triburile oprimate, însă tristețea îi invadă 
străfundurile inimii... 

Sufletul său avea o singură năzuință profundă, 
misterioasă: să o găsească pe Mama sa Divină Kundalini și să îl 
reîntâlnească pe sublimul bătrân (Maestrul său); însă, în ciuda 
promisiunii pe care acesta i-o făcuse și a tuturor luptelor și 
victoriilor sale, nu își atinse telul. 

Intr-o zi auzi vorbindu-se despre Kalayoni, regele șerpilor, 
magul negru ce păzea templul lui Kali (Coatlicue, Proserpina, 
Hecate), înspăimântătoarea zeiță a dorinței și a mortii şi ceru să 
se lupte cu cel mai de temut dintre șerpii săi, acel șarpe etern 
(abominabilul organ Kundartiguator) care devorase deja atâtea 
sute de vrednici luptători, ale cărui bale rodeau oasele și a cărui 
privire semăna groaza în inimile tuturor. 

Din adâncul templului lui Kali, regina infernurilor și a 


morții și a tuturor crimelor, Krishna văzu cum iese, la 
descântecul magic al lui Kalayoni, o mare reptilă albastru- 
verzuie. 

Șarpele îşi mișcă încet corpul gros, își zbârli înfricoșător 
roșia-i coamă și ochii săi pătrunzători străluciră înspăimântător 
pe capul său de monstru cu solzi strălucitori. 

— Ori îl adori, ori vei pieri, îi spuse magul. 

Șarpele muri, ucis de mâinile lui Krishna, sfântul erou care 
nu cunoștea frica... 

Când Krishna omori eroic șarpele gardian al templului lui 
Kali, zeița oribilă a dorinței și a morții, timp de o lună făcu 
abluțiuni și rugăciuni pe malul Gangelui, după ce mai înainte se 
purificase la lumina soarelui și în divinul gând contemplativ al lui 
Mahadeva”. 

Oribila viperă infernală niciodată nu ar accepta Sahaja 
Maithuna, castitatea științifică, întrucât aceasta este împotriva 
intereselor naturii. 

Cei ce nu reușesc să fie devorați de către Divinul Șarpe 
Kundalini, vor fi înghiţiţi de înspăimântătorul șarpe Piton. 

Războinicul care reușește să ucidă vipera infernală, va 
pătrunde în Palatul Regilor, va fi uns ca Rege și Sacerdot al 
naturii, după Ordinul lui Melchisedek. 

Insă niciodată nu se dovedește lucru ușor să ne revoltăm 
contra atomilor eredității, împotriva desfrâului pe care l-am 
moștenit de la strămoșii noștri, împotriva înspăimântătoarei 
vipere infernale care a adus pe lume pe bunicii noștri și îi va 
aduce pe copiii și pe nepoții noștri. 

Ceea ce purtăm în carne, în sânge și în oase, este definitiv 
și a te revolta împotriva acestuia, se dovedește teribil. 

Doctrina anihilării budhiste este fundamentală. Trebuie să 
murim clipă de clipă; numai prin moarte apare noul. 

o CAPITOLUL XV n 
ELEMENTALII n 

Divina noastră Mamă Tonantzin este Șarpele de foc al 
puterilor noastre magice ce urcă victorios prin canalul medular 
spinal al organismului uman. 

Coatlicue este șarpele abisului, Kali, Hecate, infernala 
Proserpina, zeița pământului. 

Cihuacoatl este un alt nume teribil al zeiței Pământului și 
binecuvântata Patroană a faimoaselor cihuateotl care ţipă și 


strigă înspăimântător în noapte. 

În vremurile mai recente, Cihuacoatl s-a transformat în 
„bocitoarea” legendelor noastre populare, care duce cu sine un 
leagăn misterios sau cadavrul unui copil inocent și care lansează 
în noapte bocete amare pe vechile străzi ale orașului. 

In timpurile vechi se spunea despre ea că ar fi ajuns așa 
pentru că ar fi abandonat în piaţa publică un leagăn în care se 
găsea cuțitul sacrificiului. 

Fără îndoială, gnomii sau pigmeii care sălășluiesc în 
adâncurile Pământului, tremură înaintea lui Coatlicue. 

Geniul particular al acestor gnomi este Gob, o zeitate 
foarte specială, cunoscută în înalta magie. 

Ni s-a spus că regatul gnomilor se află la Nord. Li se 
poruncește cu spada. 

Să vedem acum un magnific poem din Epica Nahua, în 
legătură cu Tlaloc, Zeul apei: 

„Zeul Tlaloc locuia într-un palat mare, cu patru încăperi și 
în mijlocul Casei era o curte cu patru vase imense, pline cu apă. 
Primul este cu apă pe care o aduce ploaia la timpul său și care 
fertilizează pământul pentru a da roade bune. Al doilea este cu 
apă care face să se înnegrească grânele ṣi să se piardă fructele. 
Al treilea este cu apă care face să îngheţe și să se usuce 
plantele. Al patrulea este cu apă care produce secetă și 
pustietate. 

Zeul are în slujba sa mulţi miniștri (elementalii apei), mici 
de statură, care locuiesc în fiecare dintre încăperi, fiecare în 
funcție de culoarea sa, întrucât sunt albaștrii ca și cerul, albi, 
galbeni sau roșii... 

Ei, cu stropitori mari și cu bastoane în mâini, udă 
pământul atunci când Zeul suprem al ploii ordonă. Și când tună, 
este pentru că i se crapă ulcioarele și dacă vreun fulger cade, 
este pentru că o bucată din vasele rupte, cade pe pământ...” 

Aflându-mă într-o zi în stare de meditaţie profundă, a 
trebuit să mă pun în contact direct cu binecuvântatul Domn 
Tlaloc. 

Această mare Fiinţă trăiește în lumea cauzală, dincolo de 
corp, de afecte și de minte. In toate părţile Fiinţei mele am 
experimentat în mod exact teribila realitate a prezenței sale. 

Îmbrăcat exotic, părea un arab din vechile timpuri; chipul 
său, imposibil de descris în cuvinte, semăna cu un fulger. 


Când l-am acuzat de delictul de a fi acceptat atâtea 
sacrificii de copii, femei, bărbaţi, bătrâni, etc., răspunsul a fost: 
„Eu nu am fost vinovat pentru aceasta, niciodată nu am pretins 
acele sacrificii, acestea au fost lucruri ale oamenilor, acolo, în 
lumea fizică”. Apoi continuă cu următoarele cuvine: „Voi reveni 
în noua Eră a Vărsătorului”. 

Fără îndoială, Zeul Tlaloc va trebui să se reîncarneze. 

Kabaliștii afirmă solemn că regatul ondinelor se găsește la 
Occident și sunt invocate cu cupa libaţiilor. 

Vechii magi, când chemau ondinele din râuri și lacuri, 
geniile norilor sau nereidele oceanului agitat, rosteau cu voce 
tare următoarele mantre: Veya, Vallala, Veyala, Heyala, Veya. 

În anumite triburi din America, când doresc ploaia pentru 
culturile lor, membrii se reunesc, iau poziția broaștei și apoi, în 
cor, imită orăcăitul acesteia; rezultatul nu se lasă mult timp 
așteptat. 

Vechii mexicani se rugau Domnului ploilor, lui Tlaloc, și 
atunci pământul era udat cu apele vieții. 

Deși Tlaloc este un Rege al naturii, o creatură perfectă, 
dincolo de bine și de rău, în mâinile sale stau inundaţiile, seceta, 
grindina, înghețul și fulgerul, motiv pentru care vechii magi se 
temeau de mânia sa. Nu este de prisos să afirmăm că spre 
sfârșitului civilizaţiei nahua, i se ofereau sacrificii de prizonieri 
îmbrăcaţi cu Numen și în special fecioare și copii, cu scopul de 
a-i potoli mânia. 

Trebuie să  clarificăm următoarele: Când puternica 
civilizație Anahuac era în culmea gloriei sale, sacrificiile umane, 
care atâta înspăimânta turiștii, străluceau prin absenţă, nu 
existau. 

Fără îndoială, orice civilizație care agonizează termină 
întotdeauna într-o baie de sânge și Mexicul nu putea fi în nici un 
fel o excepţie. 

Cei care au studiat Istoria Universală nu ignoră acestea, 
amintindu-și de Roma, Troya, Cartagina, Egipt, Perșia, etc., etc., 
etc... 

Adepții Frăției Oculte, acei Indivizi sacri înzestrați cu 
rațiune obiectivă, Maeștrii autentici ai Antropologiei gnostice, 
știu foarte bine, prin experienţa mistică directă și analiza 
profundă, că Zeul vântului este un Deva al naturii, un malachim 
al lumii cauzale, un geniu al mișcării cosmice, foarte diferit de 


Quetzalcoatl. 

Merită să explicăm faptul că rațiunea subiectivă își 
elaborează conceptele sale de conținut exclusiv cu datele 
bazate pe percepțiile senzoriale externe, motiv pentru care nu 
poate cunoaşte nimic despre real, despre adevăr, despre 
Dumnezeu, cum a demonstrat deja în formă concludentă 
Domnul Immanuel Kant în cartea sa intitulată „Critica rațiunii 
pure”. 

Rațiunea obiectivă este diferită; elaborează conceptele 
sale de conținut cu datele fundamentale ale Conștiinţei. 

Marele guruji Ehecatl l-a ajutat foarte mult pe marele 
Kabir lisus din Nazareth în dificilele sale procese ale învierii. 

Este neîndoielnic că sub îndrumarea lui Ehecati, milioane 
și trilioane de silfi ai aerului lucrează pe planeta noastră 
Pământ. 

Fără îndoială, li se poruncește cu pană de acvilă sau cu 
sfintele pentacule; aceasta, magii o știu. In viziunea armoniei 
tuturor lucrurilor, descoperim cu uimire mistică partea spirituală 
a naturii; cu alte cuvinte, îi găsim pe faimoșii malachimi sau regi 
angelici. 

Contactele directe cu elementalii trebuie să se realizeze 
întotdeauna prin intermediul regilor angelici ai elementelor, în 
sfera minunată a lumii cauzale. 

La fel ca pământul, apa și aerul, în doctrina din Anahuac, 
elementul foc din natură, are, de asemenea, zeul său special. 

Aztecii l-au adorat întotdeauna cu numele sacru de 
Huehueteotl, care tradus corect, înseamnă „Zeu bătrân”. 

Este reprezentat ca un bătrân împovărat de ani și care are 
pe capul său un enorm vas cu jăratic. 

Ni s-a spus că, spre deosebire de Tezcatlipoca, care este 
primul care ajunge la sărbătoarea lunii toltece, binecuvântatul 
Domn Divin Huehueteoti, este ultimul care ajunge la reuniunea 
zeilor. 

Huehueteotl, ca element natural, este INRI al Creștinilor, 
Abraxas al gnosticilor, Tao chinez, Zen buddhist, Agnus Dei. 

Huehueteoti, ca Individ sacru, este un Rege angelic, 
cineva care s-a autorealizat intim, un malachim sub a cărui 
direcţie lucrează milioane și trilioane de salamandre (creaturi 
ale focului). 

În Focul universal locuiesc fericiţi „Fii Flăcării”, Zeii 


elementului ignic, genii antici, Apollo, Minerva, Horus, etc... 
Aceste Flăcări inefabile și teribil de divine sunt, cu siguranţă, 
dincolo de bine și de rău. 

În mod evident, regatul salamandrelor se află la Sud. Li se 
poruncește cu bagheta dințată sau cu tridentul magic. 

Pentru a domina și a ne servi de elementalii naturii în 
formă completă și definitivă, este indispensabil ca mai înainte să 
eliminăm Egoul animalic. 

Niciodată o persoană ușuratică și capricioasă nu va 
guverna  silfii naturii; niciodată un subiect moale, rece și 
nestatornic, nu va fi stăpân absolut al ondinelor apelor sau al 
nereidelor din mare; mânia irită salamandrele focului și 
concupiscența grosieră îi transformă din start în jucării ale 
gnomilor sau pigmeilor din regnul mineral pe cei care vor să se 
servească de ei. 

Este necesar să fim prompti și activi ca silfii; flexibili și 
atenți la imagini ca ondinele și nereidele; energici și puternici 
precum salamandrele; muncitori și răbdători ca gnomii. Intr-un 
cuvânt, este urgent, indispensabil, să supunem elementalii în 
punctul lor forțe, fără a ne lăsa niciodată dominați de 
slăbiciunile lor. Amintiţi-vă că deviza și lozinca noastră este 
thelema (voinţa). 

Când magul va fi în întregime mort în sine însuși, natura 
întreagă i se va supune. 

Va trece prin furtună fără ca ploaia să îi atingă capul; 
vântul nu va deranja nici măcar o cută a veșmintelor sale. 

Va trece prin foc fără să se ardă; va merge pe apele 
agitate fără a se scufunda. Va putea vedea cu deplină claritate 
toate bogăţiile care se ascund în sânul Pământului. 

Să ne amintim cuvintele marelui Kabir lisus: „Miracole/e 
pe care eu le fac, le puteti face și voi și chiar mai multe...” 

Ordinul angelic al lumii cauzelor naturale sau lumea 
Voinţei conștiente, este cel al Malachimilor sau Regilor Naturii, 
care, cu siguranţă, reprezintă prin ei înșiși, principiile legitime 
spirituale ale elementelor. 

Acești Zei inefabili și teribil de divini sunt Oameni perfecţi 
în sensul cel mai complet al cuvântului. Aceste Fiinţe se află cu 
mult dincolo de bine și de rău. 

Ascetul iluminat se umple de uimire și teroare mistică 
atunci când experimentează, în toate părţile Fiinţei sale, 


prezenţa Zeului Liliac, puternic Domn al misterelor Vieţii și ale 
Morții. 

Nu este de prisos să amintim că încă se mai păstrează 
cânturi în onoarea lui Huitzilopochtli, a Mamei Zeilor, a Zeului 
focului, Xochipilli, Zeul muzicii, al dansului și al cântecului, în 
onoarea lui Xochiquetzal, Xipetotec, binecuvântatul Domn al 
primăverii, etc... 

În clipele în care scriu aceste rânduri, mi se ivesc în minte 
niște amintiri insolite. 

Acum mulţi ani, aveam un oaspete a cărui prezenţă nu era 
bine-venită în casa mea; părea că nu are de gând să mai plece. 

L-am consultat în acest caz pe Ehecati, Zeul vântului, și 
este evident că subiectul a părăsit în grabă casa mea. Din 
fericire, aveam la dispoziţie suma pe care Ehecatl mi-a cerut-o 
pentru acel serviciu; nimic nu ni se dă gratis, totul costă. 

Acești Zei elementali sunt plătiţi cu valori cosmice. Cine 
are cu ce să plătească, iese cu bine din negocieri. 

Faptele noastre bune sunt reprezentate prin monedă 
cosmică. A face mereu fapte bune este un bun negoț. Astfel 
acumulăm capital cosmic prin intermediul căruia este posibil să 
facem negocieri de acest gen. 

Inițiatul abordează fiinţele elementale în numele oricăruia 
dintre Regii care le guvernează. Coboară în regatele elementale 
ducând cu sine virilitatea sa și lucrează atunci asupra 
elementelor. 

Punerea în acţiune a elementalilor trebuie să se iniţieze în 
lumea cauzelor naturale; din această regiune trebuie să fie 
controlată... dacă lipsește acest control, magia neagră intervine 
imediat. 

Când forţele elementale se despart de principiile lor 
spirituale și se transformă în ceva diferit, chiar dacă nu se 
urmărește să se facă vreun rău, se produce inevitabil o cădere, 
urmată de degenerare. 

Când recucerim inocența în minte și în inimă, Principii 
focului, aerului, apei și pământului, deschid înaintea noastră 
porțile paradisurilor elementale. De aceea este necesar ca 
atunci când dorim să ne folosim de forțele elementale, să cerem 
ajutorul Regilor corespunzători. 

Lumea cauzală sau lumea Voinţei conștiente este, în 
esenţă, regiunea misticismului religios. 


Gnosticul care învaţă să combine meditaţia cu rugăciunea, 
fără îndoială, poate să intre în contact, obiectiv și conștient, cu 
Zeii naturii. 

Lumea cauzală este sfera Maeștrilor, este templul etern 
din ceruri pe care nici o mână nu l-a construit, este Marele Lăcaș 
al Fraternităţii Oculte. 

Ești bolnav? Dorești să vindeci pe cineva? Alege atunci ca 
temă de concentrare, meditaţie, rugăciune, implorare, etc., pe 
faimosul Zeu Liliac al aztecilor și mayașilor. Fără îndoială, 
această mare Fiinţă este un Maestru al misterelor Vieţii și ale 
Morții. 

Când focul scoate scântei amenințând vieţi, case, moșii, 
atunci obiectul central al meditaţiei, concentrării, rugăminţii 
voastre, să fie Huehueteoti, Bătrânul Zeu al focului. 

Bine știu evreii rabini kabaliști că mantra lumii cauzale a 
fost, este și va fi întotdeauna: A/oah Va Daath. 

A medita la acest cuvânt echivalează cu a bate la porţile 
minunate ale marelui Templu. 

Vom transcrie acum un fragment mistic dintr-o rugăciune 
adresată lui Xipetotec, Zeul elemental al primăverii, care este și 
Zeul negustorilor. 

RUGĂCIUNE: 

„Tu, băutorule nocturn, de ce te lași rugat? 

Pune-ţi mască, Pune-ţi veșmintele de aur. 

Oh, Zeul meu, apa ta de pietre prețioase a căzut pe 
pământ, s-a transformat în quetzal înaltul chiparos; șarpele de 
foc s-a transformat în șarpe de quetzal. 

Sarpele de foc m-a eliberat. 

Poate dispare, poate dispare și atunci eu mă voi distruge, 
fragedă mlădită de porumb. 

Asemeni unei pietre prețioase, inverzește în inima mea; 
dar, tot voi mai vedea aurul și mă voi bucura dacă s-a copt, 
dacă s-a născut conducătorul războiului. 

Oh, Zeul meu, fă, cel putin să dea rod cu abundență 
câteva mlădițe de porumb; devotul tău își îndreaptă privirile 
spre muntele tău, spre tine; mă voi bucura dacă mai întâi se 
coace ceva dacă pot afirma că s-a născut Conducătorul 
războiului”. 

Și când se realizează miracolul  rodirii,  devotul 
recunoscător îl imploră pe binecuvântatul Domn Xipetotec, 


spunând: 

„S-a născut Zeul porumbului în Tamoanchan. 

În locul în care sunt flori, Zeul „1 Floare”, s-a născut Zeul 
porumbului, în locul unde este apă și umiditate, unde sunt făcuți 
fiii oamenilor, în prețiosul Michoacan”. 

Aceste rugăciuni inefabile sunt mai degrabă de origine 
toltecă și sunt foarte bine scrise în limbaj ezoteric nahuatl- 
tlatolli. 

Legenda secolelor povestește că magul abate Tritemus, 
acel înțelept care în anul 1483 conducea faimoasa mănăstire din 
Sponheim, cunoştea în profunzime știința ezoterică a 
elementelor. 

Se spune că a făcut să apară spectrul Mariei de Borgona 
înaintea împăratului Maximilian, la rugămintea acestuia, și este 
clar că augusta umbră i-a sugerat acestuia un nou mod de a 
conduce și i-a dezvăluit anumite lucruri, ordonându-i să se 
căsătorească cu Blanca Sforza. 

Toţi erudiții Evului Mediu se preocupau neîncetat de magie 
și mulți dintre ei au lucrat cu elementalii naturii. 

Unii magi, cu mare fervoare religioasă, implorau, 
chemându-l pe Cupidon, pentru a face să apară în oglinda 
magnetizată, înaintea devoților uimiţi, figura fiinţei iubite. 

Să mă ferească Dumnezeu și Sfânta Maria! Câte minuni 
făcea Cupidon cu ajutorul elementalilor! Abatele Tritemus se 
considera discipol al lui Albert cel Mare; niciodată nu a negat 
faptul că cel mai sfânt dintre cei sfinţi practica magia. 

Albert cel Mare, ca și Sfântul Tomas, a susţinut realitatea 
Alchimiei. Tratatul său în materie se afla întotdeauna pe masa 
abatelui. 

Tritemus povestea că atunci când Wilhelm Il, conte al 
Olandei, a cinat cu renumitul și ilustrul înțelept Albert cel Mare, 
în Koln, acesta a cerut ca masa să fie pusă în grădina mănăstirii, 
deși erau în plină iarnă și ningea. 

De îndată ce invitaţii s-au așezat, ca prin farmec, 
ninsoarea a dispărut și grădina s-a umplut cu nenumărate flori. 
Păsări de diverse culori zburau printre arbori, ca în cele mai 
frumoase zile de vară. 

Călugării elevi ai misteriosului abate năzuiau să poată 
realiza asemenea minuni și Tritemus îndrăznea să afirme că 
maestrul realiza aceste minuni prin magia elementală și că în 


aceasta nu era nimic demonic și în consecinţă, nimic pervers, 
condamnabil, execrabil. 

Este evident că Faust, Paracelsus și Agripa, cei mai distinși 
trei magi ai Evului Mediu, au fost discipoli ai abatelui Tritemus. 

„- Enumerați-mi cele patru elemente ale naturii”, ordona 
abatele călugărilor săi, în plină oră. 

— Pământul, apa, aerul și focul. 

— Da, continuă Maestrul, pământul și apa, cele mai grele, 
sunt atrase în jos, aerul și focul, mai ușoare, în sus. Platon avea 
dreptate să topească focul în aer, care se transforma în ploaie, 
care se transforma în rouă, apoi în apă care prin solidificare se 
transforma în pământ...” 

Misticul care aspiră cu adevărat să se transforme într-un 
Malachim, într-un rege angelic al Naturii, trebuie să se 
transforme în rege al său însuși. 

Cum am putea porunci elementalilor naturii, dacă nu am 
învăţat să controlăm elementalii atomici ai propriului nostru 
organism? 

Salamandrele atomice ale sângelui și ale sexului ard 
înspăimântător prin pasiunile noastre animalice. 

Silfii atomici ai propriului nostru aer vital, în serviciul 
imaginaţiei mecanice (a nu se confunda aceasta cu imaginaţia 
obiectivă, conștiența), se joacă cu gândurile noastre lascive și 
perverse. 

Ondinele atomice ale spermei sacre dau naștere mereu la 
înspăimântătoare furtuni sexuale. 

Gnomii atomici ai cărnii și ai oaselor, savurează indolenţi 
lenea, gurmandismul, concupiscența. 

Este urgent să știm să exorcizăm, să comandăm și să 
supunem elementalii atomici ai propriului nostru corp. 

Prin intermediul exorcismelor focului, aerului, apei și 
pământului, putem, de asemenea, să supunem elementalii 
atomici ai propriului nostru corp. 

Evident, respectivele rugăciuni și exorcisme, trebuie 
învăţate foarte bine, pe de rost. 

EXORCISMUL FOCULUI: 

Se exorcizează focul aruncând în el sare, tămâie, rășină 
albă, camfor și sulf, pronunţând de trei ori cele trei nume ale 
geniilor focului: „Michael, rege al Soarelui și al trăsnetului; 
Samael, rege al vulcanilor; Anael, prinț al luminii astrale, 


ascultați rugămintea mea. Amin”. (În continuare, devotul 
formulează la nivel mental rugăciunea sa). 

EXORCISMUL AERULUI: 

Se exorcizează aerul suflând către cele patru puncte 
cardinale și spunând cu credință următoarele: 

„Spiritus Dei Ferebatur super aquas, et inspiravit in faciem 
hominis spiraculum vitae. Sit Michael dux meus et Sabtabiel, 
servus meus, in luce et per lucem. Fiat verbum halitus meus et 
imperabo spiritibus aeris hujus, et refrenabo equos solis 
voluntate cordis mei et cogitatione mentis meae, et nutu oculi 
dextri. Exorciso igitur te, creatura aeris, per pentagrammaton et 
in nomine tetragrammaton, in quibus sunt voluntas firma et 
fides recta. Amen. Sela, fiat”. Aşa să fie. (In continuare, devotul, 
concentrat asupra lui Michael și Sabtabiel, va formula cererea 
sa.) 

EXORCISMUL APEI: 

„Fiat firmamentum in medio aquarum et separet aquas ab 
aquis, quae superius șicut quae inferius, et quae inferius șicut 
quae superius, ad perpetranda miracula rei unius. Sol ejus pater 
est, luna mater, et ventus hanc gestavit in utero suo. Ascendit a 
terra at coelum, et rursus a coelo in terram descendit. Exorciso 
te, creatura aquae, ut sis mihi speculum Dei vivi in operibus 
ejus, et fons vitae et ablutio pecatorum. Amen”. (In continuare, 
devotul, concentrat asupra lui Tlaloc sau Nicksa, face 
rugăciunea la nivel mental). 

EXORCISMUL PĂMÂNTULUI: 

„Prin cuiul de magnet ce străbate inima lumii, prin cele 
douăsprezece porti ale cetății sfinte, prin cele șapte metale care 
curg în interiorul venelor Pământului și în numele lui Gob, 
supuneți-vă mie, muncitori  subterani”. (Apoi,  devotul, 
concentrat asupra lui Gob, va formula cererea sa.) 

Vechii magi foloseau în operaţiunile de magie elementală 
fumigaţii cu ramuri de dafin, artemisă, rută, salvie, pin, 
rozmarin, etc. Vegetalele ardeau pe cărbunii încinși. Această 
practică este magnifică. Aerul se umple cu parfumul plantelor, 
focul exorcizat va reflecta voinţa celui care operează și forţele 
subtile ale naturii îl vor asculta și îi vor răspunde. In acele 
momente, apa pare că tremură și fierbe, focul împrăștie o 
stranie mireasmă și se aud în aer voci necunoscute; însuși 
pământul pare că se cutremura. 


În acele momente, magii din Evul Mediu reușeau să facă 
în așa fel ca geniul elemental Cupidon să apară în oglinda 
magnetizată și să arate în aceasta, nu numai chipul persoanei 
iubite, ci, ceea ce este mai interesant, ceea ce destinul le 
rezervă întotdeauna fiinţelor ce se adoră. 

Zeii focului, Agni, Huehueteoti, etc., Elohimii aerului, 
Paralda, Ehecati, etc., divinităţile apei, Nicksa, Tlaloc, etc., Gob 
și alte zeități subterane, îl asistă întotdeauna pe misticul care îi 
invocă cu înţelepciune, iubire și forță. 

Ni s-a spus ca orice mag care lucrează cu elementalii 
naturii se poate face invizibil după voie. 

Fără îndoială, ca și orice altă facultate, această putere se 
obține numai prin supreme sacrificii. 

Este clar că sacrificiul semnifică în mod clar alegerea 
deliberată, plină de discernământ, al unui bine superior în locul 
unuia inferior. 

Cărbunele pe care îl consumă locomotiva, este sacrificat 
în mod crud pentru a produce mișcarea atât de indispensabilă 
pentru transportul pasagerilor. 

In realitate, sacrificiul este o transmutare de forțe. 
Energia, latentă în cărbunele sacrificat pe altarul locomotivei, 
prin intermediul instrumentelor folosite, este transformată în 
energia dinamică a vaporilor. 

Există un mecanism psihologic și cosmic totodată care 
este pus în mișcare de fiecare act de sacrificiu și prin care 
acesta este transformat în energie spirituală, care, la rândul 
său, poate fi aplicată la diferite alte mecanisme și poate să 
reapară în planul formelor într-un tip de forță integrantă absolut 
diferită de cea care a fost la origine. De exemplu, un bărbat își 
poate sacrifica emoţiile pentru carieră, iar o femeie poate să își 
sacrifice cariera în favoarea emoţiilor. 

Unele persoane sunt dispuse să își sacrifice plăcerile 
terestre pentru deliciile spiritului. 

Cu toate acestea, este foarte dificil să întâlnești pe cineva 
dispus să renunţe la propriile suferințe, să le sacrifice pentru 
ceva superior. 

Sacrificaţi suprema durere, foarte firească, ce apare la 
moartea unei fiinţe iubite și veți obţine o teribilă transmutare de 
forţe, a cărei consecinţă ar putea fi puterea de a vă face 
invizibili după voie. 


Doctorul Faust știa să se facă invizibil după voinţă. Este 
evident că amintitul mag obținuse această putere pe bază de 
sacrificii. 

Înțelepţii medievali aveau o formulă magică minunată prin 
care se făceau invizibili. 

Este de ajuns, după cum spun ritualurile și invocaţiile 
folosite, a ști să se folosească în mod magic următoarea formulă 
liturgică: 

„Athal, Bathel, Nothe Jhoram, Asey, Cleyubgit, Gabellin, 
Semeney,  Mencheno, Bal, Labenentem, Nero,  Meclap, 
Halateroy, Palcim, Tingimiel, Plegas, Peneme, Fruora, Heam, Ha, 
Ararna, Avora, Ayla, Seye, Peremies, Seney, Levesso, Hay, 
Barachalu, Acuth, Tural, Buchard, Caratim, per misercordiam, 
abibit ergo mortale, perficiat qua hog opus, ut invisibiliter, ire 
possim”. 

Acest tip de formule magice au la bază credința adevărată 
şi de nezdruncinat. 

Această credință trebuie să o fabricăm prin studiul 
analitic, profund și prin experiență mistică directă. 

o CAPITOLUL XVI n 
DESPRE VISE o 

Gnoza ne învaţă că există mai multe tipuri de vise, pe 
care decadenta Psihologie Modernă a emisferei occidentale le 
ignoră radical. 

Fără îndoială, visele sunt de mai multe feluri, datorită 
faptului concret că sunt în strânsă legătură cu fiecare dintre 
centrii psihici ai organismului uman. 

In numele adevărului și fără nici o exagerare, putem 
afirma că majoritatea viselor sunt legate de centrul instinctiv- 
motor; acestea sunt ecoul evenimentelor trăite în timpul zilei, 
simple senzații și mișcări, o pură repetiţie astrală a ceea ce am 
trăit în timpul zilei. 

Astfel, anumite experienţe de tip emoţional, precum frica, 
care face atât de mult rău umanităţii, reușesc să se manifeste în 
aceste vise haotice ale centrului instinctiv-motor. 

Astfel, există vise emoţionale, sexuale, intelectuale, 
motor-instinctive, etc., etc., etc... 

Visele cele mai importante, trăirile intime ale Fiinţei, sunt 
în legătură cu doi centri: emoţionalul superior și mentalul 
superior. 


Fără îndoială, aceste vise relaţionate cu cei doi centrii 
superiori, se dovedesc interesante, ele se caracterizează 
întotdeauna prin ceea ce am putea numi un fir epic. 

Acum, dacă ne gândim la Raza Creaţiei, la centrii superiori 
și inferiori și la influențele care coboară prin amintita Rază 
Cosmică, trebuie să admitem că în noi pătrund vibrații 
luminoase care încearcă să ne vindece, să ne informeze asupra 
stării în care ne aflăm, etc... 

Se dovedește util să primim mesaje și să ne aflăm în 
contact cu adepţii azteci, mayași, tolteci, egipteni, greci, etc... 

De asemenea, este minunat să conversăm cu unele dintre 
părţile cele mai elevate ale Fiinţei noastre. 

Centrii superiori sunt pe deplin dezvoltați în noi și ne 
transmit mesaje pe care trebuie să învăţăm să le captăm în mod 
conștient. 

Acele persoane foarte speciale care au avut momente în 
viaţă în care au fost în amintire de sine, când au văzut un lucru 
sau o persoană comună și obișnuită, într-un mod cu totul nou, 
nu vor fi surprinse dacă le spun, în aceste capitole, că acele 
momente au aceiași calitate și savoare interioară ca și aceste 
rare și stranii vise, relaţionate cu cei doi centri, emoționalul și 
mentalul superior. 

Fără îndoială, semnificaţia acestor vise transcendentale 
aparţine aceluiași ordin căruia îi aparţine însăși realizarea Razei 
Creaţiei și anume, octavei laterale a Soarelui. 

Când cineva începe să își dea seama de profunda 
semnificaţie a acestui tip specific de vise, este semn că anumite 
forțe luptă pentru a ne trezi, pentru a ne vindeca sau însănătoși. 

Fiecare dintre noi este un punct matematic în spaţiu care 
servește drept vehicul anumitor sume de valori, bune sau rele. 

Moartea este o operaţie matematică; odată terminată 
operația matematică, singurul lucru care rămâne, sunt valorile 
(bune sau rele). 

In acord cu legea eternei reîntoarceri, este evident că 
valorile se întorc, se reîncorporează. 

Dacă un om începe să se ocupe mai conștient de micul 
ciclu de evenimente recurente din viaţa sa personală, ar putea 
atunci să verifice prin el însuși, prin intermediul experienţei 
mistice directe, că în somnul zilnic se repetă întotdeauna aceiași 
operaţie matematică a morții. 


În absenţa corpului fizic, în timpul somnului normal, 
valorile, scufundate în lumina astrală, se atrag și se resping în 
acord cu legea atracției universale. 

Întoarcerea la starea de veghe, implică, de fapt și de 
drept, întoarcerea valorilor în interiorul corpului fizic. 

Unul dintre lucrurile cele mai extraordinare este acela că 
oamenii consideră că sunt în legătură numai cu lumea 
exterioară. 

Gnoza ne învață că suntem în legătură cu o lume 
interioară, invizibilă pentru simţurile fizice obișnuite, însă vizibilă 
pentru clarvăzători. 

Lumea interioară invizibilă este mult mai vastă și conţine 
mult mai multe lucruri interesante decât lumea exterioară, către 
care ne orientăm mereu prin cele cinci ferestre ale simţurilor. 

Multe vise se referă la locul în care ne situăm în lumea 
interioară invizibilă, din care izvorăsc diversele circumstanţe ale 
vieţii. 

Limbajul viselor este comparabil cu limbajul parabolelor. 

Cei care interpretează totul literal, cred că Semănătorul 
din Evanghelia Cristică a ieșit să însămânţeze și că sămânţa a 
căzut pe teren pietros, etc., etc., însă nu înțeleg semnificaţia 
acelei parabole, întrucât aceasta aparţine limbajului simbolic al 
centrului emoţional superior. 

Nu este de prisos să afirm că orice vis, oricât de absurd 
sau incoerent ar fi, are o anumită semnificație, întrucât ne 
indică atât centrul psihic cu care este relaţionat, cât și starea 
psihologică a acestui centru. 

Mulţi penitenţi care se credeau caști, când au fost supuși 
la probe în lumile interne, au fost învinși în centrul sexual și au 
cazut datorită poluţiilor nocturne. 

La adeptul perfect, cei cinci centrii, intelectual, motor, 
instinctiv și sexual, funcționează în deplină armonie cu infinitul. 

Care sunt funcţionalismele mentale din timpul somnului? 

Ce emoţii ne agită și ne mișcă? Care sunt activităţile 
noastre în afara corpului fizic? Ce senzații instinctive 
predomină? Suntem conștienți de stările sexuale pe care le 
avem în timpul somnului? 

Trebuie să fim sinceri cu noi înșine. Pe bună dreptate, 
Platon afirma: „Omul se cunoaște după visele sale”. 

Tema funcţionării greșite a centrilor este o temă care 


necesită un studiu de o viață întreagă, prin intermediul auto- 
observării în acţiune și a examinării riguroase a viselor. 

Nu este posibil să înţelegem într-o clipă centrii și modul lor 
corect sau greșit de funcţionare; avem nevoie de răbdare 
infinită... 

Intreaga noastră viaţă se desfășoară în funcţie de centri și 
este controlată de aceștia. 

Gândurile, sentimentele, ideile, speranțele, fricile, iubirile, 
urile, acţiunile, senzațiile, plăcerile, satisfacţiile, frustrările 
noastre, etc., se găsesc în centri. 

Descoperirea vreunui element inuman în oricare dintre 
centri, trebuie să fie un motiv mai mult decât suficient pentru 
munca ezoterică. 

Orice defect psihologic trebuie mai întâi înţeles prin 
intermediul tehnicii meditaţiei, înainte de a trece la eliminarea 
lui. 

A extirpa, a eradica, a elimina orice element nedorit, este 
posibil numai cerând ajutorul lui Tonantzin (Mama Divină 
Kundalini), o parte a propriei noastre Fiinţe, Fohatul particular al 
fiecăruia dintre noi. 

Numai așa murim clipă de clipă; doar prin moarte se 
obţine noul... 

Pe scara ființelor și lucrurilor, fără îndoială că la noi ajung 
influenţe de tot felul. Dacă am înţeles Raza Creaţiei, am ști, de 
asemenea, ca în fiecare clipă a vieţii ajung la noi influenţe și că 
acestea sunt de diverse calităţi. 

Este bine să ne amintim întotdeauna că există influenţe 
superioare care acţionează asupra noastră și care sunt 
înregistrate de aparatul nostru psihic, însă, dacă suntem atașați 
de simţurile noastre și nu acordăm o atenţie deplină vieții 
noastre interioare, atunci nu vom reuși să percepem aceste 
influențe. 

o CAPITOLUL XVII n 
DISCIPLINA YOGĂI VISULUI n 

Acei aspiranţi care în mod sincer doresc experiența 
mistică directă, fără discuţie că trebuie să înceapă cu disciplina 
Yogăi visului. 

Este necesar ca gnosticul să fie exigent cu sine și să 
înveţe să creeze condiţiile favorabile pentru a-și aminti și a 
înţelege toate aceste experiențe intime care survin întotdeauna 


în timpul somnului. 

Înainte de a ne culca pentru a ne odihni după oboseala și 
eforturile de peste zi, este necesar să ne orientam atenția 
deplină asupra stării în care ne aflăm. 

Devoţii care datorită circumstanțelor duc o viață 
sedentară, nu pierd nimic, ba, dimpotrivă, câștigă mult, dacă 
înainte de culcare fac o scurtă plimbare, în pas alert, la aer 
curat; această plimbare le va relaxa mușchii. 

Fără îndoială, trebuie să clarificăm că niciodată nu trebuie 
să abuzăm de exerciţiile fizice; trebuie să trăim într-un mod 
armonios. 

Cina, gustarea sau mâncarea finală a zilei, trebuie să fie 
ușoară, fără alimente grele sau stimulante, evitând cu grija să 
mâncăm alimente care ar putea să ne ţină treji, să ne împiedice 
să dormim. 

Forma cea mai elevată de a gândi este de a nu gândi. 
Când mintea este liniștită și în tăcere, liberă de oboseala zilei și 
de preocupările lumești, se găsește atunci într-o stare sută la 
sută favorabilă pentru a practica Yoga visului. 

Când centrul emoţional lucrează, procesul gândirii 
încetează, chiar dacă este pentru scurt timp. 

Este evident că centrul amintit intră în activitate prin beţia 
dionisiacă. 

Acest extaz devine posibil când ascultăm cu infinită 
devoțiune simfoniile delicioase ale lui Wagner, Mozart, Chopin, 
etc., etc... 

Muzica lui Beethoven, foarte specială, se dovedeşte 
extraordinară pentru a face să vibreze intens centrul emoțional 
superior. 

In ea, gnosticul sincer găseşte un imens câmp de 
explorare mistică, pentru că nu este o muzică de forme, ci de 
idei arhetipale inefabile; fiecare notă are propria sa semnificație; 
fiecare tăcere corespunde unei emoții superioare. 

Beethoven, simțind atât de intens probele și rigorile 
„Nopţii Spirituale”, în loc să eșueze, ca mulți aspiranți, și-a 
deschis ochii intuiției către supra-naturalul misterios, către 
partea spirituală a naturii, către acea regiune unde trăiesc Regii 
angelici ai acestei Mari Creaţii Universale: Tlaloc, Huehueteotl, 
etc... 

Urmăriţi-l pe acest „muzician-filozof” de-a lungul întregi 


sale vieți exemplare. Pe masa de lucru are mereu în fața ochilor 
pe Divina sa Mamă Kundalini, inefabila Neith, Tonantzin din 
Anahuac, suprema Isis egipteană. 

Ni s-a spus că amintitul Mare Maestru, pusese la picioarele 
acelei figuri adorabile o inscripţie, scrisă de el însuși, care 
spunea, misterioasă: „Eu sunt ceea ce a fost, este și va fi și nici 
un muritor nu mi-a ridicat vălul”. 

Progresul intim revoluţionar, este imposibil fără ajutorul 
imediat al Divinei noastre Mame Tonantzin. 

Orice fiu recunoscător trebuie s-o iubească pe mama sa; 
Beethoven o iubea din toată inima pe a lui. 

In afara corpului fizic, în timpul orelor de somn, sufletul 
poate conversa cu Mama sa Divină; însă, este evident că trebuie 
să începem cu disciplina visului. 

Trebuie să acordăm atenţie camerei în care dormim. 
Decorul trebuie să fie agreabil. Culorile cele mai de dorit pentru 
scopul urmărit sunt, în ciuda a ceea ce sfătuiesc alți autori, cele 
trei culori de bază care corespund întotdeauna celor trei forțe 
primare ale naturii (Sfântul Triamanzikamno) Sfânta afirmaţie, 
Sfânta negaţie și Sfânta conciliere. 

Merită să afirm că cele trei forţe originare ale acestei Mari 
Creaţii, se cristalizează întotdeauna în forma pozitivă, negativă 
și neutră. 

„Causa Causorum” a Sfântului Triamanzikamno se găsește 
ascunsă în elementul activ Okidanok; acesta din urmă, în el 
însuși, este emanaţia Sacrului Soare Absolut (AIN). 

Evident, respingerea celor trei culori fundamentale, după 
toate motivele aici expuse, echivalează, prin simplă deducție 
logică, cu a cădea în absurd, în aberaţie... 

Yoga visului se dovedește extraordinară, minunată, 
formidabilă; cu toate acestea, poate fi foarte exigentă. 

Camera trebuie să fie întotdeauna foarte bine parfumată 
și aerisită, însă nu inundată de aerul rece al nopții. 

După o revizuire detaliată a sinelui și a camerei în care va 
dormi, gnosticul trebuie să își examineze patul. 

Dacă observăm o busolă oarecare, putem verifica singuri 
faptul că acul acesteia se orientează întotdeauna spre nord. 

Fără îndoială, este posibil să profitam în mod conștient de 
acest curent magnetic al lumii care curge întotdeauna de la sud 
la nord. 


Să orientăm patul, astfel încât capul să fie înspre nord; 
astfel vom putea folosi în mod inteligent curentul magnetic 
indicat de acul busolei. 

Salteaua nu trebuie să fie nici prea tare, nici exagerat de 
moale, adică, trebuie să aibă o elasticitate care să nu afecteze 
în nici un fel procesele psihice ale celui care doarme. 

Arcurile care scârțâie sau un pat care trosnește și 
pocnește la cea mai mică mișcare, constituie un obstacol serios 
pentru aceste practici. 

Sub pernă se așează un caiet sau carnet și un creion, 
astfel încât să poată fi ușor găsite pe întuneric. 

Așternutul trebuie să fie foarte curat; faţa de pernă se 
parfumează cu parfumul nostru preferat. 

După ce a îndeplinit toate aceste cerințe, ascetul gnostic 
va trece la a doua etapă a acestei discipline ezoterice. 

Se va băga în pat și după ce va stinge luminile, se va 
așeza în decubit dorsal, adică pe spate, cu ochii închiși și 
mâinile așezate pe plexul solar. 

Va rămâne complet liniștit pentru câteva clipe și după ce 
s-a destins sau relaxat total, atât la nivel fizic cât și mental, se 
va concentra asupra lui Morfeu, Zeul Visului. 

Fără îndoială, fiecare dintre părțile izolate ale Fiinţei 
noastre Reale, exercită anumite funcțiuni și Morfeu este tocmai 
(a nu se confunda cu Orfeu) cel însărcinat să ne educe în tainele 
viselor. 

Ar fi mai mult decât imposibil să trasăm o schemă a 
Fiinţei; însă, toate părţile spiritualizate, izolate, ale formei 
noastre obişnuite, aspiră la perfecțiunea absolută a 
funcţionalismelor lor. 

Când ne concentrăm asupra lui Morfeu, acesta se bucură 
de minunata ocazie pe care i-o oferim. 

Este urgent să avem credinţă și să știm să implorăm. Noi 
trebuie să îi cerem lui Morfeu să ne instruiască și să ne 
trezească în lumile suprasensibile. 

In aceste momente, gnosticul începe să fie cuprins de o 
somnolenţă foarte specială, și atunci trebuie să adopte postura 
leului: 

„Culcat pe partea dreaptă, cu capul înspre nord, ridică 
picioarele în sus, până ce genunchii rămân îndoiți. In această 
poziție, piciorul stâng se sprijină pe cel drept; apoi obrazul drept 


se așează pe palma dreaptă și mâna strângă se lasă să se 
sprijine pe piciorul stâng”. 

Când ne trezim din somnul normal nu trebuie să ne 
mișcăm, pentru că este evident că atunci se agită valorile și se 
pierd amintirile. 

Fără îndoială, exerciţiul retrospectiv devine indispensabil 
în aceste clipe, atunci când dorim să ne amintim cu precizie 
deplină, toate și pe fiecare dintre visele noastre. 

Gnosticul trebuie să noteze foarte atent detaliile viselor în 
carnetul sau caietul așezat sub pernă pentru acest scop. 

Astfel va putea ţine o evidenţă minuțioasă asupra 
progresului său intim în Yoga visului. 

Chiar dacă în memorie nu rămân decât amintiri vagi ale 
visului sau viselor, acestea trebuie să fie minuţios consemnate. 

Dacă nu a mai rămas nimic în memorie, trebuie să se 
înceapă exerciţiul retrospectiv plecând de la primul gând pe 
care l-am avut când ne-am trezit; Evident, acela este în strânsă 
legătură cu ultimul vis. 

Trebuie să  clarificăm solemn faptul că exercițiul 
retrospectiv începe înainte de a fi revenit total la starea de 
veghe, când încă ne mai găsim în stare de somnolenţă, 
încercând să urmărim conștient secvența visului. 

Practicarea exerciţiului amintit începe întotdeauna cu 
ultima imagine pe care am avut-o cu câteva clipe înainte de a 
ne trezi. 

Încheiem acest capitol afirmând solemn că nu este posibil 
să trecem mai departe de această practică relaţionată cu 
disciplina Yogăi visului, dacă nu am reușit să ne amintim perfect 
visele. 

o CAPITOLUL XVIII a 
SOMNUL TANTRIC o 

Fără îndoială, se dovedeşte urgent să revedem lunar 
carnetul sau caietul nostru de notițe, cu scopul de a verifica 
singuri progresul memoriei onirice. 

Orice posibilitate de uitare trebuie eliminată. Nu trebuie să 
continuăm cu practicile următoare, atâta timp cât nu am ajuns 
la o memorie perfectă. 

Se dovedesc interesante acele drame care par ieşite din 
alte secole sau care se desfășoară în medii sau ambiențe care 
nu au nimic de a face cu existența zilnică a celui care visează. 


Trebuie să fim în stare de percepţie alertă, alertă noutate, 
și să fim foarte atenţi la studiul detaliilor care includ chestiunii 
specifice, convorbiri, reuniuni, temple, activităţi neobișnuite cu 
alte persoane etc., etc., etc... 

Odată obţinută dezvoltarea totală a memoriei onirice, 
după ce am eliminat orice posibilitate de uitare, procesul 
simbolismului va deschide calea revelaţiei. 

Știința de bază a interpretării viselor trebuie căutată în 
legea analogiilor filosofice, în legea analogiei contrariilor, în 
legea corespondenţelor și a numerologiei. 

Imaginile astrale, reflectate în oglinda magică a 
imaginaţiei, niciodată nu trebuie interpretate în mod literal, 
întrucât sunt doar reprezentări simbolice ale ideilor arhetipice și 
trebuie să fie utilizate la fel cum un matematician își folosește 
simbolurile algebrice. 

Merită să afirm că acest gen de idei coboară din lumea 
Duhului pur. 

Evident, ideile arhetipice care provin de la Fiinţă, sunt 
minunate deoarece ne informează, fie asupra stării psihologice 
al vreunui centru al mașinii, fie asupra unor chestiuni ezoterice 
foarte intime, fie asupra unor succese sau pericole..,, 
întotdeauna îmbrăcate cu haina simbolismului. 

A pătrunde cutare sau cutare simbol astral, cutare scenă 
sau figură, cu scopul de a extrage ideea esenţială, este posibil 
numai prin intermediul „meditației Fiinţei, care este logică și 
comparativă”. 

Ajunși la acest stadiu al disciplinei Yogăi visului, devine 
indispensabil să intrăm în aspectul tantric al problemei. 

Înţelepciunea antică învaţă că Tonantzin (Devi Kundalini), 
Mama noastră Divină Cosmică particulară, (întrucât fiecare 
persoană o are pe a sa, proprie), poate să îmbrace orice formă, 
întrucât ea este originea tuturor formelor. Astfel, este bine ca 
gnosticul să mediteze asupra ei înainte de a adormi. 

Aspirantul ar trebui să pătrundă zilnic în procesul somnului 
repetând cu multă credinţă următoarea rugăciune: „Tonantzin, 
Teteoinnan, oh, Mama mea, vino la mine, vino la mine”. 

Conform științei tantrice, dacă gnosticul insistă în această 
practică, mai devreme sau mai târziu, ca prin farmec, dintre 
amorfele și schimbătoarele expresii ale viselor sale, va apărea 
un element iniţiator. 


Până când nu s-a identificat integral acest element 
iniţiator, este indispensabil să continuăm înregistrarea viselor în 
carnet sau caiet. 

Studiul și analiza profundă a fiecărui vis notat, este 
indispensabilă în disciplina ezoterică a somnului tantric. 

Indiscutabil, gnosticul sincer care ajunge la această etapă 
a disciplinei tantrice, este pregătit, din acest motiv, să facă 
pasul următor, care va fi tema următorului nostru capitol. 

o CAPITOLUL XIX n 
PRACTICA REÎNTOARCERII n 

Când aspirantul a reușit să realizeze cu succes deplin 
toate exercițiile gnostice în relaţie cu ezoterismul viselor, este 
evident că atunci este pe deplin pregătit pentru practica 
reîntoarcerii. 

În capitolul anterior am spus că elementul iniţiator apare 
ca prin farmec dintre expresiile amorfe și schimbătoare ale 
viselor. 

Anumite persoane foarte sensibile, rafinate și 
impresionabile, au deţinut întotdeauna în ele însele elementul 
iniţiator. 

Acele persoane se caracterizează prin repetiţia continuă a 
aceluiași vis; acele persoane retrăiesc în mod periodic cutare 
sau cutare scenă, sau văd constant în experiențele lor onirice, o 
anumită creatură sau simbol. 

De fiecare dată când, la trezirea din somnul normal, își va 
aminti elementul inițiator, acesta fiind un simbol, sunet, culoare 
sau persoană, etc., aspirantul, cu ochii închiși, va continua să 
vizualizeze imaginea-cheie familiară și apoi, intenţionat, va 
încerca să adoarmă din nou, continuând cu același vis. 

Cu alte cuvinte, vom spune că aspirantul încearcă să 
devină conștient de propriul vis și de aceea continuă intenţionat 
cu el, dar, aducându-l în starea de veghe, cu deplină luciditate și 
autocontrol. 

Astfel, se transformă în spectator și actor al unui vis, cu 
avantajul, deloc de neglijat, de a putea abandona scena după 
plac, pentru a se mișca liber în lumea astrală. 

Atunci aspirantul, eliberat de toate legăturile cărnii, în 
afara corpului său fizic, se va desprinde de vechiul și familiarul 
său mediu, pătrunzând într-un univers condus de legi diferite. 

Disciplina somnului la buddhiștii tantrici conduce în mod 


didactic la trezirea conștiinței. 

Gnosticul se poate trezi, poate ajunge la adevărata stare 
de iluminare, numai înțelegând și dezintegrându-și visele. 
Scrierile sacre din India afirmă solemn că lumea întreagă este 
visul lui Brahma. 

Pornind de la acest postulat hindus, afirmăm hotărât 
următoarele: „Când Brahma se trezește, visul se termină”. 

Cât timp aspirantul nu a obţinut dezintegrarea totală, nu 
numai a viselor, ci și a resorturilor psihologice care le stau la 
bază, trezirea absolută este mai mult decât imposibilă. 

Trezirea definitivă a conștiinței este posibilă doar printr-o 
transformare radicală. 

Cele patru Evanghelii Cristice, insistă asupra necesităţii de 
a ne trezi; din nefericire, oamenii continuă adormiți... 

Quetzalcoatl, Christosul mexican, cu siguranţă a fost un 
om sută la sută trezit. Multitudinea capacităţilor sale indică, cu 
deplină precizie, vechimea cultului său și veneraţia profundă ce 
i se purta în toată America centrală. 

Zeii sfinţi din Anahuac sunt oameni perfecţi în sensul cel 
mai complet al cuvântului; creaturi complet treze; ființe care au 
eliminat din psihicul lor orice posibilitate de a visa. 

Tlaloc, „cel care face să încolțească”, Zeu al ploilor și al 
fulgerului, este de asemenea un om treaz, care a trebuit să 
elimine din psihicul său nu numai visele sale, ci mai mult, orice 
posibilitate de a mai visa. Este figura centrală a vechii culturi 
olmece și apare întotdeauna cu masca tigrului-șarpe pe securile 
colosale și pe diversele figurine de jad. 

Tezcatlipoca și Huitzilopochtli, creaturi ale focului, vii 
reprezentări ale nopţii și zilei, sunt, de asemenea, oameni 
treziți, fiinţe care au reușit să treacă dincolo de vise. 

În afara corpului fizic, omul treaz îi poate invoca pe Zeii 
sfinți ai aztecilor, mayașilor, toltecilor, etc... 

Zeii din Codexurile Borgia, Borbon, etc., răspund la 
chemarea omului trezit. 

Cu ajutorul Zeilor sfinţi, omul trezit poate studia în lumina 
astrală, Doctrina secretă din Anahuac. 

o CAPITOLUL XX n 
CELE PATRU BEATITUDINI n 

În capitolul anterior am vorbit mult despre elementul 

inițiator al visului și este evident că acum nu ne rămâne altceva 


de făcut decât să învăţăm să îl folosim. 

Când gnosticul a ţinut o evidenţă a viselor sale, descoperă 
negreșit visul care se repetă mereu; printre altele, acesta este 
un motiv mai mult decât suficient pentru a nota în carnet sau 
caiet toate visele. 

Fără îndoială, experiența onirică repetată constant, este 
elementul iniţiator care utilizat în mod inteligent, ne conduce la 
trezirea conștiinței. 

De fiecare dată când misticul, culcat în patul său, 
adoarme intenţionat, meditând asupra elementului iniţiator, 
rezultatul nu se lasă niciodată mult așteptat. De obicei 
anahoretul retrăiește acel vis conștient, putându-se separa de 
scenă după voie, pentru a călători prin lumile suprasensibile. 

Oricare alt vis, poate, de asemenea, să fie folosit cu acest 
scop, atunci când cunoaștem bine tehnica. 

Cel care se trezește dintr-un vis, poate continua 
intenţionat cu acesta, dacă dorește. În acest caz, trebuie să 
adoarmă din nou, retrăind experienţa onirică folosind 
imaginaţia. 

Nu este vorba de a ne imagina că ne imaginăm, 
fundamental este să retrăim visul cu întregul său realism 
anterior. 

Repetarea intenţionată a visului este primul pas spre 
trezirea conștiinței; a ne separa de vis după voie și în mijlocul 
dramei, este al doilea pas. 

Unii aspiranţi reușesc să facă primul pas, însă le lipsește 
forța pentru a-l face pe al doilea. 

Acele persoane pot și trebuie să se ajute singure, prin 
intermediul tehnicii meditaţiei. 

Luând niște decizii foarte serioase, acești devoţi vor 
practica meditaţia înainte de a adormi. 

În acest caz, problema lor intimă va fi tema concentrării și 
auto-reflexiei evidente, în meditaţia interioară profundă. 

În timpul acestei practici, misticul neliniștit, plin de emoție 
sinceră, o va chema pe Mama sa Divină Tonantzin (Devi 
Kundalini). 

Vărsând lacrimi de durere, ascetul gnostic se lamentează 
cu privire la starea de inconștienţă în care se găsește și imploră 
ajutorul, rugând-o pe Mama sa să îi dea forţa necesară pentru a 
se desprinde de orice vis după voie. 


Finalitatea acestei discipline a visului tantric este aceea 
de a pregăti discipolul ca să recunoască clar cele patru 
Beatitudini care îi apar în experiența onirică. 

Această disciplină ezoterică este doar pentru persoane 
foarte serioase, întrucât necesită răbdare infinită și enorme 
supra-eforturi intime. 

S-a vorbit mult în lumea orientală despre cele „patru 
lumini” ale somnului și noi trebuie să studiem această 
chestiune. 

Prima dintre ele se numește „/umina revelatiei” și stă scris 
cu litere de aur în cartea vieţii, că această lumină se percepe 
chiar înainte sau în primele ore ale somnului. 

Trebuie să subliniem, fără nici o exagerare, faptul că, pe 
măsură ce somnul devine mai profund, nedoritul amestec de 
impresii reziduale și curentul obișnuit de gânduri discriminatorii, 
din fericire, încetul cu încetul dispare. 

În acest stadiu al somnului, apare progresiv a doua 
iluminare, cea care se cunoaște în Asia cu numele minunat de 
„lumina întăririi”. 

Fără îndoială, ascetul gnostic, prin extraordinara disciplină 
a somnului tantric, reușește să treacă cu mult dincolo de 
această etapă, ajungând să capteze total celelalte două lumini. 

A experimenta clar crudul realism al vieţii practice, în 
lumile superioare ale Conștiinţei cosmice, înseamnă a atinge a 
treia lumină, cea a „realizării imediate”. 

A patra lumină este cea a „//uminării interioare profunde 
și vine la noi ca prin farmec, în plină experienţă mistică. 

„Aici, în al patrulea grad al vidului, sălășluiește Fiul Mamei 
luminii clare”, afirmă un tratat tibetan. 

Vorbind sincer și fără ocolișuri, declar următoarele: în 
realitate, disciplina somnului tantric este o pregătire ezoterică 
pentru acest somn final care este moartea. 

După ce a murit de multe ori în timpul nopţilor, anahoretul 
gnostic care a captat în mod conștient cele patru Beatitudini ce 
se prezintă în experiența onirică, atunci când se dezincarnează, 
trece în starea „post-mortem” cu aceiași ușurință cu care se 
introduce voluntar în lumea viselor. 

În afara corpului fizic, gnosticul conștient poate verifica 
singur destinul care le este rezervat sufletelor după moarte. 

Dacă în fiecare noapte, prin disciplina tantrică a somnului, 


7 


ezoteristul poate să moară conștient și să pătrundă în lumea 
celor morţi, este evident că, din același motiv poate „să 
studieze Ritualul Vieţii și al Mortii în timp ce sosește Oficiantul”. 

Hermes, după ce vizitase lumile infernale, unde a văzut cu 
oroare destinul rezervat sufletelor pierdute, a experimentat 
lucruri neobișnuite. 

„Priveşte în această parte, îi spune Osiris lui Hermes, vezi 
acel roi de suflete care încearcă să se întoarcă în regiunea 
lunară? Unele sunt aruncate pe pământ ca niște vârtejuri de 
păsări, lovite de furtună. Altele, ating cu mari bătăi de aripi sfera 
superioară care le agaţă în rotația ei. Odată ajunse acolo, 
recuceresc viziunea lucrurilor divine”. 

Aztecii așezau o ramură uscată la înmormântarea celui ce 
fusese ales de către Tlaloc, Zeul ploilor. 

Se spunea că atunci când Preafericitul ajungea la „Câmpia 
deliciilor”, Tlalocan, ramura uscată înverzea, arătând prin 
aceasta, revenirea la o nouă existenţă, reîntoarcerea. 

Cei care nu au fost aleși de către Soare, sau de către 
Tlaloc, se duc în mod fatal în Mictlan, care este la nord, regiune 
unde sufletele suferă o serie de probe magice, la trecerea lor 
prin regiunile infernale. 

Locurile unde sufletele suferă teribil înainte de a atinge 
odihna veșnică, sunt în număr de nouă. 

Aceasta vine să ne amintească de „cele nouă cercuri 
dantești”, din Divina Comedie a lui Dante Alighieri. 

Mulţi sunt Zeii și Zeițele care populează cele nouă cercuri 
dantești ale infernului aztec. 

Nu este de prisos să ne amintim, în acest Mesaj de 
Crăciun 1974-1975, de înspăimântătorul Mictlantecutli și de 
tenebroasa Mictecacihuatl (Mictlancihuatl), „domnul și doamna 
infernului”, locuitori ai celui mai adânc dintre locurile 
scufundate, cel de-al nouălea infern. 

Sufletele care trec prin probele „infernului aztec”, mai 
târziu, după „cea de-a doua moarte”, pătrund fericiţi în 
paradisurile elementale ale naturii. 

Fără îndoială, sufletele, care după moarte nu coboară în 
lumile infernale, și nici nu urcă la Regatul de lumină aurie, nici în 
Paradisul lui Tlaloc, nici în Regatul eternei concentrări, etc., se 
reîntorc sau revin în forma mediată sau imediată într-un nou 
corp fizic. 


Sufletele alese de Soare sau de către Tlaloc, se bucură 
mult timp în lumile superioare înainte de a se întoarce în Valea 
Samsarei. 

Anahoreţii gnostici, după ce au captat cele patru lumini 
ale somnului, pot să viziteze în mod conștient, în fiecare noapte, 
Tlalocanul, sau să coboare în Mictlan, sau să se pună în legătură 
cu acele suflete, care înainte de a se întoarce, trăiesc în 
regiunea lunară. 

o CAPITOLUL XXI n 
ÎNGERUL PĂZITOR n 

Începem ultimul capitol al acestei cărţi cu următoarea 
frază: Cel dintâi educator al oricărui mare iniţiat, se transformă, 
de fapt și de drept, în cauza fundamentală a tuturor părţilor 
spiritualizate ale autenticei sale ființe. 

Orice Guru recunoscător, se prosternează cu umilinţă în 
fața primului creator al fiinţei sale autentice. 

Când, după multe munci conștiente și suferințe voluntare, 
se dezvăluie, înaintea ochilor noștri plini de lacrimi, perfecțiunea 
absolută obţinută în funcţionarea tuturor părţilor spiritualizate, 
izolate, ale propriei noastre prezenţe, impulsul Fiinţei, 
gratitudinea față de cel dintâi educator, izvorăște atunci în noi. 

Fără îndoială, perfecțiunea absolută a tuturor și a fiecăreia 
dintre părţile izolate ale Fiinţei, este posibilă numai murind în 
noi înșine, în fiecare clipă. 

Există diferite stadii de autorealizare intimă. Unii iniţiaţi au 
obținut perfecţionarea anumitor părți izolate ale Fiinţei, însă, 
mai au încă mult de muncit până să obţină perfecțiunea 
absolută a tuturor părților Fiinţei. 

În nici un caz nu am putea să descriem Fiinţa, pare o 
armată de copii inocenți... Fiecare dintre aceștia exercită 
anumite funcţii. A obţine integrarea totală este cea mai mare 
aspirație a oricărui iniţiat. Când se obține autorealizarea intimă 
a celei mai elevate părţi a Fiinţei, se primește gradul de Ismech. 

Domnul nostru Quetzalcoatl, Hristosul mexican, fără 
îndoială că a dezvoltat și partea cea mai elevată a Fiinţei sale. 

Zeii elementali ai naturii, precum Huehueteoti, Tlaloc, 
Ehecatl, Chalchiuitlicue, Ginebra lui Tlaloc, Xochiquetzal, Zeița 
florilor, etc., asistă iniţiatul în operaţiunile sale de magie 
elementală, cu condiţia unei conduite corecte. 

Insă, niciodată nu trebuie să îl uităm pe lIntercesorul 


nostru elemental, magul elemental din interiorul nostru, care îi 
poate invoca pe Zeii elementali ai naturii și poate realiza 
miracole... Fără îndoială, el este o altă parte izolată a propriei 
noastre Fiinţe. 

Trei Zeiţe, care în realitate sunt aspectul aceleiași 
Divinităţi, o reprezintă pe Mama noastră Divină (variantă sau 
derivare a propriei noastre Ființe): Tonantzin, Coatlicue, 
Tlazolteotl... 

Părțile izolate ale Fiinţei noastre sunt multe. Ne umplem 
de uimire la amintirea Leului Legii, a celor două Genii care 
notează faptele noastre bune și rele, a Poliţiei Karmei de 
asemenea, parte a Fiinţei noastre, a Preamilostivului, a Celui 
plin de compasiune, ai noștri Tată-Mamă uniţi, al Ingerului 
păzitor, etc... 

Puterile  înflăcărate ale Îngerului păzitor sunt 
extraordinare, minunate, teribil de divine... 

Din izvoare perfect gnostice, conservate în secret în 
mănăstirile  iniţiatice şi care sunt foarte diferite de 
pseudocreștinismul și pseudoocultismul obișnuit, comun, am 
aflat cu adevărat ce este Îngerul păzitor. 

Ajunși pe tărâmul misterios al istoriei și vieţii Jinașilor, am 
descoperit, nu numai Templul din Chapultepec din Mexic și pe 
oamenii celei de-a patra verticale, ci, de asemenea - și acest 
fapt este uimitor - puterile Îngerului păzitor în legătură cu toate 
acestea. 

Se cade să nu uităm niciodată că Părintele Prado și Bernal 
Diaz din Castillia se amuzau împreună privind sacerdoţii din 
Anahuac în stare de Jinas. 

Anahoreţii pluteau minunat atunci când se transportau 
prin aer de la Cholula până la Templul cel Mare; aceasta avea 
loc zilnic, la asfinţitul soarelui. 

Niciodată, în plimbările lor nocturne, discipolii din Sais, în 
delta Nilului, nici cei care în podișurile din Persia îl urmau pe 
Zaratustra, nici admiratorii Turnului Bel din Babilonia, nu au 
avut perspective mai slăvite decât cei care se supun zilnic 
disciplinei somnului tantric. 

În afara corpului fizic, anahoretul gnostic poate, dacă 
dorește, să invoce acea parte izolată a Fiinţei care în 
ezoterismul practic poartă numele de Inger păzitor; fără 
îndoială, Inefabilul va răspunde la chemarea sa... 


O seninătate diafană, o liniște fără limite, o fericire 
extatică precum cea pe care o experimentează sufletul atunci 
când rupe lanţurile materiei și ale lumii, este tot ceea ce simţim 
în acele clipe minunate... 

Restul îl poţi ghici deja, iubite cititor, întotdeauna se pot 
obține servicii magice din „Lohegrin”. 

Dacă în acele momente de extaz îi cerem Îngerului păzitor 
să ne scoată corpul adormit din pat, unde l-am lăsat odihnindu- 
se, și să îl aducă la noi, atunci fenomenul magic se va realiza cu 
deplin succes. 

Când simţim pe umerii noștri animici o ciudată presiune, 
atunci corpul nostru fizic este deja pe drum, adus de Ingerul 
păzitor. 

Dacă păstrăm o atitudine receptivă, deschisă, subtilă, 
corpul fizic va pătrunde în interiorul nostru. 

Tantristul gnostic conștient, în loc să revină la corpul său 
fizic, așteaptă că acesta să vină la el, pentru a călători cu el 
către Tărâmul promis, în a patra coordonată. 

Ulterior, cu ajutorul Ingerului păzitor, ascetul gnostic se 
întoarce la casa și la patul său, fără nici un pericol. 

Venerabilii Maeștri ai Fraternităţii Oculte călătoresc cu 
corpurile lor fizice prin a patra verticală, putând să o 
abandoneze acolo unde doresc. 

Aceasta înseamnă că Maeștrii înviaţi ai Ordinului Superior 
își pot permite luxul, deloc de neglijat, de a renunţa la toate 
sistemele de transport moderne: autobuze, avioane, 
automobile, etc., etc., etc. 

Inalta valoare inițiatică pe care o conțin procedurile 
critico-analogice și simbolice care, în vechile timpuri au 
constituit esența vie a acelei școli alexandrine a filaleteilor sau 
„iubitorilor de adevăr”, academie sintetică din secolul IV, 
fondată de Ammonio Saccas, marele autodidact eclectic și de 
către Plotin, continuatorul lui Platon. De-a lungul secolelor, cu 
ajutorul principiilor doctrinare din Egipt, Mexic, Peru, China, 
Tibet, Persia, India etc., etc., etc., a permis multor inițiați să se 
orienteze către Cărarea Tăișului de Cuţit. 

O menţiune foarte specială o merită „Androgilia” lui 
Ammonio Saccas, carte de aur prin excelenţă. 

Fără îndoială, greșeala multor pseudoezoteriști și 
pseudoocultiști moderni își are originea în amorul propriu; se 


iubesc mult pe sine; doresc evoluţia mizeriei pe care o poartă în 
interior... 

Doresc să continue... aspiră la perfecțiunea aceluia care 
cu nici un chip nu merită perfecțiunea sau să continue. 

Acești oameni cu un psihic subiectiv se cred bogați, 
puternici, iluminaţi, Maeștri, salvatori, Avatari și râvnesc pe 
deasupra, o poziţie magnifică „dincolo”, însă în realitate nu 
cunosc nimic despre ei înșiși, desconsideră în mod lamentabil 
propria neputinţă, nimicnicie, nerușinare, nenorocire, mizerie 
psihologică și goliciune. 

Noi, gnosticii, nu aspirăm să fim mai buni sau mai răi, 
dorim doar să murim în noi înșine, clipă de clipă. 

Știm că suntem niște nenorociţi și niște mizerabili..., la 
nimic nu ar servi evoluţia sinelui însuși. Preferăm moartea 
supremă; numai prin moarte survine noul. 

De ce ar trebui să luptăm pentru evoluţia și progresul 
propriei noastre nenorociri? Moartea este mai bună... 

Dacă sămânța nu moare, planta nu se naște. Când 
moartea este absolută, ceea ce se va naște, este, de asemenea, 
absolut. 

Anihilarea totală a eului însuși, disoluția radicală a ceea ce 
avem mai drag în interior, dezintegrarea finală a celor mai bune 
dorinţe ale noastre, gânduri, sentimente, pasiuni, resentimente, 
dureri, emoții, idealuri, uri, iubiri, gelozii, răzbunării, mânii, 
afecţiuni, ataşamente, desfrâu etc., etc., etc. este urgent, 
grabnic, de neamânat, ca să apară flacăra Fiinţei, aceasta care 
nu aparţine timpului, care este mereu nouă. 

Ideea pe care fiecare dintre noi o poate avea despre 
Fiinţă, niciodată nu este Fiinţa. Conceptul intelectual pe care ni 
l-am fi elaborat despre Fiinţă, nu este Fiinţa. Opinia asupra 
Fiinţei, nu este Fiinţa. Fiinţa este Fiinţa și singura rațiune de a fi 
a Fiinţei, este însăși Fiinţa. 

Frica de moartea absolută, este un obstacol, o piedică, un 
inconvenient în calea obținerii schimbării radicale. 

Fiecare dintre noi poartă în el însuși o creație greșită. Este 
indispensabil să distrugem ceea ce este fals, pentru a se ivi cu 
adevărat o creaţie nouă. 

Niciodată nu am încerca să promovăm evoluţia falsului, 
preferăm anihilarea totală. 

Din negrul și înspăimântătorul mormânt al abisului, se 


ivesc diversele părţi înflăcărate ale Fiinţei; Îngerul păzitor este 
una dintre multele părți izolate. 

Acei care cunosc cu adevărat misterele Templului, 
minunata reflexie a misterelor bahice, eleusine și pitagoreice, 
niciodată nu ar dori să continue cu mizeria lor interioară. 

Trebuie să ne întoarcem la punctul de plecare originar, 
trebuie să ne întoarcem la tenebrele primordiale ale lui „A nu fi” 
și la Haos, pentru a se naște lumina și pentru a se ivi în 
interiorul nostru o nouă creaţie. 

In loc să ne temem de anihilarea totală, este mai bine să 
învăţăm să iubim și să cădem în brațele Binecuvântatei noastre 
Zeite Mama-Moarte. 

o NOTĂ FINALĂ o 
MAGNIFICAT ANIMA MIA! n 

Destinul tău, iubite cititor, niciodată nu va fi ca al celorlalţi 
muritori, dacă, după ce vei fi studiat în profunzime această 
carte, vei practica metodele sau sistemele predate aici pentru 
trezirea conștiinței. 

Pentru a da valoare celor scrise în aceste pagini, aș putea 
cita pe înțelepţii scriitori medievali întâlniți pe ici-colo, după 
vechiul șiretlic literar. 

Aș putea recurge la șiretlicul divinului Platon, atribuind lui 
Socrate ceea ce Sacerdotul din Sais i-a povestit lui Solomon în 
delta Nilului. 

Aș putea apela, în final, la alte încântări proprii relatărilor 
mai mult sau mai puţin istorice, pentru a da mai multe date 
ezoterice privind viaţa și extraordinarele evenimente gnostice 
din Anahuac, fără a omite legămintele sacre ale sigiliilor 
iniţiatice. 

Insă, nu este necesar să mai adaug ceva la această carte. 
Consider că prin nouă zile de studiu, meditație, izolare și post, 
se vor putea experimenta în mod direct adevărurile conţinute în 
acest tratat ezoteric. 

Aveau grijă de lucrurile divine, aveau un singur zeu, îl 
considerau zeul suprem; îl invocau, îl implorau; numele său era 
Quetzalcoatl. 

Și respectau atât de mult lucrurile divine, încât împlineau 
tot ceea ce le spunea sacerdotul Quetzalcoatl, îndeplineau, nu 
deformau nimic. 

EI le spunea, le insufla; acest Zeu unic, Quetzalcoatl este 


numele său, nu cere nimic, doar șerpi, doar fluturi, pe care voi 
trebuie să îi oferiti, pe care voi trebuie să-i sacrificați pentru el. 
(Codicele Matritense) 

o POSTFAȚĂ o 

Fără nici o îndoială, Gnoza este învăţătură care permite 
captarea directă a adevărurilor ascunse în toate manifestările 
culturale ale popoarelor lumii. 

Gnoza, fiind cheia auto-cunoașterii și baza filosofică și 
religioasă a revelaţiei divine, se convertește în talismanul 
prețios care ne determină să aprofundăm misterul Fiinţei 
implicite a omului. 

In această căutare neobosită a realităţii divine, 
întotdeauna ne gândim la bazele elenistice ale filosofiei și, 
desigur, la consideraţiile Mesopotamiene și Caldeene în legătură 
cu marele mister ocult al sufletului ființei umane. 

Cu toate acestea, Victor Manuel Gomez Rodriguez, în 
această operă intitulată „Doctrina secretă din Anahuac”, ne 
introduce în neobișnuitul scenariu filosofic, religios și mistic al 
Nahuașilor. 

„Dacă este cert faptul că trebuie să ținem seama în cadrul 
oricărui sistem gnostic de elementele sale elenistice orientale, 
incluzând Persia, Mesopotamia, Siria, India, Palestina, Egiptul, 
niciodată nu ar trebui să ignorăm principiile gnostice 
perceptibile în sublimele culte religioase Nahua, Toltece, Aztece, 
Zapotece, Maya, Chibchas, Quechuas, etc., din Indo-America”. 

Vorbind foarte deschis și fără ocolișuri, afirmăm: „Gnoza 
este un funcţionalism foarte natural al Conștiinţei, o Filosofie 
Perennis et Universalis”. 

Universalitatea este caracteristica intrinsecă ce scânteiază 
în fundamentele gnostice. Această calitate a pierdut-o 
creștinismul atunci când a căzut în abandonul principiilor 
metafizice ale tuturor timpurilor. Fapt pentru care a sfârșit mai 
târziu fracţionându-se în secte ce încă persistă în zilele noastre. 

Tocmai „universalitatea principiilor arhetipice ale Gnozei” 
este ceea ce permite investigatorului sincer conectarea 
curentelor filosofice și religioase ale Orientului cu gândirea 
metafizică a Occidentului. 

Graţie și acestei opere, dar mai ales Cunoașterii interioare 
experimentate în tine însuţi, avem posibilitatea de a intra în 
contact cu divinităţile oricărui panteon, fie el Maya, Olmec, 


Toltec sau Aztec, cu Elohimii ebraici, cu Devașii hinduși sau pur 
și simplu cu Îngerii și Arhanghelii lumii creștine. 

Mistere precum cel al lui „Lucifer”, considerat în cadrul 
dogmei catolice ca antiteza divinității, recapătă prin intermediul 
Antropologiei Gnostice adevăratul său loc în cadrul teologiei 
comparate.  Magicele vrăjitorii ale unui Faust medieval 
redobândesc dimensiunile metafizice sau teurgice, graţie 
dezvăluirii tematicii azteco-mayașe despre Xolotl-Lucifer, fratele 
lui Quetzalcoatl, stăpânul metamorfozelor escatologice produse 
în Valea Anahuacului. 

Se remarcă, de asemenea, în aceste pagini, frumoasa 
prezentare pe care Gnoza o face „Binarului Serpentin”, prezent 
în toate concepțiile teologice încă de la începutul veacurilor. 
Motiv în plus pentru care culturile Maya și Aztecă, printre altele, 
sunt numite „Culturi Serpentine”. Însuși misterul Șarpelui se află 
la baza religiei Naga (Serpentină) din India Prevedică. 

Vom termina spunându-i fidelului nostru cititor faptul că 
de foarte puţine ori în istoria Lumii a fost înfățișată oamenilor 
împărăţia lui Dumnezeu cu simplitatea, naturaleţea și 
profunzimea cu care o face Gnoza. 

Dincolo de orice comentariu, să lăsăm sufletul 
neliniștitului cititor să savureze aroma divinului, conținut în 
orizontul acestor pagini scrise cu focul viu al cărbunilor care ard 
în Sanctuarul Adevărului... 

OM MANI PADME HUM.