C.Stere — MARELE RĂSBOIU ŞI POLITICA ROMÂNIEI 1914-1918

Similare: (înapoi la toate)

Sursa: pagina Internet Archive (sau descarcă fișierul PDF)

Cumpără: caută cartea la librării

C. STERE

MARELE RASBOIU

POLITICA ROMANIEI

Editia din 2009 ingrijita de inginer Nitoi Ovidiu

EDITURA ZIARULUI ,,LUMINA”

BUCUREŞTI
1918

C. STERE

MARELE RASBOIU
SI

POLITICA ROMANIEI

BUCURESTI

ATELIERELE SOCIETĂȚII ANONIME ,, POPORUL”
BULEVARDUL ELISABETA, 27

1918

PREFATA

Adunând într'un volum articolele mele, publicate în ,,Lumina”, in
vremea când Moldova era izolată de restul ţării, n'am urmărit numai să
scutesc pe cetitorii din Moldova, pe cari i-ar interesa activitatea mea
publicistică, de munca ingrată de a cerceta colectiunea ziarului.

Socot însă că aceste articole, scrise în fuga condeiului, n'au pierdut
încă interesul de actualitate pentru opinia noastră publică, indiferent de
valoarea lor intrinsecă.

Pentru judecarea situatiunii noastre politice, care e departe încă de a
fi limpezită, nu pot rămânea cu totul fără interes însemnările unui publicist
conştiincios, făcute zi cu zi in epoca cea mai tragică a Istoriei noastre
nationale. Mai cu seamă fiindcă, cu tot caracterul caleidoscopic al
jurnalisticei, astfel răsare limpede conceptiunea unitară care m'a călăuzit şi
metoda de analiză a evenimentelor politice.

Articolele adunate în acest volum se pot totuşi împărți în două
categorii.

În cea dintâiu, sunt cercetate cauzele răsboiului mondial şi situația
României în mijlocul forţelor antagoniste. Aici am desvoltat conceptiunea
politică şi istorică, care a determinat atitudinea mea fata de conflictul

european.

Pentru cetitorii ,,Vietii romanesti’’ aceste mici studii, grupate in
prima parte a volumului, vor prezenta poate puţin interes fiindcă n'am spus
in această privinţă, pot zice, nici un cuvânt care nu s’ar găsi şi în cele scrise
de mine înainte de răsboiul României.

Dar consideratiunile teoretice şi istorice înfățişază în adevărata
lumină şi articolele relative la evenimentele zilei, cuprinse în a doua parte a
volumului.

Aceasta din urmă, pusă fata în fata cu faptele, as îndrăzni s’o
caracterizez nu ca o cronică, ci ca istoria anticipată a rasboiului, întrucât
priveşte destinele noastre.

În adevăr, este uşor de constatat că evenimentele ce se desfăşurau pe
frontul oriental, parcă se grăbeau, zi cu zi, să confirme toate prevederile pe
care mi le permiteam.

Acesta este cel mai bun criteriu pentru justificarea conceptiunii
însăşi, care se află la baza scrierilor mele, cât şi a metodei întrebuințate.

Bine-inteles, publicând „Lumina”” am urmărit înainte de toate un
scop practic, o anumită acţiune politică.

Ziarul a apărut la 1 Septembrie 1917, adică atunci când răsboiul
României era de fapt sfârşit şi când conducătorilor acestui stat li se
impunea o singură - de a salva printr'o acţiune politică inteleapta ceea ce
se mai putea salva atunci.

Pentru aceasta se cerea un singur lucru: o justă apreciere a situației

reale.

In momentul aparitiunii ziarului, in Rusia guvernul Kerenski se
sbătea împotriva anarhiei interne şi in acelaş timp stăruia în continuarea
rasboiului.

Guvernul din laşi nu'şi dădea seama de realitate si nutrea încă
iluziuni în ce priveşte posibilitatea de refacere a forței militare a aliatului
dela Nord.

Din primele numere ale „Luminii am căutat să lămuresc, că rolul
militar al rusiei în acest răsboiu este sfârşit; că guvernul Kerenski nu va
putea rezista multă vreme valului de anarhie şi disolutiune; ca triumful
maximaliştilor va duce fatal la sfâşiarea în bucăţi a Rusiei; că oricine ar
veni la guvern în Petrograd, va fi silit să ceară armistițiu şi să inchee pace,
în condiţiile dorite de Puterile Centrale; că armistițiul şi pacea încheiate de
guvernul din Petrograd vor atrage după sine necesar şi armistițiul pe frontul
român $1 apoi şi pacea pentru România; că nu este nici un temeiu a crede ca
Ucraina emancipata să poată lua asupră-şi continuarea răsboiului; că
dimpotrivă ea se va grăbi să intre în tratative cu Puterile Centrale, pentru
a'şi putea consolida ființa de Stat independent; etc., etc., etc...

Pentru a vădi cu câtă îndărătnicie am urmărit, din acest punct de
vedere, desfăşurarea evenimentelor, agătându-mă de împrejurările cele mai
neînsemnate în aparență şi chiar de simple fapte diverse, înregistrate în
ziare, poate ar fi trebuit să reproduc aici absolut toate articolele şi notițele
mele din ,,Lumina’’. Dar n'am îndrăznit să impun cetitorilor nenumăratele
repetiri pe care am fost silit să le fac zi cu zi. Apoi, volumul ar fi trebuit să

fie de două ori mai mare.

Mi-am permis dar o oare-care selectiune. Însă inadins n'am schimbat
nimic din textul articolelor, cu toate că astfel n'am putut totuşi evita multe
repetiri şi chiar oarecari informatiuni incomplecte sau dovedite în urmă
greşite.

Dar am crezut că scopul urmărit poate fi mai bine atins pe această
cale.

Tot în vederea acestui scop, dacă în prima parte am grupat articolele,
mai mult sau mai puţin, după cuprinsul lor, - în cea de a doua am păstrat cu
stricteta ordinea lor cronologică (în josul fiecărui articol am arătat data
numărului din ziar în care a apărut, articolul fiind scris, bine-inteles, cu 2-3
zile mai înainte).

Cetitorii vor avea astfel elemente suficiente pentru judecarea acelei
orbiri, de care au dat dovadă marii şi micii noştri bărbaţi de Stat.

Dacă atunci am strigat în pustiu, poate că cel putin acum judecata

dreaptă va birui...

Mai 1918

CS.

UN CUVINT INAINTE

CATRA CETITORI

Ziarul «Lumina» apare in cel mai tragic moment al Istoriei noastre.

Imi dau seama de răspunderea ce mi-o iau şi de greutățile ce-mi stau
în cale.

Nu am atâta în vedere piedicile exterioare ce le pot întâmpina, -
piedici inerente situatiunii în orice teritoriu ocupat. Cine nu va pricepe
marginile ce ni se vor impune din acest punct de vedere ?

Dar sunt dureri cari trebuesc respectate, şi sunt consideratiuni de
conştiinţă şi de demnitate, peste cari nu se poate trece.

Dacă întotdeauna, în lunga mea carieră de publicist şi om politic, am
disprețuit polemicile personale, cu atât mai putin mi-aş permite exerciții
gladiatorice pentru distracţia «galeriei», când cel lovit nu mi-ar putea
răspunde. Nu putem lăsa ca cea mai grozavă tragedie să degenereze într-o
farsă de bâlciu, în care socotelile personale şi încriminările patimase ar
putea numai să întunece partea de răspundere ce apasă asupra fiecăruia
dintre noi pentru catastrofa tarei.

Pentru ce dar nu aşteptăm alte vremuri, când am avea mai multă
libertate de mişcări?

Pentru că viaţa sufletească a unui popor nu se poate opri.

Istoria nu cunoaşte o situație mai grozavă ca aceea în care ne aflăm:
înfrângerea militară, teritoriul national împărțit între armatele străine,
risipirea năprasnică de vieți, ruina materială, tot amarul visurilor de mărire

zdrobite, şi conştiinţa vinei grele in fata tarei, în fata neamului întreg de
pretutindeni, a şirului de generațiuni viitoare...

După doi ani de rătăciri, de grandomanie sgomotoasă şi provocatoare,
îmbinate sinistru cu deslantuirea tuturor hatarurilor şi a speculatiunilor
scandaloase, cu goana neînfrânată după plăceri şi câştiguri vinovate... ce
orgie, ŞI ce trezire!...

Niciodată n'am avut o mai mare nevoe de reculegere şi de încordare a
tuturor forţelor noastre sufleteşti.

Un popor nu poate trăi, dacă în clipele de cumpănă nu-şi dă seamă de
cauzele cari l'au aruncat în prăpastie, spre a întrezări şi căile de mântuire.

lar unui publicist sau om politic nu-i poate fi iertat să aştepte cu
braţele încrucişate decretele destinului.

Ar fi o nenorocire să clădim totul pe norocul orb al românului.
Suntem datori, în măsura puterilor noastre, să luăm parte activă la
hotărârea soartei noastre.

Pentru viitorul neamului românesc nu este indiferentă măsura de
conştiinţă şi de tărie sufletească de cari acum putem da dovadă. Dacă vom
aştepta până la «ceasul de apoi», poate fi prea târziu...

Indrăznesc dar să iau condeiul spre a face apel la orice conştiinţă vie,
la orice judecată ce nu este încă de istov întunecată de micile patimi, în
care ne-am sbuciumat atâta vreme, la orice suflet românesc, care, în
noaptea ce ne învălue, simte in sine încă destulă tărie ca să se înalțe peste
ruinile prezentului, spre a prinde puţinele raze de nădejde ce ne pot lumina
drumul trudnic al izbăvirii.

Voi face abstracție de toate îngrădirile ce ne despärtiau, de toate
prejudecățile ce ne invrajbeau, dar nu voi cruta nici slăbiciunile noastre ale
tuturora, nici orgoliul nimănuia. Fără să mă închin vreunui idol, fără
respectul fatarnic al lozincilor consacrate, prin care ne-am deprins să ne
ascundem lipsa de gândire cinstită şi de caracter, fără sfială voi rupe vălul
de deasupra rănilor noastre, voi desgoli toată minciuna care ne-a otrăvit
sufletele şi ne-a adus la marginea pieirii.

Nu mă voi lăsa însă tarit pe povarnisul îcriminärilor şi personalităților
triviale, obicinuite în presa noastră: nici o vină a ALTUIA nu ne poate doar
ierta de DATORIA NOASTRĂ.

De sigur că voi fi silit să judec actele şi să discut părerile celor ce au
avut un rol însemnat în viata noastră publica, dar numai în măsura necesară

pentru marea opera de reculegere a conştiinţei nationale. Gândul de
polemică personală e străin de mine, şi voi şti să păstrez toată rezerva
dictată de enorma răspundere ce mi-am asumat’o.

Dacă în aceste împrejurări nu întotdeauna voi putea aşterne pe hârtie
întreg gândul meu, nu există însă forță pe pământ care să mă poată sili să
spun un singur cuvânt care să nu fie expresiunea credintii mele.

Trecutul meu poate fi o chezăşie: dacă la vârsta de 17 ani am
îndrăznit să mă ridic împotriva atotputerniciei Tarilor, iar în anii aceştia de
psichoză națională nu m'am sfiit să tiu piept ratacirilor opiniunii publice,
tot aşa şi acum pun condeiul meu numai în serviciul neamului, după cum
cugetul meu mă va lumina: poate nu-mi va fi dat să spun TOT ce cred, dar
desigur că nu voi spune NIMIC ce n’ar isvori numai din convingerea mea
adâncă.

N'am altă armă decât cuvântul, şi nu caut alt sprijin decât în
conştiinţa şi în judecata şi celui mai umil dintre concetăţenii mei.

Un singur lucru cer dela cetitorii ziarului nostru, menit să vadă
lumina în aceste zile de durere şi ruşine: să-l cetească tot aşa dezbracati de
patimi mărunte şi prejudecăţi, cum va fi şi scris; să cântărească fiecare
cuvânt şi să-şi facă ei singuri examenul de conştiinţă; dar să nu înăbuşe;
înspăimântați de lumina crudă a adevărului, răsunetul ce acest cuvânt l-ar
găsi în inima lor.

Conştiinţele vii mă vor auzi.

Lumina se va face şi prin lumină ne va veni mântuirea.

1 Septembrie

INTRODUCERE

In tot cursul Istoriei omeneşti, răsboaele apar ca singurul mijloc de a
resolvi conflictele de interese dintre popoare, sau pentru a stabili o noua
ordine în lume, când vechea stare de lucruri nu mai corespunde situațiunii,
create prin evoluția lentă din perioadele de pace.

In timp de pace popoarele muncesc, propăşesc, sau decad; se ridică
interese şi drepturi noui, care bat la poarta Istoriei, dar vechile pretentiuni
nu se resemnează, deşi nu mai sunt de nimic justificate; se creează valori
noui, valorile vechi se depreciază, dar moneda calpă rămâne încă timp
indefinit în circulatiune.

Vine momentul repretuirii tuturor valorilor: revendicările nerealizate
şi situatiunile dobândite stau fata în fata, într'un conflict ireductibil. Atunci
războiul — ultima ratio — aşează toate raporturile dintre popoare pe
temeliinoui, mai conforme cu realitatea, cu situația lor adevărată in
economia lumii.

In Istoria universală toate momentele «epocale » sunt astfel
însemnate de răsboaie mari: invaziunile persane, epopeea lui alexandru
Macedoneanul, răsboaele Imperiului roman, marile migratiuni, expeditiile
lui Carol Magnu, Reformatiunea, Marea Revolutiune franceză şi
Campaniile napoleoniene...

Omenirea n'a găsit până acum o altă sancțiune pentru rezultatele
evolutiunii istorice.

Mult lirism a inspirat tragedia acestui destin. Dar de mult în zadar
caută fruntaşii omenirii, - şi între ei va străluci pururea numele lui Kant —
un mijloc de a asigura lumii «pacea eternă».

Cu toate grozaviile acestui «ultim răsboiu» şi cu toate speranţele ce
sunt legate de sfârşitul lui, din nenorocire probabil încă multă vreme
destinele lumii vor fi hotărâte pe câmpiile stropite de sângele omenesc.

De pe acum chiar se poate constata, că în orientul îndepărtat se
acumulează materii explozibile pentru un nou cataclism mondial, poate şi
mai groaznic decât cel de astăzi.

De mult a fost prevăzută şi aşteptată şi actuala catastrofă, ca urmare a
unei lungi desvoltări istorice. Nu ştim dacă ea mai putea fi amânată, şi
pentru câtă vreme, dar nici o forță umană nu era în stare să o înlăture cu
totul.

Bietei diplomaţii europene i-se face prea mare cinste sau... prea mare
injurie, dacă ea singură e considerată responsabilă pentru această
elementară isbucnire de forţe istorice.

De sigur acest adevăr general nu este aplicabil în toate cazurile
concrete, precum şi nu toate răsboaele au aceiaşi însemnătate pentru Istoria
mondială.

Unele nu ies din cercul limitat al conflictelor locale, şi servesc numai
pentru servirea unui raport de putere, sau la restabilirea unui nou echilibru
într'o sferă restrânsă a relatiunilor internationale. Altele însă pot hotari
destinul lumii întregi pentru lungi epoce istorice.

In cazul din urmă, mai cu seamă, toată arta omului de stat e redusă la
un rol foarte modest: el poate cel mult contribui la alegerea unui moment
mai prielnic pentru acţiune sau poate asigura acestei acţiuni condițiuni mai
bune pentru desfăşurarea ei şi pentru reuşita finală.

In vederea acestui scop, un om de Stat, care are răspunderea pentru
destinele poporului său, e dator înainte de toate să'şi dea seama de
perspectivele istorice pe care le deschide un răsboiu. In al doilea rând, el
este dator să nu scape un singur moment din vedere directiva politică
generală a ţării pe care o conduce, -directivă ce’1 este întotdeauna impusă
de Istoria ei şi de situatiunea ei concretă, în mijlocul altor State.

Cel ce nu este în stare să se ridice până la aceste consideratiuni si se
lasă influenţat de discursuri şi «campanii» de presă, mai mult sau mai puţin
dezinteresate, nu are dreptul de a conduce un Stat, pentru că îl va duce
desigur la prăpastie.

Un popor care intră in răsboiu, se prezintă doar în fata unei instante,
ale cărei hotariri nu ştiu mile. «Die Weltgeschichte ist das Weltgericht»,

Istoria lumei constitue un tribunal suprem pentru judecata popoarelor.
Răsboaiele sunt mijloacele de executiune ale acestei aspre judecăţi.

Răsboiul cere încordarea tuturor forţelor morale şi materiale ale
poporului. El nu poate fi câştigat prin elocventa discursurilor parlamentare,
niciprin vehementa articolelor de la gazetă.

Dar, chiar indiferent de victorie, un popor nu poate esi cu cinste din
această încercare, decât dând dovadă de reală sănătate trupească şi
sufletească. De oarece judecătorul suprem al Istoriei mondiale rupe fără
crutare vălul, cu care în viata de toate zilele lenea intelectuală şi inertia
morală, amorul propriu sau vanitatea acopăr rănile organismului naţional.
El scruteză, - dând cu brutalitate la oparte decorul conventiunilor, -
destoinicia şi priceperea conducătorilor, cultura şi educaţia civică a elitei
sociale, ca şi vigoarea vitală a maselorş precum el pune la grea încercare şi
întreg aparatul politic şi administrativ al Statului.

In fata acestui tribunal s'a înfätisat România la isbucnirea răsboiului
mondial, şi, intrând în luptă, a căutat să-şi justifice rolul istoric...

Si acum fac apel la conştiinţa celu mai smerit concetatean, care suferă
astăzi sub povara judecății: să se întoarcă cu gândul la atmosfera ultimilor

ani, când ne pregăteam pentru ceasul de jertfă...
16 septembrie

Răsboiul înfăptueşte cea mai aspră critică istorică, ce nu admite nici o
misti ficare.

In graiul grav al tunului amuteste declamatia deşartă şi se destramă
toată împletitura de de minciuni convenţionale cari în cursul vieţii de toate
zilele poate acoperi uraciunile şi scaderile vieţii nationale.

Si ce striviti am ieşit din acest examen!...

Temelia vieţii noastre de stat s'au dovedit toate zidite pe nisip.

Independenţa, «Coroana de oţel» ca simbol al unirii dintre Dinastie şi
tara, constituția, democrația, «Idealul National» - ce izvor nesecat de
inspiratii retorice!...

Dar... cum apar aceste lozinci, de care vanitatea națională nu ne
permitea să ne atingem, astăzi, în lumina aprinsă de făclule răsboiului?...

Independenta si suveranitate nationala?

Refluxul puterii otomane din Europa s'a repercutat in peripetiile
organizatiunii noastre de stat.

«Regulamentul organic», prima noastra Constitutie, dictata din Petersburg,
nu se infatisaza în realitate decât ca afirmarea voinţei imperiului moscovit
de a se substitui suzeranității turceşti. Precum şi a doua noastră Constituţie,
«Conventiunea» din 1858, redactată la Paris, simbolizează protectoratul
marilor Puteri, voinţa Europei de a stăvili expansiunea rusească în Orient...

In fond, acestei voințe europene îşi datoreşte Statul român existenţa şi
însăşi rațiunea lui de a fi.

Dar proclamarea independenţei României, în urma răsboiului din
1877, a lăsat acest Stat în realitate din nou «in aer).

In adevăr, ce independenţă reală putea avea un mic regat, de 6-7
milioane, situat pe țărmurile Mărei Negre, pe care colosul de la nord, de
două veacuri năzueşte să o transforme într-un « lac rusesc », şi în calea
tradițională a aceluiaşi colos spre Constantinopol şi Dardanele?

Nu e de mirare că, în ciuda frazeologiei întrunirilor noastre politice,
nu am putut, de pildă, construi în ţară la noi linia ferată Dorohoi-Noua
Suliţă, de mult hotărâtă, pentrucă... Rusia nu ne permitea să facem
stațiunea de joncțiune pe teritoriul austriac, care ne-o dictau interesele
noastre economice şi strategice. Precum nu e de mirare că am fost siliți să
tolerăm pe teritoriul nostru organizația quasi-oficială a poliției ruseşti.

Independenţa unui Stat nu poate fi asigurată decât prin puterea lui de
rezistenţă împotriva amenințărilor din afară. Dar ce rezistenţă putea opune
mica Românie Rusiei, pe care necesitatea istorică şi însăşi rațiunea ei de
Stat, o mânau peste pragul românesc, în spre Balcani?

Situaţia noastră a ajuns mai tragică în momentul când Franţa şi
Anglia, initiatoarele «Conventiunii» din Paris, abandonând, aliate: lor dela
Nord Constantinopolul si stramtorile, fatal s’au dezinteresat de soarta celor
câteva milioane de «valahi» dela gurile Dunării...

> ok ok
O singură soluţie a fost găsită în aceasta situaţie, plină de primejdu,
de politica noastră tradițională, - sub inspirația şi conducerea tuturor
marilor noştri bărbaţi de Stat şi a oamenilor politici de frunte: Ion Ghica,
Mihail Kogălniceanu, C.A. Roseti, Lascăr Catargiu, D.A. Sturdza, P.P.

Carp, Titu Maiorescu, Al. Marghiloman, ca si ... d-nii Ionel Brätianu,
Tacke Ionescu şi defunctul Nicu Filipescu. $i aceasta soluţie se rezumă
într'un tratat de alianţă cu Puterile Centrale, ale căror interese nu sunt
compatibile cu intronarea Rusiei la Dunăre.

De altfel nici nu aveam multă alegere, dacă nu ne resemnam la
disolutie apropiată în oceanul moscovit.

Dar însuşi secretul absolut păstrat asupra acestui tratat, vădeşte toată
falşitatea situației noastre internaționale.

Secretul era atât de riguros, că şi cei mai multi dintre miniştri nu-i
cunoşteau clauzele. Chiar ministrul de Afaceri străine din momentul
izbucnirei conflictului european, d. Em. Porumbaru, nu aflase despre
ultima reînoire a tratatului, - făcută abia cu un an înainte, - decât în ziua
primului consiliu de Coroană, în lulie 1914.

Un Stat având conştiinţa plenitudinii suveranității sale nu se poate
pune într'o astfel de situație. Această plenitudine însă n'a fost decât o
ficțiune: Rusia nu ar fi iertat României o alianță fatisa.

OK KK

Rezultatele sunt cunoscute:Regele Carol, părăsit in momentul critic

de sfetnicii săi, bachanala celor doi ani ce au urmat, România transformată
într'o arenă de luptă dintre legatiunile străine; până la nenorocirea din
urmă: - ţara târâtă la măcel împotriva intereselor sale vitale şi împotriva
voinţei sale, însuşi Regele Ferdinand intr’un document oficial declară că 90
la sută din români nu voiesc războiul; şi până la ruşinea din urmă, -
generalii străini, în frunte cu plenipotentiarul rus Masolov luând sub tutelă
comanda noastră supremă, comisiunile compuse din agenți străini,
distrugând isvoarele avutiei nationale, şi în sfârşit — chiar toată armata
noastră dizolvată în cea rusească... Şi doar generalii ruşi nu s'au dovedit
vulturi, şi armata care a săvârşit faimoasele «retrageri strategice» din
Galiţia şi Polonia, ca şi în Dobrogea noastră, nu se putea pretinde mai
destoinica decât a noastră, pentru ca umilirea, să fie cel putin justificată
prin consideratiuni pur militare.
Şi ca final grotesc primul nostru ministru înaintând guvernului revoluționar
din Petrograd o plângere împotriva acelui ministru al Ţarului Niculae,
«trädätorul» Stuermer, cu care el, reprezentant al României suverane, abia
încheiase tratatul de alianta!...

Ca să ajungem oare aici, ca să jucăm acest rol în fata « Sfatului
muncitorilor şi soldaților» din palatul Tauridei, luasem aerele de «arbitri ai
Europei»?

Se poate imagina o mai dureroasă sfărâmare a iluziunii de
independenţă?

Dar odată ce am călcat în picioare singurele legături, cari cu timpul
ne puteau asigura o desvoltare națională, în adevăr liberă, propăşirea şi
prosperitatea generaţiilor viitoare, natural , nu mai putem recurge împotriva
obijduitorului Stuermer decât la... mila «Sfatului muncitorilor»...

Căci, prin forţa lucrurilor, altă independenţă nu putem avea, de cât
asigurarea situațiunii noastre internationale printr’o legătură temeinică cu
acele State mari, pe cari ni le indică însăşi situația geografică, cum şi
interesele noastre economice şi tradițiile istorice.

Răsboiul a învederat prea târziu din nenorocire, că această legătură
temeinică un tratat secret nu ne-o poate asigura.

XX ok
In retorica noastră curentă evocatiunea Independendentii a fost in
totdeauna asociata de preamarirea<<Coroanei de otel>>.

Si în adevăr, între situatiunea noastră internațională şi chemarea pe
tronul României a dinastiei Hohenzollernilor,-care prin sine însăşi
simbolizează un program politic, -există cea mai intimă legătură.

De la divanurile ad-hoc tara, a cerut o monarhie constituțională şi o
dinastie dintr'o casă domnitoare a Apusului european.

Am avut nevoie de o dinastie puternică şi de o dinastie apuseană
pentru ca Coroana să fie respectată înăuntru şi în afară,fiind-că numai aşa
şi-ar fi putut îndeplini misiunea: înăuntru pentru ca autoritatea Coroanei,
ridicăndu-se peste luptele dintre partide, să ne poată asigura ordinea si
evolutia politică normală; -în afară- pentru ca, prin însăşi legatura
dinastică, tara sa înceteze de a fi o jucărie între diferite facțiuni sprijinite
de puteri străine, şi pentru ca astfel România sa-şi asigure locul ce 1 se
cuvine în echilibrul european.

Aceeaşi directivă politică generală, acelaş gând care a determinat
alianțele noastre, ne-au impus şi alegerea dinastiei.

Dar echivocul situatiunei internationale a creat o situatiune falşa si
Coroanei.

Chiar la începutul domniei sale Regele Carol, a fost silit să abdice,
pentru ca<<inima României era acolo unde flutura drapelul Frante>>.Jar în
urmă el nu şi-a putut asigura o relativă linişte decât adoptând vestitul
sistem al <<rotativei>>.

ok ok ok

De atunci înainte limbajul slugarnic al detentorilor<<putenii>>, lipsit
de orice demnitate şi de orice respect pentru Coroană, se perindă ca o
manifestaţie normală a sistemului politic, cu insultele triviale ale
opozanților.

Semnalul <<luptelor de răsturnare>>, menit să pună în mişcare
rotativa , îl dădea aproape în totdeauna un <<şah la rege>> pentru ca
<<Neamtul să ştie de frica>>. Nimic nu asigură mai bine o carieră politica,
decăt violenţa atacurilor împotiva Coroanei. Insultătorul de la o întrunire
publică era sigur să fie învitat a doua zi la masa regală. lar in cazul unei
opoziții prea prelungite, ca cea mai bună recomandatie, pentru portofoliul
ministerului de rasboi, slujia o mică conjurație printre militari...

Nici o declamatie nu poate subtiliza acest adevăr: după o jumătate de
veac de domnie, Regele Carol s'a vazut ameninţat cu răsturnare prin
conspirația dintre chiar sfetnicii săi cu miniştrii Puterilor străine. Bătrânul
Rege amărât şi'a inchis ochii, hulit în ultimele clipe ale vieţii de toată
plebea politicianilor, pentru ca în momentul hotărâtor a voit să stea la straja
interesului de Stat şi a demnitatii nationale, apărând directiva politică
consacrată de elita tuturor generațiilor trecute.

In tămâia discursurilor funebre nu s'a putut topi ruşinea acestui
sfârşit...

Si rasboiul a rupt ultimul văl; guvernul român s'a crezut în drept de a-
si trambita triumful, pentru că Regele României a fost numit aici, în tara
lui, comandant al armatei în care fusese înglobată ostirea lui...

Nu ştim dacă numirea a fost revocată de sfatul revoluționar pe
malurile Nevei...

Incriminările sunt inutile şi nedrepte. Respectul nu se poate stipula
printr’un contract. El se impune prin autoritatea proprie, isvorâtă de forţa
vie a unei institutiuni. Această autoritate şi această forță n'a avut'o şi n'a
putut'o avea Coroana României, fiind dată minciuna de la baza vieții

noastre de Stat.
ok OK OK

Din această situatiune decurgea fatal şi toată impocrizia
constitutionalismului nostru.

Rotativa a dat tara pe mana unei oligarhii lacome şi corupte,
organizta în asociaţii pentru exploatarea avantajelor puterii.

Cele mai hotărâte bunävointi individuale, -spre cinstea noastră
acestea nu ne-au lipsit- rămâneau neputincioase in fata sistemului.

Si aşa s'a putut întâmpla ca această tara constituțională să fie aruncată
in răsboiu, fără ca vre-un organ al vointii nationale sa fie consultat, numai
după porunca lui...Stuermer...

oK ok ok

Ca încoronare a acestei evolutiuni, <<Idealul national>>
indentificat cu precupetirea sufletelor româneşti, cu trocarea teritoriilor
bastinase, cari veacuri au trăit o viata istorică comună, cu ingenunchiarea
smerită in fata braţului care ne-a lovit, -numai ca <<protectorul>>
moscovit să se întinda şi peste Carpaţi...şi pentru realizarea idealului
national al...panrusismului...

In cercul acesta vitios toate se inlantuiesc şi se sprijină: falşitatea
situatiunii internationale, lipsa de autoritate a Coroanei, nesinceritatea şi
imoralitatea vieții publice.

Si fantasmagoriile au logica lor. Cea mai desantata aventura politică,
născută din violarea tratatului, care singur nu ne mai putea da un punct de
reazim, este şi ea în logica acestei situatiuni morbide: violarea unui tratat e
întotdeauna mai apreciată de cei interesaţi, decât respectarea lui...

oK ok ok

Prăbuşirea era scrisă in cartea neamurilor.Un popor nu poate trăi
vecinic într'o fantasmagorie şi încercarea prin foc şi fier a împrăştiat
mirajul.

Printre ruini, ne rămâne numai să tragem invataminte din acest
cataclism.

Răsboiul va trece. Se va pune problema, -ea se pune de pe acum- a
reedificării din temelie a templului risipit.

Cu groază ne întrebăm: din nou aceiaşi minciună? O existenţă
şubredă fară nici o siguranţa pentru ziua de mâne; un Stat a cărui
<<suveranitate>> e menită numai să acopere neputinta desăvârşită in fata
competitiunilor străine? O Coroană fără prestigiu şi forţă vie, acum şi mai
mult ca înainte bătută ca o trestie între facțiuni sprijinite din afară? Viaţa

publică lipsita de cinste şi seriozitate; pururi toată atmosfera morală
otrăvită?... Mai bine moarte!
oK ok ok

Invatamintele se impun dela sine:

România nu va trăi, nu mai poate trăi, dacă asupra existentii ei de
Stat va rămânea suspendat eternul semn de întrebare, dacă nu vom avea
siguranța externă împotriva tuturor apetiturilor şi a tuturor presiunilor din
afară.

La această siguranță nu putem ajunge decăt pe o singură cale:
România trebuie să intre, în forma ce urmeaza s’o stabilim, în complexul
politic şi economic al Europei Centrale (<<Mittel Europa>>) de care ne
leagă toate interesele noastre materiale şi morale.

In împrejurările actuale, când şi statele cele mai puternice sunt silite
pentru asigurarea intereselor lor vitale să recurgă la tot felul de
combinatiuni internationale, pentru un Stat ca România izolarea nu poate
însemna decât renunţarea la orice demnitate naţională şi chiar la viata.

De asemeni, numai prin realizarea concepțiunii, cuprinsă în acest
termen de „Europă centrală”se poate asigura României noui şi o dinastie
puternică şi respectată, care sa-şi poată îndeplinii misiunea în vita noastră
națională, fiindcă numai astfel.Coroana ar putea avea un izvor de autoritate
si putere proprie, care ar ridica-o deasupra tuturor luptelor dintre partidele
politice.

In această situaţie numai, ar fi cu putinţa un regim politic sănătos,
întemeiat pe principiile comune tuturor Statelor civilizate-
constitutionalismul si democraţia regală.

Numai pe această cale putem năzui si la realizarea idealului
național, în sensul real al cuvăntului, ca plenitudinea vieţii românesti de
pretutindeni.

Numai să nu fie si de astă-dată pierdute in zadar invatamintele,
plătite cu atâta sânge şi atâtea suferintii; numai glasul realității sa
fieînsfârşit ascultat!

De ani indelungati, cu mult înainte chiar de răsboiul balcanic,
prevesteam ţării ametite de demagogii de toate culorile, primejdiile de
moarte, la cari se expune printr’o politica nesocotită şi agitatii nesănătoase.
Si în timpul neutralității noastre mi-am facut pe deplin datoria

cetateneasca, sub loviturile persecutiunilor, sub ploaia de insulte şi
calomnii.

Acum, dupa ce realitatea sângeroasă a vorbit, am dreptul sa
nădăjduiesc că glasul meu, al realitatii, va găsi răsunet in toate inimile
cinstite.

Imi voi face datoria pana la sfârsit.
1.Septembrie

III

Un rol fatal în acțiunea noastră l’a judecat nedeprinderea de a gândi
pentru Sine însusi.

Ne-am obicinuit să reflectăm <<opinia publică franceza>>franceza-
adică opiniile presei de bulevard. Chiar presa engleză nu ne-a fost
cunoscută decăt prin intermediul celei franceze. Iar presa rusă ne-a fost cu
desăvârşire neaccesibilă. Bine înteles,nici nu amintesc despre presa
Puterilor Centrale, -aceasta a fost pusă pur si simplu la index.

Dar nu poate fi un izvor mai puţin sigur, în ce priveşte cauzele si
perspectivele acestui răsboiu, decât tocmai presa franceză şi engleză.

Nu e vorba numai de falşificări voite, deşi şi acestea au jucat un rol
însemnat, mai cu seamă în Franţa şi în Anglia. Presa politică din Rusia a
fost mult mai sobră, fiindca guvernul Țarului pornind răsboiul, n'a prea
simţit nevoia de a lămuri unui popor robit motivele acțiunilor sale.

Dar in Franţa şi în Anglia, guvernele aveau în faţa lor popare foarte
individualiste, agitate de idei antimilitariste şi în parte, chiar din egoism,
pacifiste. Pentru a sili acolo massele de a renunţa la comfortul vieţii de
toate zilele şi de a accepta jertfele şi truda vremurilor de răsboiu-narcoza
specifică a demagogiei răsboinice părea absolut necesară guvernantilor.

Dar şi fără falşificare, voită, oamenii nu întotdeauna îşi pot da seama
de motivele adevărate ale acţiunilor lor. Vanitatea, prejudecata, patima,
ideologia care aruncă un val înşelător asupra fondului pornirilor noastre,
denaturează asa de usor adevărurile cele mai evidente.

Nu trebuie încă uitat că rezultatele pozitive al actelor omenesti
adesea se îndepărtează foarte mult de scopurile subiective, pentru cari au
fost săvârşite. Cine din contemporanii rasboaelor Reformatiunii sau ai
campaniilor lui Napoleon îsi dădea seama de motivele lor reale sau a putut
pătrunde rostul istoric adevărat al actelor lor?

De aceia ar fi naiv să căutăm explicarea adevărata şi complecta a
motivelor si a cauzelor conflagratiunii mondiale sau adânca ei semnificație
istorica în discursurile politice sau chiar în nenumărate <<carti>> de acte
diplomatice, publicate sub diferite coperte colorate.

Impotriva acestei narcoze nu e decât un singur mijloc: gândirea
cinstită şi independentă, care singură poate da o judecată obiectivă.

Dar în acelaş timp, din nenorocire, nimic nu e mai greu...

15 Septembrie

PARTEA |
ROMANIA

RASBOIUL MONDIAL

CAP.I

CAUZELE SI EFECTELE RASBOIULUI
MONDIAL

I
CAUZELE RASBOIULUI MONDIAL

Ori cat de importanta ar fi pentru cei direct interesati chestiunea
Alsaciei şi Lorenei, ea are însa mai mult caracterul unei certe pentru hotar
între vecini.

Se poate discuta dacă au făcut bine germanii la 1871 anexând aceste
teritorii, care două veacuri au aparținut Franţei. Se poate, şi cu mai drept
cuvânt, discuta dacă astăzi francezii fac bine, revendicând un pamânt
băştinaş german a cărui populaţie se simte acum solidară cu consângenii
din Imperiu. Dar oricare va fi soarta acestor provincii, ea la urma urmelor
nu poate avea atâta însemnătate pentru Istoria omenirii.

Si mai puțină importanţă istorică are, dacă <<sacrul egoism>> al
Italiei va reuşi sau nu de a mai mări teritoriul favorit al călătorilor de
nuntă, cu câteva fâşii rupte de la vecini.

Oricine poate avea în această privinţa simpatiile şi preferinţele sale,
dar conflictele de acest fel nu pot determina caracterul istoric al tragediei
mondiale.

Cu totul de alta natura sunt conflictele dintre Germania şi Anglia, pe
de o parte, şi dintre Puterile Centrale şi Rusia pe de alta parte.

Ciocnirea dintre Germania si Marea Britanie ne infatiseaza o fază
caracteristică, adâncă in semnificarea ei istorică, a desvoltării economice
mondiale.

Karl Marx a descris, pe vremuri, evolutia economica, ca un proces ce
se desävârseste înăuntru unui Stat: progresul industrial duce la
concentrarea capitalului in opoziție cu proletarizarea masselor, şi ca
rezultat final - <<expropriatorii se expropriaza>>, şi socializarea
mijloacelor de productie inchee intreaga evolutie.

Realitatea de mult a depasit acest cadru. Inca acum aproape 17 ani am
semnalat într'un discurs parlamentar, că Anglia tinde să se tranforme din
<<fabrica lumii>>, cum era socotită până atunci, într'o <<ladă de fier>>
intr’o banca a lumii. Acolo s'a format un imens capital, pe care il numisem
<<Capitalul vagabond>>, care a pornit din <<ladă>> în lumea largă,
pentru cucerirea Globului, pentru exploatarea si subjugarea, mai cu seamă,
a ţărilor înapoiate economiceste.

Factorii de căpetenie ai acestui proces sunt supremația comercială şi
stăpânirea excluziva a mărilor. S'a calculat că pe această cale Anglia
încaseaza numai de la străini, din intreprinderile ei externe şi din navigația
internațională (între porturile străine) ca profit net, peste zece miliarde
anual. Ceeace reprezintă venitul unui formidabil capital de cel puţin 200
miliarde.

Acesta este tributul, pe care <<capitalul vagabond>> al Marei
Britanui îl percepe de la celelalte popoare, mai cu seamă din ţările
înapoiate.

Dacă acest proces s'ar desăvârşi pana la ultima lui consecinţă logică,
formula lui Karl Marx ar ajunge să se realizeze într-un chip neaşteptat: un
Stat ca <<expropriator>> mondial şi un popor de state proletarizate de
peste întreg rotundul pământenesc!

Insa pe calea acestei evoluții s'a ridicat Germania cu extraordinara ei
desvoltare industrială din ultimele decenii.

Cu o repeziciune vertiginoasă, ea şi-a creat în economia lumii o
situatiune, care făcea să tremure din temelie toate contoarele din City şi
toate factoriile ei coloniale. Pe calea concurenții paşnice Germania s'a
dovedit de nebiruit. Stiinta ei, progresul ei tehnic, talentul organizator al
conducătorilor industriei şi comerțului, munca stăruitoare şi spiritul de
ordine al muncitorimii, îi asigurau succesul, chiar pe debuseurile
britanice!...

Atunci <<Capitalul vagabond>> a asmutit pe toţi <<proletarii>> săi
de toate rasele şi nuanțele de coloratiune, pe toți vasalii săi märturisiti, pe

toți aceia in sfârşit, cari aveau vreo rancuna sau o socoteală cu un popor ce
se afla în plina ascensiune a puterii şi a prosperității.

Credincioasă tradiţiilor sale seculare, Anglia, -<<perfidul albion>> al
Istoriei mondiale, -s’a hotărât să înlăture cu forța pe un rival primejdios,
cum a făcut pe vremuri cu Spania, cu Franţa, cu Olanda... Germania trebuia
cu orice preţ zdrobită, flota ei distrusă, coloniile anexate. Intreprindere
negreşit, mai grea decât sa impui cu tunul poporului chinez otrava opiului.

Si lumea ergoteaza încă pe baza cărților galbene, verzi, albastre sau
cum mai sunt, cine a voit răsboiul, în acest conflict: Germania, a cărei arma
cea mai sigură era munca paşnică, Anglia, care doar numai prin forța
militară i-ar mai putea stăvilii mersul triumfal?...

Pentru morala Istoriei e instructiv de notat, că, dacă poporul german
ar fi muncit mai putin sau mai prost, rasboiul — cel putin cu Anglia -
desigur că n'ar fi isbucnit...

Nu mai putin semnificativ este şi caracterul conflictului dintre
Puterile Centrale şi Rusia.

Aceiaşi expansiune economică a Germaniei a determinat un
antagonism ireductibil între politica germană în Orientul apropiat şi
tendințele de cotropire ale Rusiei Tariste în Balcani.

Căci nu trebuie uitat că răsboiul a fost pornit de Rusia 7aristă, care
năzuia să se întroneze la Bizanţ şi să-şi întindă stăpânirea până la marea
Egee şi Adriatică. Imperiului german însă numai cooperatia libera cu
popoarele din Orient îi putea asigura un câmp de activitate industrială şi
comercială, - care fatal s'ar restrânge, şi Germania însăşi ori-cand ar fi
amenințată de o încercuire desăvârşită de către o coaliție vrăjmaşa, dacă
tendinţele contropitoare ale Imperiului moscovit nu ar fi stăvilite.

Pe de altă parte, şi Imperiul Habsburgic nu poate admite
dominatiunea în Balcani a unei mari Puteri slave, o impresurare extrem de
primejdioasă pentru tot viitorul Monarhiei. Astfel s'a creat o solidaritate
de interese şi ca rezultat, o alianţă intimă între Germania şi Austro-
Ungaria.

Intrucat Rusia şi-a dat bine seama, că în aceste împrejurări - cum s'a
exprimat cunoscutul profesor de istorie dela Universitatea din Petersburg,
d.Mitrofanov, - <<drumul la Constantinopol trece pe la Berlin>>, o luptă
crâncenă între Puterile Centrale şi Impärätia Tarilor a ajuns inevitabilă.

Si in acest conflict e lesne de constatat ca in fond, oricari ar fi
aparentele şi interpretările actelor diplomatice, acțiunea germană are
caracterul defensiv. Ca şi în diferendul economic cu Imperiul britanic - nu
Germania,- ci Anglia avea nevoie de război, nu Germania, ci Anglia putea
aspira la distrugerea flotei sau răpirea Coloniilor Statului rival: - tot aşa şi
Germania nu pretindea decât menţinerea regimului <<portilor deschise>> -
nu ea, ci Rusia şi-a afirmat voinţa de a cuceri Constantinopolul şi
Strâmtorile.

In judecata istoricului de mâine, aceste cauze adânci ale groaznicei
conflagratiuni, care a împărțit lumea în două lagăre duşmane, singure vor
cădea în cumpănă pentru a aprecia şi perspectivele ce deschid omenirii
rezultatele posibile ale catastrofei. Demagogia şi declamatia deşartă prin
care cei interesaţi încearcă astăzi să <<facă atmosferă>>, dacă nu vor fi
uitate, vor inspira numai compatimire pentru mentalitatea ce domina în <<
bătrâna Europă>> un veac după marea Revolutiune.

Mai cu seamă, când va fi dată şi <<ultima hotărâre>> asupra rolului
istoric al Rusiei țariste. Căci conflictul dintre Puterile Centrale şi Rusia are
si o fata, de cea mai mare însemnătate pentru Istoria mondială.

Dar despre aceasta voiu mai vorbi.

4 Septembrie.

RASBOIUL SI REVOLUTIA DIN RUSIA

Este evident pentru oricine, că răsboiul dintre Puterile Centrale şi
Rusia e menit să aibă o înrăurire hotărâtoare asupra destinelor întregului
Orient european. Si pe noi, românii, rezultatele acestui război ne
interesează mai deaproape.

De multe ori voiu fi silit, deci, să revin asupra tuturor urmărilor
uriaşei lupte.

Dar aici vreau să relev mai cu seamă un aspect al acestui conflict,
care îi dă o importanță extremă din punctul de vedere al Istoriei mondiale.

Rusia Tarilor, chiar din cauza formei sale de Stat, apare in Istorie ca
rezervorul reactiunei universale, care veşnic ameninţa desvoltarea politica
si socială normală din Europa. Istoria veacului trecut, de pilda, dela
<<Sfânta Alianta>> încoace, poate fi caracterizată ca lupta popoarelor
europene împotriva spiritului de reacțiune ce se revarsă din Rusia.

E destul să semnalăm aici, influenţa covârşitoare a Rusiei, dintr'un
singur punct de vedere.

Multă cerneală a fost vărsată in declamatii pompoase împotriva
militarismului. Dar câtă vreme la răsăritul Europei există o Putere, al cărei
guvern se putea dispensa de colaborarea anevoioasă a parlamentelor,
pentru votarea creditelor şi a contigentelor militare, şi era în putinţă oricând
să decreteze în taină mobilizarea generală (ceeace în treacăt fie zis, s'a şi
întâmplat în războiul actual, cu mult înainte de mobilizarea oficială), atâta
vreme şi toate celelalte State europene erau datoare, din consideratiuni de
siguranță elementară, să-şi încordeze toate forțele pentru a-şi mări
mijloacele de apărare şi a-şi menţine armatele în măsură de a întâmpina
toate eventualitatile. Toate manifestatiunile pacifiste ale Tarilor, nu pot
intuneca acest adevar.

Numai reclădirea Statului rus pe temeliile comune tuturor ţărilor
civilizate (căci cu toate deosebirile dintre constitutiunile europene, în tot
Apusul organizația politiză e aşezată pe baza aceloraşi principii generale), -
cu alte cuvinte, numai o revoluție în Rusia putea să asigure lumii evoluţia
socială şi politică neturburată de refluxuri de reacțiune violentă.

Istoria ne arată însă, că poporul rus nu s'a dovedit în stare să realizeze
cu propriile lui mijloace această transformare. Numai răsboaele externe, -
ŞI, bine-inteles, rasboaie nefericite- i-au putut înlesni şi în trecut fiecare pas
de înaintare în viaţa lui politică şi socială.

Cauza acestei situații paradoxale nu este greu de explicat. Progresul
technic pune astăzi la dispozitia guvernelor mijloacele de represiune şi
creiază pentru orice încercare de revoluţie o situaţie, care nu are analogie
cu starea de lucruri de pildă, din Franţa, la sfârşitul veacului XVIII-lea,
când un Barbarout putea în fruntea unui mic grup de revolutionari,- vr’o
600 de insi,- să străbată în cântecul Marsiliezei întreaga Franta, de la
Marsilia până la Paris, pentru a lua parte la răsturnarea monarhiei.

Numai o înfrângere externă putea în Rusia să schimbe raportul de
putere şi să îngăduiască masselor populare afirmarea revendicarilor lor.

Dar, in răsboiul actual democratiile apusene au încheiat din motive
egosite o alianta cu guvernul Tarului. De aici — complicatiuni paradoxale:
biruinţa Intelegerii, însemna, în primul rand, biruința ţarismului,
consolidarea lui pentru lungi decenii şi chiar secole. Căci, evident, dacă
Țarul Nicolae, îşi făcea intrarea triumfală în fruntea armatelor sale, la
Berlin, revolutiunea nu se mai putea produce.

Mai mult, această victorie ar fi dat fatal semnalul reactiunei europene.
In cazul înfrângerii Germaniei, nici Franţa nici Italia nu puteau pretinde la
hegemonie pe continentul european, iar Anglia este exclusă prin situaţia ei
insulara şi prin politica ei colonială. Nu putea deci ajunge la această
hegemonie prin forţa lucrurilor, decât Rusia. Ceeace însă avea de rezultat
fatal nu numai cotropirea brutala pentru Orient, dar şi o formidabilă întărire
a reactiunei în restul Europei. Niciodată profeția lui Napoleon, că Europa
într'un veac trebuia să ajungă democratică, sau căzăcească, nu era mai
aproape de realizare.

Numai <<militarismului german>> Istoria mondială îi datoreşte că
această catastrofă a fost înlăturată, iar poporul rus - emanciparea lui, ca şi
Polonia renasterea ei. Socialdemocratia germană, cu drept de cuvânt, nu şi-
a precupetit sprijinul acestui militarism.

<<Barbaria teutonă>> poate fi mândră de verdictul destinului, pe
care-dacă există dreptate în lume - Rusia democratică recunoscătoare îl va
materializa, ridicând pe pieţele Petrogradului şi ale Moscovei statui în
slava mareşalilor Hindenburg şi Mackensen...

Voiu discuta altădată şi perspectivele ce rezultă din revoluția rusă
pentru situația internațională.

Acum trebuie să mă mărginesc încă la o singură observaţie.
Caracterul istoric semnalat al conflictului dintre Germania şi Anglia ca şi al
celui dintre Puterile Centrale şi Rusia, nu iartă unui om de Stat să-şi
determine atitudinea fata de răsboiul mondial după simple <<simpatii>>
personale ce le-ar avea pentru însuşirile mai mult sau mai puţin închipuite
ale națiunilor beligerante.

Inaintea noastră, se desfăşoară un groaznic proces al Istoriei
universale, ale cărui rezultate se vor resfrânge fatal asupra intereselor vitale
ale tuturor națiunilor pământului.

Pentru nimeni nu poate fi indiferentă îndrumarea evoluțiunii
economice a lumii întregi, care va fi determinată de răsboiul anglo-german,

cum pentru nimeni n'ar fi indiferente soarta Orientului sau triumful final al
ţarismului ce ar rezulta din conflictul armat dintre Puterile Centrale şi
Rusia.

Fiecare este dator să-şi spună cuvântul numai după cum îi dicteaza
interesul suprem şi dreptul la viata al neamului din care face parte.
ŞI ce jalnic rol l’au avut marii şi micii noştri bărbați de Stat!...

5 Septembrie.

III

BASINUL DUNĂRII ŞI ROMANII

O privire aruncată pe harta Europei ne arată că teritoriu, ce se întinde
între Alpi si Marea Neagră şi dela munţii Bohemiei până în țărmurile
Adriaticei şi ale mării Egee, se prezintă ca o unitate geografică,
caracterizată prin imensul basin al Dunării, cu dependentele lui naturale (cu
exclusinuea extremitatii de sud a peninsulei balcanice).

Etnograficeşte acest teritoriu se deosibeşte esențial de restul Europei.
Pe când acolo vaste regiuni sunt locuite de masse naționale, relativ
restrânse, cari se consolidează numai în puţine pete mai omogene.

Dintre aceste grupuri, pe cele mai numeroase le constituie romanii,
cu 12 milioane de suflete (inclusiv Basarabia), apoi germanii, cu vr’o
11milioane (din cari două milioane în Ungaria) şi maghiarii cu vr’o 10
milioane (după statistica oficială). Restul îl formează mai cu seamă
diferitele nationalitati slave, şi mai putin numeroase.

Toate aceste grupuri nationale sunt strans legate intre ele in primul
rand prin interese economice. Puternica arteră a Dunării, cu afluentii ei,
străbătând regiuni cu cele mai variate condițiuni de producție şi avutie
națională, creează între ele o interdependenta economică, insolubilă, încât
numai prin cooperatie populatiunile aşezate aici pot să-şi asigure o
desvoltare şi o prosperitate obştească.

Pe de alta parte, slăbiciunea relativă a acestor grupuri etnice, luate
izolat, faţă de uriaşele formaţiuni politice de împrejur, nu le poate da o

siguranță externa printr'o organizație de State independentă. In acelaş
timp,- deşi unele unitați nationale au fost mai favorizate de soartă, decât
altele - simplul fapt că deosebirile numerice dintre ele nu sunt destul de
însemnate, a împiedicat pe vreunul din grupuri să poată absoarbe sau
nimici pe celelalte, ca să ajungă pe această cale la crearea unui mare Stat
unitar-din punct de vedere etnic. Şi chiar marea variație de rase constituie
pentru fiecare din elementele cari alcătuiesc acest complex de neamuri, o
garabtie pentru individualitatea lor naţională, favorizând cu toate,
frictiunile şi luptele inevitabile, stabilirea unui echilibru final, întemeiat pe
respectul drepturilor şi al tuturor aspiratiunilor nationale legitime.

S-ar părea că din aceasta situație nu poate rezulta decât o singură
soluție logică: organizarea între popoarele basinului dunărean nu nuami a
unei cooperatiuni economice, ci şi a unei vaste asociatiuni politice pentru
apărarea libertatii, propăşirii şi a siguranței comune.

Pentru grupul român, aşezat chiar în gurile marelui fluviu al Europei
Centrale şi pe ambele laturi ale Carpatilor, participarea la această asociație
pare şi mai imperioasa, fiindcă numai pe această cale el şi-ar putea
desăvârşii organizaţia politică. Economiceste, numai legătura organică cu
Europa Centrală i-ar da putinţă să tragă toate foloasele, din bogăţiile sale
naturale, la adăpostul concurenţei cerealelor si a petrolului rusesc. Iar
politiceşte, situația geografică şi raportul numeric i-ar crea chiar o situaţie
privilegiată în sânul basinului dunărean.

Apoi acest grup e mai expus primejdiilor prin contactul imediat cu
uriaşul moscovit, oricum s’ar aşeza lucrurile in Rusia.

Daca,intr’adevar şi şesul rusesc serveşte de lăcaş pentru multe
popoare, ele însă în majoritate covârşitoare sunt slave şi de veacuri au
suportat influenţa rusificatoare, Faţă de massa celor mai însemnate din
aceste grupuri chiar socotite izolat, românii se află intr’o inferioritate
numerică prea zdrobitoare. Ruşii prpriu zişi singuri ajung la aproape 100
milioane de suflete; apoi vin ucrainienii în numar de peste 30 milioane,
polonezii cu aproape 20 milioane...Însemnătatea acestor raporturi de
massa n’are nevoie de multa lămurire. E o chestiune de pură mecanică, ce
îşi are rostul şi în viata națiunilor...

Vitregia soartei a stat până acum în calea justei orientări şi a aşezărei
politice temeinice a românilor. Istoria acestei părți din Europa a fost prea

turbure pentru desvoltarea normala, indicata de situatiunea geografica a
organizaţiei politice a întregului basin al Dunării.

In fluctuatiunile seculare, ce au urmat în Orient, prăbuşirea
Imperiului bizantin, din întregul basin dunărean numai popoarele Austriei
au fost mai adăpostite. In faza agresivă a Istoriei otomane, chiar şi Ungaria
150 ani a stat sub puterea Turciei; bulgarii şi sârbii au fost transformați
pentru veacuri în raiale, iar principatele române au căzut în vasalitate. De la
începutul secolului al XVIII-lea, când graniţele Imperiului rus ajunsese la
Nistru, a apărut un nou factor de turburare: Rusia a început să-şi afirme tot
mai mult aspiratiunea la stăpânirea în Balcani şi la cotropirea tuturor
nationalitatilor slave de sub coroana Habsburgilor.

Dintre toate neamurile basinului dunărean, grupul român a avut parte
de soarta cea mai tristă, în aceste tribulatiuni istorice. O jumătate din
Moldova a schimbat actualul regat, după ce au suferit binefacerile
<<protectoratului>>, au urmat să trăiască veşnic sub primejdia de moarte
politică şi națională, fiindcă Imperiul Tarilor evident nu poate realiza visul
de secole al panrusismului, decât trecând peste trupul lor. Viaţa lor politică
nu era de fapt şi nu poate fi în această situație decât un provizorat, abia
tolerat.

Insă şi întregul bazin al Dunărei n’a putut din aceste cauze ajunge la o
organizație politica definitivă. Chiar partea lui occidentală cuprinsă in
limitele Austro Ungariei a fost stânjenita in desvoltarea ei.

Ce înrâurire va avea răsboiul asupra viitorului basinului dunărean?

Răspunsul la această întrebare nu numai va fi hotaritor asupra
destinelor neamului românesc, dar e menit să aibă şi cel mai adânc răsunet

în Istoria mondială.
6 septembrie

RASBOIUL SI ORIENTUL EUROPEAN

Toata Istoria moderna a Orientului european e colorata de rivalitatea
seculară dintre Sfânta Rusie şi bătrâna Monarhie Habsburgica.

Si semnificarea cea mai adâncă, din punctul de vedere al Istoriei
mondiale, a marelui răsboiu constă poate tocmai în faptul că el e menit să
dea o soluţie definitiva acestei ireductibile rivalitati.

Imperiul Habsburgic, în fond — o creatiune a rasei germanice, - multe
veacuri şi-a împlinit cu cinste sarcina grea dar glorioasă de avanpost al
civilizatiunii apusene.

Aici, la marginea barbariei orientale, între zidurile Vienei s'a inaltat
ca simbol al acestei misiuni, falnicul turn al catedralei Sf. Ştefan, aici a
înflorit stravechea Universitate şi aici au fost puse temeliile mândrului
Burg. Sub scutul şi conducerea Burgului, au fost ocrotite împotriva
furtunilor din afară toate nationalitatile bătrânei monarchii; ele s'au putut
astfel întării şi au propasit afirmandu-si individualitatea etnică.

Si milenii se sdrobeau de zidurile Vienii valurile barbare, începand cu
Avarii şi sfarsind cu oastea lui Cara Mustafa...

Germanismul, care în Apus a ştiut peste tot printre ruinele Imperiului
roman, să creeze o viata nouă, n'a putut veni şi în contact cu lumea
orientală de căt prin intermediarul Imperiului Habsburgic. $i a fost scris în
cartea destinelor ca şi Orientul — unde focarele culturii antice au fost
învaluite de noaptea barbariei, - să reînvie sub suflul dătător de viata al

geniului germanic, - căci grupul german din basinul Dunării poate fi
considerat ca o delegatiune a rasei germane pentru organizarea Orientului
european.

Până astăzi, misiunea mondială, a rasei germane anevoe putea să
radieze peste zidul Carpaţilor şi peste valurile tulburi ale Dunării.

In calea germanismului, ca reprezentant al Europei, - in intelesul
adânc al cuvântului, - s'a ridicat aici, dupa retragerea Turciei, imperiul
moscovit, care a reluat, după milenii, rolul istoric al Persiei antice în
luptele împotriva Eladiei:două concepţii de viaţă, două sisteme politice
stăteau fata în fata.

Orientul european a trebui să îndure suferinti grozave, pe urma
acestui conflict, căci tendinţele de cotropire ale moscovitului au dat aici
naştere blăstămatei << chestiuni a Orientului>> , a cărei deslegare era
veşnic aşteptată de toate generaţiile trecute, şi veşnic rămânea în
suspensiune.

In atmosfera de neicetate masinatiuni oculte şi de continuă
fermentatiune bolnavă, se croiau şi desfaceau principate şi regate subrede,
cari duceau o existenţă falcioaza pe care numai narcoza megalomaniei le-o
făcea mai tolerabilă, în veşnica nesiguranţă a zilei de mâine.

In acest coşmar s'a sbatut biata omenire balcanică de decenii de
veacuri. Dezarmoniile <<concertului european>> nu o lăsau nici să moară
nici să trăiască.

De aici, din Balcani, a pornit şi scânteia răsboiului mondial.

Acest răsboiu pune astfel în sfârşit, la ordinea zilei organizarea
politică definitivă a întregului basin dunărean de care sunt strict legate, cum
am vazut, şi destinele neamului românesc.

Pornind răsboiul, Rusia ţaristă a făcut cea mai formidabilă încercare
de a ajunge <<pe drumul Berlinului>> la stăpânirea în Balcani. Scopurile
ţarismului au fost de astă dată mărturisite cu toată sinceritatea dorită:
desmembrarea Austr-Ungariei, imparteala Turciei, desființarea
Bulgariei... Germania, fiind sdrobita, iar Franţa şi Anglia desinteresate sau
<< compensate >> - teritoriile şi nationalitatile aşezate aici până la marea
Egee şi Adriatică, ar ajunge mai curând sau mai târziu o pradă uşoară a
imperialismului moscovit: Moscovia ar fi triumfat definitiv asupra
Apusului <<putred>>.

Astfel şi'a învederat tuturor popoarelor basinului dunărean că
destinul le pune in fata singura alternativă: cooperatia liberă sub scutul
puterii germanice, care simboliza pentru ei şi toate ideile Apusului, sau
înecul în oceanul panrusismului, - nu numai desnationalizarea, dar şi
întoarcerea spre Asia.

Si toate aceste popoare au inteles chemarea datoriei, afara de...sarbi
$1 romani, cari au pasit pe calea pierzaniei sigure, acceptand cu entuziasm
jugul tarismului, ca mistificatiunea <<idealului national>>.

Crunta a fost rasplata!...

Infrangerea tarismului si revolutia din Rusia nu inlatura, cum voi
avea prilejul sa arat, primejdia pentru viitor. Dar ele dau, cel putin ragazul
necesar şi libertatea de acţiune, de cari toate grupurile nationale din basinul
Dunării sunt datoare să profite pentru a'şi crea oorganizatie politica ce
singură le poate da şi siguranţa externă şi puţină unei propasiri nationale cu
adevărat libere.

Pentru Regatul român răsboiul infatisase posibilități, cari arareori cad
de doua ori în viata unui neam.

Dacă România rămânea credincioasă tradițiilor sale politice şi
adevăratelor interese naționale, ea, - ca Stat de frunte în Balcani şi ca factor
de prima importanţă în basinul dunărean, - putea sa-şi asigure un glorios
rol în Istoria mondială, participând activ la crearea Europei centrale şi la
organizarea politică temeinică a orientului europen.

Ce perspective de mărire şi putere se deschideau astfel neamului
românesc întreg!

Conducătorii acestui Stat au preferat să-l arunce în luptă pentru
scopurile imperialismului panrusesc...

Dar în învățământul istoric, ce se revarsă din chiar catastrofa
provocată de această politică nenorocită, e cu atăt mai luminos;
Romanismul nu poate avea viitor decât în organizația politică şi

economică a basinului dunărean, ca factor al Europei centrale.
7 Septembrie

CAP.II

RĂSBOIUL ROMÂNIEI

I
TRAGEDIA REGELUI CAROL

Minte cumpănită, temperament rece şi stăpân pe sine.

Singur intro lume străină, fără favoriţi, fără prieteni, fără sa
duşmănească pe nimeni, dar dusmänit de multi, - aşa a stat veşnicul solitar,
tăcutul Rege Carol pe tronul zidit de el, care multă vreme i se clătina sub
picioare.

De sigur, avea un temperament de adevărat Domnitor.

Urcat în scaun în urma unei conjuratiuni care răsturnase pe Cuza
Vodă, şi la care luaseră parte şi militarii, el se trezeşte din prima zi a
domniei în faţa unei protestări a mai multor ofiţeri superiori cari cer noului
Domn pedepsirea conjuratilor pentru că şi-au încălcat credinţa către Şeful
suprem al oştirii.

Protestarea suna foarte frumos: împotriva cuvintelor de onoare
ostăşească şi de credință către Domn, cu greu se putea răspunde în temeiul
principiilor. Dar, protestatorii, ei înşişi ostaşi, adresau un ultimatum
Domnitorului lor, care primise doar Coroana din mâna conspiratorilor!...

In fond protestarea era probabil o <<maşină politică>> cum au fost
atâtea altele, pe cari le-a văzut de multe ori în urma Regele Carol.

Răspunsul, pe care a ştiut să-l dea, în această situație extrem de
delicată, tânărul Domnitor, - abia împlinise 27 ani, - promitea mult.

Dificultăţile exterioare le-a biruit cu cinste, dând dovadă de inteligeta
suplă şi de multă tenacitate.

Si nu erau puţine, nici uşoare aceste greutăți: a primit domnia
împotriva voinţii suzeranului, fără asentimentul puterilor protectoare, intr’o

țară a cărei unire, deşi tolerată, nu fusese încă până atunci oficial şi
definitiv recunoscută - într'un moment critic al Istoriei europene.

Situaţia interna a fost însă mai greu de dominat.

Tânărul Domn, într'o scrisoare celebră, a fost silit să afirme, <<că
poporul românesc nu ştie să guverneze şi nu se lasă guvernat>>.

Poporul? Cuvântul nu este just: poprul românesc se lasă cu înlesnire
guvernat, de fapt, de vătăşelul comunal.

Dar clasa ce îşi dă prin deriziune numele de << guvernanti>>,
formată în cursul veacurilor din toate fluviile Fanarului, în adevăr nu ştie
nici să guverneze, nici nu se lasă să fie guvernată.

Lipsită de cultură, mai cu seamă de cultura sufletească, coruptă,
lacomă şi venală, împărțită în facțiuni turbulente, deprinsă de veacuri să-şi
răstoarne domnitorii după puţine luni de domnie, în veşnica goană după
<<putere>> - ea înțelegea prin vorbă << putere>> numai mijlocul de a
exploata Statul în interes de clica.

Această <<putere>> orice clică o putea mai lesne dobândi într'un
Stat desorganizat, sub un domn şubred care veşnic tremura pentru scaunul
lui, sub presiunea continua a competitiunilor din afară ori sub un năvălitor
străin...Memoriile lui Langeron cuprind dureroase mărturii de cum
ajungeau la <<putere>> sub ocupatiunea rusească, chiar şi purtătorii de
nume mari, câştigând favoarea generalilor ruşi.

Cu această castă, nu cu poporul românesc a venit în conflict
Domnitorul Carol, din primul moment al domniei sale.

Evident, dominatiunea clicilor era necompatibilă cu un regim cinstit
de Stat. $i mândrul Hohenzollern, printr’o impulsiune firească, peste cinci
ani după suirea lui în scaun a fost silit să abdice.

Motivul imediat al abdicării a fost în realitate, indiferent, - în fond
anarhia clicilor <<guvernante>> făcea cu neputinţă însănătoşirea vieții
publice.

Dar motivul aparent, - manifestatiuni antigermane în forma cea mai
jignitoare pentru Domnitor — a slujit pentru stabilirea unui compromis tacit,
care permitea retragerea formală a abdicatiunii dar implica în realitate o
abdicare morală.

Oligarhia a rămas stăpână pe viata interna a ţării. Regimul de partide
a fost reglementat: Regele s'a însărcinat să vegheze la funcţionarea
normală a <<rotativei>>, care asigură aproape la termene fixe perindarea la

<<putere>> a partdielor, -in schimb i se recunostea şi lui dreptul de a
conduce politica externa şi controlul asupra forței armate.

Pe cât ne putem da seama, gândul Regelui Carol a fost de a face toate
sacrificiile pentru ca înainte de toate să consolideze dinastia şi să asigure
țării o politică internațională fermă, spre a o feri de fluctuatiunile
nenorocite ale trecutului.

Gândul în sine era just, dacă ar fi fost realizabil în conditiunile
concrete şi condițiile adoptate. Şi în adevăr, acest regim a creat o oarecare
ordine şi stabilitate, şi a îngăduit progrese reale in multe privinti.
Desvoltarea economică şi financiară a ţării a îndulcit întru câtva şi lupta
factiunilor: numeroase institutiuni financiare şi înteprinderi comerciale şi
industriale inlesneau cazarea neamurilor şi oamenilor de casă ai
<<şefilo”>>...

Regele părea ajuns <<arbitrul situatiei>>. Micile defecte ale
mecanismului, -periodicele atacuri la adresa Coroanei din partea opozitiilor
nerăbdătoare — nu | impresionau. Mândru şi rece, simțind în fundul inimii
un adânc dispreţ pentru pleava levantină din care adesea era silit să-şi
recruteze <<sfetnicii>>, - Carol Hohenzollern accepta, ca un fenomen
natural pentru această <<tara latină>>, şi slugărnicia abjectă a acestor
sfetnici la <<putere>> şi aroganta lor brutală în opoziție, şi putea cu o
superbă indiferență să invite la masă pe insultătorul de eri dela o întrunire
publică, şi să cheme în capul ministerului de răsboiu pe organizatorul de
mici pronunciamente în armată...

Dar, sub aparența puterii şi a strălucirii, o rană adâncă rămânea
deschisă.

In această atmosferă, însă, Regele Carol nu-şi dădea seama că, sub
dominaţia oligarhiei, chiar şi dinastia şi politica internațională a ţării erau
zidite pe nisip.

Prevestiri, şi încă prevestiri grozave nu-i lipseau: în aceasta tara
mănoasă aproape la fiecare cincisprezece ani temeliile Statului erau
sguduite de o răscoală ţărănească, iar din cinci în cinci ani guvernul era silit
să distribuie porumb populațiunii flămânde...

După o scurtă emotiune, <<rotativa>> isi relua mişcarea automatică;
problemele cele mai vitale, cari băteau la poarta vieții de Stat, rămâneau în
suspensiune; chestiunea ţărănească, evreiască, administrativă, revendicarea

dreptului mai larg de vot, - toate aşteptau în zadar decenii lungi vre-o
solutiune.

Situaţia generală în Europa, pacea îndelungată si liniştea din Balcani,
îngăduiau o adormire...

Dar isbucnirea răsboiului a supus sistemul la grea încercare. Și
edificiul a crapat din crestet până în temelie...

Marile interese, cari au fost puse din nou în joc în această parte a
lumii, deodată au redresat spinările şi ale celor ce o viaţă de om îşi făceau
un titlu de glorie şi...un izvor de bunätäti din platitudinea cea mai
desăvârşită.

Mi-l închipuiau pe sărmanul Rege în sânul Consiliului de Coroană, în
fata <<sfetnicilor>>, pe cari peste patruzeci de ani i-a văzut numai
încovoiaţi...

N’am fost <<palatist>>. Veniam rar în contact cu Regele Carol.

Reputația de <<revolutionar>> ce mi-a fost creată de cercurile
oligarhiei noastre, de sigur, nu-l predispunea în favoarea mea, deşi eu,
recunoscând necesitatea institutiunilor monarhice în România, niciodată nu
mi-am permis vr’un cuvânt ireverentios la adresa Coroanei.

Nu voiu uita însă niciodată ultima audienţă, când Bătrânul Rege,
palid şi slăbit, abia a putut rosti de revoltă şi durere: <<După patruzeci şi
opt ani...ma văd aproape singur>>...

Prăbuşirea edificiului însă a fost fatală, deşi pentru multi din tara şi
străinătate a căzut ca un trăsnet din senin...

A voit înainte de toate, să consolideze dinastia şi să asigure politica
internațională...

Si a închis ochii, fără să lase urmaş, la vreme, ca să nu fie răsturnat
de complotul <<sfetnicilor>> cu miniştrii străini, având viziunea grozavă a
catastrofei...

Dacă a săvârşit greşeli, de cari lutul omenesc nu iartă pe nimeni,
primul Rege al României rămâne însă o nobilă şi tragică figură a Istoriei
noastre.

Greşelile vor fi uitate, iar poporul îi va păstra pioasa amintire pentru

voința lui de bine...
11 Octombrie

ALIANTA NOASTRA SI RASBOIUL

Până la 1879 România, - ca tara vasală şi supusă protectoratului
Marilor Puteri,- nu putea avea politică internațională proprie, în sensul
strict al cuvântului. Insă faptul că şi până atunci oamenii de Stat din
Româma vedeau în protectotoratul european şi chiar în suzeranitatea
Turciei un mijloc de apărare împotriva tendinţelor de cotropire ale Rusiei, -
recitiți de pildă scrisorile lu loan Ghica,- dovedeşte clar, care a fost
directiva noastră tradițională.

Aceiaşi tradiție s'a manifestat în dezideratele Divanurilor ad hoc cari
cereau o dinastie apuseana, şi mai ales în alegerea unui Hohenzollern în
scaunul ţării.

Incetarea protectoratului şi ruperea legăturilor de vasalitate dădea
putinţa României să-şi precizeze această directivă în acțiunea ei
internațională.

Situaţia nouă în realitate mărea încă primejdia rusă. Cât de multă
grijă inspiră ea oamenilor noştri de Stat se poate constata dintr’un fapt cert:
ei au fost unanimi considerând <<Comisia Dunăreană>> ca o garanție
pentru România, deşi aceasta constituia o netăgăduită mărginire a
suveranităţii.

Din prima zi tânărul regat, situat între Rusia şi Puterile Centrale
aliate, trebuia deci să-şi hotărască orientarea internațională. Toată
desvoltarea ulterioară, a Statului atârna dela această hotărâre. Tradiţia
istorică, situația reală, rezultatele recentei alianţe cu Rusia, pe urma căreia
ne-au fost răpite de aliat cele trei judeţe basarabene, nu îngăduiau nici o
sovăire.

Alianţa cu puterile Centrale a fost dar încheiată, acceptată de
unanimitatea oamenilor noştri de Stat cu toate partidele. In cursul
deceniilor urmatoare ea a fost reînoită de mai multe ori-pentru ultima dată
abia în Maiu 1913, numai cu un an înainte de isbucnirea răsboiului
european, fiind la putere <<guvernul de colaborare>> din care făceau parte
si d-nii Take Ionescu şi defunctul Nicu Filipescu.

Clauzele tratamentului nu prea au fost cunoscute in Romania, dar
pentru oamenii noştrii politici, de la conservatori pana la social-democrati,
ajunsese o adevărată dogmă, că în eventualul conflict România trebue să
meargă alături de Puterile Centrale împotriva Rusiei. In acest sens a fost
îndrumată toată politica noastră externă şi internă. In acest sens se dădeau
si toate sfaturile din partea noastră românilor de peste munţi.

Cum dar a fost cu putință să fie pusă măcar în discuţie atitudinea
României in momentul când a isbucnit rasboiul european?

Trataul fusese doar încheiat tocmai în vederea acestui răsboiu. Si cine
închee un tratat n’are libertatea sa-l calce cand ar socoti de cuviinţă. Altfel
cine ar mai încheia tratate?

Un Stat mare, bizuindu-se pe puterea lui, îşi poate permite luxul
călcării de cuvânt-şi încă rare ori nepedepsit, - dar România? In vremurile
acestea, cand şi Statele mari caută tot felul de combinatiuni internationale,
noi nu puten trăi fără nici un sprijin din afară. La încheierea tratatului eram
datori să cumpanim toate consideratiunile, dar odata încheiat situația
noastră ne impune să-l observăm cu sfinţenie, din interesul nostru propriu.
Cine ne-ar mai crede, cine ar mai voi sa trateze cu noi, odata ce noi cu atâta
desinvoltura trecem peste un tratat, pe care decenii lungi ne am sprijinit în
toate raporturile noastre externe, ca şi în economia noastră naţională,
pentru finanţele noastre şi peste toată utilarea noastră? Mai pot pune vr’un
pret pe cuvântul nostru chiar aceia cari au profitat de violarea lui?...

Si dacă vecinii noştri nu văd nici o garanţie în tratatele noastre, ei
fatal îşi vor căuta garanţii de altă natură...

Dar existenţa tratatului crease şi o situație materială pe care arbitrarul
nostru nu o mai poate schimba. Ea s'a răsfrânt în toată activitatea noastră
politică şi administrativă, ca şi organizația noastră militară; fortificaţii,
armamente, furnituri, cai strategice. Toate se făceau sub stăpânirea aceluias
gând, că - <<la adică Nemţii ne vor da de toate>>, şi chiar planurile
strategice le-am studiat ani de zile numai împreuna cu statele-majore ale
Puterilor centrale.

Greşeală să fi fost, încă este evident, că era prea târziu pentru o altă
politică în ziua isbucnirei răsboiului european. Astfel ne-am trezit cu baza
noastră de aprovizionare la distanţă de 45.000 kilometri — prin Port-Artur şi
în jurul Capului Bunei Speranţe, - şi am fost siliți să improvizăm un plan
de răsboi în ultimul moment, - adică să acceptăm un <<plan fals>> de la

Stuermer, cum a scris d. General Iliescu la Paris, si cum s’a plans d. I.
Brătianu la Petersburg...

Ce rezultat a avut aceasta subita schimbare de front se stie: nu se
poate organiza nici industria de răsboi de azi pe mâine, nici nu se poate
duce o campanie fără plan strategic studiat, in toate detaliile lui, ani
indelungati în timp de pace.

Ori cari ar fi motivele, nu se poate sterge cu buretele munca a două
generatiuni în timp de patru decenii, fără consecinti grave. Actele
înaintaşilor leagă pe urmaşi.

Dar ce consideraţie s’ar fi putut invoca la 1914, care să nu fi existat la
1884? Riscul? Rusia prea puternică? Acestea nu s'au ştiut şi înainte?
Totuşi n’au împiedicat alianţa cu Puterile Centrale.

Trebuca să aşteptăm, să vedem încotro înclină cumpăna?...

Am aşteptat!...

Nu, nu aceasta poate fi atitudinea unui popor, demn şi conştient de
rostul lui pe lume, în fata grozavei probleme a răsboiului.

8.Septembrie.

III

FATALA SCHIMBARE DE FRONT

Răsboiul nu este o aventură de melodramă, ci o grozavă jertfă ce se
cere poporului întreg. Guvernele n'au dreptul deci să-i impună această
jertfă numai din poză, şau din sentimentalism romantic.

Inainte de a interveni într-un răsboiu poprul are o singură datorie: - de
a vedea, de care parte sunt interesele sale, şi atunci, - să arunce în cumpănă
toate puterile sale, după cum vor cere aceste interese. Fie apoi ce o fi!

lar nu să stea la pândă, pentru a lovi pe cel mai slab! Mai târziu, se
poate da greş — cum s'a şi dovedit. In al doilea rând, această atitudine
imorală, nu putea aduce niciodată la un bun sfârşit.

Toate interesele noastre au fost cumpănite şi judecate la încheierea
alianţei noastre, - şi cum am văzut, foarte bine cumpanite si judecate.
Odată ce alianţa a fost încheiată, - noi n'am avut alegere.

Si implinirea datoriilor internationale, în situația noastră, e in
interesul nostru cel mai vădit şi cel mai imperios. Aceasta este, la urma
urmelor, politica cea maai bună, - singura bună, indiferent chiar de
rezultatul pur militar. Un popr, care dă dovadă de energie bărbătească, de
cinste şi de conştiinţa îndatoririlor sale, poate fi biruit, dar şi prin
înfrângere în aceste condițiuni îşi asigură viitorul. Burn cei biruiti au rămas
stăpâni adevăraţi în Africa de Sud.

Si în orice caz, riscăm mai putin prin chiar înfrângerea alături de
Germania decât în cazul victoriei alături de ruşi. Germania niciodată nu
poate fi atât de sdrobita ca să nu poată ridica glasul ei în favoarea noastră.
Dar cine ne’ar fi apărat împotriva Rusiei victorioase şi aliate?

Nu mai vorbesc de grozava criză morală, provocată de o bruscă şi
nemotivată schimbare a orientării politice, pe car conştiinţa naţională nu o
putea accepta cu acea unire în suflete, atât de necesară în ceasul de
cumpănă.

Experienţa am platit-o prea scump... Acest dezastru ne putea fi cruțat:
un popor s’ar fi jertfit fără şovăire pentru cuvântul lui angajat şi, înfrânt, ar
fi fost respectat chiar de duşmanii sai.

lar astăzi...

Am pierdut mai mult decât un răsboiu, şi mai mult chiar decât
cinstea.

Rog pe orice român să cântărească în constinnta lui un singur gând:

Dacă Franţa în urma păcei din Francfort, primul ei rasboiu lar fi dus
în alianță cu Germania , - mai avea ea vr'un drept, mai avea vre’o
posibilitate morală de a mai revendica provinciile pierdute în 1870?

Nu-l aşa, ce absurdă ipoteză, Franţa să se alieze cu Germania!

Dar României la 1879, nu un duşman victorios, ci un aliat salvat de
armele româneşti i-a răpit trei judeţe - şi România s'a plecat înaintea lui şi
l’a primit din nou în confraternitatea de arme... fiindcă a avut mai multă
durere de inimă pentru Alsacia şi Lorena franceze, pierdute cu nouă ani
înainte de Basarabia noastra!...

In momentul de fata, în Rusia se ridică toate nationalitatile obidite şi
reclamă dreptul lor. Cum ni s'ar mai putea contesta dreptul nostru? Cine ne
putea refuza provinciile ce ne-au fost răpite sub pretext de emancipare la
1812 şi de către un aliat la 1879, - dacă păstram până astăzi atitudinea

dârzâ a unui loan Brătianu-cel-Mare - şi a unui Mihai Kogălniceanu, cari
nu au primit schimbul pentru un pământ românesc?

Acum însă orice român din Basarabia, cu un pic de conştiinţă în el, ne
întoarce spatele.

Ce blestem, - şi ce rusine!...

Am săvârşit un păcat împotriva Duhului Sfânt, care nu are iertare...

Și am semănat ruini peste ruini...Putregaiul...

Un singur cuvânt se poate aduce ca o circumstanta uşurătoare: in
realitate n'am avut niciodată libertatea de acțiune, nici la 1884, nici la
1916.

Acest motiv l’a invocat d.general Iliescu, acest motiv l’au sugerat şi
d-nii Take Ionescu şi lonel Brătianu.

Dar atunci la ce se reduce faimoasa noastră independenţă?

Independenţa pentru un popor înseamnă înainte de toate siguranţa
externa şi putinţa unei desvoltări nationale libere, fără presiune sau
injonctiune din afară.

Dacă această siguranţă şi libertate ipşesc, orice denumire pompoasa
s’ar da unui Stat, totul nu este decât o ipocrizie şi o minciună. Când au fost
mai independente micile State germane, - astăzi când fac parte dintr’un
Imperiu federal sau atunci când în izolarea lor, erau o jucărie pentru toți
vecinii puternici, şi Germania forma vesnicul câmp de bătălie al Europei?

Sau a fost mai puţin independentă Ungaria, prin venirea sub acelaş
monarh cu Austria, decât Romania în toată a ei <<splendida izolațiune>>?

Pentru România s'a dovedit, în orice caz, că un tratat de alianță nu
este un corectiv suficient pentru izolarea şi neputinta ei, sub pretext de
<<independenta>>.

Daca acest adevar va patrunde in constiinta publica, din tragedia de
astăzi va răsări cel putin un viitor mai fericit pentru copiii nostri.

10 Septembrie.

IV
RĂSBOIU << FARA RIZIC SI SACRIFICII>>

Pentru marele nostru public, în August 1916 situația generală militară
se infatisa cam astfel:

Germanii sunt <<fixati>> la atâtea fronturi în cât nu mai pot
desprinde un singur om pentru o acțiune împotriva României.

Austro-Ungaria abia sufla sub presiunea <<doctorului Brusilow>>;
cu desavarsire istovita, ea nu mai poate opune vre o rezistenta serioasa
celor 600.000 de trupe proaspete romanesti cari au de facut o simpla
plimbare militara pana la Budapesta.

Bulgarii nici nu vor mai îndrăznii să ne atatce, de frica Rusului, şi din
cauza înaintării lui Sarrail în direcția Sofia şi Belgrad.

Romania, pornind deci, la rasboiu, când toate armatele Inţelegerii
urmau să deslantuiasca o ofensivă generală pe toate fronturile, era chemată
să dea numai o <<lovitură de măciucă>>, grăbind sfârşitul conflagratiunii
mondiale, pentru a culege toate fructele acestei acţiuni glorioase.

Si toate s'au desfăşurat tocmai....pe dos!...

Germanii au ştiut să arunce pe noul front o armată formidabilă.

Bulgarii au năvălit în Dobrogea, şi după cinci zile au luat Turtucaia.

<<Doctorul Brusilov>> nu s'a mai mişcat.

Generalu Sarrail a dat prea puţine semne de viata.

Toate Statele Multiplei Intelegeri au asistat impasibile <<ca la
teatru>>, la prăbuşirea României...

Si - peste trei luni de răsboiu — armatele germană, austro-ungară,
bulgară şi turcă, au intrat, în sunetul muzicilor în capitala ţări...

Toată ingenioasa constructiune arhitectonică s'a risipit...

Cum a fost cu putinţă un calcul atât de greşit?

Incapacitate? Ignoranta? Orbire?

Cauza e mai adâncă: e însăşi concepția, care era la baza atitudinii
indrumatorilor noştri în fata răsboiului mondial.

Toată filosofia politică a marilor şi micilor noştri bărbaţi de Stat se
poate rezuma în aceste teze ce vor rămânea pururi celebre:

<<România trebue să se prezinte la congresul de pace <</a brat cu
invingatorul> >...

<<Tara trebue să iasă din rasboiu marita, fără rizic şi cu minimum de
sacrificii> >...

Combinația părea atât de ispititoare:

Avem revendicări de formulat şi intr’o direcție şi într'alta. Din lupta
dintre Quadrupla şi Puterile Centrale, trebue doar să iasă, - şi fără
intervenţia noastră, - un învingător şi un învins. Noi să aşteptăm până ce
victoria se va desemna îndeajuns, şi atunci să sărim în ajutorul biruitorului.

Succesul e garantat: gloria uşoară, tara mărită, nici un rizic şi scarificii
minime.

In adevar, genial!...

Plecand de la aceste postulate, am intreprins un rasboiu, in care chiar
si victoria militară ar echivala pentru România cu cea mai cruntă
infrangere!

Ce ne putea astepta, in adevar, daca armatele victorioase ale tarului
reuseau sa sdrobeasca Puterile Centrale?

Constantinopolul gsi Strâmtorile in mana Rusiei; Bulgaria
transformată într'o gubernie; iar<România Mare>, in cazul cel mai bun,
redusă la o simplă enclavă a marelui imperiu slav, - o agonie pentru Stat
ŞI, pentru neam, care nu putea dura prea mult până la pieire desăvârşită.

Dar dacă victoria nu venea?

Realitatea e prea elocventă...

Hotarati să mergem <<la brat cu invingatorul>>, am mers în realitate
la o înfrângere sigură pentru noi , indiferent chiar de rezultatul răsboiului
pentru aliații noştrii. In goană după acțiune <<fără rizic>>, am pus pe cartă
însăşi existența noastră...

Cât de mult am riscat politiceste, rezultă chiar din interviewul acordat
acum câteva luni de d. general Iliescu ziarelor franceze. Fostul şef al
statului nostru major ne asigura că aliatul nostru de la nord, - căci
<<trădătorul Stuermer>>, faţă de România, a fost necontestabil
reprezentantul de drept al imperiului rus, - ne-ar fi îmoins la răsboiu numai
ca să-şi asigure o pace separată avantagioasă, cu preţul împărțirii
României.

Am fi scapat numai graţie rvolutiei!

Si aici să fie zis în treacăt, ce crudă ironie a soartei!

Dacă Tarul Nicolae II, în fruntea ostirilor sale victorioase, reuşea să dicteze
pacea la Berlin şi Viena, - cum noi, ca aliații sai visam, - revoluția
salvatoare desigur că nu mai isbucnea!

Noroc de...nenorocire!...

Acesta a fost răsboiul <<fără rizic>>...

Cât pentru <<sacrificu>>... Ce să mai vorbim?...

Da, - am voit să ducem răsboiul <<fără rizic şi cu minimum de
sacrificii>>, şi iată...

Cum, ne întrebăm din nou, s'a putut întâmpla, ca oamenii, cari păreau
atât de prudenti şi hotărâți să meargă numai la sigur, să ne arunce în
această beznă?

Pentru ce o combinaţie atât de <<abilă>> a avut această lamentabilă
soartă?

A fost poate, rau ales <<momentul>>?

Am avut un <<plan>> strategic greşit?

N’am fost destul de <<pregatiti>>?

Sau <<oamenii>> n'au fost la locul lor?

Pentru ce însă atâtea fatalitati pentru doi ani de <<panda>>, dacă
însăşi concepția e fără greş?

Să vedem însă, cum stăm cu <<momentele>> şi <<planurile>>
11 Septembrie

V
MORALA FABULEI

Partizanii faimoasei formule a răsboiului <<fără rizic si sacrifici>>,
în fata realității crunte, ar putea susține acum, că această concepție e
minunată, dar a fost ales rău <<momentul>>.(D.Take Ionescu a şi insinuat
a priori această scuză în <<Consiliul Coroanei>>din August 1916).

Dar care moment ne putea fi mai prielnic?

După ce puterea germană a fost supusă timp de doi ani la atâtea
încercări, iar noi am avut răgazul de a face toate pregătirile, totuş am fost
prinşi în acest vârtej de moarte. La ce eram expuşi dar, dacă am fi fost
siliți să cooperăm la <<retragerile strategice>> din Galiţia şi Polonia, după
<<momentul de la Lemberg>>?

Sau poate trebuia să amânăm declararea de răsboiu până în primăvăra
1917?

E o reductio ad absurdum. Căci în urma revoluției din Rusia cred că
si celor mai pătimaşi dintre răsboinicii noştrii le-ar fi trecut gustul de a mai
căuta <<momente>>...

NU, <<momentul>> evident, nu avea nicio importanţă.

A, - spune acum d. general Iliescu, - dar trebuia alt plan; defensivă in
Carpaţi şi invaziune în Bulgaria, cu obiectivul Sofia şi Constantinopol.

Dar de unde prezumția că alt plan, - însă cu aceeaşi stare de lucruri in
Rusia şi armata Rusiei ( în ajunul revolutiei!), precum şi cu acelaş raport de

forte şi cu aceiaşi situație politică generală (toate acestea nu puteau doar fi
schimbate de planurile generalului Iliescu!), - de unde aceasta prezumtiune
că planul suggerat ar ar fi în stare să ne dea rezultate mai fericite, - şi că,să
spunem, d. general Crăiniceanu ar fi reuşit să făcă de ruşine pe mareșalul
Mackensen?...

Dar mai e o consideraţie hotărâtoare:

O fi minunat planul aşternut de d.general Iliescu în coloanele ziarelor
franceze, dar e sigur că acest plan nu este compatibil cu problema politică,
pe care România o avea de rezolvit în acest răsboiu.

Noi nu făceam <<artă pentru artă>> şi nu am pornit răsboiul numai
de dragul frumuseţilor strategice. Am formulat o revendicare precisă:
anexarea anumitor teritorii.

Dar să presupun că planul parizian ar fi reuşit pe deplin: stând în
defensivă în Carpaţi, armatele române ar fi intrat in Sofia, iar ruşii ar fi
ocupat Constantinopolul.

In această ipoteză, Bulgaria ar fi fost scoasă din luptă, Turcia izolată,
Puterile Centrale complet încercuite, - şi pacea ar fi trebuit încheiată,
înainte ca noi sa fi avut măcar vremea şi putinţa de a ocupa Ardealul.

Istoria ne învaţă însă că un biruitor aproape întotdeauna e silit să
renunţe, la încheierea păcii, chiar la teritoriile ce le ar fi ocupat, in parte cel
putin, dar ca să anexeze vr'un teritoriu care în acel moment să nu se fi aflat
efectiv sub puterea armatelor sale, - acest lucru nu se întâmplă niciodată,
nici că se poate întâmpla.

Atunci pentru ce am fi dus noi răsboiul după planul postum din Paris?
Nici cel mai înțelept din şovinii noştri n'a râvnit doar o porțiune din
teritoriul bulgăresc...

Nu, nici planurile strategice nu aveau prea multă importanţă.

<<Pregatirea!>>...

Pregătirea a fost insuficientă, - exclamă <<opozantii>>dintre marii şi
micii noştri bărbați strategi.

Dar dacă n'am reuşit să ne pregătim în cei doi ani de expectativă,
când ne'am fi putut pregăti în timp util?

Desigur, multe învinuiri drepte pot fi aduse aici. Totuş în această
privință se comite o grava eroare, care ne poate fi fatală şi alta-data:

Un răsboiu, nu se poate duce, acumulând dinainte întreaga cantitate
de munitiuni şi arme pentru toată durata lui. Nici timpul, nici spațiul n’ar

ajunge, nici contingentele n’ar ingadui o asemenea îngrămădire de
material. Răsboiul modern impune o consumatie atât de monstruoasă de
material încât necesită productiunea lui intensă şi continuă, ca şi
aprovizionarea neîntreruptă în cursul răsboiului.

Schimbarea bruscă a acelei directive politice pe care am urmat-o
aproape patru decenii, a creat însă o situaţie, pe care în timpul ce am avut
la dispoziţie, nici o pregătire nu o putea compensa: ne'am trezit deodată la
45 000 kilometri, - prin Port-Arthur şi în jurul Capului Bunei Speranțe, -
dela baza noastră de aprovizionare în arme şi muniții!

Ce <<pregatire>> putea ajuta aici?

Nu, nici <<pregătirea>> nu putea avea importanţa ce se pretinde.

Atunci - <<oameni>>?

Nu eu voiu apăra pe autorii acestei calamitati. Dar trebue să fim
drepți: nimeni nu ar fi putut duce acest răsboiu, fiind date împrejurările
concrete, la un bun sfârşit.

A! Inteleg, să mi se spună, că alti oameni nu ar fi pornit un răsboiu
atât de absurd; - dar odată ce am avut uşurinţa de a ne arunca în această
prăpastie, să nu ne agätäm de modalitățile execuțiunii.

Detaliile nu au multă greutate: situaţia însăşi, în care marii bărbaţi de
Stat şi profunzii strategi au pus România în ziua fatală de 27 August 1916,
nu avea nici oO esire.

Acţiunea noastră era condamnată la prăbuşire, fiindcă însăşi
concepţia, din care ea a izvorât, este absurdă şi irealizabilă.

Politica internațională nu se poate inspira din arta <<tragerii
sforilor>> în culisele parlamentare, sau din echilibristica cluburilor de
provincie.

Să crezi că în fata unei tragedii mondiale, poţi sta la <<pândă>>, ca
să mergi apoi <<la brat cu învingătorul>>, - e o aberatiune. La urma
urmelor vei fi prins în angrenajul fatal, când şi cum nu vrei, împotriva
tuturor intereselor naţionale.

Aceasta este monarhia fabulei.

Unui Stat nu’i sunt ertate toanele de femee isterica. Sunt
angajamente, tradiții, mari interese permanente, cari se ridică deasupra
tuturor fluctuatiunilor vremelnice, şi cari sunt impuse de situația geografică
ŞI de toată istoria Statului.

Actele înaintaşilor leagă pe urmaşi; numai itatea continu de acțiune
si aspiratiuni a mai multor generaţii poate asigura popoarelor un viitor mai
demn şi mai fericit. Urmăriţi în cursul veacurilor politica internațională a
marilor naţiuni; cum de pildă, dintr-un mic şi înapoiat Stat de ţărani de
acum trei secole, Anglia s'a desvoltat în cea mai formidabilă putere a
lumii; sau cum din puzderia de satulete s'a născut puternicul Imperiu
german.

<<Rizic>>, <<sacrificu>>? Pot fi cât de mari, dar când un popor
merge pe calea cea dreaptă, chiar învins fiind, el încă nu se prăbuşeşte în
abis. Burii cei învinşi au rămas stăpâni in Africa de sud. lar nouă ne’a fost
dat să vedem cum un răsboiu <<fără rizic şi sacrificii>>, se transforma în
cea mai grozavă catastrofă națională.

Pentru România răsboiul european nu a venit ca o furtună năpraşnică.
De 40 ani l’am aşteptat, şi ne'am pregătit având în vedere o singură
ipoteză, în ce priveşte intervenţia noastră.

Cum dar am fi putut, fără urmări grave, trece de azi pe mâine, peste
acest trecut?

Ce posibilităţi au fost astfel răpite, poate pentru totdeauna, neamului

nostru, voiu discuta altădată.
12 Septembrie.

VI
OPINIA PUBLICĂ ŞI RĂSBOIUL

Regele Ferdinand, într'o conversaţie cu actualul ministru de Externe
al Austro-Ungariei, Contele Ottocar Czernin, pe vremuri ministru
plenipotențiar în Bucureşti, a decalarat că 90% dintre români nu voesc
răsboiul (v. <<Cartea Rosie>> austroungara, telegrama No.108.)

Această declaratiune a fost repetată mai multor oameni politici (între
alții şi scriitorului acestor rânduri).

Ştim cu toţii că Regele Ferdinand a fost cât mai curând
prea...optimist. Desigur nici 1 la sută din tara n’a voit răsboiul împotriva
Puterilor Centrale.

In adevăr, muncitorimea oraşelor s'a pronunţat cu energie pentru
pace. De mai multe ori poliția a trebuit să reprime cu forţă manifestatiunile
din Bucureşti, Galaţi, Ploeşti etc., la cari au participat zecimi de mii de
cetăţeni. Muncitorimea noastră poate invoca mărturie pentru sentimentele
ei antirasboinice pe morții sai căzuți în aceste demonstraţii.

Nu se pot atribui sentimente răsboinice nici majorități intelectualilor
români.

Am avut numai două reviste mai de seamă, în jurul cărora s'au grupat
cei mai mulți dintre intelectualii noştrii: la << Convorbiri literare>>, cei
cu idei mai conservatoare la <<Viata românească> > - democraţii. Ambele
aceste reviste însă s'au declarat împotriva răsboiului, iar <<Viata
românească>> a dus chiar o campanie energică pentru răsboiu împotriva
Rusiei.

Cât pentru biata noastră țărănime, nimeni nu va îndrăzni sa-i atribuie
vre-o parte de răspundere în agitația pentru răsboiu. De altfel, atitudinea ei
din timpul răsboiului şi al ocupatiunii vorbeşte destul pentru adevăratele ei
sentimente.

Sunt dar,în drept să spun ca - în terminologia noastră politica - fara
reală n'a voit răsboiul.

Si cum o tara exportatoare de cereale şi petrol s’ar putea ridica
împotriva consumatorilor ei de frunte, alături de cel mai straşnic
concurent? Dar manifestatiile violente ale << opinei publice>>?

A!...Opinia publica romaneasca!...

Da, de doi ani dearândul, Bucureştiul părea cuprins de istorie:
Cafenelele uralu, <<Adevarul>> si <<Universul>> spuneau, intrunirile
mult frecventate ale d-lui Take Ionescu clocoteau...fie-care Duminică...

Să admitem că această agitație foarte superficială şi, mai cu seamă
foarte artificială, putea să intimideze un suflet slab; căclientela de cluburi,
care demonstra în fata legatiunii ruse, părea mai demnă de interes de cât
miile de muncitori cari, cu preţul sângelui lor, protestau împotriva
răsboiului; şi că d-lor Mille, Honigman şi Dumitrescu Câmpina, li s’ar
putea recunoaşte o mai mare greutate specifică în politica României, de cât
d-lor P.P. Carp,Al. Marghiloman, sau defunctului Titu Maiorescu...

Cu o condiţie: ca guvernul însuşi să fie străin de aceste
manifestațiuni.

Dar ce valoare pot avea ele, când guvernul cel dintaiu dă semnalul
agitatiunii şi în dosul tuturor demonstrațiilor <<spontanee>> descoperim
mâna iscusită a d-lui Panaitescu?

Am văzut cu toții cum, în această tara, purureaa guvernamentală,
oficioasele liberale declarau, că toti acei ce îndrăzneau să-şi ridice glasul
împotriva politicei rusofile <<sunt vânduți nemților sau sunt nişte ambitiosi

neputincioasi, cari caută prin singularizare să-şi ascundă incapacitatea>>;
cum miniştrii $1 generalii, cu situaţii de răspundere, terorizau pe subalternii
lor banuiti de <<germanofilism>>; cum bandele <<gărzii demnității
nationale>> operau cu ciomegele sub ochii poliției: cum poşta refuză să
transmită abonaților ziaree şi revistele <<nemtesti>>; şi cum chiar din
<<Monitorul Oficial>>, trimis la sate, dispăreau paginile cu discursurile
<<dezagregate>>, ținute la Camera...

In schimb, Buletinul Oficial al Armatei manipula cu staruinta stirile
de pe teatrul de răsboiu!...

Dacă guvernul avea vre-o datorie în această privinţă, el singurul
depozitar al tuturor informaţiilor autentice, aceasta era să lumineze opinia
publica, şi în orice caz să lase cu putinţă o discutiune cinstită, pentru ca, în
hotărârea ce trebuia să aibă urmări grave pentru tara şi neam, orice cetățean
să-şi poată forma credința în cunoştinţă de cauză, cântărind toate
argumentele dintr’o parte şi din cealalta.

Insă opinia publică <<maşinată>> şi violentată de însişi oamenii
guvernului, să fie invocată pentru Justificarea acțiunii aceluiaş guvern?...

Multi au putut fi inselati de această farsă, şi au ajuns să creadă în
toată în toată curatenia sufletească că <<li se deschid porțile raiului>>.

Regele Ferdinand însă, spre cinstea lui,în declaraţia citită recunoaşte
cu francheta că asemenea înscenări nu exprima cugetul şi voinţa ţării.

Atunci de ce a fost declarat răsboiul?

<< Tara reală>> nu l’a voit;l’a cerut oare <<tara legală>>?
13 Septembrie

VII
<<TARA LEGALA>> ŞI RĂSBOIUL

Am afirmat mai sus, că răsboiul a fost declarat fără ca <<tara
legală>> să fi fost consultată.

In adevăr nici corpul electoral, nici parlamentul n’au fost puse in
situația de a-şi spune cuvântul în această privinţă.

In alegerile parțiale din Galati şi Caracal, colegii pur orăşeneşti, - $1
agitația a fost dusă mai ales în oraşe, - candidații răsboinici au căzut. In
special la Caracal, Octavian Goga, <<candidatul conştiinţei nationale>>
n'a putut întruni mai multe voturi ca <<bulgarul>> Ivănescu, deşi desigur
n'a fost combătut mai puternic şi n'a avut la dispoziție mai puţine mijloace.

lar daca s’ar fi făcut un plebiscit pe platforma răsboiului, cine s’ar
îndoi de rezultatele lui?

Corpurile legiuitoare, ca organ legal al voinţei naționale, de asemenea
n'au fost consultate.

O singură discuţie a avut loc în Cameră asupra politicei noastre
internationale, dar ea n'a fost contradictorie şi n'a dus la un vot asupra
chestiunii.

Guvernul se închisese atunci într-un mutism desăvârşit, şi, fără să dea
nicio lămurire atât asupra intentiunilor sale, cât şi asupra temeiurilor
politicei sale, s'a mărginit a cere un vot de încredere.

Dar guvernul era singur în măsură de a da reprezentatiunii nationale
tot materialul necesar pentru judecata, în cunoştinţă de cauză, asupra
directivei noastre politice.

Totuşi cuvântarea d-lui P.P. Carp, - şi în măsură oarecare chiar acea a
subsemnatului, - au zdruncinat Camera. Am început să vorbim în mijlocul
invectivelor şi al vociferărilor, dar am isprăvit în aplauzele majorităăți.

Astăzi realitatea nemiloasă, a vădit pentru oricine câtă dreptate am
avut şi cât de lipsite de temiu au fost toate ipotezele, pe cari se baza
acțiunea contrară. Tăcerea guvernului îi dădea o aureolă de mister şi
dezarma critica. Fiecare putea presupune, că cine ştie ce se ascunde în
dosul acestei tăceri. lar dacă guvernul îşi făcea datorie, participând la
discuţie, am fi putut poate, arăta că toate planurile sale nu sunt, decât <<
Castele în Spania>>, cum au şi fost. Şi cine ştie, poate dezastrul ar fi fost
evitat.

In orice caz, sperăm că vestita concepție a răsboiului <<fara rizic şi
sacrificu1>> n’ar fi rezistat la lumina criticii.

Am ajuns însă până la declarea de răsboiu, pe întunerec, fără nici un
vot prealabil al Corpurilor legiuitoare, indispensabil din punctul de vedere
legal.

Nu vreau să discut aici controversa, dacă, după Constituţia noastră
dreptul de a declara răsboiul cade în atributiunile pterii executive sau ale
celei legislative.

Constituţia, în adevăr, nu prevede cazul declarărei de răsboiu. Insă
din punctul de vedere formal, - întrucât art.96 al Constituţiei spune
„Regele nu are alte puteri decât cele date lui prin Constituţie ”, din însăşi
tăcerea Constituţiei ar rezulta că acest drept nu-l poate avea decât

reprezentatiunea națională, care, ca depozitară a suveranităței depline,
singura poate decide in cazurile neprevazute.

Dar s’ar putea obiecta, ca lacuna din Constitutie provine din faptul ca
la 1866, când a fost votată România ca tara vasală, nu avea dreptul de a
declara răsboiu; iar după natura lucrărilor acest drept ar intra în competinta
puterii executive.

Oricum însă, s'ar dezlega această controversă, în situația de fapt,
guvernul nu se putea dispensa de colaborarea Camerelor.

In adevăr,un text categoric al Constituţiei dispune (Art. 122);

„Nici o trupă străină nu va putea fi admisă în serviciul Statului, nici
ocupa teritoriul României,_nici trece peste el, decăt în puterea unei anume
legi. ”

Prin urmare, în afară de orice controversă, guvernul nu avea dreptul
de a deschide hotarul ţării trupelor ruse, fara un vot al Corpurilor
legiuitoare, ceeace implică în cazul de faţă şi declararea de răsboiu.

O mai flagrantă violare a Constituţiei nici că mai poate fi!

Desigur că parlamentul din iaşi s'a şi îngrijit de vr'un <<bilet de
identitate>>. Dar ce valoare poate avea un vot dat între baionetele ruseşti,
când Constituţia a voit tocmai să împiedice puterea executivă de a-şi
impune voința Camerelor cu sprijinul unei forte străine.

Asadar,<<tara reala>>, după mărturisirea chiar a regelui Ferdinand,
n'a voit răsboiul, iar <<tara legală>> nu l’a hotărât,nici n’a fost
consultata...

Cum dar a fost declarat?

Totul a fost un simplu <hatar> pentru Qudruplă...

Pentru a da însă oarecare autoritate acestui hatâr s'a recurs la

înscenarea Consiliului de Coroană.
14 Septembrie.

VIII

UN PARADOX ECONOMIC

- Si din punctul de vedere al intereselor noastre
economice,răsboiul a fost o nebunie —

România a intrat în răsboiu împotriva intereselor sale de Stat, din
punctul de vedere economic.

Economiceste, ca tara producătoare de cereale si petrol, interesele o
legau de Germania, principala ei consumatoare, iar de Rusia care şi ea
exportează mai cu seamă cerealele şi petrolul şi e principala concurentă, o
despartea un conflict economic ireductibil.

Din acest punct de vedere, un rasboiu alaturi de Germania, sau chiar
o neutralitate binevoitoare, asigurau României posibilitatea de a-şi utiliza
toate forțele ei productive. Pe cand alăturea de Rusia, chiar de n’ar fi urmat
ocupaţia străină, o expunea la o desăvârşită paralizie economică.

Chiar făcând abstracție de celelalte consideraţii, era evident deci, că
Romania nu-şi putea desfăşura acţiunea miliatră cu şanse de succes, decât
intr’o singură direcție.

Răsboiul cere de la un popor atâtea jertfe,o încordare aşa de mare, în
cât nu se poate duce la bun sfârşit de un Stat care prin situația lui
economică, este silit din prima zi după intreare în acţiune să înceteze
aproape toată productivitatea, din lipsa totală de debuseuri. Răsboiul actual
a învederat mai cu deosebire că pentru un Stat putinţa de a-şi menţine în
cursul acțiunii militare, sub o mare presiune integritatea vieţii sale
economice e tot aşa importantă ca şi organizatiunea militară propriu-zisă.

Astă-zi armata nu se poate izola în acțiunea ei de restul națiunii. Daca
pe front se adună combatanții propriu-zişi — cari în cazul extrem reprezintă
cel mult 10 la sută din populaţie, - în dosul frontului putem spune că, toată
națiunea ia parte directa Ia luptă. Dacă activitatea ei este stanjenita, însăşi
armata ajunge imediat paralizată, lipsită de tot aparatul economic necesar
pentru întreţinerea şi înarmarea ei şi pentru ridicarea energiei ei combative
la nivelul necesar pentru biruinta.

O naţiune nu poate duce răsboiul, când prin isolarea ei de toate
legăturile ei economice naturale şi indispensabile pentru funcţionarea
mecanismului ei economic, e silită la inactiune productivă şi redusă să
cerşească de aliaţi pentru a-şi satisface trebuintele cele mai esențiale.

Dar situația noastră a fost agravată şi prin toată politica ultimelor
decenii.

Nu suntem o tara industrială, însă răsboiul de astăzi este înainte de
toate un răsboi al industriei. Chiar colosul Rusesc s'a resimțit de
nesuficienta mijloacelor sale industriale: aceasta este cauza pricipală a
slăbiciunii militare, pe care spre uimirea lumii, a dovedit-o marele Imperiu
rus. Bizuindu-ne însă pe alianța noastră cu Puterile centrale, noi n'am luat
nici măsurile ce am fi putut lua spre a ne asigura la timp aprovizionarea în
munitiuni şi armamente.

Dar n'ar trebui să avem prea mari iluziuni în această privință. Nu
poate exista într'o ţară numai industria specială de răsboiu,când nu sunt
fata toate conditiunile pentru desvoltarea industrială generală. O tara pur
agricolă în toate privintele, şi care totus ar avea o puternică industrie de
răsboiu, e o monstruozitate economică ce nu a existat niciodată şi nicäieri,
ŞI nici nu poate exista. Imensul capital necesar pentru acesta şi toate
mijloacele tehnice presupun un mare progres industrial anterior.

Dar cine nu ştie la ce rezultate lamentabile am ajuns cu toată
protectiunea industriei noastre <<nationale>>. De multe ori am arătat în
parlament, ca şi prin publicistică cari sunt cauzele acestei situatiuni, pentru
ca să mai fie nevoe să revin acum asupra chestiunii. Multe decenii de
muncă stăruitoare, o mare desvoltare a mijloacelor naturale, ridicarea
culturii generale a poporului, asigurarea unor prielnice raporturi
economice, ar fi poate în stare să schimbe această situație într'un viitor
îndepărtat. Dar pentru acțiunea politică imediată, nu ne era ertat să nu
ținem seama de împrejurările actuale.

Desigur aceste consideratiuni nu au fost străine de motivele politicei
noastre tradiționale, prin care ne'am legat printr'un tratat de alianță cu
Puterile centrale.

In adevar, noi economiceste facem de fapt parte din Europa Centrala,
suntem legați de ea prin acea țesătură de interese economice, cari
predestină şi interesele politice.

Astfel se explica, ca daca Germania consuma cea mai mare parte din
produsele noastre, ea era in acelas timp si furnisorul nostru aproape exclsiv
de fonduri, - atât pentru trebuintele noastre de Stat cât şi in ce priveşte
mijloacele necesare pentru desvoltarea noastră economică. Nu numai
împrumuturile Statului nostru se contractau toate pe piaţa Berlinului, dar şi
aproape toate băncile noastre mari lucrează cu capitaluri germane.

Si unde s'a văzut ca un producător să se ridice împotriva principalului
său consumator ŞI a furnisorului său de fonduri?

Dar ecste legături economice au determinat,cum am spus şi
raporturile politice, - un tratat de alianţă şi o conventiune militară.

Armamentul nostru, organizația militară, planul de fortificatiuni, şi
asigurarea aprovizionărilor, - toate au fost întemeiate pe această situație
economivă cum şi pe legătura politică. Am contat pe formidabila industrie
germană, care urma să supleeze insuficienţa noastră industrială.

Astfel,pornind răsboiul împotriva Puterilor Centrale, tara noastră era
amenințată nu numai de paralizie economică imediată, chiar şi fără invazie,
- prin pierderea debuşeurilor, - dar,era condamnată şi la anemia
organizatiunii noastre militare, - hpsa de armamente şi munitiuni. Nici o
<<pregătire>> împrovizată în câteva luni, nu era în stare să pareze acest
cataclism.

Am plătit cu atâtea nenorociri nesocotirea acestor adevăruri atât de
simple...

Dar în situația noastră răsboiul actual, e o aberatiune din punctul de
vedere economic şi în ce priveşte vremurile de <<dupa pace>>.

Prosperitatea şi desvoltarea noastră economică vor atârna şi pe viitor
de prosperitatea şi desvoltarea economică a Germaniei. O Germanie
ruinată, lipsită de putinţa de a'şi afirma desvoltarea şi expansiunea ei
industrială, n 'ar mai fi in stare să consume la aceiaş măsură petrolul şi
cerealele noastre, şi n 'ar mai dispune de capitaluri, pe cari să le pună la
dispoziția noastră.

Si datorită situaţiei geografice, nici o altă tara nu ne-ar mai putea
înlocui Germania, - mai cu seamă dacă şi cheia Dardanelelor ar fi în mâna
Rusiei!...

Răsboiul României e înainte de toate un paradox economic.
29 Septembrie.

IX
PARADOXUL FUNDAMENTAL

Am spun în alt articol că noi am întreprins un răsboiu în contrazicere
cu interesele noastre economice, cari sunt legate de interesele Puterilor
Centrale şi sunt în opoziție cu interesele Rusiei. Şi am afirmat că în cazul
în care Germania ar fi fost sdrobită, noi cei dintâiu am fi suferit
economiceşte, dacă puterea de cumpărare a Germaniei ar fi fost redusă, ca
si putinţa de a ne furniza capitalurile necesare pentru desvoltarea noastră
economică.

Prin faptul că prin armele noastre noi ajutăm Imperiul rus să-şi
realizeze visul de veacuri, - stăpânirea asupra Constantinopolului şi
dominatiunea în Balcani — paradoxul economic al acestui răsboiu încă se
accentuează.

Secole am fost vasali ai stăpânilor Bosforului, şi acum să dorim iar în
robie?

In adevăr, Strâmtorile sunt singura eşire pentru România în lumea
largă, - dacă ele ar fi închise, porturile noastre maritime nu ar mai avea
nici o însemnătate economică.

Dar România s'a angajat, prin alianţa noastră să dea un sprijin
esenţial pentru ca principala noastră concurentă pe terenul economic,
Rusia, să pună mâna pe <<cheia>> dela casa noastră!

Consecințele economice din această situatiune nu sunt greu de
prevăzut. Dificultăţile ce se pot oricând crea transporturilor noastre de cătră
stăpânii Strâmtorilor, pot ameninţa agricultura noastră, ca şi industria
petrolifera, cu soarta pe care a avut’o şi creşterea noastră de vite, din cauza
greutăților vamale. Mai cu seamă cerealele nu pot suporta concurenţa în
piaţa internațională, dacă, de pildă, costul transportului le va urca enorm
preţul, din cauza chiar a simplei retineri din <<motive sanitare>> a vaselor
noastre pentru un timp, mai mult sau mai putin însemnat, in fata
Bosforului.

Ruina agriculturii româneşti, şi deci şi a ţării întregi, ar fi rezultatul
ineluctabil al stăpânirii Strâmtorilor de cătră formidabila noastră
concuirentă.

In orice caz am fi continuu la discretia guvernului rus.

Situaţia paradoxală, din punctul de vedere economic, că România şi'a
pus în cumpănă toate forțele pentru ca să întroneze la Bizanţ, tocmai
Imperiul rus, se agravează prin consideratiunile de ordine politica.

Stăpânind <<cheia>> Mărei Negre, Rusia ar putea ori-când sa
exercite o presiune irezistibilă asupra României. Orice libertate de acţiune,
prin aceasta ar dispărea, în ce priveşte politica ei internațională, - ea n'ar
putea fi decât un instrument docil în mâna guvernului din Petersburg.

Dar acest guvern nu are nici un interes pentru desvoltarea şi
prosperitatea României. Dimpotrivă, Rusia a întreprins răsboiul, cum a
spus înainte de moarte contele Witte, tocmai ca, <punând piciorul solid pe
Carpaţi şi la Constantinopol să'şi asigure dominatiunea în Balcani>.

România ar sta ca o barieră incomodă între Imperiu şi posesiunile lui
din Balcani. $i atunci, când Bucureştii ar ajunge o staţiune în drumul cel
mai scurt dintre cele două capitale ale imensului Imperiu. — Petrogradul şi
Tarigradul, - câtă vreme ar mai putea el rămâne capitala unui Stat
independent?

Instalarea Rusiei la Țarigrad n'ar însemna prin urmare, pentru
România, politiceşte, decât începutul unei agonii.

Ce putere de rezistenţă ar mai opune statul nostru, - în situația
descrisă de subjugare economică, şi înconjurat cum ar fi de Rusia şi vasalii
ei?

In adevar, victoria Rusiei n’ar fi adus numai la anexarea Galitiei(care
şi fusese <<incorporata>> la Imperiu!) şi a Strâmtorilor, până la granița
actuală a Turciei europene, - dar şi a Bulgariei, care urma să fie
<<pedepsita pentru infidelitate fata de slavism>>: iar Serbia, după acest
răsboiu nici n'ar mai putea trăi decât ca o tara vasalä a Rusiei. Astfel
România, redusă la situația intiala a unei encalve, n’ar mai păstra contactul
cu Apusul decât prin Ungaria...

Viaţă ar mai fi aceasta?

Dar apăsarea economică şi încercuirea politică şi strategică, nu ar fi
singurele arme în mâna Rusiei pentru sugrumarea României.

La Constantinopol se află scaunul unui patriarh ortodox ecumenic.
Emanciparea bisericei noastre de sub Chiriarhia acestui patriarh e de data
recentă şi a lăsat incă multe chestiuni în suspensie.

Dar acest patriarh, când ruşii vor stăpâni Constantinopolul, - va fi rus,
având în dosul lui toată puterea nesfârşitei împărăţii. In cercurile bisericeşti

din Rusia s'a şi discutat că patriarchul din Tarigrad, sub scutul unui
imperiu ortodox, trebue să ajungă în adevăr ecumenic şi să se grupeze deci
în jurul său toate bisericile ortodoxe naționale...

N’am nevoe să insist asupra consecinţelor...

Dar în Rusia a izbucnit revoluţia şi socialiştii ruşi reclamă <<pacea
fără anexiuni>>?

Dar noi am încheiat alianţa cu republica rusă sau cu Ţarul? Voit-am
noi înfrângerea Ţarului, ca să deslantuim revoluţia? De aceea ne-am pus
armata la dispoziția Ţarului?

Si aici e un nou paradox în aceasta împletitură de paradoxe, care
constitue politica noastră.

Desigur, revoluția rusă pentru moment ne'a scăpat de o mare
primejdie, la care ne'a expus alianţa noastră cu ţarul — dar această revoluție
face cu neputinţă şi realizarea scopurilor pe cari le'am urmarit pornind la
acțiune.

Iar în al doilea rand, dacă în momentul de fata politica de cuceriri nu
e cu putință pentru Rusia, - îndată ce acolo se va aseza vr'un regim
definitiv, interesul de Stat va îndemna noua Rusie pe vechea cale de
expansiune spre Balcani. Numai dacă va avea în fata o forță peste care
nar putea trece, Rusia republicană va putea să fie abatuta din această cale,
- însă niciodată prin cconsideratiuni pur sentimentale.

Nu sentimentul, ci numai interesul de Stat conduce politica
internațională, ori-unde şi oricând.

Acesta este chiar paradoxul fundamental al politicei româneşti.

Ne'am aliat cu un Stat, ale cărui interese economice şi politice nu
sunt compatibile cu ale noastre, şi chiar cu simpla noastră existență ca stat
si ca Neam, fiindcă noi constituim o veşnică piedică pentru unirea dintre
slavii de nord, cuprinşi în hotarele Rusiei, şi cei din Balcani, - şi fiindcă noi
stăm în calea unui imens imperiu spre marea liberă.

Si ne-am ridicat împotriva Germaniei, care ar avea interesul să ne
sprijine atât economiceşte cât şi politiceste. S’a vorbit mult despre vestitul
Drang nach Osten al Germanismului.

Desigur, Germania are un mare interes de a'şi asigura expansiunea
economică spre răsărit. Dar ea nu poate realiza acest scop prin opresiune şi
prin anexări de teritorii, ci numai bizuindu-se pe o colaborare liberă a
popoarelor din Orient.

Si acesta este temeiul cel mai sigur al politicei noastre traditionale: in
aceste condiuni puterea $i prosperitatea noastra ar constitui un element al
puterii şi al prosperității Germaniei însăşi.

Interesul reciproc este cea mai bună garantie in politica.

Dar <<idealul national>>?Poate acel ideal ar fi în contrazicere cu
<<interesul nostru de Stat>>? De aici se invedereaza chiar sofismul,despre

care vom mai vorbi alta data.
30 Septembrie

X
CONSECINTELE FINANCIARE ALE DEZASTRULUI

Cei mai multi dintre romani, daca sufar cu oarecare resemnare toata
apăsarea clipei de fata, se mângâie cu gândul la un viitor apropiat mai
fericit. Toate sunt trecătoare — va trece şi acest răsboiu, vor veni <<ai
nostri>>, $1 viata uşoară şi veselă de altădată va reîncepe...

Imaginea românului, optimist din fire, se refuză de a concretiza
consecinţele inevitabile ale dezastrului. Viaţa noastră atât de bogată în
minciuni convenționale, ne’a deprins să nu luăm nimic în serios. Nu ne
dăm seama de răspunderea pe care ne’o asumăm, nici de sancţiunea care
fatal urmează actele politice. Toată filosofia noastră națională se rezumă în
credința în <<norocul românului>>. A trecut tara aceasta prin atâtea
încercări, - rasboaie, ocupatiuni, foamete, ciumă şi holeră, - ei şi? pentru ce
si acum nu s’ar mai putea întoarce vesnicul carnaval, fără muncă şi fara
griji, al <<vieţii normle>>?..

Nu, domnilor, răsboiul actual nu are analogii în trecut. Niciodată
România n'a fost încă silită să facă o sfortare atât de uriaşă care să pună în
cumpănă toate dobandirile materiale şi morale ale veacurilor
trecute.Niciodată teritoriul nostru național, n'a fost în întregime împărțit
între oştirile streine de milioane cari se rasboaie între ele. Precum niciodată
tara aceasta n'a servit ani dearândul ca arenă închisă pentru atât de
groaznice lupte.

Voi încerca aici să lămuresc numai un aspect al sancțiunii istorice
pentru păcatele politicei noastre.

Voi căuta anume să stabilesc datoria publică ce va apăsa asupra ţării
la închiderea păcii.

Din datele oficiale (v. Gh. M. Dobrovici, <<Istoricul datoriei publice
a României>>, p.447) rezultă că până la 1913 împrumuturile noastre de
Stat se urcau la peste un miliard 800 miloane, din cari se amortizase
aproape trei sute de milioane.

Anuitatea acestor datorii se ridică la vr'o 98 miloane. Cât de greu
apăsa asupra budgetului nostru această sarcină, ştie ori şi cine.

Dar câţi îşi dau oare seama, cum stăm acum în această privință?

lată o mică socoteală, după datele Ministerului de finanţe, până la
plecarea guvernului din Bucureşti:
1.577.013.590 — Imprumuturile vechi, (scăzându'se amortizarea)
250.000.000 - Renta 4 1/2% din 1913(prin <<Disconto>>Berlin)
700.000.000 -Cele 4 împrumuturi de la Banca Naţională, din 20 Decembre

1914, 15 Iunie şi 8 Decembre 1915 şi 21 Octombre 1916.
400.000.000 - Imprumutul National
14.569.000 -Bonuri de tezaur
10.012.500 - Imprumut la Banca d'Italia din 15 Dec.1914
125.000.000 - Imprumut la Londra,la Baring Brothers,din 14 Ianuarie
1915.
175.000.000 - Imprumut la Banca Engliterii, din 2 Octombrie 1915
1.000.000.000 - Idem din 2 Oct.1916
46.313.544 - Rentele de 4% şi 5% pentru cumpărare de
paduri,constituire de islazuri,si de mână moartă.

La aceste mai trebuesc adăugate cel putin:
300.000.000 - Bonurile de rechizitie p2na la dec.1916
300.000.000 - Creditele pentru C. F. (Marghiloman)
400.000.0000 - Angajare de <<excedente>>
5.297.908 634 Total

Aceste 5 milarde 300 milioane, în cifră rotundă, reprezintă
angajamente ce erau efectiv contractate de tezaurul nostru, şi în mare parte
realizate şi cheltuite în momentul când guvernul luase calea pribegiei.

Despre faza ieșeană a gospodăriei noastre financiare nu ştiu nimic
precis. Am cetit o telegramă că s'a mai contractat un nou împrumut la
Londra şi altul în Japonia; că se mai tratează şi în America, şi tot sute de
milioane şi miliarde...

In acels timp, desigur se acumulează bonuri de tezaur şi bonuri de
rechizitie, lucrează cu intensitate presa Băncii nationale...

Trebue ţinut seamă, că nici măcar resursa impozitelor pentru
cheltuieli ordinare guvernul din laşi nu o are: peste două treimi din tara nu
se mai află sub puterea lui, iar cealaltă treime...de sub ruşi, prea puţin mai
poate contribui şi ea la bugetul Statului.

Dacă presupunem deci că în cele nouă luni ce au trecut dela stabilirea
guvernului la Iasi, datoria publică a mai crescut cu vr'un miliard şi
Jumătate, desigur suntem mai prejos de realitate.

lată deci o datorie probabilă, în momentul de fata de şase miliarde
800 milioane! Nai mult decât împătrit datoria anterioară politicii de
<<mărir>>...

Dar chiar de s’ar încheia pacea imediat, e evident că datoria noastră
actuală nu se poate mărginii la această cifră. Numai ca despăgubiri pentru
sondele şi instalațiile petrolifere, distruse de vestita comisiune engleză,
vom fi siliți să plătim cel putin 500 miloane. (După o informatiune, numai
societățile americane reclamă 200 milioane!).

Despăgubiri pentru altă avere distrusă, indemnizăripentru
populatiunea din părțile care au suferit mai mult pe uma acțiunii
militare(sunt atâtea oraşe şi sate întregi dărâmate!) reprezintă cel puţin alte
500 milioane.

Apoi, pensiuni pentru familiile celor căzuţi în luptă şi pentru invalizi,
la cât se vor mai însuma ele? Sunt cu mult peste o suta de mii de morți pe
câmpul de bătălie, în spitale şi în captivitate, şi tot pe atâta vor fi şi
schilozi. O elementară măsură de siguranță publică, dacă nu simţul de
dreptate, va impune aici Statului o sarcina desigur mai mare de 25 milioane
pe an, - adică iarăş anuitatea unui capital de minimum 500 milioane.

Numai aceste trei <<condee>, cari reprezintă, repet, o datorie
actuală, se ridică prin urmare încă la un miliard şi jumătate.

Cu alte cuvinte, chiar în cazul unei păci imediate, totalul probabil al
datoriei noastre publice s’ar exprima prin groaznica cifră de opt miliarde
300 miloane!

Dar dacă răsboiul se va prelungi încă un an?...E un coşmar, - şi totus
calculul cel mai simplu ne arată, că e cu putinţă să intrăm in pace cu o
formidabilă datorie de vr'o zece miliarde.

Dobânzile şi amortizarea unui capital de zece miliarde, considerând
situatiunea pieţei după un asemenea cataclism, vor cere în cazul cel mai
bun o anuitate de 700 milioane.

Vom putea face fata acestor plăți?

Ce povară reprezintă ele pentru budgetul statului?

Si ce sfortari ni se vor cere pentru acoperirea lui?

E de datoria oricărui cetăţean să'şi pună aceste întrebări.
2 Septembrie

Am arătat în articolul de mai sus că probabila datorie publică se va
urca la încheerea păcii, la suma fantastică de 10 miliarde.

Cât de strivitoare va fi această sarcină pentru economia noastră
națională putem uşor învedera printr-un calcul sumar:

Avem, aproximativ, 8 milioane hectare de pământ cultivabil, - bine
înţeles grevat de ipoteci şi de toate sarcinile imaginabile. Ceea ce,
înseamnă că, dacă datoria publică se va urca la 10 miliarde, fiecare hectar
cultivabil va fi grevat de o nouă sarcină de 1250 lei, - mai mult decât
valoarea lui! Dar aproape toata avutia noastră națională se reduce la
aceasta.

Suntem deci ameninţaţi să cadem în situaţia acelor nenorociti ale
căror venituri nu ajung pentru plata dobânzilor datorite. Mizeria generală,
zeci de mii de familii aruncate pe drumuri, - iată consecinţa fatală a acestui
bilanţ de falit.

In adevăr, am văzut că numai anuitatea in conditiunile pieţei ce se pot
prevedea după răsboi, se va urca la cel puţin 700 milioane.

Dar bugetul nostru întreg înainte de răsboi, - dacă facem abstracție de
cifrele numite de <<contabilitate>>, - nu infatisa decât vreo 500 milioane.

Cât însă va putea produce bugetul Statului după răsboi?

Ori câte economii am voi să facem, - şi de sigur, vom fi siliți să
suprimăm poate o jumătate din armata noastră de funcționari, să desfintam
servicii întregi, să inchidem şcoli etc., - fata însă de enormele necesități
pentru utilarea din nou şi pentru punerea în stare de funcţionare a întregului
mecanism al Statului, nu vom putea reduce prea mult din cheltuielile
bugetare.

Veniturile însă, vor scădea grozav: tara e ruinată, producţia va fi
redusă. Vor trece decenii până ce numai stocul de vite necesare agriculturii

precum si fabricele sau isvoarele de petrol, toata viata noastra industriala $1
comerciala, vor ajunge la nivelul la care au fost inainte de dezastru.

Atunci?

Bilantul e in adevar nimicitor. Cu un venit in cazul cel mai prielnic,
de vre’o 300 sau 400 milioane, - oricâte impozite noi am inventa — va
trebui sa facem fata la vre un miliard si 200 milioane de cheltuieli
indispensabile.

Simplul fapt că astfel de fiecare cap de familie va cădea in mijlociu o
sarcină anuală, numai pentru necesitățile Statului, de aproape 1000 lei, ne
zugraveşte toată grozăvia acestei situații. De unde să mai luăm sumele
necesare pentru celelalte nevoi, - pentru administraţia judeţeană şi
comunală şi chiar pentru hrana însăşi şi întreţinerea populației?

Doar chiar pentru vremurile <<prospere>> de dinainte s'a calculat că
bugetul unei familii ţărăneşti în România abia dacă se urcă la vre’o 500 lei
pe an...

Dar, cum am spus, datoriile noastre sunt, în parte covârşitoare,
contractate în străinătate. Prin urmare anuitatea datoriei publice, va trebui
cu orice preţ să fie plătită.

Spun cu <<orice pret>>, pentru că nu ne va fi ertat să recurgem la
sursa falimentului de Stat. Statele mari pot, la rigoare, refuza plățile în
străinătate, dar noi?... Unde găsim puterea de rezistență presiunii
creditorilor?

Aşa dar: nu vom avea de unde plăti, dar va trebui să plătim...

La acest rezultat am ajuns fiindcă am dus răsboiul în condiții
nenaturale, şi el ne’a costat relativ, nemăsurat mai scump decât pe oricare
alt beligerant.

E evident,că cu toată sărăcia noastră, un răsboi nu se poate duce cu
arme si mijloace mai puţine şi mai inferioare, decât cele ce sunt la
dispoziţia altor beligeranti.

Ținând seama însă de situația concretă, pe noi ne'a apăsat sarcina
răsboiului cu mult mai greu decât pe aliaţii şi pe adversarii noştrii.

Mai întăiu nu suntem un Stat industrial, nu putem produce aproape
nimic noi înşine pentru trebuintele rasboiului. Am fost siliți să aducem
armamentul şi materialul necesar de la distanță fantastică, prin Arhangelsk
sau Port Arthur, în jurul capului Bunei Speranţe. lar schimbarea de
orientare politica din ultimul moment ne-a silit să facem comenzi în grabă,

am plătit deci îndoit, intreit, şi chiar mai scump decât ceilalți beligeranti(nu
mai ridic vălul asupra <<micilor defecte>> ale mecanismului nostru
administrativ...)

In al doilea rând, ţara noastră întreagă a servit şi serveşte încă de
teatru de răsboiu, - nu e un petic de pământ care să fi fost cruțat.

Intreg aparatul Statului funcţiona deci cu extreme dificultăți.

Ce comparație mai poate fi dar cu alte tari,in ce priveşte consecinţele
materiale ale răsboiului?

Ducand răsboiul în aceste condițiuni am ajuns de fapt să distrugem
aproape întreaga nostra avutie naţională: 10 miliarde de datorie publica
fata de valoarea pământului cel mult de 8 miliarde.

A ascunde adevărul, a nu ne da seamă de consecinţele acestui bilanţ,
pentru fiecare cetăţean în parte ar fi un act de laşitate, şi ar împiedica
numai trezirea conştiinţei.

Mai poate fi vre’o mântuire?

Un lucru e sigur şi evident:

Fata de enormitatea sarcinei şi sărăcia resurselor noastre, România nu
poate rezolvi numai cu propriile ei mijloace problema financiară si
economică ce se va pune după restabilirea păcei.

Ca să putem birui, cu timpul, formidabile dificultăți ce ni se vor pune
în cale, se impune imperios atragerea unui enorm capital din afară, care ar
primi această plasare, fatal foarte puţin productivă pentru multă vreme.

Dar, numai de dragul nostru nimeni nu ne va veni în ajutor, mai ales
în urma experienţelor trecutului...

Interesul lui propriu poate singur determina un Stat străin să ne
întindă mâna. Orice declamatie în această privinţă ar fi ridicolă şi inutilă.

Acest interes nu’! poate avea însă, după acest rasboi, nici Franţa, nici
Anglia. Cât pentru Rusia, fără să mai vorbim, de alte consideraţii, ea însăşi
este pe pragul falimentului.

lar noi...noi ne’am ridicat împotriva singurului Stat care era in
măsură $i care avea şi interesul de a ne susține!

Triste vremuri aşteaptă pe copiii noştri, pentru păcatele părinților...

3 Septembrie

III

In faţa unei primejdii, o naţiune sănătoasă nu se teme de adevăr. Ea
priveşte primejdia drept în fată, bizuindu’se pentru mântuire numai pe tăria
ei sufletească, ştiind că minciuna ne poate da o consolatie trecătoare, dar nu
ne poate da şi energia necesară pentru luptă.

Constatând că cei mai multi dintre români, în urma catastrofei, pe
care vina noastră proprie a chemat’o asupra nării, trăesc în hipnoza raiului
de <<după răsboiu>>, care ne'ar aduce <<praznicul>> veşnic de altă dată,
am încercat să invederez că România veche, România de <<chef>> şi traiu
uşor nu se va întoarce. Fa a murit pentru totdeauna în ziua când
conducătorii acestui Stat, cu o inima atât de uşoară, au aruncat'o în
vâltoarea răsboiului.

Pentru aceasta, am căutat să stabilesc la ce sumă se va urca datria
noastră probabilă în ziua încheerii păcii.

Si am ajuns la următoarele rezultate, în cifre rotunde: cinci miliarde
de datorie contractată până la plecarea guvernului la laşi; un miliard şi
jumătate ar reprezenta despăgubirile de diferită natură, pensiunile etc. în
cât m'am crezut în drept să conchid că, dacă rasboiul se va prelungi încă un
an, e mai mult decât probabil că asupra ţării o să cadă o sarcină
formidabilă de zece miliarde.

Natural, nu pot garanta că datoria reală nu va fi cu câteva sute de
milioane mai mică sau mai mare. Dar, e absolut sigur, că Statul Român va
avea de suportat o sarcină de cinci sau chiar şease ori mai mare,ca înainte
de răsboiu(un miliard şi jumătate).

In faţa acestei enorme creşteri a datoriei publice, ce mijloace vom
avea noi pentru a face fata atâtor cereri sporite asupa bugetului țării? Mai
mari sau mai mici decât înainte?

Ce om ar îndrăsni să susțină, că pe urma ruinii ce a căzut peste noi,
aceste mijloace vor fi mai mari?

Dar bugetul ţării se urcă numai la vre’o 500 milioane şi înainte de
răsboi. De unde Statul să caute noi venituri?

Poate economia noastră națională numai cu propriile ei
resurse,rezolvi această problemă?

Am raspuns negativ la aceasta întrebare, şi nici să se poată răspunde
astfel.

Pentru aceasta n'am avut nevoe sa evaluez întreaga avutie națională.
Nu numai pentru că nu pt avea în situația de fapt informatiunile precise
necesare, dar şi pentru că această socoteală, din punctul de vedere, pe care
m'am bazat, ne’ar putea uşor induce în eroare.

Bine înţeles, am cunoscut evaluärile ce au fost făcute înainte, şi cari
se urcă, de pilda d. I. N. Angelescu, la 26 miliarde, iar după d. N. Xenopol
la vr'o 21 miliarde.

Nu discut aceste evaluări, - care de altfel întotdeauna sunt
problematice, ceeace dovedeşte chiar diferența dintre aceste cifre. Dar ele
nu pot servi pentru scopul care ne interesează.

Aşa, de pildă, în socoteala d-lui I.N. Angelescufigurează valori
industriale de cinci miliarde.

Să admitem că cifra aceasta este exactă.

Dar, cine nu ştie, că industria <<noastra nationala>>, nu e un izvor de
puetere pentru Stat,ci ea însăşi trdeste pe seama Statului.

Cetitorii noştrii desigur, îşi amintesc o discutiune recentă din
parlamentul nostru asupra fabricilor de zahăr, în care s'a dovedit că
această industrie e intretinuta direct de Stat, cu ajutorul premiilor şi altor
avantaje.

Acum vr’o cincisprezece ani, am avut şi eu prilejul să arăt în Cameră,
că ajutoarele pe cari sub diferite forma, aceste fabrici le primesc de la Stat,
transformate în bani s'ar putea înfățișa astfel: ele primesc gratuit toată
materia primă, Statul plăteşte şi toate salariile lucrătorilor, şi pe deasupra
mai varsă acţionarilor, vr'o 20% asupra capitalului nominal. <Câştigul> ce
fabricile de zahăr mai realizează din vânzarea produselor lor,rămâne ca un
<<desert>>.

Si totuşi, aceste fabrici de sigur trebuie să reprezinte in bilanţul d-lui
Angelescu sute de milioane.

Sau să luați nenumăratele fabrici de <<cuie>> şi de <<nasturi>> de
<<decorticarea orezului>> de <<uleiuri vegetale>> etc., cari nu există
decât grație <<avantajelor industriei nationale>> sau a vre'unui paragraf
din tariful vamal, asigurat unui <<amic>>!...

Toate aceste industrii, fără să discut aici politica economică ce le-a
inspirat, sunt pentru Statul nostru o sarcină - adică o sarcină pentu
agricultură, care e adevăratul izvor al bogăției noastre.

Tot aşa nu pot tinea seamă de valoarea clădirilor din oraşe, pe care d.
N. Xenopol o evaluiază la două miliarde.

Toate acestea nu sunt valori active cari ne’ar putea servi în situația in
care ne aflăm, ci valori inerte sau chiar negative din punctul de vedere al
forței noastre productive reale.

Zilele trecute <<Bukarester Togblatt>> a publicat un articol judicios
în care pune degetul pe rana.(No.274, din 17 septembrie 1917)>

Revizuind statisticile d-nilor Angelesu şi Xenopol, ziarul german se
întreabă: ce garantie poate da România creditorilor e1? şi ajunge la cifra de
18-20 miliarde.

Cred, ca din acest punct de vedere, adica al creditorilor, socoteala
aceasta e mai curand prea modesta. Dar din punctul de vedere al valorilor
active, ea este cu mult exagerata.

Sa explic aceasta afirmare cu un exemplu pe intelesul tuturor.

lată un mosier ruinat, care se sbate în zadar să-şi plătească datoriile.
Un palat somptuos pe care el şi 'l-ar fi ridicat în zile de slavă, este de sigur
o garantie pentru creditorii lui, <<valoare>>, pe care trebuie sa o
înregistreze şi statistca d-lui Anghelescu. Dar mosierului la ce il poate ajuta
acest palat, în lupta pentru salvarea patrimoniului? Doar la lichidare...Nu
e mai curând o nenorocire necesitatea de a-l întreţine sau în cazul contrariu
de a-l lăsa pradă ruinii? Avem aici evident aface cu o valoare nu numai
inertă, dar chiar negativă, care roade din produsele moşiei.

Din acest punct de vedere şi noi, Românii, ne putem bizui mai cu
seamă pe agricultura noastră,- restul poate numai ajuta agriculura in
funcțiunea ei economică.

Din cauza aceasta nam ţinut seamă,expres, decât de valoarea
terenurilor noastre cultivabile „cari se urcă la opt milioane hectare.

Fata de fondul acesta adevărat al avutiei noastre nationale , sarcina de
miliarde e strivitoare, - 1250 LEI DE FIECARE HECTAR !

Am evaluat terenurile noastre cultivate, la opt miliarde, - ceva mai
mult ca d. M. Serban care accepta cifra de 7.6 miliarde. Iar în ce priveşte
averea mobiliară - am crezut că pot să nu tiu seama de ea.

Nu era doar să mă gândesc la lichidarea regatului.

Din punctul de vedere insa al creditorilor, putem da desigur mult mai
mari garanţii: in toate izvoarele ce dorm inca şi mai cu seamă in munca
acestui popor, care nu poate pieri pentru un moment de rătăcire al
conducatorilor sai.

Dar aceasta e si concluzia, la care am ajuns: numai un mare capital
străin care să puna în valoare toate puterile latente ale acestui pământ şi ale
acestui neam, ne poate ajuta să rezolvim problema.

Pentru aceasta însă se cere o îndrumare a vieţii noastre naționale pe
alte căi.

Numai cu mari jertfe, cu muncă nepregetată, cu suferinti negraite,
putem ajunge la liman.

Si nădăjduesc că vom ajunge —dar <<paznicul>> s'a dus pentru
totdeauna.

Să nu căutăm dar a ne însela pe noi înşine.
22 Septembrie

BILANŢUL...

E trist bilanţul acțiunii noastre.

Am pornit la răsboiu.

Impotriva unui tratat de alianță care ne leaga onoarea de Stat;

Impotriva politicii noastre tradiționale, consacrate de toți bărbaţii de
seamă ai neamului, din generaţiile trecute;

Impotriva Constituţiunii, care cerea un vot al Corpurilor legiuitoare
pentru a îngădui trecerea armatelor ruse pe teritoriu naţional,

Impotriva hotărîru unanime a primului Consiliu de Coroană ;

Impotriva majorităţii celui de al doilea Consiliu.

Plecând de la conceptiunea imorală a unui răsboiu <<fara rizic şi
sacrificii>>, am călcat în picioare toate obligatiunile noastre de Stat, dar şi
toate interesele noastre economice şi politice şi ne-am aliat cu Imperiul
Tarilor, a cărui victorie nu numai că ar fi însemnat o primejdie pentru
întregul Orient european, şi pentru temeliile democratice ale civilizatiuni
pe continent, dar şi o agonie pentru Statul şi neamul românesc.

Am pus armata la ordinele sugrumătorilor popoarelor oprimate
vecine, uitând şi legăturile noastre istorice, şi perspectivele viitorului, şi
îndatorile noastre fata de noi înşine, ca neam care caută el însuşi să-şi poată
afirmea plenitudinea vieți nationale.

Intr'un moment istoric, care poate nu ne va mai fi dat să-l întânim in
cursul veacurilor, când puteam avea un mare rol în Istoria
mondială, înscriind o pogina glorioasă în cartea neamurilor: cand am fost
chemați să contribuim la organizația politică definitivă a acestui colt al
Europei şi să ne afirmăm ca Statul de frunte şi centrul de gravitatiune
pentru națiunile din Balcani-noi am trecut peste toate posibilitatile ce
zăceau în situația noastră geografică, pentru un rol odios de unealtă a
expansiunii ruseşti.

Si mai presus de toate, în numele idealului national, am inagurat o
politică de înjosire şi de renunțare, de închinare înaintea siluitorului, uitând
rana încă deschisa a Basarabiei.

Si am înstrăinat pe veci milioanele de romani, ai căror părinţi, alături
de parintii nostri, intr'un şir nesfârşit de generații, au muncit şi au sângerat
la zidirea Statului acestuia.

Si am risipit în zadar sute de mii de vieți nepretuite şi am sămănat
ruini peste ruini...

Ce ameteala a prins pe conducătorii Statului românesc, în ce vârtej
năpraznic l'au pravalit?

Dar răspunderea nu o poartă numai conducătorii. Ori cât de mare ar fi
vina lor, nu trebuie să ne punem la adăpost de răspundere şi noi cei din
<<clasa luminată>> toţi cei cari sunt <<ca un oraş aşezat pe munte ca să-l
vadă lumea toată>>, toţi acei ce'şi revendică cu mândrie titlul de cetăţean.

Acolo, în adâncurile vietei nationale, mulţimea robită pământului
negru, credincioasă şi încrezatoare, fără răspundere ea însăşi, a avut şi are
dreptul să ne ceară noua mai multă conştiinţa cetateneasca.

A fi cetățean nu înseamnă numai a-ţi da votul <<partidului>>, in
aşteptarea revarsarii<<Nilului>>...

Dreptul cetatenesc implică o mare răspundere în faţa tuturor
generaţiilor ce vor să vină în urma noastră.

Si rog pe fiecare cetăţean, în fata acestui funest bilant, să-şi scrumeze
constinta, dacă şi-a facut datoria?

Dacă întrunirile <<actioniste>> nu răsunau de miile de <<ai nostri>>,
cari nu se gândeau de cât să preamărească pe <<sefi>>, fără să-şi puna
întrebarea măcar încotro aceştia duc ţara; dacă n'am fi tolerat ca simbriaşii
miniştrilor străini să organizeze ovatiuni în fata legatiunii ruseşti; dacă
n'am fi încurajat o presă nerusinata şi prea putin dezintersată : dacă n'am fi
asistat impasibili la orgiile bandelor <<demnitatii nationale>>; dacă n'am fi
îngăduit ca să fie înăbuşit orice glas care îndrăznea să se ridice împotriva
hipnozei obşteşti; dacă am fi respectat dreptul sfânt al libertatii cuvântului,
care este cea mai sigură garanţie împotriva rătăcirilor şi cea mai puternică
armă de educaţie cetäteneascä; daca am fi înţeles, că opinia publica nu se
poate forma prin urlete de piață şi cafenele ci numai printr'o discuţie
cinstită şi liberă; dacă am fi cerut <<factorilor responsabili>> să îşi facă
datoria in parlament şi în fata obştiei; daca...daca am fi fost cetățeni : n'am
fi stat acum printre ruini, n'am fi trecut prin această grozavă criză
morală.Copiii nostri ar fi putut avea o altă soartă...

Vor ispăşi ei pentru păcatele noastre... Dar avem datoria, în fata
groaznicului destin, să nu ne mai lăsăm ametiti de urletele inconstientilor şi
de...şoaptele celor prea conştienţi, ci privind in fata realității amare, cel
putin acum, în ceasul al doisprezecelea, să ne inaltam până la adevărata
chemare cetateneasca.

Ceeace îndurăm în clipele acestea din viata noastră, să fie cel putin

zălogul zilelor mai fericite pentru copiii noştri...
3 Octombrie

XII

RASPUNDEREA ISTORICĂ
I.Plan greşit
I

Optimismul e o însuşire sufletească respectabilă in sine, cu o
condiţie, ca el să nu se coboare la o îndărătnică ignorare a realității, numai
pentru a hrănii iluziile. În cazul acesta optimismul în realitate, izvorăşte din
slăbiciune intelectuală sau din lasitate morală, şi poate duce până la tocirea
instinctului de conservare, expunându-se la toate primejdiile. Până la ce
grad de întunecare <<optimistă>> se poate ajunge pe această cale, ne

invedereaza psichologia <<etentistului>> română. De peste trei ani
dureaza rasboiul; in acest rastimp armatele Puterilor Centrale au repurtat
atâtea victorii, au reuşit să respingă peste tot invaziile inamicului, au
ocupat vaste teritorii, şi astăzi continuă să lupte pe pământ străin.

Dar recititi orice jurnal <<etentist>>, veţi avea impresia, că de când
s'a început răsboiul, în fiecare zi Germania şi Austria se prăbuşesc şi se
prăbuşesc şi se află în ajunul pieirii desăvârşite.Trec luni dupa luni, şi ani
dupa ani, dar răsboiul nu se isprăveşte, nu moare nici Germania, nici
Austria; mereu dau ele noi dovezi de putere vitală şi spirit ofensiv,
acumulează un fapt mare de arme după altul. În zadar <<optimistul>>
nostru nu vede nimic:

Dă <<tăvălugul>> rusesc peste Hindenburg, optimistul jubilează că
flota Etentei e la poarta Constantinopolului, care la sigur va cădea peste
cate-va zile.Urmează studii, articole, discuţii cari învederează în ce situație
tragică se află nemţii şi că, în urma acestui triumf decisiv al Intelegerii,
Puterile Centrale sunt iremediabil pierdute. Dar flota este respinsă, cu
pierderi înspăimântătoare, - nu face nimic : avem debarcarea la Galipolii;
peste două săptămâni, absolut sigur, bizantul este în mâna aliaţilor. Şi iarăş
o serie de studii, articole, discursuri cari devoedesc negru pe alb că după
acest nou triumf decisiv al Intelegerii, Puterile Centrale sunt de istov
neispravite. Au fost silite armatele franco-engleze să părăsească şi
Galipolii? N’are nici o importanta;mai întâiu retragerea a reuşit aşa de bine,
încât <<echivaleaza cu o victorie>> apoi ruşii sunt la poalele Carpaţilor, ca
mâne sunt în Budapesta, Viena, Berlin, <<prin Breslau>>... Alt noian de
studii, articole, discursuri, cântă prohodul Puterilor Centrale. Vine ofensiva
lui Mackensen, campania din Serbia, - acum e cert că Germania şi Austria
sunt moarte; brilianta <<retragere strategică>> rusă le-a înecat trupele in
mlaştinile Pin kului. Apoi: milioanele de armată Engleză, Italia, <<doctorul
Brusilov>>, Sarrail, România;- zilele sunt numărate pana la victoria
eclatantă, mai cu seamă - <România dă o lovitura de măciucă>...
Bucureştiul e sub puterea germană, în Rusia — revoluția şi anarhie. Dar <<
victoria finală e mai sigură de căt ori-când>>: America, Japonia, Siamul, şi
mai ştiu eu ce alte oştiri nenumărate vin să prăpădească pe neamt...

Si trec luni, şi trec ani, optimismul etentist primeşte lovitură după
lovitură, dar în fiecare zi nouă soarele tot răsare, << victoria finală>> e tot
mai << absolut>> sigură...

Biata minte omeneasca!...
6 Octombrie

Tot planul de campanie al Intelegerii a fost întemeiat pe
<<incomensurabila>> puterea militară a Imperiului rus.

Rusiei îi era rezervată rolul principal in doborârea <<militarismului
prusian>>. Ea a fost înfăţişată drept campionul de frunte al civilizatiunu,
al dreptului şi al libertăţilor naționale...

E destul să ne amintim tămâierile presei etentiste de la începutul
campaniei, fata de << Uriasul de la Nord>>: nenumărate oşti ruse vor trece
ca un val irezistibil, ca un <<puhoiu>>, ca un <<tăvălug>>, peste trupul
Germaniei. Celelalte armate aliate se vor mărgini la un rol modest, - ele vor
trebui numai să reziste, până ce lavina rusească va mătura totul în
rostogolirea ei năpraznică.

Mai mult decât acest limbaj, adesea lipsit de simțul demnității,
concesiunile reale, făcute de către aliații apuseni Rusiei, dovedesc cât de
mult pret a fost pus pe forţa ei militară în acest rasboiu. Pentru a-şi asigura
concursul Ţarului, Anglia nu s'a sfut să renunţe la politica ei tradițională,
să i abandoneze Persia de Nord, să consimta la imparteala Turciei, să
accepte întinderea puterii moscovite până la Constantinopol şi Stramtori,
să'1 dea partea leului din Asia Minoră. Franţa nu şi mai socotea miliardele
ce curgeau în abisul finanțelor ruse; tara tuturor revoluțiilor, spre a nu şi
supăra pe aliatul asiatic, era gata să aplaude până şi sugrumarea Poloniei şi
a Ucrainei...

Si vai! S'a dovedit că Rusia, în realitate nu constituie acea forța
militară formidabilă, pe care întregul plan de acţiune a fost sprijinit.
Această greşeală de plan a avut consecinti fatale pentru înţelegere, şi ea
n'a mai fost reparată şi nici nu se va mai putea repara.

Am arătat altă dată (<<V. R>>., 1915,No.7,p. 17 urm.), că
numericeşte chiar, Rusia nu dispune de acel nemărginit rezervor de
material omenesc, pe care şi-l inchipuia Apusul. Din cauza unei enorme
natalitati şi mortalitati, în compoziția populației ruseşti intră relativ un
număr îndoit mai mare de copii şi invalizi ca în Germania, în cât - <<dacă
la o sută de locuitori, în caz extrem, Franţa sau Germania ar putea înarma
până la 15 oameni, Rusia n’ar putea scoate din o sută de locuitori decât
şapte sau opt soldaţi. Cu alte cuvinte, pentru Rusia e relativ, de două ori

mai greu decât pentru Franţa sau Germania de a înarma un contingent
determinat de recruți. Adică cele 180 milioane ale populației ruseşti, din
punctul de vedere militar, ca rezervor de forță armată, nu reprezintă în
realitate decât 85 milioane de populaţie franceză sau germana!>>...(loc.
cit, p. 8).

Astfel se explică, pentru ce Rusia, cea dintâiu dintre toți beligeranţii,
a fost silită să cheme sub drapel pe copii de 18 ani!

Dar puterea militară a unei tari atârnă mai cu seamă de energia ei
economică. Dacă însă, luăm drept măsură acestei energii comerțul exterior,
<<constatăm , că- înainte de răsboi- pentru un cap de locuitor în Germania,
comerțul exterior se cifrează cu 385 franci, iar in Rusia numai la vre-o 39
franci; de zece ori mai mare decât a rusului!

<<Aşa dar, pentru Rusia numai din punctul de vedere pur numeric, e
de două ori mai greu pentru Germania să ridice un contingent de recruți,
dar în acelaş timp e relativ de zece ori mai greu de a preface pe aceşti
recruți într-o armată modernă, şi de a menţine în timp de campanie
capacitatea ei de luptă >>...(loc. cit. p. 19-10).

Un economist rus a arătat la începutul răsboiului că fata de sacrificiile
financiare pe cari räsboiu le cere Rusei, chiar dacă întreg venitul ei national
ar fi destinat să le acopere- fără să lase nimic pentru populație şi alte
trebuinti- încă el n'ar fi de ajuns! Dar răsboiul a redus încă groasnic şi
venitul national. Am arătat întrun articol anterior că toată activitatea
productivă a imperiului este paralizată, iar cheltuelile cresc mereu în
proporti fantastice.

M'am crezut în drept să incheiu articolul citat, în 1915, dupa cum
urmează:
<<Nici mijloace financiare, nici muniții, ca să pună din nou în mişcare
<<tăvălugul>> rusesc, din cauza aceasta n'au de unde veni. Departe de a
putea duce răsboiu <<până la Urali>>, pe fie care lună colosul rus se
apropie de istovire desăvârşită. Şi prin aceasta, întregul plan de actine al
Împătritei Intelegeri s'a dovedit irealizabil: Rusia nu poate birui>>... (ibid.,
p. 22).

Minunea nu s'a putut face. Rusia ţaristă s'a prăbuşit, colosul se sbate

în convulsiuni anarhice,- <<tăvălugul>> e astă-zi aruncat la <<fier vechiu
Gus

Dar rolul, pe care planul Inţelegerii îl desemna Rusiei nu'l poate lua
asupra-si nimeni altul. De aici prelungirea rasboiului la infinit, fara nici un
scop practic, Situaţia creată, prin scoaterea din luptă a Rusiei, nu se mai
poate schimba. Revoluţia a pus capăt tuturor nădejdilor.

Optimistul indomptabil esclamă: Dar America, Japonia!...

Oricâte trupe ar trimite America pe frontul apusean, aceasta nu poate
compensa prăbuşirea frontului rus, - fără să mai atingem alte considerații.

lar dacă Ameica sau Japonia ar face chiar nebunia să transporte prin
nemărginirea moscovită milioanele de trupe, aceasta n’ar schimba starea de
lucruri din interiorul unei tari, cuprinse de furia anarhiei, - ceeace ar
paraliza acțiunea oricărei armate şi ar expune-o numai la primejdia
distrugerii.

Asemenea expediție ar avea multe şanse să degenereze într;o
campanie de represiune împotriva unui popor de 180 milioane în deplină
rasvrătire.

Prăbuşirea militară în aceste condiții ar fi şi mai grozavă.

Destinul se îndeplineşte...

Dar prin nici o argumentatie nu poţi face pe un daltonist sa vadă fata

adevărată a lucrurilor...
8 Octombrie

II. România în faţa Istoriei mondiale
I

Ceeace caracterizeaza atitudinea noastra in timpul <<expectativei>>,
în nădejdea unui răsboiu <<fara rizic şi sacrificii>>, este un fel de fatalism
oriental care priveşte desfăşurarea evenimetelor ca şi cum acțiunea proprie
nu poate avea nici o înrăurie asupra mersului fatal al lucrurilor.

În loc de a-şi pune întrebarea în ce direcție România trebuie să-şi
arunce forțele, pentru a putea pleca cumpăna răsboiului în sensul
intereselor noastre, - în prima fază a expectativei>> guvernanţii noştri
pândeau cine biruieşte fără intervenția noastră pentru a se arunca atunci, -
ertati-mi cuvântul trivial dar foarte expresiv — la <<pleaşcă>>, spre a se
prezenta la congresul păcii << la braţ cu biruitorul>>.

Din această concepţie răsare credinţa fatalistă, că România nici într-
un caz nu putea influenţa rezultatul răsboiului. Câtă lipsa de încredere, sub

invalisul declamatilor desarte, in puterile naţiunii, vädeste asemenea
atitudine la marii şi micii nostri bărbaţi de Stat, n'am nevoie sa insist.

Prin excesul de <<abilitati>> România, la urma urmelor, a fost prinsă
în angrenaj şi aruncată într'un răsboiu împotriva intereselor sale, şi care în
nici un caz nu poate avea un bun sfârşit pentru noi, fiindcă nu era natural.

România, cum am arătat de atâtea ori, nu-şi putea desfăşura toate
puterile decât într-o singură direcție. Dar, în această direcţie, - conformă cu
toată tradiția şi situaţia ei în complexul Statelor, - România putea în adevăr
să arunce în cumpănă toată greutatea el.

Cu mai putin fatalism, cu mai mult simţ al realității şi cu mai multă
încredere în forţele noastre, îndreptate în direcția naturală, astăzi Romania
n’ar fi fost o îngrămădire de ruini. Înălţată prin conştiinţa marelui său rol în
Istoria mondială, respectată de toate naţiunile de care este înconjurată şi cu
cari ar fi colaborat pentru emanciparea obştească,

(chiar sarbii ne’ar fi datorit recunoştinţă fiindcă am fi făcut inutilă
nimicirea lor), mărită prin realipirea pământurilor moldoveneşti bastinase,
ea ar fi putut privi cu linişte şi încredere în fata viitorului...

Ce blăstăm a căzut pe neamul acesta?...
10 Octombrie

De obicei e o muncä zadarnicä sä cercetezi <<ce ar fi fost, dacä
n’ar fi fost ceeace a fost>>. Insä in lumina faptelor nu e greu de stabilit
astazi rezultatele eventuale ale actiunii noastre, indreptata in directia
naturală, fata de situația concretă a României.

Nu trebuie uitat în adevăr, că în urma primului consiliu de coroană
care hotarise expectativa, desi România formal îşi mentinuse o bucată de
vreme legătura de alianţă, în realitate a fost răsturnată o situaţie, care părea
sigură, bine întemeiată şi bine lămurită până atunci.

Am fost legați de Puterile Centrale printr'un tratat de alianta şi
printr'o conventiune militară. Ani de zile Statele majore din Bucuresti şi
Viena au lucrat de acord. Rolul României era bine precizat în cazul unui
conflict armat între Rusia si Austro-Ungaria.

Rolul acesta se poate rezuma în două cuvinte: armata română trebuie
să formeze aripa dreaptă a frontului comun împotriva Rusiei.

Consiliu de Coroana a avut in ziua a 4 Agust st. N., cand mobilizarea
în monarhia vecină era în plin curs. Se ştie că o mobilizare şi o concentrare
odată începute după un plan, nu mai poate fi îndreptate după un alt plan.

Ca rezultat, aripa dreaptă a frontului din Galiția a rămas în aer.

Primele succese ale armatelor ruse în Galiţia, din Agust şi Septembrie
1914, se datoresc mai cu seamă acestei împrejurări.

Pot invoca în sprijunul acestei afirmări autoritare unui ilustu critic
militar neutral.

După ce lămureste planul concept în Agust 1914 de catre comandatul
armatei austriace din aripa dreaptă, guvernul von Brudermann, -elvetianul
Stegeman arată că reuşita acestui plan presupunea <<o asigurare mai
puternica>> a propiului flanc drept, de cât aceea pe care o <<poseda de
fapt armata a treia. Altfel corpul XII riscă la rândul lui să fie înconjurat şi
legătura lui cu capetele de <<pod de peste Nistru tăiată >>. (<<Gecchishte
d. Kriegs>>, I. P. 295. <<Lupta a fost astfel dată în condițiuni neprilice, şi
<<în retragere situația strategică a fost salvată de ardeleni, <<cari resistau
unui inamic superior, în lupte continue şi << intr’o ordine neinfranta>>.
(ibid p. 296).

Ardelenii au plătit pentru ca cei de dincolo nu au răspuns la apel...

Dacă, spune autorul nostru, în urma victoriei austriace la Zamosc
armata lui Brudremann şi-ar fi putut îndeplini misiunea şi <<ar fi rezistat
câteva zile mai mult , - atunci << Auffenberg ar fi luat Cholmul şi
Grubieszowul, iar <<Dinkl Lublinul (aceştia bătuseră trupele ruse din fata
lor>>)...si campania ar fi putut fi încoronată de victori împotriva <<lui
Russki si Brussilow>>...(ibid. p. 321).

Câtă însemnătate a avut în economia generală a răsboiului faptul , că
aripa dreaptă a armatei austriace a fost prea slabă şi astfel Brudermann a
fost silit să cedeze, cu tot eroismul trupelor sale, în fata unei enorme
superiorității numerice, expunând întregul front la învăluire, rezultă din
urmare a juxtapositie de fapte, făcută de Stegermann.

<<La 30 Agust biliantul ofensiv a germanilor în Apus <<ajunsese la
punctul ei culminant. La Răsărit a fost repurtata victoria de la Tannenberg,
iar la Zamosc şi Komorow victoria lui Auffenberg şi aceea a Arhiducelui
<<losef Ferdinand >>. Insă in aceaşi zi la Rohatin au cazut sorții
impotriva lui Brudermann> > ...(ibid.p. 322).

Se impunea o noua regrupare a tuturor fortelor, un alt plan de
companie. Galiția a fost invadată; răsboiul a luat alt caracter, trecând peste
toate limitele în spațiu şi in timp; au început să apară mereu noi
complicatiuni...

Ar fi putut intervenția României să schimbe ceva in acest mers al
lucrurilor?

Nu e nevoie de multă discutiune în aceasta privinţă, faptele şi cifrele
ajung.

Dacă România îşi facea datoria de aliată, mobilizand si ea imediat
după izbucnirea răsboiului, aripa dreaptă a frontului împotriva Rusiei n’ar
fi fost întărită numai de armata română.

Turcia şi Bulgaria, care din cauza expectativei româneşti izolate de
Puterile Centrale, au putut să intre în acțiune numai cu mult mai târziu, s'ar
fi alăturat imediat şi ele, fără împrăştiare de forte, cu toată greutatea lor, la
acest front.

Pot afirma, şi va veni vremea când voiu putea da toate detaliile, că
din primele zile ale răsboiului, Turcia şi Bulgaria au si tratat în privința cu
guvernul roman, dar au întâmpinat o indărătnică rezistenţă...

Dar aceasta înseamnă că pe frontul oriental putea să fie aruncat un
surplus de un milion sau chiar de un milion si jumătate de baionete...

1.500.000 baionete mai mult, în situația descrisă de Stegemann, împotriva
Rusiei !

Napoleon a spus cândva, că soarta unei campanii poate fi hotarita de
un singur regiment sosit în ultimul moment pe câmpul de bătălie.

Si doar şi în 1914 în Galiţia, n'a luptat împotriva austriacilor o armată
de vulturi!

Au fost tot aceiaşi pe care îi cunoşteam din Manciuria, tot aceiaşi , pe
cari 1’am văzut in 1916 în Dobrogea, tot aceaşi, cari în 1917 fugiau din fata
inamicului inferior numericeşte în Galiţia şi la Riga, cu voia sau făra voia
<<savieturilor>>...

Numai o enormă superioritate numerică şi flancul drept al
adversalului descoperit, au putut da ruşilor succese vremelnice.

Prin intrarea României în acțiune, alături de turci şi bulgari, aceste
avantaje ar fi dispărut, graţie acelui milion de baionete mai mult, aşezate
tocmai la flancul drept.

Rezultatele e uşor să le deducem.

Răsboiului ar fi fost ispravit in câteva luni. Omenirea ar fi fost ferită
de toate grozăviile, care au izvorit din prelungirea răsboiului şi din
complicatiunile nenumerate născute din aceasta.

lar România ar fi fost de mult stăpână pe Basarabia, şi avea deci
putinţa de a-şi afirma în altă situație idealul național...

Am stat în expectativă în 1914.

Dar în 1915? In urma ofensivei lui Mackensen în Galiţia, când ruşii
evacuaseră până şi Odessa şi Kievul,- unde ar fi ajuns <<tăvălugul>> în
retrogresiunea lui triumfală, dacă România întreprindea un atac de flanc, în
colaborare cu biruitorii dela Gorlice, Przemisl şi Lemberg?

Atitudinea noastră a forțat imperiile Centrale de a opri ofensiva,
pentru campania din Serbia, spre a stabili contactul cu aliaţii din Balcani.

Am fi putut feri pe bieti1 sârbi de suprema nenorocire...

In sfârşit, în 1916, dacă armatele Falkenheyn şi Mackensen, alături
de oştirea noastră, se îndreptau împotriva <<Doctorului Brussilow>>, pe
care nici ajutorul nostru nu l’a putut scăpa? Unde era acum?

Dar chiar dacă amânam încă acțiunea noastră, şi forțele care au
invadat România, împotriva armatelor unite ruso-române, erau libere şi
aveau în fata lor numai pe <<Doctorul Brussilow>> singur!

Evident că, în loc de a intra în Bucureşti şi a se opri la Siret, armatele
imperiale ajungeau la Kiew şi la linia Dniprului.

Revoluţia în Rusia isbucnea cu câteva luni înainte, şi noi puteam încă
în ultimul moment revendica dreptul nostru asupra Basarabiei...

Toate acestea nu sunt numai ipoteze arbitrare. Fapt este, că chiar cu
ajutorul nostru Rusia a fost învinsă şi aruncată în haosul revolutiunii. Daca
nu avea însă acest ajutor, ci dimpotrivă, armatei lui Mackesen 1 se alătura şi
a noastră, cine se mai poate îndoi de rezultat?

Când te gândesti ce putea să fie, şi ce este!...

Basarabia caută acum alte căi, în afară de noi. România, în loc deo
situație de cinste pentru rolul ei in Orient şi fata de națiunile emancipate
din Rusia, nu e de cât o ruina...Idealul national? A!...

In faţa Istoriei mondiale, poporul românesc va purta şi sarcina tuturor
jertfelor zadarnice ale acestui nesfârşit măcel, din cauza defecţiuni sale...

Ce dureroasă contribuție la bilanţul posibilităților pierdute în Istoria
lumii!...

9 octombrie.

CAP. III
„IDEALUL NATIONAL” ȘI BASARABIA

I
IDEALUL NATIONAL

Un popor nu poate trai fara ideal. Prin idealul care rezuma toate
aspiratiunile lui cele mai inalte, el afirma inainte de toate chiar puterea lui
vitală şi dreptul la o viata mai ridicată şi mai largă în societatea națiunilor.

Aveau dreptul răsboinicii noştri să vorbească în numele idealului
național?

Dar cum ar putea idealul naţional românesc să fie în contrazicere cu
interesele vitale ale Statului român?

Acest Stat s'a născut din suferințele şi luptele nesfârşite ale unui şir
de generatiuni, în timp, de veacuri. Numai Statul acesta putea servi de
punct de plecare pentru întreaga desvoltare națională a Românimii, numai
el putea constitui centrul de cristalizare, în viitor, pentru toate puterile vii
ale neamului.

Cum doar o acțiune, care era necompatibilă cu interesele economice
si politice şi chiar cu cinstea Statului român,- o acţiune care duce în orice
caz, la slăbirea şi înjosirea, la subjugarea acestui Stat,- cum această acţiune
a putut invoca idealul național?

Dureroasă confuziune, fatal sofism!

Singură această consideratiune ar ajunge pentru a tăgădui cu energie
ocrotirea << idealului national>>, pentru catrastofa de care sângerăm.

Realizarea orcärui ideal românesc, sau chiar numai putinţa acestei
realizări, presupune puterea Statului român, mărirea, desvoltarea,
prosperitatea lui,- ea nu poate izvori dintr'o acţiune care e îndreptată
împotriva temeliilor vieţii noastre de Stat, chiar împotriva rațiunii istorice
de a fi a acestui Stat, împotiva misiunii ce a fost menit de a împlini aici, la
gurile Dunării.

Dar sunt motive şi mai adânci, dacă voiti- organice.

Pentru a şi justifica aspiratiunile oricât de înalte şi pentru a putea
ravni la realizarea lor vr’odatä, un popor şi un Stat trebuie să dea dovadă de
simtul de demnitate şi mândrie, şi de sănătate morală.

Prima conditiune chiar de viabilitate pentru un Stat şi penru un popor
este ca să ştie să'şi apere, dacă pot spune aşa, personalitatea lui fizică,
integralitatea unității sale teritoriale.

Ca şi un organism animal, care îşi dovedeşte sănătatea reactionind cu
vigoare împotriva oricărei atingeri şi ştirbiri a ființei, tot aşa şi un Stat
trebuie să ştie să reacționeze cu toate puterile sale morale şi materiale
împotriva oricărei atingeri şi stirbiri a fintei sale fizice, a unitați sale
teritoriale.

Numai după această dovadă un Stat şi un popor pot fi în drept să
cridice si alte revendicări. Căci orce << îndemnizări>> sau
<<compensatiuni>> 1 s'ar oferi, ca pret pentru resemnare şi ingenuchiarea
lui, toate măririle sunt aparente, fata de această lipsă de suflet, de vigoare
morală şi trupească.

Aceasta este o conditiune primordială pentru însăşi viata de Stat, căci
altfel un popor nici nu poate şi nici nu merită să trăiască.

Acest lucru lau simţit cu tot sufletul de oameni mari, Mihai
Kogălniceanu şi loan Brătianu Bătrânul, când la 1879 a refuzat schimbul
pentru Basarabia, ce ne a fost răpită de aliata, -pentru că ei nu voiau să dea
sancţiunea națiunii române acestui act de violență şi de strigătoare
nedrepte, voiau să menţină intact dreptul de revendicare şi reparatiune, -
pentu cel dintiiu prilej prielnic.

Basarabia a trăit lungi veacuri viata istorică comună cu restul tari, a
luat parte la toate jertfele şi suferințele din care s'a născut acest Stat.
Ruptura e atât de recentă, încât nu este o familie în Moldova, care să nu
aibă reprezentanți şi peste <<râul blăstămat >>, şi încă o mare parte din
populaţia de dincolo dupa /egile noastre, ar putea reclama ori când
cetăţenia românească, fără să aibă nevoie de votul Corpurilor legiuitoare.

Si acest pământ băştinaş moldovenesc e mai primejduit în viitorul lui
mai mult ca ori care altul, şi poporul lui, suferă cum nu suferă nimeni din
neamul nostru.

Alianţa cu Rusia, abia treizeci şi cinci de ani după acest act grozav de
felonie, nu numai că implică atitudinea de sclav, care sărută mâna ce l'a
lovit, lipsa simțului de demnitate şi de mândrie națională, dar acordă

rapitorului sanctiunea refuzată de marii Kogălniceanu şi Brătianu, ea
înseamnă renunţarea pe veci la cele două milioane de suflete româneşti, ai
căror strămoşi, ca ostaşi ai lui Ştefan cel Mare şi au semănat oasele pe toate
câmpurile noastre de glorie.

Dacă în Franţa cineva ar fi propus alianţa în acest răsboi cu Germania
împotriva Anglei de sigur, ar fi căzut sub oprobiul public.

Dar Franţa a pierdut Alascia şi Lorena cu nouă ani înaintea noastră, şi
le’a pierdut în luptă dreaptă, nu prin lovitură dela spate data de un aliat. Şi
Alsacia şi Lorena au fost numai provincii cucerite alta-data de către Franţa,
locuite în mare parte de germani, şi nu au atât însemnătate pentru ea din
ori-care punct de vedere, ca pentru noi străvechiul pământ al arcasilor lui
Ştefan şi al lui loan Vodă cel cumplit.

<<Compensatie >> pentru înjosirea şi călcarea dreptului sfânt din
1879?<<Indemnizarea>> pentru țarina Moldovei unde fie care faramitura
este stropită de sângele strămoşilor? Trocare de suflete româneşti, pentru
ori ce ținut ar fi? Acesta poate fi punctul de plecare pentru realizarea
<<idealului national>>? Cum se poate scăpa din vedere perspectivele?

Si credeți că un popor care acceptă astfel de târg şi'ar putea păstra, ar
merita să păstreze orice teritorii şi populaţii ar dobândi cu acest pret? N’ar
trăi ca o slugă nemernică câtă vreme numai mila şi .. disprețul stăpânului
va îndura?

In ce abis moral trebue să fie căzută acea generatiune care ar putea
lua drept <<ideal national>> argintni lui Juda?

<<Ideal national>>!...Va rămâne pentru veci ca simbol al acestor
vremuri, acel predicator al <<idealului national>>, din Senatul român, care
a blăstămăt pe cei ce nu’si pot rupe din inimă Basarabia...

Si nu s'au prăbuşit singure de pe piedestalul lor satuile lui
Kogălniceanu şi Bratianu!...

A! Puteţi să ridicați pana în cer rugul pentru aceia a căror cunostiinta
n'a primit complicitatea acestui atentat împotriva fiinti1 morale a neamului-
nu veţi arde ruşinea acelor zile!...

Un popor poate aştepta veacuri, în lupte şi suferinti, ziua realizărilor,
- dar în momentul în care cu inima uşoară, ar primi o asemenea concepție a
idealului,- toate căile viitorului ar fi pentru veci închise.

Din fericire, poporul cel mare şi sfânt nu este vinovat de această
rătăcire. Din adâncimile lui se vor ridica alte suflete, alte caractere, care

vor trasmite generaţiilor viitoare candela vieţii,- care a putut fi o clipa
învălită de noapte, dar nu s'a stins...

Să nu pomeniti dar în deşert numele sfânt al idealului.

Cei de mâne, uitând vremurile de întunecare, vor găsi cărarea lui.

1 octombrie.

Il
AUTONOMIA BASARABIEI

Basarabia reclama autonomia.

Când am cetit această telegramă, am simţit tot ce tulbură astăzi
sufletul românesti de peste Prut .

Această tara românească, aşa de străină de tot restul imperiului
moscovit, această tara ai cărui strămoş au trăit veacuri viata obştească cu
toți moldovenii, - acum când Rusia este pe pragul descompunerii, reclamă
autonomia, numai autonomia!

Si cum ar putea revendica basarabenii mai mult?

Românii sunt aliați ai imperiului- şi se aliaseră cu 7aru/...In
Parlamentul român li s'a aruncat in fata celor de peste Prut: <<Basarabia
>>? Cine vorbeste despre ea este un vândut>>....

Si Basarabia reclamă numai autonomia...

Si poate vom vedea pe soldații României libere venind în văile
Nistrului să dea ajutor soldaților lui Kerenski pentru restabilirea ordinei şi
pentru apărarea integrităţii teritoriului rus.

Si mă gândesc, dacă astăzi România n'ar fi fost în acel lagăr, cine
ne’ar putea refuza Basarabia noastră, izolată de Moscova de către Ucraina,
care şi ea paseste spre izbăvire de sub jugul moscovit?...

Ispăşirea păcatului începe, - a fost un păcat împotiva Duhului Sfânt

8 Septembrie

III

DIN CALVARUL BASARABIEI

<<Nepuntincioase de a scutura jugul vasalităţii, principatele române
încă din veacul al XV-lea se sileau să lege raporturi regulate cu
pravoslavnica Rusie, căutând în ea un aliat pentru lupta împotriva
duşmanului comun>>.

Aşa glăsueşte un istoric rus al Basarabiei (Zuzulinov:<<Schita
istorică asupra Basarabiei>>, Almanahul <<Basarabet>>, Moscova 1903,
p. 91 In ruseşte).

Cesiunea Basarabiei prin tratatul dela Bucuresti din 1812, ar fi fost un
succes al aliatilor prin care a fost smulsa de sub vasalitate cel putin o parte
din populaţia Moldovei.

Aceasta a fost doctrina oficială a guvernului rus, pe care şi astăzi o
veți găsi repetată la zile mari.

Prin ce minune dar Basarabia<< emancipata>> în 1812, s'a trezit sub
un jug care nici nu putea fi asămăluit cu vasalitatea anterioară? Căci nici un
basarabian, în cursul veacului de oblăduire rusească, nu ar fi putut ghici că
e un <<emancipat>>.

Acesta este rezultatul unei lungi evolutiuni, care nu şi-a găsit încă
istoricul, şi e greu să înţelegem starea actuală din Basarabia, dacă nu-i

cunoaştem trecutul.
ok ok 2

Răsboiului din 1806-1812 Rusia nu-l purta împotriva principatelor
române,- dimpotrivă le considera ca <<aliate>>, după cum spune şi
istoricul rus citat mai sus. Prin urmare, tratatul din 1812 nu putea avea de
rezultat cucerirea Basarabiei, partea cea mai mare a Moldovei, - un Stat
vasal dar autonom în baza vechilor tratate, pe care Rusia îl considera ca
aliat,- ci doar numai emanciparea ei din vasalitatea <<duşmanului
comun>>.

La început chiar se stabileşte în Basarabia un regim care caută să
justifice doctrina <<emancipari>>. Aşa, primul guvernator numit de ruşi în

Basarabia e un boer moldovean, <<Scărlat Sturdza>>; lui 1 se alätureazä un
sfat, alcătuit aproape exclusiv din boerii locali, si printr'un şir de ucaze
imperiale se asigură provinciei caracterul ei national, păstrarea limbii, a
legilor şi a obiceiului pământului , în toate ramurile de administrație.
(Manifestul din 5 Agust 1812, Ucazele din 31 Mai 21 Agust 1813; v.
Colectiunea legilor ruse No. 25199, 25393, 25441).

Astfel d. Zuzlinov e îndreptățit să spună că << ocârmuirii Basarabiei i
s'a dat infatisarea divanului moldovenesc, prin admiterea în sânul lui
aproape exclusiv a <<boierilor pamanteni>>, şi prin lăsarea în vigoare a
obiceiului <<pamantului>>. (Ibid. p. 115).

Ca sa fie subliniat şi mai bine acest caracter de emancipare a unei
parti din Moldova, Mitropolitul Moldovei, Gavril Bănulescu, a fost invitat
să - şi mute sediu din laşi la Chişinău, ceea ce acesta a şi făcut.

ok ok ok

E adevărat, că abia peste un an după tratatul din Bucuresti au şi
început să se tulbure rapoartele: în, locul pământeanului Scărlat Sturdza e
numit ca guvernator un general rus, cu numele Harting,- prima ştirbire a
doctorinei de emancipare. Harting îndată şi începe lupta în contra
<<regimului pământean>>.

Dar aceste <<turburări>> se pot explica şi prin împrejurările
extraordinare, prin cari trece atunci Rusia: invazia lui Napoleon, şi toate
cele ce i-au urmat.

In această primă fază a istoriei Basarabiei de sub ruşi, <<moldovenii
emancipati>> au dat dovadă de oarecare, energie şi tenacitate.

Patru ani au luptat boerii pământeni, în frunte cu Mitropolitul Gavril
Bănulescu, înaitând suplici şi plângeri Imperiului şi miniştrilor din
Petersburg, până ce ea a fost încoronată de succes: în 1816 a fost îndreptat
generalul Harting, iar la 29 Aprilie 1818 se hărăzeşte ţării un <<Statut
organic>>, prin care 1 se recunoaşte caracterul national şi se menţine
organizația distinctă de restul Imperiului, pe baza << obiceiului
pământului moldovenesc> >.

Acest mare monument al dreptului public basarabean - o adevărată
Constituţie autonomă - e chiar promulgat nu numai in limba rusă, ci şi în
cea "moldovenească". Ceeace este şi natural în doctrina
<<eamancipari>>.

Titlul oficial al acestui act legislativ este (citez, bineinteles textul
original molodenesc): <<Aşământul obrazovaniei oblastii Basarabiei”.
Adică: aşământul pentru organizarea teritoriului (s'a preferit evident
crearea de neologisme din rădăcini slave).

Rescriptul Imparatului Alexandru I (iarăşi şi în româneşte sau cum
se zice şi astăzi in Rusia, în <<moldoveneşte> >, către primul şi...ultimul
<<vice-rege>> al Basarabiei autonome), lămureşte astfel principiile
fundamentale ale Constitutiuni1 hărăzite Basarabiei, şi însăşi necesitatea
acestei Constitutiuni (citez dupa publicatiunea oficială din 1818):

<<Aceste (din nou alcatuiri) slujesc singuri loruşi de <<credinta, şi
vor fi împlinite întocmai şi cu sporire, fiind <<marturisiri cele drepte si din
curată inimă dorinti ale locuitorilor oblastii acestea.

Eu am voit să văd această dorinţă împlinită prin mijlocirea punerilor
la cale ce incredintez Dumnitale acum de a le aduce în lucrare, şi cari
nădăjduesc că vor veni la starea înfloririi sub ocrotirea ocârmuirii ce se
osebeste cu slobozenia pravilelor ei.

"Oblasta Basarabiei îşi păzeşte a sa închegare de norod (adică:
națională. C.S.), pentru aceia îşi primeşte şi obsebit „chip de
ocârmuire>>...

Acest regim national (pastreaza<<inchegarii de norod>>) şi liberal
(de slobozenie), -glăsuieşte mai departe rescriptul Impăratului Alexandru I,
-trebuie să folosească tuturor locuitorilor,<<fară deosebire de stare>>,
fiindcă „ei sunt obosiţi de giugul ce demult au fost pus asupra lor prin
lăcomie şi necunostiinta(sic!). Acea statornornica şi tare priveghere a
ocârmuirii trebuie să răzăme spre a fi ei slobozi de un asemenea cumplit
rău>>.

Aceste principii de organizare învederează că la 1818, în Constituţia
octroiată Basarabiei, a triumfat pentru moment doctrina <<emanciparii>>
unui popor <<aliat>> de sub puterea <<duşmanului comun>>.

Pentru caracteristica Constitutiunii însăşi e destul să spunem aici, că
ea vădit a servit de prototip Regulamentului organic, introdus în principate
cu 14 ani mai târziu, dar că a fost mult mai liberală în fond , -precum şi
Țarul Alexandru I. a fost mai liberal decat fratele sau Nicolae I. In capul
țării e pus un vice-rege, care are situația analoagă cu Domnul, şi un
<<Verhovni Sfat>> (adică Sfatul suprem sau chiar suveran), -adunarea

electivă, -asemănătoare Divanurilor din principate,-care exercită nu numai
functiuni legislative, dar chiar şi puterea constituțională pentru Basarabia!
*

In principiu se menţin în vigoare toate legile Moldovei, dar principiul
electivitatii se introduce nu numai în organizaţia administrativă, dar şi in
acea judecatoreasca!

In sfarşit, spre a completa fizionomia acestei organizatiuni e destul
să spunem, că in prima secțiune a Aşământului,-întitulată <<Pentru cele
mai întaiu temelii la obrazovania ocarmuirii politicesti din läuntrul a
oblastii Basarabiei, -se dispune expres menţinerea intactă a<<legiuirilor şi
a obiceiurilor Moldovei>>, şi că în toate dregătoriile publice <<se întareşte
intrebuintarea limbii moldoveneşti pe temeiul si spre întărirea drepturilor
„a pronomiilor (privilegiilor) şi a legiuirii locului, acele cu multă
milostivire lăsate pentru deapururea Olastii Basarabiei>>.

Aceasta Constituţie pământeană, atât de liberală pentru vremea ei,
aşeza Basarabia fata de Imperiul rus, în situaţia analoagă Regatului polon
(dupa congresul din Viena) şi Ducatului Filandei „cărora li s'au hărăzit
Constitutiuni tot sub Impăratul Alexandru I.

Dar....în Basarabia ea n'a fost respectată decât câtă vreme a trait
acest imparat: la 1825 a fost desființat <<Sfatul suprem>>, la 1828 tot
<<Aşământul>> a fost dat lo o parte...La 1847 predarea limbii româneşti a
fost oprită şi in ultimele şcoli în cari mai rămăsese...

<<Oblastia>> Basarabiei a fost transformată intr’o simplă
<<gubernie>>. Pentru simpla întrebuințare a limbii româneşti amenințau
închisorile şi Siberia...

Basarabia a intrat într'o noapte nesfârşita de reacțiune şi opresiune...

<<Când te gândeşti, -spune directorul primei gazete româneşti din
Chişinău, întemeiată după revoluția din 1905, def. E. G. Gavrilita. -cu ce
regularitate, cu ce mişelie sistematică, treptat se tot strângea şurubul, cum
se răpeau unul dupa altul drepturile cele mai sfinte, în fâşii nesimţite, -iar
adesea, când națiunea noastră se indigna, începea să se agite, chiar cu
brutalitate şi cinism, dar...alaturi innaltele gratii - cruci şi cordoane... lar
sărmanul popor obijduit se putea mângâia numai cu vorba rusu-i

porc!....(Citat în Viaţa rom.”, 1906, No. 4 p. 129, în articolul
subsemnatului, iscălit cu pseudominul M. Costea).

Prin acest calvar, Basarabia, din tara <<emancipată>> s'a trezit
<<anexată>>, şi sub un jug înmiit mai crunt decât acela, pentru scuturarea
căreia ea chipurile <<se aliase>>, cu marea Impärätie liberatoare...

Voiu reveni asupra diferitelor momente dramatice ale acestui proces.

17 Octombre
IV

CIMITIRUL

Româma nu e despărțită de Basarabia, decât printr'un pârâu, -
<<Prutul, râu blăstămat >>, cum îl cânta poporul basarabean, -un pârâu
care multe sute de ani nu juca nici un rol în viaţa poporului, şi pe care în
timpul verii pe alocurea îl pot trece găinile....

Dar acest pârâu, mai bine de un veac, a putut să despartă atât de
adânc o parte însemnată a poporului român, încât în România, desigur, sunt
informatiuni cu mult mai exacte asupra Indo-Chinei sau a Paraguaiului
decât asupra Basarabiei, -iar în Basarabia se cunoaşte şi mai puţin
România...

Si cum ar putea fi altfel? Dacă censurii ruseşti îi venea în ajutor şi
indiferența desăvârşită a celor din Regat?

Suntem foarte nationalisti <<Liga nationala>> se preocupa de
românii din Istria, din Macedonia şi chiar din Bitinia, ducea campanii
violente pentru toate <<cadriaterele>> din lume, -dar cine s'a interesat
vr’ odată de Basarabia?

Dacă acolo a pătruns puţină lumină, ea s'a datorit cum a spus odată
un profesor foarte nationalist din Iasi jidanilor cari au făcut revoluția din
1905, nu acțiunii patriotilor romani...

Măcar un serviciu de informatiuni n'am avut, în'cât veştile
telegrafice din Moldova în Basarabia, şi de acolo în Moldova, veneau via
Viena-Berlin-Petersburg, cu întârziere, de 4-5 zile, deşi între Iasi şi
Chişinau nu e drum mai mult de 2-3 ore în tren.

De la transformarea în << gubernie >> şi până la revolutia din 1905,
Basarabia a fost uitată de Dumnezeu şi de oameni....

Cu toata politica de rusificare violenta, cu toata groaznica opresiune,
ea însă nu şi-a pierdut caracterul de pamânt românesc. Dar ce fel de viata e
acolo? Cum au putut trăi românii basarabeni, << sub umbra vulturului cu
două capete >>?

In întunerecul satelor uitate, ţăranii de gloata trăesc de azi pe mâne,
muncesc pământul, îşi plătesc darile, trec prin furcile administratorilor şi
judecătorilor ruşi de toate gradele, îşi trimit pe feciori la oaste, -fiindcă, <<
împăratu nostru >>, care este undeva departe şi are atâtea neamuri sub el,
are nevoe de oaste multă. Şi generație trece aşa după generatie...Ei ştiu ca
sunt << moldoveni >>, se simt chiar mândri că sunt <<moldoveni>>, -<<
români >> îşi zic numai spre a se deosebi de toată surtucărimea care se
ridică deasupra lor, căci în numărul<< românilor >> ei nu coprind pe boerii
<< moldoveni >>.

Feciorii venind din oaste, - din Polonia sau Caucazia, le povestesc
câte neamuri ciudate locuesc în << împărăție >>, le spun câteva cuvinte
învăţate printre străini, - şi apucând coarnele plugului, iute uită cuvintele de
comandă învăţate în cazarmă; dacă luaseră parte la vre-un răsboiu, -
negresit, <<pentru cruce >> şi << pentru Impäratu nostru >> (în caz de
războiu ei fac parte din vestita divizie XIV, << a lui Dragomirov >>), îşi
povestesc vitejiile lor, ale moldovenilor, şi sunt mândri de aceste viteji. În
memoria poporului aceste vitejii se confundă cu cele de alta dată, sub
Ștefan- Vodă, care a construit, pentru ei, toate bisericile vechi şi toate
ruinele de cetăți. Razasii păstrează cu sfințenie nişte hârtoage vechi, - cari
si ele sunt toate de la << Stefan-Voda >>, dar <<nimeni nu le mai poate
con?)

Pentru această masă de două milioane de suflete Regatul roman nu
exista, până la acest răsboiu, şi mai cu seamă înainte de revoluția din 1905,
de cât ca o confuză amintire despre o tara de <<peste Prut >>, prin care
feciorii din oaste au trecut cu <<divizia noastră >> într'un răsboiu (au fost
atâtea rasboaie!) şi care e locuită tot de << moldoveni ca ai nostri >>, dar
cari nu sunt sub <<împăratul nostru >>, cari cunosc şi ei pe <<Stefan-Voda
>>, au biserici, cetăţi şi hartoage de la el...

Deasupra acestei masse sunt, în primul rând -<<boieriui >>.

Unii din aceştia poartă nume vechi << moldoveneşti >>, alții nişte nume,
cari sună străin pentru urechea tăranului; dar şi unii şi alţii în relațiile lor de

familie şi în viata lor publică vorbesc exclusiv în limba rusă sau poloneză,
şi îndestulătoare, în relațiile cu slugile şi muncitorii la moşie.

Pentru această <<elită socială >>, - cu extrem de puţine excepţii, -
Regatul român nu prezintă nici un interes, ca un mic Stat << balcanic >>,
care şi-a însuşit o Constituţie, a desfiinţat titlurile de nobleta, şi a
proclamat, - <<din maimutarie şi fatarnicie >>, -egalitatea tuturor in fata
legii, << care nici odată nu se poate >>... Telegramele venite prin Viena,
Berlin şi Petersburg, îndestulează toată curiozitatea: la minister acolo vine
din când în când un purtător de nume cunoscut, un Catargiu, un Sturdza, un
Cantacuzino sau se alege preşedinte de Cameră un Rosetti, - din << familia
mareşalului judeţului X >>.

Aceştia, de cele mai multe ori, n’au auzit nici despre Alecsandri, nici
despre Eminescu, -cu atât mai puţin despre Coşbuc, Creangă, Vlahuţă sau
Caragiale. Si din aceştia, mai cu seamă, se recrutează cadrele partidului <<
adevaratilor ruşi >>şi căpeteniile << bandelor negre >>, cari au creat
numelui moldovenesc o tristă celebritate în Rusia...

La mijloc între aceste straturi ale societății din Basarabia, se află
negustorul din oraşele înstrăinate, << jupanul >>, care vorbeşte destulă <<
moldovenească >>, ca să poată cumpăra de la ţăran produsele lui la târg, şi
destulă rusească, ca să le poată revinde la Odessa.Aceştia îşi aduc aminte
despre existenţa unui Regat român, doar după vr'un << pogrom >>...

În afară de aceste elemente sociale de căpetenie, sunt preoţii săteşti,
cari trăiesc în contactul aproape exclusiv cu ţăranii << moldoveni >>, atât
de refractări ori-cărei rusificari; - preoţii trebuie să le vorbească în limba
lor, şi o cunosc mai cultivată din cărțile bisericeşti, ce mai păstrează prin
sacristii. Vin apoi la rând şi răzăşii, săteni mai ridicaţi „cari au trecut prin
şcolile ruseşti, şi au utilizat aceasta pentru a învăta să ceteasca şi cärtile
vechi, mâncate de soareci în sacristiile. Vin apoi la rand şi răzăşii, săteni
mai ridicați, cari au trecut prin şcolile ruseşti, şi au utilizat aceasta pentru a
învăta să cetească şi cărțile vechi, mâncate de şoareci în sacristiile
bisericeşti. Aceştia ştiu că sunt << Români>> , adună cu sfinţenie toate
ştirile ce le pot veni de << dincolo >, şi strâng prin fundul lăzilor, alături
de vechile hrisoave domneşti şi câte un volum de poezii sau nuvele, cine
ştie cum rătăcit din România.

Printre copiii popilor de tara şi ai răzăşilor, cei << cu carte >>, din
când în când se naşte câte un curent mai naţionalist, - sub înrâurirea

mişcării revoluţionare ..rusesti! Curent nationalist , -in care înainte, şi
multa vreme, nu se putea descoperi nici un gand de deslipire de Rusia, ci
numai se manifesta dorinţa de apropiere de massa cea mare a poporului
care nu ştie de cât << limba lui >>. Atunci se aude câte o revendicare
timidă a şcoalelor naţionale pentru <<singurii robi din lume, cari nu au voe
nici să citească o carte în limba lor >>, cum a putut spune odată d. Take
lonescu.. Atunci se naşte şi câte o agitaţie surdă pentru păstrarea serviciului
bisericesc în româneşte...

Ochiul vigilent al administraţiei ştie la vreme să pătrundă astfel de
curent şi să-l strângă înainte de a fi luat vre-o proporție îngrijitoare... Odată
mai mult, câțiva fu ai Basarabiei morți prin închisori sau in Siberia, câțiva
siliți să fugă << dincolo >>,-şi toate reintră în ...ordine şi linişte...

O noapte fără nici un luminiş ,-<< un cimitir de doua milioane de
suflete >>...

Prima licärire de lumină şi viata a venit numai în urma revolutiunii
din 1905.

Atunci de odată s'a simțit că în Basarabia trdesc încă aproape două
milioane de << moldoveni >>.

22 Octombrie

BASARABIA ȘI REVOLUŢIA DIN 1905

În urma înfrângerii din Manciuria, în 1905, Rusia <<a ieşit din
tatani >>. Toate clasele sociale şi toate grupurile etnice din imensul
Imperiu s'au răsculat. Greva căilor ferate, ca şi greva funcționarilor
telegrafo - poştali, timp de trei săptămâni au paralizat cu desăvârşire întreg
mecanismul de Stat . Un manifest imperial din17 (30) Octombrie 1905 a
fost silit să făgăduiască introducerea unui regim constituțional.

Atunci pentru prima oară după abrogarea <<Aşamântulului >> lui
Alexandru I, cârmuitorii din Rusia şi-au dat seama, că au a face în
Basarabia cu o ţară românească.

Manifestul imperial a trebuit să fie tradus pentru basarabeni în <<
moldoveneşte >>; guvernatorul, prefectii, şi alti agenți administrativi au
trebuit să se adreseze către popor prin publicatiuni tipărite în limba lui; mai

multi advocati, doctori, preoti, au cerut autorizatia sa scoata gazete
<<moldovenesti >>, - <<Basarabia >> defunctului Em. G. Gavrilitä a şi
aparut indata ; de peste granita au inceput sa vina, pentru prima oara sub
stăpânirea rusească, cărți şi publicatiuni periodice româneşti; << zemstvele
>> au început să stărue ca legea să autorizeze deschiderea de şcoli
<<moldovenesti >>, în sfârşit , abia câteva zile după manifest, în Chişinău
are loc o întrunire publică românească , în care se pun bazele << societății
moldoveneşti pentru răspândirea culturii naționale >>, sub preşedinţia
mareşalului judeţului Chişinău, defunctul P.V.Dicescul.

Toate acestea , la început, fără un gând de separatism, fiindcă pe de o
parte elementele conservatoare dintre românii basarabeni n'ar fi voit să
renunţe la privilegiile clasei nobiliare , iar pe de alta, cele democratice au
fost pătrunse în credință, că în Rusia democratică, în al cărei triumf
definitiv credeau, poporul ar avea o situaţie superioară celei din
România...

Totuşi << adevărații ruşi >>, scot imediat strigătul de alarmă:

<<Se fac încercări, - scrie organul din Chişinău Drug, din 6 ianuarie
1906, - cari treptat pot să provoace în sufletele basarabenilor înstrăinarea şi
uitarea datoriei lor fata de Rusia...S’a format un cerc, al cărui scop tindea
la deschiderea de şcoli româneşti în Basarabia, predarea limbi românești
moldovenilor , desvoltarea gustului pentru literatura românească , etc.
Intr’un cuvant s’a făcut primul pas care fatal va aduce la antagonism şi
separatism... Poporul are prea putin timp ca să poată învăta deodată carte
rusească şi românească. $i desigur majoritatea va preferi să înveţe in limba
maternă, în cea românească... Deci înstrăinarea de Rusia este inevitabilă...
Nu ştim dacă numai în lipsă de gândire s'a format acest cerc, sau el s'a
întemeiat sub inrdurirea discursurilor seductive ale vre-unui emisar din
Romania>>...

În treacăt să fie zis:scriitorul acestor rânduri se afla în acel moment la
Chişinău, şi directorul Drugului , vestitul Cruşevan, prin rândurile
subliniate îşi saluta astfel pe vechiul vecin de moşie părintească şi camarad
al jocurilor de copilărie, cu care pe vremuri, împreună învățase în taină
carte românească, înainte de a şi descoperi vocatiunea de <<adevărat rus
Pai

Din primele zile ale anului 1906, odată cu toată Rusia, se începe
reacţiunea înspăimâtătoare şi în Basarabia, -reactiunea care e însoțită de o

completa dezorganizare a vieţii : lipsa de orice siguranță a persoanelor şi a
averiilor, atacuri cu mâna armată ziua n’amiaza mare; oameni împuşcaţi şi
spintecati în mijlocul strazii; şi în acelaş timp sute şi mii de arestări de
învățători, preoți, intelectuali... Pentru a colora această acțiune de
represiune voiu cita câteva nume : D. C. Crăciunescu, (din judeţele de sud,
fost deputat de mai multe ori în Camera românească , şi în Constituanta din
1866...),V. D. Mircea, C. N. Bondariu, invatatorii I. V. Boslfu, V. Galatan,
C. N. Captarencu, V. Vornicu...

Ziarul <<Basarabia >> a fost imediat inchis, tipografia si redactia
arse, redactorii P. Halipa şi P.Cubolteanu închişi...

În această atmosferă s’au facut alegerile pentru prima Dumă.

Toate elementele de opoziție au fost silite să închee un cartel de
apărare împotriva reacţiunii sau, cum se zice în Rusia, --<< un bloc >>. Şi
<<blocul >>a biruit în alegeri pe toată linia, în ciuda reacţiunii.

În consiliul imperial a fost ales ca reprezentant al Basarabiei
defunctul P. V. Dicescul , preşedintele <<Societatii Moldoveneşti >>.

lată cum a fost salutată această alegere de << adevăratul rus >> din
<< Drung >>:

<<În persoana lui P. V. Dicescul, Consiliul Imperial capătă pe un
românofil aprins, care de sigur va simpatiza cu toate autonomiile începând
cu autonomia Basarabiei, de 1 credem, că ar fi mai /ea/ să ridice pur şi
simplu chestiunea anexării Basarabiei, cătră Romania >>..E un denunt
patriotic >>în toată regula...

Cât pentru alegerile în Dumă, e destul să citez aprecierile organului
învătătorilor asupra alegerii unuia din ei de către colegiul țărănesc, care
trimitea în Dumă un singur deputat pentru toată Basarabia...

<< Ţăranii basarabeni, chemaţi să participe la viata publica, au
investit cu încrederea lor pe un învăţător, T. A. Sever ...Mare misiune cade
asupra colegiului nostru. În Basarabia sunt peste 1.600.000 de moldoveni
(Stastica oficială C. S.), adică vr'o 16-17% din întregul neam moldovenesc
(adică: românesc. C. S.) şi aproape 80% din populația totală a Basarabiei.
Din toate grupările etnice ale provinciei noastre, moldovenii, ca procent de
ştiutori de crte, ocupă locul din urmă .De aici se vede cata nevoe au ei de
cultură. Însă trebue să luptăm ca populaţia aceasta să fie ferită de rusificare
si ca şcoala să contribuie la ridicarea culturii ei nationle....Cu gândul
acesta mergi sănătos la postul tău, primul deputat al Basarabiei alesul

poporului nostru moldovenesc>>...(Citat in articolul subsemnatului, sub
pseudonimul M. Costea în <<Viata Rom. >>1906, No. 3, p. 473).

Acestor nadejdi nu le-a fost dat sa se realizeze .

Prima Duma a fost disolvata; lovitura de Stat a lui Stolypin a
combinat o lege electorala, pe urma careia in Basarabia mandatele nu au
mai fost accesibile decât pentru<< adevărații ruşi >>, << Societatea
moldovenească >> a fost dizolvată. Mulţi moldoveni au luat din nou calea
Siberiei şi au înfundat închisorile, dintre aceştia si Em. G.Gavrilita
directorul primului ziar românesc, şi chiar 7. A Sever <<primul deputat al
țărănimii moldovene>>... Alţii s'au refugiat in tara .Noaptea reacţiunii fără
luminiş a început din nou să învălue Basarabia << moldovenească >>.

Dar cu totul nu s'a putu stinge urmările anului de revoluție. Cu toate
prigonirile, nu s'a mai putut desfiinţa cu desăvârşire presa moldovenească ;
din cenuşa unui ziar suprimat , imediat se renăştea altul. În ajunul
revolutiuni din 1917 tot apărea jurnalul << Cuvânt moldovenesc>> şi o
revistă lunară cu acelaş nume.

Dar s'a mai întâmplat ceva mai mult.

Chiar în zilele revolutiunii, sub impresiunea grozaviilor anarhice,
printre elementele mai moderate ale moldovenilor din Basarabia a început
să incolteasca ideia separatiunii de Rusia şi a alipirii către România , iar
reactiunea a favorizat aceiaşi evolutie a mentalități la radicalii dintre
moldoveni.

Vom vedea ce răsunet a avut în această ţară redeşteptare a Basarabiei,

după un veac de adormire, o adevărată înviere dintre morți.
25 Octombrie

VI
BASARABIA SI <<TARA MUMA >>

Dupä un veac de cumplitä apäsare, când pärea totul mort în vechea
Moldova a lui Stefan-Voda de peste Prut, ea îşi dovedeşte in 1905 voinţa
de a trai ca o tara românească îndată ce mişcarea revoluționară a facut cu
putinţă oarecare libertate de mişcare.Apar ziare şi reviste româneşti: se
formează << societăți moldoveneşti>>: se aleg deputați şi membri în
Consiliul imperial pe baza programului național; se naşte chiar mişcarea de
realipire catre<< tara-muma>>; multi plătesc cu libertatea lor lupta pentru
dreptul la viata națională a poporului din care fac parte.

Ce răsunet are în <<tara-muma>> această <<inviere din morti>>,
acest eveniment epocal în istoria neamului românesc întreg?

Recititi ziarele vremii, -şi cu uimire veți constanta, că acest
eveniment a trecut aproape neobservat...

<<Liga pentru unitatea culturală a futuror românilor >>nu s'a
mişcat. Chiar Academia, din care, după moartea lui Haşdeu nu mai făcea
parte nici un basarabean, aproape n'a dat semne de viata...

Ignoranta? Indiferenta?

A fost desigur şi ignoranta şi indiferentă, dar a fost şi mai rău de cât
atâta.

Voiu cita numai două fapte.

La împlinirea primului veac de la răpirea Basarabiei, la Iasi s'a luat
inițiativa comemorării acestei zile triste.Si...in întrunirea convocată in
acest scop în aula Universităţii, un profesor, -foarte naționalist, bine înţeles,
-a găsit de cuviinţă să injure pe basarabeni, ca <<jidoviti>>...De protestat,
nimeni n'a protestat, afară de un profesor, basarabean de origine.

Si aceasta dată tragică a Istoriei nationale, nu prea a emoționat lumea-
a trecut ca zi banală...

Alt fapt e şi mai trist.

Un veac intreg nici o legătură sufletească nu s'a putut stabili între
<<tara mumă>>şi <<moldovenii>>din Basarabia. Aceştia nu învătau decât
în şcoli ruseşti, nu-şi cunoşteau nici Istoria neamului, nici Istoria Statului
roman; nu cunoşteau măcar după nume pe oamenii nostri mari, pe poeţii,
literați şi învățații noştri. Despre toate acestea nu se poate-invata din
şcolile ruseşti, iar graniţa era ermetic închisă pentru ori ce ziar sau carte

românească, - care erau considerate tot aşa de primejdioase împărăției, ca
scrierile revoluționare...

In cursul acestui veac nu ne-au venit de peste Prut de cât câțiva
refugiați , cari nu mai puteau sta acolo, şi au rămas pierduţi pentru tara lor.

Dar în urma revolutiuni din 1905, o mana de tineri, ridicaţi tocmai de
valorile revolutiunii, ascultând graiul sângelui, pentru prima oară de la
despărțire, se înscriu la universitatea din laşi, nu pentru a face vr'o carieră
în tara, ci pentru a învăţa limba noastră, a se inrudi cu cultura noastră, şi
apoi să ducă la ei acasă, peste Prut, învățătura românească, şi să
restabilească astfel străvechile legături sufletesti (cei mai multi din
redactori ziarelor şi revistelor românesti din Basarabia se recrutează dintre
foşti studenţi a1 Universităţii din laşi).

Toţi acesti tineri au fost băieți şi fete de preoți, pisalti, răzăşi,-
elementul cel mai românesc din Basarabia,- şi şi-au făcut studule
secundare la seminar sau <<şcoala eparhială>> din Chişinău. Toţi poartă
frumoase nume curat moldoveneşti: Loghin, Prodan, Schiopu, Nita,
Alistar, Mata, Vântu, Ceapă, Băltagă, Halipa, etc.

Dar mentalitatea lor, desigur, se deosebea mult de a celor din ţară,
atât din cauza despărțirii seculare, cât şi din faptul că numai o revoluție le-a
putut deschide porțile şcoalelor din vechia capitală a ţării lor.

Aici au gasit însă o atmosferă, în care se premărea prigonitorul lor de
acasă, celebrul Crusevan, fiind că era... antisemit...!

Mi-i ruşine să povestesc, cum au fost primiţi aceşti tineri...

Destul să spun, că Profesorii<<nationalisti>>, din Iasi şi Bucuresti, îi
veştejeau prin publicitate ca jidano-ruşi, şi îi amenințau... cu bătaia... (v.
<<Neamul Românesc>>. No. 65 din 1906)

Astfel multi din aceşti tineri, indignati şi indurerati au plecat din nou
să înveţe în şcoli ruseşti...

Am relevat la vreme faptul, dar... nimeni nu s'a simţit revoltat...

Cei mai multi însă din tineretul nationalist al Basarabiei au înţeles ca
nici ţara, nici neamul nostru, - al lor, - nu sunt responsabili pentru faptele
câtor-va maniaci. Şi-şi urmau lupta,- în mijlocul unei reactiuni feroce, -
lupta grea pentru redeşteptarea <<moldovenilor>>.

Aveau o nădejde. Cunosteau foarte bine legăturile noastre
internationale,- chiar ziarele ruse aveau grija să-i țină în curent. Aceste
elemente naționaliste îşi dădeau seama de inevitabilitatea conflictului armat

dintre Rusia şi Puterile Centrale şi nu puteau fi înşelate în ce priveşte
puterea militară reală a Rusiei.

De acolo trebuia să le vină mântuirea...

Răsboiul, mult aşteptat, a isbucnit...

ŞI...

Ziarele ruseşti abundă în descrierea bacchanalelor rusofile din
Capitală, a ovatiunilor <<populare>> în fata legatiunii ruse, a glorificării în
ziare şi in Parlament a <<Impăratului visător>>...Până şi discursul
senatorului român, care a aruncat epitetul de <<vanduti>> tuturor celor ce
mai indrazneau să pomenească numele Basarabiei, nu le-a fost cruțat...

Si România, -<<tara mumă>> dela care trebuia să vină mântuirea, s'a
aruncat în sfârşit cu entuziasm în braţele sugrumătorului secular...

Vă dati seama ce a trebuit să se petreacă în sufletul celor ce-şi pusese
toată nădejdea în noi?...

Si iată, în Rusia isbucneste din nou revoluţia. Din nou se ridică fatis
<<partidul moldovenesc>>, care revendică autonomia teritorială a
Basarabiei, şi... tratează unirea... cu Ucraina!...

Si aveţi îndrăzneala să ne vorbiti despre <<idealul national>>?

Cine poate ispăşi acest păcat?

Voiu arăta altădată că basarabenii au mai multe drepturi de a
revendica sprijinul României, decât oricare altă ramură a neamului

românesc.
26 Octombrie

VII
DREPTUL BASARABIEI ASUPRA ROMÂNIEI

Românii din Basarabia nu prezintă pentru noi numai un interes ideal,
pentru că fac parte din aceeaşi națiune.

Dar Basarabia veacuri îndelungate a făcut parte integrantă din
Moldova, şi a trăit toată viaţa ei istorică împreună cu restul României.
Strămoşii basarabenilor au muncit, au luptat în cursul acestor veacuri,
alături de români din Regat. Nu există un bulgăre de pământ din toată
Moldova, în care să nu fie amestecată şi câte o fărămitură din oasele şi care
să nu fie stropit şi de o picătură din sângele basarabenilor.

Statul roman, prin urmare, ca rezultat al evolutiunii istorice la care au
contribuit toate generatiunile stinse, este zidit in colaborare cu stramosii
basarabenilor de astazi.

Niciodata nu ma voiu obosi sa reamintesc acest fapt.

Pentru ca el afirma dreptul istoric al Basarabiei asupra Statului
roman.

Da, asupra Statului roman !

Cum am arătat si în coloanele acestui jurnal, Basarabia n'a fost
cucerită de la ţările române, ci Rusia în alianță cu aceste ţări, a emancipat o
parte din Moldova, din vasalitate.

Acest fapt este recunoscut solemn în manifestul împăratului
Alexandru I, şi în condica de legi a împăratului rus.

In momentul în care a fost născut un Stat român, liber de legăturile de
vasalitate, Basarabia ne mai având nevoe de ocrotirea rusească, are dreptul
să ceară să fie reunită cu <<tara-muma>>. In această situație , România nu
are numai dreptul istoric, dar şi datoria fata de Basarabia, şi chiar fata de
Moldova întreagă, de a revendica judeţele de peste Prut, cari făceau parte
din vechia Moldovă.

Funcă nu mai au fiiinţă acele condițiuni cari motivau şi justificau
<<emanciparea>> lor.

Drept şi datorie cu atât mai mari, cu cât răpirea judeţelor dunărene în
1879, de asemenea în disprețul alianţei dintre Rusia şi România , a pus din
nou toată problema in fata tribunalului Istoriei. România n'a recunoscut
atunci acest act, şi şi-a rezervat intact dreptul de revendicare.

Statul român, care a suferit această flagrantă violare a dreptului din
partea unui aliat, aceasta dureroasă amputatie, are datoria nu numai fata de
poporul său, de a-şi încorda toate puterile pentru a-şi restabili înainte de
toate integritatea fiintii sale, dar şi fata de provincia atât de miseleste răpită.

Răpirea Basarabiei în aceste condiții, este un fapt brutal, un abuz de
forţă, fără nici o bază juridică: nu e nici cucerire, fiincă n'am fost în
răsboiu, nu e nici cesiune benevolă prin vr'un tratat cu România. De drept
deci ea face încă parte din România, care nu dăduse sancţiunea ei,- nici nu
avea dreptul să o dea. Constituţia noastră, în vigoare la 1879, declară
categoric (art.2): „teritoriul României este inalienabil”. Si chiar o simplă
rectificare de frontieră nu se poate face decât prin lege: <<limitele Statului
nu pot fi schimbate sau rectificate decât în virtutea unei legi>>.

Instrăinarea a trei judeţe nu poate fi considerată numai, ca <<schimbare de
limite>>.

Deci nu numai ca de fapt nici un tratat consimţit de noi şi nici o lege
n'au sancționat anexarea Basarabiei, dar nici nu o puteau sancţiona după
Constituţie, chiar dacă România o voia: poporul românesc din Basarabia ar
fi în drept să tăgăduiască ori-cărui guvern, chiar vointii unanimee a restului
țării, drepul de a dispune astfel de soarta lui şi de soarta generaţiilor
viitoare. Asemenea sancțiuni de ar fi fost dată de Corpurile legiuitoare
românesti, ar fi ea însăşi un abuz de putere fata de Basarabia.

Ar fi, de altfel, mai mult decât o laşă resemnare, o sinucidere şi
pentru România însăşi.

Astfel au înţeles lucrurile Mihai Kogălniceanu, ministrul de Afaceri
Străine pe vremuri, şi loan Brătianu cel Mare. De aceia România nu numai
nu şi-a dat sancţiunea, dar a protestat solemn in fata Europei împotriva
actului de violență, a nerusinatului abuz de putere, a cărui victimă a fost.

Basarabia dar nu poate servi ca obiect de trafic sau de compensatiune
pentru orice achizitiune de teritorii in altă parte. O parte din națiune, ori cat
de însemnată, nu poate vinde sau schimba o altă parte a națiunii, ori-cât de
mică, pentru nimic în lume. Națiunea poate suferi amputatiuni violente, dar
nu poate consimfi valabil la vivisectiuni pentru cine ştie ce avantaje, cari in
cazul unei asemenea degradări morale, n'ar putea fi decât imaginare.

O naţiune vie nu-şi poate da consimtimantul la asemenea operațiuni.
lar dacă şi-l dă, nu mai menită numele de natiuni,- nici nu mai merită sa
trăiască.

Dar nu numai Basarabia, Moldova orientală, ca o parte organică a
națiunii, poate invoca dreptul ei, de care nu poate dispune nici măcar Statul
român, dar chiar şi basarabenii, individual au drepturi peste cari nimeni nu
poate trece.

După legile noastre un român, care şi-ar fi pierdut dreptul de
cetăţenie, îl poate reclama ori-când, şi acest drept nu-i poate fi refuzat. E
destul să renunţe la distinctiunile contrarii legilor române, dacă le-ar avea
(art. 18, Cod. Civ.).

Acelaş drept îl are şi prima generaţie ce s’ar naşte din românii, cari ar
fi pierdut calitatea de români chiar înainte de naşterea copiilor lor.

In adevăr art.10 din C. Civ., dispune:

<<Tot copilul născut în tara străină din un roman, care ar <<fi pierdut
calitatea de roman, va redobândi totdeauna acea <<calitate, îndeplinind
formalitatile prescrise de art. 18>> (adică: ca şi românii, cari ar fi pierdut
calitatea lor ei înşişi).

Notati: <<totdeauna>>,- acesta este un drept care nu poate fi pierdut
niciodată.

Dar în această situație se află aproape întreaga populaţie din cele trei
judeţe răpite in 1879:

Cei ce au trecut peste vârsta de 38 ani, ei înşişi au fost născuţi ca
romani, şi au pierdut această calitate numai în urma anexiunii. lar cei mai
tineri nde 38 ani, evident, formează prima generaţie care poate invoca
dispoziţia din art, 10.

Un veac înseamnă la urma urmelor atât de putin în viata unei națiuni,
în cât chiar în Basarabia veche, foarte multi din generația mai bătrână de 50
ani, pot invoca acelaş drept.

Aşa dar, o parte însemnată din populaţia românească a Basarabiei, are
dreptul legal la cetăţenia românească. Basarabeni ne pot spune: istoriceste
şi legalmente avem aceleaşi drepturi asupra tari românesti, ea ne aparține
deopotrivă...

Cum dar s'ar putea admite traficul cu Basarabia în numele
<<idealului national>>? Nu ! Nu <<idealul national>> poate duce la
asemenea situație, ci renunțarea la idealul national, negatiunea ori cărui
ideal.

S1 această crimă a fost săvârşită fata de Basarabia, şi fata de națiuni,
ca ființă vie, când România, împotriva cuvântului lăsat de M.
Kogălniceanu şi loan Brătianu-cel Mare, a fost aruncată în braţele Rusiei.

Am fost răsplătiți de Sovietul din Petrograd...

Politica aceasta însă, oricare ar fi fost rezultatul imediat, nu putea de
cât să fie fatală pentru națiunea noastră, fiindcă avea la bază mai mult decât
o mare nedreptate istorică, mai mult decât nesocotirea drepturilor sfinte ale
unei părți din pământul băştinaş românesc: trădarea de sine însăşi a unei
națiuni, violarea supremei legi morale, la care trebuie să se supună orice
neam ce vrea să trăiască.

Istoria nu iartă asemenea trădări, fiincă prin ele înseşi se dovedeşte
lipsa de sănătate morală şi de vitalitate.

100

Din fericire, națiunea nu poate fi învinuită, pentru un păcat al
conducătorilor, săvârşit fără ştirea şi voia el.
28 Octombre
VIII
CUVINIE UITATE

Am înaintea mea o nouă publicatiune a d-rului Karl Strupp, care a
avut o fericită idee de a aduna toate tratatele şi actele internaţionale cele
mai importante, relativ la chestia Orientului (Ausgewaehlte diplomatische
Aktenstuecke zur orientalischen Frage, A. Perths, 1916).

In axeasta colectiune , de cel mai mare interes pentru Istoria noastră
națională, nu fără emoție am recetit Memoriul prezentat congresului din
Berlin de către M. Kogălniceanu şi Ion Brătianu-cel Mare.

In permit să citez câteva pasagii din această adevărată Carte a
neamului, atât de repede uitată de generaţia nouă a marilor şi micilor noştri
bărbați de Stat:

„România fine minte (atunci tinea inca minte!...), spune Memoriul:
„România ţine minte de toate sacrificiile pe „cari ea şi le a impus pentru
mărimea, prosperitatea şi gloria Rusiei. Ea îşi aduce aminte că, de la Petru
cel Mare ea a servit rând pe rând, sau în acelaş timp, ca baza operațiunilor
militare, ca grânarul din care se aprovizionau armatele sale, şi ca teatrul
prea des preferit al celor mai grozave ciocniri.

Ea îşi aduce aminte deasemeni că în 1812 ea a pierdut în profitul
Rusiei, o jumătate din Moldova, adică Basarabia de la Prut la Nistru...

„In 1812 Basarabia aparţine unui principat, a cărui autonomie a fost
solemn mărturisită prin toate tratatele anterior încheiate dintre imperiul rus
si cel otoman.

Tratatul din Cuciuc-Cainardgi, în particular, recunoaştea domnitorilor
Moldovei şi Munteniei calitatea de suverani, şi stabilea că Basarabia face
parte din Moldova.

Această a fost deci o ţară românească , cu institutiuni şi legi
româneşti, explicit păstrate de către M. S. Impăratul Alexandru I. Respectul
acesta al vechei nationalitäti a fost formulat in rescriptul imperial, care
promulga organizația administrativă şi judiciară a acestei provincii, dupa
încorporarea ei la Rusia...

In 1878, ca şi în 1812, Basarabia nu poate fi revendicată de la
România în numele dreptului de cucerire.

101

Ea aparţine unui Principat, pe care Rusia, ea însăşi, in tot cursul
recentului rasboiu cu Imperiul otoman, l’a considerat şi l’a tratat ca un Stat
independent şi aliat.

De altfel, înainte de a intra în campanie, Rusia a semnat cu România
O convenţie, prin care ea expres a garantat integritatea actuală a
teritoriului român.

Această garanție a fost cerută şi acordată, când nu era încă vorba
decât despre trecerea armatelor imperiale prin România. S'ar părea ca
Garantia ar fi trebuit să fie de două ori mai puternică din ziua în care, la
cererea Rusiei însăşi, concursul națiunii române va devenit mai pozitiv şi
s'a transformat într'o cooperatie militară efectiv, într'o desăvârşită alianţă.
Trupele noastre, în adevăr, au luptat alături de armatele ruse. Dacă aceasta
nu ne constitue un drept la mărire, desigur nu poate fi un temeiu pentru a
ne micşora...

De n'ar fi şi alte drepturi, Conventiunea din 4 (16) Aprilie 1877, care
poartă semnăturile şi ratificatiunile Cabinetului imperial, ar ajunge singură
pentru a ne păstra regiunea importantă a Dunării, la care se leagă atât de
strâns prosperitatea României”...

Ce se putea răspunde la aceste argumente?

Contele Suvalov, vorbind în numele Rusiei, nici nu s'a oprit la
consideratiunile de ordin moral sau istoric; cu o desăvârşită seninătate el
menționează faptul că înainte de răsboiul Crimeei Rusia stăpânea întreaga
Basarabie.

Dar la 1812 Basarabia n'a fost cucerită de la Moldova, ci numai
„emancipată” de sub turci?

Semnătura Impăratului din 16 aprilie 1877?

Ouelle blague !

Procesul verbal al congresului rezumă astfel răspunsul pe care
plenipotentiarul rus l-a dat în această privinţă lordului Beaconsfield:
„Contele Suvalov crede că lordul Beaconsfield va trebui să recunoască ca
atunci când o naţiune intră în posesiunea unei parti din teritoriu, pe care ea
l-a pierdut într'un rasboiu precedent, este greu de a sili această națiune de a
părăsi teritoriul recucerit”...

Dar Rusia şi în 1877 n'a recucerit teritoriul pe care îl pretinde, nici
măcar n'a intrat în posesiunea lui, ci un aliat, în baza Conventiunii care îi

102

garanta integritatea, 1-a deschis de bună voie graniţele numai ca să poată
trece în Turcia!

Ouelle blague !

Aici cinismul plenipotentiarului rus, chiar în rezumatul arid al
protocolului, pierde ultima foae de vita:,,... Cât pentru principiul
integrităţii şi al independentii, Excelenţa Sa (Contele Suvalov) crede... ca
asemenea principii nu trebuesc să fie exprimate numai în cuvinte, ci trebue
să fie o realitate. Dar România nu şi va putea salvgarda în realitate
independenţa si integritatea câtă vreme ea va stărui să trăiască pe
rămăşiţele (depouilles) unui mare Imperiu, care se crede în drept să
revendice un petec din vechiul său teritoriu”.

Dar Rusia, în realitate, ştia bine că acest teritoriu nu-i aparține, şi s'a
legat solemn să ne respecte integritatea actuală în 1877, dar ea se credea
în drept să „revendice” atunci ca şi întotdeuna, orice petec din vechiul
pământ care îi sta în cale spre Constantinopol.

Dacă urmaşii lui M. Kogălniceanu şi lon Brătianu cel Mare nu ar fi
uitat la 1916 ceea ce, cum spune Memoriul lor, România „ţinea minte” la
1877, am fi datorit mare recunoştinţă plenipotentiarului rus pentru aceasta
francheta.

În adevăr, el mărturiseşte, că România nu-şi poate salvgarda
independenţa şi integritatea reală, pentru că stă vecinic în calea Rusiei
spre Constantinopol ! ...

Dar congresul din Berlin aruncă o lumină vie asupra situatiunii reale
ce ni s'a creat în urma proclamării „independenții” noastre printr’o
manifestare şi mai semnificativă a intentiunilor Imperiului rus: Paragraful
al S-lea al Memoriului din 1878 cerea garanția europeana a neutralitatii
României.

Însă dacă Rusia ar fi acceptat asemenea garanţie, cu greu ar mai putea
„revendica vr'un petec” din pământul nostru.

Si tratatul din 1878 nu prevede garanția neutralitatii României...

Rusia nu putea spune mai clar României că ea nu este decât „un petec
de pământ”, pe care şi-l rezervă pentru „revendicări” viitoare...

In această situaţie părinţii nostri au căutat scut în tratatul de alinatä
cu Puterile Centrale.

Dar cuvintele din 1878 ale lui Mihai Kogălniceanu şi loan Brătianu,
cel Mare, au fost uitate de istov de urmaşii lor...

103

16 Decembrie

IX
NATIONALISM?...

Am citat eri cuvintele uitate din Memoriul prezentat de Mihai
Kogălniceanu şi Ion Brătianu Congresului din Berlin.

Acest document constitue un grozav act de acuzare împotriva
<<nationalismului>> epocei noastre.

Fie-care popor nu are numai dreptul, dar şi datoria să-şi afirme voinţa
sa de a trăi ca o unitate, să tindă la plenitudinea de viaţă națională, şi să-şi
apere ființa sa etnică.

Aceasta pentru o naţiune nu este numai o datorie fata de sine însăşi,
fata de jertfele tuturor generațiilor trecute, ca şi fata de aspiratiunile celor
viitoare, dar este şi o datorie fata de omenirea întreagă, fata de civilizația
universală.

Căci ce este omenirea decât o societate, o colaborare activă a tuturor
elementelor din cari se compune, în vederea scopului obştesc, în vederea
acelor bunuri morale de ordine superioară cari se cuprind în cuvântul de
<<civilizatie>> ?

Da, o naţiune, care nu ştie să-şi afirme puterea de viata să-şi apere
ființa națională, nu este decât o greutate moartă în economia lumii. Ea nu
numai că nu poate avea vr'un rol activ în Istorie, dar ca şi retardatarii unei
armate, ea îngreue mersul avangardelor omenirii.

Națiunea noastră, atât de urgisita de soartă, avea aspiratiuni legitime,
cari îi impuneau încordarea vointii în diferite directiuni.

Dar bine înţeles nu toate aceste aspiratiuni aveau aceeaşi valoare
intrinsecă, şi nu toate erau de aceeiaşi urgenţă.

Dacă ar trebui să facem vr'o clasificare, din punctul acesta de vedere,
a aspiratiunilor noastre nationale, e evident ca în fruntea preocupărilor
noastre eram datori să punem Basarabia, iar locul din urmă se cuvinea,
natural, elementului românesc din Macedonia.

Motivele, pentru cari Basarabiei se datoria prioritatea, au fost expuse
de nenumărate ori în coloanele acestui ziar.

Memoriul din 1878 le rezumă cu putere în puţine rânduri. Şi acest
Memoriu este un act de Stat, este prima manifestare de voinţă a României
independente.

104

La data acestei manifestari nu trecuse decat 66 ani de la rapirea
Basarabiei, - trăiau înca pe atunci bătrânii, cari apucase în copilăria lor
vremurile dinainte !

S1 în acel moment Rusia îşi permitea să <<revendice>> partea sudică
a provinciei, pe care nu o stăpânise în total decât 45 ani, şi apoi a fost silită
s’o retrocedeze patriei mume cu 21 ani înainte.

Lăsând la o parte toate celelalte consideratiuni, putea să fie comparat
dreptul Rusiei cu al nostru, relativ la o ţară care veacuri îndelungate,
împreună cu noi, a trăit toate fazele Istoriei noastre vijelioase.

Puterea brutală ne putea răpi dreptul nostru, dar noi nu aveam dreptul
măcar un Singur moment să dăm unui abuz de putere sancţiunea
consimtamantului nostru. Astfel ne degradăm noi înşine în fata tribunalului
Istoriei.

Deaceia, în preocupările noastre naționale, Basarabia trebuia să ocupe
primul loc. Fund că dacă ne plecăm în fata forței brutale, dacă ne
resemnăm să purtăm rana adusă nu numai demnitatii noastre nationale, dar
ŞI unitatii noastre fizice, integrităţii noastre, pierdem în fata Istoriei dreptul
la orice altă aspirație.

Ce interes, în comparaţie cu acesta, prezintă Macedonia ?

Faptul material că, - în afară de contactul geografic cu restul
teritoriului national, şi în afară de amintirii istorice comune, - acolo se află
împrăşiate puţine elemente de origine românească, şi atâta tot.

Dar dacă istoricul viitor va cerceta acțiunea noastră națională din
deceniile trecute, el cu uimire va constata, că pentru bărbaţii nostrii de
Stat, pentru toate ligile noastre <<nationale>> , - Basarabia nu exista, pe
când Macedonia ocupa locul de cinste în manifestările lor...

Voiu aminti numai un singur fapt, foarte <<mic>>, dar foarte
semnificativ :

Ca rector al Universităţii din laşi, cu mare greutate am obținut zece
burse (cetiti bine: numai zece) pentru studenţii basarabeni la acea
Universitate, - în total 12.000 de lei pe an ! Şi primul act al urmasului meu
la rectorat a fost să suprime şi aceste burse....

În acelaşi timp, pentru Macedonia în budget figurau sute de mii şi
milioane, şi câte încă nu figurau !...

Poate fi o dovadă mai elocventă de lipsa de sinceritate şi seriozitate a
<<nationalismului>> nostru oficial ?

105

Poate fi de mirare, că atunci cand şi chestiunea macedoneană putea
avea un interes practic, ea a avut un sfârşit atât de lamentabil ? E în logica
lucrurilor...

În urma campaniei din 1913, învinşii cerandu-ne dreptul lor, ceeace
din punctul de vedere nationalist nici nu li s'ar fi putut refuza, ne
propuneau în schimb un regim de autonomie pentru aromâni.

Toate ligile noastre <<nationale>>, cari luptau pentru... Cadrilater,
au primit ca o ofensă însăşi ideea autonomiei Macedoniei !

Scriam atunci :

Până eri n'am avut relatiuni diplomatice cu Grecia, tocmai din cauza
suferințelor îndurate de aromâni din partea bandelor grecesti ; dar acum
ziarele, — fără deosebire de culoare politică, - atât de înspăimântate altădată
de atrocitățile... din Macedonia, denuntau ca o calomnie odioasă ori-ce
aluzie la isprăvile de aceiaşi natură ale confratilor de arme, şi stăruiau ca
Româma să impună la Bucureşti trecerea unui număr cât mai mare de
aromâni sub părintească oblăduire a grecilor şi a sârbilor.

( Viaţa Rom., 1913, No. 8,p.184).

Repet mereu aceste citatii, pentru ca marii noştri <<nationalisti>>, să
nu poată spune, că n'au fost preveniti la vreme.

Pentru <<nationalistii>> de acest acabit, era natural ca ei după
decenii de paradă şi sacrificii budgetare, să fi înmormântat atunci
Macedonia, cum au înmormântat acum Basarabia, - care se proclamă
independentă ! — cum au înjosit şi au adus la marginea prăpastiei Statul,
cum au aruncat în primejdie de moarte neamul românesc de pretutindeni...

Tot aşa era natural ca ei să fi învăluit această lipsă de ori-ce simţ de
demnitate națională şi de ori-ce ideal, în declamatii asupra <<idealului

national>>...
17 Decembrie

X
BLASTEMUL BASARABIEI

Din momentul în care Ucraina, a fost recunoscutä independentä, s’a
rupt de fapt şi orice legătură dintre Rusia şi Basarabia, - pentru că aceasta a
rămas cu totul rasletita.

Moldova de peste Prut a ajuns astfel... <<independenta fără voe>>...

106

Dacă mai trebue încă o dovadă de absurditatea politicei d-lor I.
Brătianu şi Take lonescu, ea a fost dată în deplină măsură de acest rezultat
neaşteptat al rasboiului.

Iată o provincie bästinasä românească, care veacuri îndelungate a trait
o viaţă comună cu restul țării, ca o parte integrată din Moldova. Ea a fost
anexată cătră Rusia, printr'un cinic abuz de putere, printr'un act de
strigătoare nedreptate, — fără să fi fost cucerită de la Moldova, care nu era
în rasboiu cu Rusia, ci, chipurile, <<emancipata>> din vasalitate. $i desi
un ucaz imperial i-a făgăduit solemn respectul caracterului ei national,
<<sub oblăduirea legilor moldovenesti>>, ea a fost transformată intr’o
simplă gubernie rusească, în care o carte românească nu putea pătrunde, şi
chiar fiecare vorbă românească constituia o crimă de Stat.

Crima a fost repetată în 1879, faţă de cele 3 judeţe de Sud, cari ne-au
fost pentru a doua oară răpite, în urma unui răsboiu victorios în alianță cu
răpitorul.

Mihail Kogălniceanu şi Ion Brătianu au afirmat solemn la Congresul
din Berlin drepturile neperitoare ale României asupra Basarabiei,
respingând orice târg, orice idee de conmpensatie, pentru ca să rezerve
viitorului intact dreptul nostru de revendicare.

Pe urma acestui răsboiu, Imperiul Tarilor cade sfaramat în bucăţi.
Basarabia nu mai e măcar în hotar cu Rusia, — între ea şi Moscovia
ridicându-se un mare Stat ucrainean.

Astfel Basarabia capătă putinţa de a-şi hotari ea singură soarta. Ea se
organizează intr’o tara liberă, sub cârmuirea unui <<Sfat al ţări>>, ca să se
apere împotriva veleitatilor de cutropire din partea Ucrainei.

Preşedintele <<Sfatului tari>>, în şedinţa inaugurală, a motivat
expres astfel necesitatea acestei organizatiun1:

Ideea de a organiza Sfatul țării s'a născut încă în iulie 1917, în
momentul în care Rada Centrală a Ucrainei a început să-şi manifeste
veleitatile asupra Basarabiei. Sfatul ţării era menit să reziste încercărilor de
a şi supune Basarabia... (Naş Vick, din 10 Decembrie 1917).

Caracterul national al institutiunii rezultă din numele ei
<<moldovenesc>> şi din faptul că preşedintele ei şi unul din cei doi vice
preşedinţi sunt <<moldoveni>>, de asemenea <<moldoveni>> sunt
secretarul şi unul din ajutoarele sale. Pe baza respectului pentru minorităţi,

107

celelalte naționalități nu sunt reprezintate decât prin un vice-preşedinte
(ucranian) şi prin câte un ajutor de secretar (un evreu, un bulgar şi un rus).

Aşa dar, o ţară românească, prin Istoria ei şi prin populația ei, îşi dă şi
o organizație <<moldoveneasca>>, şi este libera să-şi hotărască destinele
politice. Nimic nu ar mai putea-o împiedica să-şi regăsească străvechile
legături. Rusia învinsă se dazagregează ; guvernul din Petrograd el însuşi
recunoaşte dreptul fiecărei naționalități de a dispune de sine, - iar asupra
Basarabiei nu poate avea pretentiuni, chiar din faptul că nu poate veni in
contact direct cu ea şi, pe de altă parte, Petrogradul fiind în luptă cu
Ucraina, nu poate favoriza nici pretentiunile acesteia asupra Basarabiei.

Aceasta este situația creată de răsboiul european în Orient, prin
înfrângerea Rusiei.

Ce hotărăşte însă, în ceasul acesta de cumpănă, Basarabia, ajunsă
stăpână pe destinele sale? Şi ce face România, care a pornit un răsboiu
<<pentru întregire nationala>> ?

Basarabia?

lată ce spune preşedintele <<Sfatului ţării>>, moldoveanul I.C.
Inculeţ :

Separatism în Basarabia nu există, mai cu seamă separatism înspre
Romania. Aici nu-şi îndreaptă privirile peste Prut decât o mână de oameni.
Căile Basarabiei se confundă cu căile Rusiei, pentru că Rusia e o tara mult
mai liberă decât România. Tot astfel vede lucrurile şi țărănimea
(moldovenească !) din Basarabia.

Si mai departe :

Există o primejdie din partea României, dar nadajduim că Sfatul țării
va reuşi să apere libertatea Basarabiei împotriva tentativelor din partea
României 1... (ibidem).

O ! Când ne aducem aminte de saturnaliile <<idealului national>>,
cari trebuiau să ne arunce în brațele Țarului, putem să admirăm tăria
sentimentului national la acea <<mână de oameni>>, cari încă <<isi
îndreaptă privirile peste Prut>>, în ciuda tuturor ocärilor şi înjosirilor ce le
veneau de acolo...

Dar, în sfârşit, ce face România, acum, când se pare că ar fi de ajuns
să îşi întindă mâna, pentru ca ţara să fie reîntregită cu acest pământ băştinaş
românesc?

108

Răsboiul de <<intregire>> însă a pus-o intr’o situaţie atât de tragică,
în cât ea nu poate indrazni măcar să facă acest gest !

Nu poate îndrăzni, - fiindcă este în luptă cu biruitorii, cari au
determinat acest rezultat al răsboiului ; nu poate îndrăzni, - fiindcă s'au
învrăjbit şi cu Sovietul comisarilor națiunii din Petrograd, care se credea
chemat să apere împotriva <<reactionarilor>> din laşi pe orice român,
<<fie el țăran, muncitor sau soldat>> ; nu poate indrazni, fundcă şi-a
înstrăinat şi sufletul <<moldovenilor >> din Basarabia, pe cari îi vânduse
călăilor taristi ; nu poate indrazni in sfârşit, — fiindcă s’ar supăra Ucraina
si cazacii lui Kaledin, cari au căpătat şi ei gust pentru Basarabia —
(proectul<<Federatiuni Mării Negre>>, ca să ... întregească <<Uniunea
cazacilor şi a popoarelor libere din stepe şi munti>> !), — Ucraina şi
Kaledin, fiind ultima lor nădejde.

Si de altfel Basarabia nici nu poate rămânea rasletita. Prin forța
lucrurilor nu numai nu poate îndrăzni guvernul din laşi să râvnească la
Basarabia, dar armata românească va fi desigur blăstămată să-şi verse
sângele, pentru ca Basarabia, <<independentă fără voe>>, să intre cu
deasila in federatiunea ucraniană sau căzăcească... Ne-am vândut
<<idealului national>> ţarului Nicolae, acum îl vindem lui Kaledin...

Si când acest rezultat l-a adus <<rasboiul de întregire>>, <<răsboiul
pentru România mare>> ...

Cumplită răsplată !...

Din generaţie în generaţie, câtă vreme va mai fi un suflet românesc pe
pământ, şi câtă vreme în secole un alt prilej mai fericit nu va mai avea
neamul acesta, noi, ceştia, <<fruntasii>> şi <<conducătorir>> din ceasul de

hotarire va trebui să ne purtam blastamul !...
20 Ianuarie 1918

XI
LA CHISINAU |...

Crunt îşi bate joc Istoria de micile combinatiuni şi fantezii omeneşti.

Nu ştiu dacă trebue să râdem sau să plângem fata de vestea, transmisă
prin Stockholm, despre noua întorsătură în luptele dintre maximalisti şi
armata română.

Reproduc telegrama în întregime :

„ După stiri din Odesa, trupele româneşti au ocupat gara Ungheni de
la granița rusă, au desarmat garnizoana şi au arestat Sovieturile locale. Se

109

zice ca trupele romanesti ar fi ocupat de asemenea Chisinaul, unde ar fi in
curs o lupta crancena .Orasul ar fi bombardat de artilerie. Pierderile ar fi
insemnate din ambele parti.”

De şi textul acesta este redactat in stil ipotetic, dar e foarte cu putinţă
ca luptele dintre armatele „aliate” să fi dus la acest rezultat.

Să presupunem, că faptul se va confirma. E aşa de frumos : Chişinăul,
capitala Basarabiei, ocupat de trupele româneşti ! ...

Să fie într'un ceas bun !

Dar...
România să se alieze cu Ţarul, care a desfiinţat ultimele vestigii de
legătură a Basarabiei cu Moldova, - abrogând vechea legiuire

moldovenească, - şi să pornească un răsboi împotriva Puterilor Centrale, să
risipească atâtea vieți în zadar, să îngrămădească atâtea ruine, să vada peste
două treimi din tara ocupată de inamici şi restul devastat de aliați, pentru
ca, în sfârşit, la adăpostul armistițiului încheiat, guvernul din laşi să
găsească direcția justă pentru acţiunea militară a României...

Ce fantasmagorie !

Astfel Istoria se răsbună.

Ce dovadă mai bună poate fi de dreptatea noastră, când sustineam că,
în momentul istoric actual, altă direcție pentru acţiunea României nu e cu
putință?

Si cum apar astăzi marii şi micii noştri bărbaţi de Stat, autorii alianţei
nenaturale care ne-a aruncat în fundul prăpastiei ?

În situaţia concretă însă, acţiunea pornită acum în direcţia cea
adevărată, pentru a avea sorti de isbândă, presupune mai întâiu lichidarea
răsboiului cu Puterile Centrale.

De la apariția Luminei am afirmat mereu această necesitate, ca
singura mântuire. Nu ştiu dacă acum nu e prea târziu, dar altă cale nu este
si nu poate fi.

În adevăr, o simplă denuntare a armistiţiului, în momentul când
trupele noastre sunt ocupate la nord, poate acumula peste neamul nostru
noui ruine şi noui dezastre.

Dar poate fi guvernul din Iasi chemat pentru această lichidare şi mai
cu seamă, pentru adevărata problemă națională pe care ne-ar pune-o
posibilitatea acțiunii în Basarabia ?

110

Pun aceasta intrebare fiindca, de fapt, armata romaneasca a trecut
Prutul si s’a indreptat spre Chisinau, nu pentru realizarea revendicarilor
nationale româneşti, ci numai ca un factor al răsboiului civil din Rusia.
Ocuparea Chişinăului apare ca un simplu incident al luptelor contra-
revoluționare, în combinaţie cu genaralul rus Scerbacev şi cu o parte din
trupele ucrainene.

Pe acest teren s'a născut conflictul dintre maximalisti şi guvernul din
Iasi, si în acest cadru a fost cu putință mersul trupelor anti-maximaliste,
dintre cari face parte şi armata română, asupra Chişinăului...

O corespondență din Odesa, pe care o găsim în numărul din 4
Ianuarie a. c. al ziarului rus <<Nas-Vick>>, ne lamureste atmosfera de pe
„frontul românesc” , care a determinat întreaga acţiune.

Traducem aici pasagiile esenţiale, atrăgând atenţia că jurnalul din
Petrograd e anti-maximalist şi, în genere manifestă simpatii pentru români :

Mare emotiune a provocat în cercurile ucrainene congresul frontului
român, care a avut loc la Odesa, în ziua 23 Decembrie (bine înţeles, este
vorba numai de soldaţii ruşi de pe acest front). Atomosfera congresului a
fost pronunţat arhaică ...

„Majoritatea delegaților din tranşee cere un singur lucru: convocarea
Adunării Constituante, pentru încheerea imediată a păcii. În genere, asupra
întregului Congres planează lozinca : pacea cu orice pret. Congresul a
trimis pe frontul român o comisiune spre a goni Comitetul național şi spre
a aresta pe generalul Scerbacev... Congresul a discutat şi chestiunea
acțiunii împotriva României, pentru persecutiunea, de coniventa cu
ucrainenii, a maximaliştilor, cari sunt arestați şi dezarmati. Se propuneau
diferite proecte, unul mai îndrăzneţ de cât altul. Unii insistau să fie trimisă
împotriva României flotila de Dunăre, alții insistau să fie arestat întregul
minister Brătianu şi transportat în Rusia, iar în Moldova să fie provocată
revoluţia. Cei de-al treilea cereau ca Sovietul comisarilor națiunii din
Petrograd, să rupă relatiunile diplomatice cu România. Deocamdată a fost
hotărâtă trimiterea în Moldova a unei comisiunui de anchetă”...

Rezultatele sunt cunoscute :

Ultimatul din Petrograd, arestarea membrilor Legatiunii române şi
apoi „expulzarea” d-lui Diamandy, în sfârşit începerea de fapt a
ostilităților.

111

În urmă situaţia s'a agravat si prin izbucnirea unei revoluţii
maximiliste chiar în Ucraina, care până acum are oarecare succese.

Aşa dar campania românească din Basarabia nu are, în fond,
caracterul unei acțiuni de Stat, ci se înfăţişează ca o participare a trupelor
române la luptele dintre diferitele partide revoluționare din Rusia.

Oricare ar fi rezultatul acestei participări, din punctul de vedere
rusesc, ea nu poate duce din punctul de vedere naţional românesc, de cât la
un nou dezastru.

Biruinta maximaliştilor n’ar fi o mare catastrofă, prin represiunea pe
care ar putea-o exercita, decât biruinţa adversarilor lor : la Brest Litovsk
delegații ucranieni s'au arătat doar şi mai concilianti de cât de Trozki, şi
Ucraina, în momentul de fata, e mai primejdioasă pentru Basarabia, pe care
o desparte de restul Rusiei.

Conjunctura tulburărilor din Rusia nu poate fi prielnică pentru
aspirațiile româneşti, decât cu conditiunea ca, înainte de incheerea păcii
definitive cu Rusia, România să-şi fi asigurat sprijinul Puterilor Centrale.

Această asigurare, guvernul din laşi nu ne-o poate da.

Si dacă, la vreme, nu se vor găsi alții, cari să întărească drapelul
românesc pe zidurile Chişinăului, întreg episodul nu va rămânea de cât ca o

dureroasă amintire a încă unei posibilități pierdute...
31 Ianuarie 1918

XII
<< FEDERAȚIA MĂRII NEGRE ...>>

Pentru un cugetător, în timpurile aceste pline de sbucium, dacă
urmăreşte, fara ură şi fără părtinire, peripetiile Marei Tragedii, superbul
Homo sapiens apare prea deseori ca un biet <<biped fără pene>>, veşnică
jucărie a forțelor oarbe.

E în adevăr, interesant să constati cum inexorabila logică a lucrurilor
inspiră oamenilor idei şi sentimente, dictate de împrejurările obiective.

De aceia, omul de Stat, care, în loc să ţină seamă de mecanica
forţelor istorice, se îmbată de frazeologia născocită numai pentru uzul...
delfinului popular, e întotdeauna un diletant primejdios, care îşi va duce
tara în prăpastie.

Din acest punct de vedere, o telegramă din Kiev, pe care o găsesc în
<<Russkoe Slovo>> din 30 Noiembrie a. c. prezintă un mare interes
pentru... filozofia Istoriei.

112

Telegrama poartă titlul <<Federatiunea Mării Negre>> şi sună astfel:

În cercurile ucrainenilor locali se afirmă că oamenii politici din
Crimea şi cei moldoveni din Basarabia proectează organizarea unei
Federatiuni a Mării Negre, in care vor trebui să intre Ucraina, Crimea,
Basarabia (căreia, fie zis în treacăt 1 se redă numele istoric de Moldova),
Caucazia, regiunile Donului şi Cubanului şi România.

Capitala Federaţiei, după acest proect ar trebui să fie <<Odessa>>...

Nici nu s'a născut înca bine Ucraina şi oamenii ei politici şi visează
anexiunea României. ...

Ati observat, desigur, diplomaţia subţire : telegrama pleacă din Kiev,
dar vorbeşte despre intentiunea oamenilor politici <<moldoveni>> din
Basarabia, ca a cărei simplă <<anexă>> este înfăţişată România.

Visul lui Petru cel Mare fatal va trebui să treacă la moştenitorii săi
republicani din Petrograd, Moscova, - sau eventual din Kiev, dacă Ucraina
s'ar rupe de Moscovia, sau va ajunge centrul de gravitatiune al Rusiei
federative.

Si bietii oameni nici nu-şi dau seama că sunt robi ai... geografiei!...
29 Decembrie 1917

XIII
ȚĂRANII BASARABENI SI ROMÂNIA

Cetitorii noştri au putut lua cunoştinţă de interviul acordat Timpului
din laşi de către d. Jacob. ministrul de finanţe al Republicei Moldoveneşti
din Basarabia.

Sunt foarte caracteristice declaraţiile reprezentantului Basarabiei
libere, foarte bun român el însuşi, relativ la atitudinea țăranilor <<
moldoveni >>, în ce priveşte unirea cu România.

Țăranii nu înţeleg şi nu văd cu ochi buni aceasta. Căci trebue ştiut ca
tara noastră e ţărănească. Ţăranii noştri, în privința aceasta, pot fi
caracterizați astfel :

<< |. — Se tem de români, că le-ar lua pământul taranilor >>...

Celelalte puncte, cari urmau să caracterizeze atitudinea țăranilor
moldoveni fata de România, sunt suprimate de cenzura din Iasi.

Ce poate fi mai semnificativ decât aceste pete albe, cu care cenzura
română e silită să impestriteze, declarațiile ministrului basarabean, când
acesta vrea să arate sentimentele țărănimii de peste Prut, fata de România
liberă !

113

D. lanco vorbeşte şi despre << greşeli >> şi despre lipsa de << tactică
>>, despre << sprijinul dat burgheziei împotriva democraţiei >>, şi alte
păcate făptuite de guvernanţii noştri în Basarabia.

Această << tactică >> nu ne miră.

Ea e caracteristică pentru acel << naționalism >>, care n'a vrut
niciodată să tina seamă de starea sufletească a basarabenilor după un veac
de robie, şi care, în ignoranta lui în ce priveşte oamenii şi lucrurile, de
atâtea ori s'a manifestat duşmănos fata de elementele cele mai conştiente
nationaliceste din Basarabia.

Ne aducem aminte de osanalele cântate de ziarele marilor noştri
nationalisti, d-nii N. lorga şi A. C. Cuza, unui Crusevan, prigonitorul
românilor, numai pentru că era antisemit ; caşi de insultele ce au fost pe
vremuri aduse în paginile Neamului românesc defunctului P. V. Dicescul,
unul din puţinii boieri moldoveni din Basarabia, care îşi păstra neatinsă
mândria de neam ...

N’am uitat de asemenea pe studenţii basarabeni, bătuţi şi goniti din
Universitatea din laşi, după îndemnul profesorului naționalist A. C. Cuza şi
în aplauzele aceluiaşi monitor naționalist << Neamului românesc >>,
numai pentru că ei nu voiau să se asocieze la manifestatiile antisemite ale
<< bäetilor din centrele >> iorgaliste şi cuziste.

Nu mai vorbesc despre toate jignirile ce au fost aduse basarabenilor,
în timpul neutralității noastre, când Basarabia era sacrificată pe veci, de
marii ŞI micii noştri patrioți, pe altarul ţarismului, şi când simpla amintire
despre suferințele ei era considerată ca o vânzare de neam.

Ne putem dar uşor închipui ce << greşeli de tactică >> au trebuit să
săvârşească aceşti patrioți când, sub conducerea lor, armata română a trecut
Prutul.

Dar oricâtă însemnătate ar avea toate aceste << greşeli >>, ministrul
basarabean, cu drept cuvânt apasă mai cu seamă asupra faptului
fundamental, că << Basarabia este o tara ţărănească >> şi că << ţăranii se
tem de România >>...

Dacă foarfecele cenzurii din laşi, tocmai aici, a tăiat declarațiile
basarabeanului, ne putem uşor da seama ce a trebuit să rostească el în
această privință.

Mi se reproşează că prea mult citez din scrierile mele vechi.

Dar ce să fac ?

114

Ani de zile, vedeam prapastia ce se deschidea sub picioarele noastre.
Si in zadar am căutat să trezesc conştiinţa publică. Totuşi acum << factorii
responsabili >> pentru dezastrul naţional caută să justifice, sub pretextul că
<< nimeni n’a putut prevedea >> şi că nimeni n'a prevăzut.

Am atunci dreptul, prin tăcerea mea, să acreditez aceste false
afirmari?

Am nevoe, chiar pentru mine însumi, in lupta grea pe care o duc, sa-
mi întăresc încrederea în judecata mea, pentru ca să pot cere credit
concetatenilor mei, cel putin pe viitor, împotriva patriotilor de paradă.
(Chiar astăzi de altfel un corespondent anonim mă întreabă pentru ce n'am
spus << adevărurile crude >> şi înainte, când eram << alături de d.
Brătianu >> . Dar nu spun acum nici un cuvânt în această privinţă, pe care
să nu’l fi spus şi înainte şi repetat până la nesfârşire. Colecţia << Vieţii
româneşti >> e la îndemâna ori-cui. Nu mai vorbesc despre campania
pentru revizuirea Constituţiei).

Am arătat la vreme şi primejdia națională ce ne ameninţă, din cauza
chestiei ţărăneşti. Fiindcă nu numai Basarabia e << o ţară țărănească >>,
cum spuse d. Ianco, dar şi România , după firea lucrurilor, este un Stat
țărănesc, Si neamul românesc de pretutindeni este, înainte de toate un neam
de ţărani. Pentru el, problema ţărănească apare ca temelia chestiunii
naționale întregi.

Îmi voiu permite dar acum să citez pasagii dintr'un mic studiu, pe
care l-am scris acum peste unsprezece ani.

Scriam, la începutul acelui articol :

Ori-cât de rea ar fi starea momentană a unui popor, el — în condițiuni
normale, - dacă are destulă putere de viata are totdeauna destul timp
înaintea lui pentru a o îndrepta.

Dar noi suntem în condițiuni normale, avem destul timp înaintea
noastră ?

Suntem un popor de peste 12 milioane, împărțit între patru State, şi
trăim intr’un colt al Europei, care e încă departe să ajungă la aşezarea lui
definitivă. Ori-ce om cu puţine cunoştinţe istorice, e destul să arunce o
privire pe harta politică a acestei părți a continentului, pentru ca să vadă că
formațiunile politice de aici se află într'un echilibru foarte nestabil,
constitue numai o stare de provizorat.

115

Cum se va deslega acest provizorat, care este directia de cristalizare
a formatiunilor viitoare ?

A ! Am auzit de atâtea ori în discursuri patriotice vorba de Piemontul
românesc. (Viaţa românească, 1907 No.1, pag. 151)

După ce arăt, în urmă, pe baza datelor oficiale, situația reală a
țărănimii româneşti din diferite regiuni, încheiu, la sfârşitul articolului :

Acestea sunt fapte ce nu se pot contesta — situația agrară în România
e mai detestabilă decât chiar în oropsita Basarabie.

Atunci ?

Pentru un popor de ţărani, pentru un popor din care plugarii
formează 90 la sută, unde poate fi acum centrul de gravitate al vieții
romanesti?...

Si ce răspuns ar trebui să dam la întrebarea ce am pus-o la începutul
acestei cronici : care este direcția de cristalizare a formațiunilor politice
viitoare ce se pot întrezări, de pe acum, în această parte a Europei?...

Stim că la aceste întrebări dureroase mi se vor arunca poate, învinuiri
de lipsă de patriotism.

Dar niciodată şi nicăiri vorbele, ori cât de tari, n'au avut puterea de a
face ce ceeace există, să nu existe.

Si la asemenea învinuiri vom răspunde numai printr’o nouă întrebare

Credeţi că avem destul timp înaintea noastră, pentru ca să nu căutăm,
cât încă nu e prea târziu, să preîntâmpinăm fatalitatea ca Istoria însăşi să se
insarcineze să tragă toate concluziunile necesare?...

Bietul << Piemont românesc >>... (Loc. cit. pag. 164).

La vreme, nu ne-am făcut datora, cum ne aduc aminte, atât de
dureros, declaraţiile d-lui Ianco.

Ne vom trezi cel puţin de acum înainte?...

22 Martie 1918

116

117

CAP. IV

REVOLUTIA DIN RUSIA SI
CONSECINȚELE EI

<< GLASUL CELUI CE STRIGA ÎN PUSTIU >>...

În politică, ca şi în orice ramură de activitate, acţiunea temeinică nu
poate izvori de cât din prevederea evenimentelor, iar aceasta nu poate fi
întemeiată de căt pe cunoştinţa exactă a tuturor împrejurărilor, şi a forțelor
ce sunt în joc : << Savoir c’est prevoir, prèvoir c'est pouvoir >>.

În zilele de cumpănă a României , ceeace mai cu seamă exaspera pe
orice om neorbit era tocmai ignoranta crasă şi lipsa totală de prevedere, de
cari au dat dovadă marii şi micii noştri bărbaţi de Stat.

Am dreptul să aduc această învinuire fiindcă de ani de zile în zadar
am căutat să deschid ochii tuturora în faţa primejdiei. Dar am fost
condamnat la rolul de << proroc nechemat >> precum a avut gentileta să se
exprime un ziar << actionist >>.

Voiu aminti aici numai o parte din aceste << strigăte în pustiu >>,
cari sunt în deobşte cunoscute.

La începutul răsboiului ruso-japonez, când toată lumea se aştepta la o
victorie eclatantă a Rusiei, am arătat că Imperiul Tarilor nu poate birui, şi
că în urma înfrângerii ne putem aştepta la isbucnirea revolutiunii.

Mai târziu, când revoluţia a şi isbucnit, am scris un memoriu pe care
l’am comunicat tuturor oamenilor nostri de Stat. Am avut amara
satisfactiune să le aduc aminte această împrejurare în şedinţa Camerei din
Decembrie 1915, când i-am avut aproape pe toți in fata...

În acest memoriu preziceam, că înfrângerea şi agitatiunea
revoluționară vor forța guvernul Țarului — atât pentru a încerca o
diversiune, cât şi pentru ca drumul spre marea liberă, închis în Orientul
îndepărtat, să poată fi deschis în altă direcție, - de a-şi îndepărta din nou

118

toate sfortarile înspre Balcani şi Dardanele (v. şi << Viaţa Românească >>
1906, No. 1 şi No. 2, Cronicile externe).

Când a isbucnit criza provocată de anexarea Bosniei şi Herzegovinei
am arătat imediat ce prevestiri se coprind în această acţiune şi care trebue
să fie directiva noastră (<< V. R. >> 1908, No. 11, p. 242 urm.).

Înainte de isbucnirea răsboiului balcanic am prevăzut atât
inevitabilitatea lui, cât şi probabilul lui sfârşit, pe când toată lumea era
convinsă că dacă rasboiul nu va fi împiedicat, Turcia va ieşi biruitoare, -
sau că în orice caz << Europa >> va şti să menţină status quo ante. Am
lămurit că nota Marilor Puteri în această privință nu este de cât o paradă
lipsita de sinceritate, fiindcă federatiunea balcanică şi acţiunea ei sunt
rezultatul uneltirilor ruseşti (<< V. R. >>, 1912, No. 9).

Tot odată am subliniat, că modificandu-se situaţia in Balcani, - << nu
există nici o forţă care ar putea opri Conflagratiunea generală >> (ibid. p
382).

După primul rasboiu balcanic, am afirmat categoric :

<<... Conflictul armat (între Austria şi Rusia, care se va transforma
într'un răsboiu european), chiar dacă nu va isbucni imediat, desigur nu
va putea fi amânat pentru multă vreme >> (<< V. R. >>, 1912, No. 12).

În acelaşi timp insistam, că nu avem dreptul să privim lucrurile numai
din punctul de vedere al situatiuni1 locale, ci suntem datori să luăm
atitudine în vederea conflagratiunii europene când vom avea aceleaşi
interese cu Bulgarii (ibid. p. 275).

Situaţia în acel moment a fost cu deosebire penibilă. Multi dintre
oamenii politici, cari în urmă şi-au mai venit în fire, pe atunci tunau
împotriva << perfidiei nemtesti >>, şi la întruniri publice îndemnau la
răsboiu împotriva Bulgariei. Tratatul din Bucureşti a fost primit ca un
triumf naţional, putem spune de toată suflarea politică. Rămăsesem cu
desăvârşire singur, când, imediat după încheierea acestui tratat, în August
1913 (tratatul fusese semnat în Iulie), am fost silit să scriu :

<< Oricât de ingrat este rolul de Casandra în politică, mărturisesc că
entuziasmul acesta nu-mi impune, şi conştiinţa nu-mi îngădue să iau parte
la jubilarea obştească >>...

Si mai departe :

119

<< Problema balcanică a rămas nerezolvita, şi Balcanii rămân
magazia de pulbere a Europei. Pacea din Bucureşti nu e în realitate de
cât un armistițiu >>.

Si am relevat de pe atunci nenorocitele ce ne ameninţă din cauza
atitudinii noastre (<< V. R. >>, 1913, No. 7, p.184 urm).

Bine înţeles, îndată am şi fost acuzat de << trădare >>...

În sfârşit, în ce priveşte actualul răsboiu, de multă vreme, - dacă
insistăm că nu ne este iertat să dorim victoria Quadruplei, fiindcă aceasta ar
însemna înnecul României în Oceanul moscovit, nu pregetam să arăt că
Rusia nu poate birui şi că nereuşita militară va deslantui furiile revolutiuni
(v. şi << V. R. >>, 1912, No. 11 p. 273 urm).

lar în cursul răsboiului, de nenumărate ori am repetat această
convingere, arătând în acelaşi timp, că prin situația ce ne a fost creată prin
cele trei decenii de alianță, cu Puterile Centrale, este esclusă pentru
România ori ce posibilitate a unei acţiuni alături de Rusia fiindcă ne-ar
duce la o înfrângere sigură (v. << V. R. >>, 1914, No. 12; 1915, No. 5, No.
7 şi No. 10).

Acelaşi lucru am afirmat cu toată puterea convingerii mele, în
Parlament, în cuvântarea din Decembrie 1915.

Mai mult. Nu sunt deprins să bat la uşa nimănui. Dar în încercări
desperate de a feri ţara de dezastru, am mers până la umilință. În special în
ce priveşte situaţia din Rusia, invocând cunoştinţele mele personale, am
căutat să conving pe oamenii noştri politici din toate partidele de primejdia
ori cărei alianţe cu Rusia ; de multe ori am atras atenția atât d-lui I. I. C.
Brătianu şi miniştrilor săi, cât şi fruntaşilor << actionisti >>, că Rusia nu o
mai poate duce mult până la prăbuşire şi revoluţie.

Toate au fost în zadar !

Îmi aduc aminte, că d. Take Ionescu, drept răspuns la argumentatia
mea, mi-a aruncat cu mult aplomb, (fiind fata şi d. G. Diamandi) : << esti
tot atât de lipsit de simţul realități în chestii externe ca şi in cele interne
PP ak

În ce priveşte << chestiile interne >> s’a însărcinat cu răspunsul chiar
d-sa, în parlamentul din laşi...

Cât pentru cele externe, - ce să mai vorbesc ?...

120

Pentru aceasta indaratnica staruinta de a deştepta opinia publica am
fost răsplătit numai prin insulte, calomnii şi prigonori. N’a fost cuvânt de
hula, nici lovitură perfidă care să-mi fi fost crutate.

Pătruns de sarcina ce mi se impunea, de mărimea şi dreptatea cauzei
ce o apărăm, niciodată n'am << ripostat >> la atacuri personale.

Rog pe concetätenii mei să-şi scruteze amintirile, nu-şi vor putea
aduce aminte de o singură polemică personală din parte-mi. Sunt oameni
politici, cari de decenii au ca ocupaţie de predilecție, injurii la adresa mea —
în presă, în întruniri publice, în parlament. Niciodată n'am răspuns la
aceste atacuri, şi nici nu le-am relevat măcar vr'odată.

Am aşteptat ca vremea să lumineze pe cei rataciti, şi n'am avut decât
o singură temere, ca să nu fie prea târziu, când va veni ora fatală de
desmeticire obsteascä...Si am îndurat în tăcere toate prigonirile, am
renunţat fără şovăire la o situație politica ce nu era din cele mai putin
însemnate în tara aceasta, - numai ca să-mi pot spune întreg gândul meu.

Dar, cu toate că realitatea de atâtea ori s'a însărcinat să justifice
prevederile mele, n'am găsit ascultare.

Acum însă când greu ne vine să aruncăm ochii în jurul nostru, am
dreptul să cer tuturor luare-a-minte pentru ca să mai poată fi salvat ce se
mai poate salva.

Nu urmăresc nici acum măriri, nici răsbunări ; tin strajă gurii ca să
nu-mi scape nici un cuvânt de amărăciune personală... Dar ar fi grozav,

dacă totuş şi acum glasul acesta ar răsuna în pustiu...
17 Septembrie

Il
REVOLUTIA DIN RUSIA

Am arătat în articolul de ieri, că de mult prevenisem opinia noastră
publică despre situația internă a Rusiei, care o amenința cu prăbuşirea
militară şi cu revoluția.

Bine înțeles, aceasta prevestire nu a izvorit din vre’un dar special
profetic, - ea se întemeia pur şi simplu pe cunoştinţa exactă a împrejurărilor
din imensul Imperiu.

Situaţia din Rusia e rezultatul unei evolutiuni complexe, care de o
Jumătate de veac pregăteşte cu încetul catastrofa de astăzi.

121

Din punctul de vedere economic şi social, Rusia de multe decenii
participa mai mult sau mai putin la viata obsteasca a lumii civilizate, dar
trebuintele născute sub presiunea vremurilor moderne, nu puteau fi
satisfăcute în formele vechi ale organizatiuni politice şi administrative.

Din această necompatibilitate între << formă şi fond >> a rezultat o
desăvârşită destrămare a organismului de Stat. Intr’un alt articol voi arăta
ce proporţii fantastice a luat această dezegregare.

Aici voi revela numai câteva momente.

ŞI în primul rând - ruina ţărănimii.

Economiştii ruşi de vază, - Nicolaion, Kovalewski, Annenski,
Golovacev, etc, au arătat de mult că pentru a face faţă sarcinilor impuse de
Stat şi datoriilor (contractate în cea mai mare parte in stăinătate) țărănimea
rusă e silită să înstrăineze în fiecare an tot o mai mare parte nu numai din
produsul muncii sale, dar chiar din fondul avutiei nationale. Astfel a ajuns
că în ţara aceasta, << eminamente agricolă >> vr'o 30 milioane de ţărani
mau de loc vite, şi în acelaşi timp, mulțumită sistemului de pasporte
interne, nu pot părăsi satul, decât cu multă greutate, pentru ca să caute o
muncă productivă în altă parte.

Încercarea de reformă a lui Stolypin, care a căutat să distrugă <<
mirul >>, a mărit încă dificultăţile agrare, - a introdus în relatiunile dintre
săteni o adevărată anarhie, fără să modifice esențial sistemele de cultură, şi
fără să mărească productivitatea gospodăriilor ţărăneşti.

Încă prințul Vasilcicov (<< Agricultura şi Proprietatea funciară >>) a
semnalat fenomenul paradoxal, că pentru gospodăriile ţărăneşti în cea mai
mare parte din Rusia venitul pământului nu ajunge pentru plata
sarcinilor. Numai ocupațiile lăturalnice dau ţăranilor putinţa de a-şi mai
echilibra budgetul.

Nu e de mirare că un economist german a putut încă acum vr’o
douăzeci de ani să-şi intituleze studiul asupra stării economice din Rusia. -
<< Das heingernde Russland >> (Rusia flămândă).

Si în adevăr, in mod regulat, o regiune sau alta a Imperiului sufere de
foamete.

Politica contelui Witte care a căutat să creeze în Rusia o industrie
națională, n'a reuşit să dea mai multă vitaliate organismului economic :
industria rusă a rămas o plantă de seră, care nu se putea dispensa de
continue ajutoare de la Stat.

122

Dar multumita acestei industrii s'a născut un proletariat, pătruns şi el
de ideile proletariatului apusean.

Propaganda socialistă, pornită din fabrici din oraşe, aducea un nou
ferment de dezagregare în viaţa satelor, atât de oropsite.

Dacă mai ţinem seamă de forţele centrifuge, reprezentate de atâtea
naționalități subjugate, cari, - din cauza persecutiunilor culturii şi limbii lor
nationale şi din cauza netorelantei religioase, - duceau o îndărătnică ...şi
surdă luptă împotriva asupritorilor ; apoi de ideile şi sentimentele nouei
burghezii, care nazuia la un rol preponderent în Stat, după analogia
Apusului : vom invedera pentru oricine sub ce presiune trăia marea
împărăție rusă în momentul, în care s'a aruncat în vâltoarea răsboiului
mondial.

În acel moment Rusia se afla, datorită situatiunii descrise — la pragul
falimentului financiar, - pentru guvernul imperial răsboiul apărea nu numai
ca o diversiune împotriva mişcărilor revoluționare, dar şi ca un expedient
care putea salva vistieria Statului.

Scriam încă la 1912, în prevederea răsboiului actual :

<< Înăbuşirea mişcării revoluţionare din 1905 a asigurat ţarismului un
triumf foarte indoelnic. Ea nu numai că nu a adus împăciuire în suflete, dar
a servit ca punct de plecare unui proces de disolutie socială şi de
dezagregare, care a pătruns în straturile cele mai adânci ale poporului.
Măsurile agrare ale defunctului prim-ministru Stolypin au lovit în
Constituţia milenară a << Mirului >> rusesc, au ruinat şi mai mult
țărănimea şi au aruncat-o într-o continuă fierbere revoluţionară. Întreaga
Rusie trăeşte astăzi (1912) sub regimul stării de asediu. În timp de pace, 25
la sută din forța armată a Rusiei e întrebuințată în serviciul polițienesc
pentru menţinerea ordinei. Dar ordinea tot nu se restabileşte, cu toate cele
8-900 de executiuni capitale anuale şi convoiurile nenumărate de deportați
in Siberia >>. (<< V. R. >>, 1912, No. 11 p. 273).

Răsboiul pentru putin timp a provocat o aparentă potolire, mai cu
seama multumita primelor succese — cari in mare parte se datorau, cum voi
dovedi altă data, defectiuni1 României.

Dar minuni nu se pot face, - şi e nedrept de a le cere generalului
Suchomlinov, - şi peste puţine luni armata, - ce se ilustrase abia cu nouă
ani înainte pe câmpiile Mandciuriei, a desvălit şi de astă dată, prin

123

înfrângerile din Polonia şi Galiţia, tot putregaiul organismului politic şi
administrativ al Rusiei.

lar prăbuşirea militară a trebuit fatal să deslantuiasca pe toți demonii
revoluției, - pe cari numai intervenția României, prin nădejdile în van
deşteptate — 1-a mai reținut până în primăvara anului 1917.

Atunci dezastrul financiar şi destrăbălarea întregului aparat economic,
pretentiunile << parlamentariste >> ale Dumei, acţiunea conştientă a
muncitorimii socialiste şi mişcarea haotică a masselor flămânde din oraş,
ca ŞI agitatiunile agrare de la sate şi revendicările naționalităților oprimate,
- toate s'au amalgamat intr’o teribilă massa eruptivă, care prin exploziunea
din Martie trecut, în câteva zile a dărâmat până în temelie << Sfânta Rusie
a Țarului Alb >>.

Voi considera câteva articole viitoare elementelor şi perspectivelor

acestui groaznic proces istoric.
18 Septembrie.

III
POLITICA AGRESIVĂ SI REVENDICARILE TARANIMII
IN RUSIA

Dacă revoluția rusească e menită sa aibă o înrâurire hotärîtoare
asupra rezultatului rasboiului mondial, şi deci şi asupra destinelor Europei,
caracterul acestei înrâuriri este mai cu deosebire determinat de revoluția
agrară - de n’ar fi decât faptul, că țărănimea alcătueşte peste 75 la sută din
populaţia imperiului.

Dar chestiunea agrară din Rusia nu are nici o asemănare cu
problemele analoage din Apus, ea este un fenomen pur rusesc, şi chiar
numai al << marilor ruşi >>, în deosebire de toate celelalte grupuri etnice
din împărăție.

Revoluţia rusă nici nu poate fi înțeleasă fără cunoştinţa caracterului
specific rusesc al chestiunii agrare, cum nu poate fi înţeles fără ea nici
sufletul poporului rus, nici rolul ce el poate fi chemat să joace în Istoria
universală.

Revendicările ţăranului rus nu izvorăsc din simţul de proprietate al
celui apusean, care e pătruns de nevoia unei legături intime cu o anumită
bucăţică de pământ şi care se simte desrădăcinat, om necomplect, când

124

pierde această legătură, sau când pământul e neindestulator pentru a servi
de temeiu unei gospodării independente.

Taranul rus, dimpotrivă porneşte dela negația dreptului de
proprietate asupra pământului. În concepţia lui, pământul este tot aşa un
bun obştesc, ca şi aerul, şi orice însuşire individuală a vre-unei porţiuni de
pământ 1 se pare o nedreaptă uzurpare a unuia pe seama obştei. Pământul
după acestă concepție, nu poate de loc forma obiect de proprietate, ci
numai de folosință, şi n'are drept la această folosinţă a pământului, decât
cel care-l munceşte, si în măsura în care îl munceşte.

În folosința pământului țăranul << mare rus >> ajunge numai ca
membru al << Mirului >> al Comunităţii care are grijă ca nimeni din sânul
ei să nu fie mai privilegiat de cât altul. Obiceiul străvechiul a elaborat
regule minutioase şi precise, după cari pământul se împarte între membrii
<< Mirului >> nu numai periodic, dar chiar şi în cursul anului, după cum
variază numărul << gurilor >> şi al << braţelor >> în fiecare familie, care e
caracterizată dupa << juguri >> (teaglo).

În aceste condițiuni nu se poate naşte nici o relațiune personală între
țăran şi vre o anumită porțiune de pământ. Dacă ţăranul rus e veşnic <<
flămând de pământ >>, şi idealul lui se rezumă în cuvintele << cât mai
mult pământ >> - din cauza culturii extrem de extensive, determinate de
acest regim, el în adevăr are nevoie de foarte mult pământ, - totuşi pentru
el este absolut indiferent unde va găsi el acest pământ. Cu aceeaşi uşurinţă,
cu care el în fiecare an poate schimba bucata de pământ muncită de el,
țăranul din centrul Rusiei emigrează, în căutarea << pământurilor libere >>
în Caucazia, în Turkestan, în Siberia orientală, << la Amur >>, sau în
Polonia şi în Kurlanda. (Să comparati cu ţăranul român, care adesea
renunţă la împroprietărirea pe moşiile Statului în judeţul vecin ! ).

Aceste migratiuni ţărăneşti au jucat un imens rol în Istona Rusiei.
Dacă spre apus şi sud vechia Moscovie s'a întins prin rasboaie şi acţiune
diplomatică, spre răsărit şi nord hotarele ei au fost lărgite aproape exclusiv
prin emigrația țărănească spontanee - << pana unde ajunge plugul şi
toporul >>, cum se exprimă un cronicar rus.

Veacuri îndelungate guvernul imperial a sprijinit << Mirul >>, care,
prin răspunderea solidară a membrilor, îi înlesnea atât perceperea dărilor,
cât şi administraţia. Numai reforma defunctului prim-ministru Stolypin a
încercat să determine disoluția << Mirului >> şi trecerea la regimul de

125

proprietate individuală. Reforma n'a reuşit din cauza ostilitati1 cu care a
fost întâmpinată de grosul țărănimii. În sânul acesteia, de atunci, mai cu
seamă, a sporit fermentatiunea revoluţionară.

Unul din primele acte al guvernului provizoriu, după revoluţie, a fost
abrogarea legii lui Stolypin, ca să asigure pentru revoluție simpatiile
țărănimii.

Dar țărănimea nu s'a putut multumii cu atâta . Ea este înainte de toate
<< flămândă de pământ >>.

Această << foamete >> are o bază reală : după profesorul Ballod, în
Rusia europeanuă nu vine pe cap de populaţie țărănească decât 0,73 hectare
— mal putin ca în Germania (0,80), deşi mai mult ca în Romania (0,58) —
socotind în cifre rotunde 3 milioane şi jum. ha. pentru 6 milioane de
populaţie ţărănească.

La 1905 proprietatea ( propriu zis folosința ) ţărănească se repartiza
după cum urmează :

2.856.950 — gospodării cu proprietati până la 5 desetine (5,5 ha.) ;

5.071.511 — gospodării cu proprietate între 5 şi 10 desetine ;

4.070.244 — gospodării cu proprietate peste 10 desetine.

Dar cultura este atât de extensivă, încât, cum arată profesorul Preyer,
numai 8.9 la sută din gospodării au o productiune care întrece trebuintele
familiei ţăranului : 20,4 la sută produc îndestul pentru hrana lor, dar nu şi
pentru hrana vitelor lor ; iar 70,7 la sută nu produc nici strictul necesar
pentru existența familiei |...

Aşa a ajuns 30 de milioane de populatiune țărănească, cum am vazut,
să rămână fără vite, şi Rusia să sufere de foamete << endemică >>.

Dar țărănimea rusă mai e şi comunistă , - ea nu recunoaşte nimănui
dreptul la proprietatea funciară. Revoluţia şi libertatea pentru ea înseamnă
înainte de toate dreptul exclusiv al comunităţii asupra pământului.

În consecință, congresul general al ţărănimii, adunat la 7 Iunie 1917,
a hotărât aproape în unanimitate - << trecerea întregului pământ către
poporul muncitor >> şi << expropierea silită al domeniilor, a proprietăților
bisericeşti şi mănăstirești $1 a tuturor moşiilor private >>.

Principiul exproprierii nu-l mai contestă după revoluţie nimeni în
Rusia, - nu se mai discută decât, intaiu, dacă soluţia problemei agrare
trebue lăsată pe seama Adunării Constituante, sau hotarita de pe acum, iar

126

in al doilea rand, daca exproprierea va fi gratuita, sau li se va da
proprietarilor oarecare indemnizare.

Discutiunile acestea însă au loc numai in adunările şi comitetele din
Petersburg. Taranimea nu mai discută, ci păşeşte peste tot la realizarea cea
mai radicală a problemei cu dela sine putere. Puţine săptămâni după
revoluție marele ziar din Moscova Russkia Wiedomosti, din 23 Aprilie
1917, ne dă următorul tablou :

<< Peste tot se adună congrese ţărăneşti, cari hotărăsc exproprierea
mosiilor şi satele sunt chemate la realizarea imediată a acestor hotariri. Ca
agitatori, cari găsesc peste tot ascultare, apar mai cu seamă lucrătorii
inculti, dezertorii şi soldații în concediu dela front >>.

<< Mici bande cutreera tara, destitue organele legale şi constitue
comitetele revoluţionare. Acestea imediat fac apel la ţărani să aresteze pe
toți << duşmanii revoluției >>, adică pe moşieri, pe inspectori, dar şi pe
primari, învăţători şi popi. Adunările săteşti hotărăsc exproprierea moşiilor
vecine, şi execută îndată aceste hotariri in corpore. Pe alocurea ajung la o
adevărată nebunie şi teroare. Bandele revoluționare << rechizitioneaza >>
produsele, uneltele agricole şi vitele, dau foc la conace şi arestează şi
omoară pe oricine ridică glasul de protest >>...

Mai cu seamă în regiunea Volgii, de fapt, a încetat la ţară orice
autoritate de Stat : comisarii guvernului provizor nu sunt recunoscuţi, iar
dacă îndrăsnesc să apară la sate sunt goniti sau chiar arestați de << militia
civică >> sătească şi închişi în casa de arest a satului...

Această stare de lucruri se răsfrânge şi asupra situatiuni pe front,
cum spune organul lui Kerenski, << Dien >> din 25 Aprilie 1917 : <<
Soldaţii se grăbesc acasă ca să nu lipsească la imparteala >>...

De aici — sute de mii de dezertori, al căror rol l-am văzut şi din
descrierea făcută de mai sus de Russkia Viedomosti.

În mare parte spiritul răsboinic al partidelor moderate se explică prin
nădejdea că prin reorganizarea armatei şi restabilrea disciplinei, s’ar putea
înfrâna rolul subversiv al soldaților care formează elementul cel mai
energic al ţărănimii.

Dar există şi o cauză adâncă a politicei de expansiune a Rusiei : însăşi
foametea de pământ a țărănimii << mare-ruse >> e prin firea ei agresivă.

Cum arată profesorul Wobily (<< RIECI >> din 10 Maiu 1917), dacă
s’ar împărți între țărani întreg pământul din << Rusia-mare >> chiar acum,

127

întinderea proprietății ţărăneşti n’ar creşte decât cu vr'un sfert. Dar cu
prolificitatea specifica a rasei, populația în << Rusia-mare > >se dubleza
în 35 de ani !

De aceea Mirul << mare rus >> râvneşte să generalizeze reforma
comunistă şi pentru teritoriile din Rusia, ocupate de alte neamuri, cari toate
sunt individualiste, mai bogate în pământ şi cu mult mai putin prolifice.

De aceea ţăranul rus e împotriva autonomiei Ucrainei, si în genere a
tuturor autonomiilor naţionale.

Si de aceea tocmai în Rusia reclamă autonomia până şi minusculul
grup al Lotilor.

Dar aceasta ne deschide vaste perspective atât asupra insemnatati
adânci a chestiunilor naționale din Rusia, cât şi asupra tendințelor
adevărate ale democraţiei ruse în politica internațională.

Dar despre aceasta altădată.
20 Septembrie.

ROMÂNIA ŞI REPUBLICA RUSĂ

Nu putem şti încă dacă proclamarea republicei va stabili definitiv
forma de Stat în Rusia, nici cari sunt principiile ce se vor aşeza la baza
nouei republici.

Pentru noi, Românii, chestiunea aceasta este de cea mai mare
însemnătate, fiindcă ea fatal se va resfrânge asupra destinelor noastre.

Va fi democrația rusă pătrunsă de acelaş spirit agresiv care
caracteriza politica de expansiune a Imperiului?

Sau ne putem aştepta la o radicală schimbare în directiva politicei
internaționale ruseşti?

Cred că orice nădejdi exagerate în această privință ne-ar putea fi
fatale.

În adevăr, ori cum se vor aşeza lucrurile în Rusia, forţele sociale cari
pot determina directiva viitoare a Statului sunt cunoscute, şi nu este cu greu
de stabilit liniile generale ale politicei internationale pentru Rusia de mâne.

128

Astăzi, in epoca tulbure de prefacere, vedem pe avanscenă elementele
revoluționare cele mai energice şi mai cu seamă cele mai organizate, -
partidele socialiste, de diferite denominatiuni.

Dar proletariatul industrial din Rusia, care nu prezintă decât vr’o 5 la
sută din populaţia ţării este prea slab numericeşte şi, în acelaş timp, se află
la un nivel cultural prea inferior, pentru ca să ne putem aştepta la
predominatia principiilor social-democratice în politica de guvernământ.
După ce vor trece vremurile de ardoare revoluționară, nu cred să fie chiar
între lucrătorii ruşi destule elemente pregătite pentru concepția social
democratică.

De altfel, independent chiar de situația internă din Rusia, << un Stat
social-democrat >> nu se poate naşte din revoluţie ca Venus din spuma
mării, fiind dată situaţia concretă a lumii întregi. În orice caz, nu Rusia
poate fi chemată să indice omenirii civilizate cararile viitorului.

Sunt două categorii sociale, cari şi în Rusia democratică de mâne, ori
cum s’ar întoarce lucrurile, vor putea colora prin tendinţele lor viata
politică a ţării : țărănimea şi burghezimea.

Burghezimea în orice organizaţie politică, - în afară de cea socialistă,
care nu e cu putinţă cum am văzut, - va fi chemată să joace un mare rol.
Din ea în mod normal se vor forma cadrele vieţii politice şi economice a
Statului.

Dar această clasă e extrem de şovinistă, prin firea ei şi mai cu seamă
în Rusia. E evident, că o ţară, atât de înapoiată economiceşte nu poate să-şi
asigure expansiunea economică de cât prin expansiunea politică. Astfel ca
va fi sigur învinsă în lupta deschisă pe piaţa internațională.

Din acesta punct de vedere, pentru burghezimea rusă vechiul ideal al
lui << Petru cel Mare >> - Constantinopolul şi Strâmtorile, - va trebui să
aibă o forță de atractiune şi mai mare, de cât chiar pentru regimul țarist.

De altfel ar fi o mare greşeală de a crede că tarismul a fost singurul
purtător al politicei de expansiune a << Rusiei mari >>.

Rădăcinile acestei politici sunt adânc sădite în inima întregului popor
<< mare rus >>. Aproape 80 la sută din acest popor îl formează țărănimea,
şi am văzut că ţăranul rus nu este legat sufleteşte de vr'o porțiune
determinată de pământ, şi că el consideră întreg pământul ca << un dar al
lui Dumnezeu >>, la care << Mirul >> rusesc e în drept să pretindă. Am

129

arătat că expansiunea Imperiului, spre nord şi răsărit, se datoreşte tocmai
acestei tendinti de contopire a taranimii ruse.

Această tendință explică şi atitudinea Rusiei revoluționare fata de
revendicările naționalităților subjugate. În fond nu e un neam mai
intolerant, din punctul de vedere național, ca Rusul.

Revoluția actuală a dovedit pe deplin acest adevăr : E foarte
caracteristică în această privință propunerea făcută de un om politic de
seamă al Rusiei nouă, d. Rodicev : de a începe reforma agrară cu
provinciile din Apus, locuite în cea mai mare parte de naționalități străine,
spre a asigura astfel colonizarea acestor regiuni de către ţăranii ruşii
(„Rieci” din 22 Maiu 1917).

Astfel de pretentiuni sunt prezentate, bine-inteles, in numele
„dreptăţii” şi al << egalităţii >> : pentru-ce ţăranul „rus-mare” dincoace de
lacul Peipus trebue să se mulțumească cu 10 hectare, pe când dincolo un
țăran eston ar avea 20 hectare?

Pe această cale, << dreptatea şi egalitatea >> duc însă in mod natural
peste graniţele etnografice din sânul imperiului. Dar fiind dată dublarea
populaţiei ruse în 45 de ani, tot pe această cale, şi tot aşa de natural, poate
fi cu uşurinţă debordatä ori care altă graniță, a popoarelor mai putin
prolifice, şi cari fiind mai << apte pentru industrie >>, pot abandona doar
<< darul lui Dumnezeu >> pentru << Mirul >> rusesc...E sfânta dreptate
si egalitate |...

Această psichologie explică în fond politica aşa zisă << panslavistă
>> a ţarismului. Massa ţărănească ar inspira aceleaşi tendinţe şi stăpânilor
zilei de mâne, - dacă burghezimea n'ar fi pornită ea singură şi din
interesele proprii spre şovinism.

Aşa dar ambele clase sociale cari vor domina în Rusia democratică, -
una prin rolul ei social şi politic, alta prin massa ei, - nu ne pot da vre’o
nădejde în schimbarea radicală a politicei ruseşti.

Pentru noi, Românii, faptul acesta are o importanţă cu atât mai mare,
cu cat pentru țărănimea rusă << Dunaiul >> (Dunărea) ca şi << Tarigradul
>> de veacuri formează subiectul legendelor şi al câtecelor populare :

<< Ah Dunaie, mă Dunaie Ivanovici, Dunaie al nostru >>. (Ah,
Dunai, ta nas Dunai, sân Ivanovici Dunai 1...)

Revoluţia ne poate da numai răgazul necesar pentru a ne feri viitorul
printr'o organizație temeinică. Ea ne-a scăpat pentru moment de o

130

primejdie de moarte. Dar multă vreme încă vom fi expuşi aceleiaşi presiuni
de la nord.

21 Septembrie

131

CAP. V

NATIONALITATILE DIN RUSIA
I
ROMANII ȘI VECINII LOR DE LA NORD

I.Polonia şi Ucraina

In numele, idealului național”, România s-a alaturat armatelor ţarului
Nicolae II.

Dar sub puterea ţarului se străbateau atatea popoare subjugate, şi în
primul rând polonezii şi ucranienii, vecinii noştri cu care avem legături
istorice de veacuri.

Pentru aceştia triumful ţarului, deci şi al aliatei sale România,
înseamna înăsprirea şi eternizarea jugului lor.

România a pus astfel aspiratiunile sale în contrazicere cu aspiratiunile
cele mai legitime ale fratilor săi în suferinti.Biruinta ei ar fi echivalent cu
consacrarea celor mai strigătoare nedreptati fata de mari națiuni oprimate,
națiuni de o veche cultura, cari numără zeci de milioane de suflete, dar pe
cari vitregia soartei le-a hpsit de organizația lor de stat.

Românii însa nu puteau întemeia revendicările lor decât pe dreptate.

O dureroasă şi fatală contrazicere!

Oricum s-ar ispravi răsboiul, astăzi e evident că nici Polonia, nici
Ucraina nu vor mai reintra in mormântul lor secular. Chiar de vor fi silite
să se mulțumească deocamdată numai cu o largă autonomie naționala, ele
vor fi redate vieţii politice, o nouă epoca de luptă şi de munca se va începe
pentru ele, -luptă şi muncă pentru realizarea mai desăvârsită a idealului lor
național.

Ca vecini, românii vor trebui să regleze firul legăturilor istorice şi cu
Polonia şi cu Ucraina...

132

Si vecinic 1-se va putea arunca de către aceşti vecini învinuirea că în
clipa de cumpănă a Istoriei lor nationale, România lupta de partea
călăilor...

E un rasboiu pentru dreptul şi libertatea națiunilor...
10 Septembrie

II. Polonia reînviată

În vremurile mari şi grozave în cari trăim, parcă a pierit orice măsura
pentru însemnătatea evenimentelor istorice.

Atenţia surexcitată a omului trece cu indiferența asupra faptelor, cari
altă dată ar fi concentrat privirile lumii întregi.

Astfel ştirea despre patentele imperiale prin cari se infiinteaza în
Polonia o regența şi un guvern national, s-a strecurat prin ziare aproape ca
un, fapt divers”...

Si ce eveniment epocal este acesta!

Oricum s-ar ispravi răsboiul, un lucru e cert: prin infrangerea
armatelor marelui duce Nicolae Nicolaevici în vara anului 1915 şi numai
mulțumită acestei înfrangeri s-a putut redeschide mormântul Poloniei, şi
acest popor martir a fost redat pentru o largă viaţa națională.

Si astăzi când în Rusia toate partidele democratice, fără excepţia celor
mai radicale, se opun revendicărilor de autonomie ale Finlandei şi chair ale
Ucrainei, natiuni-surori, -fata de situaţia creată in Polonia prin forţa
armelor, pana şi cei mai sovinisti dintre, <<panslavisti >> recunosc in
sfârşit independenţa Poloniei — << inamice seculare >>...

Dar...ce amară ar fi amintirea vecinilor, despre atitudinea României

în acest mare moment din viaţa întregului Orient european...
26 Septembrie

133

Când într-un discurs din Camera d. Take Ionescu, în perfectă armonie
cu politismul moscovit, şi sprijinit de aplauzele d’lui N. Iorga, a tăgăduit
existența Ucrainei —i-am răspuns:

„Atunci când în Parlamentul ţării româneşti se afirmă dreptul la viaţă
al neamului românesc întreg şi unit, această asociare la cea mai mare
minciună şi la cel mai mare păcat al Rusiei oficiale, prin tăgada dreptului la
viata al unui popor atât de obidit ca cel ucrainean, şi cel putin de două ori
mai numeros decât întreg poporul românesc, este un simbol care
caracterizează de minune întreaga politică preconizată de d. Take
lonescu.””

N-am în vedere numai sentimentalitatea, dar în momentul acesta
mare de prefacere, ce simţ politic şi ce putere de prevedere denotă însuşi
faptul ignorării chestiunii ucrainene?

O naţiune vie de 30 milioane nu va putea sa fie stârpită de pe faţa
pământului, oricare ar fi rezultatul răsboiului de astăzi. Rusia find învinsă,
chiar de nu s-ar renaşte imediat Statul ucrainean, problema nu poate fi
sustrasă din câmpul de viziune al nici unui om de Stat, şi mai puţin al unui
om de Stat român. lar in cazul triumfului Rusiei, necesitatea pentru această
tara de a duce luptă fără preget împotriva unui mare popor ce nu vrea sa
moară, predestină caracterul şi rolul statului rus în toată Istoria
europeană.”( Viaţa Românească. 1915, No. 12, p.167).

Au trecut putine luni dupa ce aceste randuri au fost publicate, si ca
unul din primele rezultate ale revoluției ruseşti, ne-a fost dat să asistăm la
lupta pentru reconstituirea statului ucrainean.

Ce este această Ucraină, -necunoscută până eri marilor noştri bărbați
de Stat şi marilor noştri savanţi? Cari sunt sorții de izbândă pentru această
luptă de renaştere?

134

Voiu incearca sa dau aci cetitorilor <<Luminei>> datele cele mai
esențiale ale problemei.

Etonograficeste există o mare deosebire între <<marii rusi>> şi
ucrainieni, -sau cum îi numeşte oficialitatea rusă-<<micii rusi>>. <<Marii
rusi>> provin dintr-un amestec dintre slavi, fineji şi tătari, -pe când
ucrainenii sunt aproape slavi puri, cu un foarte neînsemnat amestec de
sânge gotic şi norman (normanii au fost întemeitorii începuturilor vieții de
Stat în sânul rasei ucrainene). Astfel ucrainenii sunt mult mai apropiaţi, ca
rasă, de slavii de sud de cât de ruşii mari.

Savanţii francezi s-au preocupat mult de această chestiune, şi cu toții
au realizat că între aceste două națiuni, ruşii-mari şi ucraineni, nu e nimic
comun. În acest sens s-au pronunţat autorităţi ca L. Leger, E. Lavisse, A.
Rambaud, V. Berard. Acest din urmă scrie de pildă:

„Rusul mare şi rusul mic sunt, din punctul de vedere fizic şi
intelectual, mai deosebiți între ei, decât un picard şi un catalan, sau un
breton şi un florentin. <<(L’ Empire „Russe”, Paris, Colin, p. 48).

Adică aceste tipuri caracteristice din nordul Franţei sunt mai
apropiate de un italian din Florenţa sau de un spaniol din Barcelona decât
rusul de ucrainean !

Insăşi Academia de stiinti din Petersburg, într-o şedinţa istorică din
30 ianuarie 1905, a fost silită să recunoască, că <<graiul ruşilor mici
(ucraineni ) nu constitue un dialect al limbii ruse, ci e o limbă slavă
independentă, ca şi celelalte limbu slave, cum sunt cea poloneză, cehă,
bulgară sau sârbă>>, şi că << națiunea lor e distinctă de a marilor rusi>>.

Destinele poporului ucrainean pana la a doua jumatate din secolul al
XVII au fost cu totul separate de Istoria rusilor mari. Viata de stat a
ucrainenilor e cu multe veacuri mai veche de cat a Moscovei, şi numai
după o Istorie glorioasă, bogată în lupte şi momente dramatice, Ucraina s-a
unit în 1654 prin tratatul din Pereiaslavl, pe baza uniunii personale, cu
Rusia.

E de prisos să expun aici peripetiile lungei tragedii ce a urmat după
acest tratat. E o strangulare sistematică a unui popor de peste 30 milioane
suflete.

Deja în 1720 Petru cel Mare a început să prigonească limba
ucraineană; sub Ecaterina II limba ucraineană a fost cu desăvârşire

135

interzisă ca limbă de stat şi in toate manifestatiile vieţii publice, autonomia
Ucrainei a fost desfiintata, tara împărțită în gubernii; în sfârşit şi toata
populaţia libera de la state a fost transformată în iobagi. lar în zilele
noastre, în 1876, un celebru ucaz interzice chiar limba literară ucraineană,
si opreşte pâna şi introducerea oricărei scrieri în această limbă în imperiu.

De atunci cultura ucraineană nu se mai poate dezvolta decât în Galiţia
orientală, rămasă sub puterea Habsburgilor, unde la Universitatea din
Lemberg, s-a format un focar de viata intelectuală care radia peste hotare,
asupra întregii națiuni.

De aici din Galiţia, oricând putea să plece o mişcare de renaştere, care
să amenințe temeliile imperialismului rus.

În adevăr, pentru imperiul rus stăpânirea Ucrainei este de o
importanţă vitală.

Numai prin Ucraina împărăția moscovită a ajuns o mare putere
europeană; fără Ucraina, ea ar fi ramas un Stat, pe jumătate asiatic, fără
mare influență în viata Europei.

Cunoscutul istoric francez, A. Rambaud, astfel caracterizează
însemnătatea bătăliei de la Poltava, în urma căreia a pierit definitiv
independenţa Ucrainei:

„Prin aceeaşi lovitura, care a trântit la pămant pe Carol XII, a fost
distrusă şi independenţa Ucrainei. Pentru Istoria generală a lumii aceasta a
însemnă ridicarea triumfală a unei noui mari puteri europene”...

Ucraina se întinde peste un vast teritoriu de 680.000 km. pătrați, -mai
întins deci decât toată Germania sau Austro-Ungaria, mai întins de cât toate
statele peninsulei balcanice împreună. Populaţia acestui teritoriu se urcă la
vre’o 40 milioane, din care ucrainenii formează o covârşitoare majoritate
de peste 32 milioane.

Tara aceasta este de o mare bogăţie naturală, -ea singura produce
peste o treime din întreaga recoltă de cereale a Rusiei. Dar exportul rusesc
în cereale revine mai cu seamă din Ucraina, -Rusia propriu-zisă produce
mai mult secară şi abia dacă exportează 1 la sută din recolta proprie
(Ucraina aproape 70 la sută).

Argintul, plumbul, mercurul, cuprul, ce se extrag în Rusia provin
exclusiv din Ucraina. Tot aşa Ucrainei 1 se datoreşte 80 la suta din
producția cărbunelui, şi 60 la sută din producţia ferului din Rusia.

136

Pierzând Ucraina, Rusia nu numai ca ar fi enorm slăbită
economiceste, dar ar fi izolată şi de țărmul mării Negre, cu porturile ei
prospere.

Aici trebue căutat, cum vom vedea, unul din cele mai puternice

motive, care a îndemnat Rusia ţaristă la răsboiu.
24 Septembrie

II. Răsboiul şi chestiunea ucraineană

Oamenii de Stat ai Rusiei ţariste întotdeauna îşi îndreptau privirile cu
îngrijire în spre Ucraina.

Din punctul de vedere strict juridic, nu se putea tăgădui revendicările
ucrainenilor. Chiar profesorul Nolde, dela universitatea din Petersburg, a
fost silit să recunoască în tratatul său despre <<Dreptul Constituţional al
imperiului rus>>, că:

„Iratatul de Pereiaslav, care a fost încheiat in 1654 între Rusia şi
Ucraina, trebue considerat ca o uniune personală între cele două State.
Astfel poporul ucrainian cu drept cuvânt, vede în acest tratat un act de
independenţă, ce nu poate fi contestat din punctul de vedere al Dreptului
constituțional.”

Bine înţeles, stăpânii Rusiei nu se jenau de consideratiunile juridice, -
după concepţia oficială poporul ucrainian pur şi simplu nu există. Chiar sub
liberalul tar Alexandru II, ministrul Valnev a declarat, că <<o limba
ucrainiana n-a existat vr'odată, nu există, şi nu va exista niciodată>>. lar d.
Sasonov chiar în cursul acestui răsboiu a asigurat, că <<toată chestiunea
ucraineană este o pură inventiune nemteasca!...>>

<<Democratii>> nu se lăsau mai prejos; aşa de pildă, cadetul avansat
d. P. Struve nu s-a sfiit să afirme, că <<poporul ucrainian constituie o
masă inertă, care niciodată nu poate deveni o naţiune, şi trebue tratat ca
atare>>...

Dar <<massa inertă>> nu se resemna la neantul său oficial. În toate
mişcarile revoluţionare din trecut, ucrainenii luau partea cea mai activă, şi
din Ucraina porneau toate încercările de revolutiune, începând cu
<<decembriştii>> în 1825, şi sfârşind cu revoluția din 1905.

137

După acordarea <<Constitutiei>> din 1905, în primele două Dume,
ucrainenii cu toate măsurile drastice ale guvernului, au reuşit sa trimeată
50-60 deputaţi, cari s-au şi constituit într-un partid național.

Aceasta a fost unul din principalele motive ale loviturii de Stat a
defunctului Stolypin, prin care s-a modificat legea electorală în 1907. De
atunci nu mai era cu putinţă alegerea vre'unui naționalist ucrainian.

Dar prin aceasta mişcare n-a dispărut, ci a luat un caracter subtern,
cum se spune în Rusia, şi din autonomistă, s-a transformat în separatistă. În
curând în străinătate, cu ajutorul ucrainenilor din Austria, se formează
<<Alianta pentru emanciparea Ucrainei>> .

Răsboiul Rusiei a fost, cum am spus şi eri, în mare parte determinat
de <<primejdia ucraineană >>.

Încă din 1911 scria deputatul din Dumă, d. Savenco în Moskovskia
Viedomosti:

<<Se crede, că animozitatile dintre francezi şi germani, la cari s-a
asociat în urmă antagonismul anglo-german, sunt cauza actualei încordări a
situațiunii europene şi a creşterii militarismului, ce amenință să înăbuşe
cultura europeană.Dar la aceste cauze se adaugă acum încă o împrejurare,
care ameninţă să înăbuşe cultura europeana. Dar la aceste cauze se adaugă
acum încă o împrejurare, care ameninţă foarte mult pacea Europei-si
anume chestiunea galițiană. Această chestiune atinge marile noastre
interese nationale şi politice...Primejdia principală constă în faptul ca
inamicii Rusiei au creat în Galiţia orientală un Piemont mazepinist(adicä,
ucrainian-separatist...) Separatiunea întregii Rusii-mici(Ucraine), cu care
ne ameninţă mazepinismul sprijinit de inamicii Rusiei, ar da o lovitură
mortală Rusiei ca mare Putere>>...

În foaia şovinistă din Kiev, Kievleanin, din 22 Februarie 1914, citim
de asemenea:

<<Mişcarea ucraineană e mai primejdioasă pentru Rusia decât toate
mişcările nationale împreuna. Suntem datori să apărăm unitatea şi
individualitatea poporului ca şi a Statului rus. Însă această citadelă a
noastră de Stat este Amenintata numai şi exclusiv de mişcarea ucraineană,
ŞI din cauza aceasta ea apare ca cea mai mare primejdie națională şi de Stat
pentru noi>>...

138

lar chiar in ajunul răsboiului, in Martie 1914, Novoe Vremea,
comentand planurile de organizare a unei complecte universitati ucrainene
in Lemberg, scrie:

<<O universitate ucraineana la Lemberg ar insemna pentru Rusia
casus belli>>...

Insusi contele Witte, putin inainte de moarte, desi adeversar al
rasboiului, face urmatoarea semnificativa declaratie:

<<Acum problema galitiana formeaza chestiunea cea mai importanta
relativ la granitele noastre. Dela solutiunea acestei probleme atarna intregul
nostru prestigiu în lumea slavă, şi chiar toată situația noastră in Orient.
Cine îşi pune piciorul solid pe Carpaţi acela îşi poate manifesta
preponderența atât în Balcani, cât şi în întregul Orient. Carpaţi şi
Strâmtorile sunt pentru noi idei de aceiaşi importanta>>...

Am făcut anume acest exces de citatii pentru a invedera, ce idei au
calauzit Rusia tarista, cand a intrat in rasboiul mondial.

Si România a pornit şi ea la răsboiu, pentru a ajuta Rusia <<sa-si
pună piciorul solid pe Carpati>> şi să cucerească Strâmtorile spre a asigura
Imperiului Tărilor <<preponderenta in Balcani>>...

Si fara sfiala, in numele drepturilor nationale, ne-am pus de-a
curmezisul mişcarii de emancipare a unui popor vecin...

Dar a isbucnit, şi împotriva noastră, marea revoluţie rusească...
25 Septembrie.

III. Revoluţia Ucraineană şi România

După experienţa trecutului recent, ucrainenii, ca şi celelalte
naționalități din sânul Rusiei, n-au astăzi nici o încredere în sentimentele
Rusiei democratice. Din cauza aceasta revoluţia isbucnită la Petersburg şi
Moscova n-a gasit, putem spune, nici un răsunet la aceste nationalitati. Ele
au căutat să profite de ea spre a-şi realiza scopurile lor proprii nationale,
printr-o serie de revoluţii particulariste.

În special ucrainenii au organisat imediat la Kiev un Consiliu naţional
revulutionar, - <<Rada Centrală>>, ridicându-se împotriva centralismului
rusesc.

Această <<Rada Centrală>>, pentru a-şi justifica acțiunea, a invocat
din prima zi tratatul din Pereiaslavl, şi pe baza lui a cerut — ca un Stat ce se

139

află numai în uniune cu Rusia, - o armată proprie, un Hatman ales, ca un
şef al Statului, şi dreptul de a avea şi reprezentatiunea națională proprie.

E semnificativ şi faptul, că <<Rada>> s-a constituit sub presedentia
profesorului Hruşevski din Lemberg.

Preşedintele <<Radei>>, s-a adresat imediat Congresului de
jurisconsulti ucraineni adunat tot la Kiev, în sânul căruia a cetit un referat
despre: Bazele Constituţionale ale Statului Ucrainian. În acest referat,
profesorul Hruşevski lămureşte, bizuindu-se pe textul original, că tratatul
din Pereiaslavl a fost încheiat între Rusia şi Ucraina, ca între două state
independente; şi că <<acest tratat n-a fost niciodată abrogat
legalmente>>.

Aproape toate partidele Rusiei revoluționare s-au ridicat împotriva
revendicărilor ucrainiene. În şedinţa de deschidere a <<Radei Centrale >>
din Kiev, reprezentantul Sovietului lucrătorilor şi soldaților din Petersburg
a ameninţat chiar să împrăştie adunarea cu forţa baionetelor, dacă Rada nu
rezervă solutiunea chestiunii ucrainiene pentru Adunarea Constituantă
generală a Rusiei.

Riposta profesorului Hruşevski, care prezida, a fost de o energie
extremă: <<Cu cine avem a face? Cu prieteni sau cu duşmani?
Recunoasteti dreptul poporului de a-şi organiza singur viata pe propriul lui
teritoriu, sau sunteţi reprezentanți ai vechiului sistem de rusificare?>>, - şi
ca concluzie: <<Rada Centrală va trebui să se transforme dintr-o
organizație națională într-o organizaţie teritorială internationala>>.

Guvernul provizor din Petrograd, luând o atitudine şovăitoare fata de
revendicările ucrainenilor, aceştia nu s-au sfiit de a recurge la ameninţări
fatise. Aşa, organul oficial al Consiliului din Kiev, <<Nova-Rada>> scria:

<<Ucrainenii s-ar fi mulțumit pentru moment de a se mărgini la
revendicarea, comună tuturor partidelor, unei largi autonomii national-
teritoriale şi la asigurarea Dreptului Constituţional ucrainean prin instituții
federative. Însă steagul Ucrainei independente rămâne ridicat, şi va fi
ridicat, şi va fi desfăşurat îndată ce centraliştii ruşi îşi vor manifesta pofta
de a nu ne acorda o deplină autonomie, în mijlocul unei Rusu federative şi
democratice, pe care o revendicăm >>.

lar preşedintele Consiliului de miniştri din Ucraina (<<secretariatul
general>>), ce s-a format în curând, d. Vinicenco, a declarat reprezentatilor
presei, relativ la atitudinea guvernului provizor:

140

<<Asemenea atitudine despretuitoare şi complectă neînțelegere a
situațiunii reale poate provoca toate complicatiunile şi tulburările
imaginabile. Multe detaşamente ucrainene ale armatei ne-au făcut
cunoscut, că ele sunt gata la cel dintâiu apel al Radei Centrale, de a ne veni
<<în ajutor>>.

Iar referindu-se la recenta ciocnire dintre trupele ucrainene şi ruse în
Kiev, d. Vinicenco a adăogat:

<<Nu se poate garanta, că evenimentele din Kiev nu se vor repeta în
porțiuni încă mai mari>>(Utro Rossii, din 14 August 1917).

Cu toate că guvernul din Petrograd a fost susținut, putem spune,
aproape de unanimitatea opiniei publice ruse, lupta dintre el şi Rada
Centrală din Kiev a fost scurtă, şi i-a dat acestei din urmă câştig de cauză.

Fazele acestei revolutiuni ucrainiene se pot rezuma în scurt astfel:

La atitudinea guvernului fata de organizația Radei Centrale, aceasta
în curând după constituirea ei formează un guvern provizor propriu pentru
Ucraina, sub denumirea de <<Secretariatul general al Ucrainei>>; în
acelaşi timp Rada lansează un manifest către poporul ucrainean, in care îi
anunţă organizarea unei administrații pentru Ucraina, independentă de
guvernul central din Petrograd.

Guvernul provizor însărcinează atunci pe ajutorul ministerului de
Interne, prințul Urusov, să meargă la Kiev şi să suprime cu forța
organizația ucrainiană. Dar atitudinea trupelor ucrainene, tocmai în
momentul când se hotărâse ofensiva din Galiţia, forțează guvernul la
concesiuni. În locul prințului Urusov, vine la Kiev însuşi Kerenski cu alti
trei miniştri.

În urma tratativelor anevoioase, se închee în ziua de 15 Iulie a.c., un
tratat în regulă, după care guvernul central recunoaşte în principiu
autonomia Ucrainei, fără să aştepte Adunarea Constituantă, şi admite ca, în
anume condițiuni, Ucraina să fie guvernată de propriul său Consiliu de
miniştri; Guvernul din Petrograd se angajează <<pe cât va fi cu putinta>>
să faciliteze până şi crearea unei armate ucrainiene distincte.

<<Tratatul>> din Kiev formează astfel în momentul de fata din
punctul de vedere al dreptului public, baza legăturilor Constituţionale
dintre Ucraina şi Rusia. Realizarea lui presupune ca o condiţie sine qua
non, transformarea Rusiei într-un Stat federal.

141

Dar dacă in Rusia nu se va stabili definitiv o republică şi
democratică? Care va fi situaţia juridică a Ucrainei?

E evident că atunci Ucraina, ca Stat legat de Rusia numai pe baza
unui tratat, odată ce acest tratat nu este observat de unul din contractanti,
îşi poate revendica o independenţă desăvârşită.

Ceeace este sigur însă, e că viitorul Ucrainei va atârna în totul dela
rezultatul răsboiului.

De pe acum curelele separatiste cresc, cum a fost silit să recunoască
însuşi <<secretarul general>> al Ucrainei, d. Vinicenco (Utro Rossi, din 25
August 1917).

Prelungirea turburărilor revoluționare, şi mai cu seamă fantoma
revoluţiei agrare pan-rusesti, neacceptabilă pentru Ucraina individualista,
care nu cunoaşte <<Mirul>> rusesc, pot numai întări aceste curente.

Se poate prevedea, dacă răsboiul se prelungeşte, că Puterile Centrale
vor fi silite să sprijine aceste curente cum am sprijinit şi revendicările
Poloniei. Nu numai consideratiile politice pentru viitor, dar chiar interesul
militar imediat le poate îndemna la această acțiune.

Armatele austro-germane ajunse la Kiew, şi independenţa Ucrainei
proclamată, răsboiul mondial va trebui să ia un sfârşit, şi în favoarea
Puterilor Centrale.

De aici se poate vedea enorma însemnătate a problemei ucrainiene în
momentul de fata pentru România.

Ucraina independentă, încă multe vreme ar fi silită să caute sprijin
împotriva Moscoviei, la Puterile Centrale.

Toată desvoltarea noastră viitoare, şi situația noastră în Europa, vor
atârna în primul rând de perspectivele acestei evoluțiuni politice.

Marii şi micii noştri bărbați de Stat vor fi siliți să se convingă de
existența Ucrainei...

26Septembrie

IV.Ucraina şi Maximaliştii

Nădăjduim că d-nii Take Ionescu şi N. lorga s-au convins în sfârşit de
existența Ucrainei...

Zilele trecute Ucraina a stat, putem spune, în centrul atentiunii
publice. Nenumăratele telegrame contrazicătoare au putut numai să încurce

142

pe cetitori, cari nu sunt în măsară să urmărească de aproape celeidoscopul
revoluției ruse.

La 20 Noembrie a.c., <<<Rada Centrala>> din Kiev, -adica Consiliul
national al Ucrainei, -a publicat un <<Universal>>, prin care se proclama
Republica Ucraineana.

Pasagiul esențial al <<Universalului>> sună ast-fel:

<<Noi, Rada Centrala.,. declaram, că Ucraina de azi înainte formează
Republica Naţională Ucraineană, fără să se despartă însă de Republica
Rusă. Întrucât noi afirmăm unirea noastră cu Rusia, trebue să ne întărim în
tara noastră, şi cu toate forțele noastre să dăm ajutor Rusiei, pentru ca
întreaga Republică rusă să ajungă o federatiune a diferitelor popoare
libere. Până la convocarea adunării cosntituante ucrainene autoritatea
supremă in tara, puterea legislativă şi executivă se află în mâinile noastre,
ale Radei Centrale ucrainene şi ale guvernului nostru (secretariatul
general) >>.

După ce <<Universalul>> decreteazä imediat unele reforme
imortante, ca exproprierea domeniilor, ziua de opt ore de munca, etc., el
aduce la cunostiinta generală, că Rada Centrală, va lua măsuri energice
pentru a îndemna atât pe Aliați, cât şi pe inamici, să intre imediat în
tratative de pace.

Importanţa istorică a acestui <<Universal>> constă în fond în
anunţarea unei noui revolutiuni pentru toată Rusia, şi în multe privinti a
revoluţiei mai radicale, decât cele anterioare.

În adevăr, până acum Ucraina a fost întâiu recunoscută autonomă de
către guvernul Kerenski, care se tocmea cu Rada Centrală asupra limitelor
acestei antonomii, asupra competentii <<Scretariatul general>>, asupra
liniilor de demarcatiune dintre autoritatea centrală şi cea locală etc., şi în
ori-ce caz rezervă deciziunea definitivă Constituantei generale ruseşti.

Revoluţia maximalistă a recunoscut în principiu dreptul la autonomie
tuturor nationalitatilor Rusiei, dar totuşi guvernul din Petrograd se afirma
ca autoritate supremă a Rusiei întregi, şi chema în Constituanta rusă şi pe
reprezentanţii tuturor naționalităților.

<<Universalul>> însă, deşi vesteşte horărârea Ucrainei de a nu se
separa de restul Rusiei, consideră că Republica rusă în momentul de fata se
află abia în procesul de formațiune. Rada Centrală crede ast-fel că

143

Republica federativă rusă trebuie să ia fiinţă din colaborarea popoarelor
libere, -actiunea trebue să plece deci de la periferie, nu de la centru.

Mai mult. Centrul de gravitatiune al Rusiei de mâine trebue să fie în
Ucraina, nu în Moscova, la Kiev, nu la Perograd, nici măcar la Moscova!...

Ucraina a şi luat asupra-şi inițiativa acestei acţiuni, desconsiderând
guvernul din Petrograd. Ca primul pas în acestă direcție Rada Centrală
convocă o adunare constituantă ucraineană, iar până atunci declară că ea
singură, împreună cu Secretariatul general din Kiev, vor exercita toată
autoritatea supremă în ţară, care de pe acum e considerată ca o republică
națională liberă.

După această concepţie Republica generală rusă nu se poate organiza
din Petrograd, de cătră Constituanta pan-rusă, ci numai prin buna
înțelegere dintre republicile libere, în cari s-ar constitui diferitele
naționalități. Numai constituantele naționale şi regionale pot determina
limitele de competență pentru Constituanta generală rusă, care ar emana
ast-fel numai din voința comună a republicilor libere confederale.

Cu alte cuvinte Rada Centrală lichideaza printr-o singură trăsătură de
condeiu Istoria milenară a Rusiei...

Deşi <<Universalul>> nu atacă direct guvernul din Petrograd, şi
chiar sprijină acțiunea acestuia pentru pace, dar conflictul în aceste
condițiuni a fost inevitabil.

E interesant, că odată ce s-a ivit perspectiva unui confiict între Rada
si guvernul maximalist, cadetii, cari făceau un cap de acuzaţie împotriva lui
Kerenski, pentru că recunoscuse simpla autonomie a Ucrainei, -acum
imediat au şi început să sprijine acţiunea ucrainenilor. Acelaşi lucru se
poate spune şi de Kaledin. Explicaţia trebue căutată în politica relativ
moderată a Radei Centrale, mai cu seamă în ce priveşte problema agrară. E
natural deci ca elementele burgheze şi cazacii să caute sprijin în Ucraina.

Pe cât se pare, Rada Centrală n-a respins aceste ajutoare, foarte
suspecte, din punctul de vedere al sinceritatii lor. Dacă mai adaogim, că
pentru însăşi țărănimea ucraineană, care nu cunoaşte <<mirul>> rusesc,
ideile extreme ale maximaliştilor nu pot fi simpatice, iar că guvernul din
Petersburg la rândul său e dispus să sprijine împotriva Radei moderate, pe
maximaliştii locali, cari sunt în minoritate în Ucraina: atunci ne putem da
seama de complexul împrejurărilor, din cari s-a născut conflictul.

144

In ultimatul său cătră Rada, Sfatul comisarilor naţiunii din Petrogard
spune:

<<Sovietul comisarilor naţiunii recunoaşte Republica naţiunii
ucrainene, cât şi dreptul ei de complecta separatiune de Rusia>>, dar,
<<Rada sprijină o conspirație contra guvernului Sovietului, referindu-se la
pretinsele drepturi de independență a regiunii Donului şi Kubanului,
acoperind astfel insurecția anti-revolutionara a lui Kaledin>>...

In răspuns Rada Centrală a accentuat, <<că s-ar putea ajunge la o
înţelegere, dacă comandantul suprem şi comisarii maximalişti ar renunța
să se amestece în afacerile interne ale Ucrainei>>.

Guvernul din Petrograd s-a arătat în genere conciliant, totuşi a făcut
cunoscut, că <<o întelegere cu Rada ucraineană ar putea fi posibilă numai
atunci, când aceasta ar promite imediat şi necondiționat să retragă orice
sprijin insurecției lui Kaledin si a cazacilor sai, cât şi uneltirilor
cadetilor>>.

Pentru ca evenimentele acestea să fie văzute in adevărata lumină,
trebue să spunem, că însuşi Kaledin a propus guvernului din Petrograd, să
înceteze lupta <<cu condiție ca maximalisti să nu se amestece în afacerile
regiunii Donului>>.

Evident, dar, că el şi cazacii săi, se opun mai ales întinderii
reformelor maximaliste în regiunea Donului.

De aci rezultă, cât de lipsite sunt de temeiu speranţele Intelegerii de a
profita din aceste conflicte.

Nimeni astăzi în Rusia nu-şi mai face iluzie în ce priveşte soarta
răsboiului. Rada Centrală ea însăşi insistă asupra încheerii grabnice a păcii
şi trimite un reprezentant al Ucrainei să participe la tratările din Brest-
Litovsk. Chiar cadetii nu mai luptă astăzi pentru <<credinta cătră
Intelegere>> şi pentru continuarea răsboiului, ci numai pentru salvarea
proprietății, cum rezultă limpede din platforma lor electorală pentru
Constituantă. Pentru salvarea proprietăţii ei sunt gata de a sprijini chiar şi
mişcările separatiste, cum sunt în fond acţiunea Radei şi a cazacilor lui
Kaledin !

Aici au ajuns imperialiştii de eri, în urma victoriei maximaliste...

Dar pe urma fărămițării sfintei Rusu de altă dată, prin toate aceste
mişcări centrifuge, într-o mulțime de State mai mult sau mai puţin

145

independente, forţa ei militară, evident, şi mai putin ar putea fi luată in
consideraţie.

Rasboiul este deci mort, chiar dacă maximaliştii vor fi rästurnati
înainte de a putea încheia formal pacea.

lar dacă în urma ultimatului Sovietului încercările de împăcăciune nu
Vor reuşi, şi se va ajunge la un conflict armat cu Ucraina, cine ştie dacă
Rusia nu se va desface în State cu totul independente şi chiar
învrăjbite?... Consecințele ar fi incalculabile !

Oamenii treji chiar din sânul Intelegerii au început în sfârşit să-şi dea
seama de adevăr.

Aşa în articolul de fond din Le Temps din 10 decembrie a. c., găsim
următoarea melancolică mărturisire:

Pentru moment, e putin interesant dacă Rusia va încheia pacea sau nu
; pentru că națiunea rusă întreagă reclamă pacea ca un panaceu, şi ori-cine
ar încerca să se opună curentului ar fi probabil strivit fără glorie şi fara
folos...

Această pagină a Istoriei este în ori-ce caz întoarsă definitiv...

25 Decembrie
V. Ucraina independentă

Ca un simplu incident în discutiunile conferintii din Brest Litovsk, s-a
săvârşit un mare eveniment al Istoriei mondiale: în societatea Statelor a
intrat un nou membru. Ucraina independentă, nu numai autonomă.

Pentru cetitorii <<Luminei>>, can au putut urmări în coloanele
ziarului peripetiile luptei pentru renaşterea Ucrainei, acest eveniment nu e
neaşteptat, el apare ca o încoronare logică a unei lungi evolutiuni.

Deşi... <<desbaterile>> Parlamentului român si <<Analele
Academiei>>, prin glasul autorizat al savanților şi al bărbaților nostri de
Stat, păstrează pentru Istorie afirmarea contrarie, poporul ucrainean s-a
indaratnicit totus în voinţa de a fi, şi a ştiut să-şi impună recunoaşterea
Republicii nationale ucrainene atât Rusiei, cât şi aliaților şi inamicilor ei.

Din procesul verbal al conferintii din 10 Ianuarie a. c. rezultă limpede
că mai cu seamă în vederea acestui scop delegaţii Ucrainei au şi mers la
Brest-Litovsk, dându-și seama că nu s-ar putea găsi o conjunctură mai
prielnică pentru revendicările lor.

146

Declaraţia delegatiunii ucrainene se înfăţişează, cum cu drept cuvânt
a relevat secretarul de Stat von Kuehlman, ca un document istoric de
importanţă covârşitoare.

Voiu analiza acest document din punctul de vedere care ne
interesează aici.

Chiar de la început, în scurta cuvântare introductivă, preşedintele
delegatiuni1 ucrainene, d. Holubovici, face o declarație foarte
semnificativă.

Relevând termenul de zece zile, acordat de Conferinţa Statelor
Intelegerii pentru aderarea la tratativele de pace d. Holubovici urmează:

<<Statul nostru, republica Naţională Ucraineană, al cărei popor a fost
totdeauna dispus la pace, a fost primul care a răspuns la apelul d-
voastra>>...

Asa dar, lucrul este infatisat ast-fel ca şi cum Ucraina se prezintă la
Brest-Litovsk, nu pentru că ar fi făcut parte din Rusia, ci ca un Stat
beligerant independent, care răspunde la apelul Sovietului Comisarilor din
Petrograd, cum ar fi putut răspunde Franţa sau Anglia, dacă ar fi voit să
adere la tratativele de pace !

Invocând apoi rezoluția Radei centrale din Kiev, pe care o cunosc
cetitorii noştri, reprezentantul Ucrainei, face o declaraţie solemnă:

<<Republica Ucraineană îşi reia în momentul actual existenţa
națională pe care o pierduse acum vr'o 250 de ani, şi intră acum în
rapoartele internationale cu drepturile ce 1 se cuvin pe acest teritoriu>>...
Din acest motiv - <<Secretariatul general al Republicei Ucrainene crede de
cuviinţă să 1a o atitudine independentă la actualele tratative de pace>>.

E ceva grandios în amintirea acelei mari date în Istoria Orientului
european, când acum 250 ani poporul ucrainean, după ce a rupt, în urma
unei lupte eroice, legăturile sale cu Polonia, era pe cale de a încheia o
Uniune personală cu Moscovia.

Evident, prin această reminiscență istorică reprezentantul Ucrainei a
voit în primul rând sa sublinieze <<atitudinea de independenta>>, pe care
poporul său şi-o reia în momentul de fata.

Nota guvernului din Kiev, remisă cu acest prilej guvernelor Puterilor
reprezintate la Conferinţă, e şi mai precisă şi mai categorică, decât
declarația d-lui Holubovici.

147

Amintind de asemenea rezolutiunea Radei Centrale din 20 Noembrie
1917, Memoriul ucrainean continua:

<<Prin acest act de Stat a fost decisa situatia nationala a acesteia (a
Ucrainei). Nazuind la înființarea unei alianțe federative a tuturor
republicelor create în momentul actual pe teritoriul fostului imperiu rusesc
până la data formării unui guvern federativ in Rusia... Republica
Naţională ucraineană a început relații internaționale independente >>...

După ce se referă la faptul trimiterii în acest scop a delegaților
ucraineni pentru încheierea armistițiului <<pe frontul de sud-vest şi pe cel
român, cari sunt unite acum într-un singur front ucrainean, sub conducerea
guvernului Republicei Ucrainene>>, nota rezumă în 9 puncte conditiunile
de pace generală, după concepţia guvernului ucrainean.

Primele şase puncte nu se deosebesc esenţial de conditiunile
formulate şi de cătră Sovietul Comisarilor naţiunii din Petrograd. Celelalte
însă trei cari se referă în special la situația Ucrainei, merită toată
atentiunea:

<<Republica Ucraineană,- sună punctul 7,- Republica Ucraineană,
care în momentul de fata ocupă pe teritoriul său frontul ucrainean şi care
în chestiunile internationale are o acțiune independenta,- fiind reprezintată
de guvernul său, asupra căruia cade sarcina de a apăra interesele poporului
ucrainean,- trebue să 1a parte, ca si celelalte Puteri, la toate tratativele de
pace, la toate Conferinţele şi Congresele >>...

În consecinţă, în punctul 8 se afirmă, că şi pacea încheiată cu Puterile
Centrale, <<numai atunci ar lega Ucraina, dacă conditiunile ei ar fi
acceptate şi semnate de guvernul Republicei naţionale ucrainene>>,-
întrucât nu există încă (punctul 9) un guvern federal, <<recunoscut de toate
republicele>> din vechia Rusie...

În urma discutiunii urmate la Conferinţa din Brest-Litovsk, atât
delegatiunea rusă, prin glasul d-lui Trotzki, cât şi reprezentanţii Puterilor
Centrale au recunoscut, că delegatiunea ucraineană nu va lua parte la
desbateri numai ca o fracțiune a delegatiunii ruse, ci independent, şi
anume, ca <<delegatiunea ucraineană şi cea rusă formează două
delegatiuni independente şi separate ale unuia din grupurile contractante
>>, precum şi reprezentanţii Statelor din lagărul advers formează
delegatiuni independente şi separate ale celuilalt grup...

Care dar este situaţia juridică creată ast-fel Ucrainei?

148

Este evident că in momentul de fata Ucraina este un Stat cu
desavarsire independent, cel mult aliat cu <<Rusia-mare>>.

Ea s-a prezintat la Conferinţa din Brest-Litovsk in aceleaşi condițiuni,
în cari s-ar fi putut prezinta acolo şi celelalte State ale Intelegerii aläturi de
Rusia, dar printr-o delegaţie deosebită şi independentă, şi va lua parte la
tratative ca un Stat de sine stătător, având în vedere numai interesele
poporului ucrainean.

Dacă ucrainenu afirmă intentiunea lor de a face parte din federatiunea
rusă, ei însă nu înţeleg că aceasta federatiune să fie organizată de la
Centru, fie chiar prin hotaririle Constituantei generale ruseşti. Pentru ei
legătura cu Rusia nu mai poate rezulta decât dintr-un tratat de alianță
federativă, liber consimțit <<de toate republicele create pe teritoriul
fostului imperiu rus>>.

Nu se poate încă şti dacă alianţa în adevăr se va putea încheia. Până
atunci însă Ucraina îşi va duce viaţa de Stat național, în afară de ori ce
legătură constituțională cu Rusia.

Si această situaţie e recunoscută de Statele Intelegerii carl şi-au şi
trimis reprezentanți diplomatici la Kiev, iar la Brest-Litovsk nu numai de
cătră Puterile Centrale şi aliaţii lor, dar şi de reprezentanţii Rusiei.

România, evident, poate cu atât mai putin tăgădui astăzi existenţa
Ucrainei, cu cât frontul românesc a ajuns să facă parte din frontul
ucrainean...

Cât pentru situația Basarabiei, în urma celor petrecute la Brest-
Litovsk, voiu reveni altădată.

Nepătrunse sunt căile Domnului...

În puţinele numere din <<Neamul romanesc>> cari au putut räsbate
până la noi, am putut ceti studii savante asupra Chinei, Japoniei,
Mexicului... Dar o fi descoperit savantul nostru profesor şi academician, d.
N. lorga, în sfârşit, şi Ucraina?...

În ori-ce caz nădăjduesc, pentru istoricul viitor al culturii noastre
nationale, că nu va dispare acel număr <<Analelor Academiei>>, în care d.
Iorga încerca să-l convingă pe profesorul Hruşevski, actualul preşedinte al
Radei din Kiev, că Ucraina nu există, şi nici n-a existat vr'odată... numai

ca să înfunde pe ignorantul scriitor al acestor rânduri...
15 lanuarie

149

VI. D-l Nicolae Iorga-Ucraina

Ucraina nu-l mai lasă să doarmă pe d. Iorga.

În numărul din 14 (1) Ianuarie a. c., al ,, Neamului românesc”, găsim
semnat de d. Iorga, articolul cu titlul „Ucraina şi presa noastră”.

Din acest articol rezultă în primul rând că, despre părerile mele în
chestia ucraineană, a vorbit în ziarul conservator din laşi un om cu
greutate, pentru că, fiind dat intrepidul caracter al marelui nostru savant şi
ilustrul academician, d-sa numai atunci nu injura şi nu cleveteşte la cea mai
mică contrazicere, când contradictoriul este cel puţin un prinţ sau, în orice
caz, un om mare, bogat şi puternic.

În al doilea rând, din acest articol rezultă, că „omul luminat” şi
însemnat, care a ştiut să impue un limbaj mai mult sau mai puţin cuviincios
chiar indomptabilului d. Iorga, a recunoscut în ,, Evenimentul”, că scriitorul
acestor rânduri a avut dreptate când a arătat marea însemnătate a problemei
ucrainene, pentru viitorul neamului românesc.

Nu ne-a căzut în mână numărul citat al Evenimentului” dar aceasta
mărturisire este cu atat mai prețioasă, cu cât ea, de sigur, invedereaza un
revirement în judecata întreagă asupra politicei noastre. În adevăr,
chestiunea Ucrainei nu se poate izola din complexul din argumente cari au
fost aduse împotriva politicei ruso file.

Această concluzie rezultă şi din cuvintele d-lui Iorga, ca şi ziarul
conservator, care publicase articolul „omului luminat”, a admis „meritul
profesorului Stere” şi adevărul spuselor sale, „obiectând numai că nu se
poate face o politică bazată pe acest adevăr”.

Deci „omul luminat” a afirmat contrarul, regretând probabil lipsa de
orientare a conducătorilor politicei noastre.

Concluzia noastră e confirmată şi de un articol ulterior al „Neamului
românesc”, din 18 (5) Ianuarie a. c., care a fost reprodus in parte in
„Lumina” (No. 158), în care d. Iorga deasemeni se plânge de păcatele unor
„oameni de bun neam, /uminati (n’o fi acelaş?...) în locuri înalte” ...

Putem fi recunoscători d-lui lorga pentru aceste revelatiuni.

Aş putea să trec cu vederea partea a doua a articolului, care priveşte o
discutiune veche, rezolvită de evenimente. Dar ea este caracteristică pentru
tiparul moral al autorilor dezastrului nostru naţional.

D. N. lorga este teoreticianul, cugetătorul, ideologul politicei de
alipire la Rusia.

150

Pentru un savant, probitatea intelectuală e criteriul nu numai al
caracterului său dar şi al valorii sale ştiinţifice.

Si în puţinele rânduri, din articolul d-lui Iorga, relative la acestă
discutiune, marele nostru savant şi ilustru academician isi dă măsura
deplină a probitäti1 sale intelectuale.

„Ucraina,- spune mai întâiu d. lorga,- a fost dobândită de profesorul
Stere, şi stuntificeste şi politiceste, din Austria”.

Cum din Austria? Pentru ce din Austria? Un om născut pe malul
Nistrului, hotarul străvechiu dintre Moldova şi poporul ucrainean, avea
oare nevoie de ,, Austria” ca să afle despre Ucraina?

În al doilea rând, acest idealist fără prihană afirmă: „meritul său (al d-
lui Stere) este numai acela de a fi crezut în putinţa realizării planului
austriac”...

Care plan austriac?

În cuvântarea mea din Parlament, din 15 Decembrie 1915, eu în două
locuri amintesc Ucraina.

În primul loc, mă refer la simple fapte istorice: tratatul de la
Perieslav, nesocotirea lui de către Rusia, transformarea vechei Ucraine în
gubernii, politica Ecaterinei a II-a, etc. Tot fapte cari se pot găsi în orice
bun manual de Istorie.

În al doilea loc, vorbind ipotetic despre cazurile în cari s-ar putea
schimba politica de expansiune a Rusiei, şi deci în consecinţă şi atitudinea
noastră, spun textual:

„Se vor schimba împrejurările? Va renaşte Polonia sau poate
Ucraina? Nu vom mai fi noi vecini cu Rusia? Poate se vor schimba atunci
si căile politicei ruseşti”...

Ce am putut lua aici din Austria? ŞI ce „plan austriac” a putut extrage
d. Iorga din aceste cuvinte?

Dar aceste pasagii au motivat declarația d-lui Take Ionescu că „nu
ştie ce este Ucraina” şi faimoasa întrerupere a d-lui lorga că „Ucraina nici
nu există”.

Afirmările acestea, a unui om de Stat de reputaţia d-lui Take Ionescu
si a unui savant de talia d-lui N. lorga, m-au silit să consacru chestiunii
ucrainene 8 pagini din „Viaţa romaneasca’’(No. 12 din 1915).

M-am mărginit să discut numai dacă îi este ertat unui om de Stat să
nu ştie astăzi ce este Ucraina.

151

N-am citat pe nici un austriac, nici macar pe un neamt; am reprodus
insa pasagii din lucrarea unui ceh panslavist, Lubor Niederle, publicata de
Academia din Petersburg, din scrierile unui profesor francez de limbile
slave, Louis Leger, din cartea unui alt francez Victor Berard, din ,,Histoire
generale” a francezilor Ernest Lavisse şi Alfred Rambaud, în sfârşit din
Analele Academiei de stiinti din Petrograd.

Si concluzia la care am ajuns se rezumă în următoarele cuvinte:

„O naţiune vie, de 30 de milioane, nu va putea să fie stârpită de pe
fata pământului , oricare ar fi rezultatul răsboiului de astăzi. Rusia fiind
învinsă, chiar de nu s-ar renaşte Statul ucrainean, problema nu poate fi
sustrasă din câmpul de viziune al unui om de Stat şi, mai puţin, al unui om
de Stat român”...

Ce a fost luat aici din Austria şi în ce constă „planul austriac”, pe care
mai cu seamă „Ucraina, aşa cum este astăzi” să-l fi ,,trantit la pământ”?

S-a realizat pur şi simplu una din ipoteze : Statul Ucrainean e născut
şi România nu mai este vecină cu Rusia?

Cum dar poate triumfa d. Iorga, care afirmase că Ucraina „nici nu
există”?

Savantul nostru istoric şi ilustrul academician ne spune misterios:

„Dacă împrejurările ar fi altele, am trimite pe cetitori la memoriul
despre Ucraina, pe care l-am publicat în Analele Academiei Române şi la
care nu s-a putut da nici un răspuns"...

E adevărat că, după acest monumental memorial, am crezut de prisos
să mai discut cu d. Iorga.

Nu-l voiu analiza pe larg nici acum, rezervandu-mi această plăcere
pentru vremurile cand cetitorii d-lui Iorga nu vor fi izolaţi de cetitori nostri.

Dar fiindcă cenzura d-lui I. G. Duca nu-i răpeşte d-lui lorga personal
putinţa de a ceti aceste rânduri, îmi permit sa-l întreb: pentru ce marele
nostru savant şi ilustrul academician simte nevoe de „alte împrejurări”
pentru a-şi trimite cetitorii la memoriul în chestie?

Nu cumva pentru că astăzi, chiar cei mai mari creduli dintre
admiratorii marelui nostru istoric n-ar mai putea înghiți negatiunea
existenței Ucrainei?

În adevăr,d. Iorga îşi justifică atunci astfel necesitatea de a întreține
despre Ucraina pe nemuritori noştri:

152

„Când, în altă incintă, am spus că „Ucraina nu există” acela a cărui
cuvântare o întrerupsesem, profesor de universitate şi el, director al unei
mari reviste şi rector al universitati din laşi, mi-a răspuns printr-o
vehementa protestare în paginile „Vieţii româneşti ”...

Ca întâmpinare la această ,,vehementa” protestare, d. Iorga îşi publică
un memoriu de 60 de pagini în guarto din care, după obiceiul d-sale,
cincizeci sunt în afară de chestie..

Iar, şi cât este în chestie, acest memoriu, în care cuvintele ,,Ucraina”
şi ucrainean” apar întotdeauna între ghilimelele ironice, rezolvă toate
problemele şi dificultăţile cu multă eleganță:

Statul Ucrainean, pentru acest incomparabil istoric, a fost o simplă
„organizare de pradă” (pag. 766); marele Hatman- un „simplu Spartacus,
mai norocos decât celalt” (pag. 768); poporul lui- „bandele lui Bogdan
Hmielnitki” (pag. 735) sau şi mai simplu „bandiții Cazaci” (pag. 738);
limba grăită de ei, după autoritatea unui călător din veacul XVIII- „un
jargon de alintare”, „facon de parler fort mignon”, „un dialecte de la
polonoise” (pag 736), iar după autoritatea d-lui Iorga însuşi- „un limbagiu
popular, scris fonetic, în care s-au păstrat cu îngrijire, din deosebite
jargoane, tot ceeace poate fixa mai impresionant deosebirile (pag. 746).

„Aşa zisa Ucraină” pentru d. lorga este atât de moartă, încât d-sa, cu
cel mai formidabil aplomb, şi-a permis, în primăvara anului de grație 1916,
următoarea profeție:

„Hatmanul Mazepa va fi nutrit planuri vagi de regalitate, cari se
sfârşiră odată cu dânsul, dar aşa zisa ,,Ucraina” va fi de acum înainte doar
un capitol din istoria armatelor imperiale ruseşti. Până ce, de la 1860-70
încoace, ea a devenit un capitol din acțiunea diplomatică a Austriei
împotriva integrității amentitorului Stat al tuturor Rusiilor”...(pag. 744).

S1 în altă parte:

„De atunci(după moartea lui Mazepa) acest „Stat” nu s-a mai putut
ridica. Acei politiciani cari vorbesc azi de Ucraina n-au, când nu sunt
simpli Evrei în căutarea de situaţii, nici o înrudire cu Mazepa”...(pag. 772).

Cum vedeţi, pentru ilustrul academician, în Martie 1916, Ucraina, în
cazul cel mai bun, a fost o invenţie evreiască. Iar astazi, când s-a infiintat o
Republică Ucraineană, - sub conducerea „politicianilor din Galiţia” ca d-nii
Hruşevski şi Holubovici, -care a luat sub protecţia ei pe guvernul din Iaşi şi
pe însuşi domnul lorga, - ea „a trântit la pământ politiceşte meritul

153

profesorului Stere”, care îşi permisese pur şi simplu sa afirme existența
Ucrainei, ŞI-i dă siguranța neuitatului autor al memoriului din 1916 că-l va
„trânti la pământ şi stuntificeste”, când vor veni „alte împrejurări”...

A ! în zadar d. Iorga vrea să se pue sub scutul „altor împrejurări”.

Numele Ucrainei va rămâne pentru vecie legat de numele
nemuritorului nostru istoric!

Cât va trăi d. Iorga, fiecare dată când va auzi despre acest Stat, pe
care d. Sa îl înmormântase ca o „organizare de pradă” şi despre acest popor
de ,,banditi” cu „jargonul” lui polonez sau rus, care intră acum în rândul
marilor Puteri europene, - fiecare dată 1 se va ridica în fata ca o Nemesis
răzbunătoare, Memoriul din Analele Academiei...

Si d. N. lorga Ucraina va servi de pildă generațiilor viitoare de
academicieni români!...

10 Februarie 1917

III
FINLANDA

Dintre toate nationalitatile oprimate din Rusia, finlandezii au avut
incontestabil atitudinea cea mai franca si in acelasi timp cea mai hotarata.

În curând după izbucnirea revoluţiei, şeful guvernului din Finlanda,
senatorul Tokoi, a făcut, în şedinţa Camerei din 20 Aprilie a.c., următoarea
declaraţie, care nu lasă nimic de dorit în aceasta privinţă.

<< Nu puteam ascunde faptul, că în sânul poporului nostru a fost
răspândit sentimentul general, pentruca să nu zicem unanium, că victoria
Rusiei ar fi o nenorocire pentru Finlanda. La noi s-a afirmat credința că,
dacă tarismul ar fi reuşit să iasă victorios din luptă, ar fi sunat ceasul
pieririi pentru toate nationalitatile, reunite sub sceptrul Rusiei. In această
mentalitate trebue să căutăm explicaţia faptului, că unul după altul tinerii
noştri patrioţi găseau drept şi potrivit cu binele patriei de a-şi jertfi puterile
pentru duşmanii Rusiei, fiindcă ei credeau că numai pe această cale se
poate ajunge la libertatea Finlandei. Dar o mare parte, chiar cea mai mare
parte din poporul nostru, îşi păstra sângele rece şi a luat, ca să zicem aşa, o
atitudine neutrală, însă nutrea în inima sa speranţa, că va veni momentul,
când întregul sistem de guvernământ al Rusiei, chiar de se poate întregul

154

imperiu rus se va prabusi, iar noi vom câştiga libertatea pe urma disolutiei,
în care atunci ar cădea Rusia >>.

Aceşti <<tineri patrioti>>, pe cari îi aminteşte omul de Stat finlandez,
sunt voluntarii, cari au format <<legiunea finlandeză>> ce dela începutul
răsboiului european luptă în rândurile armatei germane împotriva Rusiei.

Această <<mentalitate>> n-a fost caracteristica exclusivă a Finlandei.
Ea a fost comună, cum am spus, tuturor naționalităților oprimate din Rusia,
nu mai putin polonezilor, - ale căror <<legiuni>>, alcătuite din polonezii
supuşi ruşi sub comanda generalului Pilsudski, au intrat în 1915 în fruntea
armatelor austriace, în Polonia rusească , - ca şi ucrainenilor, cum
dovedeşte acţiunea <<Aliantei pentru emanciparea Ucrainei>>, al cărei
sediu principal se află în Elveţia.

Chiar printre intelectuali ruşi, dela începutul răsboiului, au fost
numeroşi <<porajenti>> (<<infrangeristi>>), adică cei ce nu sperau de a
ajunge la emanciparea politică a poporului rus, decât prin înfrângerea
armatelor "Țarului în răsboiu.

Condiţiile, în cari a avut loc revoluţia din Martie, ne dă dreptul să
presupunem, că această <<mentalitate>> a fost mult mai generală în sânul
democraţiei ruse, decât s-ar fi putut crede din manifestările exterioare.
Daca după triumful revolutiunii, vedem pe conducătorii ei manifestandu-si
intentiunile răsboinice, acest fapt se datoreşte mai mult, cum am arătat alta
dată, consideratiunilor de oportunism ale politicei interne, decât realei
ostilitati fata de Puterile Centrale.

Nu mai puţin e adevărat, că evenimentele din Finlanda, atât prin
însemnătatea lor simptomică, cât şi mulțumită rolului pe care această ţară,
situată la <<pragul>> deschis Rusiei de către Petru cel Mare spre Apus, -
merită deosebită atentiune.

Marele Ducat al Finlandei a fost anexat de către imperiul rus numai la
începutul secolului al 19-lea, pe baza unui tratat incheiat la Borga în 1809
între ţarul Alexandru I şi Dieta finlandeză. Dieta a proclamat pe împăratul
Rusiei ca Marele Duce al Finlandei, iar ţarul a promis să respecte
autonomia şi privelegiile ţării. Promisiunea aceasta a fost solemn
confirmată de toţi Tarii ulteriori la urcarea lor pe tron.

Astfel Finlanda, care are o întindere de 378.000 klm. pătrați şi o
populaţie de vr'o trei şi jumătate milioane, ducea, în cadrul Imperiului rus,
o viata proprie, având o adunare legislativă şi a administrației interioară

155

independenta, - numai in relatiunile exterioare ea a fost reprezentata de
guvernul imperial.

Până la ţarul Nicolae II, care de altfel a jurat şi el solemn sa respecte
drepturile Finlandei, - deşi n-au lipsit încercări de a reduce autonomia ţării,
situația aceasta n-a suferit vr’o atingere mai însemnată. Dar de atunci, sub
înrâurirea <<panslaviştilor>>, şi mai cu seamă a puternicului ober-procuror
al Sinodului de pe vremuri, defunctul C. Pobiedonştev, asistăm la politica
sistematică de opresiune, care tindea fatis să reducă Finlanda la o simplă
provincie rusească. Când în 1899 guvernul imperial a hotărât să desființeze
armata deosebită a Finlandei şi pe recrutii finlandezi să-i înroleze în armata
rusă (de atunci sub <<regimente finlandeze>> se înțelegeau pur şi simplu
regimentele din garnizoana Finlandei ), Dieta Helsingfors a refuzat să
aprobe acest proect. În răspuns guvernul imperial săvârşeşte o lovitură de
Stat, şi Finlanda a trăit de atunci sub un regim de teroare.

Nu vom expune aici lupta eroică a micului popor pentru libertatea
națională, - care se rezumă într-o serie de acte revoluționare şi represiuni
sângeroase, al căror ecou numai cu greu putea să pătrundă în Europa.

În 1905 finlandezii au luat şi ei parte vie la revoluţia generală rusă, şi
acțiunea lor a fost mai energică şi mai sistematică, decât în oricare altă
parte a Imperiului. Congresul secret din Paris în 1904 — în care a fost
hotărâtă revoluția şi în care partidul cadet a fost reprezentat de însuşi d.
Miljucov, astăzi atât de şovinist, - a fost prezidat de finlandezul K.
Zilhacus.

Ca rezultat al acestei acțiuni, Finlanda nu numai redobândise
drepturile ei de autonomie, dar şi-a asigurat şi o constituție foarte
democratică, bazată pe sufragiul universal (s-a recunoscut chiar dreptul de
vot şi eligibilitatea femeilor).

Dar succesul n-a avut lungă durată. Finlandeziilor Istoria le-a rezervat
aceleaşi deceptii, ca şi polonezilor, ukrainienilor şi altor naționalități din
Rusia, cari şi-au vărsat sângele în revoluţia din 1905.

Finlandezii s-au convins numai că nu pot avea nici o încredere în
democraţia rusă, căci de astă dată reacţiunea a fost sprijită de Duma din
Petersburg.

Astfel se explică atitudinea Finlandei în răsboiul actual, şi mai cu
seamă fata de revoluţia din 1917. Această atitudine a culminat în refuzul
Camerei finlandeze de a acorda guvernului rus un împrumut şi în

156

<<declaratia independentei>> de către Camera din Helsingfors, în şedinţa
din 18 Iulie 1917, - declarația care a fost votată cu 196 de voturi împotriva
a 55.

Acest vot a provocat entuziasmul întregului popor finlandez, care
peste tot a dat jos de pe edificiile publice steagurile ruseşti şi a arborat
drapelul national, cu leul de aur pe fondul ros. (<<Rieci>>, 20 lulie 1917).

E interesanta motivarea pe care o face un om de Stat finlandez, d.
Wuk, refuzului de împrumut:

<<Noi nu putem crede, că pentru însăşi democraţia rusă ar fi util
dacă noi am da bani guvernului rus pentru prelungirea răsboiului,
despuind în acest scop poporul nostru>> ... <<Novaia Jizn>>, din 21 Tulie
1917).

Bine înţeles, guvernul provizor din Petrograd, n-a recunoscut
declarația din Helsingfors: Camera a fost disolvata, şi fiindca ea n-a voit să
se supună, guvernatorul general a primit ordinul de a recurge la forța
armată. Opinia publică se arătă atât de ireductibila, ca şi cea finlandeză.

Aici stau lucrurile.

În dosul Camerei si al guvernului finlandez stă națiunea întreagă, si
fără luptă, Petrogradul nu poate reuşi să menţină Finlanda în supunere.

Va îndrăzni el să întreprindă această luptă, - şi va avea ea sorti de
izbândă?

Si aici, ca şi în chestia Poloniei şi a Ucrainei, totul va atârna de la
rezultatul răsboiului.

In acest răsboiu, pe care Puterile Intelegerii îl duc, - nu-i aşa? —
pentru libertatea şi drepturile națiunilor mici, finlandezii, - ca şi polonezii,
ca şi ucainieall, ca şi atâtea alte neamuri, - numai de la armele Puterilor
Centrale pot aştepta mântuire...

28 Septembrie

157

V
MAHOMEDANII DIN RUSIA

Alături de Ucraina şi Finlanda, între grupările străine din Rusia, cari
se fac auzite în vârtejul luptelor, un rol însemnat au şi cele aproape 30
milioane mahomedani.

Nu voiu vorbi aci despre partea ce o iau mahomedanii la diferitele
turburări şi manifestări anarhice, cari duc la dezagregarea marelui imperiu.

Aceasta nu e mică.

Fiecare număr din ziarele ruse ne raportează numeroase turburări
sângeroase, răscoale, devastări şi acte de volnicie săvârşite de populația
musulmană.

Asemenea fapte, desigur au înrâurirea lor, mai cu seamă în ce
priveşte posibilitatea acţiunii militare. Dar însemnătatea cea mare pentru
viitorul Rusiei o are numai, bine înţeles, acțiunea organizată şi conştientă a
masselor mahomedane. Asupra acesteia cred că e util să punem oarecari
date la dispoziţia cetitorilor noştri.

Congresul general al mahomedanilor din Rusia, care a avut loc în
Moscova, în Maiu a. c., a stabilit, pe baza izvoarelor oficiale, populația
mahomedană din imperiu la 27 milioane de suflete. În realitate numărul lor
trebue să fie mai mare, întrucât rezultă din verificările parțiale din diferite
regiuni.

Însă cu toată massa lui formidabilă, până la revoluţia din 1905,
mahomedanismul din Rusia putea să fie considerat ca o cantitate
neglijabilă.

Acest fapt se explică şi prin conditiunile vieții publice dintr-un Stat
absolutist, dar mai cu seamă prin lipsa de coheziune dintre chiar
mahomedani.

În adevăr, musulmanii din Rusia nu aparţin unei singure rase, nu au
acea puternică legătură pe care o formează limba națională comună, şi sunt
pe deasupra împrăștiați: Tätar se află în Crimeea, şi pe Volga, şi în
Siberia, în zecimi de ținuturi deosebite, tot aşa sunt şi chirghijii, başchirii,
sarții, turemenii, - şi numele lor e legiune.

Dacă mai adăogăm la aceasta, că guvernul rus n-a învoit
mahomedanilor o organizație bisericească comună, pe lângă că ei sunt de la
sine despărțiți in cele două secte principale, suniţi şi şiiţi, - e lesne de

158

înțeles pentru ce atâta vreme mahomedanimea rusă forma o massa inertä,
fără nici un răsunet în viaţa politică.

Si aici, ca şi în celelalte manifestări nationale din Rusia, primul semn
de viaţă se datoreşte revoluţiei din 1905. În această acţiune de deşteptare a
popoarelor de sub jugul Tarilor constă mai cu seamă însemnătatea cea mai
mare în Istoria mondială a răsboiului ruso-japonez.

Dar, tot ca şi pentru toate celelalte grupări şi pentru mahomedani era
rezervată o mare deceptiune pe urma atitudinii Dumei, care a sprijinit şi
aici reacţiunea.

Războiul a motivat o nouă agitatiune în sânul Islamului din imperiu ;
faptul că pe front luptau peste un milion de coreligionari, îi da conştiinţa
puterii.

Totuşi, lumea mahomedană din Rusia, față de împrăştierea ei
teritorială şi lipsa de organizație comună bisericească, ca şi lipsa de unitate
de rasă şi de limbă, a reuşit numai mai târziu decât celelalte mişcări
analoage să pornească la o acţiune militară...

Întâiu a trebuit să ajungă la o organizare oarecare diferitele elemente,
fiecare în parte, să se formeze organe regionale, etc.

Peste tot au început să se organizeze consilii, comitete, să se adune
congrese mahomedane.

Numai după aceste pregătiri a fost în sfârşit cu putinţă şi acțiunea
unitară a întregului Islam din Rusia.

În adevăr, la 14 Maiu se adună la Moscova congresul general al
mahomedanilor.

La acest congres, - al cărui desbateri au ţinut zece zile, - au luat parte
peste 800 delegați barbati şi 100 femei, au fost reprezentate toate
nationalitatile mahomedane : tătarii, chirghiju, sartii, turkmenii, başchirii,
uzbecii, numeroasele triburi caucaziene, etc.

De la acest congres începe propriu zis, lupta organizată a
mahomedanilor.

Când o populaţie de 30 milioane îşi ridică glasul, el va fi ascultat, de
voe sau de nevoe, de stăpânii Rusiei de maine.

Tendintele generale ale mahomedanilor se puteau intrevedea inca din
protestul unui deputat mahomedan din Dumă, Maxudov, ridicat din sânul
congresului cadetilor din 8 Aprilie a. c., împotriva pretentiunilor Rusiei
asupra Constantinopolului şi a Strâmtorilor — protest motivat expres prin

159

simpatie pentru Turcia, a cărei împărțire mahomedanii din Rusia, nu o pot
admite..., (<<Rieci>> 10. VI. 1917).

Congresul din 14-24 Maiu s-a îngrijit în primul rând să creeze organe
permanente cari să reprezinte unitatea de sentimente şi de acţiune a întregii
populatiuni mahomedane din Rusia.

În acest scop a fost, în primul rând, abrogat dreptul guvernului rus de
a numi autoritățile mahomedane superioare, şi a fost ales ca autoritate
supremă pentru întreg Islamul rus, a cărui lipsa era atât de mult simțită; un
cap al clerului mahomedan, pe lângă care s-a ataşat şi un consiliu
bisericesc, cu sediul la Ufa (<<Novoe Vremia>>, 26 V. 1917).

Pe de altă parte a fost constituit organ politic central un consiliu
mahomedan general, căruia s-a atribuit puterea legislativă pentru toată
Rusia mahomedană. Consiliul se compune din 30 membrii şi anume: 10
tătari, 6 chirghiji, 5 caucazieni, 7 delegaţi ai Turkestanului şi 2 tătari din
Cazan (<<Utro Rossi>>, 22 IV, 1917).

Dintre deciziunile cu caracter principal, semnalăm mai intaiu cererea
creărei unei republici federative din Rusia, pe baza naţional teritorială. În
al doilea rând, congresul a votat cu o mare majoritate următoarea moţiune
semnificativă, relativ la răsboiu:

<<Mahomedanii trebue să protesteze în modul cel mai hotărât
împotriva politicei de anexiuni, pe care o duc Statele europene, sub apariția
unui răsboiu de emancipare. Pentru că obiectul nazuintelor de anexiune din
partea burgheziei europene îl formează mai ales mahomedanii şi ţările lor;
ei sunt victime imperialismului european. Noi cerem anularea tuturor
tratatelor şi conventiunilor cari tind la desmembrarea vre-unei națiuni, nu
numai în Europa, ci şi in Asia şi Africa>>...(<<Utro Rossii>>, 18. IV,
1917).

Consiliul mahomedan central, ales de congres, s-a şi constituit
imediat şi a făcut cunoscut guvernului provizor, că el, consiliul, are
împuternicirea nelimitată de a reprezenta şi a conduce viaţa politică a
tuturor mahomedanilor din Rusia. (<<Rieci>>, 12. VI 1917).

Consiliul apoi a ales din sânul său un comitet executiv, compus din
12 membri, pentru rezolvirea afacerilor curente.

Conştient de puterea pe care i o da massa de aproape 30 milioane, pe
care se reazama, ca şi acel milion de soldați de pe front, acest organ s-a

160

crezut în drept să-şi adreseze imediat ministrului de externe Terescenco un
protest împotriva <<declarării de independenta>> a Albaniei de care Italia:

<<Soarta Albaniei, - declară între altele comitetul executiv, -
aminteşte în această privință destinul Algerului, Tunisiei, Egiptului
Marocului, Afganistanului şi a altor tari mahomedane>>. (“Novoe
Vremia”, 16. VI 1917).

De atunci mişcarea mereu se accentuează în aceiaşi direcție. Relevăm
aici numai câteva momente :

La 28 lulie se întruneşte la Cazan congresul soldaților musulmani,
trecând peste interzicerea de de către Kerenski (<<Ruskia Vidomeosti>>,
21. VIII, 1917).

La 3 August a avut loc tot la Cazan o şedinţă solemnă reunită a
delegaților celor trei congrese mahomedane : al celui de-al doilea congres
general, al soldaților mahomedani şi al congresului general al clerului
musulman.

A fost proclamată autonomia national culturală a tuturor
musulmanilor din Rusia, şi s-a hotărât fără a se aştepta Constituanta, ca
toate interesele musulmane să fie de îndată încredințate institutiunilor
naționale...

În acelaş timp o reprezentantä a tătarilor din Crimeea, s-a adresat
Radei Centrale a Ucrainei cu rugămintea de a susține autonomia Crimeei.
Declaratiunea a înmânat Radei un memoriu, prin care se reclamă unirea
teritorială a Crimeei cu Ucraina autonoma.( <<Novoe Vremia>>, 3. VIII,
1917).

E caracteristic aici, că tătarii s-au adresat direct guvernului ucrainian,
trecând peste Petrograd...

Mişcarea totuşi este abia la începuturi. Totul va atârna şi aici de la
rezultatul răsboiului, adică dela victoria Puterilor Centrale.

În acest timp, d. Llozd George în fiecare zi spune câte un nou discurs
asupra libertatii şi a dreptatii.

6 Octombrie 1917

VI
LITUANIA

Cu toate vechile relatiuni ale țărilor noastre cu Lituania, puţini sunt
astăzi în România cari ar cunoaşte ceva pozitiv despre această tara şi
poporul ei.

161

Teritoriul etnografic al lituanilor coprinde guvermantul Kowno şi
parti însemnate din guvernămintele Wilna, Grodno şi Suvalki, cu o
populatie lituana de peste doua milioane de suflete. Minoritatile in aceste
provincii sunt formate mai cu seamă de asa zişii <<rusi albi>>, - iar ruşii
adevăraţi, adică <<ruşii mari>> nu ajung nicăeri in toată regiunea la 5 sută
din populaţie.

<<Rusii albi>>, bine inteles, nu sunt rusi de loc, ci au fost asa
porecliti numai din mila Tarilor. În realitate e o naţionalitate slavă
distinctă, intermediară intre ruşi, polonezi si ucraineni. Religia acestor
<<ruşi albi>>, cari nu sunt de loc ruşi, e catolică, si in trecut cand religia
juca un rol mai hotărîtor în formațiunea Statelor decat rasa, ei au fost mult
mai legati de catolicele Lituania si Polonia, decât de pravoslavnica Rusia.

Lituanii nu sunt slavi, ci împreuna cu ietii (aceştia din urmă aparţin
însă confesiunei protestante), fac parte dintr'un grup deosebit al rasei arice
sau indo-germane. Pentru slavi limba lor este tot aşa de străină ca şi oricare
din limbile romanice sau germanice.

Lituania istorică cuprindea o regiune mult mai vastă decât actualul
teritoriu etnografic, fiindca în ea intra şi aproape toată <<Rusia alba>>,
adică pe lângă guvernămintele de mai sus încă si cele de la Minsk, Mohilev
si Vitebsk.

Lituania s'a constituit politiceşte înainte de ţările române, şi a dus o
viata de Stat independent aproape pentru veacuri, până la stabilirea Umunii
reale cu Polonia ( 1569 ). De atunci lituanii au au trăit în cea mai bună
înţelegere cu polonezii,veacuri îndelungate, şi au dat Poloniei multi din
regii ei şi din marii ei oameni de Stat. Numai sub puterea țarilor, după
revoluția poloneză din 1863, când s'a început acţiunea sistematică de
rustificare, relatiunile dintre lituani şi polonezi au început să se strice, mai
cu seamă că administrația rusă a încercat să atâte țărănimea lituana
împotriva marilor proprietari polonezi. Încercarea nu prea a reuşit, cel puţin
să câştige pe lituani pentru ruşi, fiindcă din 1901 ruşii au urmărit cu energie
ei înşuşi un plan de colonizare a Lituaniei cu ţăranii <<rusi-mari>>, cari,
cu <<Mirul>> lor şi cu toată mentalitatea lor, au trebuit fatal să vie într'un
conflict violent cu autohtonii. Astfel mişcarea națională lituană a păstrat un
pronunţat character anti rus.

În cursul revolutiunii din 1905 sentimentele anti-ruse ale lituanilor au
isbucnit cu vehementa. In Dieta națională , adunată in Wilna şi la care au

162

participat vrăo două mii de reprezentanți ai tuturor provinciilor lituane
guvernul rus a fost proclamat <<dusman de moarte al poporului lituan>>.
Dieta a revendicat o complectă autonomie pentru Lituania, şi a adresat
poporului un manifest, în care îl îndeamna, până la realizarea
revendicărilor naționale, de a înceta plata dărilor, de a nu se prezenta la
recrutare, de a boicota şcolile şi administratiunile ruseşti, etc. O represiune
sângeroasă, cu decorul obişnuit de spânzurătoare şi convoaie nesfârşite, de
deportați din Siberia, nu a putut cu totul stânge mişcarea, desi pentru o
vreme, a fortat’o să ia un caracter <<subteran>>.

Revoluţia din 1907 a dat un nou şi puternic impuls mişcării naţionale
lituane. Imediat s'a constituit la Petrograd un <<Consiliu national>>, care a
mijlocit adunarea reprezentanților poporului lituan, vreăo 300 la număr, la
14 Iunie 1917, - tot la Petrograd, fiindcă cea mai mare parte a poporului
lituan se află in mâna germanilor. Ca preşedinte al <<Dietei nationale
lituane>> din Petrograd a fost ales profesorul Waldemar.

Toate partidele reprezentate în Dietă au fost unanime pentru a cere ca
Lituania să formeze un Stat cu desăvârşire independent de Rusia.
Divergintele s'au manifestat numai in ce priveşte mijloacele, prin cari
această revendicare ar putea fi realizată. Socialiştii insistau asupra căilor
exclusiv revoluționare, dar majoritatea formată din partidele moderate, a
hotărît că situația Lituaniei infatiseaza ocaziunea prielnică de a ajunge la
independenţă pe calea tratărilor <<pentru că Germania în nici un caz nu va
tolera ca Lituania să mai servească şi pe viitor Rusiei, ca poartă de intrare
în Germania>>...

Acest apel direct la Germania în momentul când acestă stăpânia de
fapt aproape toată Lituania, pleca dintr'o adunare convocată în Capitala
Rusiei |...

Cred că nimic nu poate fi mai semnificativ pentru dispozițiile
lituanilor.

Hotaririle Dietei din Petrograd se pot rezuma în două puncte
principale:

1) Poporul lituan în totdeauna a urmărit şi urmăreşte — independenţa

desăvârşita de Stat.

2) Chestiunea lituanä este o chestiune internațională, şi deci trebue să

fie rezolvită la Congresul de pace.

163

In consecință Dieta a adresat atât guvernului provizor din Petrograd,
cât şi tuturor Statelor neutrale şi aliante( cu celelalte neavând nici
posibilitatea unui contact oficial) cererea de a se recunoaşte poporului
lituan următoarele drepturi:

1) <<Dreptul la libera determinatiune>> în consecinţă:

2) Dreptul Lituaniei de a hotărî asupra viitorului ei politic ea

însăşi, într'o adunare constituantă proprie;

3) Dreptul de a-şi trimite reprezentanți deosebiți la Congresul

viitor de pace.

Guvernul provizor a ignorat această manifestaţie. De altfel nici nu
putea face, de fapt, altceva: altul avea puterea să hotărască...

Dar în teritoriul ocupat de germane, cu care Dieta din Petrograd nu
putea avea nici un contact, se pregătea manifestatiuni de interes mai real şi
mai practice.

Cu autorizarea autorităților de ocupatiune, acolo a funcţionat mai de
demult deasemeni un comitet lituan care a organizat alegerea unei Diete
nationale. Acesta s'a şi adunat în ziua de 22 Septembrie trecut la Wilna.

Actul oficial prin care s'a inaugurat adunarea naţională a lituanilor,in
prima şedinţă, glasueşte: <<Lituania trebue să fie o ţară de cultură care
asigură tuturor locuitorilor ei prosperitatea şi o liberă desvoltare, în
conformitate cu caracterul national lituan>>...

Va învia vechea Lituanie? Se va reînoi amintirea glorioasă a
Gediminilor?...

Si aici trebue să spunem acelaş “ne varietur” : totul va atârna de

măsura victoriei germane...
15 Octombrie

VII
PROVINCIILE BALTICE
Abia alaltăeri, am scris aci că lupta minorităților naţionale din Rusia,
cari nazuesc la independenţa politică, împotriva regimului maximalist, şi în
special al Ucrainei, Finlandei, si a Proviincilor Baltice, creiaza o
solidaritate între ele şi Puterile Centrale.
Ne putem deci aştepta la reînceperea acțiunii militare, într'o formă
neaşteptată, ca ajutorul Germaniei dat naționalităților oprimate.

164

Telegramele de eri, mai curând decât ne-am aşteptat, au publicat
apelurile desperate ale Ucrainei, Finlandei şi Estlandei, la guvernul şi
poporul german pentru ajutor.

În momentul când scriu aceste rânduri, ne vine vestea că Germania a
răspuns la acest apel, şi ostilitățile au şi început pe frontal rus.

Socot dar necesar să dau aci oarecari noţiuni elementare asupra
Proviincilor Balticei, prea puţin cunoscute publicului nostrum cititor.

Cele trei gubernii ruseşti, cuprinse sub acest nume generic, Estlanda,
Livlanda şi Curlanda, au o întindere de aproximativ 95.000 km. p.. adică
ceva mai mult decât Muntenia, Oltenia si Dobrogea împreună, - cu o
populaţie de vre-o 2.700.000 locuitori. Din aceştia, vre-o 200.000 sunt
germanii Baltici, aproximativ un million de estoni şi cam tot atâția letoni.
Restul îl formează populația amestecată, de ruşi (aproape exclusiv
funcţionarii şi soldaţii din garnizoană), lituani, polonezi, precum şi străini, -
suedezi, germani din imperiu, etc., (străinii sunt destul de numeroşi, mai cu
seamă în oraşele de port).

Germanii formează, în toată regiunea Baltică, elemental dominant,
din punctual de vedere politic şi social. Nobletea şi marea proprietate
rurală, burghezimea oraşelor ca şi clasa intelectuală, sunt aproape exclusive
germane, în cât Provinciile Baltice, cu toată slăbiciunea numerică a
elementului german, au totuşi, multumită acestui caracter al tuturor claselor
superioare, o fizionomie germanică.

Faptul se explică, istoriceste, întru cât toată regiunea Baltică, înainte
cunoscută sub numele general de Livlanda, a fost cea mai veche colonie
germană şi, timp de patru veacuri din veacul al 12-lea pana’n al 16-lea, ca
posesiune a Ordinului livonic, făcea parte din Imperiul german.

In urmă, Estlanda a căzut sub stăpânirea suedezilor, Livlanda sub
Polonia ( în 1629 şi ea a intrat sub puterea Suediei) ; Curlanda însă, sub
ultimul Maestru al Ordinului livonic, Gotthard von Kettler, a ajuns un
ducat, sub vasalitatea poloneză.

Victoriile lui Petru cel Mare au anexat, in 1721, Estlanda si Livlanda
la Rusia, iar în 1795, împărăteasa Ecaterina all-a a unit cu Coroana
imperială a Rusiei si Coroana ducatului Curlandei.

Insă vechi cuceritori şi stăpânitori ai regiunei Baltice, germanii, şi-au
păstrat, şi după pierderea independenţei acestor provincii, preponderența
lor în tara.

165

Suedezii, polonezii si ruşii, rând pe rând, au menţinut, vechea
organizație politică şi administrativă a ţării, şi au recunoscut libertatea
confesiunii evangelice, care de mult formează Cultul dominant al regiunii.

Dreptul german, administrația germană, organizaţia scolară germane,
au fost respectate şi asigurate prin tratate în Baltică, pănă la încercările de
rustificare de sub împăratul Alexandru III.

Astfel aceste tari, şi sub dominatiunea străină au rămas, în fond o
colonie germană şi şi-au păstrat acest character, - cu toate nazuintele de
rustificare, contrare tratatelor, din ultimele decenii, - în linie esențială,
pana’n zilele noastre.

Tentativele de rusificare n'au putut reuşi fiindcă nu s'au putut
rezema, afară de oficialitate, pe nici un element al populatiuni.

Am văzut ca majoritatea covarsitoare a acestei populatiuni, o
formează estonii şi letonii, - doua mici grupuri entice, foarte deosebite între
ele, dar cari, de o potrivă, n'au nici o legătură, nici cu rusii nici cu slavii.

Estonii locuiesc Estlanda şi partea de nord a Livlandei. Ei sunt, dupa
limbă, de origine finica, dar în cursul veacurilor s'au amestecat foarte mult
cu elementele germanice, adică cu stăpânii lor suedezi si nemti.

Letonii, cari locuiesc în partea de sud a Livlandei şi în Curlanda,
aparțin unei rase puritarice, înrudita cu lituanii, de cari se deosebesc inca
foarte mult şi prin limbă ca şi prin religie. Ei de asemenea s'au amestecat
mult cu elementele germanice.

Ambele mici popoare, pe care le leagă atât de mult Istoria şi destinul
comun, cultura germană în a cărei sferă au intrat, ca şi infuziunea sângelui
german, trăiesc însă într'un veşnic antagonism între ele.

Estonii ca şi letonii formează clasa muncitoare a Provinciilor Baltice,
mai cu seamă tărănimea. Dar estonii dau dovadă de energia popoarelor
finice europenizate, cum sunt finlandezii si maghiarii. Letonii, însă popor
expansiv şi vesel, ca ultima rämäsita a unei rase care se stinge, se arată
inferiori în lupta pentru existenţa. Estonii se întend tot mai mult pe seama
lor, respingandu’i spre Sud.

Cu Germanii, - cari, in mod natural, jucau rolul de conducatori, -
pana la o dată recentă, ambele populatiuni trăiau, in general, în relații
foarte bune. La aceasta a contribuit atât faptul că, aparținând aceleiaşi
confesiuni protestante, preoţii aproape exclusive germane, ştiau să menţină
armonia dintre clase. Apoi, țărănimea din Provinciile Baltice a fost

166

emancipata de sub iobăgie, cu multe decenii înainte de restul Rusiei. Acest
fapt, nu numai că îi crea o situaţie de superioritate fata de țărănime iobaga
rusă, dar îi şi deschidea posibilităţile de inaltare socială.

Insă grupuri etnice atât de reduse (chiar astăzi fiecare din ele
numără abia câte un milion de suflete) şi atât de înapoiate, evident nu si—au
putut crea încă o cultură notionala serioasa.Fiecare Eston sau fiecare Leton
care se ridică pe scara socială, fatal trebuie să-şi însuşească sau cultura rusă
sau cultura germană. Biserica protestantă, ca şi o excelentă organizație
şcolară germană, determina evoluția în sensul german. Astăzi, foarte multi
dintre cei mai intransigenti pangermanisti din Provinciile Baltice, sunt
tocmai de origine estonă sau letonă.

Când, sub Alexandru III, a fost inagurată în Provinciile Baltice
politica violentă de rusificare, administraţia rusă a căutat, exploatând mai
cu seamă deosebirea de clasă socială, să ridice pe estoni şi letoni împotriva
<<stăpânirii germane>> şi a încurajat mişcările naționaliste estonă şi
letonă.

Revoluţia din 1905, care în Provincule Baltice, s'a început ca o
mişcare agrară şi anti-germană, foarte curând a luat însă iar caracter violent
de răscoală împotriva dominatiuni ruseşti.

Pentru estoni şi letoni, ca şi pentru celelalte naţionalităţi oprimate
din Rusia regimul <<constitutional>> de după 1905, a fost o deceptiune.

Din cauza aceasta, şi în Provinciile Baltice, revoluția din Martie
1917, a dat semnalul unei mişcări separatiste.

Ocupatiunea germană a Curlandei, a părții din Livlanda şi a
insulelor estonice din Golful Rigei, a dat un puternic imbold acestei
mişcari.

lar regimul maximalist a unit majoritatea covârşitoare a
provinciilor într'un singur gând: apel la protecția germană împotriva
dominatiunii ruseşti.

Vechile legături culturale şi confesionale, slăbiciunea numerică,
ce nu îngădue astfel rezistența împotriva Rusiei, deprinderea de secole de
a'şi urma conducătorii germani, —pot explica în destul această mişcare.

Dacă astăzi ţăranul eston şi leton ravneste la o cultură națională,
e natural ca el să se simtă mai putin primejduit sub protectiunea germană,
decât sub dominatiunea Rusiei, cu enorma presiune a massei sale.

167

In acelaşi sens lucrează şi interesele economice, cari todeauna au
un rol important în mişcările sociale şi notionale;tarile Baltice pur agricole,
pot numai câstiga pe urma ridicării unei bariere vamale în spre Rusia şi pe
urma deschiderii debuseului Germaniei industriale.

Nu mai putin Germania are interesul de a crea un zid despărțitor
puternic fata de Rusia (lacul Peipus de mult e considerat ca o frontieră
ideală, de către strategii germani), de a'şi asigura aproviyionarea şi de a şi
întări situația în Marea Baltică.

Viitorul apropiat ne va arăta în ce măsură aspiratiunile

Provinciilor Baltice se vor putea realiza, cu ajutorul forțelor gremanice.
21 februarie

VII
RUSIA DE MÂINE

De mai multe ori am avut prilejul să semnalez în coloanele
<<Luminei>> mişcările centrifuge ale naționalităților din Rusia, prin cari
este caracterizată revolutiunea actuală, în deosebire de revolutiunea din
1905, când toate popoarele Imperiului luptau alături de ruşi pentru libertati
obşteşti.

Desamăgirea pricinuită de atitudinea partidelor democratice din
Dumă,- cari foarte curând după relativul succes al mişcarii din 1905 s'au
colorat cu naționalism şi chiar cu şovinism panrusesc,- dau explicarea
îndestulătoare acestor nazuinti separatiste ale naționalităților oprimate.

Imediat după zilele din Martie trecute, în toată întinderea Rusiei
au avut loc diferite congrese naționale, în cari popoarele oprimate se
mărgineau la reventicarea autonomiei nationale, dar de cele mai multe ori
aşteptau realiyarea cerințelor lor de la adunarea conatituanta panrusă.

Insă după revoluția maximalistă din Noembrie 1917, caracterul
mişcării s'a schimbat radical.

Nu numai în teritoriile ocupate de armatele Puterilor Centrale,-
Polonia, Lituania, Provinciile baltice, - în cari de mult se accentuase
mişcarea separatistă, dar şi peste tot nationalitatile oprimate s'au grăbit să-
şi afirme nazuintele de independență, vădit, spre a se folosi de momentul,
în care slăbiciunea autorităţilor centrale face cu neputinţă orice represiune.

Astfel Finlanda săa proclamat un Stat independent, şi a şi fost

recunoscută ca atare de mai multe State, atât neutre,cât şi beligerante.

168

Finlanda, putem spune,a rupt pentru totdeauna orice legatura cu
Rusia, şi astăzi ea mai curând gravitează spre Statele scandinave, cu cari
are legături vechi.

Aspiratiunile celorlalte naţionalităţi de cele mai multe ori nu merg aşa
departe,dar dacă peste tot ele încă par a dori să-şi păstreze legătura cu
Moscovia, - pentru că despre Rusia în înţelesul tradițional nu s'ar mai
putea vorbi, ele înţeleg însă această legătură într'o formă,la care nu s'au
găndit până acum nici cei mai indrazneti dintre revoluționarii ruşi.

Am arătat în articolul de eri, cum Ucraina, care se află în fruntea
acestei mişcări, a ajuns chiar la cunoaşterea independenţi sale pentru
moment, lăsând ca să se vadă în urmă, dacă se va putea reconstrui
printr 'un tratat de alianti dintre popoarele libere ale fostului Imperiu rus,o
republică federativă.

Relativ la mişcările analoage la alte naţionalităţi ale Rusiei suntem
limitați numai la ştirile, pe cari le putem culege din ziarele ruse din
Petrograd şi din Moscova, în deobste ostile acestei evolutii.Desigur, despre
multe constituiri de << republice naționale >> nu ne-a putut parveni nici o
veste.

Dar şi din căte ştim, se poate astăzi afirma că << Sfânta Rusie >> de
altă dată nu mai este decât... << o expresiune geografică >>...Ce crudă
ironie a soartei!

In urma inițiativei ucrainiene,a trecut prin tot teritoriul << fostului
>> imperiu un uragan de revolutiuni nationale,care a sfărâmat opera
seculară a Tarilor Moscoviei în nenumărate organizatiuni mai mult sau
mai putin independente, cari afirmă, toate, că reconstruirea republicei
federale ruse nu poate isvori decât din învoirea liberă a națiunilor, şi numai
în măsura în care ele ar crede de cuviință.

Un proces elementar de această natură, evident, va cere ani
indelungati, până ce se va putea ajunge la o formaţiune politica mai
consistentă şi viabilă.

Interesele necompatibile,rivalitati şi pretentiuni contradictorii,
pasiunile rezultate din enorme deosebiri de cultură, de limbă, de religiune,
de rasă, nu vor putea fi uşor biruite, - şi încă mult sânge va curge pe
câmpiile Rusiei,dupa...icheerea păcii...

Dar se poate de pe acum prevedea liniile generale ale acestei uriaşe
transformări.

169

In momentul de fata se şi desinează cinsi sau şease principale
conglomerate, în jurul cărora gravitează cele << o sută optzeci de limbi >>,
cu a căror subjugare se fălea Rusia ţaristă.

Acestea sunt :

In primul rand Moscovia propriu zisa, care dupa massa ei va forma in
orice caz o formidabilă putere : << ruşii mari >> singuri ajung la aproape
90 milioane de suflete.

Apoi vine Ucraina, spre care în mod natural gravitează, pe de o parte,
tătarii din Crimeea şi pe de altă parte moldovenii din Basarabia (despre
aceştia însă voiu avea o vorbă deosebită ).numărul populatiunii cuprinse in
această formaţiune s’ar urca la vr'o 40 milioane.

In al treilea rând, trebue să punem << Uniunea cazacilor şi a
popoarelor libere din stepe şi munţi >>, cu centrul în Novocercask, şi cu o
populaţie totală de vr'o 20 milioane. Aici rolul principal îl joacă cazacii din
regiunea Donului, dar la ei se asociază şi cazacii altor regiuni, precum şi
triburile Caucaziei.Cum vom vedea, această Uniune este pronunţat anti-
maximalista, şi chiar anti-socialistă, fiindcă cazacii nu vor să renunțe la
privilegiile lor în ce priveşte proprietatea pământului.

Al patrulea conglomerat tinde să se închege în regiunea marelui
fluviu al Sfintei Rusii, Volga, sub conducerea fätarilor din Cazan şi al
baschirilor , la cari se asociază o sumedenie de mici grupuri fino-
mongolice: ciuvasi, ceremişi, mordvini, votiaki, zireni, calmuci, etc.In total
cel putin 15 milioane de suflete.

In sfârşit, Siberia, in sine un univers de popoare, cari îşi caută acum
dreum spre lumină si libertate, şi dintre cari afară de ruşi, joacă un rol
însemnat şi multe neamuri de obârşie mongolă şi turcă: 1acuti, buriati,
kirghizi, telenti, soioti, tătari siberieni, etc.Alte 8-9 milioane.

Dacă din toate aceste formaţiuni politice,în afară de Moscovia, până
acum numai Ucraina şi Donul au reuşit să creeze o organizatiune mai
serioasă, totuşi şi celelalte se află în plină lucrare de constituire, - şi fiecare
din ele, trebue să notăm se prezintă la rândul său ca o federatiune alcătuită
din mai multe organizatiuni nationale.

In afară de aceste mari conglomerate, în cari se desface vechea Rusie,
rămân încă popoarele din Transcaucazia, şi în primul rând georgienii,
armenii Si tălarii caucazieni (iarăşi împreună 5-6 milioane), unde, deşi

170

sunt încă asperitati foarte mari, pare să se formeze o federatiune, cu
Georgia, în centru ei, care s'a şi constituit ca un Stat socialist minimalist...

Multă vreme, in loc de Rusia Tarilor, Europa va trebui să conteze cu
aceste noi unități politice, oricare ar fi constituirea lor definitivă.

Cred că e util să dau oarecari detalii despre ele intr’un alt articol.
16 Ianuarie 1918

VIII
FEDERATIUNEA CAZACILOR

După Moscovia şi Ucraina, formațiunea politică cea mai importantă
care tinde să se organizeze pe ruinele Imperiului rus, este necontestabil <<
Federatiunea de Sud-Est>>.

In capul acestei formaţiuni, in mod natural se pune regiunea Donului,
care prezintă mai multă consistență şi a cărei organizație politică
independentă e şi mai înaintată.

In ţările Intelegerei numele generalului Kaledin, - când în alianţă,
când în opoziție cu Rada Centrală din Kiev, - e adesea exploatat,ca să mai
reînvie speranţele popoarelor din Apus în posibilitatea unei acţiuni militare
pe frontul oriental.

In realitate însă, generalul Kaledin, adeversarul hotărât al
maximaliştilor,nu se poate gândi, şi desigur nu s'a gândit niciodată,depă
dezagregarea armatei ruseşti, să 1a asupra-şi continuarea răsboiului.

Motivele opozitiunii sale fata de mişcarea maximalista, şi mai cu
seamă fata de Sovietul comisarilor naţiunii, sunt de ordine pur interna, -
lupta împotriva socialismului şi în special împotriva exproprierilor agrare.

Imediat după constituirea Sovietului comisarilor națiunii, comisarul
Kaledin a telegrafiat la Petrograd, că regiunea Donului, - care în trecut şi
sub Tari, ca << pământul oştirii cazacilor de Don >>, se bucura de o
situație privilegiată în Imperiu, - şi-a proclamat autonomia. In acelş timp el
aducea la cunoştinţă guvernului maximalist,că din Noiembrie 1917, - adică
din ziua revolutiunii maximaliste, - autoritățile militare ale regiunii, cari de
altfel întotdeauna aveau şi atributiuni administrative, au luat în mâinile lor
plentitudinea autorității de Stat. Totuşi,în ce priveşte lupta dintre guvernul
Kerenski şi maximalisti, oastea cazacilor de Don se declară oficial cu
desăvârşire << neutră >> şi nu înţelege să 1a parte nici pentru Kerenski,
nici pentru Lenin,dar în acelaşi timp ea nu va tolera nici un amestec al

maximalistilor în afacerile Donului, şi la nevoe îl va respinge cu forţa
armată.

Departe de a se gândi la continuarea răsboiului pe seama cazacilor,
generalu Kaledin a rechemat în ţară toate trupele căzăceşti, spre a putea <<
închide porțile regiunii Donului maximalistilor >>.

Telegraful ne’a adus şi vestea constituirii unui guvern al Donului, cu
generalul Kaledin ca prim-ministru şi ministru de răsboiu, - iar mai în
urmă, că delegaţii ucrainieni sunt autorizați să reprezinte la Brest-Litovsk
si acest guvern.

Dar căzăcimea de Don spre a şi consolida situatiunea a căutat de la
început să ajungă centrul de gravitatiune al unei organizații cu mult mai
vaste, - a unei << federatiuni de Sud-Est >>, în care să intre în primul rand
ŞI cazacii de Ural, Astralian, Terek şi Kuban şi triburile caucaziene.

In Caucazia se numără vr’o 40 de mici naţionalităţi, foarte deosebite,
pe cari le-a legat numai opresiunea rusească. Cele mai însemnate din aceste
naționalități sunt: abhazii, cabardinii (<<cherchesii>>), osetinii, cecenii sau
inguşii şi lesghinii din Dagestan, etc., - cu toate împreună aceste
populatiuni abia dacă ajung la vr’o trei milioane de suflete.

Incă la sfârşitul lui Septembrie reprezentanții acestor triburi de
munteni s'au adunat la Vladicavcaz pentru a forma o << federatiune a
popoarelor de munte>>.

Dar conducătorii lor au simțit că această federatiune singură ar fi prea
slabă pentru a le asigura libertatea şi chiar coheziunea, fiind date rivalitatile
şi animozitatile, cari le despart de mult, şi cari au fost întotdeauna
exploatate împotriva lor de către regimul țarist.

Când cazacii din regiunea Kubanului s'au proclamat ca un Stat
autonom, <<federatiunea popoarelor de munte>>a şi căutat să se alieze cu
acest Stat vecin.

Cazacimea din Kuban e, in mare parte, de origină ucaineana. Cand
tendințele de autonomie s'au manifestat în Ucraina, a fost creată şi aici
<<Rada regiuni Kubanului>>, care a ales pe un <<Hatman>> şi un consiliu
legislativ, cărora le-a şi încredinţat plenitudinea puterilor de Stat.

Dacă cazacii de Kuban nu s'au alipit Ucrainiei, aceasta se datoreste în
primul rând numai tendinţelor lor antisocialiste, fiincă în Ucraina a biruit
curentul socialist, deşi cu mult mai moderat ca în << Rusia Mare >>,- mai

172

cu seamă din consideratiuni naționaliste. (Maru proprietari in Ucraina sunt
în mare parte de origine polonezi şi ruşi).

Cand federatiunea caucaziană a intrat în Statul Kubanului,
reprezentanților ei li s'au acordat 10 locuri în consiliul legislativ, alături de
cei 56 deputanti ai căzăcimei.

In curând s'au organizat pe aceleaşi principii şi cazacii din regiunile
Terek, Ural şi Astrahan.

Atunci cazacii din Don au întreprins fuziunea într'o singură
federatiune a tuturor acestor organizațiuni.

Un nou congres în Vladicavcaz a elaborat proiectul federatiunii in
care rolul diriguitor, în mod natural, a fost asigurat cazacilor.

Cazacii, cari stăpânesc întinderi însemnate de pământ şi cari au
format întodeauna o clasă privilegiată în regiunile lor, vor înainte de toate
să ferească ţările lor de << contaminatiunea socialista>>. Intr'un Stat unitar
rus ei ar fi însă covarsiti de valul revolutiunii socialiste. Din cauza aceasta
ei se afirmă ca o <<natiune>> distinctă, cu dreptul la <<auto-
determinatiune>> (Selbsbestimnungsrecht).

Această grupă, împreună cu triburile de munteni aliate, stăpâneste
peste un vast teritoriu, cuprins între marea Neagră, cea de Azov şi Caspică,
şi care la Răsărit se limiteaza cu râul Ural şi la Nord ajunge până în
guvernământul Voronej.

Generalul Kaledin, prin infintarea <<Federatiunn de Sud-Est>> pe
care el a vestit o lumii sub numele pompos de <<Uniunea cazacilor şi a
popoarelor libere din stepe şi munti>>, tinde înainte de toate de a forma un
Stat <<burghez>> în miljocul unei Rusii socialiste. Mulțumită acestui
colorit politic, noua formaţiune şi-a atras simpatiile cadetilor, şi prin ei ale
Inţelegerii. Şi desigur generalului Kaledin nu i-ar fi dezagreabil un sprijin
din partea Inţelegerii, pentru consolidarea noului Stat. Dar scopul urmărit
de el este înainte de toate apăsarea privilegiilor regiunii Donului,- şi el isi
dă seama, că aceste privilegii ar putea fi numai compromise, dacă
împotriva curentului pacifist al masselor, el şi ar fi luat sarcina de a duce
răsboiul pe seama căzăcimil.

Cu cât mai mult, cu cat <<contagiunea socialista>>ameninta şi
regiunile căzăceşti, in cari locuieşte şi o însemnată populatiune
necăzăcească, care nu se bucură de pleditudinea drepturilor în aceste
regiuni, şi e azi înclinată spre revendicările socialiste.

173

In orice caz, căzăcimea Donului, care fireşte se află în fruntea nouei
federatiuni, şi care a ştiut să impună acesteia drept Capitală oraşul
Novocercasc, şi-a asigurat astfel un rol însemnat în luptele viitoare pentru
definitiva aşezare a Rusiei de mâine.

Desigur vom auzi încă adesea despre <<Federatiunea de Sud-Est>>.

17 Ianuarie 1918.

FEDERATIA VOLGII SI REPUBLICA SIBERIEI

Dintre toate formatiunile politice intependente, cari s’au ridicat acum
in Rusia, poate cel mai mare interes, pentru caracterizarea procesului
elementar care a cuprins toate neamurile vechii Imparatii, prezintă noua
<<Republica a Volgei>>, în care sunt meniti să joace rol însemnat tătarii
din Cazan.

Precum am arătat alta data (v. <<Lumina>> No. 35, din 6 Octombrie.
1977), tătarii din Cazan întodeauna au stat în fruntea întregii lumii
mahomedane din Rusia. Dela începutul revolutiunii ei şi-au încordat toate
puterile pentru a asigura 27 milioane de mohomedani ai Rusiei o
autonomle naţional-culturală, dar fără nici un caracter teritorial.

Daca în prima fază a revolutiunn, şi cea mai mare din celelalte
naționalități din Rusia de asemenea năzuia mai mult la autonomie culturală
şi națională, de cât la delimitare teritorială, pentru mohomedani s’ar părea
că orice organizație pe bază teritorială ar putea fi numai în dauna
intereselor lor. In adevăr, mohomedanii nicăeri nu formează o massă
compactă cu un teritoriu propiu, ci sunt imprasitiati peste tot Imperiul, ca
nişte insule relativ mici de populatiune şi adesea foarte îndepărtate una de
alta. Astfel, peste tot, în caz de organizaţie teritorială, mahomedani ar
constitui minorități, şi tătarii din Cazan şi-ar pierde din însemnătatea lor de
conducători ai întregii lumi mahomedane.

Dar procesul de <<federalizare teritoriala>>, determinat de
revolutiunea maximalista, s’a impus peste tot cu o putere irezistibila.

174

In primul rand başchirii, cari sunt mohomedani şi până acum au stat
cu totul sub influienta tătarilor, au dat semnal nouei orientări. Başchirii au
declarat autonom întregul teritoriu in care salasluesc, şi cari cuprinde parti
însemnate din Guvernămintele Orenburg, Ufa, Perm şi Samara. Pe ziua de
21 Decembrie trecut a şi fost convocată adunarea lor constituantă in
Orenburg.

Astfel tătarii din Cazan au văzut opera lor ameninţată şi riscau să
rămână izolați, cu atât mai mult cu cât în vecinătatea teritoriului
başchirilor, în enormul bazin al Volgii, s'au manifestat tendinţe analoage la
diferite populatiuni fino-mongolice, in parte crestinizate, în parte
mohomedane, şi chiar, în taină păgână.

Principalele din aceste populatiuni sunt: ciuvaşi, ceremişi, mordvini,
votiaki, zireni, calmuci, ca şi numeroase triburi tătăreşti (unele din acestea
trecute la creştinism).

Inca în Mai din anul trecut reprezentanţii acestei populatiuni s'au
adunat la un congres din Cazan, spre a-şi afirma dreptul la o viata culturală
şi naţională propie.

Sub inraurirea curentului federalist însă a început sa se inchege
<<Federatiunea Volgii>. Iar in urma interventiunii elementului puternic al
tătarilor din Cazan şi al baschirilor, s'a pus la ordinea zilei şi adeziunea
populatiunii ruseşti din basinul Volgii, şi s'a născut chiar ideia renașterii
vechii Imparatii a Cazanului, anexată în Moscovia sub loan Groaznicul !

Dar astăzi noul stat în faşa se afirmă ca o federatiune democratică,
care în chestia agrară îşi însuşeşte programul partidului social-revolutionar.

Prin formarea Republici Volgii însă, Siberia rămâne cu totul
despărțită de restul Rusiei. Chiar de n'ar fi alte motive, acest fapt punea
întrebarea asupra viitorului acestei imensitati, care cuprinde peste jumătate
din Continentul Asiei.

Dar conditiunile Siberiei se deosibesc aşa de mult, şi ea a suferit aşa
de grozav în cursul veacurilor ca un loc de deportatiune, silit să
adăpostească pe criminalu şi oamenii fără capataiu din întreaga Rusia, in
cât aici în totdeauna a fost foarte puternic curentul de opoziție împotriva
Rusiei,- bine înţeles încă întărit sub influienta deportaților politici sub
regimul țarist.

175

Din nenorocire datele noastre sunt prea räsletite. Ziarele ruseşti se
ocupă foarte puţin de ceeace se petrece în depărtata ţară a lui Ermak,- iar
siberienii, prin firea lor, <<tac şi fac>>.

Ştiam că s'a proclamat Republica Siberiei, cu oraşul Omak drept
capitală; a fost aleasă o <<Dumă>>, ca organ legislativ: s'a şi format un
guvern, în cap cu octogenarul învăţat d. Potanin, un cunoscut patriot
siberian.

Dar Siberia e un continent, cu regiuni foarte variate, locuite de
nenumărate grupuri etnice, cari n'au nimic comun, ca rasă, limbă, cultură.
Desigur ele nu se pot organiza pe principii de libertate națională, decât ca
un Stat federal. Probabil noua ocârmuire siberiană şi-a asigurat adeziunea
unora din aceste grupări: putem să ne aşteptăm la treptata adeziuni şi a
celorlalte. Dar până acum indicatiunile din presă rusă sunt prea confuze.

Ele se referă mai cu deosebire la alcătuirile din regiunea Altaiului şi
din aceea a Baicalului.

In regiunea Altaiului locuesc mai cu seamă triburile mongole de
calmuci, tătari teleuti şi soioti, cari inca din Mai trecut au început o acțiune
de federalizare. lar în jurul Baicalului este aşezat un puternic neam al
buriatilor. Buriaţii nu numai că au ştiut să reziste rusificării, dar ei în mare
parte au asimilat elementele ruseşti cari s'au amestecat printre dânşii.
Ajunşi la un grad relativ înalt de cultura, buriatii pretind să se pună in
fruntea regiunii întregi dintre lacul Baical şi Oceanul Pacific şi să înfiinţeze
cu ajutorul iacutilor, un Stat daca nu chiar independent, cel putin autonom,
în sânul federatiunii siberiene.

Despre celelalte formaţiuni politice, rupte din trupul Imperiului
Tarilor aş putea da în momentul de fata prea puţine detali precise.

Dar un lucru e sigur: vechia împărăție nu mai există.

Până acum şi-au afirmat näzuintele de independenţă sau chiar au
reuşit să se despartă cu desăvârşire: Finlanda, Ucraina, Rusia albă,
Federatiunea de Sud-Est cu regiunea Donului, Caucazia şi Transcaucazia,
Federatiunea Volgii cu Baschiria până la Ural, şi cu zirenii până aproape de
țărmul Mării Inghetate, în sfârşit Siberia.

Dacă mai ţinem seama de regiunile ocupate de către Puterile
Centrale, cari împreună cu anexele lor rămase încă sub ruşi- cum sunt
Polonia, Lituania, Curlanda, Livonia şi Estonia,- de asemenea vor fi
pierdute pentru Rusia, vedem că puterea Sovietului comisarilor națiunii nu

176

rămâne de cat Moscovia, în întinderea pe care o avea sub vechii Tari din
veacul al XIV-lea sau al XV-lea...
Sic transit...

18 Ianuarie.

177

CAP. VI

PERSPECTIVE

I
<< SOCIETATEA NAŢIUNILOR >>...

Lumea antică trăia în State izolate, între cari, putem spune, nu era nici
o viata obştească. Orice strain era în principiu un dușman, - hostis.
Raportul normal dintre State era răsboiul, - pacea nu putea izvori decât
dintr'un anume tratat, de aici şi cuvântul pax, care indica această origine
contractuală.

Fiecare stat pe aici îşi îndestula singur aproape toate nevoile sale, -
comerțul internațional nu se făcea decât aproape exclusiv cu obiecte de lux.

Omenirea de astăzi nu mai cunoaşte această izolare. Toate Statele şi
popoarele lumii trăesc in cea mai intimă colaborare , - toată viata e
întemeiată pe raporturi de schimb. Pacea e o stare normală, - răsboiul e, nu
o exceptiune, ci putem spune o anomalie. << Societatea de State >> - e o
concepţie fundamentală a dreptului internaţional.

Dar aici apare la iveală un grozav paradox al vieţii moderne.

După definiţia unui mare jurisconsult german, prof. R. von Ihering,
dreptul este << un interes proteguit juridiceste >>, adică cu ajutorul forței
publice.

Dar dreptul international e cu desăvârşire lipsit de această sancțiune!

Însăși intimitatea vieţii internationale de astăzi, în care granița nu mai
este acea formidabilă barieră de altă dată, ci a ajuns aproape numai o
concepţie pur abstractă, - dă naştere la conflicte ireductibile de drepturi şi
interese.

Si << Societatea de State >> nu poate da totuşi nici o protectiune
eficace intereselor celor mai legitime. Astăzi ca şi în antichitate un popor
pentru apărarea intereselor sale nu se poate bizui decât pe puterea lui
proprie.

Închipuiţi-vă, că în societatea din sânul unui Stat ar lipsi, pentru
aplanarea conflictelor, tribunalele şi poliția.

Ce haos s’ar naşte !

178

Dar in acest haos traeste societatea natiunilor in lumea civilizata...
Astfel pentru a paraliza puterea de munca a unui popor s’a aprins
faclia răsboiului mondial.

21 Septembrie

CONTELE CZERNIN SI ROLUL AUSTRIEI

Lumea a intrat in răsboiu cu două credințe, cani au fost adânc
înrădăcinate în opinia publică europeană :

Rusia constitue cea mai formidabilă putere militară.

Austro-Ungaria e în ajunul descompunerii.

Pornind de la aceste credințe, Marele duce Nicoale Nicolaevici,
comandantul suprem al forţelor ruse, luând aere de atlet generos, a adresat
la începutul räsboiului un apel către popoarele Austro-Ungare,
îndemnându-le la defectiune şi promitandu-le libertate şi fericire sub scutul
Țarului...

Niciodată n'am împărtăşit aceste iluziuni, nici despre puterea Rusiei,
nici despre decrepitudinea Austriei.

În special, în ce priveşte Austria, de foarte multe ori am arătat că
puterea ei constă mai cu seamă în misiunea istorică ce are de îndeplinit în
acestă parte a Europei.

Răspunzând la întrebarea d-lui Take Ionescu. << ce bine a făcut
vr'odatä această monarhie >>, am scris în Decembrie 1915 :

Binele pe care l’a făcut Austria? Dar o plimbare dela märeata
catedrală a Sfântului Ştefan, ale cărei temelii au fost puse în veacul al XII-
lea până la zidirea afumată din Viena veche, în care din veacul al XIV-lea a
fost instalată o glorioasă Universitate, ajunge pentru ca să sugereze ori-cul
rolul pe care l-a jucat monarhia habsburgică în aceasta parte a Europei, la
ganitele Orientului. Prin intermediul ei, populatiunile din basinul Dunării
nu numai că s'au putut împărtăşi la comorile culturii apusene, dar au găsit
si scut împotriva cotropirii şi nimicirii de către despotiile Orientului ...
Multe dureri au cunoscut şi popoarele din Austria. Dar fără Monarhia
habsburgică poate că aceste naționalități ar fi avut o altă soartă. Mulțumită

179

habsburgilor ele au putut trai, $1 au putut conserva neatins caracterul etnic
$1 au putut porni in lupta pentru renastere...

În special, dacă natiunea poloneză s’a putut menţine la un nivel înalt
de conştiinţă națională şi de cultură, aceasta se datoreşte exclusiv
conditiunilor de viata pe cari fii ei le-au găsit în imperiul habsburgic: două
universități, şcoli secundare şi primare, seminarii, laboratorii, muzee,
putinţa de a se împărtăşi la bunurile unei vieţi constituţionale, - toate
acestea au servit naţiunii întregi, asigurându-i şi o elită intelectuală şi
cadrele de conducători dela cari va putea porni viata viitorului Stat
polonez.

lar ucrainenilor oropsiti tot Austria le-a dat putinţă de a crea in
Galiţia orientală singurul focar de viata națională, dela care să poată porni
o acţiune de redeşteptare, care a făcut pe sugrumătorii Ucrainei din patria
mumă, să fie atât de ingrijati în ce priveşte succesul operei lor
destructive... (<< Viaţa Românească >>. 1915, No. 12, p. 184).

Astăzi se văd fructele acestei acţiuni...

Am cunoscut Austria nu numai din studii dar şi din contactul
personal, pe care l'am putut avea mai cu seamă mulţumită relatiunilor ce
le-am avut cu românii de peste munți.

Dintre romanii din Regat defunctul Aurel C. Popovici, a cunoscut,
desigur, şi mai bine monarhia, - punctul lui de vedere îl caracterizează in
deajuns monumentala lui operă << Grossoesterreich >>.

Si faptul, că doi oameni din cele două extremități ale teritoriilor
locuite de români, Banatul şi Basarabia de Nord, doi oameni atât de
deosebiți în ce priveşte ideile generale (defunctul Aurel Popovici a fost un
conservator convins, care a polemizat mult cu subsemnatul) au putut fi de
acord în ce priveşte raporturile dintre români şi monarhia dunăreană, ar fi
trebuit să fie singur de ajuns ca să pue pe gânduri, dacă nu să
desmeticeasca pe patriotarzii nostri...

Mi-au venit toate acestea in gand la cetirea cuvantarii contelui
Czernin din Budapesta.

E semnificativ tonul liniştit şi sigur de viitor al bărbatului de Stat al
monarhiei, care a eşit intactă din grele încercări, în faţa haosului în care se
sbuciumă uriaşa împărăție moscovită.

180

Si e caracteristic, ca conducătorul politicei externe a Austro-Ungariei,
a ținut să releveze credinţa generală în slăbiciunea monarhiei ca una din
cauzele care a împiedicat dezarmările şi a determinat răsboiul :

<< Dogma apropiatei prăbuşirii a Monarhiei ne îngreuia situația în
Europa, din ea isvora toată desconsiderarea intereselor noastre vitale.
Dovedind prin acest răsboiu, că suntem perfect sănătoşi şi cel puţin egali,
putem nădăjdui de a găsi în Europa o deplină înţelegere pentru interesele
noastre vitale şi că sunt distruse speranţele de a ne dobori prin forţa
armelor >>.

Din această situație rezultă pentru contele Czernin putinţa de a ajunge
la pacea mondială, asigurată prin dezarmarea generală şi prin organizația
internațională a arbitragiului obligatoriu, - o pace fără anexiuni şi
contribuţii.

Trebue să releväm aici o nota extrem de interesantă şi foarte
caracteristică tocmai pentru un om de Stat al Monarhiei habsburgice :

Dându-şi seama că o nouă ordine în lume nu poate fi realizată de cât
<< pe baza internațională, adică aşezată sub un control international >>
contele Czernin adaogă : << Fiecare Stat va trebui să renunțe la ceva din
independenţa lui pentru a asigura pacea lumii >>.

La un om de Stat al Austro-Ungariei, - care ea însăşi se înfăţişează ca
o << lume >>, trebuind să asigure o convietuire paşnică atâtor naționalități
deosebite, - această idee e foarte naturală şi foarte sugestivă.

Poate că asistăm la un moment decisiv nu numai pentru Istoria
Monarhiei, în numele căreia a vorbit contele Czernin la Budapesta, dar şi a
lumii civilizate ; şi poate că Austria prin acest discurs, a păşit pe calea ce 1-
o prezicea încă acum treisprezece ani cunoscutul om de Stat francez
D'Estournelles de Constant, când scria în prefața unei cărți (Max Mares <<
L’ Autriche >>) :

<< Să considerăm existența Austro-Ungariei nu ca 0 agonie, ci ca o
auroră ; ca un început de unire europeană ; şi să nu vedem în aşa zisa mare
politică a desmembrării şi a cuceririi de cât o aventură şi o noapte fără
fund >>...

Cel puţin pentru ultima parte a citatului, ilustrul om politic francez

s'a dovedit profet.
7 Octombrie 1917.

181

SUVERANITATEA DE STAT SI
<<INDEPENDENTA BALCANICA>>

Am relevat din discursul contelui Czernin, care in multe privinti va
ramanea simptomatic pentru vremurile in cari traim, cuvintele pline de
adânc interes ca <<fiecare Stat va trebui să renunțe la ceva din
independenţa lui pentru a asigura pacea lumii>>.

Aşa vorbeşte reprezentantul unei Mani Puteri şi în momentul, când
biruind toate amenințările, se crede în drept să-şi afirme deplina încredere
în forța morală şi militară a Statului pe care îl conduce.

Cu puţini ani în urmă o asemenea declaraţie pentru orice om de Stat
desigur n’ar fi fost cu putință. Ea este în divergență cu concepţia clasică a
<<Suveranitații Statului>>.

După această concepţie fiecare Stat posedă o autoritate supremă,
absolută şi nemărginită, care este necompatibilă cu vre-o limitare din afară,
în ce priveşte afirmarea voinţii sale, fără ca prin aceasta însăşi demnitatea
sa de Stat să nu fie grav atinsă.

In realitate, noţiunea de suveranitate absolută de mult a rămas o
formulă abstractă, în care viaţa a turnat un conţinut real adesea foarte
deosebit.

Mai întâiu, alături de Stat, ca fiinta juridică abstractă, s'a ridicat ideea
de națiune vie, care se înfăţişează ca substratul real al acestei forme
Juridice. Treptat a început să se afirme tot mai mult credinţa, că Statul nu
este de cât un mijloc pentru a asigura unei națiuni o viata cât mai
complectă şi liberă, şi o siguranță exterioară cât mai desăvârşită. R. von
Ihering a putut să vorbească chiar despre o concepție noua, dupa care
Statul nu ar fi decât un fel de societate anonimă, în care fiecare cetățean
este un acționar.

Dar atunci subiectul adevărat al dreptului, - sau cum se spune în
limbajul avocatesc, adevărata << persoană morală >> - este națiunea, şi nu
Statul. Acesta nu este decât o formă în care o naţiune îşi poate satisface

182

interesele si realiza drepturile sale. Statul exista pentru natiune, nu natiunea
pentru Stat.

De aci însă, in mod natural rezultă o limitare a conceptiunii absolute a
Statului de altă dată. Natiunea este evident un fapt natural :vointa
omeneasca nu poate nici crea, nici desfiinta o natiune. Pe cand Statul, desi
produs şi el al evolutiunii istorice, e vădit o operă umană, care poate şi
trebuie să fie adaptată la trebuintele vieții nationale. Conditiuniile vieții
naționale variind în timp şi în spaţiu, trebue să varieze şi organizația
exterioară a națiunii care este Statul, pentru a satisface cerințele vremii.

Satisface cerințele vremii principiul de suveranitate absolută şi
nemarginită?

La această întrebare răspunde contele Czernin şi prin aceasta
discursul său e o prețioasă dovadă că am ajuns la pragul unei ere noui in
istoria lumii.

Omenirea de astăzi nu mai träeste claustrata în limitele Statului. Cum
m-am exprimat altă dată, hotarul a ajuns o noţiune pur abstractă. Viaţa
intelectuală, viata socială, viata economică, trece peste toate hotarele, rupe
toate zăgazurile, şi creează din tot rotundul pământesc, în multe privinti, un
sigur organism, prin împletirea inextricabilă de interese.

S-a născut putem zice o societate umană generală, din care fac parte,
în care se întregesc prin raporturi vii şi permanente, toate natiuniile.

Astfel vechea noţiune a suveranitatii absolute şi nemărginite de Stat,
în loc să garanteze popoarelor siguranța externă, plenitudinea vieții
naționale, poate apare tocmai ca un izvor de veşnică primejdie pentru
siguranţa şi libertatea lor.

Cum a arătat atât de bine conductorul politicei Monarhiei dunărene,
în aceste condițiuni, imensele înarmări, pe lângă că ar istovi puterea
productivă a naţiunilor, nu le-ar putea măcar asigura libertatea măriilor şi o
temeinică ordine de drept.

De altfel, pentru orice observator atent, viata s'a însărcinat să aducă
mărginiri independenţei absolute a Statelor.

Toate tratatele internationale, toate conventiunile, ca acele relative la
reglementarea navigatiunn1 pe râuri internationale, toate delimitärile de <<
sfere de influență >> etc., implică la urma urmelor, limitarea suveranității
absolute a Statului.

183

Garantia internațională a neutralității vre-unui Stat, este tipul clasic al
märginirilor de aceasta natură. Si nu numai pentru Statul neutralizat, dar şi
pentru Puterile garante. Garantia neutralității nu presupune, în adevăr,
numai respectul acesteia de către contractanti, dar şi obligaţia de a o apăra.
Dacă ipocrizia abuzează adesea de această situație (cazul Angliei in
chestia Belgiei), principiul în sine rămane adevărat.

Principiul este adevărat, dar realizarea lui întâmpina până acum mari
greutăţi, din cauză că lipsea un organ sau mai bine zis, în termeni juridici,
lipsea un subiect de drept, ca purtător al acestor obligaţii, distinct de
Statele contractante.

Va ajunge acum omenirea la crearea unui asamenea organ?

Atunci poate groaznicile jertfe aduse pentru aceasta n'au fost
zadarnice.

Insă trebue să ne dăm seama, ce ar însemna această organizatiune
internațională: germenul Statelor-Unite ale omenirii...

Implinirea visurilor lui Immanuil Kant!...

E caracteristic că această idee a pornit de la Mari Puteri, cari cunosc
ce înseamnă o reală independenţă, fiindcă forţa lor proprie le dă putinţa să
o apere.

Dar printr'un trist paradox al Istoriei, pe cei mai zeloşi şi mai
intransigenti partizani ai independentii absolute, îi găsim mai cu seamă , in
Statele mici, unde ea intotdeauna n'a fost decât o minciună, mai cu
deosebire când sunt în joc mari interese europene contradictorii. În cazul
acesta independenţa de obiceiu nu este de cât o formă de delimitare a <<
sferelor de influenta>> sau, în cazul cel mai bun, un soiu de
<<condominiu>> al Marilor Puteri.

Exemplu tipic al acestor formaţiuni ipocrite ni-l poate da
<<independenta balcanică>>, despre care cu atâta tristetä a spus odată
fostul ministru sârb la Bucureşti, d. Marincovici << Suntem mândrii de a fi
independenţi, de a avea un parlament, o armată frumoasă, de a duce o
politică naţională, dar în realitate nu avem independenţă, parlamentul
nostru este ecoul glasurilor străine, armata noastră luptă pentru străini,
politica naţională este o himeră înşelătoare şi ridicolă>>...(v.N. Wilensky :
<<Interventia României >>, pag. 53).

184

<<Independenta balcanica>> nu da popoarelor nici siguranta externa,
nu le îngădue nici plenitudinea vieţii nationale, nici nu e compatibilă cu
adevarata libertate nationala.

Atunci, ce rost are o organizaţie care nu îndeplineşte conditiunile
esențiale ale unei reale independente?

Si pentru ce politica << balcanică >> se cramponeaza atâta de aceasta
<<himeră>>, cum s'a exprimat d. Marincovici? Nu e un absurd paradox
acesta?

Nu pot gasi decât un singur raspuns: interesul oligarhiilor guvernante,
cari pot exploata această situație în profitul propriu.

Naţiunile mici s'au dovedit neputiincioase de a găsi singure o eşire
din această tristă situație, şi în cursul acestui răsboiu au plătit pentru
<<himera>> cu reale, multe şi grele suferinţe şi injosiri...

Poate calea indicată de contele Czernin va duce spre mântuirea lor, şi
a lumii întregi.

12 Octombrie

IV
CONFEDERATIA BALCANICĂ

Pe vremuri a fost mult agitată ideea confederatiunii balcanice.

In adevăr, confederatia balcanică s’ar părea o soluție ideală. Micile
State balcanice sunt doar legate prin atâtea amintiri istorice, precum sunt şi
expuse primejdiilor comune. Ce ar putea fi mai natural decât o legătură
federativă între ele, care să asigure fie-căruia dintre ele o viaţă națională
mai liberă, şi sprijin reciproc împotriva primejdiilor din afară.

Partidul socialist român, precum şi celelalte partide socialiste din
Balcani, au şi înscris în programul lor politic crearea confederatiuni
balcanice.

Dintre oamenii noştri politici, defunctul G. Panu, ca să nu vorbim de
cei mai vechi, era deasemeni un partizan hotărât al acestei idei.

Dar în viaţa politică pia desideria, când nu sunt însoţite de puterea de
înfăptuire, n'au mare însemnătate.

A fost însă un moment istoric, când se părea că ideea confederatiunii
balcanice a păşit pe calea realizării. Acesta este momentul primului rasboiu

185

balcanic, din 1912, şi al aliantei celor patru State din dreapta Dunării, care
s'a încheiat în vederea lui.

Din nenorocire însă, alianţa din 1912 avea un germen morbid :
amestecul Rusiei, care nu urmăria decât scopurile sale, - slabirea
Imperiului Otoman şi întărirea excesivă a Serbiei, şi în vederea ulterioarei
cotropiri a Balcanului.

Alianta din 1912 s'a prăbuşit în al doilea răsboiu balcanic, isbucnit
între aliaţii de eri.

In acest moment, în 1913, a apărut pe scenă si România, din
nenorocire tot ca instrument al politicei ruseşti, care nici o clipă nu şi scăpa
din vedere scopul. Cu multă abilitate, profitând de lipsa noastră de educație
politică şi de...... nemărginita înțelepciune a marilor şi a micilor noştri
bărbaţi de Stat, Rusia a ştiut să creeze o unanimitate duioasă între toate
partidele, inclusiv << Liga națională >>, pentru a pune ţara românească în
serviciul cauzei panrusismului. << Viitorul >> liberal rivaliza în zel cu
conservatoarea <<Epoca>>.....

Astfel, cum am scris chiar atunci:<<Ne-am erijat în organ al unei
strigătoare nedreptati internationale; am contribuit la perpetuarea unei stări
de nesiguranță bogată în primejdii; ne-au transformat în unealta planurilor
de contopire a diplomației ruseşti>>. (<<Viata Rom.>>No. 8 din 1913
„<<Rezultatele tratatului din Bucuresti>>p. 193).

Romania în acel moment putea încă să scape situația, să creeze in
Balcani o situație prielnică pentru dezvoltarea ulterioară şi să asigure
marilor interese europene o bază solidă împotriva masinatiunilor
panrusesti, şi sie-si un mare rol în Istoria europeana- dacă nu pierdea din
vedere, - citez din acelaşi articol din august 1913, <<că suntem legaţi cu
bulgaril de primejdia comună: <<cotropirea ruseasca>> (ibid.p.92).

Cum am spus tot atunci:

<<Cu greu se poate închipui o situație mai prielnică pentru asigurarea
acestor drepturi si pentru împlinirea acestor datorii (ale României) decât
cum ea s-a înfățişat în momentul interventiunii noastre înainte de întrunirea
Conferinţei din Bucureşti.

Pentru aceasta nu se cerea decât un singur lucru: să nu ne considerăm
ca aliați ai vre-unuia din beligeranti, ci numai.....ca organ al conştiinţei
europene. Intrucât revendicările noastre proprii au fost acceptate de la
început noi eram datori - şi eram în măsură să o facem- să impunem

186

solutiunea crizei balcanice nu într'un gând de răsbunare împotriva
bulgarilor sau împotriva Austriei, ci în interesul dreptati internationale, în
interesul păcii trainice în Balcani, şi în interesul unei situațiuni
inernationale generale, mai conformă cu aspiratiuntile noastre viitoare şi cu
mariile interese europene, de cari suntem legati>> (ibid.p.194).

Situaţia politică generală din acel moment şi armata de care
dispuneam, ne asigurau succesul.

Atunci puteam pune, în adevăr bazele unei confederatiuni balcanice, -
şi ne infatisam altfel şi în răsboiul european.

Cum au ştiut să profite de această situație excepțională marii şi micii
noştri bărbați de Stat, -şi simţul dreptăţii ne cere să le facem cinste egală
tuturora, fără nici o exceptie, căci cu toţii au fost de acord, se intreceau
chiar în râvnă! -se ştie...

De acolo ni se trag toate nenorocirile de astăzi.

Atitudinea luată de România în cursul crizei balcanice şi la
Conferinţa din Bucureşti în 1913, a determinat întorsătura nefastă a
politicei noastre internaționale.

In ziua de 10 August 1913, data tratatului din Bucuresiti, a
predeterminat fatal şi ziua de 27 August 1916, când a fost declarat răsboiul
României...

Răsboiul european putea da României ultimul prilej de a se pune în
fruntea acțiunii la organizarea Confederaţiunii balcanice, în condițiunuile
cele mai prielnice pentru toate natinunile interesate.

Prin situația ei geografică, România putea să dea mijlocu necesar, - şi
numai ea putea sa’l dea, - atât Bulgariei cât şi Turciei să participe la
acțiunea militară împotriva inamicului comun, Imperiul moscovit, chiar de
la începutul răsboiului, şi pe frontul cel mai sensibil.

Turcia şi Bulgaria, cum am arătat altă dată, au intervenit cu multă
staruinta în acest sens pe lângă guvernul român, în august 1914.

Dacă România şi-ar fi îndeplinit datoria fata de sine şi de Statele
balcanice, prestigiul pe care 1 Par fi dat acest rol printre toate popoarele din
Balcani, creşterea ei în putere prin realipirea Basarabiei, greutatea ce ar fi
avut-o în concertul european, toate puteau să-i asigure un loc de cinste în
Confederatiunea balcanică.

Rezultatele politice ce au urmărit în realitate, n'am nevoie să le mai
zugravesc. Toate posibilitatiile au fost prabusite.....

187

In aceste imprejurari ideea Confederatiunii balcanice a pierdut ori-ce
interes practic: e cu neputiintä pentru moment să ne gândim la aceasta
soltiune a problemei de organizatie politica temeinica pentru Romania, ca
şi pentru natiunile din Balcani care sa le asigure tuturora o dezvoltare
nationala libera sa le dea toata siguranta externa necesara.

De altfel, chiar realizarea Confederatiunii balcanice lasă deschisă
lupta pentru preponderență în Orient, dintre Rusia şi Puterile Centrale.

Un Stat federal de 20-25 milioane de locuitori, abia zamislit după
atâtea tribulatiuni şi rivalități, nu ar putea avea destulă putere, pentru a'şi
negija legăturile internationale, şi era dator să îşi fixeze directiva poiltica
fata de acest conflict mondial de interese.

Prin urmare şi pentru Confederaţia balcanică rămânea în picioare
chestiunea de orientare internațională, numai a/ta era gerutatea specifica
României...

In ori-ce caz, aşa cum stau lucrurile, naţiunile balcanice, în căutarea
legăturilor trainice, care să le asigure independenţa reală şi prosperitatea,
nu mai au alegere decât între Rusia si Puterile Centrale.

3 Noiembrie

Suntem în momentul de fata aliați cu Rusia. E natural deci să ne
întrebăm în primul rând: e cu putinţă, după răsboiu, să ne menţinem in
această orientare, prin ahpirea la Rusia, oricare ar fi forma acestei alipiri?

Dar Rusia e cuprinsă de o adâncă revolutiune. Intreg edificiul ei
politic şi social urmează să fie reclădit din temelie. Câtă vreme va dura
acest proces de transformare radicală şi unde va duce el vastul conglomerat
de popoare dintre hotarele vechei împărăţii moscovite?

In Franţa tulburările marei revolutiuni din veacul al XVIII-lea au
durat cincisprezece ani, până la proclamarea imperiului, - sau ținând seamă
de caracterul de transitie al acestuia, chiar 25 de ani până la restauratie.

Dar Franţa a fost un Stat omogen numai de vr'o 20 milioane de
locuitori, - omogen, putem spune, nu numai din punctul de vedere naţional,
dar şi social. Căci în jurul burghezimii ce se ridicase împotriva vechiului

188

regim, s'au grupat atunci țărănimea şi muncitorimea oraşelor. Chestia
socială nu ajunsese încă în acele vremuri la acuitatea ei de astăzi.

Pe când Rusia zilelor noastre, cu enorma ei massă de 180 milioane, şi
majoritatea populatiunii imperiului de origină străină, este sfâşiată în
primul rând, de puternice tendinti centrifuge. Această populatiune nu
numai că înfăţişează enorme deosebiri de rase şi religiuni, dar reprezintă şi
toate gradele imaginabile de cultură, de la sălbăticia primitivă, până la
treapta cea mai înaltă de civilizație.

La această lipsă de omogenitate etnică se adaogă, în al doilea rând, şi
luptele sociale de o intensitate necunoscută în Apus, - fiindcă alături de
proletariatul industrial se ridică şi țărănimea cu ideile şi sentimentele ei,
inspirate de comunismul primitiv, şi cari sunt necompatibile nu numai cu
structura socială a vechiului regim, dar chiar cu acea din Statele apusene
cele mai înaintate, zidite pe temelia principiului de proprietate individuală.

Este uşor deci de închipuit la ce intensitate trebuie să ajungă
tulburările revoluționare din Rusia.

Asistăm acum abia la prologul unei înfricoşătoare drame. Câtă vreme
va dura ea, - câte decenii? Prin ce peripeții fioroase va trebui să trea că
această nemărginire de noroade? Câte rupturi şi prăbuşiri va suferi încă,
până ce se va putea stabili pe noui baze vr’u echilibru oare-care?

Cine poate şti?

E cu putință de a lega soarta Statului român de acest vulcan în
erupție?

Ne-ar fi ertată această săritură mortală în necunoscut? Nici n'am şti
cu cine mergem: cu <<Rusia mare>>, cu Ucraina, cu ambele împreună, cu
un stat socialist, cu o republică democratică, cu o monarhie?

In loc să sprijinim, prin asemenea legătură, libertatea naţională şi
siguranța noastră externă, am risca numai <<să plătim oalele sparte>>, ale
unei revolutiuni, cu cari nu avem nimic în comun.

Mai cu seamă după criza actuală asemenea aventută ne’ar duce sigur
la pierire.

In adevăr, noi vom avea nevoe pentru reclădirea ţării, de un mare
ajutor financiar şi economic. Rusia nu ni-l poate da.

Nu numai pentru că ea însăşi se află în pragul unei groazice prăbuşiri
economice şi financiare, şi singură va avea nevoe de capitaluri străine, dar

189

ŞI însăşi structura ei evonomica, in ori-ce caz, îi face cu neputinţă vre’o
acțiune de ajutorare pentru gospodăria noastră.

In ce formă poate veni, în ce formă întotdeauna vine un sprijin
economic şi financiar de la o ţară la alta? Publicul cel mare are o concepție
foarte simplistă în această privinţă, şi-şi închipue că acest sprijin s’ar putea
realiza prin trimitere de bani în numerar, în monede sunătoare de aur.
Ceeace în realitate niciodată nu se întâmplă, nici că se poate întâmpla.

Noi am facut împrumuturi de miliarde în străinătate.- Ne-au venit
vre’o dată vagoae cu aur? Niciodată. Acum iarăşi am avea nevoe de multe
miliarde. Nici o tara nu posedă atâta aur lichid. Şi cât posedă, nu se poate
despărți de el, fiindcă îi este indispensabil ca temelia propriei organizatiuni
Economice şi financiare.

Imprumuturile externe numai de formă se contractează în bani, dar nu
se pot realiza decât prin trimitere de material, de mărfuri, de produse ale
muncii naționale a Statului care acordă împrumutul.

Numai în această formă ne va putea veni şi acel mare sprijin
economic şi financiar, de care vom avea trebuinta în viitor.

Dar aceasta presupune, o conditiune indispensabilă, un schimb
comercial între tari.

Noi am primi produse fabricate, şine de drum de fier, vagoane,
locomotive, maşini, unelte, de tot felu pentru industria noastră de petrol şi
agricultura noastră, - iar, în schimb, am trimite cereale şi petrolul nostru.
Expansiunea financiară a acestei realități economice va fi pe deoparte
afluenta de capitaluri necesare pentru România, iar pe de alta parte - plata
anuitatilor, şi stingerea treptată a datoriei de către România.

Intre noi şi Rusia însă, şi în timpuri normale, schimbul comercial e
aproape nul : Rusia nu ne poate trimite mărfurile de care avem trebuinta, şi
nu are nevoie de mărfurile noastre, pe care le producea ea însăşi cu
prisosinta. Ea doar este principala noastră concurentă din Europa!

Cu atât mai puţin, evident, ne-ar putea da un sprijin economic o Rusie
cuprinsă de frigurile revolutiunii.

Dar chiar indiferent de chestiunea economică, şi chiar după încetarea
tulburărilor revoluționare, după restabilirea vre'unui echilibru în Rusia, ar
fi cu putință alipirea României la vecinul nostru de la nord?

Am arătat altădată, că după ce va trece ameteala vremurilor de
revoluţie, - oricare ar fi forma exterioară a formaţiunii de Stat ce va aşeza

190

în întinsul nemărginit al Rusiei actuale, - două clase sociale sunt menite să
coloreze tendinţele politice ale acelei formaţiuni: țărănimea care formează
80 la sută din populație, şi burghezimea, foarte şovinistă prin firea
lucrurilor. Ambele aceste clase, fatal vor determina acelaş caracter agresiv
al Rusiei de mâne, care deosebia şi Rusia ţaristă.

Rusia democratică tot aşa de putin , ca şi Tarii din trecut, va putea
renunța la aspiratiunile ei de dominatiune asupra Balcanului slav şi la
<<impulsiunea spre sud>>, la näzuinta de a stăpâni Constantinopolul şi
Stramtorile. Panrusismul, sub forma ipocrită de panslavism, va constitui
atunci primejdia si mai mare pentru intreg orientul european.

Care ar fi deci situația României, cu numărul ei de 7-8 milioane de
locuitori, în mijlocul acestor masse enorme ale diferitelor populatiuni ruse,
atât de străine nouă prin cultura şi aspiraţiuni?

Desigur, zilele neamului nostru ar fi numărate.

Solutiunea <<ruseasca>> a problemului românesc nu ar duce prin
urmare la asigurarea libertatii nationale şi la mărirea siguranței noastre
externe, ci ar însemna resemnarea la moarte sigură, ar determina agonia

națională, care de altfel n’ar dura mult până la sfârşitul fatal...
4 Noiembrie

191

DINASTIA SI TARA

A trecut mai bine de jumätate de veac de cand invatatul german
Lorentz von Stein şi-a formulat teoria asupra monarhiei constituționale,
rămasă clasică în ştiinţa dreptului public.

Teoria aceasta se poate formula în puţine cuvinte.

L. von Stein pleacă de la faptul caracteristic în viaţa statelor moderne:
împărțirea societăţii între interesele opuse şi lupta aprigă de clase.

Acest savant jurisconsult, care înainte de R. von Ihering a relevat
rolul luptelor sociale în formațiunea dreptului pozitiv, a susținut cu tărie că
în statele moderne, mai mult ca oricând se simte necesitatea unui factor
moderator, care în numele interesului general să pună frâu luptei de clase şi
să înlesnescă stabilirea echilibrului social. Fiindcă altfel învingătorii nu ar
mai cruța pe învinşii unui moment, şi întregul organism al Statului ar fi
primejduit, prin predominatiunea exclusivă a interesului de clasă asupra
binelui obstesc.Dezechilibrul social şi dezagregarea finală ar fi o
consecinţă inevitabilă.

Acest factor moderator nu poate fi, după L. Von Stein, decât dinastia
națională, care prin firea lucrurilor este legată de interesele permanente ale
Statului şi se ridică deasupra tuturor luptelor. Menirea dinastiei este de a
sprijini pe cei slabi şi de a împiedeca o dominatiune de castă exclusiva şi
egoistă, care ar fi în dauna interesului general.

Dar pentru a putea îndeplini această misiune, dinastia trbuie să fie
puternică şi respectată, căci altfel ea însăşi ar degenera într'un instrument
al claselor dominante, şi ar favoriza dezechilibrul social.

Se poate spune că teoria savantului german e evident influenţată de
rolul istoric al Hohenzollernilor în Prusia, şi se poate ridica obiectiuni în ce
priveşte generalizarea ei.

Dacă ar exista o tara pentru care experienţa istorică parcă anume ar fi
întocmit doctrina lui L. Von Stein, aceasta este România.

Nicăeri clasa dominantă n'a fost mai lipsită de milă şi de scrupule
fata de obştia neamului şi mai putin capabilă de a se pătrunde de interesul
general, ca în România. Și nicăeri obstia nu a fost mai dezarmată, mai

192

expusă împilărilor, nicăeri un dezechilibru social şi politic nu a adus o
situatiune mai catastrofală.

Nicăeri, deci, interventiunea unui factor de moderatiune şi echilibru
n'a fost mai imperios cerută.

In teorie, toate formele de Stat pot avea avantajele şi dezavantajele
lor. Dar vă dati seama ce ar fi fost, în împrejurările noastre, concrete, o
republică în România?

Rog pe cetitori să-şi aducă aminte caracterul luptelor noastre politice,
cu împărțirea sistematică de <<pradă>> la fiecare întorsătură a
<<rotativei>> constituționale, apoi să treacă cu gândul prin toată galeria
marilor şi micilor noştri bărbaţi de Stat şi să-i inchipue în luptă pentru
presedentia de republică.

Fund dată atotputernicia unei oligarhi lacome şi corupte, nici o tara,
desigur, nu are o mai mare nevoe de dinastie puternică şi respectată de toţi
ca România, pentru ca ea să-şi poată îndeplini misiunea.

Altfel, regele, orcine ar fi el, dacă nu va preferi să abdice, ca
defunctul rege Carol în 1871, va ajunge numai decât prizonierul clicilor
politice, şi nu-şi va putea păstra Coroana decât cu preţul demnității sale şi
al interesului țării.

Dar care este mijlocul de a ne asigura o dinastie puternică şi respectă?

Respectul nu se poate niciodată stipula prin conventiuni între partide
sau prin paragrafele unei Constitutiuni. In viata interna a Statelor, mai mult
ca oriunde, conventiunile şi Constitutiunile înseamnă foarte putin fata de
raportul real de forte. Tratatele şi paragrafele au aici numai întru atâta
valoare, întru cât ele exprimă echilibrul real dintre factorii cari sunt în
luptă.

Tot aşa şi respectul Coroanei se impune dela sine tuturora prin forța
vitală proprie a unei dinastii, prin autoritatea ei neîmprumutată din textul
vre-unei conventiuni, care e fragilă prin firea ei.

Această forță o dinastie de obiceiu o are printr'o tradiție seculară,
prin rădăcini adânci prinse în Istoria națională.

Dar noi nu avem astfel de dinastie.

Nu trebue să uităm că numai o durere reală a acestui neam s'a putut
cristaliza în proverbul cunoscut: <<schimbarea Domnilor, bucuria
nebunilor>>.

193

Oligarhia noastră este de veacuri deprinsă să răstoarne pe domnitorii
țării, după interesele trecătoare de clică, şi pentru aceasta ea de multe ori nu
s'a sfiit să conspire cu străinii. Din cauza aceasta, cu cât ne apropiem de
timpurile noastre şi cu cat competitiunile Statelor străine au fost mai vii, cu
atât mai dese sunt rästurnärile de Domni. Domniile fanariote au durată
mijlocie abia de vr’o doi ani şi jumătate ( chiar ceva mai putin pentru
Muntenia, şi ceva mai mult pentru Moldova)...

Si ne aducem aminte chiar de ultimele zile ale regelui Carol 1,- dupa
O jumătate de veac de domnie!...

Aşa s'a putut stabili la gurile Dunării veşnicul praznic al oligarhiei
noastre, care ne-a aruncat în sfârşit în fudul prăpastiei...

Dar tocmai acum noi avem cea mai imperioasă nevoe de o dinastie
puternică şi respectată.

Vă dati seama ce va fi după răsboiu, dacă nu vom da o organizaţie
mai temeinică a acestui Stat?

Tara împărțită în facțiuni <<rusofile>>, <<germanofile>>,
<<austrofile>>, - şi Dumnezeu mai ştie în ce fel de <<filii>>... Ne putem
uşor închipui, ce corupție, ce intrigi şi masinatiuni vor rezulta fatal din
această situație. O politică internațională fermă, ca şi o sănătoasă
desvoltare interna n’ar mai fi cu putinţă. Dinastia veşnic expusă, pe un tron
subred, ar fi redusă să vegeteze, în continua adaptare la cerinţele oligarhiei,
mereu silită la o echilibristica degradatoare între influenţele străine...

Dinastia noastră are doar la obârşie o alegere, nici nu poate avea altă
origină. Dar alegerea, prin sine însăşi, ca şi înrudirea oricât de înaltă, nu
pot da unei dinastii nici autoritate, nici forţă vitală.

Orice rege, rămas izolat în mijlocul oligarhiei noastre, se va sbate
întotdeauna neputincios între competitiunile străine şi facțiunile politice,
victimă şi jucărie în mâinile politicianilor de cea mai urâtă speţă.

Ce’i de făcut atunci?

Răspunsul rezultă din însăşi analiza de mai sus. Situatiunea
internațională a României, trebue să fie astfel aşezată, încât izolarea regelui
să înceteze, şi Coroana să găsească toată autoritatea şi puterea, ce'i sunt
necesare pentru îndeplinirea misiunii sale, tocmai in aceasta situatiune
internațională sigură şi solidă.

194

Numai atunci România ca Stat va avea o temelie neclintitä, şi numai
atunci prosperitatea şi propăşirea ţării, demnitatea şi libertatea națională nu
vor fi cuvinte goale de înțeles.

22 Decembrie

VII

PROBLEMA PĂCII UNIVERSALE

Istoricul viitorului, cercetând cauzele răsboiului mondial, va fi silit a
recunoaşte că omenirea a căzut victimă unei situatiuni universale, în care
răspunderea individuală a oamenilor de Stat sau chiar a popoarelor întregi,
a jucat un rol prea puţin însemnat.

Conditiunile de viata, în actuala fază istorică, au dărâmat, de fapt,
toate acele îngrădiri cari, pe vremuri, făceau din fiecare Stat un teritoriu de
sine stătător şi independent. Astăzi, conditiunile de productiune impun
fiecărei ramuri de activitate o productiune în massa, în vederea pieţei
universale. Restrângere productiunii la trebuintele unui singur teritoriu de
Stat, ar condamna munca națională la o stare de inferioritate şi ar determina
sărăcia generală. Astfel, sub presiunea chiar a progresului tehnic şi a
desvoltării neîncetate a productiunii universale, pământul întreg se
înfăţişează ca un singur organism economic.

Dar în acelaş timp, fatal se nasc conflicte pentru debuseuri, pentru
posesiunea marilor căi coomerciale, pentru împărțirea sau deschiderea
libera a oceanelor şi mărilor.

Cu cât relatiunile sunt mai intime, cu atât viata economică universală
e mai intensă, cu cât sunt mai mari interesele legate de comerțul mondial,
cu atât conflictele sunt mai inevitabile şi ajung mai acute.

Insă omenirea nu cunoaşte încă alt mijloc de apărare, pentru
drepturile unui Stat şi pentru aplanarea conflictelor internaționale, de cât
recursul la forţa armată.

Am avut de multe ori prilejul să analizez cauzele cari ne-au adus,
fatal, la cataclismul mondial. Nu voiu mai reveni acum asupra acestor
chestiuni.

Din punctul de vedere din care vreau să vorbesc acum este indiferent
cine dintre beligeranti a avut dreptate, dacă a avut dreptate vreunul sau

195

daca cu toţii sunt deopotrivă vinovaţi. Este indiferent, de asemenea, ce
solutiune va fi dată conflictelor particulare, cari au determinat catastrofa.

Desfăşurarea groaznică a Marelui Răsboiu, pe de-asupra tuturor
acestor chestiuni, ori cât de importante în sine, ridică o mare şi gravă
problemă a viitorului omenirii întregi.

De când s'a început istoria relațiilor internaționale, de la primul
contact dintre marile civilizatiuni antice, născute în valea Nilului şi în
Mesopotamia, şi până astăzi, toată politica internaţională era, în fond, în
funcțiunea forţei materiale. Oricum s’ar fi exprimat rezultanta acestor forte
— în forma distrugerii sau anexării rivalului, a <<hegemoniei>> unui Stat
preponderent, a <<păcii romane>>, a raportului complicat de vasalitate şi
suveranitate, sau în forma mai rafinată a <<concertului european>> sau a
<<echilibrului>>, bazat pe <<pacea armată>>, - numai forța relativă a
fiecărui Stat hotăra de această rezultantă.

Astfel, în mod natural, în sfera relațiilor inernationale fiecare stat nu
putea avea de cât o singură politica: politica de putere (Machtoplitik).
Puterea era singurul izvor al dreptului international.

De aci, sistemul înarmărilor, care, în ajunul conflictului mondial,
transformase lumea, cum a spus cineva, într'un arsenal şi într'o cazarmă,
care distrăgea de la muncă productivă atâtea braţe şi care consuma pentru
scopuri militare, atâtea avutii nationale.

Marele Răsboiu, ca produs natural al acestui sistem, care a scos în
evidenţă toată primejdia lui pentru cultura omenirii întregi, a pus în fata
conştiinţei universale întrebarea dacă sistemul mai poate supravieţui acestei
cumplite tragedi mondiale.

Câtă vreme rămânea în picioare, ca o mare putere mondială, Rusia
țaristă, această întrebare nu se putea pune. O despozitie orientală, după
firea ei însăşi, nu poate fi înfrântă, decât de o forţă superioară. Chiar
principiul ei de existență este incompatibil cu vre’o ordine bazată pe
principii de drept.

Insă Puterilor Centrale le rămâne asigurată recunoştinţa eternă a
Istoriei mondiale, pentru eliminarea din complexul vieții internationale a
acestiu factor perturbator. Astăzi, nu sunt față în față de cât marile națiuni
cari, după cum se exprimă Auguste Comte, formează marea <<sinergie
europeana>>, - națiuni a căror muncă comună a creat toată cultura şi

196

civilizația noastră, națiuni a căror politică e întemeiată, cu toate variantele,
pe aceleaşi principii de drept şi pe aceleaşi noțiuni de morală.

E natural deci că tocmai acum s'a pus chestiunea unei noui ordine
internationale, a unei <<societäti a natiunilor>>, bazată pe principu de
drept şi dreptate.

Si de fapt, răsboiul mondial nu se poate isprăvi decât în două feluri:
sau prin renunţarea în sfera raporturilor internaționale, la <<politica de
putere>>, prin înfiinţarea unei <<societati a natiunilor>>, care sa
reglementeze şi să asigure viata universală pe baza principilor de drept şi
dreptate, pentru toți membri acestei societăți de o potrivă, - sau după
normele vechi, prin trumful forţei brutale.

Dar, trebue să spun imediat, că această alternativă e pur teoretică,
fiindcă, astăzi, după tot ce am trăit în aceşti patru ani de cumplite încercări,
este clar că rasboiul nu se mai poate isprăvi numai prin triumful forței
materiale, fără prăbuşirea desăvârşită a civilizației însăşi, care ar arunca
omenirea întreagă în mizerie şi barbarie.

Dar voiu isprăvi mâine.

10 Martie 1918

VIII
NOUĂ ORDINE INTERNAȚIONALĂ SAU
„PACE INARMATA”?...

Am arătat eri că Marele Răsboiu a pus înaintea omenirii dilema: o
nouă ordine mondială, bazată pe drept şi dreptate, sau <<pace inarmata>>.

Dar, în acelaş timp, am afirmat că sistemul vechiu, al <<päcii
inarmate>>, n’ar mai putea continua fără prăbuşirea civilizatiunii şi
retrogradarea omenirii întregi la o stare neinchipuita de mizerie şi barbarie.

In adevăr, în această ipoteză, chiar de ar înceta operațiunile militare,
prin paralizarea sau istovirea uneia din națiunile beligerante, ar continua
totuşi <<răsboiu după răsboiu>>, care ar împărți lumea în două lagăre
invrajbite.

La ce cosecinti fatale ar duce acest <<răsboiu dupa răsboiu>>, care
n’ar fi decat o forma mai acuta a <<pacii inarmata>> de alta data?

De sigur, cum a avut prilejul să arate in una din cuvântănile sale,
contele Czernin, - in conditiunile actuale, fata de experientele izvorite din

197

răsboiu, <<pacea inarmata>> ar fi o calamitate şi mai mare decât însuşi
răsboiul. Bugetele militare nu s'ar mai putea limita, pentru marile State
europene, la sute de milioane, nici măcar miliarde, ci la zeci şi sute de
miliarde. Toată munca naţională, toată activitatea productivă, toată puterea
inventivă, într'un cuvânt forța şi geniul national, ar trebui încordate numai
pentru menţinerea aparatului militar, cel puţin la nivelul dovedit necesar de
uriaşa încercare.

Dar această încordare n’ar mai lăsa forţă şi nici capitaluri disponibile,
pentru activitatea economică națională, fără de care ea însăşi nu este cu
putință.

Pentru ca milioane sau zeci de milioane de lucrători să fie tot timpul
ocupate în arsenale şi în fabrici de arme şi munitiuni, şi alte milioane sau
zeci de milioane întreţinute în cazărmi, trebuesc alte sute şi sute de
milioane să muncească în ramurile de activitate productivă. $i pentru
fiecare miliard cheltuit anual, în scopuri militare, s’ar cere zeci şi sute de
miliarde, întrebuințate in munca paşnică.

Dar însăşi intensificarea activității productive, presupune relatiuni
economice internaționale tot mai intense şi mai intime, cari ar fi însă
excluse prin însuşi <<răsboiul după răsboiu>> şi prin împărțirea Marilor
Națiuni în lagăre învrăjbite. Nu este numai un cerc vicios aici, ci o absolută
absurditate.

Se poate închipui viata lumii, în care, să spunem, nu s’ar mai întreţine
raporturi economice normale între Germania şi Anglia, sau între Germania
şi Franţa?

Comerţul internațional dinainte de răsboiu, la 1913, numai dintre
Germania şi Anglia, fără colonii, se urca la aproape 3 miliarde de franci.
Poate, atât Anglia cât şi Germania, înlocui prin ceva acest schimb, în
timpuri normale? lar schimbul dintre Franţa şi Germania ajungea şi el la
aproape 2 miliarde anual. Poate economia lor renunţa la el?

Dar <<răsboiul dupa rasboiu>> n'ar fi compatibil cu continuarea
acestor raporturi economice. Nu numai din cauza urilor neîmpăcate dintre
popoare, lăsate de o pace care n'ar fi decât un rezultat al triumfului gol al
forţei, dar fiindcă şi interesul elementar n’ar îngădui o politică economică,
ce ar duce la desvoltarea productivității adversarului, - factorul hotărâtor,
cum s'a dovedit, al succesului militar.

198

Asa dar, o pace care s'ar întemeia numai pe forță e o imposibilitate
materială, în conditiunile de astăzi ale vieții internationale. O astfel de
pace, în adevăr, n'ar cunoaşte pe biruitori, fiindcă ar ruina şi ar nenoroci,
oricari ar fi cauzele tratatului de pace, tot atât de cumplit pe Statele
victorioase ca şi pe cele învinse, şi ar transforma universul întreg într'un
infern.

Nu rămâne decât o singură esire, din această grozavă situație : o pace
prin bună înţelegere.

Dar pacea prin bună înţelegere presupune renunţarea la politica de
cotropiri şi cuceriri violente, renunțarea, întrun cuvânt, la politica
internațională bazată excusiv pe forţa militară.

E cu putinţă ca Statele beligerante din cele două tabere să renunţe la
<<politica de putere>> (Machtpolitik)?

In urma prăbuşirii Rusiei ţariste, e mai evident ca oricând , că nodul
gordian al răsboiului mondial se află în Alascia şi Lorena.

In ziua în care poporul francez va renunţa la anexarea prin forță a
acestor provincii, nici o piedică insurmontabila n’ar mai sta în calea păcii
prin bună înţelegere.

Am avut prilejul să semnalez curente de această natură şi în Anglia.
Am putut vorbi despre lupta dintre popoare şi guverne, în Statele
înțelegerii.

De sigur, în aceste curente din sânul popoarelor trebue să punem
toată nădejdea pentru pacea de bună înţelegere, care să triumfe împotriva
politicei imperialiste a guvernelor.

Noua ordine a lumii nu poate rezulta numai dintre tratatele formate
dintre guverne, ci şi din împăciuirea sufletească a popoarelor.

Dar popoarele nu pot sancţiona niciodată, oricare ar fi näzuintele
guvernelor lor, rezultatele bazate numai peforta. Dacă în Franţa, curentul
pacifist se manifestează încă cu oarecare timiditate, aceasta se datoreşte
mai cu seamă faptului că deţinătorii puterii pot inspira încă masselor
populare neîncrederea în intentiunile adversarilor.

In ziua în care această neîncredere va dispărea, nu există nici o forţă
care ar putea reţine popoarele democratiilor Apusene în răsboiu.

Această psichologie populară sileşte pe oamenii de Stat ai Intelegerii,
rând pe rând, să adere la principiile organizaţiei internaţionale, anunţate de
preşedintele Statelor Unite. Căci, evident, pacea prin bună înţelegere trebue

199

să fie bazată pe ideia de drept şi dreptate şi pe respectul dreptului la viata al
tuturor popoarelor.

Insă, atât primii-ministri din Franţa şi Anglia, cât şi preşedintele
Statelor Unite, încearcă să insufle popoarelor lor credinţa ca adversarilor
nu li se vor putea impune aceste principi, decât prin forța armelor.

Conducătorii Puterilor Centrale, prin declarațiile recente din Berlin şi
Viena, au aderat la principule formulate de d. Wilson, pentru restabilirea
păcii universale.

E un mare pas.

Popoarele, însetate de pace, aşteaptă înfăptuirea acestor principii.

Patru ani de crâncene lupte, e natural să fi sămănat în inimi ură,
amărăciune şi neîncredere. Numai faptele pot împrăştia această atmosferă
patologică ce împiedică pacea lumii.

În Orient despotia Tarilor, care n'a trăit decât prin forță şi violență, a
căzut în ruini.

Aici e deschis câmp larg pentru aşezarea vieţii popoarelor pe principii
de drept şi dreptate.

Ne dăm seama de toate dificultățile problemei. Dar, oricât de mari ar
fi ele, o voinţă fermă şi luminată, care nu scapă din vedere că, aici, se pun
temeliile pentru noua ordine a lumii, - răspunsul la întrebarea dacă acest
răsboiu va aduce lumii o ordine superioară, de frateasca colaborare între
toate popoarele, sau dacă el va condamna omenirea la prăbuşirea culturii
milenare, menită să dispară în sbuciumul fără nădejde al unui <<rasboiu
după răsboiu>>....

11 Martie, 1918

STATELE MICI
ŞI ORDINEA INTERNAŢIONALĂ

Marele Stein, chemat în capul guvernului prusian, în urma păcii
dezastruoase dela Tilsit, după cinci zile a publicat celebrul Edict din 9
Octombrie 1807, pentru emanciparea țăranilor şi regularea proprietăţii lor.

Peste puţin, a apărut şi legea de organizare a oraşelor, pe baza
pricipiului de autonomie.

În acelaş timp, pentru a asigura orcărui cetăţean participarea activă la
adminisratia Statului, marele reorganizator al Prusiei a pregătit un proect
pentru organizarea dietelor provinciale pe baza aceloraşi principii, iar ca

200

incoronare a intregului edificiu de Stat, el a conceput si un fel de
reprezentatiune națională, ca organ al guvernământului de Stat.

Ce însemnătate aceste acte şi proecte trebueau sa aibă penru viata
națională a Prusiei, n'a scăpat din vedere implacabilului biruitor. Aflând,
mai cu seamă, despre proectele menționate, Napoleon a declarat că Stein
este un <<vrajmaş al Frantei>>.

Activitatea ministerială a lui Stein a încetat astfel, numai după un an,
fără ca proectele lui grandioase să fi putut găsi deocamdată întrupare, iar
reformatorul însuşi a trebuit să fugă de urgia Corsicanului întâiu la Viena,
apoi chiar la Petersburg.

Dar spiritul care a animat pe omul politic nu s'a stins; el a răsunat si
în <<discursurile către Națiunea Germană>>ale unui I. G. Fichte şi in
activitatea altor mari dascăli ca Schleiermacher, Arndt, Nierbuhr, Schoen,
Wilhelm Humboldt, etc.; el a prezidat şi la organizarea Universităţii din
Berlin, când au fost spuse marile cuvinte: <<Statul trebue să înlocuiască
prin forţa morală, ceeace el a pierdut din forţa fizică>>.

Dela acest punct de plecare pornind, Prusia, redusă după Tilsit numai
la vre’o 140.000 km. p. şi vre’o 5 milioane de suflete, - adică aproximativ
la întinderea actuală a Regatului Român şi la o populație mai mică, Prusia a
putut, în puţine decenii, să se ridice în fruntea marilor naţiuni europene.

Fiul eroicei regine Luisa, - moartă în tinereţe de inimă sdrobită, -
care, ca băiat de treisprezece ani, a stat la patul ei de durere, abia peste
şasezeci de ani a intrat, în fruntea oastei germane, ca împărat al Germainei
unite, în vechea capitală a lui Napoleon Bonaparte, după ce nepotul
acestuia, prizonier şi exilat, a încheiat jalnic epopeea napoleniană.

Stein, Hardenberg, Scharnhorst, ca şi marii dascăl pomeniti mai sus,
au arătat care este calea adevărată a grandoarei naționale.

Dar dacă orce Stat nu e puternic decât prin sufletul poporului său,
pentru Statele mici trezirea adevăratei conştiinţe nationale, deslantuirea
tuturor energiilor latente ale poporului este chiar o conditiune de viata.

Acest adevăr l’au înţeles marele Stein şi colaboratorii şi urmaşii lui,
în diferitele sfere de activitate națională.

Acest adevăr reese cu putere când privim în jurul nostru.

Dacă am vrea să caracterizăm printr'un singur cuvânt micile State ale
Europei civilizate, trebue să recunoaştem că ele se prezintă, mai cu
deosebire, ca purtătoare ale ideii democratice şi ale culturii sufleteşti.

201

Elvetia, Belgia, Olanda, Danemarca, Suedia, Norvegia, - sunt in fruntea
progresului politic al omenirii, introduc cele mai indrasnete institutiuni
politice şi inovatiuni sociale, - sufragiul universal, reprezentarea
proporțională, <<referendumul>>, dreptul de vot al femeilor, o generoasă
şi bogată legislație socială; iar în ce priveşte cultura universală, aceste mici
State sunt locuite de popoare cari, dacă nu sunt numeroase, sunt mari prin
contribuția lor în toate ramurile ştiinţei, literaturii şi artei universale.

Dar, mai cu seamă dintr'un punct de vedere, rolul acestor mici dar
glorioase popoare este mai însemnat chiar decât al multor mari națiuni.

Astăzi, toată nădejdea omenirii însângerate pentru un viitor mai
fericit, stă, cum am arătat altădată, în organizarea unei ordine internaționale
superioare.

Dacă problema a fost pusă acut de actualul räsboiu, ea nu datează de
astăzi. Ideea e de mult propagată de inimile şi inteligentele de elită de
pretutindeni. Numeroase sunt şi începuturile de diferite organizări
internaționale, cari, cu drept cuvânt , constitue un titlu de glorie şi de
mândrie pentru omenirea întreagă.

Rolul pe care îl au micile State în această mişcare se poate uşor
învedera chiar prin simpla enumerare a ţărilor şi oraşelor, în cari se află
sediul diferitelor institutiuni şi organe internationale.

In mica Elvetie, Berna este leagănul uniunii postale internationale, în
Geneva se află sediul central al Crucei Roşii internaționale, iar la Basel al
Serviciului international al muncii; în mica Belgie, la Bruxelles se găseşte
sediul Institutului pentru drept international, al organizatiunii pentru luptă
împotriva comerţului cu sclavi, ca şi al Biroului central pentru <<legături
internationale>>; in mica Olanda, la Haga a fost stabilit sediul Tribunalului
internațional de arbitraj; în sfârşit, în cursul acestui răsboiu, capitala micei
Suedii, Stockholm, a fost destinată pentru adunarea conferinței pacifiste
internaționale a muncitorimii organizate, acolo au funcţionat birourile
acestei conferinti, cari, acum urmează să fie mutate tot intr’o tara mica, -
Elveţia.

Acest rol al Statelor mici este foarte natural.

Prin forţa lucrurilor, în sfera raporturilor internaționale, lor nu le este
îngăduită <<politica de putere>> (Machtopolitik). Vutorul lor nu poate fi
asigurat decât prin trumful ideilor de drept şi dreptate, ca temelie a ordinei
internaționale superioare.

202

Dar, pentru ca micile State să poată îndeplini această mare misiune în
Istoria universală, popoarele lor trebue să-şi afirme cu putere iudomptabilă,
în toate sferele de activitate omenescă, energia şi forța sufletească.

Numai un regim democratic, larg şi intens, poate asigura această
deslantuire de energie, sub toate formele.

Un popor de iloti, oprimati şi despuiati, o turmă inconștientă, dusă cu
biciul de o oligarhie, - cu atât mai lipsită de scrupule, cu cât e redusă la
limitele unui Stat mic, în care potentantii ceasului se pot uşor ridica pe
deasupra legilor, - evident, nu poate da naştere acelor energii naționale.

Astăzi, în fata groaznicei realități, trebue să ne dăm seama atât de
cauzele adânci ale dezastrului cât şi de căile de isprăvire.

Pilda Prusiei lui Stein, a lui Fichte şi Humboldt, ca şi pilda micilor

democraţii contimporane din Apus să ne servească de călăuză.
12 Martie 1918

x
DEMOCRATIE?.....

Toţi autorii Greciei antice, - literatii, cugetătorii, istoricii, - descriu in
culori foarte negre democratiile de pe vremuri.

Toţi sunt unanimi a deplânge înspăimântătoarea corupţie şi brutala
dominatiune a drojdiilor societătii, cari nu urmăreau decât să asigure pe
seama obştei o viata fară muncă <<cetatenilor fără căpătâiu>>.

În zadar am căuta să explicăm aceste plângeri unanime, prin faptul că
aceşti scriitori şi istorici au fost adversari ai democrației. Ar fi un cerc
vicios sau o simplă tautologie. Pentru ce, în adevăr, toți oamenii de elită ai
Antichității să fi fost adversari ai democrației, dacă antagonismul lor nu
s’ar fi explicat prin însăşi natura lucrurilor?

Putina reflectiune asupra fenomenelor analoage din vremea noastră
ne poate dovedi, că descrierile pesimiste ale Antichității erau foarte
aproape de adevăr.

O cetate antică, la care se reducea Statul pe atunci, era întotdeauna o
organizaţie exclusivistă, care lăsa în afară de cadrul Statului covârşitoarea
majoritate a organismului social, întreg <<poporul >> muncitor, în sensul
modern al cuvântului. Nicäeri în antichitate, clasele muncitoare nu făceau
parte din Stat şi erau strivite sub formele variate de sclavie sau şerbie.

203

Astfel <<poporul>>,- <<Demos>>, - din cetätiile antice, nu era
poporul statelor moderne. Şi <<democratia>> lor nu era democraţia
noastra.

Cand intr’o cetate antica biruia <<Demos-ul>>, aceasta insemna ca la
cârmă venea din sânul minorităţii, privilegiate socialmente, care singură
constituia Statul, elementele cari nu jucau nici un rol în activitatea
productivă şi erau caracterizate numai prin sărăcie. Aceste elemente, în
mod natural, căutau să profite de exercițiul puterii, - de aici îngrozitoarea
corupție şi <<tirania numărului>>, în sensul restrâns al cetatenimii
exclusiviste.

Fenomene analoage se produc oriunde, şi în zilele noastre, unde se
prezintă aceeaşi situaţie. In Statele de Sud ale Uniunii Americane, în
timpurile sclaviei Negrilor, dominatiunea <<Albilor saraci>> nu avea
nimic de invidiat democratiilor antice.

În toate aceste cazuri, massele muncitoare, cari prin munca lor
intretin toată societatea şi duc pe umeri întreg edificiul Statului, sunt
excluse de la drepturile politice.

În această situaţie, aşa numita <<democratie>> nu e forță morală si
creatoare. E o simplă ohlocratie, - dominatiunea plebei trandave.

Când o clasă populară, - care este caracterizată numai prin lipsa de
avere, dar nu e pătrunsă de marele ei rol economic în viata socială, ca bază
însăşi a Statului prin munca ei productivă, - ajunge la putere politică, ea nu
poate să facă nici un uz util societăţii din această putere, şi caută cel mult
să-şi speculeze votul.

E cea mai detestabilă formă de guvernământ, şi cea mai primejdioasă
pentru moralitatea şi sănătatea publică.

În lumina acestor consideratiuni, ne putem da mai bine seama de
neajunsurile vieţii noastre publice.

Din punctul de vedere social, suntem un popor de ţărani. 82 % din
populaţia noastră o formează țărănimea.

Totuşi ţăranii sunt cu desăvârşire excluşi din viata publică. Ei chiar
formal nu fac parte din corpul electoral al Senatului şi, de fapt, sunt
eliminați din corpul electoral al Camerei. Ce înseamnă, în realitate, cei 38
de deputaţi ai colegiului al III-lea (fără Dobrogea), - ştie orişicine.

Dar ce reprezintă alegătorii celorlalte colegii, dacă facem abstracție
de cei 3-4000 de proprietari funciari, mijlocii şi mari?

204

Despre colegiul al II-lea, care alege 70 de deputaţi, nici nu mai
vorbesc. Acest colegiu, pur orăşenesc, este alcătuit din <<albi saraci>>, în
toată puterea cuvântului.

Dar ce valoare reală are şi <<censul>>de 1200 sau 2000 pentru
colegiul I de Cameră şi Senat, nu am nevoe să insist prea mult.

Astfel, la noi Senatul şi Camera sunt, în majoritate covârşitoare ,
numai reprezentatiunea acelor clase sociale, caracterizate prin lipsa de
avere, cu exclusiunea desăvârşită a adevăratelor clase muncitoare, de la
tara şi de la oraş.

Si nu avem nevoe de autoritatea scriitorilor clasici, pentru a cunoaşte
rezultatele acestui sistem, în care orice guvern îşi asigură majoritatea, prin
mijloace cunoscute.

Atmosfera morală creată de acest sistem, a zădărnicit toate sfortarile
oamenilor de elită şi, la sfârşit, ne-a aruncat în besnă.

Să numiţi cum voiti acest sistem, oligarhie sau ohlocratie, dar
democratie el nu este.

Daca voim pentru neamul acesta o alta soarta, daca ne dam seama ca
numai desläntuirea tuturor energiilor latente ale națiunii ne poate aduce
însănătoşirea morală, mântuirea şi înălţarea, atunci trebue să lichidăm, fără

întârziere acest sistem.
13 Martie 1918.

XI
CALEA MÂNTUIRII

Adevărata democraţie nu înseamnă o goală dominatiune a masselor, -
stăpânirea minorității de către majoritate.

Democraţia în sensul modern al cuvântului , nu poate fi decât
guvernarea poporului prin sine însuşi, şi anume, în forme şi în condițiuni

205

cari exclud orice dominatiune de clasă, orice <<stapanire>> a unui strat
popular de catre un alt strat popular.

Nu numai ca nu se poate identifica democrația cu stăpânirea
minorității de către majoritate, dar, dacă ea exclude şi dominatiunea
majorităţii de către minoritate, ea tot atâta creiază garanții împotriva
dominatiunii unei minorități asupra societății întregi, cât trebue să asigure
si minoritatilor toate mijloacele de apărare, împotriva abuzului gol de
putere din partea majoritatilor.

Intr’un cuvânt, democraţia modernă înseamnă înainte de toate,
organizaţia libertăţii.

Tocmai din cauza aceasta, Antichitatea, în care nu putea fi vorba de
libertate cum o înţelege vremea noastră, nu cunoştea nici democraţia
modernă.

Dar de aici reese că democraţia nu poate rezulta numai din acordarea
fie şi a celui mai larg drept de vot.

Ea presupune dimpotrivă un complex de garanții şi institutiuni, o
organizatiune a activității publice, care pleacă din adâncimile corpului
national şi, printr’o scriere, neîntreruptă de organe ale vieții cetăţeneşti,
culminează în organele centrale ale puterii de Stat.

Dacă, din acest punct de vedere, privim realitatea vieţii noastre
publice, nicăeri, din vârf până în temelie, nu găsim o asemenea organizaţie.

Dacă plecăm de la celula organică a corpului național, dela acele
centre de populație naturală, cari s'au format de la sine în cursul
vremurilor, ca rezultat al configuratiunii solului national, - statele noastre, -
ele sunt ignorate de organizația noastră administrativă şi politică. Ele n'au
nici o funcțiune recunoscută de lege, în viaţa noastră socială şi politică.

Legile noastre comunale combina in mod arbitrar
<<comunele>>rurale, din mai multe centre de populație, - creatiuni
artificiale, lipsite de orice viata şi chiar seriozitate, ce servesc numai pentru
a subordona statele unor clinici mărunte birocratice, ignorante şi corupte,
cari reflectează numai voinţa a-tot-puternică a prefectului. Fiecare ministru
de Interne care se respectă, se crede dator să vie cu o noua lege comunală,
pentru a recroi din nou, dim masa amorfă a satelor, alte comune, după
fantazia lui responsabilă. Chiar legea defunctului V. Lascăr, n’a fost decât
o caricatură în această privinţă.

206

In organizaţia noastră nu este altfel nimic analog cu <<parohia>>
engleza, cu <<township>>-ul american sau cu <<Gemeinde>> germana.

Si nu se cer mari studii istorice, pentru a sti ce rol au jucat, in
educația civică a acestor popoare, amintitele organe primordiale ale vieții
naționale.

Din punctul de vedere al organizaţiei, poporul satelor noastre este un
conglomerat anorganic sau cel mult o turmă, condusă cu bâta de vătăşelul
primăriei sau de jandarmul rural.

Această stare de lucruri ne explică pentru ce cronica noastră juridică
înregistrează atâtea omoruri de primari, de cari ţăranii comunelor noastre
<<autonome>>n’au nici un mijloc de a scăpa altfel.

În aceste condiţii, în care trăeşte majoritatea covârşitoare a naţiunii
noastre, mai poate fi vorba de deslantuirea energiilor nationale, de viata
publica, de virtuţi civice, de simplă demnitate cetateneasca?

Si din acest punct de plecare, urcând pe scara organizațiunii noastre
de Stat, găsim numai aceeaşi lipsa de adevărată organizare: asociatiuni
comunale, consiliile comunale urbane, consilule judeţene, nu sunt decât un
simulacru. Cine nu ştie că, în 24 de ore după <<schimbarea regimului>>,
provocată de vr’un incident de stradă din Bucuresti, nu rămâne în picioare,
în toată întinderea țării, unul singur din aceste consilii <<autonome>>?
Mandatele de consilieri servesc numai pentru răsplata partizanilor cu
ambitiuni mai modeste.

Astfel, toată organizația noastră locală nu este decât o enormă
mincină.

Focare locale de viata publica, de educaţie cetäteneascä, ce ar
deştepta constiinta civică şi ar trezi interesul pentru binele obstesc, ca şi
simţul datoriei fiecărui cetăţean fata de obşte, sunt însă elementele
esențiale ale oricărei adevărate organizatiuni democratice. Numai ele pot
da o garantie împotriva unei dominatiuni de clasă, a unui abuz de putere,
atât din partea majoritatilor goale ca şi din partea minorităților ; numai ele
pot asigura adevărata libertate, atât cetățenilor izolați, cât şi grupărilor lor
spontanee.

Numai pe baza lor se poate construi un Stat democratic, care poate da
maximul de incordare energiilor nationale.

Numai pe aceasta cale, se poate chiar naste o natiune constienta de
sine.

207

Si numai această cale poate duce neamul nostru spre mântuire, dupa

cumplita lui încercare.
14 Martie 1918.

XII
TIRANIA AGRAVATĂ DE CORUPŢIE

Am spus într'un articol precedent, că adevărata democraţie înseamnă
organizația libertätu1.

Dacă însă, cum am arătat, toată organizația noastră de Stat, dela
centrul de populație elementar, satul, până la organele centrale ale puterii
de Stat, n'a fost decât o minciună, menită să dea tara pradă clicilor
oligarhice, - e natural că nici libertatea cetateneasca n'am cunoscut-o.

E adevărat că pentru oligarhia însăşi, această stare de lucruri însemna
mai mult decât libertatea.

Pentru oligarhii noştri şi pentru clientela lor, legea n'a existat
niciodată. Adică ei erau deasupra legilor. Pentru poftele şi abuzurile lor,
pentru încălcările cele mai revoltătore ale legilor, chiar pentru crimele lor,
nu a existat nici o îngrădire, nici un frâu.

Studiati cronica noastră judiciară, în comparaţie cu a ţărilor celor mai
civilizate din Apus.

De sigur că nu suntem mai morali, şi în special clasa noastră
dominantă nu este mai neprihănită decât cea din Franța, Anglia sau
Germania.

Dar cunoaşteţi măcar un caz de dare în judecată şi condamnare a unu
singur reprezentant al olgarhiei noastre, pentru polite false, excrocherie,
abuz de încredere sau abuz de putere, delapidare, etc.?

Rog pe fiecare cetitor să-şi scuteze amintirile: de câte flagrante
abuzuri, strigătoare violări de lege, adevărate crime şi chiar omoruri,
cunoscute de toată lumea şi rămase totuşi nepedepsite, - nu'şi aduce el
aminte?...

Această licenţă desăvârşită pentru cei de sus, e in modul cel mai
natural legată de lipsa oricărei ocrotiri pentru drepturile cele mai sacre ale
celor de jos.

Să luăm, de pildă, dreptul cel mai elementar, - libertatea individuală,
pe care o <<garantează>> Constituţia.

208

Cine nu cunoaste celebrele <<beciuri ale politiei>>, cine nu stie ca
omul din popor este mai totdeauna expus ca, dupa capriciul celui dintâiu
sub-comisar sau jandarm rural, fără sa mai vorbesc de autoritățile
superioare, sa fie arestat si torturat, fara nici o teama de pedeapsa?

Voiu aminti aici numai un singur fapt, caracterisic mai cu seamă prin
candoarea cu care a fost călcată în picioare libertatea cetateneasca.

Acum câţiva ani, Familia Regală a petrecut vre’o 7-8 zile la Iasi,
pentru a lua parte la inaugurarea unor biserici, reclădite de defunctul rege
Carol. Ministrul de interne de pe vremuri, - şi era un ministru <<liberal>>,
dragă Doamne! — a crezut bine că aceste serbări să nu fie tulburate de figuri
ţărăneşti, prea putin pitoreşti după gustul lui. Şi atunci a dat pur şi simplu
ordin ca laşul să fie înconjurat de un cordon militar şi nici unui țăran să nu-
i fie îngăduit a intra în oraş. lar cei cari ar încerca să se strecoare, să fie
puşi la popreală.

Si iată cum, în timp de pace, în deplină linişte, sub regimul Constituţii
<<belgiene>>, o categorie însemnată de cetăţeni, care formează
majoritatea <<poporului suveran>>, printr'o singură trăsătură de condei
ministerial, a fost lipsită de toate libertăţile constituţionale! Unii au pierdut
astfel procese, judecate în ultimă instanță, alţii nu au putut sta la căpătâiul
uni copil muribund în spital, reţinuţi o săptămână întreagă în arestul poliției
pentru călcarea ordinului. Toată mişcarea dintre sate şi capitala judeţului a
fost oprită. Dar acest lucru s'a părut atât de natural fata de moravurile
noastre <<constitutionale>>, încât nici măcar ziarele nu au protestat.

Cetăţeanul de rând nu are în România nici un mijloc legal de apărare,
împotriva abuzului de putere al organelor administrative, afară de
caricatura <<Contenciosului administrativ>>, votat şi acela abia în ultimu
ani.

Mentalitatea noastră în această privinţă este atât de viciată, încât n'a
găsit nici un răsunet, la discuția legei Contenciosului administrativ,
obiectiunea uni deputat că o jurisdicție excepțională care trimite pe un
țăran din Dorohoiu, pentru apărarea drepturilor lui, înaintea Curţii de
Casaţie din Bucuresti, constituie numai o ocrotire fictivă împotriva
abuzului administrativ. Marilor şi micilor noştrii bărbaţi de Stat, cererea ca
actele arbitrare ale organelor administrative să poată fi atacată înaintea
instanțelor judecătoreşti ordinare, li s'a părut o erezie nemaiauzita şi
primejdioasă.

209

Mai mult. Avem un text de lege, - art. 99 din Codul penal, - care
anume acopere orice act arbitrar al unui agent subaltern, săvârşit din
ordinul superior.

Si dar fiind că, pe această cale, din ordin superior în ordin superior
ajungi până la ministru, respnsabil numai, chipurile, in fata corpurilor
legiuitoare, - impunitatea desăvârşită pentru întreaga erarhie administrativă
şi politieneasca, de la ultimul sergent de stradă sau jandarm rural, este
asigurată.

Dar in tara de obârşie a instituţiilor politice moderne, Anglia, legea
ocrotitoare a libertăţii individuale, - vestitul habeas corpus act, - este cu
drep cuvânt considerată ca piatra de temelie a întreg edificiului
constituțional.

Si de sigur, o democraţie adevărată, care să facă cu putinţă întreaga
desvoltare a energiei nationale, este necompatibilă cu lipsa unor ocrotiri
legale a drepturilor individuale.

E cunoscut celebrul cuvânt al unui procuror englez, într'un
rechizitoriu împotriva agentului de poliție care arestase, vre’o trei ceasuri,
pe un băiat ucenic de covrigar, că dauna suferită de cel arestat e o
considerație secundară, dar demnitatea naţională şi însăşi ideea de
suveranitate a legii au fost jignite şi cer o pedeapsă exemplară.

In comparație cu această concepție, e caracteristică credinţa
legislatorilor nostri că ocrotirea libertăţii individuale a <<mojicimii>>e
necompatibilă cu siguranţa publică.

Despre regimul țarist s'a spus că e despotismul <<cinovnicilor>>,
moderat prin corupţie.

Dar regimul sub care am trăit noi poate fi numit: tirania clicilor
oligarhice, agravată de corupţie.

16 Martie 1918.

210

XIII
RĂDĂCINA RĂULUI

Declaraţia noului guvern, anunțând opera de << regenerare morală şi
de reorganizare >>, pune, în primul rând, << complecta şi inteleapta
rezolvare a problemei agrare >> ca punct de plecare pentru această operă.

Această legătură între o problemă economică şi opera de regenerare
morală, nu este o simplă întâmplare.

Pentru un cercetător care nu se opreşte la suprafaţa lucrurilor,
minciuna vieţii noastre de Stat, despre care am vorbit de atâtea ori, se
datoreşte în primul rând, constitutiunii nostre agrare.

Romania, în adevăr, este, înainte de toate o tara de latifundii, mai
mult chiar decât cum a fost Irlanda, înainte de reforme. Toate statisticile
nostre oficiale nu au de scop decât să ascundă acest adevăr.

De fapt însă, chiar din statisticile noastre rezultă că proprietate
mijlocie nu avem de loc, iar proprietatea mică ţărănească este numai o
aparenţă. Majoritatea covârşitoare a ţăranilor << proprietari >> posedă câte
un petic de pământ, din acre nu pot trăi, pe care nici nu-l pot munci de fapt,
si care serveşte numai ca să 1 lege de gleba.

Am făcut însă socoteala altădată, că aproape o jumătate a solului
national este stăpânită numai de vre’o 1000 de proprietari.

Si ceeace este mai grav, latifundiile noastre nu sunt cultivate prin
munca liberă, ci prin munca robită, în ciuda tuturor paragrafelor
Constitutiunii şi ale legilor.

Oricine a stat la tara ştie cum țăranii nostri sunt << scoşi la muncă >>
cu biciul jandarmilor.

Relatiunile econoimice, conditiunile de productiune, au o înrâurire
hotărâtoare asupra intregei << supra-structuri >> legale şi politice, în orice
tara. Fiindcă orice tara, înainte de toate trebue să trăiască, deci să producă.

Interesul economic elementar impune, în România, ca întreg
pământul sa fie cultivat. Faţă însă de contitutia nostra agrară, acesta
înseamnă ca 6 milioane de ţărani să muncescă pentru o mie de familii de
latifundiar.

Dar nimeni nu munceşte pentru altul de bună-voe. La acestă muncă
nu-l poate determina decât interesul sau forța.

211

Interesul reglementeaza raporturile economice in Statele moderne, -
forţa, în Statele întemeiate pe sclavie sau iobăgie.

Regimul libertăţilor << burgheze >> ar aduce, de sigur, la ruină
sistemul latifundar. Aceasta nu se poate menţine decât mulțumită muncii
robite.

Că aceasta este relitatea vieții noastre economice rurale se
invederează chiar din paradoxul cu țăranul român, care munceşte cu vitele
si uneltele lui pe latifundiile vecine, este adesea silit să-şi lase în părăginire
bucatica lui de pământ proprie.

De aci, antinomia fundamentală a vieţii noastre publice : Constituţie
<< belgiană >>, legi copiate după << ultimul model >>, şi, în acelaş timp,
robia desăvarşită a majorităţii covârşitoare a poporului.

Toată arta noastră de guvernământ se reduce la menţinerea acestei
realități de robie, în dosul fațadei moderniste a instituțiilor. Toate legile se
pot vota, toate reformele şi inovatiunile dernier cri se pot introduce, cu
conditie ca, in fond, nimic sa nu fie schimbat ca legile incomode sa nu fie
aplicate sau, la aplicarea lor sa fie astfel << interpretate >>, încât să dea
rezultatul diametral opus literei $i sensul lor.

Tot aparatul polițienesc administrativ şi juridiciar, la tara, nu serveşte
decat pentru acest scop. Un administrator de plasa sau un judecator de pace
nu ar putea rămâne 24 de ceasuri la postul lui, dacă ar lua prea în serios
litera legii. E cunoscut cazul acelui ministru de Interne, care a provocat
revolta << partidului >>, pentru că dăduse ordin administraţiunii să
supravegheze ca ţăranii, să nu fie inselati la măsurătoare şi socoteli...

Intelegeti că, în aceste condițiuni, asigurarea libertätiilor individuale
ale ţărănimii şi ocrotirea ei legală împotriva abuzului administrativ, sunt în
adevăr, necompatibile cu << siguranţa publica >> !...

Deasemeni, organizarea comunală în care primarul n-ar fi simplă
slugă la ordinele latifundiarului sau ale arendaşului său, este tot atât de
inadmisibilă în acest << sistem >> ca şi orice administrație cinstită, ca şi
participarea efectivă a ţăranilor la viaţa publică şi funcționarea sinceră a
regimului constituţional.

Ca un simbol al acestui << sistem >>, va rămânea întotdeauna
condamnarea la închisoare ca << excroci >>, a acelor doi tineri cari au
îndrăznit să împartă taranilor textul Constituţiei ţării lor.

212

Si trebue să märturisim că cunosterea de către ţărani a Constitutiuni1
este, în adevăr primejdioasă pentru << ordinea publică >> românească...

Si orice încercare de reformă administrativă, orice inovatiune
constituțională, orice organizare de servicii publice, sunt o utopie, pentru
că sunt condamnate să rămâe o literă moartă sau chiar să dea rezultate
contrarii scopului urmărit, câtă vreme cauza adâncă a răului — constituția
noastră agrară - rămâne neatinsă.

Mecanismul raporturilor economice productive va sfărâma toate
binevointele, va steriliza toate intentiunile curate, va măcina toate
rezistentele.

Astfel minciuna vieţii noastre publice a fost erijată în principiu de
Stat.

Reforma anunţată de noul guvern, rezolvarea completa şi inteleapta a

problemei agrare, va trebui să lovească răul la rădăcină.
3 Aprilie, 1918

XIV
CALEA DE MÂNTUIRE

Am afirmat că trecutul nenorocit nu poate fi lichidat decât prin opera
de renovare.

Pentru a feri generațiile viitoare de rătăcirile cari ne-au dus în
prăpastie, trebue să reclădim întreg edificiul nostru politic pe alte baze.

Incercările grave prin cari trecem şi prin cari va trebui încă să trecem,
vor cere poporului româneasc încordarea tuturor forțelor lui, morale şi
materiale, pentru ca să putem nădăjdui, că cel puţin urmaşii noştrii vor
vedea zile mai bune.

Dar această încordare a forțelor vii ale poporului întreg nu e cu
putinţă, într'un Stat bazat pe minciună, într'un Stat în care majoritatea
covârşitoare a poporului, - massele muncitoare, cari duc pe umerii lor
întreg edificiul de Stat, - e lipsită de orice drept şi de dreptate, iar o mână
de privilegiați ai soartei se ridică deasupra legii, exploatând Statul intr’un
interes de clică.

România veche, acest Eldorado al unei oligarhii desfrânate, trebuie să
facă loc unei Românii cu adevărat democratice, în care, în primul rând,
țărănimea să aibe asigurată situația politică şi socială, la care îi dă dreptul
însuşi massa ei şi însemnătatea ei în viata noastră economică şi naţională.

213

Pentru aceasta, ni se impune să rupem toate tradițiile urâte ale
trecutului şi să întreprindem o mare opera de renovare a întregului nostru
edificiu politic şi administrativ, pe baze largi democratice.

Această operă e necesară, nu numai pentru a da câmp liber tuturor
energiilor naționale, nu numai pentru însănătoşirea şi întărirea noastră
internă.

Dar, cum am spus altă dată, viitorul națiunilor şi Statelor mici, cari nu
se pot baza numai pe forța materială, atârnă de triumful ideilor de drept şi
dreptate în raporturile naționale, de crearea unei noui ordine internaționale
pe baza principiului de auto-determinatiune, cum se zice astăzi a tuturor
națiunilor.

Cu alte cuvinte, viitorul lor atârnă de biruinţa ideilor democratice,
chiar în raporturile internaționale.

Acest fapt ne explică pentru ce în toate Statele mici din Apus, ideea
democratică s'a afirmat cu atâta putere. Insuşi instinctul de conservare
impune naţiunilor mici propaganda democratismului.

Pe de altă parte, trebuie să notăm că Statele mici îşi găsesc sprijinul
natural în partidele democratice ale Statelor mari, pe când cele reacționare
sunt dispuse să le trateze ca pe nişte << bătături ce trebuie extirpate>>.

Această legătura e cât se poate de logică.

Democraţia înlăuntrul Statelor, înseamnă organizația libertăţii. Ea
exclude privilegiul şi dominatiunea prin forță a unei clase asupra alteia. Si
în sfera internaţională, democrația nu poate însemna decât organizarea
libertatilor nationale, pe temeiul aceloraşi principii de drept şi dreptate.

Când însă o naţiune mică, cum e cea românească, îşi dă o organizaţie
de stat atât de contrară princpiului democratic, ea se află şi din punctul de
vedere international, într'o situaţie de vădită inferioritate şi expusă din
cauza aceasta tuturor primejdiilor.

E destul să amintesc un incident recent foarte penibil pentru amorul
nostru propriu național.

In Octombrie trecut, conducătorii partidelor socialiste din Suedia,
Norvegia, Danemarca, Olanda şi Elveţia, - adică din toate democratiile
mici din Apus, neutre, - au elaborat un manifest ca o baza pentru pacea
generală, aşa cum ar dori-o democraţia şi în conformitate cu consfatuirile
ce avuseseră loc la Stockholm.

214

Manifestul vorbeste de soarta Belgiei, a Alsaciei-Lorenei, a tuturor
nationalitatilor slave din Balcani si Austria, a Armenei, a valonilor din
Belgia, a Shleswigugului, a Palestinei şi a evreilor de pretutindeni.

Numai despre soarta românilor, fruntaşii democraţiilor europene au
uitat să spună un cuvânt măcar!

Numele României e amintit numai în legătură cu chestia evreiască:
manifestul stăruieşte ca Congresul de pace să impună României
reacționare, să acorde populatiunii sale evreieşti, pentru asigurarea
drepturilor pe cari le are în ţările civilizate, o autonomie naţională...

Adică democraţia europeană nu şi'a amintit de români, care are şi ea
revendicări, din punctul de vedere al dreputului şi al dreptăţii, ci numai ca
de un Stat opresiv şi reactionar, căruia Europa civilizată ar trebui să-i
impună respectul principiilor umanitare...

Nimic nu poate învedera mai bine că, pentru România, adoptarea în
viata ei de Stat a principiilor democratice este o conditiune de viata. Ea
evident, nu va putea cere cu temeiu democraţiei europene ocrotirea pentru
drepturile şi interesele ei, câtă vreme în Statul român nu sunt ocrotite
drepturile şi interesele majorităţii claselor ei muncitoare, - ale ţărănimii.

Chestiunea evreilor pământeni intră şi ea în categoria problemelor ce
nu pot rămânea fără rezolvire.

Incă acum unsprezece ani, am atras atentiunea asupra primejdulor la
cari ne expune, la cel dintâiu congres european, antisemitismul desantat al
claselor noastre dominante (<<Viata românească>>, 1907, No. 11, pagina
168 urm.).

Bine înţeles, şi acesta a rămas un glas care striga în pustiu...

Acum însă e clar pentru oricine, că România nu poate rămânea după
prăbuşirea ţarismului, singurul punct de pe suprafaţa globului pământesc,
unde chestie: evreieşti să-i poată fi dată altă soluție, decât în toată lumea.

Democratizarea Statului român care ni se impune astăzi, ca o singură
cale de mântuire, trebue să fie integrală şi consecventă, - fără nici o
reservatiomentalis.

Aceasta este pentru noi o chestiunde de a fi sau a nu fi.

Unirea cu Basarabia, care s'a săvârşit în conditiunilor cunoscute, ne
impune şi mai imperios această cale.

Nu numai pentru că Basarabia a trecut printr'o revoluţie politica şi
socială şi nu e cu puntinta ca să rămână o prăpastie între structura acestei

215

provincii şi Romania de dincoace de Prut, - dar e evident ca vechiul
edificiu politic nu poate adăposti România mărită.

Aceasta însă formează un capitol; deosebit.
5 Aprilie 1918

216

CAP.VII

RĂSPUNSURI SI POLEMICI

„OMUL DREPT”...

Am dat zilele acestea peste o pagină din Platon (<<Republica>>,
cartea a doua).

Sunt cuvinte vechi, cari rezumă un etern adevăr moral.

Nu pot rezista ispitei de le reprodecue aici:

<<Omul drept, - spune batranul dascal, - nu poate avea alt crietriu decat
conştiinţa lui proprie.Dacă el îşi caută Justificarea in părerile altora, in
lauda sau în ocara lor, el chiar prin aceasta se abate de la calea dreptăţii, e
un vanitos sau un interesat.

El poate trece ca cel mai scelerat dintre oameni, încât conştiinţa lui sa
fie supusă celor mai aspre încercări, dar ea nu poate fi clătinată nici prin
infamia ce se aruncă asupra lui, nici prin relele tratări: ci până la moarte el
va păşi neclintit pe cărările luminate de conştiinţa lui, de dreptate, cu toate
că, toata viata lui, semenii îl vor socoti ca un om rău şi nemernic...El va fi
bătut cu vergi, torturat, pus în fiare, 1 se vor arde ochii cu fierul roşu: în
sfărşit după ce îl vor face să sufere toate relele, îl vor răstigni pe cruce.Si
prin aceasta lumea va încerca să-l facă să simtă, că nu trebuie să te
stradanuesti să fii om drept, ci numai să pari altora că ai fi drept...

Dar conştiinţa, demonul cugetului, nu’1 poate îngădui ca judecăţi sale
proprii, simțului său propriu de dreptate să le substituie judecata şi simţul
altora, fie chiar ale lumii intregi...>>

E presimtirea <<imperativului categoric>> al lui Kant...
12 Octombrie 1917

218

AMENINTARI
Primesc o scrisoare anonimă de ameninţări, in care autorul între
altele afirmă:

<<În viata mea nu am scris anonim, dar..semnând, m ai împiedica
desigur>>.

De la ce să împiedic şi cum să împiedic?

Pot asigura pe anonimul Sparafucili că, în ce mă priveşte, se expune
tot aşa de putin acum ca ori şi când. Am primit întotdeauna cu egal dispreţ
astfel de manifestări.

Dar aceasta e un exemplu caracteristic de acel curaj specific,
eternizat în <<Scrisoarea pierduta>>: << daca’i anonimă o semnez şi
eu>>...

Lasitatea de caracter nu rezulta de altfel atat din anonimat, cat chiar
din amenințările adresate unui om convins, care într'un sfert de veac de
activitate publicistică a susținut totdeauna aceleaşi idei, ori care a fost
<<situatia>>.

Convingerile nu se răstoarnă nici cu insulte de dupa colt, nici cu
cutitul sau focul de revolver.

Pe un om convins, amenintarile îl pot numai întări în credinţele lui,
fata de această vădită dovadă de slăbiciunea morală şi intelectuală a
adversarilor.

Din oarecare semne însă rezultă, - şi din acest motiv mai cu seamă
am relevat această productiune literară, - că avem aici aface cu un
domnişor dintre aceia, ale căror convingeri se formează de <<sacul cu
graunte>>.

De aici, naiva credință că mă poate impresiona.

Dar eu, nu umblu după <<slujbe> şi <<gheliruri>> acum, precum
n'am umblat niciodată, - nici măcar atunci când orice manifestare pentru
<<idealul national>>...rusesc, aducea atâtea recompense...probabil, tot
<<nationale>>, încât un gazetäras care decenii era silit să-şi <<tapeze
amicii> cu cinci lei putea să plece în <<pribegie>> cu milioane.

Dacă dar eroul meu anonim, voeşte numai să-şi <<creeze titluri>>
pentru viitor, - cu atât mai multă seninătate îi pot arunca scrisoarea la coş,

dându-i această adeverinţă de primire.
25 Decembrie, 1917

III

219

PRO DOMO

I. D-II. Brătianu în momentul declarării răsboiului european

Mai bine mai târziu, ca niciodată...

<<L’ Independance Roumaine>>, organul personal al d-lui I.Brătianu,
din 30 Septembrie 1917, publică în sfârşit, pentru a lămurii relațiile mele
cu partidul liberal, următoarea notita.

<<Neamul românesc, este rău informat, când susţine că, <<cu toate
dificultățile fundamentale cari existau între d. Stere şi partidul liberal, acest
partid îi utiliza serviciile.

Din momentul în care, la declaraţia răsboiului european, d. Stere se
pronuntase categoric, cum se ştie, pentru o politică deosebită de aceea care
avea aprobarea marei majorităţi a partidului, nu numai că raporturile dintre
d. Stere şi partid au devenit foarte rele, dar încă un număr mare de membri
marcanți au încetat toate raporturile personale cu el. In ce priveşte
organizaţia liberala din Iaşi, al cărei şef era d. Stere, atitudinea partidului 1-
a obligat să părăsească presenditia clubului, care a fost încredinţată d-lui G.
G. Marzescu>>...

Pasagiul relativ la d. Iorga nu mă interesează. Cunosc destul pe d.
lorga, pentru ca să-mi închipuiu ce-şi poate permite impetuosul nostru
istoric la adăpostul... baionetelor ruseşti.

Insă in ultima parte, notita ziarului francez al primului ministru imi
dă prilejul şi mă indreptateste să lămuresc şi eu reporturile mele atât cu
partidul hberal, cât şi personal cu d. Brătianu.

Până la începutul lui Noembrie 1914 eu nici nu am putut bănui
măcar, că ar fi cu putinţă ca d. Brătianu să schimbe îndrumarea politicei
noastre internaționale.

In toate conversațiile pe cari le-am avut cu primul ministru, -şi-l
vadeam în fiecare zi când eram la Bucureşti, - d. Brătianu până la acea dată
si chiar mai târziu, în totdeauna îmi declara categoric, că pentru România
nu poate fi alta politică decât respectul tratatului de alianță şi, în caz de
răsboiu, acțiunea alături de Puterile Centrale.

Dar nu numai declarațiile sale mă confirmau asupra intenttilor sale în
această privință, dar şi faptele sale.

220

Unele din aceste fapte nu mă privesc numai personal şi ar putea
expune la neplăceri şi alte persoane, încât nu-mi pot permite de a le divulga
deocamdată. Va veni momentul însă, când sper că voiu putea spune totul.

Altele, întrucât nu ne privesc de cât pe noi doi, nu pot face deci rău
nimănui, şi întruncât in parte sunt cunoscute şi tertiilor, nu văd pentru ce
le-as mai tăinui, în urma atitudinii d sale, şi a lămuririlor din
<<L’ Independance Roumaine>>. Cu atât mai mult, cu cât aceste rânduri
vor parveni, desigur, în mânile primului ministru, şi deci nu pot fi învinuit,
că le scriu la adăpostul eventualelor desmintiri. Suntem, apoi, destul de
tineri amândoi, pentru că să avem siguranţa că ne vom mai întâlni odată.

De mult nu mai există nici un motiv de interes superior, care să-mi
impună discretia. Am tăcut numai din consideratiuni personale, pe cari le
voiu lămuri. Acum pot vorbi cu conştiinţa împăcată.

Indată după ce a fost cunoscută nota cominatorie adresată de către
Austro-Ungaria la 23 luhe 1914 Serbiei, am avut o întrevedere cu d.
Brătianu în vila d-sale din Predeal,- trebue să fi fost 25 sau 26 Iulie.

Amândoi am fost convinşi, că aceasta nota poate deslantui răsboiul
european. Şi d. Brătianu se arată ingrijat de soarta opiniei publice, în care
se manifestau oare-cari sentimente ostile fata de Austro- Ungaria (pe atunci
însă încă departe de acea acuitate, s'a întâmplat mai târziu).

-Dar interesul nostru ne sileşte în orce caz să mergem alături de
Puterile Centrale,- i-am spus eu.

-<<Nu numai interesul nostru,- îmi replică d. Brătianu,- ci şi un tratat
formal ne obligă la acțiune împotriva Rusiei alături de Puterile Centrale>>.

Am fost însă de acord, că trebuie înteprinsă o acţiune de pregătire a
opiniei publice.

In vederea aceasta, mai întâiu, ne-am înţeles ca eu să scriu o serie de
articole în <<Universul>>, ziarul cel mai mai răspândit din tara pe atunci,
în cari să lămuresc marele interes naţional, care ne îndeamnă de a lua parte
la eventualul conflict european alături de Puterile Centrale.

Aşa dar, articolele mele publicate la începutul răsboiului (primul
chiar în ziua de 1 Agust st. n.), au fost cu ştirea şi consimţământul primului
ministru.

Publicu nostru probabil îşi aduce aminte de aceste articole, cari au
deslantuit o furtună împotriva mea.Cat de mult d. Brătianu se interesa de
aceste articole poate dovedi următorul fapt:fiincă după această îndrevedere,

221

din motivele ce se vor vedea indata, eu n’am putut sa le public imediat, d.
I. G. Duca, ministrul instrucţiunii publice, ale cărui relatiuni intime cu
primul ministru sunt cunoscute, pe amicul meu, senatorul I. Botez, să mă
caute la Iasi şi să-mi trasmită, că o campanie de presă e urgentă, şi că sunt
chemat cu să o duc, ca unul care încă din momentul crizei balcanice, am
prevăzut mai bine evenimentele...

D. I. Botez însă nu m'a putut găsi la Iasi, şi iată pentru ce:

In aceeaşi întrevedere din Predeal, am suggerat primului ministru, că
aşi putea pune la cale o manifestaţie loialistă a fruntaşilor români din
Ardeal, nu pentru ca să îndemn pe români , cum s'a spus în urmă prosteste,
să meargă la rasboi,- de acest îndemn, evident, ardelenii nu aveau ne voe,-
ci pentru a influienta opinia publică din tara în sensul <<politicei
noastre>>.

D. I. Brătianu a prins imediat această idee, a găsit-o minunată, dar
mi-a spus că trebue mai întâiu consultat în privinţa acestui demers şi
Regele, şi mi-a fixat pentru a doua zi, ora | p. m., o întâlnire in camera
primului- ministru din Castelul Peleş, unde trebuia să-mi aducă răspunsul
Regelui.

La ora fixată, venind de la audienta,- fiind fata şi doi dintre numeroşii
d-sale secretari,- primul-ministru m'a luat la o parte, şi mi-a comunicat că
M. S. A aprobat planul nostru, şi e de părere că plecarea mea trebueste
grăbită întruncât evenimentele se precipită, numai stărue asupra discretiuni1
desăvârsite. (Această împrejurare, trebuie să relevez aici, poate explică
urgenta audiență, pe care am avuto după întoarcere, şi care a fost publicată
în No. Din 10 Octombrie al <<Lumini>>.

M’am declarat gata să plec imediat în Ardeal, dar întrucât în fie care
moment ne puteam aştepta la mobilizarea generală în Austro-Ungaria, am
relevat că ar trebui luate oare-cari măsuri, cari să mă pună la adăpost
dezagramentelor posibile.

Dar d. Brătianu a chemat chiar imediat, de la palat la telefon pe
Contele Czernin, ministrul Austro-Ungariei de pe vremuri, şi 1-a comunicat
că <<va veni îndată la d-sa un prieten, care are un plan ce ne-ar putea fi util
şi | roagă pe Contele Czernin să-i dea concursul>>. Probabil Contele
Czernin 1-a cerut numele, pentru ca să evite vr’o gresală, fiincă d. Brătianu
a si adogat, că <<il va trimite cu o carta de vizita>>.

222

Si in adevar, mi-a si dat o carta, in care <<d. I. I. C. Bratianu, roagä
pe Contele Czernin sa acorde tot concursul prietenului sau personal si
politic, d. C. Stere>>...

Ca rezultat al acestui interventiuni, Contele Czernin m'a sfătuit,
pentru înlesnire, să am întrevederea cu fruntașii români la Viena, şi mi-a
făgăduit ca va telgrafia imediat la locul competent despre călătoria mea.

In treacă să fie zis, deşi am plecat imediat (încât articolul din
<<Univesul>> pomenit mai sus, l-am scris din drum), dar de intervenția
mea n'a fost nevoe: la Viena m'a surprins declarația de răsboi, şi
manifestatia dorită a şi avut loc de la sine şi fără vre-o staruinta din parte-
mi. M’am întors imediat în tara.

Nu mai putin e adevărat, că am plecat atunci cu ştirea si aprobarea d
lui I. Brătianu, cum pot dovedi atât martorii pomeniti, cât şi probele scrise
:Cartea de vizită a d-lui Brătianu, pe care Contele Czernin ca un diplomat
încercat, desigur că a păstrat o, cât şi telegramele acestuia, prin care anunţă
călătoria mea la Viena, şi probabil, şi scopul ei.

Incă un detaliu caracteristic şi...umoristic.

Deşi eram foarte grăbit d. Brătianu m'a rugat ca înainte de plecare
<<să sondez pe d. Emil Costinescu>>, şi să-i aduc răspunsul asupra
sentimentelor în cari îl voiu fi găsit, punându-mi la dispoziție şi
automobilul d-sale, ca să nu pierd timp.

D. Costinescu mi-a dectarat categoric, că răsboiu nu va fi, funcă d-sa,
ca om competent, mă poate asigura că <<starea financiară nu-i permite >>.
La insistenţele mele să-şi spună în ori ce caz părerea asupra acțiunii
României <<pentru cazul dacă totuşi, prin imposibil, ar isbucni răsboiu>>,-
d. ministru de finanţe mi-a vestit solemn:<<Să se angajeze Germania să
realizeze complet programul lui Bismarck, adică: emanciparea Poloniei şi
alte- altfel vom sta acasă>>... Neavând vreme, l-am salutat fără altă
discuţie, şi i-am raportat primului-ministru să nu aibă grijă, pentru că d.
Costinescu sta la straja <<planului lui Bismarck>>...

D. Emil Costinescu!... abia dacă o săptămână ne mai despärtea de
ziua Consiliului de Coroană!...

De aceia, în articolele şi în discursurile mele, îl tot necajeam pe
patriarhul de la finanţe cu evocarea <<planului lui Bismarck>>...

Dar n'am ispravit.

5 Noiembrie 1917.

223

II. Orgia antanistă

Faptele povestite în articolul de eri- înţelegerea mea cu d. Brătianu
pentru o campanie de presă şi în ce priveste manifestatia românilor din
Ardeal-- m’au convins atât de mult că isbucnirea rasboiului va atrage dupa
sine şi imediata intrare în acțiune a României, încât declararea de räsboiu a
Germaniei, despre care aflasem imediat după sosirea la Viena, m'a silit să
şi renunţ la întrevederea plănuită cu fruntaşii din Ardeal. Lăsând deci
numai pentru câțiva din ei scrisori lămuritoare, am şi plecat în aceeaşi zi
îndărăt în ţară.

Spre uimirea mea, am aflat la Predeal despre hotărîrea Consiliului de
Coroană. In urma lămuririlor ce a binevoit să-mi dea regele Carol, am
căutat să văd pe primul ministru. Nu l’am putut însă găsi decât peste câteva
zile, tot la Sinaia.

Cum m'a văzut, d. Brătianu a ţinut sa-şi exprime multumirea pentru
manifestatia ardelenilor şi, - atribuindu-mi-o mie -, mi-a adresat cuvintele
măgulitoare:

-<<Faci bine, tot ce faci>>...

Eu însă i-am cerut imediat explicaţii relativ la <<expectativa>>
hotarita de Consiliu, pe care am dezprobat-o energic.

-<<Ce vrei, - mi-a răspuns primul ministru, - nu suntem încă
pregătiți, - nu înţeleg atât curentele din opinia publică, cât pregătirea
materială. Sunt mulțumit, că pot avea un mic ragaz>>.

-Dar ce au să creadă despre noi aliații? Nu riscăm prea mult prin
asemenea tărăgăniri?

-<<Ce să faci? Pentru că n'am fost preveniti la timp, ca să ne fi putut
pregăti de mai inainte>>...

-S1 câtă vreme crezi, că vei avea nevoe pentru pregătire?

-<<$tiu şi eu? Două trei saptamani>>...

Atunci 1-am atras atenția că familia mea se află în munţii Moldovei, şi
că aşi vrea să ştiu data mobilizării cu câte-va zile mai înainte, ca să nu fiu
surprins, $1 să rămânem izolați, fără comunicatiuni.

D. Brătianu s'a gândit putin, şi apoi mi-a spus:

-<<Mai bine adu-i pe toţi imediat la Bucuresti, să nu fie vre’o
surpriză. Si la Iasi ar fi prea expusi>>...

224

Puteam eu, fata de aceste cuvinte, să mă indoesc de intentiunile d-lui
Brătianu? Mai cu seamă, că ştiam, că unul din confidentii d-sale, d. V. G.
Morţun, ministrul de Interne, a şi început să-şi evacueze moşia din
Roman...

l-am urmat sfatul, şi familia mea a stat peste o lună la Bucuresti, in
toiul căldurilor, în aşteptarea mobilizării !...

In acest interval de timp însă, prin Septembrie 1914, situaţia devenea
din ce în ce mai încordată, mai cu seamă în urma bătăliei de la Marna şi a
succeselor ruse, din Galiţia. Bucureştiul parcă ieşise din sărite, străzile
clocoteau, cafenelele urlau, gazetele vărsau torente de lavă incandescentă.

Si toate porneau de sus, - de la chiar miniştrii d-lui Brătianu, cari se
făcuseră o apa cu d-nii Take Ionescu şi Nicu Filipescu şi agenţii lor.

In această epocă se vorbea deschis despre răsturnarea regelui Carol.
Unul din miniştrii vocifera în parcul de la Sinaia, în auzul tuturora,
împotriva <<Neamtului>> ! In fiecare zi se aştepta <<lovitura>>, se
preciza că d-nii Emil Costinescu, Take Ionescu şi Nicu Filipescu s'au
înțeles pentru răsturnarea d-lui Brătianu, formarea unui <<guvern
national>> sub presedentia d-lui Emil Costinescu şi eventual — detronarea
regelui. Miniştrii Intelegerii, mai ales d-nii Poklewski şi Blondel, fatis
susțineau <<combinatiunea>>. Se colportau detalii sugestive, se citau
nume de generali cari ar fi fost intrat in conjuratiune...

In vremea asta am stat tot timpul la Bucureşti şi-l vedeam zilnic pe d.
Bratianu, câte odată şi de două şi de trei ori pe zi.

Se arăta exasperant de <<nebunia>> care a cuprins Bucureştiul,
recunoştea că în ţară toată această agitație factice nu are răsunet, dar se
temea să nu fie doborât:

-<<Nu pot admite ca uliţa să conducă politica externă>>, exclama
primul ministru.

Eu îi reproşam atitudinea miniştrilor săi, pe care n'ar trebui să o
tolereze ca preşedinte de consiliu; deasemeni — şi anarhia presei, - chiar a
celei liberale, care n’ar fi trebuit să ignoreze inspirația lui, ca şef al
partidului.

-<<Ce vrei să fac? — îmi spunea cu indignare în răspuns: Presa? Chiar
unii redactori dela <<L’independence Roumaine>> sunt plătiți de ruşi (îmi
preciza numele)!...lar pentru ziarul (iarăşi îmi numea un ziar independent

225

foarte răspândit) ştia pozitiv, că Poklewski a depus două milioane de ruble
(vr’o 5 jum. Milioane lei, după cursul vremii)!... Miniştri? >>...

Si nu-şi cruța colaboratorii. E inutil să repet toate cuvintele grele, pe
cari le inspira d-lui Brătianu indignarea împotriva colegilor săi din
minister. Mai tare se plângea împotriva d-lui Emil Costinescu, care ar fi
pus pe agenţii ministerului să împiedice transitul materialului de răsboiu
pentru Bulgaria şi Turcia. (Se ştie că cu tot scandalul din presă, primul
ministru, care era şi ministru de răsboiu, încă multă vreme îngăduia acest
transit: ministerul de răsboiu făcea contrabandă împotriva ministerului de
finante!).

Intr'o zi d. Brătianu şi-a permis chiar un amar sarcasm despre un
membru marcant al cabinetului:

-<<Noi am crezut că nu se preocupă decât de gheşefturi. Dar el era
adâncit în studii sociologice şi istorice, şi i-a fost dat să descopere un mare
adevăr, că germanismul merge spre declin, şi că se ridică soarele
slavismului!>>

-De ce nu’i debarci? —l'am întrebat atunci, - ai datoria să o faci, a d-
tale e răspunderea pentru politica ţării, - sau să-ţi dai demisia, dacă nu poți
face altfel.

-<<Cum vrei, - răspunse d. Brătianu — să las pe rege în mâna acestor
bandiți? Trebue să luvoaiez deocamdată. Am făcut o singură greşeală până
acum, n'am cerut în prima zi, când nu mi s'ar fi putut refuza nimic, legea
stării de asediu. Atunci aşi fi putut să nu las lucrurile să ajungă până
aici>>...

-Nu e tatziu nici acum ; te asigur, ca Parlamentul, nu-ti va refuza
legea starii de asediu.

-Dar ce sa fac acum? Să spunem, Take Ionescu se va cuminţi, dar pot
aresta pe nebunul de Filipescu? Sau pot inchide pe Costinescu?...

-Nu va fi nevoe, - i-am obiectat, - in România revoluția nu se face
fără voia stăpânirii, mai cu seamă sub regimul stării de asediu. Iar de va fi
nevoe, după convingerea dumitale, eşti dator să faci tot ce este necesar
pentru salvarea ţării, pentru destinele căreia eşti răspunzător.

-<<Dar n'am această coardă în mine. (A dovedit însă la Iasi, că o are
cu prisosinta...) Am găsit un alt mijloc, sa-i derutez pe toți şi să le dejoc
toate planurile>>.

226

Acest mijloc era — sa inceapa tratative cu Rusia pentru neutralitatea
României (la aceste tratative s'a putut numai referi d. Deschanel în
discursul citat recent de către <<L’ Independence Roumaine>>).

-<<Poklevski va preferi, la urma urmelor, să stea cu mine de vorbă,
decât cu Costinescu sau Take lonescu, şi odată ce complotul lor va fi
dejucat, îi voiu juca eu pe el>>...

In zadar încercam să-l conving că e un mare povârniş primejdios,
fiindcă se poate prinde el însuşi în lanţ. Era prea convins de abilitatea lui
diplomatică.

-<<In cazul cel mai rău, -mi’a spus, - dacă voiu vedea că nu e cu
putinţă să declar răsboiu Rusiei, am să le fac lovitura, am să proclam
neutralitatea definitiva>>...

Am insistat că ar fi o <<lovitură>> dezastroasă pentru viitorul ţării şi
neutralitatea. Era de acord, dar susţinea că e un rău mai mic, decât rusofilia.

Totuşi, d. Brătianu a convocat o consfătuire a parlamentarilor liberali
la ministerul de Interne, ca să pipăe pulsul în ce priveşte legea stării de
asediu. Atitudinea primului ministru în aceasta consfatuire a liniştit pe toți
acei, cari perseverau în politica tradițională a täru.

Dar deşi d. Brătianua primise atunci asigurarea, că Parlamentul ar
vota legea stării de asediu, d-sa a continuat să ezite şi Camerele n'au fost

convocate.
6 Noembrie

227
III. Un incident. -D-I Brătianu pe calea perzaniei

Am arătat până acum, că dela isbucnirea răsboiului mondial aveam
cuvânt să fiu convins că nu numai d. Bratianu se va depărta dela politica
noastră tradițională, dar că este hotărât să îndeplinească în mod leal
tratatele noastre de alianță. Am mai arătat că în Septembrie 1914,
agitatiunea autentică începuse sa’si dea curs liber, sprijinită chiar de unii
membri ai guvernului şi de presa oficioasă; că am căutat să determin pe d.
Brătianu la o procedare energică împotriva acestor manopere, dar că primul
ministru socotea mai util să manevreze şi să înceapă în acest scop tratative
cu Rusia, bazându-se pe abilitatea sa diploatică, pentru a evita peimediile
de cari era presărată calea pe care o apucase.

Toate aceste nu puteau deştepta nici o banuială în mine, în ce priveşte
hotaririle d-lui Brătianu. Cu atât mai mult, că îmi erau cunoscute şi fapte
pozitive, despre acţiunea lui fata de anumite State beligerante, pe cari nu le
pot încă desvăli aici. Dar când voiu putea să le aduc la cunoştinţa generală,
ori-cine imi va recunoaşte, că eram în drept să mă consider, în tot timpul
acesta, ca un colaborator şi confident al d-lui Brătianu, care aproba pe
deplin acțiunea mea.

Pe atunci eu am facut o greşeală, care măa pus întrăo situație de
inferioritate fata de d. Brătianu.

D-rul Jean Cantacuzino, abia întors din Franţa, întreprinsese o
campanie francofilă. Ca un vechiu prieten l-am rugat să nu se lase înşelat
de aparente; îl asiguram că România nu poate merge împotriva Puterilor
Centrale, pentru că nici Regele, nici primul ministru, niciodată nu ar
consimti la aceasta politica. Spre a-i dovedi afirmația mea, i-am povestit
confidential despre călătoria mea la Viena, în urma înţelegerii cu primul
ministru, aprobate şi de Rege .

Acest european, şi prieten de 20 de ani, nu săa sfiit să raporteze
imediat destăinuirea mea d-lui Brătianu. Aceasta măa şi chemat îndată la el
si mi-a comunicat, că a fost silit să mă desmintä, şi că este supărat de
indiscretiunea mea, fiindcă el, în momentul acela înconjurat de spioni, era
dator înainte de toate <<să deruteze şi să dejoace>> pe agitatorii rusofili.

Am avut întotdeauna mândria de a-mi recunoaşte greşelile. I-am spus
d-lui Brătianu, că mă resemnez la desmintirea dată.

228

Am plătit scump aceasta greşeală. Destainuirea făcută de mine d-rului
Cantacuzino, inflorita şi desvoltată, a crescut intrao legendă. D. Iorga, mi
se pare, a ajuns chiar să afirme in <<Neamul Românesc>> că as fi ținut un
discurs întreg, în fata soldaților din Ardeal chemaţi sub drapel!...

Măam crezut dator să tac. Primul ministru năa spus nici un cuvânt de
apărare. Am primit tăcerea lui ca ispăşirea greşelei mele. Campania
violentă dusă pe această temă împotriva-mi, de sigur, că nu e uitată de
cetitori. Mă resemnam însă cu atât mai uşor, cu cât eram mai convins, că d.
Brătianu va face singura politică pe care o credeam cu putință, şi că eu
astfel îi uşurez sarcina.

Prin Octombrie, întrăo zi, d. Brătianu, din inițiativa sa, fără săămi fi
trecut aşa ceva prin minte mie însu-mi, mi-a propus să scot un ziar zilnic
pentru propaganda<<ideilor noastre>> şi saa oferit să-mi procure
mijloacele necesare, cu condiţia discretiunii desăvârşite în această privinţă
din parte-mi.

I-am obiectat, că neavând avere, iar un jurnal în condiţiile de atunci
neputând acoperi cheltuielile, năaşi putea să explic nimănui această
publicatiune.

D. Bratianu se insarcinase insa sa organizeze un comitet de redactie,
compus din fruntasi liberali, fiind convins de necesitatea unui ziar de
propaganda, care sa contrabalanseze <<presa cumparata de rusi>>...

Am cerut trei zile de reflexiune, şi după consfatuire cu câțiva prieteni,
am refuzat propunerea, nu pentru că măaşi fi temut de calomnie, dar numai
fiindcă credeam că silit să destăinuiesc proveniența mijloacelor, cădeam
întrăo situație echivocă şi deci propaganda mea nu mai putea fi utilă. D.
Bratianu nu a mai insistat.

Dar în aceste împrejurări puteam să mă îndoesc de sinceritatea d-lui
Brătianu?

Cum? Ne legau 23 ani de prietenie; în tot timpul căutam numai să fiu
util ideilor noastre comune, fără să-l plictisesc cu vre-o pretentiune sau
ambitiune. Mi-am facut cariera politică, fară să fi trecut prin filiera
obisnuită a <<onorurilor>>. Aproape de zece ani refuzam mereu oferte de
portofolu ministeriale. Nu i-am solicitat niciodată <<slujbe>> măcar
pentru prieteni sau rude.

229

Pentru ce dar sa fi planuit un adevarat asasinat moral, impunandu-mi
sa public un jurnal <<germanofil>> in aceste conditiuni, daca el avea
intentiunea de pe atunci de a-şi schimba frontul?

Câţiva prieteni însă, ai-au bănuit chiar atunci sinceritatea şi căutau
<<să-mi deschidă ochii>>. Eu însă nu-i puteam crede, - am avut chiar
conflicte violente cu unii din ei.

In curând însă au venit îndoelile.

Ar fi prea lung şi puţin interesant să expun aici tot complexul de
împrejurări, din cari au izvorit aceste îndoeli. Dar un fapt precis mi-a dat
prilejul unei explicări.

D. Georgel Mârzescu mi-a comunicat, că în prezenţa d-sale, primul
ministru ar fi declarat, că <<e hotărît sa faca rasboiu Puterilor Centrale, dar
nu vrea sa patim ca sârbii, să pierdem suflul prea repede. Vrea să aleagă el
momentul>>...

Naam tăinuit d-lui Brătianu indoelile mele, şi lăam rugat să-mi spună
deschis, dacă are intentiunea să schimbe directiva politicei noastre. A
protestat cu energie, săa plâns de necesitatea de a duce lupta prin astfel de
mijloace, că fiecare pas îi este pândit, că e o tortură pentru d-sa, dar are o
răspundere prea mare, şi <<în interesul superior e gata să le faca o mie de
asemenea declaratiuni numai sa îi deruteze şi să-i dejoace... Că în urma
victoriilor ruse din Galiţia, situația lui e prea dificilă, principalul e să
câştigăm timp>> etc.,etc.

Părea adânc nenorocit de trista necesitate de a face atâta
<<diplomatie>>. Lăam crezut. Am fost chiar emoţionat.

Intru cât Universitatea din Iasi saa deschis şi eram foarte ocupat cu
rectoratul şi cu cursurile, veneam acum rar în contact direct cu d. Brătianu.
Nu mai puteam urmări de aproape acţiunea lui.

Dar la începutul lui Decembrie am căpătat certitudinea, că a păşit pe
calea pierzaniei, pentru el şi pentru tara. Indoiala nu mai încăpea pentru
mine. Din nenorocire nu pot desvălui încă faptele cari mi-au dat această
certitudine.

Măam dus foarte emoţionat la d. Brătianu. Tot ce am făcut până în
acel moment, am facut în credinţa că servesc politica susținută şi de d.
Brătianu. Acum însă ştiam că drumurile noastre se despart. Dacă mi-ar fi
mărturisit sincer, că e silit să-şi schimbe directiva, - de sigur trebuia să aibă
motive serioase şi mi le-ar fi spus, - lucrurile săar deslegat simplu. Ne am fi

230

explicat prieteneste. Si dacă nu reusiam, cum era mai probabil, sa ne
convingem, nici eu pe el, nici el pe mine, - tot prieteneste ne-am fi inteles
ce-i de facut, cum să lichidam aceasta penibila situaţie. Dar dacă nu-mi va
spune adevărul?... Mi-era penibila aceasta ipoteză...

Măa primit foarte prieteneşte. Dar, dela primele cuvinte am înţeles, că
nu mi se deschide, caută numai <<să mă deruteze şi să mă dejoace>> şi pe
mine...

Pentru prima oara mi-a facut atunci pe lung teoria rasboiului <<fara
FIZIC şi cu minimum de sacrificii>> şi despre mergerea la congresul de pace
<<la brat cu învingătorul>>, însă în acelaş timp mi-a afirmat, că vrea sa
aplice teoria împotriva Rusiei, la momentul potrivit. A recunoscut din nou,
că în cazul victoriei rusesti, Constantinopolul ar cădea în mâna Ţarului ,, et
ce serait très dur poar nous” (nu ştiam pentru ce această frază mi a spus-o
în frantuzeste)...

Nu am avut aproape puterea să discut. Am plecat profund nenorocit.
Nu am multe legături de prietenie, şi rupturile mă costă mult. Sunt trei ani
de atunci şi amintirea încă doare... Ce îmi rămânea de făcut?

Voiu continua.
Noembrie, 1917.

IV. Ruptura. — Ultima nadejde

Descoperirea ca d. Bratianu e hotarit sa se abata de la politica noastra
tradițională, de la politica, ce se datoreşte in primul rând marelui loan
Brătianu, a fost pentru mine ca un trăsnet din senin. Am simţit că terenul
mi se clatină sub picioare. Nu măam gândit la mine personal, de care d.
Bratianu a uzat cu atâta... cavalerism, şi măcar nu măa prevenit, când a
apucat altă cale. Din punct de vedere personal, eram chiar gata să-i acord
circumstanţe usurätoare: eu însumi de atâtea ori l-am asigurat că poate sa
nu mă crute, dacă interesul obştesc o cere. Dar vedeam prăpastia, in care
era gata sa arunce tara. $i mă întrebam, care este datoria mea în aceasta
grozavă situație?

Aveam nevoe de reculegere. Am plecat la Iaşi, şi dupa multe lupte
sufleteşti, mi-am hotărît calea.

231

In ziua de 15 (28) Decembrie am scris d-lui Brătianu o scrisoare.
Brulionul ei trebue să fi rămas printre hârtule mele din Iasi, dar aşi putea să
o reconstituesc aproape cuvânt cu cuvânt.

Din primele rânduri i-am declarat că ştiu pozitiv, că a plecat pe calea,
pe care nu-l mai pot urma. Constiinta îmi impune să-mi reiau libertatea de
acțiune: <<Voiu lupta pentru politica lui loan Brătianu împotriva fiului
sau>>. Trebue deci sa lichidăm relatiunile noastre politice. In vederea
aceasta am şi transmis d-lui Georgel Mârzescu, vice preşedintele clubului,
conducerea partidului din Iasi, fiindcă nu voiu mai călca la club. Il rog sa
se înțeleagă direct cu Mârzescu în privința formalităţilor de făcut, întrucât
nu vreau să ne mai vedem acum, „pentru că celor 15 ani de prietenie le
datoresc cel putin atâta, ca să nuăl pun în penibila situație de a face
diplomaţie şi cu mine>>. De asemeni, întrucât nu vreau să-i fac dificultăți,
las la aprecierea lui momentul şi forma, în care faptul îndeplinit să fie dat
publicității. Am sfârşit, asigurându-l că hotărîrea aceasta mă doare foarte
mult, că personal pentru el simt tot atâta prietenie, şi că nu voiu uita
momentele, în cari el, in relatiunile cu mine, nu-şi punea cuirasa de
<<şef>> şi <<diplomat>>. Aşi fi fericit, dacă ar fi putut dispare
împrejurarile, cari ne fac cu neputinţă colaborarea.

In acelaş timp, ca un semn exterior al nouei situatiuni, am şi publicat
în N rul din Decembrie 1914 din <<Viata Românească>> sub titlul:
<<România şi răsboiul european>>, un articol in care pentru prima oară am
atacat politica primului ministru, în opoziție cu politica lui Ion Brătianu
Bătrânul. Bine înţeles, am <<atacat>>, cum fac întotdeauna — fară
personalități şi fară violenţe de limbaj, dar foarte hotărît, şi chiar cu pasiune
, - şi pot spune cu durere.

După obiceiul lui, d. Brătianu nu mi-a răspuns direct la scrisoarea
mea. D-lui Georgel Mârzescu, pe care l-am trimes să se înţeleagă pentru
regularea situatiunii în partidul din laşi, 1-a spus ca nu vrea sa reguleze
NIMIC , că are să-i vorbeasca lui Stere când va veni după sărbători la
Cameră. Inadins însă nici nu măam dus în acea sesiune la şedinţele
Camerei. Atunci a trimis la mine pe d. Al. Radovici şi pe defunctul I.
Procopiu, ca să mă îmbuneze şi să aranjeze o întrevedere. Le-am răspuns
că nu înţeleg asemenea procedare între oameni seriosi. Nu vrăo ceartă de
natură personală ne desparte , năam nimic personal cu d. Brătianu. Nu are

232

decât un gest să facă pentru ca să viu din nou la el, dar acest gest trebue să
însemne, că renunţă la politica pe care o socot pernicioasă.

Nu lăam mai vazut pe d. Brătianu până la declararea răsboiului.
Intrucât am lăsat la aprecierea d-sale să hotărască momentul şi forma în
care să fie adusă la cunoştinţa publică demisiunea mea, d. Bratianu a putut
să lase toate lucrurile în suspensiune. Măam crezut însă obligat ca eu sa nu
dau nimic în vileag. D-lui Mârzescu i-am fagaduit de astfel, să-i dau tot
concursul <<săăşi reguleze succesiunea>>. Când însa a voit să convoace
clubul, o telegrama a d-lui Brătianu l-a oprit. Şi aşa au stat lucrurile in
această privință până în ultimul moment, până la plecarea guvernului din
Bucureşti, şi probabil chiar până la publicarea notitei citate din
<<LaIndependance Roumanie>>. Astfel d. Iorga a fost îndreptăţit să-şi
formuleze nedumerirea.

Prin urmare, notita menţionată cuprinde două inexactitati... voite:

Mai întâiu, eu naam venit în conflict cu partidul <<la declararea
rasboiului>> din cauza atitudinei mele. Această atitudine a fost doar luată
de mine în acord cu d. Brătianu, care numai în urmă, fară să-mi spună nici
un cuvant, şi-a schimbat, el, atitudinea.

Mai mult. Nu mă jenez să mărturisesc, că am avut atunci atâta
încredere în sinceritatea convingerei d-lui Brătianu, în arta lui diplomatică
si în prietenia lui, în cât dacă mi-ar fi cerut, în interesul cauzei, ca să-i
înlesnesc acțiunea, să nu fac nici o manifestare în public a ideilor mele,
desigur că läas fi ascultat. Aşa dar mai în drept să spun, că d. Brătianu
însuşi maa aruncat în vâltoare. D. Brătianu ştia foarte bine că nu mäam dat
niciodată îndărăt, de la nici o munca şi de la nici o luptă, luând în
înţelegere cu el toată răspunderea numai asupra-mi, când interesul cauzei
cerea. Asi fi socotit ca o laşitate şi atunci să mă dau îndărăt în fata urletelor
presei, sau să-i cer acoperire, cand din consideratiuni superioare, eu trebuia
să-l acopar pe dânsul.

Dar, evident, în această situație şeful partidului, nu avea nici un motiv
si nici un drept să mă cenzureze.

In al doilea rând, naam fost <<obligat să părăsesc preşedinţia
partidului>>, - ci eu cand am aflat tainica schimbare la fata, am părăsit-o,
împotriva voinţei şefului partidului, pentru a-mi relua hbertatea în acţiune,
iar d. Brătianu a abuzat de angajamentul ce am luat în scrisoarea mea,
pentru a tăinui demisia mea atâta vreme.

233

Cat pentru ruperea relatiunilor cu <<membrii marcanti>> - ce sa
spun? Adevărul este, că eu am întors spatele, rând pe rand, următorilor
membri din cabinetul d-lui Brătianu: d-lor Emil Costinescu, V. C. Morţun,
Dr. Anghelescu, V. Antonescu şi I. G. Duca.

Motivele sunt aşa de putin interesante, cat sunt de mult interesante
aceste personagii. Dar dacă Domniile lor imi vor cere vre-odată să le dau in
vileag, mă voiu executa şi voiu preciza şi împrejurările pentru fiecare in
parte... nu pot spune, cu plăcere, căci, la drept vorbind, d-lor ocupă prea
putin loc în preocupările mele.

Să trecem...

Am expus faptele cu toată obiectivitatea de care sunt în stare. D.
Brătianu nu le va putea tăgădui, deşi nu ştiu cum le va interpreta. In orice
caz am o viata în urma mea, care ma indreptateste să cred, că oricare ar fi
atitudinea pe care şira spinării ar impune-o şi celor din jurul său, chiar
aceştia vor şti unde este adevărul.

Lumea ne va judeca.

Mai am puţine de zis.

Nu mi-a fost usor să iau hotărîrea de-a duce lupta înainte singur. Imi
dădeam seama, că forțele mele nu sunt la nivelul sarcinei ce vroiam să-mi
pun pe umeri.

De la varsta de 18 ani viaţa mea a fost o vijelie. Năam avut o lună de
odihnă şi mulţumire. Gândul, că aşi putea acum sta la o parte, liniştit, la
adăpostul răspunderilor, avea multă ispita. Am ajuns la vârstă când, dupa
trei decenii de lupte şi suferinti, aş avea poate şi eu dreptul la... pensie...

Dar <<demonul>> meu nu măa lăsat, cum nu mă lasă nici acum, când
mi-am pus o nouă povară pe umeri, sub amenințările de dincolo, sub
enorma presiune de aici, din dreapta şi din stânga...

Nu regret hotărîrea mea. Sunt destine, cărora nu le poate fi dată
odihna, nici satisfactiuni banale...

Atunci hrăniam încă şi o nădejde: cunoscând temperamentul de
cunctator al d-lui Brătianu puteam spera, că va <<pierde momentul>> de a
merge cu Rusia. Mă indreptatia, în această privinţă, chiar teoria sa, a
rasboiului << fără rizic şi cu minimum de sacrificiu>>. Eram absolut
convins, ştiam, că alături de Rusia e cu neputinţă să poată vrăodată aplica
această teorie; ştiam, că Rusia nu poate birui, şi mă aşteptam la isbucnirea
revoluției.

234

Va porni rasboiu România înainte? Dar atunci naar mai fi „fără rizic
si sacrifici1”., Pot deci fi linistit.

Si mă gândeam că astfel, poate, va veni momentul când însuşi d.
Brătianu va profita de acțiunea mea, care îi va înlesni întoarcerea pe calea
cea dreaptă... De aceea am căutat să nu fac nimic ce i-ar putea îngreuia
întoarcerea.

Chiar cu trei zile înainte de declararea răsboiului, i-am trimis
primului ministru vorba printrăun prieten comun, că nu-şi poate aplica încă
teoria: nu „rizic”, ci siguranța înfrângerii ne asteaptă, iar sacrificiile ar fi
incomensurabile...

Voiu încheia mâine.
8 Noembrie 1917.

V. După declararea răsboiului. — Tragica întrebare

Cum am spus, nu lăam mai văzut pe d. Brătianu până la declararea
răsboiului, şi tot speram că se va convinge, că pe calea apucată duce ţara
spre ruină sigură.

Nu simţeam nici o animozitate personală. Prea mult am trăit
împreună, pentru ca, la durerea conflictului de idei, să se fi adăogat şi o
patimă personală. Imi mărturisesc naivitatea: credeam că şi pe el această
ruptura îl doare tot atâta ca şi pe mine, - credeam împotriva tuturor
aparentelor, împotriva evidentii chiar, când de pildă şi-a dat aprobarea
complotului I. G. Duca- Georgel Mârzescu- Matei Cantacuzino, pentru
eliminarea mea din rectorat. Si am fost convins de aceasta până în ultimul
moment, până la gestul din Camera din laşi, când săa asociat la
manifestarile d-lui A. C. Cuza... Atunci mi-a cazut, în sfârşit, perdeaua de
pe ochi, şi am înţeles multe lucruri din trecut... Dar aceasta formează un
capitol special, care nu prezintă nici un interes pentru marele public. L-am
atins aici numai pentru lămurirea atitudinei mele.

In campania pe care am dus-o, împotriva politicei rusofile, nu mă
părăsia gândul, că însăşi teoria rasboiului << fără rizic şi sacrificii>> îl va
reține pe d. Brătianu de la ultimul pas, şi deci va avea încă nevoe de
sprijinul meu pentru a repara toate greşelile săvârşite.

Această speranță se resimte in tot ce am scris in <<Viata
Românească>> şi în << Moldova>> ( articolele din acest din urmă jurnal, -

235

după dorinţa redactiunii, nu a mea, - nu purtau semnătura mea complecta),
ca şi in discursurile mele. Cand am spus in Cameră, că dacă ne aruncam in
braţele Rusiei, trebue întâiu să dărâmăm statuia lui loan Brătianu, mäam
uitat spre banca ministerială. Primul ministru mi saa părut emoționat. In
această credință măau întărit şi scrisorile, pe cari le-am primit în urmă de la
cei mai de aproape din anturajul d-lui Brătianu (le păstrez înca). Măam
înşelat.

Răsboiul a fost declarat.

In prima zi de mobilizare, la 15 (28) August 1916, - exact un an şi opt
luni, de la scrisoarea de ruptură, - am întâlnit pe primul ministru dimineața
la palat. Mi săa adresat foarte prietenos:

<<Nu am mai insistat să ne întâlnim înainte, - mi-a spus îndată ce
maa vazut, - fiindcă nu puteam vorbi deschis, - şi nu era demn nici de D-ta,
nici de mine, să-ți fi vorbit, cum am vorbit cu atâţia alţii. Acum te rog să
vii la mine>>.

In aceiaşi zi, la cinci seara, cu emotiune, mă aflam, după atâta vreme,
an camera de lucru, în fata lui Ionel Brătianu.

Măa primit ca un om ce se simte stăpân pe situaţie, şi care se aşteapta
la... pocainta mea:

-<<Nu sunt supărat. Fara voe, măai ajutat chiar să nu plecăm la
răsboiu, decât în momentul cand voiu fi sigur <<de rezultat>>.

Aceste cuvinte măau impresionat penibil:

-Eşti sigur de rezultat? — am exclamat eu: întrăun răsboiu pe două
fronturi?

-<<Nu va fi pe două fronturi>>.

-Nu va fi pe două fronturi?...

Am încercat să-i dovedesc, că hrăneşte o fatală iluzie.

-<<Aşteaptă patru zile, - îmi zâmbi primul-ministru, punându şi mâna
pe umărul meu, cu conştiinţa de superioritate, - mai mult nu pot spune
acuma. In orice caz nu voiu lăsa ca echivocul să dureze prea mult>>...

Am simțit că mă înăbuş, şi am isbucnit:

-Intelegi că nimic năaş dori mai mult acuma, decât ca viitorul să
dovedeasca, că măam înşelat. Aş preferi ca lumea să mă arate cu degetul pe
stradă ca pe un nebun, decât să se realizeze prevederile mele. Din
nenorocire, nu pot închide ochii asupra realităţii. Văd un dezastru sigur şi
pentru tara şi pentru D-ta. Ai pus tara întrăo situaţie din care nu este ieşire:

236

în caz de victorie, care nu ar fi decât victoria Rusiei, nu suntem mai putin
pierduţi ca in caz de înfrângere. Dar fară artilerie, fară muniții, cu baza de
aprovizionare la celălalt capăt al lumii, cu lupta pe două fronturi...

-<<lar te apuci de profeţii, - măa întrerupt d. Brătianu cu ciuda
vădită, - multe ai proorocit până acuma... Ai proorocit şi revoluția
rusească... Ce, tot mai crezi în reparația Ucrainei?>>...

-Nu ştiu ce va fi cu Ucraina.

Năam mai putut continua.

Dupa această primă întrevedere, am încercat să reiau cel puţin
relatiunile personale. Credeam că realitatea îl va face, când va veni
dezastrul inevitabil, să simtă nevoe de spijinul şi sfatul unui om care
spunându-i adevăruri desagreabile, săa dovedit un mai bun prieten de cât
adulatorii, cari îl întăreau în orbire. Mă primea însă cu multă rezervă, vădit
nu-mi ierta pocăința... mai cu seamă după primele înfrângeri, cand
catastrofa se desina tot mai mult, numai ca să mai putem scăpa ce săar mai
fi putut scăpa, mergeam până la umilinta...Si nu prea sunt deprins să mă
umilesc în fata nimănui...

Totul a fost în zadar. Renuntasem din nou să-l mai văd.

Dar dupa dezastrul din Brasov, când pentru orice om cu judecată, era
clar ca invaziunea nu mai poate fi oprită, aproape am forțat usa, ca să-i pot
vorbi pentru ultima oară.

-<<Ce-1?>>, - mă întreabă aproape duşmănos.

-Numai o singura întrebare: nici acuma nu simţi nevoia să-mi
vorbeşti?

-<<Merge rau, foarte rau, dar năam ce-ţi spune. Acum <<vorbesc
numai armele>>...

-Nu găseşti sa-mi spui nimic mai mult?

-<<Nimic>>...

Atunci i-am comunicat că sunt hotărit să rămân la Bucuresti, orice
săar întâmpla.

-<<Nu va fi o dezertiune?>> - mă întreabă.

Am strâns numai din umeri.

-Pentru treaba, pe care am avut-o aici... Te rog numai sa transmiti
regelui hotărîrea mea de a rămânea la Bucureşti.

-<<Bine>>...

237

Asa saa rupt şi firul ce mai rămăsese dupa o viata de intimitate. A mai
stat aproape doua luni la Bucuresti, dar nu l4am mai revazut.

Daca în urma gestului de la Iaşi, am înţeles câte iluzii am avut despre
această viaţă ânsăşi, cât de unilaterală a fost prietenia care ne lega, totuşi
pot afirma cu mâna pe conştiinţă, că nici acum nu simt animozitate
personală împotriva omului pe care îl văd în aureola tragică a destinului
său.

Adesea nu dorm nopţile, frământând mereu aceeaşi chinuitoare
întrebare: ce fatalitate l-a mânat?

La vârsta de 45 ani a ajuns în capul celui mai puternic partid din ţară,
fără rivali, şi pot spune fără adversari, întrăo epocă tocmai, când cele mai
mari probleme interne şi externe au fost puse de Istorie în fata neamului, pe
care el îl conducea.

Desigur avea cele mai bune intentiuni, purta un nume mare pe care
voia să-l treaca neintunecat urmaşilor. Si avea o inteligenţă foarte suplă şi
vie, dacă nu tocmai adancă, şi multă tenacitate, dacă nu impetuozitate, în
urmărirea scopurilor sale.

Si totuşi, ce-a făcut în politica internă, se ştie, - în cea externă...

Cum naa putut vedea bezna in care a aruncat tara, şi în care sda
aruncat şi el?

Nu mă mir de un d. Emil Costinescu. Psichologia <<patriahului>>
este de o limpiditate cristalină. E atât de bine cunoscut de ţară, în cât
desigur nici un roman nu se va tortura asupra întrebării, care motiv lăa
putut determina să se transforme din <<omul palatului>>, cum era toată
viaţa, în conspiratorul împotriva regelui Carol, şi dela <<planul lui
Bismarck>>, să-l duca la extazul în fata <<soarelui slavismului>>.

Cât pentru celelalte ilustraţii, cari au prezidat la destinele României în
ceasul de cumpănă, - de asemeni, structura lor psihică nu e mai complicată
de cât mecanismul de reflecţie al protozoarelor.

Dar Ionel Bratianu?...

Tragica intrebare...

El a jucat un rol atât de hotaritor în cataclismul care a distrus munca
de veacuri a acestui popor, in cât desigur multe generatiuni de istorici vor
căuta răspunsul.

Politiceşte şi-a luat toată răspunderea, şi greu va trebui să-şi
ispăşească păcatul. Patima politică nu-l va cruța, şi-i va întina numele.

238

Dar Istoria va fi datoare să cerceteze cauzele adânci, cari,
implacabile, laau dus la aceasta fatalitate. Ea nu va putea reduce tragedia
unui neam la o farsa de opereta.

Voiu încerca şi eu, altă dată, să dau deslegarea dureroasei enigme,
fără ură şi fără părtinire, - cu gândul numai că va servi de învățătură
generaţiilor viitoare.

Caci oricât de mare ar fi vina lui lonel Brătianu, şi ori cât de adâncă
mâhnirea mea personală, nu pot uita că a fost idolul unei generatiuni. Si un

idol răsturnat... ce poate fi mai trist in lume?...
9 Noembrie

IV.D-L C. IARCA SI <<LOVITURA DE STAT>>

Grea mărturie aduce d. C. larca în sarcina răsboiului României.

Mari păcate desvăleşte povestirea lui nemeşteşugită.

Multe dureri de ale noastre rasună în cuvintele lui. E nespus de
dureros, în fond chiar şi detaliul cu uniforma de general...

Mi-am făcut datoria, înregistrând pentru judecata contemporanilor şi
a urmaşilor acest strigăt de durere şi de revoltă. Si când va veni ceasul de
judecată, fiecare cuvânt al fruntaşului liberal va apăsa ca un munte în
cumpăna dreptăţii...

Dar nu despre aceste pacate şi dureri vreau să vorbesc.

Tiu să relevez acum numai conditiunile în cari a fost hotărâtă
acțiunea Romăniei.

D. C. larca e un vechiu parlamentar. E chiar o <<figura>> a
Parlamentului nostru, din care naa lipsit aproape niciodată timp de mai bine
de un sfert de veac. Sunt puţine desbateri mai însemnate în acest răstimp, la
cari el sa nu fi luat parte.

E şi un om cu greutate în viata noastră politica.

Liberal statornic, respectat şi de adversari, - ca membru în comitetul
executiv central al partidului şi şef al organizatiunii liberale din Buzau, el a
ştiut să se impună şi d-lui Brătianu, care nu se prea înconjura cu oameni de
stat. Dar pentru acest fruntaş, peste a cărui autoritate în partid nimeni nu
putea trece cu uşurinţă, d. Brătianu, cum spune însuşi d. larca, <<avea
consideraţie şi părerile lui le asculta>>.

239

In ce priveşte acțiunea României in acest răsboiu, d. Brătianu a luat
chiar un angajament formal fata de d. C. Iarca:

<<In orice caz, - 1-a spus primul ministru, - nu se va hotărî nimic in
privința răsboiului, până cand nu ne vom înţelege cu totii>>...

Cu cine promitea astfel să se înţeleagă d. Brătianu?

Cu parlamentul? Acesta năa fost consultat.

Cu Consiliul de Coroană? Rasboiul a fost hotărît împotriva hotărîrii
primului Consiliu de Coroană şi fără să fi fost supus desbaterilor celui de al
doilea.

Cu partidul, cu Comitetul executiv? Acesta năa fost convocat măcar o
singură dată în cursul celor doi ani de „expectativă”...

Si dacă naa fost consultat nici un fruntaş ca d. larca, şeful unei
organizatiuni liberale importante, cu cine a hotărît d. Bratianu să arunce
România în răsboi de partea Rusiei?

In sânul partidului liberal nu era d. C. larca singurul adversar al
răsboiului împotriva Puterilor Centrale. Intre aceştia se găseau, - pentru ca
să nu vorbesc de dii minores, - şi oameni de greutatea d-lui B. Misir,
preşedinte al Senatului, fost ministru, şi a d-lui M. Orleanu, de asemeni fost
ministru şi şef al organizatiunii liberale din Galati, şi atâţia alţii, ale căror
obiectiuni nu puteau rămânea cu totul fără răsunet în cazul unei discutiuni.
In orice caz, discutiunea forța pe d. Bratianu să şi motiveze hotărîrea, să
iasă, în sfârşit, din misterul pontifical, care pentru multi justifica cele mai
extravagante speranţe. $i putem nädäjdui, cel putin, ca desăvârşita lipsă de
temeiu a politicei sale, cum au dovedit faptele, putea încă să fie învederată
la vreme, pentru a ne feri de dezastru.

Ori cum, siguranţa împărtăşită de toată lumea, că „nu se va hotari
nimic fara o discutiune prealabilă”, - paraliza opozitiunea chiar din sânul
partidului liberal, care era la cârmă, şi crea astfel aparenţa că partidul
acesta e în întregime solidar cu acțiunea primului ministru.

D. C. larca afirmă categoric acest lucru:

„Această declaraţie a primului ministru, - ne spune d-sa, - mda facut
să păstrez tăcerea în Cameră, rezervându-mi dreptul să discut chestiunea
în mod public şi să-mi exprim modul meu de a vedea, când ea va veni la
ordinea zilei. Naam bănuit niciodată ca România va fi bagată în rasboiu
prin lovitură de Stat’...

240

Faptul insusi, prin urmare, ca a fost promisa o discutiune prealabila,
fară ca promisiunea să fie respectată, inducea in eroare pe toată lumea: pe
aceia cărora promisiunea le-a fost dată, impunându-le „tăcerea”; opinia
publică serioasă, care putea interpreta greşit această tăcere şi chiar pe însuşi
primul ministru, care nu-şi putea da astfel seama de adevăratele curente din
tara, - luând drept manifestările opiniei publice numai ,,manifestatiunile
spontanee” ale d-lui Panaitescu...

Nu mai puţin însă este adevărat, că această atitudine ilustrează de
minune o concepție caracteristică pentru viata noastră politică.

„Şeful” este un fel de mag şi pontifice, care oficiază în taina
sanctuarului, departe de ochii vulgului. Acesta trebue să creadă, fără să
discute, - altfel se face vinovat de sacrilegiu.

„Aveţi încredere în mine, îmi iau toată răspunderea”, - acestea sunt
cuvintele fatidice, cu cari se astupă gura indiscretului.

„Şeful ştie ce face”...

In aceste condițiuni însă „încrederea” nu este o încredere de cetăţean,
ci renunţarea la orice gândire şi demnitate.

Si ce fel de „răspundere” poate fi, când tara se trezeşte in fata
ireparabilului, adus prin vre-o „lovitură de Stat”, cum se exprimă d. C.
larca?

D. I. Brătianu însuşi a mărturisit că îşi dă seama cât de falacioasa
este asemenea răspundere, când a spus acestuia$

„Să mă împuşcaţi dacă nu va ieşi bine”...

Desigur, d. Brătianu nu va fi împuşcat, şi nădăjduesc că nici nu se va
„împuşca singur”, cum i-a prezis d. larca.

Prin aceasta nu s'ar repara urmările „loviturii de Stat” săvârşite de el.

Dar de ne-ar feri cel putin, soarta pe viitor de „magi” şi „pontifi”
infailibil, cari cer „încredere fara discuţie”, sanctuarului
eucharistic...loviturile de Stat”...

Ar fi o consolatie...
19 Octombrie 1917

V." RĂSBOIU SAU NEBUNIE "2...

In interview-ul, pe care d. I. I. C. Brătianu l-a acordat acum câtäva
vreme d-lui Breşco-Brescovski, cunoscutul corespondent al ziarului rus
Novoie Vremia, primul ministru al României a simţit trebuinta sufletească

241

să insiste că România este inca independentă...

"România este o tara, - exclamă d. prim-ministru la laşi, - ea este astăzi
nimicită de furtună, a suferit grele încercări, de cari ar fi fost ferită, dacă
nu şi-ar fi legat soarta de soarta Rusiei : dar orisi-cum ea este
independentă...

Restul interview-ului ne lămureşte, pentru ce d. Brătianu simte nevoia
cu atâta insistență să-şi aducă aminte că e ministrul unei tari independente.
El se adresează convorbitorului său, după ce-şi mărturiseşte desiluziile :

Vă întreb acum : ce-i asta, rasboiu sau simplă nebunie ?

Situaţia este foarte tristă aici. Vom fi siliți să ne retragem de la
grădiniţă, şi încă mai departe... Atunci inamicul îşi va realiza dorinţa, va
cuceri Basarabia şi va înainta la sud până la Odesa. Si pe când granarul
nostru va hrăni pe germani, veți suferi de foame. Şi odată ce vom fi siliți să
părăsim pământul strămoşesc, nu ne va mai fi dat să-l revedem vr'odată,
fiindcă nu l-am mai putea cuceri decât dacă Rusia ar fi puternică, nu
subjugata ...

Si ce concluzie trage primul ministru al ţării româneşti din aceasta
tragică situaţie ?

După ce se plânge de atitudinea presei ruse, el întreabă pe
reprezentantul acestei prese :

"Pentru ce ne ponegreste aşa presa d-voastră, am respectat tratatul, şi
din cauza aceasta am pierdut două treimi din pământul nostru, şi totuşi
suntem ferm hotărâți să ducem lupta până la sfârşit”.

Până la care sfârşit ? Pentru sfârşitul pentru care România a intrat în
rasboiu ?

România n'a fost atacată de nimeni, ea a pornit rasboiul pentru un
singur scop : cucerirea Ardealului.

Dar, în situația descrisă de el însuşi, mai crede primul ministru, că
acest scop mai poate fi realizat ?

Atunci, pentru ce mai luptă România ?

Din cavalerism, ca să respecte tratatul, pe care aliatul nu-l mai
respectă, -tratatul care, cum mărturiseşte d. Brătianu el singur, - este cauza
că am pierdut două treimi din tara ? Pentru că tara aceasta a trecut "prin
grele încercări, de cari ar fi fost ferită, dacă nu-şi lega soarta de Rusia"?

Pentru ce mai ducem răsboiul, pentru ce acumulăm noui grozăvii şi
încercări asupra sărmanului pământ strămoşesc? Şi pentru ce poporul

242

românesc să urmeze pe drumul Golgotei,... "până la Odesa şi mai
departe"?...

Si primul-ministru, deprimat de tot ce vede in juru-i, îşi repetă :
"suntem încă o tara independentă"...

Si totuşi - concluzia : "vom duce rasboiul până la sfârşit" |...

Şi-mi aduc aminte, cum acum mai bine de un an şi jumătate, întrebam
în şedinţa Camerei din 16 Decembrie 1915, fiind fata şi primul-ministru :
pe ce se întemeiază răsboinicii noştrii, speculând asupra desmembrării
Austriei ?

Si urmam (să-mi 1ertati această lungă citatie) :

“Acum, după un an şi jumătate de răsboiu, o mai puteţi aştepta ?

O fi brilianta "victoria" care a adus armatele ruseşti dela Cracovia până
la Riga, o fi genială strategia pe urma căreia toată Serbia a căzut sub
puterea armatelor germane, o echivala cu victoria şi retragerea strălucită de
la Galhpoli, dar ca să ajungem la desmembrarea Austriei, asemenea
succese teoretice nu sunt suficiente : trebue ca valul să se întoarcă aevea.

Si...daca se va reîntoarce valul, dacă se va recunoaşte bătută Germania,
va renunţa la Belgia, va părăsi Franţa, va renunţa la Alsacia şi Lorena, va
evacua Polonia şi Curlanda, va lăsa Galiţia, va restitui Serbia, vă consimti
la pierirea Bulgariei ? Ajunge ?

Intelegeti, ce va reclama întâiu Rusia : - Galiţia, o populaţie de 8
milioane ; apoi Italia : Trentinul, Istria, Dalmatia, întreg litoralul, adică -
alte 4-5 milioane ; Serbia : restul Dalmației, Bosnia şi Herţegovina, Croatia
si Slavonia ; toate aceste înnaintea noastră, şi pe urmă am veni şi noi, mai
ales că multă vreme i-am făcut să treacă prin toate amărăciunile îndoelei.

Vă dati seama ? Cerem de la Austria peste jumătate din teritoriu şi
peste jumătate din populatiune şi să fie izolată de la Mare !

Pentru aceasta nu ajunge ca valul să fie întors. Trebue să fie strivite şi
Austria şi Germania, trebue să fie armatele ruse la Budapesta, la Viena, la
Berlin ; toate cetățile formidabile, cari sunt şi la răsăritul şi la apusul
granițelor germane trebue să cadă ; întreg poporul german trebue să fie
redus la neputinţă.

Si încă ! Nu cunoaşteţi d-tră atâtea congrese de pace, din cari s'au
născut alte rasboaie între vechii aliați ? Puteţi oare fi siguri că la urma
urmelor, nimeni dintre biruitori nu va avea interesul să salveze Austria ?

In orice caz, vor voi ei să ducă răsboiul acest crunt - după ce îşi vor fi

243

realizat toate scopurile /or proprii, - încă până la complecta istovire, numai
pentru ca să ne dea Ardealul ?

Atunci ?

...Ardealul tot nu-l vom lua, dar robu Rusiei vom ajunge.”

Am fost huiduit...

De atunci însă valul nu numai că nu s-a întors, dar se rostogoleşte tot
mai departe...

Două treimi din România sunt înecate de el ; în Rusia a isbucnit
revoluția, şi ea proclamă principiul "pacei fără anexiune" ; Franţa şi
Anglia, afară de restituiri, mai vorbesc doar despre Alsacia şi Lorena...

Lumea întreagă discută <<pacea de bună intelegere>>...

Dar să presupunem chiar cazul extrem, că sub presiunea armelor,
întorcându-se în sfârşit norocul răsboaelor, Germania va ceda în chestia
Alsaciei şi Lorenei.

Mai poate fi refuzată atunci pacea ? Va prelungi cineva cu o singură
zi măcelul pentru ca să dea României Ardealul ?

Atunci, repet, pentru ce mai duce Romania răsboiul ? Până la ce
sfârşit să-l mai ducă ?

Are dreptate primul ministru :

"Ce-i asta ; răsboiu sau nebunie ?"...

De s'ar pătrunde bine de gândul, că România este încă o tara

independentă...
27 Septembrie

VI.<< PONTIFII>>...

Pontificatul român este o boală de moravuri, care are rădăcini adânci
în starea noastră socială şi culturală.

Ea se manifestă în toate sferele vieţii noastre naționale, - în literatură
şi stiință, ca şi în viata noastră publica.

Acum mai multi ani, vorbind despre manifestările pontificilor
naționali în literatură, mi-am permis următoarea imagine :

<<Sunt sigur, că pentru istoricul viitor al literaturii române, epoca
noastră se va prezenta sub un aspect foarte straniu>>.

<<Pe şesul neted, foarte putin accidentat, al literelor române se
proectează pe seninul cerului, în toate părțile numai siluete de oameni

244

urcati in picioroange.

Sunt ...magistri, plini - fiecare in parte - de admiraţie nemărginită
pentru sine şi de dispreţ, tot atât de nemărginit, pentru toți ceilalți. Si nu
glăsuesc decât prin sentințe şi decrete...Și fiindca nu există un prost care
să nu găsească pe unul şi mai prost ca să-l admire, numai picioroange să
ai>>...("Viata Rom.", 1910, No.11, p. 252).

De altfel, pentru irritabile genus vatum aceste moravuri sunt inca
explicabile, - mai cu seamă într'o tara <<eminamente agricola>>, şi in
orice caz nu duc la consecinţe atât de grave.

Dar nicăeri speța pontificală nu apare în atâta splendoare, şi nicăeri nu
e mai răufăcătoare ca în politică.

Aici pontificele e "şeful" - şeful care "ştie ce face" şi care cere
"disciplină" absolută şi "încredere" oarbă.

D. C. Iarca, în interviewul ce l'a dat "Luminii", vorbind despre
"lovitura de Stat" a d-lui Brătianu, ne-a ridicat putin vălul deasupra
sanctuarului în care oficiază un "şef", - de fapt totdeauna iresponsabil,
tocmai fiindcă astupă gura tuturor indiscretilor cu formula magică : "aveţi
încredere în mine, îmi iau toată răspunderea"...

Multe nenorociri datorim pontificatului nostru politic, şi în primul
rând cataclismul de fata.

Una din conditiunile indispensabile pentru funcţionarea normală a
institutiunilor politice moderne este discutiunea largă asupra tuturor
problemelor vieții publice. Numai prin discutiune, se pot elucida toate
laturile unei chestiuni, toate relele zilei pot fi analizate, toate primejdiile
prevăzute, şi toate mijloacele de îndreptare cercetate. Chiar părerea greşită
a unui om de convingere şi de caracter, al cărui sfat nu este influenţat de
consideratiuni lăturalnice, poate fi de un mare folos într'o discuție, silind
pe cei cu judecata dreaptă să-şi aducă toate luminile.

Parlamentele, consiliile de miniştri, toate nenumăratele comitete şi
comisiuni din zilele noastre, ca şi însăşi organizatiunea de partide, nu au,
la urma urmelor, alt rost decât de a organiza discutiunile, "desbaterile", şi
de a le asigura roadele cât mai prielnice.

Dar un "pontifice" politic, e caracterizat înainte de toate tocmai prin
faptul că el nu admite discutiunea, - nici nu poate tolera în jurul său
oameni de caracter şi de convingeri, adevărații oameni de "sfat".

E semnificativă chiar terminologia bogată a... "parlamentarismului"

245

nostru, pentru desemnarea colaboratorilor "şefului" : "ciraci", "catei",
"lichele", "oameni de casa", "lingai", "clientelă"...

Un "sef" român, se crede micşorat de orice om care ar sta drept in fata
lui. Se cunoaşte celebra formulă a unui şef : "nu-mi trebuesc talente, ci
devotamente"...

"Devotamentul" însă se identifică cu slugărnicia "fără discuție”.
"Devotatul" îşi poate schimba stăpânii cât de des. Multi din aceşti
"devotați", cari formează tribul ilustru al "ministeriabililor" români , sunt
adevărate comete cari îşi descriu periodic orbita în jurul tuturor "şefilor"
pe rând, fără să le cadă cursul în... piaţa politica. Reputația lui poate fi
oricât de avariată. Prin aceasta el nu inspiră nici o repulsiune. Dimpotrivă,
- cu cât mai bine, când "şeful" ştie mijloacele, prin care îşi poate asigura
acest "devotament" şi dacă îl poate "avea in mână”...

"Şeful", cum am spus, nu cere de la devotatii săi, decât "disciplină" şi
"încredere". De aceea partidele noastre politice se sfâşie sau se
fragmentează până ce "şeful" nu rămâne singur cu clientela lui
necuvantatoare, iar toți oamenii de caracter şi de sfat se eliminează sau,
cel putin, "se neutralizează"...

Dar nu simte şi un "şef" nevoe de sfat ? Oricât de extraordinar s-ar
părea, dar nu simte. Astfel, n-ar fi un pontifice !...

In timpul "expectativei" noastre, lumea se întreba mereu : "cu cine se
sfătueşte oare Ionel Brătianu?..." Nimeni nu se îndoia de calitatea
"sfetnicilor" sai oficiali, ca oameni de sfat...

S-ar părea că în aceste condițiuni, "şeful" trebuesa fie atotputernic, in
realitate însă el întotdeauna ajunge prizonierul clientelei sale.

Marele pontifice oficiază, decretează, emite sentințe infailibile,
excomunică pe toți ereticii, cari îndrăznesc să aibă o părere ; "devotatii"
cantandu-i în cor osanele, urmăresc fiecare în parte scopuri precise
"portofoliu", "o mica geranta", o prefectură, o primărie, sau alta
"slujbusoara" ori "ghelir", - pentru aceasta intrigează, clevetesc, "trag
sforile", "sapă groapa", "pun bete în roată”...

Dar astfel se crează în jurul "şefului" o atmosferă impenetrabilă, el nu
mai vede decât prin ochii devotatilor, nu mai aude nici o voce cinstită, şi,
în loc să conducă, este în realitate el condus...

"Lovitura de Stat" săvârşită de d. I. I. C. Brătianu, n'a fost altfel pusă
la cale...

246

Si daca ne va fi data nenorocirea de a suferi alte "lovituri de Stat", ele
ar fi datorite acestei atmosfere...

Cari sunt cauzele acestei stări morbide ?

Ar fi multe de zis în această privinţă.

In toate societățile oligarhice se găseşte un teren prielnic pentru
desvoltarea "clientelelor". lar lipsa de cultură generală, de viata
intelectuală mai intensă, de opinie publică educată, cu spiritul ei de critică,
inlesneste erijarea... picioroangelor pentru "pontifi"...

Dar în România tradițiile înrădăcinate ale Fanarului, şi mai cu seamă,
minciuna fundamentală a vieţii noastre de Stat, ca şi structura socială şi
organizaţia politică, n-au putut da naştere prea multor caractere mândre şi
inflexibile...

Nici nenorocirile de astăzi nu ne vor aduce un început de
însănătoşire?...

13 Decembrie

VILPENTRU O "DAMA VOALATĂ"...

Incă o scrisoare feminină.

De astă dată sub masca <<unei femei din multime>> îmi scrie vădit o
doamnă din high-life.

O trădează nu numai fiecare întorsătură de frază, care par'ca respira
parfumul saloanelor şi deprinderea de a gândi in limba franceză (<<nu are
voce la capitol>>, - n'a pas de voix au chapitre), dar şi toată mentalitatea,
atât de caracteristică pentru înalta noastră societate, şi care are o parte de
răspundere atât de mare în nenorocirea ţării.

Nobila doamnă, care de altfel mânueşte cu multă eleganţă condeiul,
îşi pune masca, pentru a-şi da satisfacția de a-mi spune ca :

<<Sentimentul ce-l deşteaptă articolele d-tale în sufletele mulțimii, nu
este altul decât durerea de a vedea pe unul din ai noştrii (sublinierea e a
autoarei), din acei in care pusesem mari nădejdi, mâna dreaptă, unelta
(aici sublinierea e a mea, ca să gustati /a pointe), aceluia care>>... Si
pentru a mă asigura, că m-aş fi arătat în ochii tuturor, chiar în ai tinerelor
şi frumoaselor cititoare sub o <<infatisare odioasa>>...

Regret foarte mult că mă prezint sub aşa înfăţişare tinerelor şi
frumoaselor cititoare, dar... la vârsta mea lucrul acesta e cam indiferent.

247

Nu intreb, de asemeni, pentru ce zanele saloanelor noastre se cred in
drept să vorbească in numele mulțimii ? Toate, bine înţeles, se simt
<<bune românce>>. Tara a fost dusă la măcel în numele <<idealului
national>>, în parte şi pentru că marile noastre elegante nu-şi puteau
stăpâni simpatiile pentru magazinele din rue de la Paix.

Dar nu pot trece cu vederea o parfumată insinuatie.

Nu ştiu dacă cineva îşi pusese <<mari nădejdi>> în mine şi dacă am
fost considerat ca <<mâna dreaptă>> de <<acela care...>>.

Uneltă, cum spuneţi atât de elegant nobilă Doamnă, - da, uneltă am
fost! Şi să mă credeți că am primit acest rol modest, cu desăvârşire
conştient ; privind cu indiferență vertiginoasele ascensiuni în putere avere
din juru-mi am căutat numai să fiu util, în măsura puterilor mele.

De aceea, onorată Doamnă, pe când atâtea ilustraţii <<de ai noştri>>,
plecând de jos, - şi câte odată foarte de jos, - au ajuns la situaţii de
miliardari americani, eu, - fiu al unei familu bogate, - după o viata de
prigoniri şi suferinti, n'am fost ispitit să ies din situația de mic profesor al
unei mici Universităţi de provincie, şi de publicist neascultat, - nici măcar
în cei doi ani, ce veşnic ne vor arde amintirea, <<de prăgătire>>. $i am
întrupat, cum spuneţi, <<mari nadejdi>>, am fost <<din ai nostri>>
<<mâna dreaptă>> şi mai cu seamă <<unelta aceluia care>>, şi deci o
mişcare de deget îmi putea deschide toate perspectivele epocei de
<<pregătire>>.

Am prețuit mai presus de toate libertatea mea de gândire. Căci, prea
stimată mască, un om poate fi liber, sufleteste liber, în orice condiţii, chiar
în închisoare, chiar sub regimul de ocupaţie. Pentru aceasta se cere un
singur lucru : să nu se lase nici ademenit, nici intimidat, pentru a-şi spune
cugetul.

Forţa brutală îi poate închide gura, - şi vă aduceţi desigur aminte că
nu era uşor să-ți spui cuvântul în ultimii ani, în <<România libera>>.

Totus mi lam spus chiar in fata <<aceluia care>>, şi am primit cu
resemnare degradarea de rangul de <<nădejde>>, de <<mână dreapta>> şi
chiar de <<uneltă>>. Nu spun un cuvânt acuma, care să nu fi fost spus /a
vreme, - şi crutate nu mi-au fost loviturile şi înjosirile.

Greşeşte dar tonul nobila <<doamnă voalata>>, când cu o nuanță de
amenințare îmi scrie ca să aştept până ce voiu sta <<fata în fata cu
acuzatii>>.

248

Imi aduc aminte ultima conversatie cu <<acela care>>, cand am
încercat pentru cea din urmă oară sä-1 deschid ochii asupra primejdiilor ce
ne ameninţă. Cu mânie m'a întrerupt : <<Multe le-ai proorocit, - ai
proorocit şi revoluția din Rusia>>.

Cred că în ziua de 10 Martie, când a cetit telegrama fatală din
Petersburg, numele meu i-a venit cel dintâiu în gând.

Si, pentru el, nădăjduesc că amară i-a fost amintirea şi grozavă
remuşcarea.

Pentru ce dar <<să astept>> ?

Nu ! Voiu bate la poarta conştiinţei obşteşti din toate puterile mele.
Nu ştiu dacă şi acum nu e prea târziu, dar desigur ar fi prea târziu <<după
pace>>.

In clipele acestea de durere nu pot tăcea, - şi nu ascult de cât cugetul
meu. Si nu prin linguşirea slăbiciunilor obşteşti, nu prin închinarea
înaintea tuturor rătăcirilor şi vanitatilor, pot să-mi îndeplinesc chemarea.
Adevărul cel mai crud, oricât ne-ar durea astăzi, ne poate singur aduce
mântuirea pentru mâine.

Dar... <<duc o campanie de propagandă pentru robia teritorială şi
economică în confederatia habsburgica>> !

A !... In numele <<idealului national>> al buduarelor şi al
cafenelelor, mi se aduce mie astfel de învinuiri, în mijlocul acestei
desolatiuni, - acum când tara este călcată dela un capăt la altul de ostiri
străine, acum când nu ştim ce ne pregăteşte ziua de mane! ... Din vina cui
2

Nu pot pasi, onorata Doamna, pe acest teren de discutie : cel ce
intelege monstruozitatea unei asemenea atitudini, n'are nevoe de discutie,
- iar cel ce nu intelege, <<nu are voce la capitol>>.

Aci se ridică în fata noastră un mare proces ai cărui termeni i-am
formulat altă dată :

Amintind în şedinţa Camerii din 16 Decembrie 1916, că Mihai
Kogălniceanu şi loan Brătianu - cel Mare - au refuzat schimbul de teritorii
pentru Basarabia răpită, am pus întrebarea :

<<Credeti d-voastră că ar putea avea justificare gestul lui
Kogălniceanu şi al lui Brătianu, dacă ei mai dinainte ar fi voit să
sanctioneze politica d-voastră de astăzi ? Dar, d-lor, ori Brătianu şi
Kogălniceanu, cărora națiunea recunoscatoare le-a ridicat monumente de

249

bronz, au reprezentat atunci gândirea şi sentimentul românesc, ori d-
voastră astăzi sunteţi datori să incepeti prin dărâmarea acelor
monumente>>.

Si mai precis puneam chestia cu un an înainte în <<Viata
Românească>> :

Dar un lucru să fie lămurit. Politica lui loan Brătianu şi Mihai
Kogălniceanu (când au refuzat schimbul) şi politica predicată astăzi de
urmaşii lor în conducerea ţării, nu sunt compatibile. Şi, una din două : ori
ei au fost inconstienti, împreună cu toţi cei ce i-au urmat timp de treizeci
si cinci de ani, ori noi cei de astăzi suntem inconstienti. $1 daca
îndrumarea nouă, dată de conducătorii cei noui va fi sanctionata... prin
chiar aceasta, Mihai Kogălniceanu şi loan Brătianu vor rămânea fără
iertare in fata Istoriei, precum şi toţi cei ce i-au urmat. (<<V.R.>>, 1914,
No.12, pag. 224).

Acest proces, prea stimată Doamnă, îl va judeca Istoria, ea va decide,
cine a dăruit Rusului Basarabia, cine a adus, o stirbire indelibila
demnităţii şi idealului national, - Mihai Kogălniceanu şi loan Brătianu
Bătrânul, sau urmaşii lor ?

Acest proces nu se va hotari cu împuşcături anonime, nici cu soapte la
ureche.

Voiu aştepta judecata lui, făcându-mi datoria, - fie ce va fi !...

Da ori-care va fi soarta mea, de un lucru sunt sigur :

Am pe amândoi fiii pe front.

Adică : i-am avut, fiindcă de mult n'am nici o veste, - şi n'am făcut
nici o încercare pentru ca să-i pun la adăpost, ca atâţia <<patrioti>>... de şi
<<toti acei>> ar fi fost bucuroşi să <<mă domesticeze>> cu acest mijloc...

De trăesc, am credinţa că nu vor roşi de tatăl lor, pentru lupta ce duce
acum, ori-care parte îmi va fi dată până la sfârşit.

Fără supărare dar, stimată mască, vă sunt chiar recunoscător, că am
avut prilejul să răspund odată pentru totdeauna tuturor damelor voalate şi

nevoalate, româncelor tinere sau bătrâne, frumoase sau nu.
23 Septembrie

250

VIIL.UNUI ADVERSAR CINSTIT

Răspunsului, pe care l-am adresat <<Doamnei voalate>>, îi datoresc
o scrisoare interesantă prin tonul ei.

Deşi nu lipsesc şi aci licenţe de limbaj (Dama voalată n'o fi scriind
româneşte ca d-ta, dar desigur mai româneşte simteste ; mi se atribue
<<un rol odios>> şi meschin : să umpli o jumătate din jurnalul dumitale,
cu apologia d-tale, etc), dar desigur scriitorul este un adversar cinstit,
adânc convins de dreptatea cauzei, şi nu vrea atât să-mi spună, sub scutul
anonimatului, lucruri dezagreabile, cât să facă apel la inima şi la judecata
mea.

Mă simt dator să-i răspund, făcând abstracţie de nevinovatele flori de
polemică în genul celor de mai sus.

Scrisoarea culminează in următoarele randuri :

<<E firesc ca acea româncă să se mire de ce Stere, pe care lam
cunoscut toti (urmeaza o serie de aprecieri foarte magulitoare pentru
subsemnatul), de ce acel Stere acum, in nenorocirea care ne covarsesete,
se pune în serviciul vrăşmaşului, cu toată furia patimui deslantuite...

Este oare acum momentul de a ne judeca, de a ne invinovati, de a ne
osândi unii pe alții in fata inamicului ?...

Intr'adevăr, ai cunoscut Rusia mai bine ca multi alţii şi ai prezis multe
ce s'au adeverit...

Cum ai prevăzut, Rusia este imbucatatita, Ucraina întemeiată,
Basarabia ne revine la sigur - oricine ar fi învingător (?!), de ce prin
urmare aceste tipete de ură, de atatari ?>>...

După ce apoi arată că germanii sunt interesați în acţiunea lor fata de
România, ca şi fata de Polonia, etc., corespondentul meu mă întreabă de
ce mă cred <<infailibil>> :

<<Pace nu este încheiată, slavă Domnului, şi tara nu este robita de
ruşi >>...

Inainte de toate asigur pe corespondentul meu, că se înşală atibuindu-
mi, ca motiv al acţiunii, ura şi patima personală.

Am susținut întotdeauna cu pasiune credinţele mele, dar n'am
cunoscut şi nu cunosc ură şi patimă.

251

Desi nu-1 place sä citez cuvintele mele de altä datä, dar pot sä-1
dovedesc prin atitudinea pe care am avut-o in epoca cea mai grea a vietii
mele, - şi Dumnezeu ştie dacă am fost alintat de soartă, - in timpul
<<expectativei>> noastre, cand am fost obiectul atâtor atacuri duşmăneşti.

Scriam în Mai 1915 :

<<De atâta vreme iau parte la viata noastră publică. Am dat eu, odată
măcar, dovadă ca ura, patima personală, dorul de răsbunare pot înrâuri
actele şi judecatile mele ? Am susținut totdeauna cu multă pasiune ideile
mele, însă în acelaş timp m'am silit să judec obiectiv pe adversarii mei...
Multi m'au dusmänit şi mă duşmănesc, dar pe cine am duşmănit eu, pentru
ca cineva să fie îndreptăţit de a explica prin patimă personală atitudinea
mea în acest mare moment istoric ?

Să vorbesc şi mai deschis. Pentru mine ura şi patima personală e o
manifestare a unui suflet schilod care, poate, mai curând merită
compătimire. Intru cât mă priveşte, mi-a fost dat să trec prin fundul
prăpastiei de umilință şi suferință omenească. Dacă am putut îndura toate
câte le-am îndurat, este numai pentru c'am reuşit să-mi otelesc într'atâta
sufletul, în cât în fata oricăror vehemente şi brutalitati, şi cât de nedrepte,
ştiu să-mi păstrez cumpătul>>..

Ori ce gând de räsbunäri personale e si acum cu totul strain de mine.
Dar nu mă pot scuti de datoria cetäteneascä de a infatisa cetitorului
realitatea, cu toată grozava elocventa a faptelor, fiindcă numai altfel pot
trezi constiintele apăsate de ameteala ultimilor ani. Dacă această realitate
se ridică ea însăşi acuzătoare, a cui este vina ?

Mărturisesc, că nu mi-a fost uşor, în conditiunile concrete în cari îmi
pot îndeplini acum datoria de publicist, să iau asupra-mi această sarcină.

Mi-am făcut un adânc examen al conştiinții, şi am simțit că nu am
dreptul să tac, ori cari ar fi fost consecințele pentru mine personal sau
pentru alții.

Si nu cenzura inevitabilă în starea de fapt, a fost consideratia
principală care cădea în cumpănă. Am început doar activitatea mea de
publicist sub un regim de censură, care apăsa cu o altă greutate. $i am
cunoscut şi noi, în România, o censura mai aspră...

Censura, la urma urmelor are numai o acţiune pur negativă, ea mă
poate opri să-mi exprim în întregime gândul meu, dar nu'mi poate impune

252

nici un cuvânt pe care n'aşi vrea să-l spun.

Trebuia, bine înţeles, să-mi dau seama dacă vorbind cu o jumătate de
gură, pot spune totuşi destul, pentru ca să servesc cauza acestui nenorocit
neam, - căci, în conştiinţă, eu nu m-am pus <<în serviciul vrăşmaşului>>,
după expresiunea crudă a corespondentului meu. Cum nam fost în
serviciul cauzei ruseşti, când am scris sub censura rusească.

Si dacă în toate ţările cu tiparul supus censurei, publiciştii ar fi
aruncat condeiul, niciodată n'am fi ajuns la hbertatea cuvântului.

Dar întrebarea grea la care trebuia să-mi răspund era, - dacă pot avea
atâta încredere în judecata mea, ca să am dreptul să apelez la conştiinţa
cetitorului în aceste vremuri de restrişte.

Corespondentul meu ma invinovateste, că m'asi crede <<infailibil>>.

Desigur, nu sunt infailibil, dar nici un om care gandeste nu se poate
bizui pe judecata altora, ci numai pe cugetul lui.

Si când un om poate dovedi, că de 12 ani, - de când după înfrângerea
Rusiei în Extremul Orient, s'a ivit pe orizont primejdia răsboiului actual, -
a ştiut să se orienteze în caleidoscopul evenimentelor (de aci <<rolul odios
si meschin>> ce mi se impută ca mi-asi fi luat numai pentru proslăvirea
mea), socot că e în drept să aibă încredere în judecata lui şi să ceară
această încredere şi de la concetatenii săi.

Si astfel am ajuns la convingerea nu numai că trebue să vorbesc, dar
că nici n'am dreptul să tac.

Dacă n'am avut norocul să opresc ţara de la un act de nebunie, cel
puţin să fie salvat ce se mai poate salva.

Aş putea să nu mai relevez aici chestiunile de fond atinse de
corespondentul meu, fiindcă răspunsul se află în fiecare articol pe care îl
Scriu, $1 în această privinţă evident nu putem cădea de acord.

Ma voiu mărgini numai la puţine consideratiuni.

Eu nu văd în Germania un <<vrăjmaş>> care ar căuta să ne
strivească. Nu Germania ne-a atacat, ci noi i-am impus răsboiul, cu toate
că ea a făcut totul ca să-l evite. $i dacă în răsboiul, pe care nu l'a voit, a
eşit victorioasă, ce vină îi putem aduce ?

Nu este <<dezinteresată>> ? Dar aci e toată garanția, că interesul ei 0
va îndemna să ne vină în ajutor. Politica internaţională dezinteresată e o
himeră.

253

In al doilea rând, pentru noi acest răsboiu e ispravit, a fost ispravit
înainte de a fi fost început, - fiindcă nu ne lasă decât alternativa înfrângerii
sau a jugului moscovit... în cazul <<victoriei>> !

Dar cum ne vom infatisa, <<la pace>> ?

Corespondentul meu imi spune :

<<Cum ai prevăzut, Rusia este imbucatatita, Ucraina întemeiată,
Basarabia ne revine la sigur - oricine ar fi învingător>>...

Cum aşa ? Independent de atitudinea noastră ?

Ce robust optimism !

Voiu arăta altă data, că mai curând in ori ce caz, Basarabia nu este
pierdută, - fără să mai vorbesc cat de mult a fost jignită de atitudinea
noastră - şi că numai Germania ne poate fi şi aici de ajutor, ca şi în multe
alte privinţe.

Imi permit si eu o singură întrebare corespondentului meu, care nu se
crede infailibil :

Să-şi închipue un moment că am dreptate în ce priveşte perspectivele
acestui răsboiu, cum recunoaşte că am avut dreptate în multe privinţe până
acum :

Atunci, nu va felicita el însuşi tara, că s'a găsit un om, care a avut
îndrăzneala acțiunii întreprinse de mine ? $i nu ar fi mare păcat, dacă toată
lumea ar fi aşteptat momentul <<după pace>> ?

Nu ! Acel moment trebue pregătit de pe acum.

Restul nu are importanţă...

Voiu purta deci înainte greaua povară ce mi-am luat-o, aşteptând
ceasul dreptății, cu conştiinţa liniştită.

2 Octombrie

254

IX.CRIZA MORALĂ

"O mama indurerata" îmi trimite o scrisoare, vibrantă de revoltă
împotriva scăderilor ceasului de faţă.

Din nenorocire, nu-mi este îngăduit să ating mai de aproape faptele,
pe cari mi le comunică (rog şi pe "cetitorul prieten" care ne scrie despre
chestiuni analoage, să tina şi el seama de marginirile ce ni se impun).

Nici nu ştiu dacă toate acste fapte sunt controlate de "mama
indurerata", şi mai cu seamă daca şi cele cari sunt exacte în fond, sunt bine
interpretate de ea.

Dar un lucru este sigur :

Trecem printr'o îngrozitoare criză morală, mai fatală poate pentru
viitorul nostru, decât toate înfrângerile şi toate ruinele.

Mereu însă să ne punem aceiaşi întrebare : a cui este vina ?

Ne-am ştiut un Stat tânăr, plin de puteri şi nădejdi. Ne-am deprins să
respectăm moştenirea ce ne-au lăsat bătrânii conducători ai acestui Stat,
cari nu mai sunt : loan Ghica, Mihaiu Kogăniceanu, loan Brătianu, C. A.
Rosetti, Lascar Catargiu, D. A. Sturdza, Titu Maiorescu. Am avut toată
încrederea în directiva politică pe care ei au păstrat-o neclintită din
generaţie în generaţie, şi pe care au urmat-o şi toți oamenii nostri de Stat
în viata : P. P. Carp, Th. Rosetti, Al. Marghiloman, - fără să exceptăm pe
d-nii I. C. Brătianu şi Take Ionescu. De altfel aceasta politică avea în
sufletul natiunii rădăcini seculare : de când oştirile ruse au călcat pentru
prima oară pământul românesc (1710).

După o jumătate de veac de domnie, pe care ne-am învăţat să o
numim glorioasă, ne-am închinat cu toţii în fata "marelui nostru Capitan",
bătrânul rege Carol, a cărui înţelepciune inspira atâta respect oricui, încât
nimeni nu mai discuta îndrumarea Statului în politica internațională, -
chiar dacă în interesul "partidului", opozitiunea nerabdatoare isi permitea
din când in când vestitul "sah la rege". Era o simplă "uzanta
constituțională", care nu ducea la nici o consecinţă alta, decât precipitarea
"schimbarii regimului". Rasfoiti însă desbaterile parlamentare, nu veţi găsi
de multe decenii nici o discuţie serioasă, relativ la politica externă.
Aceasta a fost cunoscută şi recunoscută de toţi, acceptată ca temelia vieții
noastre de Stat, de care nimeni nu avea dreptul să se atingă. Doar din când
în cand îşi permitea vr'un original, ca defunctul B. Iepurescu, să anunţe o
interpelare, care de obiceiu rămânea nedesvoltată.

259

Se agita în afară de parlament "chestiunea națională" în legătură cu
diferitele incidente de peste munţi, dar fruntaşii de dincolo primeau mereu
aceiaşi lozincă, din partea tuturor oamenilor noştri politici, fără nici o
exceptiune , dela d. Ionel Brătianu, ca şi dela d. Take Ionescu, ca şi dela
defunctul N. Filipescu : credință cătră împărat.

Aproape cincisprezece ani eu am avut legăturile cele mai intime cu
partidul național de peste munţi, desigur nimeni dintre oamenii noştri
politici nu venia atât de des în contact cu Ardealul ca scriitorul acestor
rânduri, - şi d. I. Brătianu, ca şi d. Take Ionescu, ca şi defunctul N.
Filipescu s'au deprins să mă consulte în toate chestiunile privitoare la
politica națională. D. Take Ionescu, a fost silit să mărturisească in public, -
si într'un moment când lucrul acesta nu 1-a putut conveni - în şedinţa
Camerei din 15 Decembrie 1915, că m'a recomandat contelui Czernin,
după numirea acestuia la Bucureşti, ca pe un om cu deosebire competent
în chestiunile din Ardeal.

Sunt prin urmare în măsură de a şti directivele cari porniau în această
privinţă din Bucuresti şi pot afirma, fără teamă de desmintire, că până în
ultimul moment, înainte de isbucnirea răsboiului european, nimeni, dar
absolut nimeni, dintre oamenii noştri de Stat nu a intrezarit măcar putinţa
devierii politicii noastre internationale din calea" tradițională.

Cât de adânc a fost sădită şi cât de generală a fost credinţa, că pentru
România nu există, în caz de răsboiu, decât o singură cale, ne poate
învedera faptul cunoscut : din prima zi după isbucnirea răsboiului
european a pornit un adevărat exod din Iasi şi din toate oraşele Moldovei.
Lumea, afolată, literalmente se bătea pentru locuri în tren, în graba ei de a
fugi dela hotar... Scene ce ne sunt atât de cunoscute şi în Bucureşti din
ultimele zile dinainte de ocupatiune... Dar atunci era o mişcare cu
desăvârşire spontanee, motivată numai de convingerea obştească, că
conflagratia europeană dădea pentru România semnalul rasboiului
împotriva Rusiei, care expunea deci părțile acele primejdiilor unei
invaziuni.

Si de odată, peste noapte, împotriva tuturor îndatoririlor sale,
împotriva tuturor tradițiilor şi tuturor intereselor Statului, România se
trezeşte aruncată în braţele „duşmanului secular” de ieri...

D. Take Ionescu a scris altă dată cuvinte înțelepte despre pregătirea
sufletească a poporului pentru răsboiu:

256

„Pentru ca o naţiune, - spunea el atunci, - să arunce cu toată a ei
greutate sabia în cumpăna răsboiului, trebue ceva mai mult decât un vot al
parlamentului. Trebue ca de timpuriu gândul ei să fi fost îndreptat către
dureroasa necesitate, trebue ca în mintea ei să nu fi rămas nici o îndoială,
nici despre cine este vrăjmaşul, nici despre mărimea primejdiei. Si o
asemenea convingere nu se poate improviza într o zi’...(,,Inimicul firesc”)

Dar pentru răsboiul acesta a lipsit chiar şi „un vot al parlamentului”!
lar după ce, timp de mai bine de treizeci de ani, chiar şi d. Take Ionescu
însuşi veşnic ne vestea marea „primejdie de la Nord”, - „primejdie de
moarte pentru neam şi Stat”, după ce un şir de generaţii a crescut şi a trăit
în credinţa că acolo este „vrăjmaşul firesc”, - acum deodată acelaş Take
Ionescu şi cu toţi tovarăşii săi, să ne „improvizeze intr’o zi o alianță cu
acest „nimic firesc” şi împotriva „încercatului prieten” de până eri?...

Am putut noi atunci avea acea pregătire sufletească, despre care atât
de frumos vorbea d. Take Ionescu, - am putut'o avea când atît de brusc au
fost răsturnate toate lozincile, fără nici un motiv acceptabil pentru o minte
sănătoasă, sau pe care să-l cunoaştem cel putin?

Era fatal deci să urmeze o adâncă criză morală. Tara s'a împărțit in
lagăre învrăjbite, simţul de solidaritate națională s'a tocit, par'că însuşi
hotarul dintre noțiunile de bine şi rău a fost şters...

Si apoi vine dezastrul, inevitabil ca destinul...

Cine e de vină? Noi, cari am urmat tradiția, noi, cari am rămas de
acord cu toţi oamenii mari şi fruntaşii generaţiilor trecute, sau acei cari, -
deşi până eri, ca oameni de guvern şi sfetnici supuşi ai infeleptului rege
(înțelept pentru politica lui), şi ei însişi ne predicau cu hotărâre aceeaşi
politică, - noi, zic, sau acei cari în 24 de ore, fără nici un temeiu cum a
dovedit urma, din senin, s'au despărțit de noi şi s'au crezut în drept să
calce această tradiţie atât de veche, fără să ne dea măcar vre o rațiune noua
pe care să n'o fi cumpănit-o la vreme şi bătrânii, când au încheiat totuşi
alianțele noastre ?

Cine poate fi forţat în aceste condiții să urmeze, împotriva conştiinții
sale, capriciul sau fantezia a doi trei oameni, cari din întamplare s'au găsit
în momentul acela în capul Statului, şi nu s'au sfiit să declare răsboiul fără
consultarea ţării, împotriva vointii majorităţii covârşitoare a poporului şi a
majorităţii sfetnicilor bătrâni ai ţării ?

Apoi, suntem o tara mică şi ne cunoaştem !...

257

Cum vreţi ca o tara să accepte, şi fără şovăire sau protestare, ca
indrumatori... ilustraţule improvizate din ultimii ani ?

Si iată, conştiinţa publica par-că a fost cuprinsă ca de un coşmar.

De aici - orgia apetiturilor în anii de "expectativa", iar acum - ceeace
vedem în jurul nostru...

Răspunderea pentru această criză morală, şi pentru înfricoşătoarele ei
consecinti va fi cea mai grea dintre toate, care va apăsa asupra
conducătorilor acestui Stat.

Dar să predici acuma "unirea şi înțelegerea in fata vrajmasului", -
după ce doi-trei oameni, cari din întâmplare se aflau la cârmă în clipa de
cumpănă, au distrus astfel însăşi baza morală a orcărei uniri dintre
cetăţeni, crezându-se în drept să treacă cu buretele peste Istoria noastră
seculară, - denotă numai ipocrizie sau inconstienta.

Iar în ce priveşte pe "mama indurerata" - care cu drept cuvânt plânge
pe copiii de 16 ani, siliți să-şi verse sângele în această atmosferă, - o rog
din suflet să cumpănească toate acestea în cugetul ei, înainte de a se gândi
la furci şi plutoane de execuţie...

A cul e vina ?...

4 Octombrie

X.TRAGEDIA...

Infrangerea militară, de sigur, este o mare nenorocire. Nespuse
suferinti decurg din ea pentru un popor, şi grozavă e umilinţa.

Dar tragicul situatiunii noastre constă mai cu seamă în faptul, că in
momentul când copii şi frații noştri plecau spre front, în toate cugetele
luminate ale acestei tari era sădită adânc credinţa, că eventuala victorie a
armatelor ţarului Nicolae II, cu care România se aliase în acest rasboiu,
fatal ar aduce după sine o catastrofă şi mai înfricoşătoare, pentru viitorul
Statului şi al neamului, decât înfrângerea însăşi.

In ce sentimente am trăit, în adevăr, noi cu toţii, fata de "primejdia
dela Nord" ?

Pot invoca o mărturie pe care nici un francofil nu o poate repudia.

D. Take Ionescu, când nu avea încă interesul contrariu, ne spunea cu
atâta vigoare în celebru-i articol : "Inimicul firesc" :

258

"Intre noi şi Rusia ..., este vorba de două vieți care se exclud sau, mai
bine zis, este vorba de o existenţă, aceea a neamului românesc, care nu
poate rămânea în picioare, decât dacă cealaltă va fi nevoită să pună straja
ambitiunii e1.

De înţelegere, de compromis, de concesiuni nu poate fi vorba într'o
asemenea problemă. Trăim. Rusia se ciunteste în ceeace de două secole a
încălzit inima poporului rusesc ; reuşeşte imparptia vecină în îndeplinirea
visului ei de aur, visului pe care, cu atâta credinţă şi tenacitate, l'a urmărit
si'l urmăreşte - Statul românesc, ca şi neamul românesc, nu rămâne decăt
un Suvenir ...

...Pe noi, dar, cercat-a, cearcă şi va cercaimperiul Tarilor să ne şteargă
din cartea neamurilor... Ori cât s'ar imbratisa şi şi-ar jura amicitie eternă
națiunile...

Presupunând chiar că mâine s'ar sui pe tronul Tarilor un filantrop sau
chiar un filoromân, şi totuşi problema va rămâne aceeaşi. Existența
noastră este incompatibilă cu îndeplinirea idealului imperiului vecin ;
inimicitia sa in contra noastră nu poate înceta decât în ziua, în care va
reuşi să ne desființeze, sau îi va fi pe deplin dovedit că nu ne poate
desființa”...

In această credință au trăit toți oamenii nostri de Stat, fără nici o
excepție, atât din generaţiile trecute, cât şi din cea actuală.

Nici că se putea altfel, fiindcă însuşi ruşii nu-şi ascundeau niciodată
intentiunile fata de noi, - intentiuni ce de altfel izvorăsc dintr'o inexorabila
necesitate a Istoriei şi a situatiunii lor geografice. Auziti acelaş lucru în
Rusia, în această privință, din gura copiilor, ca şi din a incercatilor bărbați
de Stat.

Insuşi d. Take Ionescu spunea tot atunci :

"La ce nevoie să căutăm în logica situatiuniigeografice şi in
invatamintele istoriei, politica viitoare a imperiului rusesc ? Această
politică nu este secretă. Tofi cugetatorii, ca şi toți patriotii şi oamenii de
Stat ai Rusiei nu se sfiesc de a ne-o spune”...

Si nu ni se mărturiseau aceste intentiuni agresive numai atunci când
le auzia şi d. Take Ionescu. Dar, cum voiu arăta altădată, şi acum, până in
ultimul moment, până în ajunul răsboiului...

Ce soartă ne aşteaptă deci dacă armatele țarului biruian ?

Dar a isbucnit revoluţia ! Isbucnia însă revoluția în cazul victoriei

259

rusesti ?

Apoi, ce siguranță ne poate da şi noul regim ? S'a schimbat oare
situația, carea impunea Rusiei ţariste imperioasa-i expansiune spre Sud ?
Nu rămâne pentru ea "aceeaşi misiune istorică in Orient" ? Se poate oare
trece aşa de uşor peste "idealul, care de două secole a încălzit inima
poporului rusesc" ?

Aici pot cita iarăşi cuvintele d-lui Take Ionescu :

"Oamenii sănătoşi, zis Bismarck, nu se opreşte în mersul lor fiindcă
au bătături. O națiune, căreia providenta 1-a încredințat o aşa mare
misiune în Orient, nu se poate opri în mersul ei, ca să crute neamul
românesc" |... ("Inimicul firesc”).

Sunt prea adânci forțele istorice, cari mânp Rusia spre Balcani...

Acum rog pe fiecare din cetitorii noştri să-şi îndrepte gândul spre
momentul declararei rasboiului şi să-şi întrebe conştiinţa : ce tragedie
trebuia să deslantuiasca în sufletul acelora cari îşi dădeau seama de
fatalitatea victoriei ruseşti pentru neamul românesc, atentaul monstruos,
prin care România a fost aruncată în braţele "inamicului firesc" ?

Acestei treagedii un om a ştiut sa'1 dea expansiunea de măreție antică
(v. "le Figaro" din 24 Septembrie 1916) :

"România, - a spus d. P. P. Carp în al doilea Consiliu de Coroană, -
declară răsboiu Austro-Ungariei. Pentru mine e un răsboiu de durere. Dau
patriei pe cei trei fii, cari mâne vor pleca pe front... Dar nu vă pot dori
victoria. Alianţa de care ati legat tara îi este fatală ; şi victoria voastră 1-ar
aduce ruina"...

Nu sunt, n'am fost niciodată partizanul politic al d-lui P. P. Carp. Si
desigur, când şi dacă se va mai face politică în această ţară, ne vom găsi
iarăşi în lagăre adverse. Ne despart concepţii politice, diverginti de idei ce
nu se pot împăca.

Dar în momentul acela nu vorbea omul politic. P. P. Carp se ridicase
atunci peste toate legăturile pământeşti, şi prin glasul unui bătrân al tarii
vorbea însăşi conştiinţa acelei fiinţe vii, care este națiunea, - independentă
în şirul ei nesfârşit de generatiuni, de toate întrupările individuale şi
trecătoare, - şi care îşi formează sufletul din toate suferinţele trăite de
neamul întreg şi din nazuintele lui ce-şi aşteaptă încă ceasul...

Toate păcatele se pot ierta unui guvern, dar această tragedie, fatală în
urmările ei, ca un popor să fie silit să-şi vadă în victorie chiar o mai mare

260

nenorocire decât în înfrângere, nu 1 se va ierta.

21 Octombrie

XI.SECRETELE INŢELEGERII...

Actele secrete ale diplomaţiei ruse, publicate până acum, aruncă o vie
lumină asupra tendinţelor Inţelegerii în acest răsboiu. Acum orişicine
poate vedea ce se ascundea sub frazeologia despre <<dreptatea
internațională şi libertatea tuturor natiunilor>>.

Patru puncte sunt astăzi pe deplin limpezite :

Mai întâiu în ce priveşte Germania şi Austria, aliații înainte de toate
se îngrijeau să-şi asigure <<deplina libertate de a-şi fixa frontierele>>.
Franța şi Anglia stipulau libertatea aceasta de a-şi tăia în carne vie
<<frontiera spre Germania şi Austria>>.

Da, chiar Anglia avea nevoe de o <<frontieră>> spre Germania !
Aceasta ne deschide perspective nemărginite în privința soartei ce se
pregătea aliatei Belgii şi neutralei Olande. Căci, evident, Anglia nu poate
avea o frontieră cu Germania, decât dacă ar fi dispus mai înainte, de
aceste <<mici natiuni>> pe care le are atâta la inimă...

Incă nu aveam mai multe preciziuni în această interesantă chestie, şi
lumea întreagă cu nerăbdare trebue să aştepte destainuiri ulterioare.

In schimb vălul a fost ridicat ceva mai mult asupra soartei ce aşteaptă
o altă naţiune, pentru care îşi frangeau lăncile luptătorii pentru libertatea
popoarelor, - Polonia.

La 8 Octombrie 1916 - notati bine : la 8 Octombrie 1916, adică dupa
intrarea în luptă, pentru libertatea poparelor, a României, - Rusia
stabileşte, că <<chestia poloneză trebue să fie exclusă din cadrul
tratativelor internaţionale, ca să se împiedice ast-fel toate încercările de a
se pune viitorul Poloniei sub controlul şi garanția Puterilor>>...

Vă aduceți aminte de tot sgomotul ce se făcea în jurul emancipării
polonezilor de sub jugul germanilor şi al austriacilor, ca şi promisiunile
solemne de a crea o Polonie liberă...

Dar în acelaşi timp, cavalerii fără frică şi fără pata ai Inţelegerii, dupa
ce-şi asigurau reciproc <<deplina hbertate>> să-şi tae câte o bucată din
Germania şi Austria, lucru care dela sine vădeşte în deajuns respectul

261

pentru dreptul popoarelor, pentru a nu fi nici o îndoială, mai stipulau ca
viitorul Poloniei ast-fel <<reunite>> să nu fie cum-va <<pus sub controlul
si garanția Puterilor>> !...

In al treilea rând, actele publicate lămuresc şi <<acordul referitor la
Constantinopol>>.

Cetitorii desigur îşi aduc aminte fazele prin care a trecut această
chestie.

La început, când subsemnatul încerca să dovedească, că toată Istoria
Rusiei, interesele ei permanente de Stat, visurile şi idealurile panrusiste
exclud ipoteza, ca Imperiul Tarilor să fi întreprins acest rasboiu fără să-şi
fi asigurat, în caz de izbândă, stăpânirea Constantinopolului, - patriotii
noştri protestau cu energie.

Imi aduc aminte despre o notita din <<La Roumanie>>, organul
marelui d. Take Ionescu, care dădea solemne asigurări românilor tulburati
de aceste perspective.

E adevărat, că în urma cunoscutelor declarații din Duma rusească,
asemenea asigurări nu mai erau cu putință. D. Take Ionescu în Februarie
1915, când flota aliantilor apăruse în fata Dardanelor trambita, tot în <<La
Roumanie>>, că în <<câteva saptamani>> vor cădea cele <<două Capitale
ale inichităţii : Viena şi Conntantinopolul>>. Dar şi atunci la ureche, celor
ce se mai ingrijeau, li se şoptea foarte confidential : "Franţa şi Anglia nu
vor lăsa..."

Chiar în ultimul Consiliu de Coroană, când d. Marghiloman mai
îndrăznit să ridice obiectiuni, un grav bărbat de Stat ripostat :

<<Chestia Strâmtorilor nu va fi hotarita de Rusia singură. Ne-am
îngrijit de toate măsurile, pentru ca drepturile noastre să fie
salvgradate>>...

Astăzi <<acordul>> referitor la Constantinopol imprdastie fara mila
toate iluziunile : Rusia capata Stramtorile, cu <<hinterlandul>> necesar de
o parte şi de alta, cu insulele din Marmara, precum şi cu insulele Imbros şi
Tenedos. <<Măsurile>>, la cari se referea probabil gravul bărbat de Stat
din Consiliul de Coroană, asigurau Franţei, Angliei.şi mai târziu şi Italiei,
vaste regiuni din Imperiul Otoman în altă parte ...

Perspectivele orbitoare, pe cari aceste <<>măsuri> le deschidea
României, sunt scoase la iveală de ultimul document ce a fost până astăzi
dat publicităţii, - o notă a ministrului de răsboi rus, datată 20 Noiembrie

262

1916, adică după intrarea României în acțiune.

Această notă are atâta însemnătate pentru că răsboiul <<României
mari>> să poată fi vazută în adevărata lui lumină, în cât traduc în
întregime pasagiul respectiv din telegrama agenției Havas :

<<In conventiunea din August 1916 României i-a fost promisă o
însemnată mărire teritorială în Ardeal, Bucovina şi Banat. Generalul
Polivanov susține că dupa rasboiu România ar putea ridica eventual
pretentiunile asupra Basarabiei şi conchide : întrucât influenţa României
în Balcani ar fi opusă influenţei ruseşti, nereușită planurilor de mărire al
României nu ar fi în dezavantajul intereselor politice ale Rusiei ; el este
deci de părere, că ar trebui revizuită concesiunile teritoriale acordate
Românier>>...

Și abia intrasem în răsboiu |...

Indignarea facilă împotriva acestui alt <<trădător>>, după Stuermer,
de care vor isbucni inimile uşoare ale autorilor acestui răsboi dezastruos, e
o jalnică satisfactiune.

Indignarea legitimă se poate îndrepta împotriva celor, care au putut
conduce politica Statului, desconsiderân Istoria şi rațiunea de Stat...

Trebue să mărturisim însă că bărbații conducători ai înțelegerii cu
drept cuvânt se ingrozeau la ideea că <<salbatecii>> din Petrograd pot

îndrăznii să publice actele lor secrete...
3 Decembrie

263

XII
UNDE NE DUCEA VICTORIA RUSIEI...

Dacă pentru prevederea consecinţelor unui răsboiu, fatal nenorocit,
pentru Rusia ţaristă se cerea o cunoştinţă mai aprofundată a situatiuni1
interne din imperiu, pentru a şti însă, cari sunt adevăratele aspiratiunii ale
împărăției moscovite în acest răsboi, şi la ce s'ar putea aştepta România,
dacă ţarul Nicolae II ar avea putinţă de a se introna la bizant, era de ajuns
pentru ori cine să aibă ochi ca să vadă şi urechi ca să audă în adevăr, nu
numai în vremurile trecute, pe când glasul realității era accesibil şi pentru
d. Take Ionescu, dar, cum am spus în articolul de la 21 Octombrie, până în
ultimul moment, putem spune, până în clipa de fată cei autorizați să
vorbească în numele Rusiei, niciodată nu'şi prea ascundeau intentiuniile
fata de noi şi fata de balcani.

Din nămolul de mărturii voiu alege numai trei : a unui savant, a unui
diplomat, şi a unui om de Stat. Declaraţiile făcute, în cursul răsboiului, in
Dumă, şi în Consiliul de Stat, în sfârşit, dau şi mai multă greutate acestor
mărturii.

Numai cu două luni înainte de isbucnirea răsboiului european, un
profesor de istone de la universitatea din Petersburg lămurea astfel
politica balcanică a Rusiei într'o revustă germană, adică - în auzul lumii
întregi chiar şi al marilor şi micilor noştrii bărbaţi de Stat :

"Pentru Rusia chestiunea balcanică nu este une guerre de luxe, nu
este un vis de aventură al slavofilillor : rezolvirea ei este o necesitate
economică şi politică. Intreg bugetul rusesc se bazează pe exportul în
străinătate (mai cu seamă prin Dardanele) ; dacă bilanţul comercial va
ajunge pasiv, atunci tezaurul rusesc cade în faliment... Numai stăpânirea
Bosforului şi a Dardanelelor poate pune capăt acestei situatiuni
intolerabile, pentru că existenţa unei Puteri mondiale ca Rusia nu poate
atârna... de la arbitrarul străinilor... Micile State din Balcani formează
înainte de toate o apărare de la spate pentru Strâmtori(!1)... Incă o data :
impulsiunea spre sud (Dring nach Suden) este pentru Rusia o necesitate
istorică, politică şi economică şi un Stat strain care s'ar pune acestei
impulsiuni este eo ipso un Stat dusman"...(Mitrofanoff, Preussische
lahrbucher, Iunie 1914, p. 387)

Dar România stă chiar in drumul acestei "impulsiuni spre Sud", Rusia

264

nu poate trece în Balcani decât peste trupul ei, şi ea doar este menită "să
formeze o părare de la spate pentru Stramtori".

Deci ea este "eo ipso un Stat duşman Rusiei”...

E clar ? Notati, că acestea au fost spuse în momentul cand Rusia se şi
mobiliza în taină pentru acest răsboiu...

Diplomatii şi oamenii de Stat ar trebui să vorbească un limbaj mai
precaut, - e vorba doar de un Stat cu care, cum se zice se păstrează
"raporturi de bună vecinătate", - şi oamenii de Stat poartă o mare
răspundere pentru cuvintele lor.

Totuşi diplomaţii şi oamenii de Stat ai Rusiei nu prea se jenează fata
de România.

Aşa, abia cu un an înainte de răsboiul european, ministrul de
instrucție publică, din cabinetul care a şi declarat răsboiul, d. Casso,
publică o carte, intitulată foarte expresiv : "Rusia la Dunăre”.

Autorul nu se sfieşte, mai întâiu, să'şi manifeste un regret, ciudat
pentru "raporturi de bună vecinătate", anume că :

"Rasboiul din 1877 s'a ispravit cu victoria noastră, totuşi el a dat
Rusiei la Dunăre numai graniţa din 1812"...(op. cit. p. 3).

Acest "numai" valorează cât o bibliotecă... "Granița din 1812" a fost
luată doar de la aliații Rusiei de atunci ! Şi "la Dunăre", cum se exprimă
ministrul ţarului Nicolae II, Rusia nu putea lua mai mult teren de cat tot de
la acelaş aliat, România...

Apoi, francheta ministerială merge şi mai departe, când ni se
lămureşte rostul anexării Bsarabiei, care ni se înfăţişează nuami ca un
început fericit :

"In partea anexată a Moldovei, - d. Casso, - avem chemarea să
arătăm ce putem face pentru popoarele balcanice şi să vădim pentru...
locuitorii din Balcani gradul de prosperitate ce-i aştepta /a umbra
vulturului cu două capete" ... (op. cit. p.142).

Nu-i aşa? E destul de clar pentru un ministru , când spune astfel
vecinilor de peste Prut, că soarta Basarabiei trebue să le arate bunätätile
cari îi aşteaptă "la umbra vulturului cu două capete !".

Nu mai putin clar vorbeşte, cu puţini ani înainte, şi diplomatul F. P.
Fonton, care în calitatea lui a fost ministru al Rusiei la Bucureşti, are o
deosebită greutate pentru noi, când îşi permite următoarele reflectiuni :

"Acest popor - românii - are un caracter deosebit, şi nu pot ascunde că

265

uitandu-ma la hartă mă prinde ciuda că aceste opt milioane de neam străin
slavilor s'au aşezataici, pe frumoasele coaste ale Carpaţilor, formând ca o
pană între popoarele slave şi împiedicând unirea lor... Dacă în locul
acestor românii ar fi locuit aici sârbii sau bulgarii, cât de simpla s'ar fi
deslegat atunci chestiunea Orientului !..."(op. cit. p. 229).

Dsr aveam oare nevoe de aceste mărturii, pentru ca să ştim
intentiuniile Rusiei în Orientul apropiat? Nu ajung acele veşice invaziuni,
sub cari tara aceasta a suferit atâtea ?

In adevăr, în cursul acestor două veacuri din urmă, - de la 1711, când
Petru cel Mare a fost înfrânt la Stănileşti, pământul nostru a fost de zece
ori călcat de oştile ruseşti !

Ținând seama de ocupatiunile cari se prelungeau ani dearândul, două
invaziuni sunt despărțite, în mijlociu, cu mai putin de 20 ani.

In special în veacul al XIX-lea între două năvăliri nu trec cate o data
mai multe de cinci ani ! Aşa încât putem spunne, că în aceste două veacuri
n'a fost o singură generatiune în ţările române, care să nu fi trecut cel
putin printr'o invaziune rusească,şi de mai multe ori chiar prin două sau
trei invaziuni, şi nu arareori să fi trăit timp mai îndelungat sub
ocupatiunile ruseşti, decât in scurtele intervale dintre el...

Pe urma acestor invaziuni, pământul românesc al Moldivei, cel
dintâiu din calea moscovitilor spre sud, se räsletia în fâsu, - chiar
Bucovina a fost deslipită, mulţumită ruşilor...

Când o mate naţiune, în curs de veacuri, cu atâta tenacitate şi cu
atâtea jertfe urmăreşte acealsi scop, ee evident că la baza acelei
"mpulsiuni spre Sud", despre care vorbe;te profesorul Mitrofanoff, sunt
cauye adtnci, independente de toate fluctuatiunile politice sau de
concepțiile individuale ale oamenilor de Stat.

Dacă Romania n'a fost de mult de istov înghițită, pe urma atâtor
năvăliri, aceasta se datoreşte numai opizitiunit Apusului. Dar vecinicul
gând al tuturor guvernelor din Petersburg reese din toată istoria
diplomatică a Rusiei, începând de la Convenţia din Tilsit, când Napoleon
abandonase cu totul Țarului principatele dunărene, şi până la actualele
tratate ale Intelegerii, prin cari, drept răsplată pentru "tavalug", Rusiei 1 s'a
lăsat mână liberă în Orient.

Miniştrii ruşi de nenumrate ori au asigurat Duma, că în urma acestui
răsboiu Marea Neagră va fi o "mare rusească", iar subsecretarul de Stat de

266

atunci, d.Gurko, a precizat astfel scopul răsboiul pentru Rusia :

"Trebuie să punem, - spunea el într'o şedinţă a Consiliului imperial, -
un picior solid la Constantinopol, de oarece stăpânirea scestui oraş singură
poate aduce adevărata unire a noastră cu slavii de la Sud şi să distrugă
influența subversiva a germanismului, care stăpâneşte tari slave. Putem
avea toată nădejdea, cu atât mai mult cu cât obstacolul permanental unirii
slave a şi dispărut şi opoziția Statelor europene, astăzi aliate nouă, nu mai
există... Si cupola străveche a Sf. Sofii va adumbri din nou altarul lui
Christ. Tu, Tar al Rusiei ! să cazi înaintea lui şi să te ridici ca Tar al
tuturor slavilor"...("Rus. Vied.", din 30 Ianuarie 1916).

Ce soartă dar ne era pregătită, dacă victoria Rusiei trebuia să aibă de
rezultat transformarea Mării Negre într'o mare rusească şi unirea ei cu
slavii de Sud, sub "Țarului tuturor slavilor" ?...

De unde ne putea veni scăparea , dacă opoziția Angliei şi Franţei "nu
mai există”, - iar Germania şi Austria ar fi fost sdrobite?...

Si puţine luni dupa invocatia poetică a lui Gurko, în Consiliul
imperial din Petrograd, - armata românească a plecat... să sape un
mormânt obştesc tuturor ţărilor locuite de români, sub oblăduirea "Țarului
tuturor slavilor"!...

Numai înfrângerii ruseşti şi revoluţiei, nu conducătorilor acestui Stat,

copiii noştri le vor putea mulțumi pentru ceeace va mai trăi din România...
22 Octombrie.

267

XIII

PREŢIOASE MĂRTURISIRI

Lipsa de maturitate politică şi de seriozitate în viaţa de Stat la noi se
dovedeşte şi prin complecta ignoranță în ce priveşte pe toţi vecinii nostri.

Suntem înconjurați de Rusi, Ucrainieni, Polonezi, Nemti, Unguri,
Sârbi, Bulgari. Cine dintre oamenii noştri de Stat, dintre politicianii şi
publiciştii noştri s'a interesat vr'odată de ce se petrece în sânul acestor
popoare ? Cine din presa noastră avea colaboratori pentru a ne ţine mereu
în curent cu viaţa lor politică, socială, intelectuală ?

Doar din când în când apărea câte un articol cu aceste subiecte...
reprodus din presa franceză !

Am ignorat aşa de mult viaţa vecinilor încât poate puţini au fost, de
pildă, cari să fi prevăzut isbucnirea răsboiului balcanic, cât şi retultatele
lui, precum şi directiva necesară, fata de acest conflict, a diferitelor State.

Din cauza aceasta toată acţiunea noastră în acel moment era pornită
pe întuneric, la noroc.

Tot aşa în ajunul intrării României în acțiune, în Parlamentul toman
un <<un şef>> şi un savant au putut să tăgăduiască existența Ucrainei, a
poporului celui mai numeros dintre toți vecinii nostri imediati... A fost
mai mult decât ignotanta...

In sfârşit,cine s'a gândit aici, înainte de a ne lega soarta de imperiul
Tarilor, la poporul rus, la viata lui la frământările din sânul lui ?... Pentru
majoritatea covârşitoare a românilor revoluția a căzut ca un trăznet, deşi
ruşii vorbeau deschis despre inevitabilitatea ei, şi chiar îi fixau termenul...
Cunosc pe un ofiţer român, căruia un camarad rus îi prevestise revoluţia
pentru luna Maiu. Desigur, n'a crezut atunci... Revoluţia a isbucnit in
Martie...

Insă pentru un observator atent, tot ce se petrece acum în Rusia era
uşor de prevăzut.

Situaţia tragică în care ne-am trezit, din cauza acestei neprevederi, o
recunosc si ruşii. Am reprodus alaltăeri articolul d-lui Bresco-Brescowski
din Birjevia Viedomosti relativ la isprăvile soldaților ruşi în Moldova.
Aceste isprăvi şi multe altele, ca şi situatia pe front, creată în urma

268

revoluțiunii, au inspirat aceluiaşi ziar (din 7/20 Aug. 1917) un articol de
fond, extrem de suggestiv, intitulat <<Rusia şi Romania>>.

Imi permit sa traduc aici din el pasagiul esential :

<<România trece, - spune ziarul din Petrograd, - in momentul de fata
printr'o tragedie sguduitoare, pentru care în ochii lumii întregi vina cade
asupra noastră, asupra Rusiei, a poporului rus, a democraţiei ruse,
armatei ruse. Timp de un an poporul românesc, cramponat de bucatica
pământului ţării ce a scăpat încă de invaziunea de care e vinovată Rusia,
îşi încordează toate puterile pentru a-şi reface armata. De curând armata
română a pornit la luptă... nadajduind să curețe de inamic măcar o parte
din ţară. Nădejdeu aceasta a fost sfâşiată şi călcată în picioare de cătră
soldații noştri, cari pierduseră orice ruşine şi fugeau din fata inamicului
deşi acesta era de cinci ori mai slab... Opera nefastă, începută de
Stuermer, o desävärsesc acum pentru amarul şi ruşinea noastră, cetățenii
liberi ai Rusiei>>...

CE TREBUE SĂ GÂNDEASCĂ ACUM DESPRE NOI ROMÂNII ?

Ce trebue să gândească ei, soldaţii noştri, cari s'au dedat la atâtea
acțiuni inutile şi aproape (!) criminale în România, cari voiau să impună
cu deasila revoluţia unui popor, ce nu o voia, - când aceşti <<apostoli ai
socialismului>>, cari purtau steaguri roşii pe străzile Iaşului, cari tunau la
întruniri - în România ! - împotriva guvernului român şi a Statului roman
si cari atentau la instituţiile române, acum s'au dovedit însă atât de laşi şi
ticăloşi şi au zădărnicit toate jertfele poporului şi al armatei române ?

<<Ce trebue să gândească Românii, când evacuarea părechii regale
române (! ... Insăşi expresia este o perlă ! C. S.) întâmpină greutăți şi este
legată de complicatiuni grele, din cauza mojiciei sălbatice a vre-unui
soviet de provincie oarecare ?>>...

Dar întrebarea - <<ce trebue să gândească Românii>> - ar putea
numai să ne provoace un zâmbet, fata de naivitatea ziaristului din
Petrograd...

Pentru ce nu-şi pune el mai bine întrebarea : ce ar fi trebuit să
gândească românii, înainte de intrere în răsboiu ?>>

Nu suntem doar născuţi de eri nici noi, nici ruşii...

Ce în adevăr, ar fi trebuit să gândească românii, în urma celor zece
invazii ruseşti, pe cari le'au suferit în cursul celor două secole din urmă ?

Ce ar fi trebuit sa gândească ei când un rasboiu pornit pentru

269

emanciparea Moldovei saa sfarsit la 1812 cu rapirea si subjugarea
Basarabiei?

Ce ar fi trebuit să gândească, în urma volniciilor ruseşti din timpul
<<protectoratului>>?

Ce ar fi trebuit sa gandeasca,cand la 1877 armata rusa a intrat in tara
fără să aştepte învoire, lansând un manifest al Țarului, adresat direct către
populaţie?

Ce ar fi trebuit să gândească românii, când după Plevna am fost
ameninţaţi cu dezarmarea oştirii naționale?

Ce ar fi trebuit să gândească ei, când, cu tot cuvântul Ţarului, cu toate
confraternitatea recentă de arme, ni săau răpit cele trei judeţe basarabene,
prin convenția cu adversarul comun ?...

Ce ar fi trebuit să gândească?

Dar ce ar fi trebuit să ştie? Aceasta este o întrebare si mai
indreptatita: ce ar fi trebuit să ştie guvernul roman dacă...era guvern $1
dacă ministrul nostru din Petersburg reprezenta ţara noastră pe langă
guvernul rus, şi nu..guvernul rus pe lângă tara românească...

Articolul citat închee cu un apel către publicul rus să primească cu
căldură pe fugarii români pripasiti prin Rusia...

Ol...

Acum mărturisirile şi înduioşările tardive ale ziarelor ruse sunt o prea

jalnică consolatie.
16 Octombrie

XIV.UN CETITOR PRIETEN

Un cetitor ne scrie << în numele multora>> :

<< După cât am înţeles, ideile directive ce vă conduc sunt: pe
deoparte să ne dovediti că România a lucrat contra intereselor sale făcând
alianţă cu Franţa şi în special, cu Rusia, pe de altă parte veţi combate şi da
pe faţă putregaiul şi minciuna ce domneau şi domnesc încă în nenorocota
noastră tara. Aci suntem perfect de acordnşi d-tră şi eu şi mai toți bunii
românii ce ar mai fi rămas pe aci. >>

Evident avem a face cu un cetitor —prieten, categoria de cetitori cea
mai prețioasă pentru un publicist.

Dar între unele observaţii juste ce ne face, ne reproşează, nu prea

270

tinând seama de împrejurări, unilateralitatea informaţiilor, şi mai adaoga:

<< Ocupativa şi de cele ce se întâmplă aici, că văd că nimic nu s'a
schimbat: aceleaşi afaceri, aceleaşi intrigi, aceleaşi epitete de tradator şi
vandut>>...

In ce priveşte informatiunile, să ne creadă cetitorul — prieten, ca
suntem bucuroşi să avem informatiui cat de multe şi variate. Dacă nu
suntem în măsură de a le publica pe toate, căutăm cel putin să nu dăm la
lumină de cât ceeace credem că merită să fie relevat, indicând in
totdeauna şi izvorul, încât oricine îşi poate forma judecata.

Dacă, de pildă, am reprodus din << Novoje Vremia>> articolul d-lui
N. Basilescu, nu că n'am aprecia la justa ei valoare persoana autorului, dar
am socotit semnificativă această manifestare.

Cât pentru <<cele ce se întâmplă aci >>, - suntem sub un regim de
ocupatiune, în care nu sunt admisibile discutiuni de această natura.

Acest regim în sine?

Să vorbim cinstit şi serios. Şi sper că mi se vor îngădui rândurile de
mai Jos, pentru că ele vor contribui poate la o înţelegere a situației reale, şi
deci la stabilitatea raporturilor mai sănătoase, cari sunt de dorit pentru
Oricine şi oricând.

Crede bunul nostru cetitor, că s'ar putea găsi un singur om, în aceste
vremuri de democratism, care să vadă în starea de asediu un regim politic
si administrativ ideal?

Să vă aduceţi însă aminte de cele trei luni de răsboiu până la
ocupatiune: era dulce viata atunci?...

Si de la un guvern român aveam dreptul să cerem oarecare
condescendenta, pentru că el are îndatoriri fata de noi — fiind în principiu
emanatiunea vointii noastre şi expresiunea sentimentelor noastre.

Dar ocupantul, - care are o grea răspundere fata de fara lui, şi se
îngrijeşte înainte de toate de armata lui, - n’are nici o obligatiune directa
fata de populatiunea teritoriului ocupat, chiar in ce priveşte prescriptiunile
convențiunii de la Haga el n’are de dat socoteală populatiunii, ci numai în
raporturile de la Stat la Stat.

Apoi să fim şi oameni cu judecată: nu noi am fost atacati, noi am
atacat. Nimeni n’a voit să ne cucerească, ci noi am voit să cucerim şi să
<<civilizam >> pe alții.

A cui e vina? Cine 1-a adus?

274

Atunci să avem bärbätia şi tăria sufletească de a primi consecinţele cu
demnitate.

Să fim şi drepți: fac oamenii ce se poate face în această situație? Nu
putem oare zice vorba românului: <<Să ne ferească Dumnezeu de mai rău
SS)

Si să ne pregătim şi să ne gândim numai la datoriile noastre fata de
ziua de mâne.

19 Septembrie

<<LE TEMPS>> ȘI <<LUMINA>>

<<Le Temps>> din 9 Septembrie 1917, ne face cinstea să consacre
un articol <<Luminei>>.

Articolul denotă o mare îngrijorare relativ la viitorul României, se
deosebeşte, însă în mod avantajos de tonul obişnuit al presei franceze, prin
lipsa de violență şi înjuri.

Din nenorocire, jurnalul francez face prea multă <<diplomatie
subtire>>...

<<Germanii, - spune confratele parizian, - încurajați de înfrângerea
rusă, încep în sfârşit a desvali soarta ce ei ar pregăti României, dacă ar fi în
măsură de a dicta <<pacea>>.

Aceasta ar rezulta dintr'un articol care, ce'i adevărat, <<a apărut
întâiu la Bucuresti>>, dar nu mai putin se înfăţişează <<ca un program
stabilit de acord cu guvernul din Berlin>>. Articolul se datoreste
<<profesorului Stere, germanofil cunoscut>> şi e publicat în <<Lumina>>,
a cărei apariție <<nu e poate fără legătură cu călătoria recentă a d-lor Carp
si Marghiloman la Puterile Centrale>> (sic/)...

Toate acestea sunt pentru <<atmosferă>>. Pentru aceasta se
inventează <<calatoria la Puterile Centrale>> şi mi se atribue situația
extraordinară de a putea trata şi <<stabili de acord cu guvernul din
Berlin>> un program de acţiune, sau de a cunoaşte măcar toate intenţiile
cele mai secrete şi, desigur, diabolice ale Puterilor Centrale.

Pentru aceasta se subliniază deasemeni că aş fi << un germanofil
notoriu>>. A! Dacă ar cunoaşte <<Le Temps>> câtă vreme am fost

212

ponegrit ca <<francofil>> turbat, pe vreme când aici era la modă de a vorbi
despre <<putregaiul şi corupția din Franta>>, iar eu am apărat atunci marea
națiune franceză, cum am apărat apoi şi marea naţiune germană împotriva
acuzațiilor nedrepte cari se revărsau de pe înălțimile culturale ale <<Delei
vechi>> !... Şi dacă ar mai sti că se găsesc şi acum <<buni romani>> cari
mă denunţă ca...<<germanofob>> !...

Dar am susținut, şi susțin şi acum directiva noastră politica
tradițională, de acord cu toată elita generațiilor trecute, - o susțin fiindcă o
scot singură conformă cu interesele Statului şi neamului românesc.

Dar, urmează <<Le Temps>> :

„Programul <<Luminei>> nu constă numai în relegarea alianţei care
a existat înainte de răsboiu între România şi imperiile centrale : <<Răsboiul
a arătat că această alianţă n'ar putea fi garantată de un tratat secret>>. Se
cere deci o garantie suplimentară, şi iat’o : România va trebui, sub forma,
care rămâne încă de stabilit, să intre în gruparea politică şi economică
numită <<Mitteleuropa>> ; cu alte cuvinte România va trebui să piardă în
mod public (! — publiquement) şi irevocabil independenţa sa. Acest
principiu este acordat înainte de a se şti forma în care s'ar realiza. Aceasta
lasă germanilor toată libertatea de a alege între diferitele nuanţe cari merg
dela vasalitate la anexare — fără să mai vorbim despre desmembrare :
pentru că Bulgarii sunt în Dobrogea”...

Trec peste micile licenţe de traducere a citatiilor din articolele mele.
Evident, că eu n'am spus că <<alianta n’ar putea fi garantată de un tratat
secret>>, - adică n'am vorbit de garanţie pentru Puterile Centrale : despre
aceasta bineînţeles se vor îngriji Puterile Centrale ele înşile . Ceeace m'a
interesat, a fost — <<siguranta externă împotriva tuturor presiunilor din
afară>> (No, 1 al <<Luminei>> ), ca şi un <<corectiv suficient pentri
izolarea şi neputinta>> noastră, (No. 9). Adică, am stat pe punctul de
vedere al intereselor României, şi am afirmat, că <<un tratat secret de
alinata>>, cum a dovedit experinta, nu prezintă destule garanții pentru
România.

De asemenea, eu m'am exprimat foarte clar, că noi, românii, - eu
scriu doar pentru români, - trebue <<să stabilim forma>>, în care România
să intre în complexul politic şi economic al Europei Centrale>> (No. 1).

273

In sfârşit, bine înţeles, eu nu m'am gândit la ceea ce ar face germanii,
dacă <<ar dicta pacea>>. Dar aici acuzatorii <<Luminei>> ar trebui să fie
cel puţin logici. Una din două:

Admit ei că germanii vor dicta pacea? Atunci aceştia nu ar avea doar
nevoe de concursul României, şi mai putin de al <<Luminei>>. Prin
urmare, în cazul acesta, cade ipoteza <<programului>> stabilit de acord
între <<Lumina>> şi guvernul din Berlin.

Sau germanii, crede <<Le Temps>>, au nevoe de propaganda
<<Luminei ?>>. Atunci cade tot ce a afirmat despre planul satanic de a
subjuga şi de a desmembra România, fiind-că un popor nici odată nu poate
fi hotărît să se <<ghilotineze prin persuasiune>>. Cel mult poate fi vorba
de conditiunile, cari în interesul comun, pot fi realizate pentru a-i asigura
viitorul.

Ce să mai vorbesc despre <<pierderea independenţei în mod
public?>> Doar că prin aceasta, vădit, se admite, că <<în mod nepublic>>
nici-odată n'am avut-o...

Nici nu m'am pus pe aceste teren : eu numai am cercetat, indiferent
chiar de rezultatul răsboiului, cari sunt interesele vitale ale Statului şi ale
neamului nostru, şi am ajuns la concluzia, că România nu mai poate fi
garantată de un tratat secret, ci trebue să stabilească o legătură trainică şi
fățişă cu Puterile Centrale, care legătură să o pună la adăpostul tuturor
presiunilor şi masinatiunilor din afară, dându-i posibilitatea unei desvoltari
normale şi paşnice.

Bine înţeles <<Lumina>> se poate adresa numai concetätenilor
nostri, pe ei am vrea să-i convingem de adevărul credințelor noastre. $i
dacă vom reuşi, atunci se vor găsi bărbaţii de Stat, cari au altă putere şi
autoritate ca, în numele României , să închee înțelegerile necesare cu
Puterile Centrale , în măsura în care acest lucru se poate face în interesul
ambelor părți.

In ce legătură dar <<cu pacea dictată de germani>> poate fi invocată
lupta noastră?

<<Le Temps>> ar face bine să ne lămurească în ce contrazicere cu
interesele româneşti ar fi această luptă?

Presa franceză întreagă, împreună cu <<Le Temps>> au plâns soarta
României, pe urma înfrângerii şi a ocupațiunii teritoriului national. lar după
interviewurile d-lui general Iliescu din ziarele franceze, şi al ministerului

274

nostru din Petersburg, d. C. Diamandi, din <<Birjevia Viedomosti>>, cum
ca, inainte de revolutie, guvernul Tarului, cu care noi ne aliasem, ar fi fost
gata să închee o pace separată cu prețul impartele1 României, deasemeni
întreaga presă franceză, şi <<Le Temps>>, a fost de acord să înfiereze pe
perfidul aliat.

Atunci : are sau nu are dreptate <<germanofilul notoriu, profesorul
Stere>>, de a protesta împotriva răsboiului şi a alianţei, cari ne-au adus în
această lamentabilă situație?

Ce poate răspunde confratele parizian?

Dar marele jurnal francez nu se opreşte aici. <<Le Temps>>, în
realitate, nu ne face cinstea de a se preocupa de modesta <<Lumina>>
valahă, de cât pentru a da, cum mărturiseşte, <<un advertisment Rusiei>>.
Acolo nu vor să se lupte ! Şi subtirele diplomat, care se ascunde în dosul
articolului citat, vrea să-i sperie pe pacifişti din Petrograd, cu pojarul ce
ameninţă să-l aprindă biata <<Lumina>> din Bucureşti !...

Articolul în adevăr închee :

<<Totusi, dacă trebue să credem corespondentului lui <<Times>> din
Petrograd, reacţiunea națională (în Rusia) se lasă aşteptată : <<Pe când
politicianii bavardează, cei mai buni, se coboară mereu de la descurajare la
disperare>> lar guvernul rus... limitează proclamarea zonei de răsboiu la
cati-va kilometri mai încoace de Capitală. Dar tocmai în oraş ar trebui ca
mână de fier să fie mai simtita>>...

Dictatura militară şi stare de asediu la Petersburg — altfel foc... de la
<<Lumina>> !... Va să zică, Rusia revoluționară nu vrea să se bată?...
Guvernul din Petrograd nu poate avea salvatoarea mână de fier?

Atunci, iarăşi un mic silogism pentru uzul confratelui :

Primo : Intrând în acțiune, România a fost înfrântă, ocupată
milităreşte şi ruinată.

Secundo : Guvernul Țarului, cu care ea a încheiat alianţa pentru acest
răsboiu, a trădat-o.

Tertio : Revoluţia a făcut cu neputinţă o acţiune militară energică,
<<mâna de fier nu se găseşte>>, - şi deci şi Moldova este ameninţată să fie
înconjurată pe la spate.

Concluzia : <<Germanofilul notoriu>> de la <<Lumina>> rău face,
regretând călcarea de către România a aliantii cu Puterile Centrale, şi mai

219

rău, căutând o soluție ca să ferească tara lui pe viitor de asemenea
catastrofe |...

Ca latini, am dori mai multă logică, prin care doar totdeauna a excelat
spiritul latin, din partea marelui organ din Paris ...

Aceasta ne asigură însă, că Intelegerea are mai multă compătimire
pentru soarta noastră.

De compătimire am avut noi nevoe ? Pentru aceasta am intrat in
răsboiu ? Pentru aceasta am fost împinşi la cea mai sinistră aventură ?
Doar nimeni nu ne-a atacat...

In fond deci, <<Le Temps>> ne dă toată dreptatea.

Nu ni s-a vorbit oare, că noi vom decide soarta Europei ? $i acum cei
ce ne-au prăvălit, cu aceste fraze, în abis cred că alte fraze, despre simpatie
sau despre siguranța mântuirii prin problematica <<mână de fier>> din
Rusia, ne mai pot ajunge ? Nu suntem în dreptul nostru de a căuta calea
noastră proprie ?

<<Lumina>>, de vreme ce 1 se acordă atâta atenţie la Paris, aşteaptă

cu nerăbdare răspunsul ...
5 Octombrie

XVI
<<GAZETTE DE LAUSANNE>> şi <<LUMINA>>

<<Gazette de Lausanne>> ne face cinstea de a se ocupa de
<<Lumina>> şi de ideile noastre.

<<Gazette de Lausanne>> are pronunţate simpatii pentru Intelegere.
Dar totuşi, noblesse oblige, ziarul elveţian ştie, sau a ştiut până acum, să-şi
păstreze decorul şi oare care obiectivitate de judecată. Inainte de rasboiul
României, el a dat publicitate articolului unui profesor, tot elveţian, care
căuta să dovedească, că România nu poate intra în acţiune alături de
Intelegere, fiindcă victoria Rusiei, şi întronarea acesteia la Constantinopol,
ar atinge interesele ei vitale.

Pe vremuri am reprodus pasagiile esențiale din acest articol în <<
Moldova >>. Din nenorocire, n-am la îndemână colectiunea
<<Moldovei>> pentru a putea reîmprospăta in memoria cetitorilor
argumentarea judicioasă a unui ziar <<ententist>>, dar cuviincios şi serios,
cum se cuvine unui organ care apare într-o tara neutrala.

276

Ar avea un interes tocmai acum, după intrarea României în acțiune, şi
mai cu seamă în urma articolului ce în zilele trecute <<Gazette de
Lausanne>> din nou consacră României... şi nouă.

In acest articol, pe care cetitorii noştri îl cunosc în parte, ziarul din
Lausanne, - inspirat de altfel, evident dintr-un izvor românesc, - afirmă,
mai intaiu, că în urma înfrângerii armatelor române, diplomaţia oficială
rusă, în cap cu ambasadorul din Paris, d. Iswolsky, a dus o campanie bine
susținută ( <<empressee>> ) de calomnii împotriva ţării noastre,
defaimandu-ne tara, armata, guvernul...

Pentru a restabili adevărul, <<Gazette de Lausanne>> caută să-şi
dovedească că România nu trebuia să intre în acțiune in August 1916 : îi
lipsea artileria grea, munitiunile. Cari trebuind să vină prin ocolul lumii,
(<<un prodigieux detour>>) întârziau grozav. România ar fi trebuit să
aştepte, pentru a fi gata, încă multe luni..

Aici însă intervine trădarea. Şi aici ziarul prieten al Intelegerii, dacă
rămâne încă cuviincios, cu regret constatăm, că nu mai e prea serios....

<<Gazette de Lausanne>>, ne serveşte un adevărat roman
senzațional şi... prea <<de foileton>> : Boris Stuermer, defunctul prim-
ministru rus, ca să facă pe placul nemților, cari stăteau la pândă, aruncă cu
o perfidie diabolică mica Românie nevinovată în gura leului.

Rezultatul îl descrie tot <<Gazette de Lausanne>> în culori foarte
negre : înfrângerea, invaziunea, foametea, epidemii grozave...

Apoi, spune confratele neutral, a isbucnit şi revoluția rusească...

<<Insuşi d. Take Ionescu, marele patriot>> (ex ungue... leonem :
ministrul român în Elveţia e d. Comşa...) acum a început în sfârşit să vadă
realitatea şi a spus la Odesa :

<<Astăzi România atârnă numai (<<uniquement>>) de Rusia : prin
Rusia îi vin armele şi munitiunile ; ea nu se poate lipsi de ajutorul
soldaților ruşi... Acolo se află arhivele şi tezaurul Statului ... ...Ce s-ar
întâmpla, dacă Rusia ar încheia pacea ? Atunci națiunea părăsită, fără
ajutor, fără nădejde, n-ar mai avea altă eşire decât să primească legea
biruitorului. Totul ar fi sfârşit >>...

Şi <<Gazette de Lausanne>> mai adaoga de la sine :

<<Intre timp Sovietul de Petrograd cere de la aliați revizuirea
scopurilor de răsboiu ale Intelegerii ... La orice întâlnire, ori cari efective
ar fi fata dintr-o parte şi alta, nemţii bat pe ruşi ; ei rup în fâşii tot mai mult

(<<progressivement>>) teritoriul nouei republici ; Mitteleuropa desineaza
spre răsărit un contur redutabil. Și Rusia amenință să tragă cu ea în
prăpastie popoarele mici, cari nădăjduesc încă, în ea şi cari, părăsite de
ea, vor trebui să moara>>...

Poate fi un tablou mai sombru ?

Lăsând la o parte complotul carnavalesc dintre Stuermer şi statul-
major german, am spus noi, cei de la <<Lumina>> mai mult şi altceva ?

Căci trebue notat încă un lucru :

<<Gazette de Lausanne>> recunoaşte, că în August 1916 România
nu trebuia să intre în răsboiu, fiindcă avea nevoe încă de mai multe luni,
pentru ca să fie gata.

Noi afirmăm că nu ar fi putut fi <<gata>> nici atunci, nici ori când,
fiindcă on când materialul de răsboiu ar fi trebuit să facă acel
<<prodigieux detour>>, pe care îl relevă însuşi ziarul lausannez. Dar in
răsboiul modern se cere o continua şi neîntreruptă aprovizionare de arme şi
munitiuni în tot cursul lui . Cum dar putea fi <<gata>> România vr’odata ?

Dar să nu facem şicane : în August deci, ea în orice caz nu putea
declara răsboiu, trebuia să-l amâne pentru mai multe luni, zice <<Gazette
de Lausanne>>.

Până când ? Până în primăvara anului 1917 ?

Dar la începutul lui Martie a isbucnit revoluția în Rusia |...

Si <<Gazette de Lausanne>> ne arată cu atâta relief, cât de
neprielnica este situația României pentru răsboiu in urma revoluțiunii. Prin
urmare amânarea declarării răsboiului, însemna de fapt renunțarea la
răsboiu alături de Rusia, pentru totdeauna.

Aşa dar, în lumina datelor din <<Gazette de Lausanne>> situația
României se prezintă astfel :

România avea interese contrarii cu scopurile Inţelegerii care a
atribuit Constantinopolul şi Strâmtorile Rusiei ca prada de räsboiu,
abandonând în acelaşi timp Balcanii în sfera ei de influență exclusivă.
Interesul national nu îngăduia deci României un răsboiu alături de
Intelegere. Pentru acest motiv, înainte de intrarea României în acțiune,
ziarul elveţian, nu admitea posibilitatea acestui răsboiu însuşi.

După intrarea ei în acțiune, acelaş ziar în articolul citat susține ;

278

Că în August 1916 România in orice caz nu trebuia să declare
răsboiu, şi că numai perfidia aliatului de la Nord a aruncat-o într'o tristă
aventură ;

Că deci însăşi această alianță cu Rusia ţaristă, capabilă de perfidie, a
fost, evident, o nebunie din partea României ;

Că de aici au urmat : înfrângerea, umilinţa, invaziunea, foametea,
epidemii grozave ;

Că în urma revoluțiunii, Rusia nu vrea să se bată, şi Sovietul atot
puternic, cere revizuirea scopurilor de răsboiu ;

Că ori unde soldaţii ruşi întâmpină pe cei germani, sunt bătuţi, ori cat
de mare ar fi superioritatea lor numerică.

Că Rusia ameninţă să târască în prăpastie popoarele mici, cari 1 s'au
încrezut ; şi —

Că dacă ea ar încheia pacea, totul ar fi pierdut pentru România...

Aşa glăsueşte organul ententist dintr’o tara neutrală, care deci se
bucură de o mai mare libertate a cuvântului. N-am adăogat o literă de la
mine la această expunere.

Pot fi două concluzii, dacă aşa este, în ce priveşte politica ce ne-a
adus în această grozavă situaţie ?

Concluzia, pe care a tras-o <<Lumina>> din faptele precizate de
însuşi confratele din Lausanne, cetitorii noştri o cunosc.

Totuşi ziarul elvețian in No. 20 Octombrie 1917 formulează o
curioasă judecată asupra noastră. Voiu reproduce un pasagiu relativ la
acțiunea întreprinsă de noi :

<<Gazette>> ne atribuie un <<proect>>, în privinţa căruia spune :

<<Acest proect are ca apărător pe un modovean din Basarabia, d.
Constantin Stere, fost profesor din Iasi, pe care o deportatiune în Siberia,
suferită în tinereţe, l'a făcut germanofil convins. Acest intelectual suferă
văzând trupele ruse susținând diviziunile româneşti în apărarea ţării sale ;
el nu aşteaptă nimic bun de la acest ajutor primejdios : el crede în
generozitatea austro-germana şi speră de la ea ridicarea Romaniei>>...

Dar cu ce drept, în primul rand,crede <<Gazette de Lausanne>>, ca
numai suferințele personale m’au facut <<germanofil>>? In faptele
constatate de ea, în interesul național recunoscut tot de ea, înainte de
răsboiul nostru, nu sunt destule motive pentru această <<germanofilie>>?
Am avut, sau n'am avut dreptate ?

279

In al doilea rand, - pentru ce <<Gazette>> afirma ca eu as suferi
<<vazand ajutorul pe care ni-l dă Rusia>>? Nu arată chiar ea ce fel este
acest ajutor din partea trupelor cari <<se lasă peste tot bătute>>, ori care ar
fi fost superioritatea lor numerică ?

In sfârşit, nu am dreptul, fata de atitudinea Rusiei ţariste, ca şi a celei
revoluționare, aşa cum o descrie articolul citat, de a socoti acest ajutor
primejdios ?

Mult aş dori un răspuns cinstit...

Căci iarăşi cu regret trebue să constat, că organul elveţian de data asta
nu este nici serios, nici CUVIINCIOS...

In adevăr, să lăsăm la o parte <<proectul>> ce se atribue
<<Luminei>>, despre care cetitorii noştri n'au auzit nimic.

Dar, dacă pentru cetitorii noştri, cari cunosc realitatea, n'am nevoe să
stărui asupra calomniilor citate, mă adresez directiunii unui ziar din tara
vestită de cultură şi libertate, şi întreb : cu ce drept autoriză să se vorbească
în coloanele sale despre <<banda de raliati>> şi de <<cazarea în slujbe de
către năvălitor>> ?

E adevărat să vedem scăparea ţării în alăturarea la Puterile Centrale, -
dar numai atâta este adevărat. Insă în situaţia descrisă de însăşi
<<Gazette> >, merităm oare pentru aceasta calomniile şi necuviintele, pe
cari a lăsat, sperăm în nestiinta, să le strecoare vr’un colaborator ocazional,
ca şi epitetul de <<renegați> >, aruncat în treacăt în alta parte?

Chiar în vremurile acestea triste, avem dreptul să cerem un răspuns
de la un ziar cinstit şi dintr’o țară neutrală.

Atunci am avea indreptatirea morală de a mai sta de vorbă cu
<<Gazette de Lausanne>>...

Până atunci însă, pentru cetitorii nostri, ajunge simpla juxtapunere de

texte.
10 Noiembrie

XVILSOVIETUL DIN PETROGRAD SI PACEA

O telegramă de eri a Agenţiei telegrafice din Petersburg, - fapt
semnificativ pentru atitudinea chiar a guvernului rus, - anunţă că, după
alegerea reprezentantului democraţiei ruse la conferința aliaților din Paris,
comitetul executiv al Sovietului lucrătorilor şi soldaţilor a elaborat pentru
el o instrucţiune privitoare la conditiunile păcu.

280

Instructia se poate rezuma in putine puncte esentiale :

Pace fără anexiuni, fără despăgubiri, cu excluderea rasboiului
economic după incheerea ei, pe baza dezarmării generale.

Belgia trebue să fie restaurată dintr 'un fond international.

In ce priveşte provinciile discutate între beligeranti, Sovietul cere
pentru unele dintre ele, - excepţiile sunt foarte sugestive, - autonomia in
sânul Statelor din cari fac parte. Si anume : pentru Polonia, Lituania, şi
provinciile letone (Kurlanda) din Rusia; pentru Armenia turcească ; pentru
Bosnia şi Herţegovina şi provinciile italiene din Austria ; pentru regiunile
discutate din Balcani (până la plebiscit adică : în primul rând Macedonia) ;
în sfârşit pentru Dobrogea din România...

Asupra soartei Alsaciei şi a Lorenei va hotari un plebiscit. Germaniei
1 se vor înapoia coloniile.

Se vor restabili : Persia, Grecia, Muntenegrul şi Serbia, - aceasta din
urmă primind o eşire la mare.

Punctul relativ la România merită să fie reprodus în extenso :

<<România va fi restabilită în aceleaşi frontiere, dar Dobrogea va fi
autonomă, iar România va trebui să acorde evreilor drepturi politice>>.

Intrucât priveşte Puterile Centrale, evident instrucțiunea poate forma
o bază acceptabilă pentru tratativele de pace, întrucât ea, se înţelege, nu
exclude putinţa de a modifica unele puncte.

Oficiosul ministerului de Afaceri streine din Viena, Fremdenblatt,
comentând instructia Sovietului, se şi pronunță foarte lămurit in aceasta
privință :

<<Rusia a luat un ton la care se poate răspunde. S’a deschis o poartă
a discutiunilor. Poate că aceasta nu-i expresia justă. Căci această poartă a
fost deschisă în Viena şi în Berlin şi cu toate că d. Lloyd George şi d.
Poincarre au încercat mereu s’o închidă, cu forţa, cei din Petersburg au
răspuns pe un alt ton şi au dat prin aceasta de înţeles că sunt gata să intre în
discuţii pe o bază oarecare, care deşi are nevoe de modificări, formează
totuşi o bază, pentru că face pentru prima oară impresia unei dorinti
cinstite de pace >>.

lar în numele Germaniei, dr. Von Kuehlmann a declarat de mai
înainte, că în afară de pretentiunile Franţei asupra Alsaciei şi a Lorenei, nu
este altă piedică absolută pentru o pace de înţelegere.

281

Relativ la plebiscitul asupra Alsaciei şi a Lorenei, Germania, cu
drept cuvânt ar putea spune, că acest plebiscit a şi avut de atâtea ori loc, cu
prilejul tuturor alegerilor pentru Reichstag şi Landtag, cari se fac doar pe
baza sufragiului universal şi care vădesc atât caracterul national german al
populatiunii, cât şi voinţa ei hotarita de a-şi păstra neatinsă legătura cu
imperiul.

Felul însă cum a fost primită instrucțiunea Sovietului de către presa
Intelegerii, caracterizează de minune scopurile adevărate ce au fost
urmărite de coalitiunea anti-germana : Morning Post din Londra ajunge
chiar la insulte triviale : membrii Sovietului sunt batjocoriti ca /aşi şi
trădători, iar instructia însăşi este denuntata ca o inspirație a Puterilor
Centrale.

Nu se poate aduce un omagiu mai mare adversarilor Intelegerii, decât
această mărturisire fără voe a rolului pe care şi Istoria mondială îl va
recunoaşte Puterilor Centrale, în acest răsboiu. Acest rol au trebuit fatal să-
| aibă ele, odată cu coaliția şi-a însuşit scopurile despotie1 moscovite.

Mărturisiri fără voe, mărturisiri nepretuite, pentru orice judecată
obiectivă, le face în această privinţă Sovietul însuşi.

Cetind, în adevăr, cu atenţie documentul nostru, se poate constata că
Sovietul nu cere restabiliri şi autonomii decât pentru două categorii de tari :
regiuni cari şi înainte de răsboiu aparțineau Puterilor Centrale şi aliaților
lor, sau cari au căzut în mâinile acestora în cursul răsboiului.

Situaţie ceva mai deosebită se creează, în treacăt să fie zis, numai
României, pentru care nu numai că se cere <<restabilirea în aceleaşi
frontiere>>, dar i se şi impune autonomia Dobrogei.

Cât de mult s'a contagiat chiar ferocea democraţie rusă de
psichologia specifică ententistă, se poate cu evidență lămuri din
dispozitiunile instrucţiunii, relative la propriile provincii ale Rusiei :

Se acordă cu generozitate autonomia Poloniei, Lituaniei şi
provinciilor letone (Kurlanda şi partea apuseană a Livlandei) pentru că...
acestea sunt sub puterea Germaniei !...

Nici un cuvânt însă despre celelalte naționalități oprimate, nici măcar
despre Finlanda, - cu atât mai puţin despre Ucraina, Basarabia, etc...

E cu deosebire picant cazul Armeniei : se cere autonomia expres
numai pentru Armenia furcească. Pentru ce Sovietul trece cu pudicitate
asupra Armeniei ruseşti ?...

282

Poate fi o mai eclatantă recunoaştere că adevărata misiune de
emancipare în acest răsboiu au avut'o numai Puterile Centrale ?

Faţă de această atitudine chiar a Rusiei democratice, nu suntem în
drept să afirmăm, că dacă Puterile Centralen'ar fi reuşit să ocupe
provinciile menţionate, acestea nu s’ar fi putut emancipa?

Dar... fără victoriile Puterilor Centrale, n'ar fi existat nici însuşi
Sovietul, care să fi putut admite şi aceste autonomii.

lar pentru români pun numai întrebarea : dacă în acest moment
Basarabia s'ar fi aflat sub puterea armatei române, aliate cu Puterile
Centrale, putea Sovietul să refuze reparația uneia dintre cele mai
strigătoare nedreptati a regimului tarist?...

Las să răspundă cugetul fie-căruia...

De altfel Sovietul s'a îngrijit să pecetluiască politica, ce ne-a aruncat
în braţele Rusiei:

Am făcut răsboiu pentru Ardeal. Sovietul însă are generozitatea de a
ne cere <<restabilirea în aceleaşi frontiere>>, şi încă cu condiția
autonomiei pentru Dobrogea şi a acordării drepturilor politice pentru evrei

Si mă gândesc la boierii din laşi, cari râvneau să realizeze... idealul
nagaicei căzăceşti, pe seama tuturor ţărilor româneşti : ce <<hap>> din
partea aliaților!

Un gust deosebit trebue să le dea paragraful relative la drepturile
evreilor !

Când de atâtea ori am susţinut, că nu se poate lăsa nerezolvată chestia
evreiască, am fost bine înţeles gratificat cu titlul de <<vândut jidanilor>>.

ȘI acum...

E un <<pendant>> pitoresc pentru chestia agrară şi cea electoral. Ani
de zile, când am cerut reforme, în limite chiar mai modeste de cât acelea pe
cari au fost nevoiţi, in definitive, să le admită boerii din Iasi, - am fost
afurisit la toate răspântiile, ca<<revolutionar>>, <<subversiv>>,
<<nihilist>>, în sfârşit ca un <<vizionar care împletind cosurile în ocnele
Siberiei, născocea reforme pentru România>>...

O ! Marii npstri bărbaţi de Stat !...

Biata ţară...
27 Octombrie.

283

XVIII.
UITARE...

Un document de mare însemnătate istorică, asupra căruia com reveni
mai târziu, poate servi în acelaşi timp ca o mărturisire obiectivă în ce
priveşte vaza de care se bucură astăzi România în lume.

Zic “mărturisire obiectivă”, fiindcă documentul acesta emană de la
fruntașii socialişti din Statele neutrale, cari n’au nici un motiv de dușmănie
pentru România.

Este vorba de manifestul elaborat de către delegatiunile partidelor
socialiste din Suedia, Norvegia, Danemarca şi Olanda, care rezumă într'un
proect de pace viitoare dorințele proletariatului, aşa cum ele rezultă din
consfatuirile ce au avut loc la Stockholm.

In acest proect toate sunt prevăzute, toate revendicările, toate
pretentiunile gsi chiar toate dorințele abia zămislite ale tuturor
naționalităților, cari au fost prinse în vârtejul răsboiului mondial.

Proectul se interesează nu numai de soarta Belgiei, a Alsaciei şi
Lorenei, a Poloniei, a Finlandei, a Serbiei, a Muntenegrului, a tuturor
naționalităților slave din Balcani şi Austria, a Bohemiei şi a regiunilor
cehe, a Armeniei turceşti, a Irlandei, dar chiar şi de soarta valonilor din
Belgia, chiar şi de acea a Schleswigului, şi chiar şi de a evreilor din toate
Statele, pentru cari se solicită autonomia personală şi protectiunea în
Palestina.

Numai despre România nu este nici un cuvânt !

Ba este un cuvânt :citându-se ţările în cari evreii trebue să aibă
autonomia personală, nu se uită că sunt evrei şi în România. Si atâta !...

O scăpare din vedere ?

Dar chiar de ar fi aşa, ce teribilă semnificare ar avea o asemenea
scăpare din vedere, într'un document de această natură !

Orice comentarii sunt cu neputinţă.

Simt atâta durere şi atâta mâhnire, pentru că, precum într'o picătură
de apă se reflectează universul, tot aşa această nesocotire într'un proect, -
care pretinde să pună bazele unei lumi noui, - a negräitelor suferinti ale
unui neam, ne arată in ce prăpastie ne-a aruncat uşurinţa demagogilor cari
au avut cârma tarei în momentul critic al Istoriei nationale.

284

Câtă munca, câte lupte, cate strădanii, pentru un şir de generaţii ni se
vor cere, pentru repararea păcatului acestei clipe !...

Ca să ne putem da seama de motivele acestei uitări, trebue să ne
pătrundem de psichologia fruntaşilor proletariatului european.

Ce este pentru ei România ?

Un stat ce şi-a strivit, sub povara unei exploatări nemiloase, propria
lui țărănime, a cărei vegetare flămândă şi apăsarea unei vieți fără drepturi,
nu este întreruptă de cât de spasmele răscoalelor periodice ;

Oclasă diriguitoare, care înainte de a impune poporului grozava
jertfă a răsboiului, a putut deslantui acea orgie de apetituri şi speculatiuni
scandaloase din vremea “expectativei” :

Un guvern care sub forma “idealului naţional”, a putut să
precupeteascä mormântul strămoşilor şi leagănul copiilor celor două
milioane de urmaşi ai ostaşilor lui Stefan-Voda din vechea Moldova de
peste Prut.

Un rege, care s'a plecat umil în faţa braţului ce-a adus
sângeroasaînjosire Coroanei de oţel făurite la Plevna...

Arunc condeiul !...
29 Octombrie

XIX.
PUTREGAIUL...

Agenția oficială din Petrograd a aruncat în circulație un document
secret din arhivele <<diplomatice>> ale regimului țarist.

In vartejul de stiri sensationale, în lumea cea largă, desigur puţini îşi
vor opri atentiunea asupra acestui noui revelatiuni, datorite revolutiuni
maximaliste.

Dar cu toată insignificatia în Istoria... <<României Mari>>. Istoricul
viitor când va judeca cauzele dezastrului naţional nu va putea trece cu
vederea scurta telegram, care astăzi face ocolul lumii, fiindcă din ea reese
mai clar decât din volume, tot putregaiul alcătuirii noastre sociale şi
politice.

Voiu reproduce aici în întregime textul telegramei ce ne-a fost
transmisă prin Stockholm :

<<Agentia telegrafică din Peersburg comunică : dosarul asupra
corupțiunii din România (Există dar un astfel de dosar !) cuprinde şi un

285

schimb de telegrame dintre ministrul rus din Bucuresti Poklewski Konziel
si ministrul de externe din Petersburg. Intermediarul principal pentru
coruperea presei romanesti a fost actualul ministru Take Ionescu. Intr’o
telegrama din 12 Martie 1916, Poklewski cerea autorizatia de a transmite d
lui Take Ionescu un ajutor in suma de 350000 franci. In raspunsul tau din
17 Martie, ministrul externe şi-a dar consimtimântul pentru acest ajutor>>.

Corupţia presei româneşti n'a fost un mister pentru nimeni. Când un
Jurnal care decenii îşi manifesta în toate prilejurile rusofobia ireductibila, şi
chiar în timpul vizitei ţarului la Constanţa, cu puţine săptămâni înainte de
isbucnirea răsboiului, insulta pe demnitarii Satului român, cari nu puteau
contraveni ordinelor de a lua parte la receptiunea oaspelui ţării, - a devenit
peste noapte un instrument de propagandă rusofilă în ţară, nici un român nu
putea avea îndoeli asupra cauzelor cari au determinat această schimbare la
fata. De asemeni pentru oricine erau lămurite motivele cari au putut
transforma un ziar <<independent>>, care în totdeauna rămânea în afară de
orice acțiune politică, într'un pamflet vehement al unei anumite politice.

De aceea când o altă telegram a publicat de asemeni un document
<<diplomatic>> care destănuia <<bacşişul>> plătit la doi ziarişti foarte
cunoscuţi şi foarte <<nationalisti>>, nici n'am relevant-o aici.

La urma urmelor, presa venală există din nenorocire, în toate ţările,
precum peste se găsesc corupți $1 corupători.

Dar documentul pe care de astă dată ni’! aruncă în obraz guvernul
maximalist, nu se referă nici numai la un act ordinar de coruptiune, nici nu
avariază numai reputația vre-unui samsar oare care. Şi de asemeni n'are
importatä <<mizerabila>> sumă despre care vorbeşte documentul
<<diplomatic>>. De sigur din August 1914 până la Martie 1916, - data lui,
- au fost şi alte <<ajutoare>> precum nu au lipsit ele nici după 17 Martie
1916. E o chestie secundară cât şi cine anume s'a împrăştiat din aceste
<<ajutoare>>.

Din textul documentului rezultă însă că un <<factor responsabil>> al
Regatului roman, - cum se vorbea pe vremuri, - un şef de partid, un bărbat
de Stat care de multe ori a condus efectiv cârma ţării ; un <<sfetnic al
Coroanei>> chemat în toate consiliile, - unde putea să aibă, şi a avut un
glas hotărîtor, - chiar în consiliul în care trebuia să se pronunţe fara despre
răsboi şi pace ; în sfârşit, - un om pe care defunctul N. Filipescu l’a putut
glorifica într'un moment dat ca <<expresiunea conştiinţei nationale a

286

neamului românesc intreg>> : acest om a putut servi ca intermediarul
principal pentru coruptiunea presei româneşti.

Să luăm ipoteza cea mai favorabilă pentru d. Take Ionescu : să
admitem că nici un ban din sumele ce i-ar fi trecut prin mână nu s'a rătăcit,
fără să fi ajuns până la destintie, pentru a servi... <<idealul national>>; sa
nu punem la îndoială măcar convingerea d-lui Take Ionescu că în acel
moment politică susținută din visteria ţarului servea cauza națională, nu
numai interesele ruseşti.

Este totuşi compatibilă situația de <<factor de responsabil>> al ţării,
cu rolul de agent de corupție al unei tări străine ?

Putea d. Take Ionescu, pe lângă sarcina ingrată de vânător al
constiintilor cu <<ajutorul>> rublelor primate de la Poklewski, să
cumuleze şi răspunderea pentru acțiunea Statului roman ?

E grozav că asemenea întrebări pot măcar fi puse. Dar în bacchanalul
<<pregătirilor>> noastre s'au răsturnat toate normele de conduit, in cât
sunt dator să insist.

Să nu uităm în ce moment cade acest fatal schimb de telegrame. La
12-17 Martie 1916, nu numai că România a fost încă în neutralitate, dar
după campania din Serbia şi înainte de ultime ofensivă a generalului
Brusilov, nimeni nu putea încă şti ce atitudinea ne'ar impune evenimentele.
Să presupunem, de pildă, că ofensiva rusă din 1916 ar fi avut de la început
soarta celei din 1917 s’ar fi isprävit cu un succes eclatant al Puterilor
Centrale, şi în Rusia ar fi isbucnit revoluţia cu un an înainte.

Mai avea d. Take Ionescu, după ce a jucat rolul de misit al d-lui
Poklewski şi pentru arginti l’a furnizat surogatul <<opinei publice>>, - mai
putea avea el libertatea de cuget si de actiune pentru a cumpani interesele
Statului român, şi a hotari politica românească ?

Si cum putea el invoca <<instinctual popular>>, <<opinia publică>>,
pentru a-şi justifica acțiunea, când ştia preţul lor în ruble ?

Dar la urma urmelor, nici conştiinţa d-lui Take Ionescu, care nu l-a
împiedicat să accepte acest rol, nu ne interesează atâta.

Această sdrobitoare destăinuire însă pune o întrebare cu mult mai
grozavă :

Cum se înfăţişează însăşi organizația politică a unui Stat, ce sănătate
morală dovedeşte societatea întreagă, ce viitor putea avea toată alcătuirea
unui popor, când miniştrii străini îşi găseau agenţi de coruptiune printre

287

<<factorii responsabili>> ai Statului, printre <<sfetnicii>> de frunte ai
Coroanei, printre oameni cari întrupează <<constiinta neamului>> ?

Cum a fost cu putinţă acest coşmar ?

A ! Decenii se pregătea catastrofa noastră politică şi morală, pe care o
simbolizează gestul d-lor Take lonescu-Poklewski.

Sistemul nostru electoral, bazat pe coruptiune şi violenţă ;
putreziciunea unei societăți <<democratice>>, în care 82 la sută din
populatiune, toată țărănimea, trăia în robia politică şi economic aunei
oligarhi desmatate ; minciuna unui Stat <<independent>>, lăsat prada
tuturor competitiunilor străine. E lung pomelnicul păcatelor noastre !

Pentru încoronarea acestui edificiu, ridicat pe putregaiu, era scris în
cartea neamului, ca în ceasul de cumpănă, să hotărească destinele
României — negustorii constiinti nationale.

Generatii se vor stinge în trudă şi chinuri, muncind în sudoarea de

sânge, pentru ca documentul din Petrograd să fie ispasit.
21 Ianuarie

XX.
LAMENTATII TARDIVE...

Acum doi ani, în mijlocul vociferarilor Camerei... “liberale”, am
putut spune “patriotilor”, cari voiau să-mi înăbuşe glasul :

“Va veni momentul, când veţi fi siliți să-mi dati dreptate, şi cand mă
veţi felicita pentru atitudinea de astăzi, - dar va fi prea târziu”...

Acest moment se pare că a şi venit, judecând după... presa franceză.

Pot invoca presa franceză, pentru că “patrioți români” se
caracterizează, în primul rând, prin faptul că “ideile” şi “convingerile” lor
reflectează ultimul articol de fond din ziarele parisiene. Acolo trebue să
câutäm, cel putin, lămurirea “ideologiei” politicei noastre, - cât pentru
motivele reale, ele n’au nevoe de prea multă lamurire...

Aşa dar din “Le Temps” sau “Le Figaro” putem afla cu preciziune, ce
“oândesc” în momentul de fata, sau mai bine zis, ce au gândit, când le-au
cetit, sau ce vor gândi, când le vor ceti, - dacă foile respective nu le-au
putut cădea încă în mână, - marii noştri patrioți şi bărbați de Stat, cari sânt
acum răspândiţi prin Capitalele tuturor Statelor Intelegerii.

288

227

Si tot ce spuneam în timpul celor doi ani de “expectativă”, fara sa
gasesc atunci ascultare , expunandu-ma numai la insulte, - acum pot ceti in
jurnalele din Paris.

E o amară satisfactiune, pe care din suflet n’as vrea să o am...

Pentru astăzi imi voiu permite vr'o două citatii, relativ la şansele
răsboiului din partea Rusiei.

Articolul de fond din “Le Temps” din 17 Decembrie, spune între
altele :

“Desigur regimul lui Lenin este precar, chiar violențele lui dovedesc
greutăţile cu cari se luptă. Dar ori ce regim, care l’ar înlocui, va avea fatal
aceiaşi voință de a nu mai continua rasboiul. Să nu uităm, că revoluția din
12 Martie trecut a fost săvârşită tot atât împotriva răsboiului, cât şi
împotriva Țarului, şi că revoluția maximalista din 7 Noiembrie îşi datoreste
succesul repede unui motiv foarte simplu : d. Kerenski personifica
prelungirea răsboiului, pe când d. Lenin personifica pacea imediată. $i nu
intrarea în scenă a generalului larnă, cu toate suferinţele ce le aduce intr’o
dezorganizată, a putut reaprinde ardoarea de luptă a poporului rus, -
ardoarea stinsă în realitate după dezastrele din 1905 (cari pe vremuri se
numeau la noi “strălucite retrageri strategice” ! C. S.). Ori-cine va vorbi
mâne în numele Rusiei va fi obligat să vorbească cu Germania. $i toate
tratativele de mâne, - ori-cine ar reprezenta la ele Rusia, - vor fi influențate
de negociatiunile cari au loc acuma la Brest-Litovsk”...

lar a doua-zi, la 18 Decembrie, articolul de fond al aceluiaşi ziar
găseşte accente şi mai impresionante :

“Armata rusă se împrăştie, poporul rus vrea pace cu ori-ce preţ Rusia,
pentru care am intrat noi în răsboiu, lasă mâinile hbere Germaniei. Ar fi
inutil de a mai ascunde indignarea profundă pe care publicul francez o
simte faţă de acest spectacol”...

Urmează înşirarea sacrificilor pe cari Franţa şi le-a impus în ultimele
două decenii pentru a-şi asigura prietenia rusă. E o tristă mărturisire pentru
bărbaţii de Stat ai Franţei din aceste decenii...

Dar iată şi un reflex românesc : articolul d-lui N. Petrescu Comnen, -
unul din cei mai infocati “ententişti” de altă-dată, - în “Gazette de
Lausanne” din 8 Decembrie a. c., sub titlul, banalizat astăzi, de “Tragedia
română”...

289

Cu tot sentimental legitim, pe care lamentatiunile acestor fauritori ai
dezastrului nostru ni-l pot inspira, nu voi cruta cetitorilor un pasagiu :

Politica ultimului Romanov şi a siniştrilor săi colaboratori apare in
lumină nouă (în urma publicării raportului generalului Polivanov). Rezultă
clar din acest raport că înfrângerea României a fost scontată, dorită,
aproape pregătită, de către politicianii din Petrograd, cari se temeau pentru
Basarabia /or de vecinătatea unei Românii cu 14.000.000 de locuitori. Mai
mult. In momentul prăbuşirii primei campanii româneşti, acest odios
personagiu, d. Polivanov, are cinismul să scrie stăpânului său : acum îi
avem in mână, nu ne vor mai scăpa ”...

Foarte tare !

Dar ce avem dreptul să spunem despre acei “patrioţi”, - din ei face
parte şi autorul citat — cari au dat tara pe mâna “sinistrilor colaboratori ai
ultimului Romanov” şi “odioaselor personagii, ca generalul Polivanov” ?...

Istoria Rusiei nu s'a început cu “ultimul Romanov” şi cu “odiosul
Polivanov”. Timp de două veacuri România a avut putinţa să înveţe, cari
sunt directivele politicii ruseşti, ce-i sunt de alt-fel dictate de o adâncă
rațiune de Stat.

Cum dar jălbarii de astăzi din presa ententista şi-au putut clădi
planurile de mărire a României pe temeiul unei alianţe cu Rusia ?

Nu pot fi atunci calificativele de “sinistru” şi “odios” mult mai bine
plasate decât pentru oamenii politici ruşi, cari pur şi simplu au urmat
politica tradițională, și de mult cunoscută românilor, a ţării lor ?

Si chiar acum ce fac aceşti patrioți lacrimanti, pentru a-şi repara
păcatul ? Veşnicul apel la Aliaţii din Apus, cari în situaţia concretă nu pot
face nimic ? Zadarnica invocare a serviciilor aduse “cauzei Aliaților”, şi
umilitoarea repetire a clişeelor d-lor Llozd George, Carson sau Clemenceau
?

Unul din aceşti domni, al cărui nume a fost pomenit şi în actele
publicate de maximalisti, îşi permite chiar spre a-şi dovedi zelul pentru
Intelegere şi a servi ast-fel probabil “cauza României Mari”, să ne insulte
în presa franceză şi acum, ca “în vremurile cele bune”.

Ce valoare au dar aceste lamentatii tardive ?
1 Ianuarie 1918

290

XXI.
O PLEDOARIE POSTUMĂ

Dezastrul vădit pentru toţi, la care a adus tara politica ententistä, a
silit pe inspiratorii ei la o atitudine defensivă.

Ne-a căzut în mână o broşură, cu o copertă trandafirie, intitulată
<<Pentru neam. De ce România nu putea urma alta cale>>, şi datată : laşi
1918.

Broşura evident poartă pecetea <<Cercului de studii sociale>> al d-ui
Vintilă Brătianu, dar de astă dată ea nu are tonul triumfător şi agresiv, ci cu
toată gravitatea opaca a stilului, se margineste la o jalnică pledoarie, in
favoarea politicei guvernului d-lui Brătianu.

Fondul de idei şi argumentarea autorului, prezintă foarte puţin interes.

Cu o îndărătnicire care dovedeşte o nemărginită suficienta, - să-mi fie
ertată această calificare contradictorie, - autorul în ciuda tuturor
evidenţelor, repetă pentru a mia oară clişeele cu cari ne asurzea în timpul
espectativei presa ententistă.

Dar rezultatele vădite ale acestei politici, impun anonimului ententist
adevărate <<tururi>> de prestidigitatie şi jonglerie.

Voiu releva aici numai unul din ele, care formează însă toată
armătura broşurii trandafirii.

Bine înţeles, pentru advocatul acestei cauze pierdute, România
trebuia să lupte în lagărul Intelegerii, fiindcă aceasta înscrisese pe steagul
ei cuvintele mari de : libertate, dreptate, naționalitate.

România nu putea deci face altfel decât să se adăpostească sub cutele
acestui steag, fata de — spune autorul trandafiriu - <<intelesul pe care
Intelegerea îl dă din ce în ce mai mult, răsboiul de luptă pentru dreptul
naționalităților, al Statelor mici şi al democratiilor>> (pag. 8).

Dar în lagărul Intelegerii se află şi Rusia ţaristă, Rusia care nu-şi
ascundea de loc nazuintele cotropitoare, şi chiar Istoria noastră ne putea da
multe invataminte în această privinţă.

Cum dar România putea să caute triumful democrației şi al
aspiratiunilor sale nationale, tocmai sub protecția ursului de la Nord ?

291

Anonimul nostrum simte aici, parcă, o crăpătură, pe care caută s’o
cârpească printr’o piramidală afirmaţie :

<<Când a pornit in răsboiu, alături de aliați ei, deşi era un Stat
autocrat şi cotropitor de naționalități, Rusia a luptat pentru libertatea
națiunilor amenințate de ambiția cuceritoare a Austro-Ungariei>> ! (pag.
19).

Dar această minunätie ca un Stat <<autocrat şi cotropitor de
nationalitati>> să lupte totuşi pentru libertatea naționalităților, in
contrazicere cu tot ce ne învăţa Istoria, - astupă prea putin crapatura, după
cum simte însuşi trandafiriul tenace al apologetului ententist. Că doar
isprăvile hordelor <<liberatoare>> din Galiţia ucraineană, când ea căzuse
sub puterea protectoare a acestui Stat <<autocrat şi cotropitor de
nationalitati>> din quadrigiul democraticei Intelegeri, nu puteau fi atât de
uşor uitate.

Atunci autorul nostru trece repede la revoluţia rusă.

Revoluţia rusă <<grăbeşte transformarea lumii moderne pe baza
principiului nationalitatilor>>, - ne declară el c’un aer de satisfacție. $i
candida pledoarie înşiră : <<Polonia, Finlanda, Ucraina, Basarabia, se
proclamă succesiv libere sau autonome>>, (pag. 19).

Foarte frumos !

Dar noi eram aliații Rusiei țariste ca să-i uşurăm victoria doar, iar
nicidecum ca să grăbim revoluția, care a isbucnit tocmai din cauza
înfrângerii aliatei noastre! Cu ce drept dar mai pomeneşte ententisul
nostru, de rezultate fericite ale revolutiunii dezrobitoare de naționalități ?

Oare dacă Țarul Nicolae în fruntea armatelor sale, conform cu planul
expus chiar de diafanul apărător al politicei d-lor I. Brătianu şi Take
Ionescu, intră victorios în Budapesta, Viena şi Berlin, - mai isbucnea
revoluţia ? Se mai <<proclamau succesiv libere sau autonome Polonia,
Ucraina, Finlanda, Basarabia>> ?!

Dar ce ne aştepta pe noi înşine in cazul acesta, ne arată nu soarta
țărilor citate după revoluție, ci soarta Galiției sub contele Bobrinski, ca şi
tot trecutul relațiilor noastre cu Rusia ţaristă, ca şi isprăvile Ruşilor în
Moldova, înainte de revoluție, ca şi <<trădările>> lui Stuermer, Polivanov,
etc., ca şi în sfârşit încercarea Țarului de a încheia o pace separată, cu
răstignirea noastră, - încercarea zadarnică numai de revoluția rusă, pe care
noi o intarziam.

292

Ne-am aliat oare noi cu Ţarul Nicolae pentru înfrângere, sau pentru
victorie ?

Odiosul acestei alianţe isvorăşte tocmai din faptul că amanciparea
atâtor naționalități nu se putea datori decât înfrângerii acelui Stat
<<autocrat şi cotropitor de nationalitati>>, cu care ne-am aliat, şi deci s'a
săvârşit împotriva noastră, pe urma înfrângerii noastre. lar ineptia ei
sinucigătoare se învederează prin însuşi faptul că victoria noastră ar fi
însemnat pecetluirea pentru veci poate a mormintelor tuturor neamurilor
oropsite din Rusia şi chiar a propriului nostru mormânt.

Intelesul adevărat al revoluției ruse, in economia Marelui Răsboiu,
rezultă din atitudinea reală fata de ea a intregei Intelegeri şi a noastră, care
a culminat în conflictul cu maximaliştii şi la separarea de Ucraina.

Dar dacă pentru Statele apusene ale Inţelegerii, revoluția a crea mari
dificultăţi, pentru noi ea a însemnat pur şi simplu, înfrângerea.

De acest adevăr îşi dă seama chiar şi judecata feciorelnică a autorului
broşurii, care continuă :

<<Cei ce vorbesc astăzică rău am făcut de am creat această
solidaritate prin alipirea noastră la Impătrita Intelegere, uită că în August
1916, nimeni nu putea prevede evenimentele din Februarie 1917.

Cei ce susțineau ideia că trebuia să mergem cu Puterile Centrale, îşi
întemeiau argumentarea lor nu pe slăbiciunea şi descompunerea Rusiei>>,
(pag. 18).

Această afirmaţie evident dărâmă din temelie toată arhitectura de
argumentare ale autorului broşurii.

In adevăr, afirmarea faptului că nimeni n'a prevăzut şi nu şi-a dat
seama de <<slăbiciunea şi descompunerea Rusiei>>, - care poate fi cel
mult o scuză bazată pe naivitate sau ignoranță, - presupune implicit
recunoaşterea că dacă autorii răsboiului nostru prevedeau şi îşi dădeau
seama de starea Rusiei, ei nu trebuiau să pornească răsboiul în August
1916.

Dar dacă nu-l porneau în August 1916, îl mai porneau ei oare în
Februarie 1917, - după revoluţie ? Sau mai bine zis, îl mai puteau ei porni
tot alături de Rusia, în lagărul Inţelegerii ?

Evident autorul anonim al broşurii trandafirii crede el însuşi
contrariul.

293

Si daca e asa, facand abstractie de pretinsa inocenta a conducatorilor
acestui Stat, oare bine au facut ei că n’au aşteptat barem pana in primăvara
lui 1917.

In cazul acesta ne-ar fi fost crutatä catastrofa in care am căzut şi
acțiunea noastră ar fi putut avea alt rost pentru realizarea aspiratiunilor
noastre naționale.

Să fie adevărat însă că nimeni nu-şi dădea seama de <<slăbiciunea şi
descompunerea Rusiei>> ?

Scriitorul acestor rânduri, încă din 1912, în articolul <<Perspectivele
răsboiului austro-rus şi România>> (<<Viata Românească>> No. 11 din
1912), a susținut ca Rusia va fi înfrântă, ceeace va determina revoluția. lar
în 1915 am analizat din nou elementele de <<slabiciune şi
descompunere>> ale Rusiei, cari făceau inevitabilă înfrângerea ei în
răsboiul mondial. (Articolul <<Puhoiul>> din <<Viata românească>>, No.
7 din 1915).

Acelaş lucru l’am afirmat în nenumărate rânduri, până şi în discursul
meu din şedinţa Camerei din 16 Decembrie 1915.

De altfel, toți adversarii politicei ententiste, pe această credinţă îşi
întemeiau mai ales politica.

Broşura ententistă însă nu tocmai cu multă credinţă, afirmă că noi am
fi întemeiat argumentarea noastră numai pe primejdia regimului rus al
Strâmtorilor, pe pericolul panslavist şi țarist, pe pierderea pentru totdeauna,
a românismului din Basarabia. Succesiunea întâmplărilor a dat cea mai
formală desmintire acestor aserfiuni... (pag. 18).

O, ce candoare cu adevarat trandafirie !

Ati voit victoria alături de Rusia. V'am arătat unde ne-ar fi dus
această victorie, dacă ar fi fost cu putinţă. Cum dar succesiunea
întâmplărilor a putut să ne desmintä ? A biruit Rusia ? Şi n’ati avut destule
dovezi, chiar in Moldova, ce consecinti ar fi avut victoria Rusiei ?

Aici este tocmai dovada usurintei criminale, cu care a fost condusă
barca Statului.

Am fost puşi intr’o dilemă tragică : victoria aliatului nostru ne ducea
spre prăpastie, iar înfrângerea ... vedem unde ne-a dus.

Dacă ne făceam datoria în adevăr, ţara victorioasă şi mărită avea
astăzi drumul deschis spre o şi mai mare înălțare şi afirmare a aspiratiunilor
naționale.

294

Poate vom reveni alta data si asupra altor juvaere de logica
trandafirie.

Pentru moment ajunge, credem.
28 Februarie 1918.

XXII.
UN IDEOLOG ANONIM

Din cand in cand mai continuu sa primesc scrisori anonime.

Le strang cu ingrijire, pentru alte vremuri, cand le voiu putea publica
în volum. Va fi o contribuție prețioasă pentru studiul psichologiei
publicului nostru cetitor.

Cei mai multi dintre anonimi, bine înţeles, sunt <<adversari>>, -
neadversarii de obiceiu îşi semnează scrisorile şi deci formează o altă
categorie.

Cea mai mare parte din aceste productiuni epistolare ale
<<adversarilor>>, se reduce la insulte sau la ameninţări.

Variaza stilul, corectitudinea gramaticală a frazei şi ortografiei, -
fondul însă este acelaşi.

Si fondul acesta este cu atât mai seminificativ, cu cât cei mai multi
dintre autorii anonimi, - dacă lăsăm la o parte pe puţinii cari îşi simt direct
sau indirect răspunderea, - sunt sinceri.

Anonimatul, siguranța că expansiunile lor sufleteşti vor rămânea o
taină între scriitor şi ucenicul său cetitor, sunt motive suficiente pentru
desăvârşita sinceritate a acestor strigăte din inimă.

Incriminările anonime se brodează pe una din următoarele teme :
<<vândut>> şi <<arivist>>, - sau pe amândouă împreună.

Sunt foarte rare încercări de discuţie, de argumentare sau de
construire teoretică.

Si, în adevăr, ce să mai discuti cu un <<vandut>> şi cu un
<<arivist>> !

Acestor acuzatori par’ca nici prin gand nu le trece intrebarea, pentru
care trecutul recent poate da atâtea ilustrații : pentru ce omul care ar vrea
numai să adune comori, s'ar expune urgiei rătăcirilor obstesti, când avea
calea sigură şi bătută de atâţia triumfatori cari, cu uşurinţă au ştiut sa
împace poza de <<patriot>> cu acumularea de bunuri pământeşti ?

295

Si nu le spune nimic conştiinţa, fata de o carieră de <<vandut>> care
porneşte ca unicul fiu al unei familii bogate, pentru a sfârşi la pragul
batranetei cu o viata de student într'o cameră mobilată, izolat de ai lui.

Cât pentru <<arivism>>, severii mei judecători se fac a uita că am
trecut în al şaselea deceniu al vieţii, şi am în urma mea lungi ani de lupte şi
sbucium. Am aproape vârsta d-lui I. Brătianu şi sunt mai bătrân decât cei
mai multi din iluştrii săi colaboratori, ca d. V. Antonescu, I. G. Duca, G. G.
Mârzescu şi atâţia alții. Şi nu le-am stat acestora niciodată în cale, n'am
râvnit onorurile şi succesele lor, am preferit să stau în umbră şi să fiu util
prin muncă nevăzută, şi aş fi stat de sigur astfel până la sfârşitul vieţii,
dacă, într'un moment tragic al Istoriei nationale, conştiinţa nu m'ar fi
împiedicat să-mi asum răspunderea unei politici nenorocite.

Dar nimic nu e mai caracteristic, pentru atmosfera morală a acestei
tari din ajunul catastrofei, decât aceste porniri anonime.

Bieti1 oameni !

Se poate cere unui nenorocit, crescut în societatea femeilor pierdute,
să se ridice până la idealul de femee, - soție şi mamă ?...

Cu atât mai interesante sunt, în corespondența mea anonimă, puținele
încercări de polemică de <<idei>>.

Una din aceste scrisori am primit-o aseară.

Autorul se dovedeşte bun român, fiindcă nici el nu poate renunţa la
aceleaşi insulte banale, cu toate că stilul şi ortografia mărturisesc oarecare
cultură.

Am cetit scrisoare nu fără interes, deşi, în ce priveşte problema
românească, autorul este de o desconcertantă naivitate şi de o şi mai
desconcertantă generositate față de jertfele aduse de poporul românesc.

Dar m'am oprit mai ales asupra ideologiei răsboiului mondial, pe care
vrea s’o construiască autorul.

Imi permit să citez textual pasagiul esentiainteres, deşi, în ce priveşte
problema românească, autorul este de o desconcertantă naivitate şi de o şi
mai desconcertantă generositate fata de jertfele aduse de poporul românesc.

Dar m'am oprit mai ales asupra ideologiei răsboiului mondial, pe care
vrea s’o construiască autorul.

Imi permit să citez textual pasagiul esenţial :

296

<<Participarea atâtor popoare — fiecare cu minciuna pe buze — a luat
forma desăvârşită a unei hecatombe în care strămoşii noştri vedeau o
mântuire...

Copii soldatului german şi copiii soldatului francez vor primi
cândva, din cărți ori prin sânge, mărturia fratiei din clipa morții a acestor
adversari, cari mureau fără să ştie că Franţa luptă pentru libertatea copiilor
blonzi de peste Rin, şi Germania, pentru libertatea copiilor visatori de pe
marginile Seine...

Când, acum, se purifică păcatul a mii şi mii de ani, când se rup
lanţurile a sute de secole, când fiecare om cere libertate desăvârşită, oare
sacrificiile acestui răsboiu mai pot părea uriaşe ?

De zeci de mii de ori se cere mai mari jertfe pentru o răscumpărare
atât de grea.

Ţi-ai dat seama că acesta nu e un răsboiu, decât fiindcă armate
dusmane (în aparență !) stau fata în fata ?

Ţi-ai dat seama că asistăm la cea dintâiu revoluție a lumii, cu
adevărat revoluție, care, fără s'o proclame, va avea la sfârşit libertatea ?...

Omenirea a plecat pentru cucerirea libertăţii supreme. Nu numai
sângele german — cum vă place să credeți — a dăruit libertate Rusiei, ci şi
sângele vânăt al celui din urmă senegalez ! >>...

Autorul anonim, evident, se crede foarte original.

Dar ce poate fi mai banal decât afirmarea, că tot ce se întâmplă este
rezultatul necesar al cauzelor istorice, şi că, de ar fi cu putinţă în trecut ca
un fapt oarecare din cele întâmplate să nu se fi întâmplat, toată Istoria lumii
ar fi fost altfel ?

Sunt elementele conceptiunii deterministe.

Studiind în cabinetul său, un filosof al Istoriei poate dovedi că, pentru
civilizația modernă, au fost tot atât de necesare înflorirea culturii elene cât
ŞI cucerirea macedoneană, expansiunea triumfală a Romei cât şi ruina
imperiului roman, navalirile barbarilor şi migratiunea popoarelor. In
calvarul milenar al omenirii, n'a fost o picătură de sânge şi o lacrimă care
să nu fi adus prin osul pe altarul progresului. Chiar în noaptea de multe ori
seculară a Evului Mediu, a trebuit să fie zămislită lunima zilelor noastre.

De sigur anonimul ideolog cunoaşte, măcar din auzite, constructiunea
hegeliană, care în Istoria universală vede numai defăşurarea necesară a
unei idei.

297

Dar corespondentul anonim afirmă, în acelaş timp, că germanii si
francezii luptă pentru libertatea obştească fără să ştie.

De ce însă crede atunci autorul ca el știe pentru ce luptă el însuşi ? ...

Aici e crapatura, în toată această construcție ideologică.

Istoria omenirii e o rezultantă în care intră, ca o compozantă necesară,
şi credințele şi aspiratiunile noastre.

Omul poate fi definit ca un animal care îşi pune scopuri. El nu poate
defini nici o acţiune decât în vederea scopului pe care îl doreşte şi îl crede
realizabil.

Si din cauza aceasta, punctul de vedere al oamenilor de Stat, al
conducătorilor de popoare, al publiciştilor cari scriu în vederea viitorului,
diferă de punctul de vedere al filosofilor de Istorie, cari judecă trecutul pe
baza monumentelor vechi şi a hrisoavelor bătrâne.

Aceştia din urmă se pot consola cu gândul, că cimitirul atâtor naţiuni
si State dispărute a slujit progresului şi civilizatiunii generale a omenirii.

Dar conducătorii de popoare vii, oamenii de Stat şi publicistii, ar fi
criminali dacă n'ar lupta pentru înălţarea neamului lor.

Fără credinţă, fără convingeri puternice, fără voință neinduplecata, ei
însă nu sunt demni de misiunea lor şi sunt condamnaţi la neputinţă.

Istoria va judeca dacă ei au vazut clar şi au mers pe calea cea dreaptă.

Dar în toiul luptei, ei nu au altă măsură decât conştiinţa şi judecata
lor, şi nu-şi fac datoria decât punându-și toate puterile creerului şi ale
inimii lor în serviciul cauzei pe care o cred dreaptă.

Numai lasii şi vanitosii pot substituii convingerii proprii, judecata
altora, aplauzele sau urletele mulțimi.

<<Omul cel drept>>, cum spune bâtrânul Platon, nu are alt judecător
decât conştiinţa lui.

De sigur, în calea unei convingeri cinstite se poate ridica alta, şi
numai din lupta dintre conştiinți, - luptă cu atât mai aprigă, cu cât
convingerile sunt mai puternice şi mai sincere, - poate isvori şi adevărul
obiectiv, în măsura în care îi poate fi dat lutului omenesc.

Dar generositatea cu care anonimul autor sacrifică pe altarul
ideologiei sale, sângele şi suferinţele poporului românesc, este prin sine
însuşi o mărturie pentru atmosfera intelectuală şi morală a societății
noastre, din vremurile acestea mari.

298

Nu ştiu, de asemeni, prin ce şi-a dovedit el taria şi sinceritatea
convingerilor sale ?

Cand însă, cu atâta seninătate aruncă unui om, - care anii tinereții ŞI 1-
a petrecut în închisori şi în exil şi o viata întreagă a dus luptă nepregetata
pentru acelaş ideal, - cuvinte înapripate ca, <<esti arivist>> sau <<esti un
dobitoc>>, pot spune numai, încheind aceste reflectiuni triste : păcat de

atâta ideologie...
15 Martie 1918

XXIII.
TRĂDARE FATA DE RUSIA ...

Mărturisesc un păcat : scrisorile de simpatie, pe cari le primesc din
când în când , mă interesează mai puţin, decât acelea în cari autorii mă
“combat”.

Trebuinta de înjurături anonime, desigur că în sine nu e interesantă.
Dar nimic nu poate caracteriza mai bine mentalitatea vremurilor triste prin
cari trecem, decât unele din acele “răsuflări”.

Un anonim mă invinueşte, de pildă, că aş fi trădat pe “tovarăşii din
Rusia” !

Ce pervertire intelectuală şi morală presupune o asemenea acuzare !

De când ‘mi-aduc aminte, am luptat împotriva “rusismului”. La
vârsta de 14 ani am întemeiat prima mea “asociaţie criminală” : un cerc de
lectură între elevii liceului din Chişinău, cari, bine înţeles, cu o deosebită
aviditate consumau “cărțile oprite”.

Intre acestea se scocotea pe atunci şi orice carte românească. Căci pe
vremurile acelea, în Rusia, orice literă românească era privită ca
“subversivă şi revoluţionară”.

Imi aduc aminte cu ce greutăți am putut dobândi prin contraband o
gramatică, ca să învăţ a ceti şi a scrie româneşte, - am plătit-o 15 ruble ! Şi
ce minuni de iscusinta şi curaj ne trebuia să pazim mica noastră biblioteca.
Nu am să uit niciodată bucuria ce am avut-o salvând din naufragiul unei
perchizitiuni un volum de “Doine şi lăcrămioare”.

A trebuit să vie revoluția din 1905, pentru ca tiparul românesc, bine
înţeles după cea mai straşnică censură, să poată trece peste graniţa Prutului.

299

Am plătit cu zece ani din viata, şi cei mai frumoşi ani ai tineretei,
pentru “cercurile de lectură” ale liceului din Chişinău.

Si acum când, ca român, - singurul ce poate vorbi ai în numele celor
două milioane de peste “râul blăstămat”, - vă spun că n aveți dreptul să-l
lăsați pradă pentru veci rusismului, - sunt “trădător fata de tovarăşi din
Rusia” |...

Iartă-i, Doamne...
24 Septembrie

| XXIV.
“RASBOIU NENOROCIT SI ZADARNIC”

In presa neutrală n'a fost un organ mai devotat Intelegerii ca
“Journal de Geneve”.

In timpul neutralitatii noastre, adesea gäseam in el indemne si
argumentari pentru intrarea României in acțiune, - bine înţeles n’au fost
crutate nici săgețile la adresa “germanofililor” noştri.

Dar Elveţia este o ţară de veche cultură unde judecata obiectivă şi
cinstea intelectuală impun unui publicist să-şi recunoască franc greşeala,
când realitatea o dovedeşte.

Si de asta dată rezultatele triste ale răsboiului României store
Jurnalului genevez accente de rămuşcare şi mărturisiri impresionante.

Am reprodus în Lumina (No. 159) articolul de fond din “Journal de
Geneve” din 17 Ianuarie a. c. Confratele genevez recunoaşte fără inconjur,
că România este “materialmente distrusă şi moralmente ruinată de un
răsboiu nenorocit şi zadarnic”, - “par une guerre malheureuse et vaine”.

Suferinta impune oricând unui suflet ales compătimirea.

“Journal de Geneve” descrie în culori vii “primejdia rusă”, în care a
căzut tara noastră din cauza nenorocitei aventuri, - primejdie care e inca
“sporită de toată gravitatea unei situatiuni alimentare precare şi chiar
amenințătoare”.

“Ruşii, - urmează ziarul elveţian, - n’au restituit niciodată Românilor,
nici chiar în bani, grâul primit dela dânşii, şi acum sunt pe cale să
flămânzească această tara, căreia îi datoresc atâta, şi să-i trimită — prin gura
tunurilor — obuzele pe care 1 le-au promis şi din care au, în urma inacțiunii

300

lor, o enorma rezerva. Prima alianta dintre Romania si Rusia, in 1877, s’a
sfârşit cu amărăciune, a doua ameninţă să se sfarseasca în sânge”.

Dar un publicist European nu-şi poate ascunde răspunderea
oamenilor de Stat, cari au adus ţara lor în această jalnică situație.

“Journal de Geneve” anume aminteşte “amărăciune alianței din
1877”, care ar fi trebuit să împiedice pe conducătorii României de a încheia
acum din nou alianță cu Rusia şi de a lua răspunderea unui răsboiu, când
tara n’a fost atacată de nimeni.

“Regele Ferdinand, - spune expres confratele din Geneva, - urcă un
nesfârşit calvar din cauza imprudentei sfetnicilor săi”.

Chiar acțiunea maximaliştilor, cu drept cuvânt observă “Journal de
Geneve”, este inlesnita de “discreditul ” în care fatal au trebuit să cada
miniştrii vinovaţi pentru dezastrul național.

Deaceea autorul articolului citat nu găseşte cuvinte de mângâere
pentru “aceşti miniştri discreditati”, deşi, ca om de inimă, spune :

“Inconjurati de adversitatea care-i ameninţă din toate cele patru
puncte cardinal, familia regală şi poporul roman merită cel putin omagiul
acelora pe cari îi mişcă durerea şi-i indigneaza trădarea.”

Acest “omagiu”, evident nu se poate răsfrânge şi asupra celor cari, cu
toată experienţa trecutului, au expus tara lor la această trădare inevitabilă.

Autorul găseşte şi o consolatie care prin sine însăşi caracterizează de
minune “imprudenţa” marilor noştri bărbați de Stat :

“Situația diplomatic a României — să ne fie îngăduit să constatăm că o
consolatie — nu este atât de rea, ca situaţia ei morală sau militară. România,
dacă aparențele nu ne înşală, nu este amenințată de desmembrare”.

Se poate o judecată mai aspră asupra unui răsboiu întreprins pentru
cuceriri şi măriri, dacă este considerată ca ă consolatie nădejdea, atât de
timid exprimată, că România nu va ieşi din acest răsboiu — desmembrată?

Dar par'că anume pentru ca factorii responsabili, cu tot stilul dulce şi
cu toate formele exterioare de menajare, să fie striviti de acest rechizitor,
publicistul elvețian îşi întemeiază această nădejde pe bunăvoința
diplomaţiei germane, care n’ar dori să prăpădească tara românească !

Acum putem înțelege pentru ce autorul crede că România nu e numai
“materialmente ruinată” dar şi “moralmente” şi că nu numai situaţia ei
militară e rea, dar şi cea morală.

301

In adevar, cand o tara rupe o alinata si fara sa fie atacata de nimeni
porneşte un răsboiu pe baza unui plan grandios, sfârşeşte prin înfrângere şi
e redus la bunavointa duşmanului de azi şi aliatului de eri, - poate fi un mai
cumplit dezastru moral ?

Evocarea trădării noului aliat pare în aceste condițiuni o dureroasă
agravare.

Dar la data aparitiunii acestui articol, nu se ştia încă nimic de la
Geneva nici despre expeditiunea de peste Prut, nici despre manifestul
generalului Persan care, - în acest răsboiu care a pus la ordinea zilei
problemele naționale, - motivează trecerea armatei române pe pământul
Modovei de peste Prut, prin necesitatea de a garanta “transportul celor
trebuincioase pentru traiul armatelor ruse şi române” şi care ia un
angajament solemn, că după realizarea acestui scop “ostaşii români se vor
întoarce la ei acasă”.

Ziarul din Geneva în mod discret suggerează regretul că “preşedintele
Consiliului român nu a ştiut să se sacrifice la timp, pentru a salva
Dinastia”.

Ce va spune când va afla despre trecerea Prutului în aceste condițiuni,
fără a lichida măcar răsboiul cu acel duşman, în a cărui diplomatie
crutatoare bine voitorul nostru publicist vede o singură consolatie, in

mijlocul acestei ruine “materiale şi morale” ?...
11 Februarie

XXV.
“PROOROCI DE NENOROCIRE”

Articolul de fond din “L Independence Roumaine” din Duminica
trecută, caracterizată de minune mentalitatea anumitor cercuri politice din
România, cari explică în mare parte atmosfera morală căreia 1-se datorează
dezastrul național.

Si intr’o picătură de rouă se reflectează universal.

Răsboiul mondial a provocat în marele partid liberal din România o
ruptură între grosul partidului şi un mic grup de “refractari”, din care făcea
parte şi scriitorul acestor rânduri, - o rupture determinată de un conflict
ireductibil de idei, în care nu juca nici un rol vre-o nemulţumire personală.

In ce mă priveşte personal, n'am avut nici un motiv de plângere.

302

Pana in toamna anului 1914, cand s’a produs rupture, dupa
cinsprezece ani de colaborare si, cum imi faceam iluzia, de prietenie cu d.
I. Brătianu, nu am avut nici o pretentiune sau ambitiune nesatisfăcută şi nu
doream decat sa continuu in aceleasi conditiuni pana la sfarsitul zilelor
mele aceasta colaborare.

Dar schimbarea de directiva in politica noastra traditionala, savarsita
de d. Bratianu, pe ascuns la inceput si cu dela sine putere, a pus pentru
mine o chestiune de conştiinţă.

S’au ridicat fata în fata două concepţii necompatibile, atât asupra
idealului national cât şi asupra intelesului istoric al răsboiului mondial şi în
acelaş timp două aprecieri diametral opuse, asupra perspectivelor şi
posibilităților reale pe cari Marele Răsboiu le deschidea pentru neamul şi
tara noastră.

Cum adesea se întâmplă în asemenea ocaziuni, noi „refractarii”,
reprezentam vechea tradiție a partidului aşa cum ea ne-a fost lăsată de
fruntaşii generatiunilor trecute, şi în primul rand de Mihai Kogălniceanu şi
loan Brătianu Bătrânul, - iar d. I. Brătianu împreună cu grosul partidului
său s'au îndrumat pe cărări nebătute.

Vedeam cu durere prăpastia la care ne vor duce aceste cărări, şi
simţeam durerea atât pentru Tara, cât şi personal pentru d. I. Brătianu,
împotriva căruia nu mă insufletea nici o animozitate, cum am mai avut
prilejul să arăt în acest loc.

Cu atât mai imperioasa era datoria fata de Tara şi fata de un vechiu
prieten, de a-mi ridica glasul spre a-i abate din calea fatală. Si mi-am fäcut-
o pe deplin.

In ce priveşte idealul național, am arătat că noua directivă duce la o
odioasă mistificare şi pervertire a simțului national şi constitue în realitate
o negatiune a oricărui ideal, pentrucă impune renunţarea pentru veci la
Integralitatea aspiratiunilor noastre şi ameninţă cu ruina Statul roman.

„Imprejurările ne pot impune, - scriam in Mai 1915, - în ce priveşte
realizarea acestui scop (integralitatea aspiratiunilor) — singurul ideal
național, vrednic să ne lumineze cărarea istorică, - o tactică ce ne va sili
într'un moment dat, să îndreptăm mai cu deosebire sfortarile noastre intr’o
direcție sau alta. Dar tot ce ar putea compromite realizarea acestui scop, în
întregimea lui, implică renunțarea la idealul național. Şi orice popor care
renunţă la idealul său de plenitudine a vieţii naţionale, prin aceasta chiar se

303

resemnează la o viaţă de nemernicie, premergăroare a ruinei şi
morţii”.( Viaţa românească No. 5 din 1915, p. 188).

Si arătam pe larg că solidarizarea acţiunii noastre nationale cu
victoria Rusiei ţariste, - ne aliam doar pentru victorie, nu pentru înfrângere,
- nu înseamnă nu numai sacrificare pentru veci a Basarabiei, dar şi pune în
primejdie tot viitorul nostru de Stat şi de neam.

Iar din punctul de vedere al Istoriei universale, am susținut că rostul
adevărat al Marelui Rasboiu nu poate fi determinat de declamatiunile
interesate ale beligerantilor, ci de faptul pozitiv că în unul din cele două
lagăre vrăjmaşe apare ca factor de căpetenie Rusia ţaristă, - acest
rezervoriu al reacţiunii mondiale, această ameninţare incarnată a ideilor de
libertate şi dreptate internațională, - a cărei prăbuşire e o conditiune
necesară pentru progresul lumii.

In acelaş timp am susținut că noua directivă, în fapt, ne poate duce
numai la înfrângere şi ruină. Pentrucă în orice caz, Rusia ţaristă nu poate
birui.

Răsboiul din Manciuria trebuia să dechidă ochii şi celor mai naivi,
asupra forței reale a Rusiei ţariste. Prăbuşirea ţarismului era o necesitate
istorică. Ea ar fi fost un fapt îndeplinit încă din 1905, dacă Puterile
europene nu se întreceau atunci de a veni în ajutorul putregaiului țarist,
prin demonstrații militare şi acordare de împrumuturi, - împotriva
protestului tuturor partidelor progresiste din Rusia, inclisiv al Cadetilor. (In
treacăt să fie zis, aceasta este motivarea juridică, pentru care actualul
guvern revoluționar din Rusia a anulat toate împrumuturile de Stat).

Acest ajutor a putut întârzia pentru câțiva ani prăbuşirea. Dar cu atât
mai groaznică a trebuit ea să vină în urma inevitabilei înfrângeri de pe
câmpul de bătălie.

Am desvoltat toate aceste considerații /a timp.

Am putut cere crezământ pentru că nu cunoşteam starea de lucruri din
Rusia numai din cărți. Păstrasem relatiuni cu toate straturile societății
ruseşti aveam in special relatiuni personale cu cercurile progresiste şi
revoluționare din Rusia: știam ce se fierbe în adâncimile uriaşului
organism de Stat şi ce nu poate vedea la suprafaţă un străin ne-initiat.

Astfel, vedeam cu ochii catastrofa spre care trebuia să ne ducă
politica inaugurată în 1914, - catastrofă cu atât mai cumplită, cu cât ne
puneam în calea evoluţiei istorice mondiale şi intram şi în conflict cu

304

națiunile vecine, strivite sub jugul tarist, şi chiar cu aspiratiunile de
libertate ale poporului rus însuşi.

In faţa acestui glas de prevenire, care n'a fost izolat de altfel,
conducătorii acestui Stat, cari puneau la cale o radicală schimbare de front
în politica noastră internațională, - ce atitudine au luat?

D. Take Ionescu a scris, pe vremuri:

„Pentru ca o naţiune să arunce, cu toată a ei greutate, sabia sa în
cumpăna răsboiului, trebue ceva mai mult decât un vot al Parlamentului.
Trebue ca de timpuriu gândul ei să fi fost îndreptat către dureoasa
necesitate, trebue ca în mintea ei să nu fi rămas nici o îndoială, nici despre
cine este vrăjmaşul, nici despre mărimea primejdiei. Si o asemenea
convingere nu se poate improviza intr’o zi ”... („„Inimicul firesc”).

Dar tara a fost aruncată într'o aventură, chiar şi fără un vot al
Parlamentului, pe care d. Take Ionescu nu-l socotea îndestulător ...

Iar în loc de pregătirea opinei publice, in loc de discuţie cinstită şi
luminătoare, am asistat la o orgie, documentată dureros de actele secrete
ale diplomaţiei ruse, am asistat la teroare, la prigonirea tuturor
„refractarilor”, calomniati şi insultati, când glasul lor n-a putut fi cu totul
înăbuşit prin forța brutală.

In ce mă priveşte n-am relevat calomniile şi insultele. Nu mi-am
permis, în tot timpul acela de grele încercări, nici o polemica personală.
Am trecut sub tăcere până şi amenințările „cu bâta”, m-am resemnat chiar
față de înscenările cunoscute, puse la cale de catre miniştrii, „şefii” şi
„fruntaşii” politici, la universitatea din laşi.

Am crezut de datoria mea numai, în ciuda tuturor acestor triste
porniri, să fac mereu apel la conştiinţa şi judecata cetăţenilor, ca deputat şi
ca publicist. Am vrut să conving, restul — nu avea nici o importanță.

N-am reuşit.

Si acum, după dezastru, cand şi „L'Independance Roumaine ” este
silită a recunoaşte că evenimentele mi-au dat dreptate, - care este atitudinea
autorilor lui?

Vom vedea în articolul viitor.
30 Martie.

305

In articolul cu titlul <<Prooroci de nenorocire>>, „Lălndependance
Roumaine” se arată foarte revoltată împotriva unui ziar din laşi care, fara
autorizația prealabilă a „Cercului de studii” al d-lui Vintilă Brătianu, a
îndrăznit să facă „apologia” „acelui politician care a avut o atitudine
contrară aspiratiunilor națiunii întregi”.

Oficiosul liberal declara că această „personalitate agresivă şi
autoritară” îl interesează foarte puţin. Totuşi îi consacra un grav articol de
fond, pentru a releva „mentalitatea stranie, care se desvaluieste în tributul
de admiraţie adus unui om, a cărui activitate în timpul neutralității noastre
a fost pur negativă, renegând prieteniile sale şi aspiratiunile sale,
renegând datoria noastră şi idealul sacru al tuturor românilor; pentru
simplul fapt că negatiunea sa s'a văzut, print’un concurs nenorocit de
împrejurări, justificată în ochii celor cari nu ştiu să vadă, prin dezastrul
scumpei noastre tari.”

Să ne oprim un moment aici.

Voiu trece asupra aerelor superbe şi aprecierilor organului personal al
d-lui I. Brătianu.

Aproape două decenii, cetitorii monitorului francez al partidului
liberal, puteau găsi în coloanele sale cu totul alte aprecieri asupra umilei
mele persoane.

Chiar în urma rupturii personale, după cuvântarea mea în şedinţa
Camerei din 16 Decembrie 1915, adică în momentul în care „atitudinea
mea negativa, contrară aspiratiunilor natiunii întregi”, data de un an şi
Jumătate, doritorii pot totuşi ceti, în aceeaşi proză frantuzeasca, un ditiramb
pentru puterea de convingere care ar fi „explodat” în acea cuvantare,
„fermecând până şi pe adversari”.

Ce s'a putut întâmpla dar pentru ca, în momentul când patronul
„Independenţii” şi subsemnatul am ajuns la pragul bătrâneţii, să se
descopere deodată că acele aprecieri au fost nejustificate?

Ziarul d-lui I. Brătianu ne răspunde cu o candoare pentru care trebue
să fim recunoscători, fiindcă ea desvăleşte atmosfera morală în care e
deprins să trăiasca şeful partidului liberal.

„Am renegat prieteniile mele”. Şi, se înţelege, chiar prin faptul acesta,
- , „am renegat chiar aspiratiunile mele, am renegat datoria noastră a
tuturor şi idealul sacru al tuturor românilor 1...”

306

Pentru un om de convingeri, aspiratiunile lui ideale şi simţul datoriei,
când vin în conflict cu legăturile lui personale chiar cele mai intime, îi
impun imperios să se ridice deasupra tuturor consideratiunilor personale.
Oricât de dureroasă ar fi chiar ruptura unei vechi prietenii, nici o şovăire nu
îi este ingaduita.

Dar pentru un patron de clientelä, „prietenia”, adica supunerea oarbă
fata de el, e cea mai sacră „datorie”, care rezumă toate ,,aspiratiunile” şi
toate „idealurile”. Un patron nu poate înțelege cum conştiinţa,
convingerea,conceptia datoriei către tară, pot duce la ruptură. Ruptura
implică toate „trădările!...”

Astfel, natural, sunt caracterizat ca „agresiv”, deşi n'am atacat pe
nimeni, ci eu, cum spune mai sus însuşi articolul citat, am fost atacat „de
toată lumea”.

De asemeni, sunt „autoritar” numai fiindcă nu m-am supus, ca o ființă
necuvântătoare, autorității şefului, ci am îndrăznit să-mi susțin credinţele
prin scris ŞI Viu graiu.

Dar pacatul cel mai mare al meu este, ca aceaste credinti, impotriva
autorităţii şefului care trebue să incarneze înţelepciunea însăşi, „s'au vazut
justificate, printr-un nenorocit concurs de împrejurări”.

In adevăr, continuă ofticiosul d-lui Brătianu:

D. Stere a prezis ceeace avea să ni se intample. El ne-a repetat că eo
imprudenta din partea noastră de a ataca Ungaria”. (O! intelegeti cum e
adus de subțire: d. Stere n’ar fi spus nimic mai mult!...).

„Evenimentele i-au dat dreptate. Şi de îndată entuziasmul cuprinde
sufletele. „Clar-văzătorul”(ghilemete ironice) om de Stat este ridicat pana
în nori. I se cântă osanale de triumf. Incă putin şi am fi felicitati pentru
nenorocirile noastre, fiindcă, mulţumită lor, putem face dreptate unui om
politic care a ştiut să prevadă ceeace conştiinţa noastră naţională nu ne
ingäduia să admitem”.

Dar „proorocii de nenorociri” au întotdeauna un joc uşor!

„E atât de uşor a prevedea nenorocirea şi şansa rea, încât această
„pretinsă” înțelepciune este apanajul tuturor spiritelor timide şi chiar al
tuturor spiritelor simple. Aceasta se chiamă prevedere!... A trage din acest
singur fapt motivele unui entusiasm, tot atât de debordant ca şi de deplasat,
înseamnă simplicitate sau, poate, politică rustică.

307

In fond, „cel mai clar scriitor al Istoriei contimporane” (iarăş
ghilemete ironice), nu se deosebește prin nimic de vechii boeri cari se
opuneau tuturor veleitatilor de emancipare şi de luptă... In fond, el numai a
brodat mereu pe vechile proverbe: „capul plecat, sabia nu-l taie” si „ce e-n
mână nu-i minnciună...”

Nu ştiu daca ,,osanalele” ce mi-ar fi fost „cântate” de jurnalul iesan,
care nu mi-a cazut în mână şi al cărui titlu nu e indicat, au fost atât de
entusiaste.

De sigur că nu le-am meritat, întru cât tot meritul meu se reduce la
simplul fapt că mi-am permis să vorbesc numai despre ceea ce ştiam
pozitiv.

„Concurs nenorocit de împrejurări?”

Dar când, fiind vorba de Rusia şi politica ei, am prevăzut, - cum ştie
foarte bine d. Brătianu, - singur împotriva tuturor, că imperiul moscovit va
fi invins în răsboiul japonez şi că acestei înfrangeri îi va urma o revoluție;
când am arătat că, respinsă din Extremul Orient, Rusia se va îndrepta din
nou spre Balcani; când am prevestit rasboiul balcanic si consecinţele lui;
când, de mai înainte, am tăgăduit că declarația solemnă a Marilor Puteri de
a mentine în Balcani statu quo, - oricare ar fi rezultatul răsboiului, - poate
avea vre-o urmare practica; când am protestat împotriva Tratatului din
Bucuresti, prevăzând consecinţele lui fatale; când am insistat ca räsboiul
balcanic, în intenția Rusiei nu este decât un preludiu al răsboiului
european: - toate acestea, scrise negru pe alb, au fost justificate numai de
un „concurs de împrejurări”?

Nu-mi este oare iertat să parafrazez cuvântul vechiu: odată „concurs”,
a doua oara „concurs”, - dar trebue sa fie şi puţină ştiinţă?

„Proorocire de nenorociri?”

Dar am analizat situația de fapt a Rusiei, am arătat cu precisiune
împrejurările concrete cari fac cu neputinţă victoria Rusiei şi vor
determina, fatal, şi revoluţia.

Inspiratorii „Independenţii” însă, întâiu au căutat să justifice pe
autorii dezastrului național, afirmând că „nimeni n-a prevăzut”, că „nimeni
nu a putut prevedea” prăbuşirea Rusiei.

lar când li se dovedeşte că a fost cineva care a „prevăzut”, atunci
domnii ridică din umeri: „proorocire de nenorociri”, pe cari ,,constiinta
noastră naţională nu le putea admite”.

308

Se pare ca această „conştiinţă națională” trebue să închidă ochiu
asupra realităţii şi, dacă Tara e aruncată în prăpastie, să acopere cu insulte
ŞI insinuări pe cei care au avut marea vina de a vedea mai bine decât el.

Dar o singură întrebare va împraştia aceste fumuri: dacă ei ar fi
prevazut, în August 1916, ce era să se intample în Rusia numai peste
câteva luni, ar fi declarat răsboiul?

Cer un raspuns precis.

In al doilea rând, - dacă eu am „prevăzut”, sau cel puţin am avut
convingerea profundă că prevăd, - ce atitudine trebuia să-mi dicteze simţul
de datorie în faţa prăpastiei la care ne ducea o politica nenorocită?

Iarăş, un răspuns precis, dacă se poate !

In ce priveşte seninătatea cu care conştiinţele cristaline ale scriitorilor
oficiosului francez al partidului liberal, rezuma ideile mele în cele doua
proverbe, caracterizează hpsa mea de ideal şi mă aseamănă cu „vechii
boeri” în teama lor de „lupta pentru emancipare”, - n'am nimic de zis.

Se ştie că domniile lor şi-au petrecut tinereţea în închisori şi în exil,
că toată viata au dus luptă nepregetata pentru acelaşi ideal; ca parinti de
familie, riscând soarta copiilor lor, au trecut la 1905 Prutul la cea dintâi
rază de nădejde pentru basarabeni, şi au răspuns la apel oricând lupta
națională îi chema şi în altă parte; şi, ajunşi la perii albi, nu s'au sfiit să se
ridice în hula obştească, împotriva rătăcirilor fatale.

Iar eu, iarăş se ştie, - predestinat ca „ginere”, ca „nepot” sau ca „om
de casă”, ca simplu „client oriental” la toate măririle, am trecut prin toată
filiera onorurilor şi am sărit din locuşor cald intr'altul şi mai cald, drept
rasplată pentru „devotamentul meu nemărginit”, adunând averi si
„distincțiuni”...

Dar, orişicum, ce tristeţe!

Să spunem că „nimeni n'a prevăzut”. Să spunem că numai „conştiinţa
națională” a împiedicat viziunea clară a realității.

Dar acum, când, pe urma acestei nobile orbiri, Ţara e în ruină şi
trupul neamului e sfâşiat, e iertată această atitudine?

De sigur, printre cei răspunzători pentru dezastrul naţional, au fost şi
oameni orbiti dar sinceri. Daca în sufletul lor s'ar aprinde flacăra
purificatoare a caintei, ei şi-ar putea aduce prinosul la cumplita sarcină de
reparatiune ce ni se impune.

309

Daca dezastrul n’a putut sa fie impiedicat, pentru ce sa mai fie aduse
şi alte jertfe pe altarul aceloraşi rătăciri nenorocite?
Sau tine Lalndépendance Roumaine să-i solidarizeze pe toţi cu
ceilalţi?
Atunci, patronii ei îşi vor lua toată răspunderea pentru consecințe.
1 Aprilie.

310

311

PARTEA II

DINTR’O ZI ÎNTR'ALTA

312

313

DINTR’O ZI ÎNTR'ALTA

I
MAXIMALISTIH ȘI KERENSKI

Semnul vremii in Rusia de astăzi e goana feroce împotriva
<<maximalistilor>> (bolşeviki) cari sunt învinuiți pentru înfrângerea din
Galiţia, ca şi pentru toată dezagregarea vieții publice.

De sigur acțiunea maximaliştilor nu este compatibilă cu necesităţile
răsboiului,

Dar... tot aşa necompatibilă este revoluţia însăşi !

O prefacere din temelie a unui organism politic, atât de uriaş ca al
Rusiei, cere o încordare extremă a tuturor forțelor materiale şi morale ale
unui popor.

Insă şi răsboiul, cu deosebire cel actual, revendică şi el pentru sine tot
timpul şi sufletul națiunii!

A desavarsi o revoluţie, - şi o revoluţie nu numai politica, ci şi socială
— ŞI, în acelaş timp, a lua parte eficace la răsboiu, n'ar fi în stare nici o tara
din lume. $i Rusia mai putin ca oricare alta.

E adevărat, Franţa revoluționară din secolul XVIII a putut duce
glorios răsboaiele ei. Dar şi acolo răsboiul a fost pornit numai dupa
triumful revoluției, şi după ce noul regim ajunsese la oare-care organizaţie.

Si totuşi răsboiul a dat naştere unui Napoleon, şi revoluţia s'a
prăbuşit.

Şi Franţa nu constituia o Babilonie de 180 milioane, cu <<opt-zeci de
limbi>>!...

In Martie trecut Rusia trebuia, deci, sa decida: sa renunte la revolutie
sau — la răsboiu.

314

Insa nici aceasta alegere nu-i rămânea deschisă în realitate: revoluția,
doar, a isbucnit tocmai fiindca se dovedise, că vechiul regim nu mai putea
duce răsboiul la un bun sfârşit!

Dacă dar democraţia rusă ar fi renunţat să profite de conjunctură spre
a deslantui revoluţia, trebuia să se şi resemneze în acelaş timp şi la o
înfrângere externă sigură.

Maximaliştii sunt cel putin logici: ridicând drapelul revoluției, ei
reclamă şi pacea.

Si Rusia revoluționară era în măsură să obțină o pace cinstită nu
numai pentru sine, dar şi să o impună tuturor beligerantilor.

Acțiunea lui Kerenski — care abia răsturnase pe Miliucov în numele
ideii de pace! — pune în primejdie dobândirile revoluției, dar nu face cu
putinţă victoria: nu doar prin decimarea armatei de chiar generalisimul ei,
nu prin teroarea dindărătul frontului, care lasă în umbră atrocitățile
ţarismului, ajunge o naţiune la acea supremă încordare a forţelor ei vii, care
e indispensabilă pentru asigurarea biruinti1!

Concluzia? Pe calea pe care a apucat-o Kerenski nu va aduce tari
sale izbânda în răsboiu, dar riscă să o şi arunce sub călcâiul vechilor ei
stăpâni.

Si ar fi o mare nenorocire, şi pentru Rusia, şi pentru lumea întreagă.

Cu atât mai tragică pare soarta maximalistilor, - vechii tovarăşi ai
dictatorilor de astăzi.

5 Septembrie.

II
DEZAGREGAREA ECONOMICĂ IN RUSIA

Cunoscutul profesor rus, d. Migulin, în revista dirijata de el <<Novi
economist>> din 3 Junie 1917, rezuma astfel situația actuală a țarii sale:

„Relațiunile noastre cu bravii şi puternicii nostri aliați sunt
sdruncinate, armata noastră de altă dată nu mai există, foametea a luat
proporții amentatoare, dările aproape nu se mai încasează, cursul rublei a
scăzut grozav, scrisorile datoriei publice sunt depreciate, Bursa este închisă
$1 nimeni nu se mai gândeşte la redeschiderea ei, împrumutul libertăţii a
avut un prea slab succes (au fost aproape numai subscriptiuni nominale),
cheltuielile Statului cresc mereu (au ajuns la 70—75 milioane de ruble pe

315

ZI), creşte mereu şi emisiunea bancnotelor, în cât imprimeria Statului nu
mai poate dovedi”.

Ori cât de negru s'ar părea acest tablou, el este încă mai prejos de
realitate.

Răsboiul a vădit, în adevăr, o uimitoare lipsă de vitalitate a
organismului economic din Rusia..

Aşa de pildă, Rusia a fost vestită ca ţară exportatoare de cereale.
Răsboiul, prin izolarea aproape desăvârşită a Imperiului, a facut să înceteze
orice export. S’ar părea că în aceste condiţii Rusia numai lipsa de pâine nu
poate duce. Si totuşi această lipsă este un fapt necontestabil.

Cum e posibil acest paradox?

Explicaţia este însă foarte simplă: în realitate Rusia nu exportă din
prisosul ei, ci luând, aşa zicând, pânea din gura ţăranului, din ceeace
oriunde s’ar fi considerat ca necesară pentru consumatia proprie. In aceste
împrejurări exportul de cereale nu forma, în timpuri normale, decât un
procent minim din producția totală. Numai mulțumită enormei masse a
Imperiului, el infatisa o cantitate, prin sine însăşi considerabilă. Cea mai
mică urcare însă a consumatiunii interne trebuia fatal să ducă la dispariția
acestui prisos aparent. Dar această creştere a fost inevitabilă prin
necesitatea de a hrăni o armată de milioane, cari nu puteau fi întreţinute pe
Jumătate flămânde, ca în satele lor.

Această cauză ar fi fost singura suficientă ca să reducă orice prisos de
cereale.

Dar in realitate, răsboiul prin sustragerea de brațe de la munca
câmpului, şi prin turburarea în toate raporturile vietei economice a
Imperiului, a determinat o simtitoare scădere a productiunii agricole.

Asa, în cei trei ani de răsboiu, productiunea în gospodăriile ţărăneşti a
scăzut cu 25 la suta, iar la marea proprietate chiar cu 48 la sută, aproape pe
jumătate! Sunt parti din Rusia unde întinderea cultivabilă — de pilda în
regiunea Altaiului, grânarul Siberiei, - s'a restrâns cu peste 50 la sută.

S’a calculat că numai din cauza aceasta, deficitul productiunii anuale
în cereale a Rusiei se urca la 650.000 de vagoane( 400 milioane de puduri:
V. „org. Prom. Gazeta”, din 30 lunie 1917.

Dar la atâta se urca şi întregul export al Rusiei în timp de pace.

Nu numai lipsa, dar adevărata foamete a fost consecinţa fatală a
acestei situatiuni.

316

Starea industriei nu e mai putin desperata.

Dacă n'am lua în considerație decât scăderea productiunii cărbunilor
$1 îngreuiarea transporturilor, încă industria ar fi paralizată.

In adevăr, în ce priveşte cărbunii de pământ, << Torg. Prom.
Gazeta>> ( din 13 si 15 lunie 1917) constata că producţia lunară a scăzut la
125 miloane puduri, pe când trebuinta minimală, pentru căi ferate şi
industrie, se urca la 160 milioane puduri. Adică deficitul lunar se cifrează
la 35 milioane puduri, aproape 60.000 vagoane.

Toate lipsurile, în sine atât de mari, cresc prin greutăţile
transporturilor, fiindcă şi materialul existent rămâne neutilizabil, întru cât
nu poate fi adus la locul de trebuinta.

Sub vechiul regim, în zadar se schimba un ministru de resort după
altul, circulaţia căilor ferate nu se imbunatatia.

Dar acum, în această privintă, organul oficial al indistriei ruse ne
aduce la cunostintă următoarele, în adevăr extraordinare, fapte:

„In 3 luni jum., din Maiu până în lunie 1917, în total au fost încărcate
mai puțin decât în anii precedenţi în epoca corespunzatoare, 480.000 de
vagoane.

Dar cu tot numărul atât de redus de vagoane, căile ferate nu pot
dovedi şi în comparație cu anul trecut, numărul de vagoane încărcate, dar
netransmise la destinaţie, a crescut în Aprilie cu 32 la sută iar în Maiu cu
88 la sută... lar numărul vagoanelor, cari nu sunt intrebuintabile din cauză
că au nevoe de reparaţie, a crescut în acelaş timp cu 7/04 la sută”. (Torg.
Prom. „Gazeta” din 14 lulie 1917).

La aceasta se adaogă lipsa de material, care a forţat de pildă, guvernul
provizoriu ca unele linii de cai ferate să le inchida cu totul pentru a
intrebuinta sinile în alta parte!...(<<Rieci>> din 11 Iulie 1917).

Ce înrâurire poate avea această stare de lucruri asupra industriei,
avem o mărturie oficială, - memoriul elaborat de <<Comitetul Congresului
Comerciantilor si Industriaşilor>>. Acest memoriu ne dă, de pildă,
următorul tablou în ce priveşte industria metalurgică din sudul Rusiei:

Scumpirea materiilor prime, 400 miloane ruble;

Urcarea salariilor, 228 milioane ruble;

Sporul la alte cheltueli, 58 milioane ruble;

In total urcarea costului productiei, 696 milioane ruble.

als

In această socoteală nu intra încă urcarea recentă a preţului
transportului cu 200 la suta.

Această industrie producea însă un caştig brut numai de 75 milioane
ruble, şi împărțea dividende de 17 milioane 700.000 ruble.

Cu alte cuvinte, surplusul de cheltuieli, şi deci al costului
productiunii, in această industrie, întrece câştigul brut de până acum de
noua ori, iar suma dividendelor împărțite de patruzeci ori}...

In alte ramuri industriale se produc fenomene analoage. Peste tot
fabricile se închid sau sunt silite să reducă productiunea.

In fata acestei situații dezolante, <<Rabociaia Gazeta>> (<<Gazeta
muncitorilor>>) scrie:

„Catastrofa e iminenta. Ea ameninţă satele cu lipsa oricăror unelte de
munca. Ea amenință pe muncitori cu lipsa de muncă şi cu mizeria. Ea
amenință pe capitalişti cu pierderea avutului şi a câstigurilor lor, lăsând in
mânele lor hârtii fără nici o valoare în loc de bani, şi nişte clădiri dărâmate
si maşini stricate, în loc de fabrici în funcțiune”...( <<Torg. Prom.
Gazeta>>, din 17 Iunie 1917).

Această stare catastrofală a productiunii nationale, pe care am expus-
o exclusiv după izvoare ruseşti, pentru Stat se înfăţişează ca un iremediabil
faliment financiar.

In timp de pace, economia națională în Rusia era bazată pe un bilanţ
comercial activ. Numai un mare surplus al exportului fata de import dădea
Statului putinţa de a face fata îndatoririlor sale în străinătate şi de a-şi
menține creditul.

Dar după isbucnirea răsboiului, situația se schimba radical. Bilanţul
activ nu mai e cu putinţă, nu numai din cauza izolării, dar, precum am
arătat, şi fiindcă Rusia, exportatoare mai cu seamă a materiilor prime, în
situația creată prin cerințele urcate de nevoile militare şi prin scăderea
grozavă a producțiunii nationale, cu desăvârşire nu mai are ce exporta.

Dar atunci importul întrece în progresie înspăimântătoare exportul.
lata datele comparative în ce priveşte surplusul de import pentru primele
patru luni a anilor:

jie) e Pa 74.1 miloane ruble
196: secs 2 371.0 > >
iG PA a 459.3 > >

318

Ceeace ar insemna ca, pentru anul intreg, daca lucrurile nu se vor
inrautati inca, importul sa intreaca exportul cu suma formidabila de un
miliard şi jumătate de ruble, cel putin !...

Creşterea continuă a importului, hpsa aproape totală de export, legată
natural cu trecerea peste graniță a stocului de aur, în sfârşit îndatorarea
peste orice masură a Statului în străinătate, duce fatal la ruina desăvârşita a
creditului public.

Primul simptom al acestei situații; este căderea cursului rublei; în
Finlanda, înainte de răsboiu, 100 ruble costau 260 marci, la isbucnirea
revoluţiei prețul era încă de 214 marci, iar in lunie el ajunsese numai la 130
marci, - adică la 50 la sută!... (<<Torg. Prom. Gazeta>>, din 10 lulie 1917).

Statul nu mai are altă resursă, decât tipărirea de bancnote, - cum
spune fostul ministru de finanțe, - in loc de 700 lucrători, ca înainte, el
intrebuinteaza pentru aceasta astăzi 8000 şi încă nu poate dovedi.

Dar prin aceasta soarta răsboiul e hotarita pentru Rusia.

Fară să mai vorbim aici de fenomenele pur politice, cum sunt
mişcarea agrară şi revendicările naționalităților.

19 septembrie 1917.

III
NOUL MOMENT IN REVOLUTIA RUSA

Destinul se împlineşte...

Minunea, pe care Intelegerea o aştepta de la Rusia revoluţionară, nu
s'a săvârşit şi nu se poate savarsi.

Răsboiul presupune o disciplină neclintită, o organizație bine
echilibrată, o bună administraţie, o industrie prosperă şi energică.

Am arătat în coloanele ziarului nostru de atâtea ori, ca revoluţia a
isbucnit, în primul rând, pentru că tarismul nu era în stare să asigure țării
aceste condițiuni indispensabile pentru conducerea fericită a rasboiului.

Revoluţia, prin firea lucrurilor, a accentuat încă procesul de
dezagregare a mecanismului de Stat, început sub vechiul regim.

Greşala fundamentală a lui Kerenski, spiritus rector al guvernului
post-revolutionar, a fost că el n-a înţeles, cum de asemenea nu am avut
prilejul să arăt, că revoluţia este necompatibilă cu continuarea rasboiului.

319

Ea singură, pentru a reclădi Statul pe noui temelii, ar cere incordarea
tuturor forțelor vii ale națiunii. Precum şi răsboiul nu poate duce astazi la
victorie, decât dacă națiunea îşi pune în cumpănă, fără rezervă, tot sufletul
şi trupul pentru a sprijini acțiunea militară. Am spus atunci, că nici un
popor din lume nu ar avea destule forte pentru a duce un răsboiu victorios
si a săvârşi în acelaş timp o mare revoluție socială şi politica, şi ar trebui să
aleagă între revoluție şi răsboiu.

Dar Rusia nici această alegere nu o mai avea în Martie 1917:
revoluția a isbucnit tocmai fiindcă armata ţarului fusese de fapt învinsă, şi
nu mai avea nădejde de biruinta. Rusia putea rămâne sub Tari, răsboiul tot
era pierdut. Dar dacă fruntaşi politici s'au hotărât pentru revoluție, cu atât
mai mult ei aveau datoria de a pune imediat capăt răsboiului, pentru ca să
fie libere toate forţele organizatoare şi creatoare ale națiunii, pentru zidirea
Rusiei nouă.

Incheerea răsboiului o impunea însăşi evoluţia fatală pentru oricare
mişcare revoluționară, căci şi revoluțiile sunt supuse legilor evolutiei.s

Revoluţia e întotdeauna rezultatul unei coalitiuni, care uneşte
elementele cele mai eterogene împotriva vechiului regim. Simpla
răsturnare mecanică, daca mă pot exprima aşa, a acestui regim formează
scopul comun al tuturor forțelor revoluţionare, şi singurul motiv de raliare.

Odată ce acest scop este atins, toată diversitatea de tendinţe şi
scopuri, întotdeauna necompatibile, iese la iveală, ceeace determină o
anume desfăşurare de evenimente în fiecare revoluție triumfătoare.

Există o logica specifică, sau dacă voiti — o mecanică specifica
tuturor revolutiunilor.

Imediat după răsturnarea vechilor stăpâni, elementele mai moderate
dintre revoluționari, găsesc că revoluția <<s'a sfârşit>>, şi că a venit
momentul pentru o reconstruire <<pacinica şi legală>>, care bine-inteles
trebue să atingă cât se poate mai puţin vechile temelii.

Dar elementele mai radicale obiectează că <<revolutia abia a
început>> şi că trebue continuată si cu mai mare energie, până ce <<scopul
final>> va fi realizat. Astfel, rezultatul atins nu merită jertfele aduse.

Bine înţeles, acest <<scop final>> variază după nuanţa mai mult sau
mai putin extremă a radicaliler, - fiindcă nici aceştia nu constitue o masa
omogenă.

320

Astfel o revoluție se înfăţişează întotdeauna ca o serie succesivă de
răsturnări şi triumfări, în continuă ascensiune a valului revoluționar, - pana
ce se începe o miscare în sensul contrariu, şi valul revoluționar se
reîntoarce, pâna la un punct, în care, dupa condițiuni sociale şi politice
concrete, e cu putință de a stabili un echilibru oare-care mai stabil, şi de a
încerea, în adevăr, reconstruirea edificiului politic şi social pe noui baze.

Dacă în cursul acestui proces apar la suprafață anume personalităţi şi
grupuri, în dosul lor însă se <<maseaza>> mari interese sociale divergente,
cari nu pot fi acoperite cu declamatia, curentă în toate revoluțiile, asupra
<<infatisarui>>, a <<unitätu nationale>>, a <<patriotismului>>, etc.

Numai raportul real de putere, nu discursuri şi apeluri, poate servi ca
bază pentru noul echilibru.

In revoluția rusească, numele cunoscute din telegrame, - Rodzeanco,
printul Lvov, Miljukov, generalul Kornilov, Kerenski, Cernov, Trotzki,
Lenin — reprezintă şi ele anumite straturi ale revoluției: nobilimea literară,
biurocratia progresiva, marea burghezime industriala, mica burghezime
orăşenească, țărănimea, proletariatul intelectual, muncitorimea socialistă de
diferite nuanţe.

<<Nuante>> de fel există, la rândul lor, în fiecare din aceste categorii
sociale.

Si în mijlocul haosului născut din eruptiunea atâtor forte elementare,
Kerenski credea că poate continua şi răsboiul! In zadar a încercat intaiu
discursuri, apoi teroarea legii marțiale, apoi diplomaţia şi tratative cu
grupuri învrăjbite...

Roata revoluției îşi urma mişcarea ei implacabila...

Kerenski însuşi reprezintă ideologia micii burghezimi orăşeneşti şi
țărănimea <<mare rusă>>, neatinsă de propaganda socialismului modern,
țărănimea, care nu vrea să ştie decât de <<mirul>> ei tradițional.

Acum la Petrograd a triumfat, pe cât se poate şti din telegrame,
coaliția reprezentanţilor proletariatului industrial ( Lenin), a proletariatului
intelectual (Trotzki) şi a taranimei socialiste (Cernov).

Chiar dacă noua revoluţie va birui peste tot asupra elementelor mai
moderate, sunt de prevăzut noui sfâşieri. In cazul acesta vom auzi probabil
mâne despre lupta dintre Cernov pe de o parte, şi Lenin cu Trotzki, de pe
altă parte, şi aşa mai departe...

321

Dar sunt putine sanse pentru o biruinta desavarsita. Rusia a savarsit
un drum lung din Martie trecut. Atunci triumful revolutionarilor din
Petrograd s'a întins cu iuteala fulgerului peste nemărginirea rusă.

Mai întâiu era mai multă coheziune chiar între rasvratitii ei înşişi, în
zilele acelea de primăvară revoluţionară. Apoi în poporul rus, în momentul
acela, dăinuia încă deprinderea de supunere poruncilor stăpânirii din
Petrograd: s'a ridicat acolo într'o zi o nouă stăpânire revoluționară, a
poruncit sa se faca o revoluţie, şi revoluție s'a facut peste tot cu o duioasă
supunere, - în multe parti, pur şi simplu, vechii guvernatori taristi s'au
botezat <<comisari ai guvernului revolutionar>>...

...91 peste sfânta Rusie în câte-va zile s'a întins o armonie idilică întru
revoluţie...

Astăzi, cu greu ne putem aştepta la astfel de idilă revoluționară.

Cu mult e mai probabil, că vom asista la un răsboiu civil, cu toate
ororile lui.

Nu numai Kerenski ( despre care o telegramă ne spune că a reuşit să
scape de arestare), cu elementele revoluţionare mai moderate din jurul lui,
va incerca să reziste. Dar e fearte cu putinţă ca şi reactionarii îşi vor ridica
capul.

Interesele sociale, pe care aceste elemente le reprezintă, nu se vor
rezuma fară luptă la noui înfrângeri.

Si am facut încă, în această expunere, abstracţie de nationalitatile
oprimate !

Un lucru e sigur: Rusia, ca factor al răsboiului mondial, merge
iresistibil spre lichidare...

Iar dacă pacea nu va fi grabnic încheiată, e ameninţată şi revoluţia.
11 Noembrie.

322

HAOSUL...

Lupta pentru putere — care se manifestă în scenele dramatice din
Petrograd, în toate acele schimbări brusce de decor, frământări, demisiuni
$1 remanieri de ministere până la ciocniri în stradă şi răsturnări violente de
guverne, despre care aude şi marele public european, - nu dă încă icoana
exactă a evenimentelor din Rusia.

Revoluţia rusă cum am arătat în repetate rânduri, nu are încă până în
momentul de faţă atâta caracterul unei renovări, a reclădirii pe alte temelii
a edificiului politic şi social, cât înainte de toate al unui proces de
desagregare a întregului mecanism al Statului, şi chiar un caracter de
disolutie socială.

Numai văzute în cadrul acestui proces, evenimentele dramatice din
Petrograd pot fi înţelese, şi în acelaş timp ne pot da adevărata măsură a
importanţei lor.

Voi spicui la întâmplare, din ziarele ruse, mai cu seama din
<<Russkoe Slovo>> şi <<Dien>>, şi numai din trei zile, 16-20 Oct. A. C.
Ştirile relative la acte anarhice săvârşite numai de soldați si țărani,
elemente care joacă rolul cel mai însemnat în viaţa socială a Rusiei de
astăzi. Dar bine înţeles, în afară de ţărani şi soldați, acte de asemenea
natură se savarsesc şi de alte clase sociale, de targoveti, de lucrători, şi mai
cu seamă în sânul numeroaselor grupări etnice care se sfâşie astăzi în
Rusia.

lată acest pomelnic, selecționat şi prescurtat:

In Astrachan soldaţii au luat un asalt depozitul de spirt al Statului.
Multi au murit din cauza intoxicatiuni cu alcool. Bande de soldaţi beti,
neîmpiedicate de nimeni, au prădat oraşul timp de mai multe zile şi au
omorît mai multi oameni. Notati că Astrachanul este o capitală de
provincie cu peste 150.000 locuitori! (<<Dien>>, 16 Oct. 1917).

In Podolia în mai multe locuri, ca şi în orasul Rjev soldații au
provocat de asemeni <<răscoale de betie>> (<<Russk. Slovo>>, 16 Oct.
1917).

323

In Roslawl, ca şi in Balti şi Benderi din Basarabia, au avut loc
<<pogromuri>> datorite tot soldaților. La Benderi, oraş cu 50.000
locuitori, progromul a tinut cinci zile! Peste tot sunt foarte multi morti
(<<Russk. Slovo>>, 16 şi 19 Oct. 1917: <<Dien>> 16 Oct.1917).

In Kazan(180.000 locuitori), Simferopol(80.000 locuitori), Kutais,
Krasnoiarsk, Balaşov, etc., - (oraşe între 15-25.000 locuitori) — soldaţii au
întreprins cu de la sine putere <<perchezitiuni>> în cartierele cele mai
bune, sub pretext că <<bogatii ascund hrana>>. Aceste <<perchezitiuni>>
sunt peste tot însoţite de prădăciuni şi omoruri. Numai în Kazan în timpul
perchezitiunilor au fost omorite 15 persoane si ranite 150 ! (<<Dien>> 16
si 20 Oct., 1917; <<Russk, Slovo>>, 17 Oct. 1917).

Comisarul guvernului din Podolia a declarat la congresul din Kiev, ca
trecerea unui corp de armată prin ţară seamănă cu năvălirea unui horde
tătăreşti de pe vremuri: totul se pradă, - grâne, vite, păsări; se taie iezăturile
de la heleştee: depozitele se devastează; din cele mai multe sate rămân
numai dărămături afumate; femeile sunt violate... (<<Russk, Slovo>>, 19
Oct. 1917).

In guvernământul Poltava, soldați unui <<batalion de moarte>> au
prădat toate satele din drumul lor (<<Russk. Slovo >>, 17 Oct. 1917).

In guvernământul Reazan ţăranii au devastat şi au ars până la 16 Oct.
a. c., 44 de moşii; soldaţii trimişi pentru represiunea tulburărilor au
participat ei înşişi la pradaciuni; mişcarea se întinde mereu..- (<<Russk.
Slovo>>, 16 Oct si <<Dien>> 20 Oct. 1917).

In guvernământul Tambov s'a format o bandă de 400 inşi, care de o
bucată de timp a întreprins o expediţie sistematică pentru prădarea
moşiilor. Unde apare aceasta banda 1 se asociază îndată şi ţăranii din
localitate, în cât adesea pentru devastarea unei moşii se adună mai multe
mii de care, pentru a transporta avutul prădat...(<<Dien>>, 14 Oct. 1917).

De asemenea în guvernămintele Penza şi Kursk se pradă moşiile şi se
taie pădurile de istov( <<Dien>>, 18 Oct 1917).

Bande de ţărani flămânzi din guvernămintele de Nord pornesc
dealungul fluviilor Volga şi Kama spre sud şi în drum pradă toate
depozitele de cereale. Slepurile Statului cari transportă cereale pentru
Capitală şi armată, adesea sunt oprite şi cerealele se împart între ţărani.
Bande înarmate de ţărani dau lupte între ele pentru prada şi cad multi morți
si răniţi... (<<Russk. Slovo>> 17 Oct. 1917).

324

Asemenea scene se petrec si in guvernamintele Kursk si Poltava,
unde navalesc bande de ţărani flămânzi din jurul Moscovei (<<Russk.
Slovo>>, 18 Oct. 1917).

Mai multe ştiri despre mari turburări şi manifestări anarhice printre
tărani sunt date şi din guvernămintele Basarabia, Tver, Volinia, Kiev,
Charcov şi din toată regiunea Volgii. (<<Utro Rossi>>, 18 Oct. 1917 si
<<Russk. Vied.>>, 12 si 13 Oct. 1917).

In Chsav lurta(Caucazia) a avut loc o ciocnire sangeroasa intre
soldati si locuitori. Dupa operatiuni militare de mai multe zile, beligeranti1
au incheiat pacea. (,,Russk. Slovo>>, 16 Oct. 1917).

De asemenea în Nevinomysea (tot in Caucazia) s'a dat o bătălie între
un regiment de cavalerie, alcătuit de tătari, şi soldații rusi...(,,Dien”, 17 Oct.
1917).

In Balaşov, s'a rasculat garnizoana locală şi a ocupat poşta şi
telegraful. (<<Dien>>, 14 Oct! 1917).

Mai multe regimente din Finlanda refuză să dea urmare ordinului de
a pleca la front. (<<Dien>>, 16 Oct. 1917).

In Turkestan, cu toată expediția generalului Corovicenco, continuă în
mai multe localităţi tulburări şi pogromuri. (,,Dien”, 15 Oct. 1917).

In Chiva răscoale, omoruri, incendieri, devastatiuni ale depozitelor
Statului, - populaţia rusă fuge. (<<Dien>>, 16 Oct. 1917).

Dar în ştirea din urmă am esit, propriu zis, din cadrul tulburărilor
taranesti şi militare, fiindcă în Chiva anarhia are la bază şi conflictul dintre
populația autonomă şi cea rusă, ca şi ciocnirea dintre militia cetateneasca şi
soldații ruşi din Biarneborg(Finlanda).

Ar trebui să fac un pomelnic de patru ori mai lung, dacă aş voi să
consemnez şi toate tulburările provocate de asemenea motive ca şi
manifestările anarhice din <<sfere mai înalte>>.

Totuşi, pentru complectarea tabloului voiu cita numai trei cazuri din
aceste sfere:

La Kiev a avut loc o întrunire a elevilor din scoalele militare locale, la
care au luat parte 400 de elevi şi în care s'a votat următoarea moţiune:

<<Dacă guvernul va respinge cererea de ucranizare a unui numar de
diviziuni, ca si de repartizare a elevilor ucraineni exclusiv la trupe
ucrainene, elevii militari ucraineni hotărăsc de a păşi pe calea revolutiunei
pentru crearea unei armate naţionale ucrainene>>...

229

Functionarii administraţiei comunale din Moscova s'au pronunţat
pentru imediata răsturnare a guvernului provizor, şi au hotărât să se
pregătească pentru răsboiu civil!...(<<Russk. Slovo>>, 19 Oct. 1917).

In sfârşit cea mai înaltă instanţă judecătorească din Rusia, Senatul a
refuzat publicarea Instrucțiunii pentru Secretariatul general ucranian,
decretată de guvernul provizor, - care exercită acum puterea legislativă, -
sub cuvant că existența unui asemenea secretariat general nu-i este
cunoscută...

Concluzia şi-o vor face cetitorii singuri.

De altfel ziarul lui Kerenski, dacă nu însuşi Kerenski, care visa să
continue răsboiul în asemenea condițiuni, - a tras această concluzie în
următoarele cuvinte pline de melancolie:

„Pentru sfâşieri interne noi suntem gata, dar nu pentru un răsboiu

extern>>...(<<Dien>>, 14 Oct. 1917).
13 Noembrie.

V
PERSPECTIVE DE PACE?

Congresul general al lucrătorilor şi soldaților, ca şi Lenin, în calitate
de reprezentant al noului guvern, an declarat că Rusia va face demersuri
energice pentru a determina imediata incheere a unei <<päci
democratice>>.

Ne apropiem dar de pace?

Răspunsul atârnă de doua categorii de consideratiuni.

Mai întâiu, dacă noul guvern, izvorit din revoluția maximalista, va
putea vorbi în numele Statului rus întreg? Cu alte cuvinte: dacă această
revoluţie va fi acceptată de ţară, fără sfâşieri şi lupte interne?

Evident ca dacă izbucneste un răsboiu civil, vom avea fată in fata cel
putin două guverne şi două armate, şi fiecare din partidele în luptă vor
pretinde că reprezintă Statul rus. Insa în acelaş timp, este tot atât de
evident, că nici unul din ele, în aceste condițiuni, nu ar avea autoritatea
necesară nici pentru a începe tratativele de pace, nici pentru a impune
conditiunile ei, atât înăuntru, cât şi în afară.

Cine ar voi să intre în vorbă şi să închee vr'un tratat cu vreunul din
cele doua guverne, - cari de o potrivă nu pot invoca în favoarea lor alt izvor
de autoritate, decât revoluţia încă nedesăvârşită, sau mai bine zis

326

contestată, cum rezultă din însuşi răsboiul civil. Pacea consimtita de unul
din partide, n-ar putea doar aduce încetarea osilitatilor, mai cu seamă când
motivul principal al conflictului, este tocmai chestiunea păcii.

Este triumful maximaliştilor atât de hotărâtor încât să putem crede, că
primejdia răsboiului civil este conjurată?

Avem încă prea puţine ştiri din Rusia, în urma evenimentelor din 8
Noiembrie, şi cele cari sunt, provin exclusiv din sursa maximalistă, încât
nu putem da încă un răspuns precis la această întrebare.

Unele telegrame nu vorbesc despre arestarea lui Kerenski şi a seriei
întregi de oameni politici şi generali din lagărul răsboinicilor intransigenti.
Dar alte telegrame contestă arestarea şi în tot cazul aceasta nu exclude încă
posibilitatea răsboiului civil.

In primul rând, cunoaştem încă prea puţin, cum a fost primită
revoluția maximalistă în provincie.

In al doilea rând, Intelegerea — care în urma diferitelor concesiuni de
ordine economică, acordete de guvernele anterioare, pentru a nu vorbi şi de
alte mijloace de presiune, are atâta influenţă in Rusia, - desigur nu va cruța
nimic pentru a sprijini partidul răsboinic.

E adevărat, că maximaliştii au în favoarea lor un factor decisiv,
pentru a le asigura victoria într'un eventual rasboiu civil, şi anume:
adesiunea asociatiunilor de lucrători ai căilor ferate.

Evident că aceste asociatiuni pot paraliza acțiunea adversarilor noului
guvern din Petrograd. In ori-ce caz, pana la rezultatul definitiv al luptei, nu
ne-am putea astepta la vre-o acțiune directă şi serioasă pentru a grăbi
încheerea păcii.

Dar chiar dacă triumful maximaliştilor ar fi hotărâtor şi ar fi astfel
cruțat Rusiei un răsboiu civil, încă nu ar însemna de aici că şansele pentru
pace ar fi prea mari, cu toate declaratiunile Sovieturilor şi ale
conducătorilor maximalisti şi ori-cât de categorice.

Pentru ca o acţiune pacifică a noului guvern să poată avea sorti de
isbândă, conducătorii lui trebue să dea dovadă de simţ al realității, de mare
iscusinta şi multă tenacitate.

In manifestările lor de până acum maximalistii nu prea au dat dovadă
de simţ al realității.

Pentru a incheea pacea, se vor crede ei în drept, ca şi înainte, să se
adreseze direct popoarelor din toată lumea?

32.7

Foarte frumos! Dar numai, că pacea în asemenea condițiuni
presupune triumful prealabil al ideilor maximaliste în toată lumea...

Se pot însă aştepta d-nii Lenin şi Trotzki la acest triumf într-un viitor
apreciabil?

Atunci ce valoare practică poate avea manifestatia aceasta, pentru ca
să pună capăt măcelului mondial?

Răsboiul, de care sângerează astfel globul, nu este doar o teorie,
asupra căreia s’ar putea discuta pe indelete până la o a doua înviere, ci o
grozavă realitate. Nu i se poate pune capăt, decât ținându-se seama de
conditiunule concrete, cari pot fi acceptate de beligeranti, aşa cum sunt in
această vale de plângeri, care nu seamănă cu raiul maximalist...

E clar însă, că pe terenul recomandat la Petersburg, nici Intelegerea,
nici Puterile centrale nu vor păşi...

Atunci să sângereze lumea înainte? Să continue poporul să se sbată în
această agonie?

Nu ne putem îndoi, că maximaliştii doresc sincer pacea. Dar şi
Kerenski, desigur, avea cele mai bune intențiuni.

Dar ce înseamnă intentiunile in politică, atunci când nu sunt sprijinite
de măsurile potrivite de executiune? Greşeala cea mai mare a lui Kerenski
constă în credinţa că poate convinge guvernele Intelegerii — cum credea sa
ducă în foc şi armata, - numai cu discursuri frumoase. De aceia el stăruia,
pe de o parte, pentru pace iar, pe de altă parte, dădea asigurări că Rusia nici
într-un caz nu va încheia o pace separată.

Astfel Rusia a fost pusă într'o situație de vădită inferioritate fata de
Intelegere.

Intelegerea, având aceasată siguranţă, aplauda discursurile; țineau şi
oamenii ei de Stat altele tot aşa de frumoase, dar răsboiul mergea înainte.
Intentiunile pacifice ale poporului rus rămâneau fără sancțiune...

Un om de Stat nu trebue să ceară ceea ce nu poate impune.

Dacă, după revoluția din Martie, Intelegerea ar fi fost pusă în
cunoştinţă, că dacă pană la un termen dat pacea nu ar fi incheiata, guvernul
Rusiei, răspunzător de soarta poporului, nu mai poate duce răsboiul, - ceea
ce e şi un sfânt adevăr, - pacea, vorbesc despre pacea generela, ar fi fost de
mult încheiată.

Amenințarea cu pacea separată, in conditiunile concrete ale poporului
rus, este cât se poate de legitimă: <<a /ăim possible nul năest tenu>>...

328

Rusia nu s’ar desparti în acest caz de aliaţii ei, ci aliații s 'ar despărți de ea,
nesocotind interesele vitale ale unei naţiuni, care e la sfârşitul puterilor
sale.

Fără presiune efectivă nu se poate însă convinge guvernele
Intelegerii, pe cari interesele lor egoiste le opun în momentul de fata chiar
propriilor lor popoare.

Va păşi guvernul maximalist pe această cale, care singură poate duce,
si astăzi, spre pace?

Vom şti peste puţine zile.

In orice caz, daca revoluția maximalista nu va grăbi poate direct
pacea, prin acte de guvernământ, ea va avea însă desigur o enormă
înrâurire indirectă, - atât prin situația internă creată in Rusia, cat mai cu
seamă prin faptul că ea, prin sine însăşi, constitue o înfrângere politică a
Intelegerei, cari din răsputeri susținea partidele răsboinice.

Atitudinea presei ententiste e foarte elocventă...

Omenirea, obosită de măcelul zadarnic, poate nădăjdui în această
privință cu atât mai mult dela noua întorsătură a lucrurilor din Rusia, cu cât
ea se produce în urma înfrângerii militare din Italia.

Am ajuns la momentul critic al răsboiului mondial...
14 Noembrie

VI
PETROGRAD ȘI ISONZO

Două înfrângeri pentru Intelegere.

Infrângerea politică în Rusia şi înfrângerea militară în Italia.

Intre ele există o intimă legătură, şi consecințele lor pot fi fatale
pentru întreaga coaliție condusă de Marea Britanie.

Puterea militară a Rusiei a fost considerată ca factorul principal al
coalitiunii anti-germane. Armatele Țarului trebuiau să strivească, ca un <<
tăvălug >>, forța Germaniei.

Pentru aceasta Anglia a renunţat la toate tradițiile politicei sale din
Orient. Pentru aceasta a fost jertfită Persia, a fost dată pradă Turcia, au fost
părăsite Constantinopolul şi Stramtorile.

229

Pentru aceasta şi Franţa, democratica, revolutionara Franta, s'a pus in
serviciul celui mai odios regim de tiranie asiatică. Pentru aceasta a fost
chiar uitată de Franţa datoria ei istorică fata de națiunea poloneză.

Când, în urma aventurii din Manciuria, s'a adunat la Paris
reprezentanţii tuturor partidelor democratice din Rusia, ca şi ai tuturor
naționalităților oprimate, pentru a hotărî acțiunea revoluționară din 1905, în
zadar s'au adresat ei guvernului francez, în numele tuturor popoarelor
Rusiei, cu rugămintea de a nu mai sprijini financiarmente guvernul Țarului.

D. Milicuov, - favoritul de astăzi al Intelegerii, - atrăsese atunci
atenția naţiunii franceze, că sprijinind pe Tar, ea se declara dusmana
națiunii ruse...

În zadar ! Franţa îşi vărsa miliardele, se solidariza cu toate grozăviile
regimului țarist, numai pentru ca să aibă la dispoziţie <<tavalugul>>.

Când la 1915 armatele Țarului au dat îndărăt în faimoasele lor
<<retrageri strategice>>, - Intelegerea n-a desperat încă. Atunci a fost
chemat în ajutor sacrul egoism al Italiei, ca să dea <<tăvălugului>> un
mijloc de scăpare.

Armata italiană însă s'a înnămolit în valea Isonzului, de unde n-a mai
putut urni peste doi ani de zile.

Atunci, sfetnicii Țarului şi-au dat seama că partida este pierdută, şi la
Petrograd a incoltit gândul păcii separate. lar după campania României,
acest gând era cât pe ce să ajungă realitate.

Intelegerea însă nu resemna. In special ambasadorul Angliei din
Petrograd, s'a hotărît să joace <<va banque>>, să sprijine chiar mişcarea
revoluționară, care ameninţa dela sine să isbucneasca pe urma înfrângerilor
militare.

Bărbaţii gravi de Stat din Londra şi Paris nădăjduiau să mistifice o
mişcare elementară a maselor populare, şi să repună în mişcare
<<tavalugul>> cu ajutorul democratilor şi socialistilor, cari s'au instalat in
palatele imperiale din Petrograd.

Poporul dornic de pace a gonit pe Miliucov, cum gonise înainte pe
oamenii Ţarului, şi a chemat pe Kerenski, care vorbea atât de frumos
împotriva imperialismului şi pentru <<pace fără anexiuni şi
contributiuni>>...

O nouă ofensivă in Galiţia trebuia să vină in ajutorul nenumăratelor
ofensive la Isonzo.

330

Ofensiva din Galiţia a dat greş, cele dela Isonzo nu dădeau rezultate
apreciabile.

Dar câtă vreme Rusia rămânea în lagărul Inţelegerii, şi câtă vreme
Italia ameninţa Triestul, popoarele Intelegerii puteau fi încă întreținute in
nădejdea unei întorsături mai prielnice a lucrurilor, - până ce vor veni
ajutoarele din America, din Japonia, din China...

Pentru a menţine armatele ruse pe front nimic n'a fost cruțat:
ameninţări, fagaduinti, combinatiuni financiare şi economice, campanii de
presă şi intrigi de tot felul.

In acelaşi timp, pentru ca armata dela Isonzo să nu fie distrasă dela
scopurile ei, în Italia detaşamentele engleze ajutau represiunea răscoalelor
populare la Turin...

Dar în aceeaşi zi telegraful ne-a adus vestea atât despre revoluția
maximalistă din Petrograd cât şi despre trecerea peste Tagliamento a
armatelor austro-germane...

Nu ştim dacă şi câtă vreme guvernul maximalist se va putea menţine,
si cine îi va urma la Petrograd.

De asemeni nu putem şti, unde se va opri retragerea armatei italiene,
precum şi în ce stare va fi atunci această armată.

Dar rămân faptele, ale căror urmări vor avea o înrâurire dăinuitoare.

Ori-cine se va instala mâne în palatele guvernului din Petrograd, el nu
va mai putea trece cu uşurinţă peste dorinţa de pace a unui popor, care
numai pentru a avea pace s'a aruncat în braţele maximalistilor, cu toate ca
acum câteva săptămâni aceştia nu găseau nici un răsunet în tara.

Chiar Kerenski de mâne nu va semăna cu Kerenski de eri.

De asemeni poate că ajutoarele Inţelegerii vor mai scapa Italia de
ultima umilință, dar ea nu va mai putea pretinde la rolul mondial ce-l
râvnea, când armatele ei au coborit în triumf în valea Isonzului.

Si mai cu seamă, nici Italia nu va mai putea crede în Rusia, nici Rusia
in Italia, nici ambele in Intelegere, precum nici Intelegerea in ele
amândouă, - şi nici in sine însăşi...

Revoluţia din Petrograd şi înfrângerea dela Isonzo au pus hotarul unei
noui faze în istoria răsboiului mondial.

Este greu încă să prevedem toate consecințele acestor înfrângeri:
evenimentele cari s'au desfăşurat în zilele acestea pe malurile Nevei şi în

331

valea Isonzului nu vor putea fi judecate în toată enorma lor semnificare
istorică, decât cu mult mai târziu.

Dar, desigur, ceasul păcii tot s'a mai apropiat.

15 Noembrie.

VII
PETROGRAD-IASI

Vor birui Kerenski si Kornilov?

Vor birui Lenin şi Trotzki?

Cine poate sti! Cand vor apare aceste randuri, telegraful desigur ne va
aduce alte vesti in aceasta privinta, decat cele ce ne sunt cunoscute in
momentul cand le scriam.

In cazul dintâiu valul revolutiunii va porni îndărăt, şi mai curând sau
mai târziu vom asista din nou la lupta dintre Kerenski şi Kornilov, de data
asta însă cu mai multe şanse pentru acest din urmă, care ar avea o
superioritate morală necontestabila, ca salvator al prigonitorului său.

Dacă vor birui maximaliştii, alte lupte între tovarăşii de astăzi vor
hotărî o noua ascensiune a undei revoluţionare, sau scăderea ei.

Dar îndărătul tuturor acestor frământări sângeroase un fapt se afirmă,
ca o forţă elementară, de care va trebui să țină seamă ori-cine ar fi ridicat in
Rusia o clipă măcar pe creasta înspumată a valului.

Faptul acesta este nepotolita sete de pace a poporului rus, cuprins de
oboseala mortală.

Astăzi e limpede că popoarele Rusiei, pentru a avea pace, sunt în
stare să cheme îndărăt pe Țarul Nicolae, sau pe vr-un alt Romanov, numai
să se sfârşească odată acest supliciu.

Si cu toate apelurile desperate ale corifeilor Intelegerii, Rusia nu va
mai lupta, nu mai poate lupta.

Care este atunci situația României?

D. Take Ionescu, <<vice-preşedintele>> consiliului de miniştri, a
declarat la Odessa, după cum ne-a făcut cunoscut <<Gazette de
Lausanne>>, că <<România atârnă exclusiv de Rusia>> şi <<nu se poate
lipsi de ajutorul soldaților rusi>>...

Dar în situația creată de revoluția maximalista şi de răsboiul civil care
1-a urmat, ce mai are de câştigat România?

332

Ce crede să facă guvernul din laşi? Se asociază el la manifestatia
pacifică a guvernului aliat din Petrograd, în ipostasa maximalista?

Si dacă nu se asociază, ce putem face fără Rusia, de care <<exclusiv
atârnă>>, şi fără ajutorul soldaţilor ruşi, de care <<nu se poate lipsi>>?

Se pot prevedea, în adevăr, mai multe ipoteze.

În caz de biruință definitivă a maximalistilor, ne putem aştepta la
încheierea cel puţin a unui armistițiu.

Il va cere sau îl va accepta şi guvernul român?

Atunci cum se va infatisa România în ce priveşte revendicările, cari
au motivat răsboiul nostru?

Conditiunile guvernului maximalist ne sunt cunoscute din instructia
elaborată de Sovietul din Petrograd, acum cateva zile pentru delegatul său
la Conferința din Paris. Guvernul actual este doar emanatia aceluiaşi
Soviet, care a redactat şi instructia !

Dacă propunerea de pace ce ne-a fost telegrafiată, nu precizează
nimic relativ la România, instructia amintită e însă foarte lamurita în
privința revendicărilor noastre: 1 se asigură României numai restabilirea în
granițele dinainte de răsboiu, şi încă cu condiția autonomiei pentru
Dobrogea şi a acordării drepturilor politice evreilor...

Işi însuşeşte acest program al aliaților maximalişti guvernul din Iasi?

Pentru realizarea acestor condiţii am pornit răsboiul? Căci pentru a ne
păstra granițele, evident, n-am avut nevoe de răsboiu. De altfel dacă
autonomia Dobrogei şi drepturile politice ale evreilor sunt aşa de scumpe
guvernului din laşi, deasemeni n-a fost nevoe de nemăsurate jertfe ale
poporului român, nici de ajutorul maximaliştilor, pentru realizarea lor...
Sau guvernul român nu va accepta armistițiul, şi deci va rămâne in fata
inamicului fără ajutorul soldaţilor ruşi, de care totuşi nu se poate lipsi, cum
afirmă <<vice-presedintele consiliului>> din laşi?

Ce perspective ne aşteaptă atunci?

D. Take Ionescu s'a mărginit la o formulă foarte expresivă: <<atunci
totul ar fi pierdut>>, a spus d-sa la Odesa...

Dar în ce forme se va concretiza această formulă pentru nenorocitul
Stat, care are cinstea să fie condus de acest bărbat elocvent? Ceeace mai
rămâne din poporul românesc are dreptul să ştie, ce anume are de gând să
facă în acest caz guvernul român?

333

In alta ipoteza, guvernul maximalist nu va avea vr’o biruinta decisiva,
rasboiul civil se va prelungi, sau chiar maximalisti din Petrograd vor fi
biruiti.

Dar tulburările provocate de răscoala maximalista, ca şi faptul
fundamental, că poporul rus nu mai voeşte şi nu mai poate să lupte, - nu
mai puţin vor crea cel puţin o pasivitate durabila pe tot frontul rusesc, un
armistițiu de fapt.

In acest caz situația României ar fi mai nenorocită: ea tot nu ar avea
ajutorul soldaților ruşi „de care nu se poate lipsi”, dar guvernul din laşi n’ar
avea nici putinţa de a încheia măcar un armistițiu, pentru a pune capăt
acestui infern...

Atunci, ce ne rămâne de făcut?

Nici o declamatie nu mai poate eluda această întrebare, în urma
ultimelor evenimente din Rusia, ca şi a celor din Italia.

Noi am voit anume cuceriri. Numai în vederea lor am intrat în lagărul
Intelegerii.

Dar cuceririle nu pot rezulta, decât din ocuparea victorioasă a
teritoriilor revendicate.

Ori-cum s'ar întoarce lucrurile pe alte fronturi, - aici d. Take Ionescu
are perfectă dreptate ! — soarta armatelor noastre atârnă numai de atitudinea
Rusiei.

Dar dacă mulţi, cu toate „retragerile strategice” ale Rusiei de până
acum, se îndărătniceau de a mai crede în întoarcerea „tăvălugului”, - astăzi
cine mai poate crede în această minune?

Si dacă teritoriile revendicate de România nu mai pot fi ocupate si
cucerite, fiindcă ruşii nu mai vor, nici nu mai pot să se bată, iar <<România
nu se poate lipsi de ajutorul soldaţilor ruşi>>, - concluzia este limpede...

Limpede?

Un singur lucru este limpede: guvernul din Iasi nu mai e în stare de a
găsi vre-un mijloc, să fie salvat, cel puţin, ce se mai poate salva.

Si mai limpede, că guvernul din Iasi nu va putea trage nici măcar
această concluzie din situația creată de el...

O va trage altcineva pentru el? Se va găsi o forță, care să rupă lanţul
de ocnas, care leagă guvernul din Iasi de aliatul din Petrograd?...

O grozavă întrebare...
16 Noembrie 1917.

334

VII
PROPUNEREA DE PACE

Cum era de prevăzut, propunerea de pace a guvernului maximalist nu
dă tocmai dovadă de simţ al realităţii.

<<Guvernul muncitorilor şi ţăranilor, creat prin revoluția din 6 şi 7
Noembrie, bazat pe Soviet, propune guvernelor tuturor ţărilor beligerante
ca să înceapă imediat negocieri asupra unei păci democratice şi drepte>>...

Aşa sună începutul textului transmis transmis de <<Agentia
telegrafică>> din Petrograd.

Prin urnmare, guvernul maximalist se adresează, în dorinţa lui de
pace, guvernelor actuale din Statele beligerante.

Propunerea sa poate fi rezumată în patru puncte:

Pace fără anexiuni şi fără contributiuni de rasboiu;

Prin cuvintele <<fără anexiuni>> se înţelege dreptul fiecărei
naționalități, indiferent de legătura de Stat in care s'a aflat înainte de
răsboiu, de a-şi determina pentru viitor legătura şi forma de Stat;

Toţi beligerantii trebue să declare imediat un armistițiu pentru trei
luni, spre a începe tratativele de pace;

In sfârşit, la congresul de pace trebue sa fie reprezentate nu numai
Statele beligerante, ci şi toate nationalitatile, cari au fost cuprinse în
vârtejul răsboiului, sau cari numai <<sufera din pricina rasboiului>>. Mai
mult. Se cere chiar convocarea unei conferințe, <<la care ia parte,
reprezentanți ai tuturor naționalităților din lume pentru acceptarea
definitivă a conditiunilor de pace>>...

Pentru ca să ne dăm seamă ce ar rezulta din acceptarea acestei
propuneri de pace, e destul să semnalam, că Anglia ar fi trebuit să renunțe
nu numai la Irlanda, dar şi la India şi la Egipt. Nici duşmanii, în cazul celei
mai grozave înfrângeri, nu i-ar putea cere atâta. $i această cerere 1 se
adresează de către aliati!

Incurcătura inexplicabila în care se pune guvernul d-lor Lenin şi
Trotzki, prin această cerere, trece peste tot ce se poate închipui.

Desigur atât Anglia, cât şi Franţa, aliatii principali ai Rusiei, vor
refuza propunerea. Franţa nu vrea să accepte măcar plebiscit pentru Alsacia
si Lorena!

Ce face Rusia, guvernată de d-nii Lenin şi Trotzk1?

335

Ei au declarat, că nu vor încheia pace separată.

Si deci, în urma acestei propuneri atât de largi, refuzată de aliaţi,
Rusia va fi silită să-i ajute pe aceştia cu armele ei, să mai facă şi alte
cuceriri!

Atunci, pentru ce să accepte ei propunerea de pace dacă, continuând
răsboiul, vor avea sprijinul Rusiei şi, în orice caz, daca va trebui chiar să
accepte pacea dictată de duşmani, aceasta le-ar fi tot mai avantagioasa
decât programul maximalist?

Curat, să te ferească Dumnezeu de aşa... aliaţi!

Pentru ca propunerea maximalistă să poate fi primită, ar trebui ca
aceiaşi revoluţie, ca în Rusia, să fi fost săvârşită în toată lumea.

Dar nu suntem în această situaţie şi nu prea sunt semne că am putea
să ajungem acolo într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat.

De astfel înşişi maximalistii s-au adresat, cum am văzut,
<<guvernelor tuturor țărilor beligerante>>. Aceste guverne sunt foarte
<<burgheze>> şi neaccesibile accentelor ce răsună de pe tribuna Sovietului
din Petrograd.

Atunci, pentru ce noul guvern revoluţionar şi-a mai dat truda de a şi
redacta adresa către beligeranti?

Numai pentru un gest frumos?

Pentru omenirea care se stinge în acest măcel e o prea slabă
consolatie.

Din fericire găsim in aceasta adresă şi o altă nota:

<<Tot odată guvernul crede că conditiunile menţionate nu sunt
socotite ca definitive. El e de acord să cerceteze orice alte condițiuni de
pace, şi insistă numai ca aceste condițiuni să fie propuse în mod clar şi cat
mai repede fata de celelalte tari beligerante>>.

Perfect!

Dar atunci, poate era mai bine s’o fi lăsat mai domol dela început...

Rusia nu mai poate duce răsboiul, şi guvernul ei, oricare ar fi el, este
dator să-i asigure pacea cat mai onorabilă, în conditiunile concrete, cari
sunt cu putinţă în faza istorică actuală.

lar grija revolutiunii, la aliați şi la adversari, sa o lase maximaliştii
popoarelor respective. Să emancipeze ei poporul rus; Rusia nu poate încă
pretinde dreptul de a conduce lumea civilizată întreagă.

336

Dar si in forma ei mai modesta, propunerea de pace, nu poate avea
efect de cat daca aliaţii Rusiei vor şti, că refuzul ei ar avea de urmare
eventual şi pacea separată.

O declartie categorică însă în privinţă ne lipseşte inca.

Se va face ea la Petrograd ?

Vom afla zilele acestea, dacă, cum ar rezulta din ştirile din momentul

de fata, e adevărat că maximaliştii ar fi biruit definitiv.
17 Noiembrie

IX :
RUSIA PACIFISTA

Dupä ultimele telegrame din Rusia, acolo se agitä ideea unui guvern
de coalitie intre partidele socialiste, pe baza formulei de pace a Sovietului
din Petrograd.

De se va forma acest guvern de coalitie socialista, evident nu se poate
inca sti. Dar cresterea sentimentelor pacifiste in toate straturile poporului
rus se prezinta ca un factor decisiv, oricare guvern ar iesi din acest haos .

Faptele sunt mai puternice de cat orice declamtie si decat ori ce
constructiuni teoretice.

Si faptul, că Rusia nu mai e în stare să ducă răsboiul, încep să-l
înţeleagă chiar acei cari până eri intrupau aspiratiunile răsboinice ale
cercurilor celor mai şoviniste din societatea rusă.

E caracteristică in această privință cuvântarea, pe care a tinut-o în
Parlamentul provizor , în şedinţa din 23 Oct. a. c. generalul Alexeiev,
fostul generalism al armatelor ruse :

<<Massele soldatesti, - a spus generalul, - constitue cea mai mare
primejdie, fiindcă ele au prins gustul de a nu face nimic şi de a nu mai
asculta de nimeni. Ele sunt cuprinse de ideea unei păci grabnice, care va
veni dela sine. Un inspector de armată, care de curând a controlat instructia
unor trupe de pe front, a declarat că nu e nici o companie care să ştie ce se
cere de la soldaţi într-o bătălie. Mai multe companii şi batalioane , primind
ordinul să se prezinte pentru inspecție, au refuzat să iasă în câmp şi să arate
ce ştiu... Massa soldateasca a pierdut ori-ce noţiune de onoare, de datorie
si de cea mai elementară dreptate omenească... Mai bine de zece mii de
ofițeri au fost goniti din armata>>... (Rusk. Slovo, 24 Oct. 1917).

207

Ministrul de răsboiu, generalul Verkovski, in aceiaşi şedinţă, a mai
intarit aceasta expunere prin ilustratii elocvente din ceeace in garnizoanele
din dărătul frontului. Ministrul a arătat că numai în ultimele nouă zile
soldații au săvârşit 16 <<pogromuri>>, „răscoale de beție” (termenul
tehnic, pentru devastarea depozitelor de spirt, cu orgiile subsequente) şi 24
de razvratiri ; de 16 ori autorităţile au recurs la forța armată.

Suggestivă statistică...

Ministrul nu crede însă cu putință de a restabili disciplina prin măsuri
respective :

„Nu ar fi decât o singură putere exterioară, - a exclamat el, - care ar
putea sili şi supune armata noastră - baionetele nemţeşti”...

El, şeful organizațiunui militare a Republicei, afirmă că măsuri
disciplinare, impuse prin forţă, trebuesc considerate ca fiind cu desăvârşire
excluse. Nu se poate nădăjdui decât în disciplina benevolă. Chiar în ce
priveşte asasinarea ofițerilor, ministrul găseşte, că asasinii „vor trebui să
găsească condamnarea meritată în presiunea opiniei publice a camarazilor
lor”)...

Nu e de mirare, că ofițerii caută să se organizeze şi ei în vederea
apărării împotriva propriilor lor soldaţi !

La Moscova a avut loc sub preşedinţia prințului Drutki adunarea
generală a delegaților ofiterimii de pe front. In rezoluţia votată, ofiterimea
se plânge de silnicule, pe cari soldatesca anarhică le săvârşeşte asupra
ofițerilor, iar din presă ar rezulta că... ofițerii sunt în afară de lege 1... Pe
lângă aceasta ofiţerii suferă din cauza unui spionaj politic organizat
împotriva lor, şi la care participă chiar unii ofiţerii. Autoritatea disciplinară,
care prin „declarația drepturilor soldaților” a fost desființată şi, în
consecinţă, fata de soldaţi nu mai este aplicată, comandanții superiori o
exercită însă numai împotriva ofițerilor.

„In ultimul timp - sună mai departe rezoluția ofiţerilor, - se constată
apucături demagogice la unii comandanţi superiori, cari caută să'şi asigure
popularitatea printre soldați şi organizațiile acestora şi cari, prin aceasta,
coboară prestigiul lor şi autoritatea ofiţerilor”...

Mai multi ofiţeri au propus adunării să nu se mărginească numai la
această rezoluție, dar „să treacă de la vorbe la fapte” - şi anume : să se
creeze detaşamente pentru ajutorul activ al ofițerilor amenințați de linşare
si şilnicii... („Utro Rossi”, 20 Oct. 1917)..

338

Cu această armată s’ar putea tine piept Germaniei ?

Intelegerea aşteaptă mântuire de la biruinţa lui Kerenski împotriva
maximaliştilor.

Dar în ultimul timp până şi în ziarul Kerenski, „Dien”, auzim note
foarte semnificative.

Aşa, în numărul din 22 Octombrie a. c., cetim în acest jurnal :

„Cine astăzi cere de la armata noastră ofensive victorioase, sau măcar
pregătirea pentru asemenea ofensive, suferă desigur de idei fixe. E destul
să părăsim inaltimile suprapământeşti ale gândirii, să aplicăm urechia la
pământ, şi îndată vom auzi sute şi mii de paşi, cari fug de la front, vom
auzi proteste şi plângerile soldaților, cari nu au o haină, o ciubotă, ale
soldaților cari au părăsit ori-ce gând de răsboiu, şi nu aşteaptă cu dor decât
pacea”...

In acelaş No., <<Dien>> salută instructia elaborată de Soviet pentru
Skobelev, ca <<un pas hotărât spre politica internațională activa>>.

lar peste două zile (în No. Din 23 Octombrie 1917) ziarul lui
Kerenski lasă chiar să se înţeleagă că instructia cere prea mult de la
Germania în chestia Alsaciei şi Lorenei — adică plebiscitul ! — fiindcă
Germania niciodată nu ar putea renunța la aceste provincii, sau a primi
compensatia în colonii de pe alte continente !...

Suntem în drept să concludem :

Ori-cine va ajunge mâine stăpân la Petrograd, - Lenin, Kerenski,
Kornilov, - Rusia este coaptă pentru pace...

Numai anarhia actuală, lipsa ori-cărui guvern, care ar fi în stare să se
afirme ca atare, mai întârzie încă propunerea autorizată de pace şi
încheerea unui armistițiu imediat.

Cu acest fapt ar trebui să conteze şi România...
21 Noiembrie

339

X
REGIMUL DIN IASI SI PACEA

Evenimentele din Rusia ating de aproape interesele României.
România, cum a spus d. Take Ionescu la Odessa, atârnă acum exclusiv de
aliata ei de la Nord. Astfel, răsboiul civil pe care îl duc astăzi trupele d-lor
Kerenski, Lenin, generalul Kaledin etc., hotărăşte şi de soarta noastră.

Sunt dureroase ipotezele pe cari trebue să le cerceteze aci. Dar la ce
ar servi politica de strut ?... Imi voiu face numai datoria, punând degetul pe
rană...

Putem prevedea două ipoteze.

Se poate întâmpla şi este chiar probabil, că încă multă vreme nu se va
putea afirma în Rusia nici un guvern, care să fie îndreptăţit de a vorbi în
numele Statului întreg. Răsoiul civil, cu alte cuvinte, se poate prelungi încă
multe luni, sau chiar ani, fără ca nici un partid să biruiască.

Bine-inteles, orice participare activă, în cazul acesta, din partea
armatelor ruse la răsboiul european ar fi cu neputinţă. Dar în acelaş timp
n'ar fi cu putinţă nici încheierea păcii, lipsind un guvern recunoscut, care
să fie în măsură să propună sau să accepte conditiunile de pace pentru
Rusia întreagă.

In situatiunea aceasta, câtă vreme Puterile Centrale n'ar crede de
cuviință de a întreprinde vr’o acțiune pe frontul oriental, - care evident le-
ar incomoda prea putin, - armistițiul de fapt, care de o bucată de timp pare
să fi fost stabilit aci, s'ar putea prelungi până la infinit.

In acest caz, n'ar fi, evident, cu putinţă nici o acţiune, nici pe frontul
românesc : armata din Moldova, izolată prin imensitatea haosului rus de
ceilalți aliaţi, lipsita de transporturi, de orice sprijin activ, ar fi condamnată
să aştepte, paralizată, desfăşurarea evenimentelor.

Câtă vreme ?

Si cu ce scop?

Ce justificare ar mai putea avea, din punctul de vedere al intereselor
româneşti, prelungirea până la nesfârşit a acestei agonii ?

Dar şi mai tragică ar fi situația Statului român, a poporului românesc
întreg, - în altă ipoteză.

340

Nu este exclus, ca din sfâşierile războiului civil, să se ridice in Rusia
într'un viitor apropiat un guvern, care ar avea destulă putere să propună si
să accepte conditiunile de pace.

Si ori-care guvern s'ar stabili astăzi la Petrograd, - socialist,
<<burghrz>>, sau chiar monarhist, - el va trebui să pună în primul rând
capăt unui răsboiu, pe care tara nu-l mai vrea, nici nu-l mai poate duce. Si
înainte de toate se va încerca, bine-inteles, încheierea unui armistițiu.

In ce situație s’ar trezi atunci armata din Moldova ?

Toate aprovizionările în arme şi munitiuni nu-i pot veni decât prin
Rusia. Dar pe urma încheierii armistițiului, orice transit pentru materialul
de răsboiu prin Rusia va trebui, evident, să înceteze. Dar şi fără aceasta,
armata românească <<nu se poate lipsi de ajutorul soldaților rusi>>, cum a
mărturisit şi d. Take Ionescu, după <<Gazette de Lausanne>>. Armata
noastră nu poate rămânea singură în faţa forţelor Puterilor Centrale.

Prin urmare, armistițiul încheiat de armatele ruse va trebui necesar să
atragă şi propunerea de armistițiu din partea armatei din Moldova.

Tot aşa, şi tratativele de pace începute de cătră guvernul din
Petrograd, vor impune şi guvernului din Iasi, - ori-care ar fi intentiunile
sale adevărate, - să ceară şi el pace.

Pentru guvernul din laşi şi armata din Moldova ar fi, în ipoteza
aceasta, închisă şi calea pribegiei, care a fost rezervată pentru celelalte
victime ale Intelegerii, Belgia şi Serbia. Unde s’ar mai putea retrage
guvernul şi armata din Moldova, dacă şi graniţele vecinului dela nord, în
urma armistițiului, i-ar fi închise ?...

Astfel guvernul, care a pornit răsboiul, cum spune, în momentul pe
care 1 l'a impus Stuermer, va trebui să închee şi pacea, când îi va porunci
Lenin, Kerenski sau Kaledin...

Sub regimul din laşi, Statul independent român, care a început un
răsboiu când nu a voit, e natural să aibă şi pacea când nu o vrea...

Dar, în sfârşit.

Cum însă se va infatisa regimul din Iasi la tratativele de pace ?

Alături de Rusia, care va cere pace, fiindcă o groaznică anarhie
dinlăuntru o sileşte să depună armele ; alituri de Rusia, care — ori-cine ar fi
la cârmă — nu are nici un interes să păstreze la pragul Balcanilor o Românie
viabilă şi puternică ; alături de Rusia, care ar fi chiar ispitită de a căpăta
condițiuni mai prielnice pe seama... <<naivei Românii>>...

341

<<Tradarea lui Stuermer>> ar fi fatal urmată de <<tradarea lui
Trotzki sau Kaledin>>...

Si ce ar putea face guvernul din Moldova pentru a dejuca
<<tradarea>> ?

Căci el nu e măcar în realitate alaturi de Rusia. Mai just ar fi sa
spunem relativ la regimul din Iasi, ca e prizonier al Rusiei !

In adevăr, ce ar putea refuza guvernanţii din Iasi, în situaţia in care se
afla, Rusiei ? Sau mai bine zis : Cum ar mai putea ei rezista la orice ar
propune şi ar consimti pentru ei, Rusia ?

Rusia a mai tratat doar odată pentru noi, ca aliata noastră...

Cine ne-ar mai putea apăra acum împotriva acestui aliat ?

Ceilalţi aliați, pe cari, chiar cerând pace, Rusia îi trădează şi pe ei ?
Ce pot face aliații din apus, despărțiți de noi prin acest ocean răsvrătit in
clocotul de anarhie ?

Inamicul ?...

Dar ce considerație mai poate avea regimul din Iaşi, în situația de
fapt, la Puterile Centrale ?

Să presupunem, că Puterile Centrale ar avea cea mai mare bună
voinţă fata de România însăşi.

Insă ce încredere le-ar mai putea inspira viitorul, dacă regimul din
Iaşi ar dispune de soarta Statului ? Ce garanții ar trebui să-i ceară acestuia
?

Trebue să mai insist ?...

Mi i groază să prevăd consecinţele...

Un lucru însă e lămurit : regimul care s'a pus în astfel de situație fata
de aliatul, care îi trădează, şi fata de inamicul, care nu-l poate cruța, nu are
dreptul de a încheia armistițiul şi de a trata pacea în numele Statului şi
poporului românesc.

Regimul, care ne-a adus dezastrul răsboiului, nu mai are dreptul să
ne aducă şi dezastrul păcii.

Se mai poate gândi astăzi el al alt-ceva decât la salvarea personală din
acest naufragiu?

Si dacă nu...

Se va găsi cine să spună în numele acestui neam oropsit cuvântul de

mântuire ?...
24 Noiembrie, 1917.

342

ARMISTITIU?...

Abia alaltaeri am scris ca ne putem astepta la cererea de armistitiu din
partea Rusiei. Mult mai curand decat ma asteptam, aceasta presupunere a
găsit o confirmare eclatantă. Eri o telegramă ne-a adus vestea, că guvernul
rus ar fi autorizat pe comandanții armatei să încheie un armistițiu “în
vederea păcii”.

Ştirea încă are nevoe de confirmare oficială. Insă totul ne face să
credem în temeinicia acestei informatiuni.

Urmărind presa rusă din utimul timp, era uşor de prevăzut
inevitabilitatea unui asemenea demers. Guvernul rus, ori-care ar fi el, nu
mai avea altă ieşire, şi ori-ce întârziere expunerea tara şi armata la o
catastrofă sigură.

Abia vr’o zece zile înainte de revoluția maximalista, la 27 Octombrie
a. c. în şedinţa reunită a Sovietului lucrătorilor şi soldaților şi a Consiliilor
ţărăneşti din Petrograd, s'au infatisat reprezentanţii autorizaţi de la diferite
fronturi ale armatei ruse, cerând incheerea imediată a păcii. Şi fiindca
membrii guvernului în ultimul timp, începând cu ministrul Afacerilor
străine, d. Terescenco, toată vremea asigurau că ti ei doresc pacea, dar
“pacea onorabilă”, unul din aceşti reprezentanți a declarat că soldatii sunt
dispuşi să accepte ori-ce pace, “chiar pacea rusinoasä, numai pace să
fie...”. Altul s'a exprimat şi mai drastic, că soldaţii sunt gata să facă ori-ce
concesiuni imaginabile şi ori-cui, Impăratului Wilhelm, “şi chiar dracului,
numai să ajungă şa pace odată...” (<<Rieci>>, din 28 Octombrie 1917).

Câteva zile mai târziu, primul congres al soldaților ucraineni de pe
frontul de Apus a hotărît să ceară Radei Centrale din Kiev să someze şi,
fără să aştepte răspunsul guvernului, Rada ea însăşi să facă deindata
demersurile necesare pentru a ajunge la pace grabnică, pentru ca poporul
ucrainean să nu mai sufere din cauza prelungirii răsboiului. (<<Dielo
naroda>>, 2 Noiembrie 1917).

Această atmosferă în armată ne explică pe deplin atât împrejurările,
cari au provocat revoluția maximalistă, cât şi necesitatea pentru guvernul
din Petrograd de a tinea seama de această sete de pace a armatei.

343

Dar ceeace caracterizeaza demersul guvernului, dupa cum spune
telegrama citata, e ca el nu s’a adresat direct guvernelor Puterile Centrale,
ci a ordonat comandanților armatei de a cere armistițiu de la comandanții
armatelor inamice.

Conform cu normele dreptului de războiu, armistițiu pot încheia
comandanții de armată, fără să fi intervenit ratificatia superioară a Statului.
In timpul armistițiului încetează toate operațiunile militare, însă starea de
răsboiu continuă.

Cum s'ar explica dar acest demers? Telegrama ne spune, că guvernul
a dat acest ordin “în vederea încheerii păcii”. Pentru ce dar nu s'a adresat
direct guvernelor Statelor inamice ?

Evident, pentru că pe de o parte, nevoia de armistițiu e urgentă,
întrucât armata nu mai este în stare de a întreprinde nici o operaţiune
militară, iar pe de altă parte, guvernul din Petrograd nu se simte destul de
stăpân pe situație, pentru ca să poată cu autoritate începe direct tratativele
de pace.

O serie de telegrame foarte suggestive întăreşte acestă presupunere :
ni se face cunoscut în ele, că guvernul din Petrograd “nu se mai consideră
ca beligerant”, cu toate că n'a facut încă nici un pas pentru ca juridiceste
starea de răsboiu să înceteze.

Prin urmare, este vorba de o nevoe urgentă care trece peste
consideratiuni de formă, de o imposibilitate de fapt de a mai duce räsboiul.

Atunci, cererea de armistițiu este, în fond, un apel la generozitatea
inamicului, care implică angajamentul din partea celui ce cere armistițiu,
de a face tot ce este necesar pentru a încheia şi o pace valabilă, adică, care
să angajeze Statul rus. De aceea guvernul şi relevă, că armistițiul se va
cere “în vederea păcii”.

Dar că Rusia nu mai poate duce răsboiul, era clar de mult. Şi Puterile
Centrale i-au şi acordat un armistițiu de fapt, ţinând seamă de situația
interioară a ţării. E interesant din acest punct de vedere, că atunci când s'a
crezut necesar de a întreprinde ultimele ofensive împotriva armatelor ruse,
comunicatele oficiale au simțit nevoia să le explice ca o represalie, fata de
faptul, că armata revoluţionară a rupt ea însăşi acest armistițiu, sub
influenţa discursurilor lui Kerenski.

Evident, că intr’o situație normală, fiind dată starea de răsboiu, atacul
nu are nevoe de nici o justificare.

344

Armistitiu de fapt poate înceta, ori-cand interesul acţiunii militare ar
cere. Dar armistițiul convenit între cpmandantii de armate, ăi leagă, şi
operațiile militare nu pot reîncepe, înainte de termenul fixat, decât în
anume cazuri prevăzute în dreptul internațional.

Pentru ce dar comandanții Puterilor Centrale să-şi ia un astfel de
angajament ? Armata rusă, şi fără angajament din partea ei, n'ar putea doar
să-şi regăsească spiritul ofensiv. Incheerea formală a armistițiului, vădit, ar
fi în situația concretă, folositoare numai pentru armara rusă.

Dar de la un popor atacat de o lume întreagă, de la un popor care
luptă pentru existenţa lui, nu se poate cere o asemenea generozitate, - şi
nici un guvern nue în drept să 1-0 impună, - dacă nu 1 se asigură în schimb
ŞI lui un avantaj ponderabil.

Faţă de atitudinea guvernelor centrale de până acum, putem fi siguri,
că ele nu vor refuza un armistițiu, care ar fi în adevăr “în vederea păcii”.
Alt-fel vor trage în cumpănă consideratiunile pur militare, în vederea
planurilor pe cari nu le putem şti, şi se vor cere şi toate garanţiile necesare.

Pentru noi, românii, cererea de armistițiu din partea guvernului rus,
are mai cu seamă importanță pentru că învederează situația tragică a
armatei din Moldova, ori-care ar fi soarta acestei cereri.

Si nu e tragică numai situația armatei din Moldova.

Se aproprie ceasul când întreg poporul românesc, trebue să-şi dea
seama, dacă are dreptul să lase toate “Sovieturile” să hotărască de soarta
generaţiilor noastre, viitoare ; dacă are dreptul, ca naţiune suverană, să
abdice din nou în favoarea prepusilor Sovieturilor ruseşti de la Iaşi...

Dar va trebui să mai revin asupra acestor grave întrebări.
26 Noiembrie.

345

XII

DAR ROMANIA 2...

Ceea ce se petrece acum in Rusia nu mai e revoluție, nici răsboiu
civil. E o complecta destramare a vietii de Stat, - acea lupta <<a tuturor
împotriva tuturora>>, pe care şi-o imagina cugetatorul englez Hobbes
înainte de viata de Stat, în <<starea naturala>>, când ar fi fost homo
homini lupus.

La ordinul guvernului de a încheia un armistițiu, generalisimul
Duhonin a răspuns prin răsvrătire, refuzând totodată să transmită
comandamentul noului generalisim, numit de Soviet.

Faţă de starea de lucruri pe front, e de prevăzut o încăerare între cei
doi generalisimi, cari, probabil, dispun fiecare de o parte din trupe.

In acelaş timp, guvernul din Petrograd decretează măsuri drastice
pentru exproprierea pământurilor şi a capitalurilor, rechizitioneazä case
particulare pentru locuințele saracimii, trece fabricile în mâinile
lucrătorilor, etc., etc.

In regiunea Donului troneată generalul Kaledin cu cazacii sai.
Ucraina îşi proclamă independenţa, şi-şi recrutează o armată proprie.

Lupte se dau în fiecare oraş, în fiecare sat, în fiecare colt de stradă.

Și peste tot îşi întinde mâna osoasă foametea neîndurătoare.

Ceeace ne interesează înainte de toate pe noi, românii, este
resfrângerea pe care acest infern o va avea asupra răsboiului.

Se va încheia armistițiu sau nu ?

Va reuşi generalisimul numit de “Sovietul comisarilor” din Petrograd,
- cum se numeşte astăzi consiliul de miniştri maximalisti, - să se impună
trupelor şi să execute ordinul relativ la armistițiu ?

Aceste întrebări ajung aproape indiferente.

Incheierea unui armistițiu, şi mai cu seamă respectarea lui, presupune
o armată disciplinată, în care ordinele date de comandament s’ar executa cu
sfinţenie de trupe.

Dar în situația descrisă, chiar dacă generalisimul va încheia
armistițiul, nu e nici o garantie că trupele îi vor respecta conditiunile.

346

Precum, chiar de nu s’ar incheia nici un armistitiu, nu mai e forta care sa
poata retine aceste masse de soldati, ca o adevarata armata, pe front.

Lipsiti de muniții, de hrană şi de haine de iarnă, soldații ruşi nu mai
pot sta în tranşee, dar nici nu pot pleca, - păstrându-şi cel puţin închegarea
$1 organizația de armată, - din cauza imposibilității ori-cărui transport
regulat pentru astfel de masse.

Numai imaginația unui Dante şi-ar putea închipui toate consecințele
acestei situaţii.

Horde de oameni înarmaţi, fără nici un chip şi asemănare, rupti,
desculți, flămânzi, exasperati, năvălind peste clocotul acela de revoluție
socială şi politică, ce a prefăcut toată întinderea Rusiei într'un singur
vulcan în eruptiune.

Ce face şi ce poate face armata din Moldova în mijlocul acestui Sabat
2

La cine mai poate apela guvernul din Iasi ?

La Lenin, la Kaledin, la Rada ucraineana din Kiev ? La generalisimul
Duhonin, răzvrătit împotriva “Sovietului Comisarilor”, sau la generalisimul
Krilenko, numit de acest Soviet ?

Cu cine este aliat, cu cine este duşman ?

Căci guvernul din laşi nu se poate eschiva dela un răspuns la aceste
întrebări ; el are doar nevoe să-şi menţină relatiunile zilnie cu armata...
aliată, şi deci trebue să recunoască pe cineva din competitori ca
reprezentând autoritatea legitimă, şi prin aceasta chiar să se declare duşman
al celorlalți...

Si ori-ce hotärîre ar lua în această privinţă guvernul roman, ea nu
poate fi decât fatală pentru armata noastră şi pentru ţară, - fiindcă ar putea
numai să ne implice în luptele revolutiunii ruse, în care nu avem ce căuta.

Pentru aceasta am intrat în răsboiu, ca fiii noştri să-şi verse sângele
pentru Kerenski, pentru Kaledin sau pentru Lenin ?...

Si în acelaş timp, guvernul român nu mai e în stare să se hotărască
pentru singura soluţie ce ne-o dictează această grozavă situaţie : ruperea
imediată a ori-cărui contact cu armata rusească.

Dar cum ar putea, chiar dacă ar voi, regimul din laşi să rupă acest
contract ?

347

El a ars toate podurile in urma sa, a intretesut armata noastra cu
trupele rusesti ; a creat un comandament comun ; a transportat in Rusia
tezaurul tarii, arhivele, bancile, serviciile publice intregi...

Si ar putea acest regim, chiar dacaă ar voi, să găsească vr'un sprijin la
Puterile Centrale, în fata cărora este părăsit de... — ce ironie ! — de aliați ?...

“Chiar dacă ar vol...”

Mai poate oare el voi ceva în această agonie ?...

Dar din ori-ce situaţie trebue găsită o ieşire. Dacă nu o poate găsi
guvernul din Iasi, e dator să o caute altcineva.

Si noi aceştia, de dincoace de zid, ne facem oare datoria fata de copiii
noştri, dacă privim în tăcere şi cu resemnare la acest spectacol dantesc ?...

Nu suntem şi noi România ?...
27 Noiembrie.

XIII
IN FATA CUGETULUI

Se apropie ceasul, cand întreg poporul românesc trebue să-şi
dea seamă de perspectivele, cari se deschid înaintea noastră, şi de grelele
răspunderi pe cari noi ni le asumăm, fata de toate generațiile viitoare ale
acestui neam, ale cărui destine atârnă de puterea de voinţă, de spiritul de
jertfă şi de abnegatie, de simţul de datorie al generaţiei, care în clipele
aceste de cumpănă reprezintă gândirea şi energia națiunii.

Puţine săptămâni, poate chiar numai zile, dacă nu şi ore ne despart de
acel moment, când prin încheierea armistițiului din Rusia şi Puterile
Centrale, va trebui să fie fatal hotarita şi acţiunea Statului român.

Această hotărîre nu va putea fi întârziată, chiar dacă nici un armistițiu
formal nu va fi încheiat.

Armata rusă încetând de fapt lupta, iar Sovietul din Petrograd făcând
cunoscut lumei în ce condițiuni înţelege să închee pacea, nu se mai poate,
nu mai avem dreptul de a prelungi agonia in care ne sbuciumim de atâta
vreme, fără nici un rost pentru viitorul neamului românesc.

Sfatul revoluționar, din care a isvorit guvernul de fata al republicei
ruse, ne asigură restabilirea în graniţele de mai înainte, cu anumite rezerve
si în anumite condițiuni.

Dar poate poporul românesc recunoasste Sovietului maximalist
dreptul să trateze el pentru România, dreptul să stabilească conditiunile de
viaţă pentru naşiunea românească ?

348

E întrebarea pe care o pu constiintii fiecărui cetăţean roman. Sa-si
scurteze fiecare cugetul, şi să-şi dea răspunsul sie-si singur...

Nici un sofism nu poate eluda examenul de conştiinţă şi nu poate
uşura răspunderea, pe care fie-care din noi şi-o va lua faţă de copiii noştri,
fata de tot şirul de generatiuni, cari ne vor urma, şi cari vor fi condamnate
să ducă viata moartă, mai rea decât moartea vie, daca din laşitate sau din
fatarnicie, nu ne vom face toată datoria, pe care ceasul ne-o pune pe umeri.

Noi înşine astăzi suntem chemaţi să făurim lanţul ce va încătuşa tara
si neamul, sau să punem temelia casei în care el va trai, poate, încă veacuri
de acum înainte.

A ! Inteleg, că nu e uşor nici să găsim chipul de a afirma tot gândul,
nici de a ne inchega acțiunea.

Tara este împărțită între armatele străine, viata publică normală nu e
cu putință ; mijlocul de a veni în contact între trunchiurile räslete e peste
măsură de greu de găsit, şi mai greu e de a stabili unire între cugete şi de a
ne organiza sfortarile.

Dar pentru moment indrasnesc sa cer concetatnilor nu o actiune, ci
înainte de toate, să-şi scurteze cugetul şi să nu-şi lase adormită constiinta
lor.

Ceea-ce face să trăiască popoarele e mai cu seamă tăria sufletească,
care se poate afirma în ciuda tuturor împrejurărilor exterioare.

Ne-a fost dat astăzi să vedem puterea poporului german, - dar în ce
prăpastie părea el aruncat după lena ?

Ceea-ce l’a susținut l’a înviorat şi l’a înălțat peste atâtea neamuri, e
exclusiv tăria sufletească de care a dat dovadă în zilele cele de încercare.

Si tăna sufletească se manifestă nu numai fata de nenorocirile
exterioare, dar mai cu seamă fata de noi înşine, fata de prejudecățile
noastre, fata de vanitatile şi slăbiciunile noastre, fata de toate acele formule
si lozinci cu care ne.am obişnuit să învălim realitatea, în groaza noastră de
a privi în fata adevărului.

Si numai adevărul ne poate mântui, adevărul cel mai crud, adevărul
care arde de durere, dar şi purifică.

Nu forma, nu minciunile convenționale în cari, în viata de toate
zilele, lenea şi tasitatea ne pot îmbrăca gândurile, ci fondul real de simtire
si de energie vie ne poate duce spre cărarea de izbăvire.

349

Asa dar, repet intrebarea, la care fireste din noi e dator sa-si dea
raspuns constiintei sale :

Poate poporul românesc recunoaşte <<Sovietului comisarilor națiunii
ruse>> dreptul să trateze pentru România, dreptul să stabilească
conditiunile de viata pentru națiunea română ?

Prima încercare de a ne sofistica conştiinţa ar fi să invocăm guvernul
din laşi, care ar avea misiunea să vegheze asupra drepturilor naţiunii.

Dar în conştiinţă puteţi spune, că acest guvern îşi mai poate îndeplini
misiunea ?

N’aveam dreptul să eludăm întrebarea pusă conştiinţei noastre înseși,
prin evocarea unei ficțiuni constituționale.

Numai realitatea lucrurilor, în toată goliciunea ei, poate fi luată aici
în consideraţie.

Realitatea, mai întâui, din punctul de vedere al situaţiei subiective a
unui guvern care iti are conştiinţa încărcată de acest räsboiu.

Guvernul, care a întreprins un răsboiu nenorocit, în conditiunile în
care a fost pornit şi dus răsboiul României, mai are el libertatea necesară de
cuget şi de voință pentru a sta la straja intereselor nationale în ceasul acesta
grozav ?

Oameni sunt şi ei. $1 oamenii, a căror judecată poate fi apăsată de o
asemenea răspundere grea, nu pot avea chemarea, care le cere tot gândul
neîntunecat şi toată energia neimpiedicata de consideratiuni personale.

Realitatea apoi, şi din punctul de vedere obiectiv, al situației de fapt,
în care se află guvernul din Iasi.

Un guvern, care stă în faţa inamicului, împotriva căruia nu mai poate
duce lupta, şi sub puterea aliatului, care ăl trădează, şi care are tot interesul
de a ne sacrifica, - acest guvern nu e în măsură să hotărască pentru noi
viitorul copiilor noştri.

Aceasta, dar, e prima datorie de conştiinţă : de a nu ne refugia cugetul
îm dosul ficţiunii constituționale, pentru a ne închina, în realitate, in fata
armatelor maximaliste.

Numai după aceasta, vom putea păşi mai departe pe drumul spinos al

adevărului.
28 Noiembrie.

350

XIV
IRONIILE ISTORIEI

Un comunicat al guvernului elveţian a adus eri la cunostita generală
un fapt de o covârşitoare însemnătate :

“Comisarul pentru Afaceri străine” al guvernului din Petrograd, d.
Trotzki, a transmis reprezentanților celor şease State neutrale pe lângă
guvernul rus o notă, în care el face cunoscut propunerile făcute de Rusia
ambasadorilor Intelegerii relativ la armistițiu şi pace. In nota către
reprezentanţii Statelor Centrale, d. Trotzki cere ca aceste propuneri să fie
oficial transmise guvernelor Puterilor Centrale.

In Camera Comunelor din Londra ministrul de Afaceri străine,
Balfour, a confirmat că guvernelor Intelegerii le-au fost communicate
propunerile de pace “ale guvernului rus sau ale persoanelor cari îşi dau
titlul de guvern rus”...

In sfârşit, Cancelarul Imperiului german a declarat că, prin telegrafia
fără fir, a fost sesizat şi direct guvernul german de propunerile ruseşti.
Cancelarul şi-a exprimat şi nădejdea, că se va putea ajunge la pace.

In acelaş timp agenţia engleză Reuter publică o telegramă din
Petrograd, după care noul generalisim al armatei ruse, Krilenko, a plecat la
front, după ce a adresat armatei şi flotei un manifest despre pace.

Aceste sunt fapte autentice şi pozitive : Rusia, prin guvernul ei de azi,
face propunerea oficială de pace, şi se arată hotărâtă de a o realiza.

Comunicatul elveţian mai spune, că Consiliul federal din Berna a
avut o şedinţă în care a luat conştiinţă despre nota comisarului de Afaceri
străine al Rusiei şi a hotărît de a cere legatiunii elveţiene din Petrograd
informatiuni mai detaliate, ca şi comunicarea propunerilor făcute
ambasadorilor Intelegerii din Petrograd. Primind răspunsul, Consiliul
federal se va pronunţa asupra urmărilor ce trebuesc date demersului
guvernului rus.

Evident, guvernul elveţian, dorind să observe îndatoririle de cea mai
strictă neutralitate, voeşte să se convingă, în primul rând, dacă propunătorii
au dreptul să vorbească în numele Republicei ruse — întrucât în momentul
de fata noua stare de lucruri din Rusia nu a fost încă general recunoscută.

351

Nu este nici un motiv de a ne indoi, că guvernul elveţian, primind
informatiunile cerute, întrucât nu are nici un drept să se amestece in
afacerile interne ale Rusiei, isi va face datoria de neutral si va transmite
oficial Puterilor Centrale propunerile guvernului din Petrograd.

In ori-ce caz, interesul de a examina seriozitatea propunerii şi
competenţa propunătorilor îl au înainte de toate înseşi Puterile Centrale.
Odată cu Rusia e hotarita de a încheia pacea,calea pe care Puterile
Centrale, fie chiar numai prin telegramă fără fir, vor fi sesizate de
propunere este indiferentă, - nu aceste chestiuni de formă vor fi decisive
pentru începerea tratativelor.

Prin propunerea guvernului din Petrograd, istoria răsboiului mondial
a intrat într'o nouă fază.

In aparență acest răsboiu a fost aprins din cauza conflictului din
Austro-Ungaria şi Serbia.

Serbia refuzând satisfacția pe care i-o cerea guvernul din Viena,
Rusia a declarat că nu poate rămânea indiferentă şi nu va tolera ca Serbia
să fie strivită.

Interventiunea Rusiei automatic a determinat şi acţiunea Franţei, care
a făcut cunoscut părților interesate că îşi va face datoria, ce-i impune
alianţa, şi va susține Rusia cu toate puterile ei.

Ast-fel Rusia a sărit în ajutorul Serbiei, iar Franţa în ajutorul Rusiei.

Aşa, din punctul de vedere formal, a fost deslantuita asupra lumii cea
mai groaznică catastrofă.

Si dacă în realitate, toate Statele au fost mânate de interesele lor
proprii, totuşi chiar în fond răsboiul mondial n’ar fi isbucnit, dacă Rusia nu
pretindea “să ajute” Serbia (guvernul din Viena se legase de a nu urmări
vr'o anexiune, şi chiar de a nu duce acţiunea militară mai departe de
ocuparea Belgradului, pentru a cere satisfacţie), - şi... desigur el nu ar fi
luat proporțiile actuale, dacă Franţa nu se credea datoare să sară “în
ajutorul” Rusiei.

Si acum, printr'o sălbatecă ironie a Istoriei, după ce biata Serbie,
mulțumită “ajutorului” rusesc, a fost cu totul strivită, Rusia se declară
sătulă de atâta zadarnică vărsare de sânge şi cere pace, iar Franţa, care
numai pentru a “ajuta” Rusia s'a aruncat în vâltoare, când aceasta nu mai
are nevoe de “ajutor”, o ameninţă cu represalii !...

352

Poate fi ceva mai tragic decat situatia unui “secundant” care trebue sa
la asupra-si toată greutatea şi toate riscurile luptei ?!

Nu încape îndoială, că dacă Puterile apusene nu ar fi apreciat cu totul
greşit “forțele incomensurabile” ale Imperiului moscovit, ele n'ar fi
întreprins răsboiul.

Franța nu-şi mai numără miliardele pe cari le aruncă în abisul
finanțelor ruseşti. Anglia iti mărginea toate ambitiunile, numai ca să-şi lege
la carul răsboiului pe “uriaşul dela Nord”, şi să-şi asigure ast-fel triumful.
Anglia credea, ca după spetele largi ale uriasului, va putea duce rasboiul
fara serviciul militar obligatoriu, cu o armata de voluntari de 150 de mii de
oameni |...

Legendele populare ruseşti cântă pe un erou specific moscovit, Ilie
din Muron (Ilia Murometz), care doarme în şir, fără să se trezească, treizeci
si trei de ani, iar cand se deşteaptă, smulge din rădăcină un brad secular şi
face mari isprăvi, culcând la pământ, nu tocmai cu rost, o mulțime de
“păgâni”. Dar tocmai când norodului, ce şi-a pus nădejdea în el, viata îi
este mai dragă, Ihe din Murom adoarme din nou şi de atunci norodul se tot
aşteaptă la deşteptarea lui...

Franţa nu mai poate nădăjdui, că Ilie va smulge pentru ea din ghiarele
“balaurului” pe cele doui fecioare răpite...

Dar când Ihe din Muromse va retrage definitiv de pe arena europeană
în bârlogul său, prin aceasta chiar îşi va găsi soluţia chestiunea Orientului,
una din cele două mari probleme ale acestui răsboiu, la a căror umbră
Franţa credea să-şi realizeze revendicarile.

In această privinţă, Intelegerea a pierdut partida.

Sfera răsboiului de acum înainte se va resfrânge. Lupta va continua,
mai cu seamă pentru cealaltă problem mondială : stăpânirea oceanelor.

Si dacă farmecele de care ste vrăjită națiunea franceză nu se vor
împrăştia la timp, cine ştie dacă nu o aşteaptă surpriza şi din partea
practicului Albion, care poate găsi într'o zi că “libertatea națiunilor mici”
se poate mai lesne asigura prin oare-care combinatiuni colonial, de accord
cu “barbaria teutonă”...

Sunt nemiloase ironiile Istoriei...
2 Decembrie.

353

XV
MESAGIUL AERIAN DE PACE

E impresionantă chiar şi calea aleasă de <<Sfantul comisarilor
națiunii>>, din Petrograd, pentru a adresa lumii însângerate un apel la pace
: telegrama fără fir.

<<Revolutia lucrătorilor şi taranilor>> parcă vrea astfel să strige la
cer, ca cerul şi pământul să audă dorul muncitorimii ruse de pace, de
fraternizare între toate popoarele care se omoară astăzi într'un măcel
absurd.

Ca şi mijlocul simbolic al transmisiunii aeriene, nu sunt mai puţin
patetice atât forma acestui document, unic în felul lui, cât şi cuprinsul
apelului, în care par'că vibrează sufletul unui neam întreg, care abia şi-a
rupt lantrile milenare.

Revolutiunea triumfatoare, ea însăşi, se adresează prin căile
vasduhului, direct <<tuturor guvernelor, tuturor partidelor din toate tarile
beligerante>>, ca şi <<tuturor popoarelor, şi în primul rând claselor
muncitoare din ţările aliate>>, pe care le roagă <<să răspundă categoric la
întrebarea, dacă ele vor sau nu, să intre împreună cu muncitorimea rusă, în
tratative asupra armistițiului imediat şi a păcii generale>>.

<<De la răspunsul la această întrebare, - urmează apelul, - atarni daca
putem scăpa de o campanie de iarnă, cu toate ororile şi mizerile ei, sau
dacă Europa va fi şi mai departe inundată în sânge>>.

Guvernul lucrătorilor şi ţăranilor declară, mai departe, că nu admite
ca tratatele secrete , încheiate de Tar şi burghezie, să poată lega poporul
rus, $1 invită pe toate popoarele să încheie un nou tratat pe baza de
înțelegere şi colaborare obştească.

In acelaş timp, mesagiul aerian al revoluțiunii triumfătoare denunţă
popoarelor, că reprezentanți oficiali şi oficioşi ai claselor diriguitoare din
țările aliate, în răspuns la propunerea de pace, au refuzat să recunoască
guvernul revoluţionar şi să intre cu el în vorbă asupra încheerii armistițiului
si a păci.

Apelând împotriva guvernelor la popoare, <<Sfatul comisarilor
națiunii ruse>> îşi încheie această neobişnuită notă diplomatică cu un
vehement protesc împotriva <<diplomatiei profesionale reactionare>> şi cu
strigătul de <<trăiască pacea şi infratirea dintre popoare>> ! ...

354

In opoziție cu guvernele Intelegerii, cari luptă pentru <<libertate şi
dreptate>>, guvernele <<militariste>> ale <<barbarelor>> Puteri Centrale
au primit cu bunä-vointä apelul <<revolutiunii triumfatoare>> din
Petrograd. Cancelarul german a declarat în Reichstang, că propunerile
Sfântului comisarilor pot fi considerate ca o bază de discutiune,
exprimându-și în acelaş timp speranţa, că aceste straduinte vor lua o formă
concretă şi vor aduce în curând pacea. lar ministrul de externe al Austro-
Ungariei a şi răspuns direct guvernului rus, tot prin telegrafie fără fir, că
este gata să intre în tratative pentru încheerea armistițiului şi a păcii
generale.

Aci deocamdată stau lucrurile.

Fund dată imposibilitatea de fapt pentru Rusia de a mai continua
rasboiul, sunt toate şansele ca, cel putin în ce priveşte tratativele cu Puterile
Centrale, toate fazele sunt preliminare să treacă repede până ce ambele
parti îşi vor preciza conditiunile. $i dacă Petrogradul nu se va depărta de pe
terenul realitatilor, în curând poate urma şi încheerea păcii între Puterile
Centrale şi Rusia.

Un capitol însemnat al Istoriei mondiale pare astfel aproape de sfârşit.

Ceeace caracterizează acest capitol este o ciudată discordanta între
frazeologia oamenilor de Stat şi actele lor.

In lagărul Inţelegerii isbucnirea răsboiului a fost cu multă eloquenta
explicată ca un rezultat al agresiunii brutale a Germaniei.

Dar procesul generalului Suchomlinov a desvălit în fata lumii un
adevărat complot, în care rolul important l-a jucat fostul ministru de
răsboiu al Țarului, pus la cale tocmai de ciriferii Intelegerii pentru a
zădărnici toate încercările de a conjura primejdia răsboiului.

In cursul acestor trei ani am auzit apoi până la saturație despre
intentiunile cotropitoare ale austro-germanilor, dar numai din partea lor am
vazut acte, cari dovedeau intentiuni pacifice. Cum au fost primite aceste
manifestări de către Intelegere nu mai am nevoie să reamintesc.

In sfârşit <<democratiile apusene>>, cari luptă pentru <<dreptate şi
libertate>> ameninţă astăzi revoluția rusă cu toate fulgerele cerului, fiindcă
poporul istovit nu mai are putere de a duce lupta, iar <<monarhiile
medievale>> îi întind în ceasus acesta suprem o mână de ajutor...

Dar şi dominatiunea minciunii are limite. Scrisoarea pacifistă a
lordului Landsdowne, care apare tocmai în acest moment în Daily

355

Telegraph, unul din cele mai răspândite organe conservatoare, e un semn
promiţător al mremei : lordul Landsdwne a fost doar şi el altă dată unul
dintre cei mai pätimasi răsboinici...

Chiar eri, - în urma ultimelor evenimente, - întrevedeam în acest loc,
posibilitatea unui reviriment în Anglia.

Nu suntem încă în ajunul lui, dar e un început...

Dar laşul ? ...

Mă aştept să auzim zilele acestea cine ştie ce plan fantastic, ca acel al
d-lui general Iliescu, în ciuda realității, în ciuda rațiunii...

Dacă tara mai vrea să rămână sub regimul minciunii...
4 Decembrie

XVI
CUMPĂNA...

Sunt evenimente de un înţeles istoric atât de imens, în cât gândirea şi
imaginația contemporanilor nu le poate coprinde în tot infinitul urmărilor
lor.

Unul din aceste evenimente l-a întegistrat eri comunicatul oficial al
comandamentelor militare ale Puterilor Centrale : delegaţii armatei ruse au
sosit în cartierul plenipotentiarilor armatelor austro-germanepentru a stabili
conditiunile armistițiului general.

Aceste mari vremuri ne-au deprins cu atâtea surprize, în cât este
prudent de a nu afirma nădejdi exagerate în ce priveşte consecinţele
imediate ale acestui act.

Din nenorocire, valurile răscolite ale revolutionarilor nu îngădue
stabilirea în scurtă vreme a unui echilibru durabil. Desigur, revoluția din
Rusia nu a ajuns încă la acel moment cînd ne-am putea aştepta la începutul
unei opere constructive, fără noui buleversări şi ciocniri violente de patimi
si interese sociale necompatibile.

Se ridică dar tragica întrebare : va avea oare vreme actuala o carmuire
din Rusia pentru a duce tratările actuale la sfârşitul lor natural, - încheerea
păcii ?

Putem fi prinşi încă în vârtejul unor dureroase încercări.

Dar oricare efect imediat ar avea inițiativa guvernului lucrätorilor şi
țăranilor din Petrograd, ea a pus însă hotarul unei epoci.

356

Rusia, mai întâiu, nu va mai duce răsboiu, ori câte schimbări ar mai
suferi guvernul Republicei, şi orice grup sau partid ar mai veni deacum
înainte la cârmă.

După clipele trăite astăzi de toate truditele neamuri ale Rusiei, când
ele au auzit şi au primit bună-vestirea de pace, nu mai există fortă
pământească, care să poată goni din nou pe soldaţi în tranşee şi să pună din
nou pe umerii poporului povara năprasnică a răsboiului.

Apoi, ieşind din rânduri Rusia, nici guvernele Aliaților apuseni nu
vor mai putea resista multă vreme popoarelor doritoare de pace. Milioanele
oştirilor ruseşti nu mai pot fi compensate nici de America, nici de... Siam !
Răsboinicii cei mai intransigenti vor trebui să se supună evidenţei.

In sfârşit, pasul îndrăznit de guvernul d-lor Lenin şi Trotzki,
împotriva tuturor formelor şi lozincilor rutinei diplomatice, împotriva
tuturor normelor învechite ale artei de guvernământ — pasul acesta care le-a
înscris numele în Istorie, a salvat definitiv şi opera mare a revoluţiei ruse,
chiar pin serviciul imens adus omenirii.

Vechia Moscovie, Sfânta Rusie a Tarilor albi, a trăit.

Nu putem şti încă cum se vor aşeza lucrurile acolo, care va fi forma
definitivă a Stat a Rusiei noui, nici măcar conturul general al fiinţei sau al
ființelor politice ce se vor ridica din ruinele vechiului regim.

E greu de admis, că în Rusia de astăzi ar fi cu putință organizarea
imediată a unui Stat socialist. E foarte puţin probabil chiar, că ne va fi dat
să vedem acolo în curând vr'o închegare orânduită, ori-care ar fi ea.
Destinul leagă dureri nesfârşite şi valuri de sânge de orice zămislire de
lumi noul.

Dar când Revoluţia şi-a putut crea în fata Istoriei mondiale acest titlu
la recunoştinţa omenirii întregi, ea şi-a afirmat în acelaş timp dreptul la
viaţă.

Intoarcerea vechiului regim, care, el mai cu deosebire, poartă vina
acestui măcel, e o imposibilitate morală.

Ultima rezervă a reacţiunii universale, Rusia Tarista, a dispărut pe
veci.

Peste veacuri toate chestiunile mici, - cari numai pentru patima
noastră oarbă pot părea astăzi mari, - legate de aceste vrăsmaşe vremuri,
pot fi uitate.

22.

Dar acest fapt mare va ramanea : vigoarea rasei germane a asigurat
lumii calea de propäsire tulburata, imdrumarea neimpiedicata de vesnica
amenințare dinspre răsărit, spre acele teluri înalte, pe care tot uriaşii de
gândire şi de acţiune ridicați din sânul acestei mari şi nobile naţiuni, marii
ei cugetători şi luptători, le-au pus înaintea omenirii.

Exceisior !

Păcatul neispravit încă al democratiilor apusene, cari din egoismul
mărunt al intereselor trecătoare, s'au asociat ultimei despotii din Europa, -
amenințând astfel de a stăvili pentru veacuri mersul progresului şi de a robi
continentul, - acest păcat nu va fi uşor şters din cartea neamurilor...

Pentru noi, românii, însă, nu poate fi o clipă de durere mai cumplită...

Romania, fără ca să fie justificată măcar prin interesul ei national,
intrase şi ea în asociația nenaturală şi vinovată...

Si în aceeaşi zi, în care ne-a venit vestea despre evenimentul epoeal
de pe frontul ruso-german, ne-a fost dat să aflăm şi despre desăvârşirea
catastrofei naționale :

Rusia noua, probabil în răspuns la alianța cu hordele anti-
revoluționare ale guvernului Kaledin, a denunțat convenţia militară cu
România...

lar Aliaţii din Apus pot numai oferi guvernului din laşi azilul de
pribegie...

Care va fi soarta armatei din Moldova ?...

Ce destin va avea şi tara, care îşi incredintase cârma în ceasul de
cumpănă, pribegilor din Iasi !...

Groaznice intrebari...

6 Decembrie

XVII
UN AN...

In mijlocul avalanşei de evenimente mari, dela fatală a ocupării
Bucureştilor va trece, desigur, aproape nebăgată în seamă de cei mai multi.

Un an |...

Istoria răsboiului României, aşa cum s-a reflectat el în psihica
Capitalei, poate fi rezumată în puţine cuvinte.

Doi ani de orgie, de urâte speculatiuni şi megalomanie maladiva din
timpul <<expectativei>> şi al <<pregătirii>>, până la declararea răsboiului

358

Zece zile de delir, de siguranţa victoriei şi de mari nadejdi, - până la
Turtucaia :

Trei luni de agonie, de înfrigurată aşteptare de veşti de la front, cand
puținele licariri de nădejde erau tot mai mult înecate in noaptea disperării, -
până la abandonarea Capitalei ;

Un an de amorteala morală, de luptă împotriva constiintii $1 împotriva
evidentii, în căutarea aparentii de justificare a marelui păcat...

Vestea despre armistițiu, despre retragerea trupelor ruse din Moldova
şi despre denuntarea conventiunii cu România de către Rusia, pune capăt şi
acestei fraze.

Ce va urma acuma ?

Se vor sgudui în sfârşit constiintele amortite, se va deştepta simţul
datoriei obşteşti ?...

In cursul vremurilor viata unei naţiuni poate trece prin multe
vicisitudini, cărarea Istoriei nu poate duce numai pe înălțimi, ea coboară
adesea şi în adâncuri prăpăstioase.

Dar cea mai mare disgrație a soartei, care poate isbi o naţiune, nu sunt
nenorocirile exterioare.

Un popor poate fi învins într'un răsboiu nenorocos, teritoriul lui
național poate fi ocupat de armatele străine, ruina lui materială poate fi cât
de adâncă, nimic însă nu e încă pierdut iremediabil dacă sufletul lui este
viu.

Nenorocirile exterioare pot fi chiar o piatră de încercare a sănătății
morale a unui popor, şi pot ele înseşi servi ca punct de plecare pentru
înălţarea lui ulterioară.

A ! In epocile de prosperitate, prea adesea nu copleşeşte proza vieţii
cu nimicurile ei grozave. Goana după plăceri, dupa satisfactiunile mărunte
ale vanitatii, cercurile şi intrigile meschine în viata de toate zilele, sunt
păcate, de cari nu este ertat nici poporul cel mai viguros.

Dar suferinţa este fierul ros care topeşte toate impuritatile sufleteşti
şi desgoleşte aurul inimii la orice fiinţă omenească vrednică de acest nume.

Si vai de acel neam care şi în catastrofa națională nu şi află puterile
de inaltare ; dacă fruntaşii lui, chiar în momente mari în ceasuri de groază,
nu-şi găsesc decât tot sufletul de toate zilele, cu micile lui combinatiuni, cu
aceleaşi ambitiuni deşarte şi aceleaşi pofte neinfranate...

359

Si ma întreb daca s’ar putea găsi în Istoria universală un alt caz, cand
vr’o națiune sa fi căzut într'o prăpastie atât de adâncă, şi sa fi avut atâta
nevoe de inaltare, numai spre a mai putea trai, ca neamul românesc de
astăzi ?

Două milenii a fost frământat, cu lacrimi şi sânge nemăsurat, aluatul
din care a crescut acest neam. Şi nemilos a tăiat plugul Istoriei în carnea lui
vie. Generatii după generaţii se stingeau în dorul neimplinit de viata mai
ridicată.

Abia de vr'o trei decenii, într'un colt al pământului românesc, s'a
închegat în sfârşit un Stat, care putea fi un zălog al vremurilor mai senine.

Si unde am ajuns ?

Sa va ganditi numai la calea strabatuta de credinta obsteasca dela
August 1916 şi până astăzi...

V’ati gândit vr'odată ?...

Acest cumplit an, când am stat pe delături de viată am avut destul
răgaz numai să ne gândim, să ne gândim greu, să ne cântărim toată vina
trecutului, să întrezărim cărările întunecate ale viitorului...

Si acum, când vălul e sfasiat fără mila, când nici o iluzie nu ne mai
poate fi ertată, se găseşte o minte cat de obtuză si nu se îngrozească, o
inimă cât de împietrită să nu se cutremure ?

Să nu se ridice o conştiinţă deasupra patimilor vechi ? Să nu răsune o
chemare la sufletele vii ?

Să rămânem tot inglobati în tina vechilor păcate ? Tot numai intrigi,
clevetiri şi cârtiri tot soapte la ureche, uneltiri subterane pentru o
<<situatiune>>, pentru o <<slujbă>>, pentru un <<portofoliu>>, pentru o
... imitatiune de portofoliu ?... <<Ai nostri>>, - clientela “Conului X”, sau
clica “Domnului Y” ?...

Aceste întrebări ne pune ceasul acesta când întâmplările mari din
jurul nostru pun hotarul altor vremi.

Bătrânul cronicar moldovan, citat de d. A. Beldiman în conferința din
Duminica trecută, a spus că “nu sunt vremile sub om, ci bietul om sub
vremi”.

Dar dacă şi sub aceste cumplite vremi nu se va găsi un chiag pentru
toate sufletele risipite de frivolitatea vieţii de altă dată, atunci nimeni, dar
nimeni dintre noi nu se va mai putea scutura de grozava răspundere în faţa
celor ce vor veni după noi.

360

Cu toţii vom bine-merita blăstămul copiilor nostri.

Am avut destule semne, şi chiar destul timp pentru meditatiune şi
pentru examenul conştiinții, ca să fim în măsură de a le pricepe.

Dacă nici acum nu vom găsi cărarea cea dreaptă, nu ne vom pătrunde
de simţul datoriei, şi nu ne vom uni în cugete, verdictul ne va fi dat de noi

înşine.
La anul |]...
7 Decembrie.
XVIII
POLITICA DE SUBURBIE...

Carageale toată viata cu înverşunare îşi bătea joc de <<mahala>>.
Dar <<mahalaua>> lui Carageale nu sunt suburbiile reale atât de oropsite
ale oraşelor noastre, cari in multe privinti înfăţişează mai multă cinste şi
demnitate decât <<centrul>>.

<<Mahalaua>> asupra căreia Carageale şi-a vărsat sarcasmele amare,
e pentru el un simbol al vieţii noastre sociale şi intelectuale, simbol de
pretentiune şi maimutärie ridicole, de lipsă de cinste şi seriozitate
intelectuală, de frivolitate morală, de sărăcie sufletească.

Suburbia nu este nici oraş, nici sat. Ea este lipsită de viata
intelectuală, de organizaţia şi culturalitatea superioară a <<centrului>>, dar
si de aerul curat al satului. Inecată de murdărie, ea primeşte toate scursorile
nesănătoase ale centrului şi trăeşte prin imitatiune, afişându-şi pretentiunile
nejustificate fata de <<toparlanii>> satelor.

Si pentru Carageale toată tara românească nu era decât o
<<mahala>>.

A cărui <<centru>> ?

<<Mahalagiii>> lui Carageale ar fi fost foarte mândri să se afirme ca
o suburbie a Parisului !...

Dar şi aceasta este o pretentiune nejustificată : mahalaua marelui
nostru satiric e pur levantinä, abia atinsă de lustrul quasi francez al
Fanarului...

Se vorbeşte în adevăr prea mult de <<frantuzomania>> noastră, dar
în realitate nu se poate vorbi de cat doar de <<frantuzomimia>> noastră, -
de imitatia superficială şi frivolă a aparentelor, caracteristică pentru
rastacueri.

361

Ce influenţă a avut asupra vieţii noastre sociale şi intelectuale
adevărata cultură franceză, cultul pentru marile idei din 1789, respectul
pentru <<drepturile omului>> şi pentru demnitatea cetateneasca, întrupată
în sufragiul universal ?

In fiecare an reprezentanţii elitei noastre petreceau mai multe luni la
Paris, aduceau de acolo croiala hainelor şi viciile cosmopolisului de la
<<Moulin Rouge>>, - dar pe cine dintre ei îl mişca starea de iloti orientali
a ţărănimii lipsite de drepturi omeneşti ? Cine simțea ruşinea
<<Constitutiunii noastre nescrise>>, cu <<rotativa>> ei, cu administraţia
publică lăsată pradă <<electorilor>> ?

Pentru nimeni, dintre acei chiar cari se entuziasmau în România
pentru Alsacia şi Lorena, nu era accesibil sentimentul real, care mişcă pe
francezi în această chestie. Cea mai bună dovadă este că ei au putut uita
răpirea din 1879 a judeţelor basarabene, care nici nu se poate compara cu
recucerirea celor două vechi provincii germane, nici din punctul de vedere
al dreptului, nici din cel al interesului național.

Poate fi un exemplu mai clasic de psichologie suburbiană, de
maimutarie frivolă şi de pretentiune ridicolă, care exclude asimilarea reală
a valorilor culturii apusene ?

Nu ! Nu suntem <<mahalaua>> Parisului !...

Această mentalitate suburbiană levantină, a fost substratul psihic şi al
politicii, care a devastat dezastrul național.

Ceteam ziarele parisiene de bulevard, şi ne formam o judecată asupra
situațiunii politice, tot aşa deformată, ca şi <<ultima modă din Paris>>,
când ajunge la o onorabilă matrona din High life-ul suburbian...

In fond, concepţiile politice ale unui vre-unui <<mare european>>
din România erau de aceeaşi natură ca şi entuziasmul <<Conului
Leonida>>, când I se părea că are dreptul la admiraţia lui <<Galibardi>>.

Aşa <<invarteau politica>> în aceste cumplite vremuri marii şi micii
noştri bărbați de Stat :

<<Vezi dumneata, i-a plăcut şi lui Galibardi (sau... Clemenceau !...)
cum am adus noi lucrul cu un sul subțire, ca să dăm exemplu Evropii>>...

Concepţia răsboiului <<fără rizic şi sacrificii>> poartă pe cetea
indelibilă a <<conului Leonida>>...

Astfel s'a format acea narcoză, care a împiedecat lumea noastră
politică să vadă realitatea. Cu <<surubarii>> şi cu <<suluri subțiri ca să

362

dăm exemplu Evropii>>, am adus tara intr’o situație tragică, cum nu
cunoaşte alta Istoria universală.

Dar mai poate fi încă scăpare pentru acest neam, numai hotărîrea de a
rupe cu toate apucăturile nenorocite ale politicei suburbiane ne poate da
vr’o nădejde.

Cum era de prevăzut şi cum de atâte ori s'a prevăzut şi în aceste
coloane, situația din Rusia a forţat şi <<comandamentul frontului ruso-
român dela Nistru până la Marea Neagră>> să propună armistițiul.

Mai este astăzi un om, care să nu vadă trista realitate ?

Si acum ni se pune întrebarea : ce va fi de tara noastră mâne ?

Nu formele au vr'o importanţă, şi nu persoanele. Suntem victima
unui sistem, a acelui sistem, care din toată viaţa noastră publică a făcut o
enormă minciună.

Va rămânea sistemul ? Va rămânea în oroare tot politica suburbană a
<<conului Leonida ? >>

Atunci e indiferent, cine <<va învărti lucrul cu un sul subțire ca să
dăm exemplu. Evropii>>. Isbăvire nu va fi.

E ceasul hotärîtor în care ne va fi dat să vedem, dacă este în acest
popor încă atâta conştiinţă şi judecată, dacă fruntasii săi pot avea atâta
abnegatie de sine şi simţ de jertfă, ca să se ridice din atmosfera suburbiei la
acele înălțimi, la cari numai ei ar putea fi la nivelul groaznicei probleme ce
ni se pune...

8 Decembrie.

XIX
IN CEASUL AL DOISPREZECELEA ...

In viata popoarelor sunt momente hotärîtoare, in cari conducătorii
poartă o deosebită răspundere pentru actele lor, fiindcă o greşeală săvârşită
în aceste momente, cu greu mai poate fi reparată în urmă.

Spre a învedera această afirmare şi a trage concluziunile cuvenite
pentru actualitate, pot invoca din trecutul nostru recent anul 1913.

In acel moment — cum am arătat chiar atunci într'un articol consacrat
tratatului din Bucureşti, - se stabilise <<o duioasă armonie>> în lumea
noastră politică. Acelaş suflet vibra în <<Viitoru>>, organ national-liberal,

363

si in <<Epoca>>, ziar ultra-conservator (<<Viata Rom.>>, 1913, No. 8 p.
184).

Mărturisind ca <<constiinta nu-mi îngădue să iau parte la jubilarea
obsteasca>>, am indraznit, singur in publicistica si in politica noastra, sa-
mi ridic vocea împotriva acelei <<armonii patriotice>>.

Imi dădeam seama la ce mă expunea această singularizare. <<Dar —
afirmam în articolul citat, - chestiunea e prea însemnată, pentru ca un
publicist conştiincios să aibă dreptul să se eschiveze şi să nu-şi spună
gândul cu toată francheta. In aceste împrejurări răspunderile nu pot fi
acoperite nici de solidaritatea de partid, nici de consideratiuni lăturalnice
de orice altă natura>> (ibid., p. 185).

In temeiul datoriei mele de publicist, mi-am permis atunci să pun o
întrebare tuturor oamenilor noştri de Stat, fără deosebire de partid :

<<Intru cât priveşte problema balcanică, - cetim în acelaş articol, - e
lămurit, că ea nu poate fi judecată de noi de cât în legătură cu întreaga
situatiune internațională. Pentru a hotărî caracterul ralatiunilor cu unul sau
altul dintre popoarele balcanice, ni se cere prealabil să determinăm
directiva noastră în ce priveşte politica noastră internațională întreagă. Prin
urmare, suntem în drept să întrebăm pe conducătorii acţiunii noastre de Stat
: au hotărit ei să dea altă indrumarepoliticei noastre externe, decât cea din
ultimele trei decenii ?>> (ibid., p. 190).

Intrebarea a rămas atunci fără răspuns. Doar că am fost categorisit ca
<<tradator>>...

Insă răspunsul, şi foarte elocvent, n'a întârziat prea mult. Căci
răsboiul din 1916 a fost predeterminat de acțiunea din 1913.

Prin urmare, oricât de mare este răspunderea oamenilor din 1916, ei
sunt în drept să asocieze la această răspundere şi pe toți oamenii politici din
toate partidele, fiindcă asupra tuturor, fără excepție, apasă deopotrivă
acțiunea din 1913...

Astăzi ţara plăteşte pentru greşeala acelui moment.

Nu din dorul de încriminări inutile îmi permit această tristă amintire.
Dar trecem din nou printr'un moment, in care o greşeală ar putea avea
urmări şi mai fatale.

In ceasul de fata se hotărăşte soarta Statului şi a neamului românesc.

364

Un rasboiu nesocotit a fost definitiv pierdut, cum a fost silit sa
recunoască in sfârşit şi guvernul din Iasi. Acum urmează să fie lichidata
această pagină tristă a Istoriei noastre.

Nu avem oare nici o datorie de îndeplinit, fata de această lichidare,
noi cestia din teritoriul ocupat ?

Imi permit să vorbesc acum cu aceeaşi francheta, cu care am vorbit şi
în 1913.

Ca urmare a unui răsboiu absurd, s'a creat o situatiune cu desăvârşire
paradoxală.

România învinsă, mai curând poate găsi un sprijin la <<inamici>>
decât la <<aliati>>...

Dar guvernele Puterilor Centrale, cari sunt înainte de toate
responsabile fata de popoarele lor, nu pot tinea seamă de individualitati.
Nu pot trage în cumpănă de cât reprezentanții autorizaţi ai României, chiar
dacă la Berlin şi Viena ar fi dispuşi să treacă peste formele rigide.

Dar ce am făcut noi până astăzi, ca să le dăm Puterilor Centrale, - ori
câtă bunăvoință ar avea pentru această tara, - mijlocul de a nu vedea în
guvernul din laşi reprezentantiunea exclusivă a României ?

Vă dati seama de consecinţele acestei situatiuni pentru întreg viitorul
nostru ?

Să-mi fie ingaduita încă o amintire din trecutul recent.

Inainte de ocuparea Bucureştiului, pe când guvernul se afla încă în
Capitală, dar evacuarea începuse, am îndrăznit să fac apel la fruntaşii
noştri, fără deosebire de partide, ca să convoace pe toţi deputaţii şi senatorii
hotariti să rămână în Capitală, orice s'ar întâmpla. Eram convins că numai
astfel am fi avut putinţa în primul rand să împiedicăm distrugerea
isvoarelor de avutie națională, precum şi exodul copiilor în Moldova.

Apelul acesta la unirea tuturor bunelor voințe, a rămas şi el fără
urmări.

N’au fost mai fericite nici toate încercările ulterioare...

Nu voiu discuta acuma rezultatele triste ale situatiunii ce s'a creat
prin risipire de forte şi de bune-vointi.

Dar acum, in ceasul al doisprezecelea, inainte ca totul sa fie pierdut
definitiv, nu putem avea mai mult noroc ? Nici acum nu e chip sa gasim
cuvantul de raliare ?

Mane poate va fi prea tarziu.

365

Si atunci, nu vom fi $i noi vinovaţi ?

La păcatul obstesc din 1913, ca şi păcatul altora din 1916, să se
adaoge şi păcatul nostru din 1917 ?

Să răspundă conştiinţa fiecăruia.

9 Decembrie.

XX
EXCES DE ABILITATE...

Situaţia penibilă care a fost creată guvernului din Iasi, şi prin el ţării,
pe urma inițiativei luate de Sfatul comisarilor națiunii din Petrograd,
rezultă chiar din Comunicatul oficial romîn de eri asupra armistiţiului.

Guvernul român nici nu mai încearcă să-şi ascundă dezastrul:

<< Comandamentul superior rus, -ne vesteşte Comunicatul, << - a
propus armistițiul inamicului $i trupelor române, cari << aveau frontal
comun cu ruşii.S'a hotărît că trupele << romăne trebue să participle la
armistițiu. In consecință << ostilitățile au font întrerupte pe întregul front
RTE

Vra sa zica, Comandamentul superior rus, si nu Comandamentul
roman a luat iniţiativa , şi in ce forma! Armistitiul a fost propus în acelaş
timp inamicului şi trupelor române. Nu e nici o indicație că ar fi avut loc,
măcar de formă, vr'o consultatie prealabilă între aliati...

Incă mai caracteristică este acea frază misterioasă a
Comunicatului,care în termini laconici ne face cunoscut că <<s’a hotarit ca
trupele romăne trebue să participe la armistițiu >>.

Cine a hotărît? Şi ce înseamnă acest << trebue >>: adică chiar fără să

vrea?

Intrebarea este cu atât mai legitimă, cu cât telegraful din Londra şi
din Paris ne asigură,că ministrul român la Petersburg,ca şi ataşatul military
pe lângă cartierul militar rus, au protestat împreună cu ceilalți reprezentanți
şi atasati ai Intelegerii, împotriva propunerii de armistițiu din partea
guvernului rus.

Trebue din toate acestea să înțelegem că faţă de protestul guvernului
din laşi Comandamentul rus << a hotărît că trupele române trebue să
participle la armistițiu >> ?...

Pentru fauritorii imperialismului << fără rizic şi sacrificii >>, cari
aveau o pretenție deosebită la << abilitatea diplomatică >> , - e un rezultat
cum nu se poate mai lamentabil ...

366

In fond e o grozavă tragedie şi o durere atât de cumplită pentru
sărmana țară,încât e firesc ca inimile slabe nici nu îndrăznesc să
privească în fata realității...

Dar numai o hotarire bărbătească de a nu ne îngădui în ceasul acesta
NICI O minciună , ne mai poate ajuta.

Situaţia guvernului din laşi nu are analogie în Istorie.

In orice răasboiu sunt învinşi şi învingători. Insă un învins de obiceiu
poate găsi sprijin la aliatii săi, al căror cuvânt, fie şi ei învinşi, tot trage în
cumpănă; poate cere ajutor la State neutrale, cari sunt în măsură de a
exercita o presiune in favoarea lui; în sfârşit el poate inspira, în certă
măsură — prin nenorocirea lui chiar, sau prin cavalerismul cu care a dus
lupta, - o simpatie învingătorului însuşi.

Care este situația guvernului din Iasi, din acest punct de vedere?

Despre inamici nu mai vorbesc, - rana este încă prea recentă ca să o
mai sgândăresc : oricari ar fi sentimentele lor pentru tara, - regimul din
Iaşi, în urma cunoscutelor declaraţii autorizate, nu va fi cruțat...

Neutralii? Dar acest răsboiu nu cunoaşte neutrali cari să fi fost în
măsură de a interveni, - dacă ei chiar ar fi nutrit vr'o simpatie pentru un
guvern care cu atâta grandilocventa porneşte un răsboiu, pe care îl crede
fără rizic ŞI sacrificii, $1 se dovedeşte atât de nesocotit in cât îşi aduce tara
la marginea prăpastiei...

Rămân Aliaţii...

Si aici e momentul cel mai extraordinar: guvernul român s'a trezit
între aliați, cari au ajuns într-un conflict fatis. Astfel, el protestează
împreună cu aliații din Apus, caută sprijin în elementele contra-
revoluționare, şi prin această irită pe aliatul rus, care, cum am văzut, îşi
permite, fără multe fasoane , să hotărască ce << trebue >> să facă trupele
române. La urma urmelor, guvernul din laşi trebue să se supună, şi să adere
la armistițiu. Prin aceasta încă nu-şi asigură simpatiile ruşilor, dar ridică
împotriva sa, la sigur, pe cei din Apus, cari aşteaptă de la România jertfa
Belgiei, a Serbiei şi a Muntenegrului, pe altarul Intelegerii, sau... caută
numai pretextul sa se debaraseze de “Maurul”, care nu şi-a facut
datoria...

Ce guvern, ce Stat, în toată istoria lumii, a fost silit vr’o data să
trateze pacea în aceste condițiuni?

367

Si mă gândesc la acel exces de abilitate, care vroia cu orice pret sa
ne asigure înfăţişarea la congresul de pace “la brat cu învingătorul”...

Al...

Mai este acuma vreme pentru “abilități”, şi pentru “fasoane”, pentru
discuţii asupra “ partidelor” sau asupra “şefilor”?...

Toată înjghebarea noastră politică a dat un formidabil faliment.Cati
români cu dor de tara se mai pot găsi, aici şi “dincolo”, să ne dăm mâna —
dar îndată fără tărăgănare, pentru Dumnezeu! Ca să reclădim templul
risipit ...

Dacă guvernul din laşi nu a ştiut de mult, şi nu ştie nici acum să-şi
facă ultima datorie, ne-o facem oare nol, - cei de aici ca şi cei de dincolo,
- “învârtind” politica, când tara piere, intelegeti, piere?...

Să lăsăm excesele de abilitate, şi sulurile << sulurile subțiri >> pe

seama Conului Leonida, pentru alte vremuri...
10 Decembrie.

XXI
ULTIMUL PRILEJ

De la începutul Marelui Răsbiu — căci aşa va fi recunoscut de Istorie
— ori-ce om cu judecata limpede şi obiectivă putea să prevadă rezultatele
intrării României în lagărul Intelegerit.

Din nenorocire, oamenii cu judecata sănătoasă au avut durerea să
privească, neputincioşi, prăpastia în care se prăvălea Statul, - glasul lor
răsuna în vid.

Si nu poate fi o durere mai mare.

Multi chiar dintre acei,cari rămâneau credincioşi politicei noastre
tradiționale, erau prea convinşi că ceeace ar fi absurd,este şi imposibil.Cu
puține săptămâni înainte de 27 August 1916, chiar “Moldova”, de pildă,
sfida guvernul d-lui Brătianu să declare răsboiu Puterilor Centrale, dacă
poate...

Din nenorocire, Istoria cunoaşte multe State, si multe neamuri, cari
au pierit fiind-că conducătorii lor făceau o poilitică “absurdă”.

In această vale de plângeri, “absurdul”, cum am aflat şi noi prea
tărziu, pentru nenorocirea noastră, - este prea “posibil”, precum, împotriva
doctrinei hegaliene, nu tot ce este real este şi rational...

Realitatea nu vrea sa ştie de logica omenească, şi optimismul
“hegelian” poate fi un izvor de mari desamăgiri şi de mari catastrofe.In

368

ori-ce caz, acest optimism paralizeaza energiile, cari ar mai putea încă
înlătura raul “posibil”.

Dacă m'aş gândi numai la liniştea mea sufletească, ar fi trebuit să
invidiez şi astă-zi acea seninătate olimpiană, cu care multi asistă la
desfăşurarea evenimentelor epocale din jurul nostru.

După isbucnirea revoluției ruse din Martie trecut, revoluție la care,
cum ştiu cetitorii mei, mă aşteptam de mult, am avut blăstemul, - căci şi
cea mai clară viziune e un blăstem, când nu mai poţi face nimic, - să văd
imediat consecințele ei ineluctabile.

De la apariţia acestui ziar, cetitorii au putu urmări în coloanele lui, de
mai înainte, succesiunea fatală a evenimentelor...

In special,am susţinut, că revoluția este necompatibila cu ducerea
unui răsboiu ca acesta, şi că Rusia, - ori-cine ar fi la cârmă, - va fi silită să
închee armistițiu şi să ceară pacea.

In acealş timp arătăm, că eşirea din luptă a armatelor ruse va impune
inevitabil şi României armistițiul şi tratările pentru pace.

Dar întrezărirăm în acelaş timp cu groază, pentru tara noastră,
consecințele unei păci ce s’ar fi încheiat cu regimul din Iaşi.

Seninătatea olimpiană în această privinţă ne poate numai duce la
noui dezastre.

In ori-ce caz acuma pierdem definitiv Basarabia, - şi nu numai
Basarabia...

Trebue din nou să mă opresc un moment asupra acestei chestiuni, din
cauza revelatiunilor sensationale din “ /e Journal”, ce ne-au fost transmise
eri prin telegraf.

Jurnalul francez, ne spune, în adevăr, telegrama din Berna:
“examinează chestia, dacă armata română ar putea aştepta în Basarabia
evenimentele. Ziarul îşi dă însă seama de greutăţile pe cari le-ar infatisa
această soluție, de oare-ce Basarabia e revendicată de Ucraina, devenită
independentă .Deaceea li se fac ucrainienilor promisiunile cele mai
mari... dacă Ucraina se obliga să continue răsboiul alături de Intelegere...”

Până acum demersurile diplomaţiei ententiste n’au avut niciun efect
pe lângă acea Ucraină, a cărei existenţă o tăgăduiau marii noştri bărbati de
Stat.

Dar nu putem trece cu uşurinţă peste aceste revelațiuni.

369

Ziarul francez, evident, doreşte ca România să nu părăsească lupta,
dar aceasta nu ar fi cu putinţă, decât în două condițiuni: ca armata română
să se retragă în Basarabia şi, în acelaş timp, ca Ucraina să continue răsboiul
alături de Intelegere.

Ucraina, însă revedincând Basarabia, Intelegerea îi face toate
promisiunile, - desigur îi promite şi Basarabia. Dar atunci ar fi această
“solutiune” acceptabilă pentru România?

Cum va rezolvi “le Journal” această quadratura a cercului, ne este
indiferent.

Dar de aci se învederează in ce situaţie penibila se află regimului din
Iasi: pe de o parte în fata armatelor victorioase ale Puterilor Centrale, pe
de altă parte — între armata maximalistă, guvernele Intelegerii din Apus şi
Rada ucraineană...

Ce ar mai putea refuza acest guvern, dacă ar fi să trateze el pacea ?

In tot cazul, după ce legătura Basarabiei cu Rusia, prin însăşi
indepenedenta Ucrainei „ar fi ruptă, - ar mai putea acest guvern să o mai
salveze pentru România?...

Dar în momentul de față numai acest guvern vorbeşte în numele
Romîniei...

Si iarşi, repet, pentru statele, cari au a hotari viitorul, oricari ar fi
sentimentele lor pentru această tara, individualitätile, - oricât de important
ear fie le, nu pot cădea cu greutate în cumpănă. Numai o reprezentatiune
națională, indifferent chiar de forme, ar putea fi ţinută în seamă.

Păstrându-ne inca seninătatea olimpiană, pe care o inspira de obiceiu
optimismul hegalian, vom pierde şi ultimul prilej de acţiune mântuitoare,
vom pierde totul...

Ne va fi dat poate să vedem şi armata românească peste Prut, luptând
ca să asigure Basarabia...Ucrainei!...

Ar fi ultima înjosire şi ultima durere...
14 Decembrie

XXII
TRATATIVELE DE PACE ŞI SITUAȚIA ROMÂNIEI

Armistițiul s'a încheiat pentru întregul front rusesc.

Deşi s'a fixat un termen de 28 zile însă, întrucât pentru reînceperea
ostilităților ar trebui ca cu şapte zile înainte de acest termen armistițiul să
fie expres denunţat, altfel el se prelungeşte automatic, se poate spune că

370

numai tratatul de pace îi va pune in adevăr capăt. Cu atât mai mult, ca in
acelaş timp s'a hotărît începerea imediată a tratativelor de pace.

In această situație evident, ostilitățile nu ar mai putea isbucni de cât
în cazul când s'ar mai putea aştepta la reînvierea spiritului răsboinic în
Rusia, - ceeace este cu cu desăvârşire exclus.

Răsboiul cu Rusia, nu numai de fapt ca până acum, dar mai putem
spun şi formal, s’ a sfârşit. Orice revolutiuni ulterioare nu mai pot aduce
nici o schimbare în această privinţă.

Pe această cale s'a sfârşit şi răsboiul nostru, pentru că în împrejurările
de fata România ar trebui să-l ducă nu numai împotriva Puterilor Centrale,
ci şi împotriva Rusiei.

Orice părere ama vea despre marii noştri strategi, dar astfel de
nebunie n'ar indrizni-o nici cel mai mare dintre ei, nici măcar ilustrul d.
general Iliescu...

E însă un sfîrşit, şi trist şi urit : fără voinţă fermă de a-i pune capăt cu
cinste, fără viziune clară asupra necesităților şi a îndatoririlor momentului.

Din partea regimului din laşi , nu putem cere astăzi nici voință
hotarita, nici viziune limpede.Tot ce mai poate face el pentru tara este să
dispară de pe scenă, - cât mai repede şi cat mai desăvârşit.

Oricât ar mai încerca, în adevăr, oamenii din laşi să trăgăneze finalul, ei
nu mai sunt în stare să schimbe cursul fatal al evenimentelor : pacea va fi
încheiată, cu ei sau fără ei. Si mai bine fără ei, decât cu ei.

De multe ori am arătat în aceste coloane, că ultimul dezastru ce ne
mai poate ameninţa, ar fi o pace, încheiată de guvernul din laşi, în
condițiile, în cari el ar fi silit să trateze astăzi, în situația lui echivocă între
inamici şi aliați.

Dar la urma urmelor, pacea trebue să vină, şi deci va trebui şi trataă
cu cineva.

Din nenorocire, până acum n este nici un semn, că în numele
României îşi vor putea ridica alții vocea în aceste zile de restriste.

Ce blăstem va cădea peste acest neam, dacă va trebui să bem paharul
până la fund...

Indaratnicii, cari nu au curajul să privească în fata adevărului, îşi
îndreaptă încă privirile spre Apus.

Dar încheerea armistițiului pe frontal rus, ca şi începerea tratativelor
de pace, în ciuda tuturor piedicilor ce li se puneau în cale, creiază un fapt

371

nou şi pozitiv, care nu va putea rămânea fără răsunet şi in ce priveşte
situația generală a răsboiului mondial.

Oricât de inevitabil ar părea acest desnodământ pentru toți oamenii
clar văzători, până la ultimul moment fanaticii răsboiului puteau exploata
nadejdiile mulțimii, afişându-şi credinţa că Rusia va fi menţinută cel putin
formal în rânduri, până ce... minunea s’ar săvârşi, cu ajutorul Americei.

Astăzi întrebarea se pune neted pentru cel mai umil cetäteaan din
Franţa, Anglia şi Italia: se poate purta răsboiul fără Rusia şi fără nădejdea
unui sprijin efectiv şi imediat din partea Americei?

Si această întrebare se ridică într'un moment psichologic foarte
critic: în Italia — în urma unei înfrângeri sângeroase şi sub presiunea din ce
în ce mai amenințătoare a armatelor lui Conrad von Hoetzendorf; în Franţa
— în atmosfera de rasboiu civil, pe care au creat’o ultimele evenimente; în
sfârşit in Anglia — fata de oboseala obştească mărturisită prin scrisoarea
lordului Landsdowne.

Mai pot conducătorii Intelegerii, în această situație, in al patrulea an
de sfortäri supra-omenesti şi infructuase, să găsească în masele populare
destulă energie şi destul entuziasm pentru a porni un nou răsboiu şi în
condițiuni cu mult mai grele?

Indoiala e cel putin legitimă.Şi cata vreme Puterile Centrale se vor
mentine pe terenul unei paci de buna intelegere, ele dau tuturor popoarelor
din Apus un temeiu puternic de a se opune curentelor rasboinice.

In orice caz, peste puşine zile lucrurile se vor limpezi.

Dar dacă am presupune chiar că în Apus facla răsboiului nu se va
stinge încă, ce mai poate câştiga România din această prelungire a agoniei?

Chiar dacă Germania, - ceeace în situația concretă nu e de crezut , - ar
fi silită să facă concesiuni în Apus , ar mai purta cineva acum răsboiul o
singură zi numai pentru scopurile României?

O ipoteză absurdă de la început , cum am dovedit de atâtea ori, chiar
înainte de răsboiul nostru, dar astăzi numai o nebunie furioasă nu ar mai fi
accesibilă evidenţei.

Atunci?

Nu se va găsi în tot neamul românesc un om de inimă şi de curaj care
să taie nodul gordian?

Nu avem un om?...
19 Decembrie

372

XXIII
DEMOCRATIILE APUSENE SI ROMANIA

Timp de doi ani << democratiile apusene>> au dus o campanie
stăruitoare pentru a determina intrarea României în acțiune

Presa franceză cand mägulia, când ameninţa; diplomaţii exercitau
toate mijloacele de persuasiune şi de...seductiune: conferentiarii şi agenții
de tot soiul mişunau prin ţară : actualul prim ministru francez, în jurnalul
său, nu ştia să ne înjure grosolan, pentru că nu voiam să ne înhămăm la <<
carul civilizatiei>> , şi nu găsia decât pe un singur <<european >> în toată
tara românească...pe d. Take Ionescu...

In sfârşit, au reuşit, România a intrat în lagărul Inţelegerii, - a intrat
pentru <<a adăogi ultima verigă la lanţul care urma să sugrume Puterile
Centrale >>.

Discursurile oamenilor politici şi articolele din presa Intelegerii
desfăşurau pentru marele public planul grandios al unui atac concentric
asupra Austro Ungariei: << Doctorul Brusilov>>, <<les armees du
generalissime Iliesco >>, Sarrail Cardona, pornind din cele patru puncte
cardinale, îşi dădeau întâlnire la... Viena!

Se ştie ce rezultate au avut aceste planuri märete.

Brusilov nu numai că nu era în măsură de a continua ofensiva, dar
ruşii au fost goniti din Galiţia şi Bucovina; Sarrail nu s'a mişcat şi acuma e
vorba ca armata lui să fie retrasă din Salonic; Cardona a dispărut, iar
armatele lui abia se menţin între Piave şi Brenta; <<le generalissime Iliesco
>> face strategie la Paris, iar o parte din armata română, dacă trebue să
credem telegraful, se luptă nu ştim unde, sub comanda lui Kaledin...

S’ar părea că << democratiile apusene>> fata de aceste rezultate ale
intervenţiunii României, provocată de ele, ar fi trebuit să aibă puţină
remuşcare.

Cu atât mai mult, cu cât astăzi nu mai e taină pentru nimeni, că la
Paris şi Londra se ştia bine , că alt rezultat al interventiunii noastre nu
putea fi. Acolo se ştia şi situaţia armatei lui Brusilov, ca şi a celei lui
Sarrail.

Din procesul Paix Seuilles rezultă, în adevăr, că atunci când România
declara răsboiu, generalul Sarrail primea un ordin, care îi interzicea ori-ce
ofensivă!

373

Presa franceză ataca cu vehementa pe <<tradătorii >> Stuermer şi
Polivanov, pentru ca documentele publicate la Petrograd ne destainuiesc,
că miniştirii ruşi priveau cu satisfactiune la nereusita planurilor noastre,
<<interesele României nefiind compatibile cu interesele Imperiului rus >>

Dar România a fost trădată numai de Rusia? Nu e însă o trădare a
împinge o ţară în răsboiu, făgăduind colaborarea armatei din Salonic,
despre care se ştia, că nu poate face nimic?

Lacrimile de crocodil, în cari sunt astăzi muiate ziarele din Paris şi
Londra, ajung pentru a linişti conştiinţa <<democratiilor apusene >> ...

Atitudinea lor actuală fata de situația desperată a armatei din
Moldova aruncă o lumină şi mai urâtă asupra acestor jelanii.

<< Democraţiile apusene>> nu-şi pot face iluzii asupra stării reale.

La Brest- Litovsk delegații ruşi închee un armistițiu pentru întreg <<
frontul de uscat din Marea Neagră şi Marea Baltică >>. Pe acest front stă şi
armata română. Dar nu numai că ea nu ia parte la tratative, ci pe cât se
pare comndantii ruşi nici nu s'au grăbit să o instiinteze despre încheerea
armistițiului. Cel putin comunicatul român aduce la cunoştinţă armistițiul
numai pe baza comunicatului german!

lar dacă se va încheea şi pacea, ce ar putea face armata noastră, daca
România nu va adera la pace?

Să lupte împotriva Puterilor Centrale şi a Rusiei reunite ?!...
Cetitorii noştri cunosc concertul din presa franceză: <<L’ Homme Libre
>>, << Le Gaulois >>, << La Victoire>> << Le Temps>>, - rând pe
rând, si toți împreună se vaită de << tragedia României>>, recunosc
neputinta aliaților de a ne ajuta, dar...sfătuiesc armata din Moldova să se
retragă în ...Ucraina...

Aceiaşi văicăreală ipocrită în presa engleză.

Am în fata mea importantul Times , din 8 Decembrie a. c., care singur
ajunge pentru a caracteriza atitudinea aliaților din Apus:

Când e vorba despre situaţia concretă pe frontul român, titluri şi
subtitluri senzaţionale : <<Victim of russian action>>, << A tragic
dilemma>>, etc.

Si ce perspective de ajutor se dau în acelaş timp acestei
<<victime>>?

În discursul său celebru publicat în acelaş număr, Sir E. Carson, după
o profuziune de complimente şi consolatiuni , poate spune numai :

374

<<Vom face tot ce se poate pentru a ajuta Romania, dar << nu e usor...Nu
trece o zi fără ca noi ( consiliul de rasboiu) să nu discutăm ce am putea face
pentu a ajuta << pe brava noastră aliată>>.

Iar articolul de fond, după ce anatemizează pe maximalisti, inchee:
<< Până ce Rusia nu şi va veni în fire (!) aliaţii pot da României prea
puțină nădejde la un ajutor imediat , dar ea poate conta pe aliaţii sai,
precum şi ei contează cu încredere pe ea>>...

Dacă cu increderea lor armata română nu va bate pe ruşi, germani,
austriaci, turci, bulgari...

Ceeace e mai rău, din toate aceste asigurări de << incredere>> răsbate
amenințarea pentru cazul de defectiune...

Nu e această atitudine mai monstruasă decât toate << tradarile>> lui
Stuermer sau Polivanov?

A cui e adevărata << victimă >> România?

Tara aruncată în răsboiu împotriva intereselor sale, infranta şi
sfâşiată, părăsită de singurul aliat, care îi putea da vr'un ajutor eficace,
trebue să continue lupta, numai ca să << fixeze>> puţină vreme aici câteva
divizii germane.

Egoismul sălbatec al campionilor pentru << dreptate şi democratie>>
ajunge la un adevărat canibalism, când România este îndemnată la
sinucidere, prin sprijinul pe care lar da armatei antirevolutionare a lui
Kaledin...

Poate fi o tradare mai caracterizata? Aceasta atitudine este insa in
logica lucrurilor.

<<Democratiile apusene>> au fost trădătoare cand s'au aliat cu
Tarul Nicolae II. Ele au trădat prin aceasta interesele civilizatiunu, fiindcă
victoria lor ar fi însemnat triumful despotismului pe continent.

Au trădat şi România, chiar prin faptul că au îndemnat o să se alieze
cu un duşman de moarte.

Au trădat-o, când au aruncat-o în acţiune, știind că va fi învinsă.

O trădează şi acuma, 0 asasinează cu premeditare, silind-o să stărue
<< până la sfârşit>> în această acţiune de destructiune...

Au 0 singură circumstanta uşurătoare: complicitatea marilor patioti şi

bărbați de Stat ai României...
23 Decembrie 1917

XXIV

375

INTELEGEREA SI ROMANIA
DUPA DEFECTIUNEA RUSA

In corul de lamentatiuni pentru “tragedia României” care se aude
zilnic in presă şi in discursurile oamenilor politici ai Intelegerei, nu lipseste
şi o nota care ne poate da măsura sinceritatii tuturor acestor manifestări:
insistenta, că România, ori-cât de disperată ar fi situația ei, in urma
armistițiului şi a încheerii eventuale a păcii de către Rusia, trebue să
rămână “ până la sfârşit” credincioasă legăturilor sale cu Intelegerea;
indignarea la singurul gând că România ar putea săvârşi “ cea mai neagră
trădare” încheind şi ea pacea; în sfârşit, îndemnările stăruitoare ca armata
romana, dacă n’ar mai putea resista în Moldova, să se retragă în Ucraina, să
se unească cu cazacii lui Kaledin, etc., etc...

S’ar părea că România nu ar putea da dovadă de credinţă, decât prin
sinucidere. Elementara voinţă de a trăi pentru sine ar constitui o trădare din
partea ei...

Dar sunt potrivite aceste acuzatiuni preventive, chiar dacă România
ar părăsi acum lagărul Inţelegerii?

In adevăr, mai are astăzi fiinţă, atât politiceste, cât şi chiar juridiceşte
„tratatul care ne leagă de Intelegere?

Nu voiu recurge la argumentele, cari totuşi au o greutate
necontestabilă în politică şi chiar în drept : situaţia de fapt, care nu mai
îngăduie României continuarea luptei.

Nici o obligatiune nu poate fi valabilă, când realizarea ei este cu

neputinţă din cauză de forță majoră, - “a l’impossible nul n’est tenu!” Nici
un tratat nu poate cere unui popor să se omoare. Si continuarea luptei
pentru armata română, izolată între Rusia pacifică şi Puterile Centrale, ar
echivala în adevăr cu sinuciderea.
Dar pe vremuri << ententistii>> noştri încercau să justifice violarea
tratatului, care ne leagă de Puterile Centrale, prin faptul că noi am încheiat
acel tratat cu “tripla alianță”, şi că această alianță s’ar fi desfiinţat prin
defectiunea Italiei. Deci România era stăpână pe acsiunea ei: “ Am tratat cu
trei, au rămas doi”, - spunea d. Take Ionescu in camera.

Argumentarea n'a fost nici serioasă, nici cinstită.

Mai intaiu, am fost legați de Puterile Centrale prin interesele noastre,
mai mult chiar decât prin tratatul formal.

376

Dar şi formal, noi am încheiat tratatul întâiu cu Puterile Centrale,
Italia numai în urmă a intrat şi ea în alianță. Si in ori-ce caz defectiunea
Italiei, Puterile Centrale n’au fost puse în imposibilitatea de a-şi îndeplini
angajamentele fata de noi. Italia pentru Alianţa centrală, ca şi pentru noi,
era în fond “a cincea roată la car”.

Dar ori-cum ar fi, să admitem chiar că argumentatia “ententiştilor”, în
această privinţă, n’ar fi fost fără temeiu, cu atât mai mult ei nu pot tăgădui
valoarea ei fata de Înţelegere.

In adevar, noi n'am tratat numai cu Franţa sau Anglia, ci cu întreaga
Înţelegere, şi chiar mai cu seamă în vederea sprijinului militar, pe care ni-l
putea da Rusia. Rusia era în situaţia noastră factorul principal al
Intelegerii. Pentru a dovedi această afirmare, e destul ca ori ce om cinstit
să-şi pună întrebarea: ne-am fi aliat noi cu Înțelegerea, dacă Rusia refuza să
ne dea ajutorul ei, sau chiar dacă ea de pe atunci ar fi tratat pacea cu
Puterile Centrale?

Ati uitat cât a tras în cumpănă, pentru hotărîrea noastră, “Doctorul
Brusilov”?...

In această situaţie e evident că “democratiile apusene” pot avea orice
socoteli cu Rusia pentru defectiunea ei, -dar această chestie internă a lor,
nu le poate desolidariza, fata de noi de acţiunea Rusiei.

Noi am încheiat un tratat cu Înțelegerea, nu cu Rusia singură şi acest
tratat a fost călcat fata de noi, prin defectiunea factorului principal al
Intelegerii, de cătră Înțelegerea însăşi.

Când chiar în raporturile de drept civil o asociaţie nu şi îndeplineşte
un angajament, pot oare doi sau trei asociaţi invoca buna lor voinţă fata de
partea, care a fost lezată, şi de a arunca răspunderea numai pe acel dintre
coasociati, care de fapt ar fi zădărnicit executiunea contractului?

E o patentă absurditate juridică !

Dar şi fata de România, Înțelegerea întreagă nu s'a ţinut de cuvânt,
indiferent cine anume dintre asociaţii ei e principalul vinovat pentru
această,- chestia aceasta îi priveşte numai pe ei. Mai mult. Insăşi
Intelegerea,- aşa cum a existat pentru România în momentul tratatului,- nu
mai are fiinţă azi. Ea s'a desfăcut, prin defectiunea Rusiei, fără să- şi fi
îndeplinit obligatiunile fata de noi.

Prin urmare, nu numai ca Romania nu mai are nici o obligatiune fata
de Înţelegere, şi nu ar avea deci nici o vină, dacă ar înceta lupta în aceste

377

conditi,- dar ea este in drept să acuze Înțelegerea de trădare, pentru că ruşii
au 1eşit din luptă fără să tina seama de angajamentele contractate.

Şi trădarea aceasta a fost chiar mărturisită de însăşi Înțelegerea.

N’au recunoscut oare de atâtea ori oamenii politici şi miniştrii din
Franţa şi Anglia, că România a fost trădată atât de guvernul Țarului, cât şi
în urmă de Rusia revoluționară? Dar trădarea Rusiei, cum am arătat, este
pentru România trădarea Intelegerii însăşi!

Astfel, România nu este numai liberata de ori-ce obligatiune, dar este
în drept să ceară de la Integere toate compensatiile imaginabile, pentru
jertfele ei zădărnicite de nişte aliați infideli.

Această consideraţie nu are numai o valoare pur teoretică,-ea poate
avea şi consecinti politice practice,- şi nu numai politice.

Imprumuturile, de pildă, ce ne-au fost acordate de cătră Statele
Intelegerii numai în vederea răsboiului, nu mai suntem datori de a le plăti,
dacă Înțelegerea însăşi, prin factorul ei principal, s’a pus în calea scopurilor
pentru cari le-am contractat.

Dar şi dreptul la compensatiunile politice, cine ni l-ar putea tăgădui?

Din nenorocire, în raporturile internaţionale chiar şi dreptul cel mai
sfânt, ca să fie luat în consideraţie, trebuie să se sprijine pe putere.

Si unde ar mai putea căua sprijin Romania?

Dar situația ce ni s'a creat e atât de limpede, încât înşişi ruşii trag
concluzile cuvenite.

Unul din cele mai respectate ziare din toată Rusia, “Russkia
Viedomosti”, organul profesorilor din Moscova, în Nr. Din 28 Noiembrie
a. c., face în articolul de fond, între altele, următoarele reflectiuni:

“ Trebuie să dăm o deosebită consideratiune situatunii, care s'a creat
pentru România, în urma actelor bolsevistilor ruşi. (Numai ale
bolsevistilor? C.S.). Dacă ținem seama că astăzi armata română este par’ca
strânsă între doi duşmani, şi că România nu poate primi nici un ajutor de la
aliații apuseni, n'am putea să ne idignăm, dacă s'ar confirma, că românii se
gândesc la schimbarea de front. România nu poate ţine frontul singură, fără
armata rusă...Dacă, deci, Rusia trădează definitiv pe aliaţii săi, România,
în baza dreptului de conservare națională, nici n'ar avea par'că altă eşire,
decât să încheie o pace separată pe seama Rusiei, Si România, care s’ar
părea o pitică în comparaţie cu Rusia ar fi astăzi în măsură să ne dea o
lovitură, în faţa căreia se întunecă chiar şi primejdia japoneză...şi dacă

310

Kievul şi Odessa vor fi ocupate, la Petrograd şi la Moscova nu vor ajunge
morminte pentru oameni morti de foamete...”

Nu avem nevoie de a mai mări nenorocirile Rusiei, însă dreptul
nostru l-am fi putut cere, şi eream datori să-l cerem...

Dar... armata română e pe cale de a se lupta pentru alipirea
Basarabiei la... Ucraina!

Marii şi micii noştri bărbați de Stat, cei de dincolo, ca şi cei de
dincoace, au alte preocupări...

30 Decembrie.

XXV
IN NĂDEJDEA UCRAINEI...

Din ştirile confuze ce apar din când în când în presa europeană se
poate deduce că la Apus nu s'a pierdut încă nădejdea de a salva din
prăbuşirea rusă şi de a asigura pentru Intelegere cel putin forţa militară a
Ucrainei. Din acest punct de vedere sunt scontate şi comentate şi
neînțelegerile dintre Rada ucraineană şi Sovietul comisarilor din Petrograd.

Din nenorocire pentru Intelegere aceste nădejdii isvorăsc numai din
necunostiinta şi reaua intrepretare a situației reale.

Poporul ucrainean nu este mai puţin pacifist astăzi de cât cel rus. La
Kiev, ca şi la Petrograd, nu s’ar mai putea menţine nici un guvern, care ar
hrăni proete răsboinice.

Numai necesitatea de a-şi asigura simpatia maselor populare explică
chiar şi rezolutiunea Radei Centrale din 5 Decembrie, relativ la chestiunea
păcii, care nu lasă nimic de dorit ca limpezime şi hotarire.

Pentru edificarea cetitorilor reproduc aici în întregime această
rezolutiune, după telegrama ziarului <<Russkoie Slovo>> din 6 Decembrie
1917:

<<In numele Republicii nationale ucrainene, Rada recunoaste ca e
necesar să se păşească la tratari de pace, instiintandu-se despre aceasta
Puterile aliate. Deşi acţiunea păcii, în numele Republicii ruse, poate fi
condusă numai de către un organ socialist central al autorităţii federale,
întru cât însă această autoritate nu a fost creată, Rada päseste ea însăşi la
realizarea păcii.

In consecință Rada hotărăşte :

319

1) De a trimite pe frontul român şi pe cel de sud-vest pe
reprezentanţii secretariatului general pentru a participa la tratările asupra
armistițiului.

2) De a se adresa de îndată la toate Puterile aliate şi cele inamice cu
propunerea de a începe tratările de pace.

3) De a instiinta despre aceasta Sovietul Comisarilor (din Petrograd)
si guvernele altor republici (din Rusia) pentru coordonatele acțiunilor.

4) De a elabora un program concret de pace, care să fie propus
popoarelor Rusiei, Puterilor aliate şi celor inamice, ca o bază de tratative.

Rada invită toate popoarele Rusiei de a lua cea mai activă parte la
aceste tratative>>.

Cum vedeţi, numai spirit răsboinic nu se poate presupune la
ucraineni, în urma acestui document.

Dar, desigur, el trebuia să provoace un conflict între Rada şi Sovietul
din Petrograd, pentru că din textul lui rezultă lămurit că Rada nu recunoste
guvernul din Petrograd ca organ central al Republicei ruse. Guvernul din
Kiev se adresează expres Sovietului comisarilor naţiunii ca la unul din
guvernele celorlalte republici şi popoarelor din Republica rusă. Prin
aceasta, guvernul d-lor Trotzki şi Lenin e cel mult tratat ca o simplă
reprezentantiune a Moscovei, în sensul strict al cuvântului, alături de
guvernul Caucaziei, al Siberiei, sau la <<Rusiei albe>>. lar Ucraina îşi
arogă chiar un drept de inițiativă şi de conducere.

Riposta energică a Petrogradului era inevitabilă. Dar chiar dacă s’ar
ajunge la o ruptură, evident că ea nu ar fi în legătură cu chestia păcii, şi în
orice caz conflictul acesta numai prielnic unei acțiuni militare nu poate fi.

Pentru o justă apreciere a evenimentelor din Ucraina, trebue să notăm
că nici ea nu e ferită de sfâşieri şi lupte interne. Procesul de dezagregare a
aparatului de Stat nu s'a putut, evident, opri la graniţele Ucrainei.

O corespondenţă din Kiev, în <<Ruskoie Slovo>>, din 23 Noiembrie
1917, ne spune de pildă, că în acel moment funcționau acolo în acelaş timp
următoarele <<guverne>> rivale, fiecare din ele pretinzând la plenitudinea
puterii :

1) Un comitet <<regional>> , care făcea abstracție de deosebiri
naționale ; 2) Un comitet format pe lângă Consiliul comunal ; 3) Comitetul
Congresului cazacilor ; 4) Comitetul revoluționar al Sovietului soldaților ;
5) Sovietul lucrătorilor (la Kiev nu s'a putu forma un singur Soviet al

380

soldaților şi lucrătorilor) ; 6) Comitetul trupelor ucrainene ; 7) Secretariatul
general, cu Rada Centrală ; 8) în sfârşit, Comandamentul circumscriptiunii
militare Kveentinski a avut şi el pe lângă sine un comitet de guvernământ.
<<Astfel, urmează corespondenţa citată, - la Kiev s'a format nu mai
putin de opt diferite organe de guvernământ, cari nu intră în contact unul cu
altul, se combat şi publică decrete contradictorii... Pe străzile oraşului apar
patrule, cari recunosc diferite guverne şi între cari se produc ciocniri>>...

Dintre aceste <<guverne>>, unele erau în mâinile maximalistilor, în
cât guvernul din Petrograd poate găsi chiar în sânul Ucrainei un sprijin
împotriva pretentiunilor Radei Centrale. Cu cat mai mult, cu cât în acest
din urmă organ predomină “burjuii”, cari deşi caută să se adapteze
tendinţelor vremii, totuşi nu pot inspira încredere unui guvern ca al d-lor
Trotzki şi Lenin, alcătuit numai din cele mai extreme elemente socialiste.

Apoi legile “mecanicei istorice”, odată ce s'a născut un Stat
ucrainean, vor impune mai curând sau mai târziu o luptă între Ucraina şi
Moscova, fiindcă numai lupta va putea lămuri raportul de putere dintre ele,
si rezultatul ei va stabili un echilibru mai stabil.

Dar ori cum, continuarea răsboiului e cu neputinţă, atât pentru
Ucraina, cât şi pentru Moscova.

Căci pentru răsboiu nu ajunge numai bunăvoință, chiar de ar avea-o
Rada sau alt guvern ucrainean. Armata însă capabilă de luptă nu mai există
toată întinderea Rusiei.

Imaginaţia noastră cu greu îşi poate închipui ce se petrece acum în
aşa numita “armată rusă”.

Imi voiu permite aici să citez o singură mărturie.

Ziarul “Utro Rossi” din 12 Decembrie publică despre ceea ce se
petrece tocmai pe fronturile ucrainene :

“Nici nu au fost începute bine tratativele de pace, şi soldați au şi
pornit în massă spre casă. Ei nu aşteaptă încheerea păcii, şi cu atât mai
putin decretul de demobilizare. Ei pur şi simplu pleacă şi iau şi pusca cu
dânşii. Inainte ei asaltau trenurile, toate liniile de drum de fier erau
acaparate de ei. Acum căile ferate nu mai ajung pentru transportul
tovarasilor dezertori. Ei pornesc in bande pe şosele şi drumuri de tara. In
căutarea hranei ei asediază şi iau cu asalt moşiile şi satele, pe cari le
întâlnesc în drum, pradă şi incendiază totul. Podolia (care face parte din
Ucraina) retrăeşte astăzi vremurile descrise în romanele lui Sienkiewicz.

381

Partea insemnata a tinutului Hotinului (din Basarabia, partea locuita de
ucraineni), literalmente a dispărut de pe fata pământului” ...

Dacă la această oştire se reduc nadejdiile Intelegeri1.

Articolul de fata a fost scris, când telegraful ne-a adus cea mai
potrivită concluzie pentru el : delegații Ucrainei au şi sosit la Brest-Litovsk
pentru ca să ia parte la tratativele de pace...

6 lanuarie, 1918

XXVI
IN CETATEA PETRU SI PAUL...

Reductio ad absurdum este un procedeu, care se întrebuinţează în
discutiune pentru a dovedi greşeala unei teze, prin deductia logică a
ultimelor consecințe ale ei. Absurditatea concluziunii demonstrează pentru
oricine erorile premiselor.

Pentru România însă realitatea însăşi s'a însărcinat să aplice acest
procedeu de argumentare pentru a învedera absurditatea acelei politici, care
rupând legăturile noastre fireşti, ne-a aruncat în braţele Rusiei.

Pentru a crea o “Românie Mare” bărbaţii noştri de Stat, au căutat
sprijinul în oştirile ţarului Nicolae.

Ca rezultat, am fost învinşi ; miniştrii ţarului au văzut în înfrângerea
noastră un succes politic, care — cum scria fostul ministru Polivanov în
raportul său către Tar — înlesneşte realizarea planurilor Imperiului în
Balcani ; armatele ruseşti, cari rămăses impasibile fata de dezastrul
“confratilor de arme”, au tratat Moldova ca o tata cucerită ; iar dupa
revoluţie, Rusia începe tratativele de pace, fără să se mai sinchisească de
soarta aliatei ei “naive”.

Când, la vreme, încercam să arăt primejdia alianţei cu Rusia, ca ultim
argument era mereu invocată “garanția” Franţei şi a Angliei. In speranţa
acestei garanții, Romania trădată de Rusia, staruia în “credinţa ei
nestrămutată” fata de Intelegere.

Dar astăzi jurnalele franceze îşi liniştesc publicul, că revendicările
României, devenite incomode, “nu vor putea eventual să împiedice
incheerea păcii”...

S’ar părea, că şi cea mai perversă imaginatienu şi-ar putea închipui o
situație mai absurdă : cea mai mare parte a teritoriului ocupată de armatele

382

inamice ale foştilor aliaţi, pe care i-am socotit atât de prapaditi, in cât nu ar
mai fi în stare de a ne face vr'un rău ; restul ţării devastat de nou aliaţi, cari
tratează pacea şi ne sileşte la armistițiu ; <<democratiile apusene>>, cu
toate cuvintele de mângâere, se resemnează să renunţe la acele revendicări,
cari singure justificau intrarea noastră in rasbouu...

Nu mai vorbesc de risipirea de vieți în atâtea lupte nenorocite, de
ruinile acumulate, de mizeria, epidemiile, cari au decimat populaţia dela
sate la oraşe...

Ce ar putea inventa mai mult şi geniul satanic al unui Edgar Poe ?

Dar realitatea poate întrece în sadism şi cea mai desfrânată fantezie.

Pe ziua de eri am aflat, că ministrul nostru din Petrograd a fost arestat
şi închis în cazamatele vestitei cetăți Petru şi Paul...

România nu a recunoscut noul guvern al Rusiei, guvernul din laşi nu
era in relatiuni oficiale cu Sovietul comisarilor națiuni.

Dar chiar dacă guvernul rus ar fi avut cele mai mari temeiuri de a fi
nemulțumit de atitudinea României, el putea sa dea paspoartele
reprezentanţilor noştri şi să-i silească să plece din tara, putea să ne adreseze
un ultimatum, putea chiar să ne declare răsboiu.

Ar fi fost şi această situație absurdă până la fantasmagorice...

Dar să aresteze pe un agent diplomatic, şi să-l înfunde într'o
puşcărie?!

Totuşi e o acţiune logică, în situația concretă, in care ne-a adus
politica guvernului d-lui Brătianu : e tocmai reductio ad absurdum a
acestei politici.

Guvernul din Iasi, nu se putea resemna la încheerea păcii, cu toată
farsa tragică pe care 1-a jucat-o aliata de la Nord, prin tratativele din Brest-
Litovsk precum el, trebue să rămână <<credincios>> Intelegerii, cu toată
repudiarea revendicărilor României.

In această situație, guvernul român a fost silit să se amestece în
luptele interne ale Republicei ruse, să caute sprijin la Rada Centrală din
Kiev sau la generalul căzăcesc Kaledin.

Astfel organele de Stat ale Regatului român s'au trezit reduse la rolul
de simplii răzvrătiți împotriva autorităţilor, pe cari şi le-a dat revoluția rusă,
sau în orice caz împotriva singurei autorități care s'a putut afirma în
momentul de faţă la Petrograd.

Cu logica rectiliniară a revoluţionarilor, d-nii Lenin şi Trotzki au tras

383

ultimele consecinti, - şi d. Diamandi ocupă o celulă in sombra cetate de pe
malul Nevei, alături de favoriţii regimului tarist, cu foştii miniştri ai d-lui
Kerenski, şi cu alti “contra-revolutionari” şi “burghezi” cari s'au expus la
urgia Sovieturilor...

Si ce eşire poate găsi acum guvernul din laşi din această situație
absurdă şi înjositoare ?

E indiferent, care va fi soarta personală a d-lui Diamandi, chiar dacă
pe mâne d. Trotzki s’ar milostivi, sau ar da urmare vre-unei interventiuni
din partea corpului diplomatic, redând libertatea ministrului român.

Incidentul are importanţă numai din punctul de vedere al situatiuni
Regatului român, învederată de însăşi posibilitatea unei asemenea
procedări.

Poate cere guvernul din Iasi satisfacţie la Petrograd ? Şi ce satisfacție
ar putea el cere, şi la ce rezultate ar putea ajunge cerând chiar satisfacție, în
împrejurările concrete ?

Să declare răsboiu Rusiei, pe când se află în răsboiu şi cu Puterile
Centrale ?

Dar, odată ce d-nii Lenin şi Trotzki sunt decişi să ne trateze ca pe
răzvrătiți, întru cât chiar din punctul de vedere al situației de drept,
declararea răsboiului ar putea schimba ceva ?

Dar de fapt, e cu putinţă acest răsboiu, în momentul când, fără nici un
ajutor posibil din partea aliaţilor, armata noastră se află singură se află
singură în fata Puterilor Centrale ?

Nici măcar singură, ci înconjută de trupele ruseşti !

Orice ar încerca guvernul d-lor Brătianu şi Take Ionescu, - tara ar fi
expusă numai la noi suferinti şi la umilinti şi mai crunte.

Cu groază aşteptăm ce na mai pot aduce telegramele de mâne...

19 Ianuarie.

384

XXVII
CE FACE GUVERNUL DIN IAŞI ?...

La Brest-Litovsk se tratează pentru încheerea păcii între Rusia şi
Puterile Centrale, suntem însă ameninţaţi de un nou răsboiu : dintre Rusia
si România !

In momentul de fata situaţia se prezintă astfel :

Sub presiunea corpului diplomatic, ministrul nostru din Petrograd, d.
Diamandi, a fost eliberat, dar “expulzat” din Rusia !

Ataşul militar al României rămâne încă arestat.

Sovietul Comisarilor naţiunii, fără preget, a adresat guvernului din
Iasi un nou ultimat, şi foarte drastic — luând tot odată măsuri energice, cari
nu lasă nici o îndoială asupra intentiunilor lui.

Depozitele Statului român la Banca Imperiului sunt sechestrate.

Exportul de mărfuri din Rusia pentru România a fost prohibit, - mai
cu seamă aprovizionarea cu alimente.

Au fost pornite spre frontul român artileria şi trupele cele mai
credincioase guvernului maximalist, sub comanda personală a
generalisimului Krilenco.

Şeful guvernului, d. Lenin, declară prin oficiosul “Pravda” că
răsboiul cu România va fi inevitabil, dacă guvernul român nu va satisface
cererile Sovietului Comisarilor națiunii, - chiar sprijinul Inţelegerii, in
cazul acesta, nu ne-ar putea folosi!

Românii refugiați în Rusia, au şi fost cuprinşi de panică, şi fug în
Moldova...

La Iasi a fost convocat un Consiliu de Coroană, la care au luat parte,
pe lângă miniştrii şi generalii români, generalii Scerbacev şi Berthelot, ca
si ministrul Statelor-Unite, d. Wopicka.

“Rezultatul Consiliului este încă necunoscut” — sună telegrama...

Dar... în aceste împrejurări, numai luminile generalului Iliescu ar mai
putea inspira vr’un plan fericit de acțiune...

Stocul nostru de aur ca şi tezaurul Băncilor noastre se află în mâinile
inamicului. (E o recidivă : când am declarat răsboiul în August 1916,
deasemeni o parte însemnată a stocului nostru de aur a rămas în mâinile
Puterilor Centrale. Acuma a fost pus bine şi restul !...);

Unica noastră bază de aprovizionare este asemeni în stăpânirea

385

inamicului ;

Iaşii nu mai are nici un mijloc de cominicatie cu lumea din afara ;

Moldova întreagă este împănată cu trupele inamice , cari sunt
amestecate peste tot cu trupele romanesti (faceau doar parte din acelas
front !) ;

In ce condițiuni poate duce dar acest nou rasboiu armata românească,
nefiind inca lichidat, pe deasupra, nici rasboiul cu Puterile Centrale ?

Situatia fantastica, in care s’a pus guvernul din Iasi, se poate vedea
chiar din alcătuirea Consiliului de Coroană, despre care vorbeşte
corespondentul special al ziarului “Dien” din cartierul general român.
Ce caută într'un Consiliu de Coroană român reprezentanții Puterilor
străine , fie şi aliate ? Un Consiliu de Coroană nu poate fi decât un organ al
Regatului român. Dacă e nevoe de avizul miniştrilor sau al generalilor
străini, guvernul poate sa’l ceară, - dar la desbaterile din Consiliu, unde
trebuesc luate hotărîri despre interesele româneşti, şi numai româneşti, nici
un străin, pentru care întotdeauna vor precumpăni interesele ţării lui, nu
poate lua parte.

Numai o situație desperată, în care guvernul din laşi ar fi silit sa
treacă peste toate consideratiunile de lege, de demnitate şi chiar de simplă
cuviință, poate explica aceasta extravaganta.

Dar ceiace trece peste orice măsură este participarea la Consiliul de
Coroană a generalului Scerbacev.

Cum ? In momentul când e in discutiune ultimatul unui guvern rus, -
motivat de amestecul guvernului român în luptele revoluționare, - într'un
Consiliu de Coroană român intră un general rus, fie şi răzvrătit împotriva
autorităților din Petrograd ?

Acest “contra-revolutionar”, - care mai presus de toate are interesul
de a îndemna la resistentä, numai pentru ca să-şi scape capul, - să aibă un
glas in deciziunile Regatului român ?

Pe de altă parte însăşi alcătuirea Consiliului de Coroană chemat să
hotărască răspunsul la somatiunile Petrogradului, să dea o nouă justificare
acțiunii maximaliştilor ?

E o aberatiune !

Dar e cu putinţă vr’o resistenta din partea guvernului din Iasi ?

Un lucru e sigur : un răsboiu împotriva armatelor maximaliste, şi în
acelaş timp împotriva Puterilor Centrale, nu ar fi cu putinţă pentru armate

386

din Moldova, chiar daca ea ar fi in alta situatie de cat aceea in care a fost
pusa, prin faptul ca Rusia, cum s’a exprimat d. Take Ionescu, ne-a servit
pana in ultimul moment, ca azil. Ca magazin de aprovizionare , $i ca
depozit pentru tezaurul tuturor institutiunilor noastre de credit.

Daca guvernul din Iasi e hotarit la resistenta, el ar trebui mai intaiu sa
lichideze rasboiul impotriva Puterilor Centrale.

Adică — horrescore ferens ! — “pacea separată” ?...

Atunci însă ar avea şi mai puţină justificare complicitatea cu “contra-
revoluționarii” ruşi, fiidn-ca lichidand răsboiul cu Puterile Centrale, pentru
a întreprinde un răsboiu împotriva Rusiei, guvernul din laşi mai întâiu ar
trebui să recunoască falimentul desăvârşit al politice sale, - şi în acest caz o
acțiune împotriva Rusiei ar putea să aibă motive şi scopuri mai serioase
decât certurile cu maximaliştii.

In asemenea ipoteză, ar fi şi mai puţin ca ori când potrivită prezenţa
în Consiliul de Coroană a miniştrilor şi a generalilor Inţelegerii, - fără să
mai vorbesc de generalul Scerbacev.

Numai o radicală schimbare de front mai putea doar da vr'o şansă de
reuşită.

Sau dimpotriva Consiliul de Coroană era necesar pentru a înlesni
capitularea fata de Sovietul Comisarilor naţiunii, pentru ca iluziunea
“credinţei până la sfârşit ” să nu fie risipită ?

Dar în împrejurările concrete capitularea, - şi Sovietul nu se
mulţumeşte cu mai putin, înseamnă lichidarea guvernului însuşi din Iasi,
trecerea Moldovei sub puterea efectivă a Sovietului din Petrograd.

Pentru ratificarea acestei capitulări s'a cerut concursul miniştrilor şi
al generalilor străini, şi în special al generalului Scerbacev ?

In orice caz, guvernul din Moldova se află în fata acestei dileme
tragice :

Capitularea fata de maximalişti sau lichidarea răsboiului împotriva
Puterilor Centrale, - adică tot capitulare...

Aici ne-a adus excesul de “abilitate”.

E o demnă încoronare a politicei “fără rizic şi sacrificii”...
23 lanuarie.

387

XXVIII
REGATUL ROMAN SUB PROTECTIUNEA REPUBLICEI
UCRAINENE

Printre cauzele dezastrului national, un rol însemnat l-a jucat
desăvârşita izolare intelectuală în care a trăit lumea noastră politică, şi nu
numai cea politică.

Am trăit ca şi cum tara noastră ar fi fost înconjurată de un zid
chinezesc, peste care nu puteau răzbate curentele de sentimente şi idei care
agitau lumea cea largă.

Se va părea multora paradoxală această afirmație, fiind dat că tomânii
călătoresc mult. In Capitalele europene şi mai cu seamă în diferitele centre,
în cari se adună la anumite sezonuri Cosmopolisul mondial, întotdeauna se
găseau numeroase colonii din high-liful nostru.

Insă turistul român, dacă a dat dovadă de un dar specific de mimetism
în ce priveşte exteriorul, croiala hainelor sau pieptănătura părului, în acelaş
timp s'a dovedit de o impenetrabilitate sufletească aproape absolută.

Din viaţa Capitalei mondiale, - acelei “inimi a lumii”, care este
Parisul, - ce ştiu voiajorii noştri, cari se abăteau pe acolo cel puţin odată pe
an ? Presa de bulevard şi mai ales localurile de petrecere, cunoscute
românilor de sigur mai bine decât parizienilor, sunt singurele lor izvoare de
inspiraţie intelectuală şi de educaţie sufletească.

Dar aceasta izolare intelectuală se învederează cu deosebită
plasticitate, în ce priveşte popoarele cari trăesc în imediata vecinătate cu
noi.

Ce se ştia în România, înainte de răsboiu, din viaţa Rusiei, a
Ungariei, a Bulgariei, a Serbiei, a Austriei ?

Orice român care se respectă trecea cel puţin de două ori pe an prin
Capitala Monarhiei Habsburgice, la ducerea şi întoarcerea din Paris, dar
câți din ei se opreau măcar douăzeci şi patru de ore în această mare
Capitală europeană, care secole îndelungate a jucat un rol atât de însemnat
în cultura şi în viața politică a lumi ?

Cine, din bărbaţii noştri de Stat cei mai de seamă, ar putea numi pe
fruntaşii politici, caracteriza ideile lor, expune programele partidelor lor,
din Rusia, Austria, Ungaria, Serbia, Bulgaria, Turcia, - a tuturor acestor

388

State vecine cu cari, măcar numai din faptul acestei vecinätäti, poporul
român trebue să lupte sau să colaboreze.

Dar viata popoarelor însăşi, caracterul lor, structura lor socială,
aspiratiunile lor, durerile lor, - pe cine au preocupat în România toate
acestea ? De unde, oamenii politici, publicistii şi intelectualii nostri în
genere, luau materialele necesare pentru a’si forma judecata asupra
oamenilor şi a lucrurilor de peste hotare ? Doar din anecdotele populare şi
din reproducerile sporadice ale articolelor sau informatiunilor din presa
pariziană.

Poate fi o ilustrație mai monumentală pentru această ignoranță a
marilor noştri bărbaţi de Stat şi a savanților încoronați de toţi laurii care pot
fi la dispoziţia academiilor şi universităților noastre, decât atitudinea d-lor
Take Ionescu şi N. Iorga în chestia ucraineană, în momentul tocmai când
creerul corifeilor vieții noastre politice şi ai culturii nationale, era torturat
de planurile de transformare a hărții europene ?

Nu sunt în stare să redau aici sentimentul penibil care m’a cuprins în
Cameră când, într'o şedinţă istorică, şi care a avut o inriurire decisivă
asupra destinului nostru, - cu atâta aplomb a fost tăgăduită existenţa însăşi
a Ucrainei !

Sa’mi fie permis aici, nu pentru a’mi da o vană satisfacție, ci numai
pentru a releva noui primejdii pe care ni le poate pregăti aceasta
mentalitate, să reproduc câteva rânduri, prin care am reacționat imediat la
gestul d-lor Take Ionescu şi N. Iorga :

Spuneam, în Decembrie 1915 :

“Cum e de admis ca un om de Stat, care vrea să discute problemele
puse de Marele Răsboiu în această parte a Europei, să nu ştie ce este
Ucraina ?”.

Si după ce relevam aspiratiunile de independenţă ale Ucrainei care, în
cazul fericit pentru această națiune, ar avea şansă de a fi realizate,
continuăm :

“O națiune vie de de 30 milioane nu va putea să fie starpita de pe fata
pământului, oricare ar fi rezultatul rasboiului. Rusia fiind învinsă, chiar de
nu s’ar renaşte Statul ucrainean, problema nu poate fi sustrasă din câmpul
de viziune al nici unui om de Stat şi, şi mai putin, al unui om de Stat
român. lar în cazul triumfului Rusiei, necesitatea pentru această tara de a
duce lupta fără preget împotriva unui mare popor ce nu vrea să moară,

389

predestina caracterul şi rolul imperiului rus în toată Istoria europeana. Si,
deci, şi mai putin unui bărbat de Stat român îi este ertat să facă abstracție
de chestiunea ucraineană”. (Viaţa Românească, No. 12 din 1915, pag. 163
si 167).

Spun că nu putem uita această mentaliate, pentru a ne feri de noui
primejdu.

Printr'o feroce ironie a Istoriei, Ucraina astăzi a ajuns singura ancoră
pentru corabia condusă de marii noştri bărbaşi de Stat şi savanţi, cari
tăgăduiau existenta ei acum doi ani de zile.

O telegramă de eri ne-a adus vestea că regele Ferdinand a avut la laşi
o consfătuire cu delegații speciali ai Ucrainei, cu privire la atitudinea
acestui nou Stat fata de România, în cazul încheerii păcii dintre Ucraina şi
Puterile Centrale.

In acelaş timp ni se aduce la constinta declaraţia către rege a trupelor
ucrainene din laşi, că guvernul ucrainean nu va permite arestarea lui şi a
guvernului român de către trupele maximaliste. Ni se vorbeşte şi de azilul
oferit familiei regale în Ucraina.

Aşa dar Regele român, familia regală şi guvernul, din care face parte
si d. Take Ionescu, şi au asigurat înalta protectiune a republicei ucrainene.

Dar ce ştiu astăzi mai mult marii noştri bărbați de Stat despre
Ucraina, decât acum doi ani de zile ?

Işi dau ei seama şi, cu mentalitatea de care au dat dovadă, sunt ei în
stare să-şi dea seama de ceeace se petrece acum în realitate în Ucraina ? Si
ce siguranță este în măsură de a ne da protectiunea Radei ucrainene ?

In momentul de fata, Ucraina este tot atât de ameninţată de clocotul
revoluțiunii, de sfâşieri interne, de lupte sângeroase, de dezagregare, ca şi
Moscovia, deşi pentru moment acolo e ceva mai multă linişte în aparenţă.

Dar ceeace este mai grav : îşi dau seama oamenii din laşi, unde poate
duce conflictul dintre Moscovia şi Ucraina ? Dacă Sovietul din Petrograd a
recunoscut în principiu autonomia şi chiar independenţa Ucrainei, faptele
lui însă şi chiar declaraţiile ulterioare dovedesc, cum este şi natural, că
această problemă nu poate fi rezolvită fără o luptă crâncenă. Unde dar mai
vrea să ne ducă guvernul d-lor I. Brătianu şi Take Ionescu ?

Ce înseamnă acele tratative misterioase, pentru cazul păcii dintre
Ucraina şi Puterile Centrale ?

Pacea încheiată de Ucraina poate, în cazul ce-l mai bun, însemna o

390

neutralitate binevoitoare fata de răsboiul dintre România şi Puterile
Centrale.

In situaţia concretă, tratativele amintite nu pot avea decât un singur
obiect : retragerea eventuală a armatei din Moldova pe teritoriul ucrainean.
Datoria de neutralitate ar impune însă Ucrainei dezarmarea ei.

La această solutiune s'a oprit guvernul din Iasi, în grozava situaţie in
care a aruncat tara ?

Regele şi familia regală, guvernul român, Parlamentul, armata, să fie
înecate în haosul unei revolutiuni sociale al unui răsboiu civil, al sfâşierilor
dintre “republicile” în care se desface vechiul imperiu al Tarilor.

Această ar însemna sfârşitul. Fiind dată ignoranta şi lipsa de
orientare, caracterizată mai sus, mă cuprinde groaza să mă gândesc
complicatiunile care ar izvori din această solutiune şi cari ar apăsa fatal
asupra viitorului neamului acestuia.

Si neputincioşi privim în bezna care se tot lărgeşte...

27 lanuarie.

XXIX
NIMENI NU E PROOROC...

Conducerea acţiunii internationale a unui Stat, nu ingadue fantezii şi
licente politice.

Istoria şi situația geografică, structura geologică a pământului, clima
şi marile căi comerciale internaţionale, raporturile economice obiective,
determină cu stricteta directiva politică a unui Stat.

Dacă studiem istoria raporturilor internaționale, a răsboaelor şi a
tratatelor de alianţă a oricărui Stat, începând din vremurile când s'a născut
Istona internațională, când prima oară au venit în contact marile
civilizatiuni antice, aşezate în valea Nilului şi în Mesopotamia, şi până in
ziua de astăzi, e uşor de constatat fatalitatea care dirigueşte actele marilor
conducători de popoare.

Dacă se mai cerea dovadă pentru lipsa de seriozitate a vieţii noastre
publice, acțiunea conducătorilor acestui Stat, de la 1914 încoace, ar putea-o
da cu prisosinta prin însăşi nesocotirea acestor simple adevăruri.

391

Dacă Statul Român are vr'un rost în lume, dacă poporul românesc are
de îndeplinit vr'un rol în economia Istoriei universale, răspunsul la
întrebarea : care trebue să fie politica internațională a României ? nu-l
poate da capriciul sau fantezia, nici a d-lui Take Ionescu, nici chiar a d-lui
Nicolae Iorga.

Răspunsul acesta este dat de însuşi pământul acestei ţări, frământat
timp de milenii, de copitele atâtor horde năvălitoare, este dat de înclinarea
văilor noastre, de cursul apelor noastre , de linia mării la țărmul căreia
suntem aşezaţi şi a munţilor noştri, cari au transformat aceasta tara în
“drumul cel mare ” pe care veneau mulțimile din infinitul şesurilor
orientale, atrase de strălucirea şi bogăţiile a două mari civilizații.

Politica României, aşa cum a fost ea îndrumată de părinții nostri, nu
putea să fie mai uşor schimbată decât însuşi cursul Dunării, care ne leagă,
cu voe sau fără voe, de țările culturii apusene, şi decât direcția crestelor
Carpaţilor, care de secole ne expune tuturor încălcărilor de la Nord.

România tot aşa de puţin putea să-şi permită o abatere de la politica ei
tradițională, ca şi Rusia, care, în timp de două veacuri, nu mai puţin de zece
ori a călcat peste hotarele noastre.

Astăzi plătim pentru capriciul marilor noştri bărbaţi de Stat şi patrioți.
Si doliul din fiecare casa şi durerile căminurilor orfane, nu sunt încă cea
mai cumplită pedeapsă ce sufere gloata, pentru rătăcirile capilor.

Incă din prima zi, nu era greu de prevăzut consecinţele fatale ale
acestor rătăciri...

Cei cari au citit pe bătrânii noştri cronicari, ca şi cei cari şi-ar fi
aruncat în fugă privirea asupra hărții Europei orientale, avea nevoe oare de
descoperirea <<trădării lui Stuermer>>, sau de publicarea raporturilor lui
Polivanov, pentru a şti ce ne-ar aştepta în cazul victoriei aliaţilor noştri de
la Nord ?

Dar putea fi indreptatita credința măcar în această victorie ?

La 1914, trecuse numai 9 ani de la înfrângerea uriaşei împărțirii de
către <<piticii galbeni>>, în câmpule Mandciuriei. Era ertat unui om de
Stat să uite grozavul putregai, descoperit cu acest prilej, şi învederat de
înseşi spasmele revolutiuni din 1905 ?

In noua ani nu se putea face o minune, care sa fi regenerat împărăția
moscovita, spre a-1 asigura victoria împotriva acelui teribil neam, care şi
acum două mii de ani a ştiu să pue un zăgaz puterii romane, - mai cu seamă

392

că Rusia a rămas sub oblăduirea aceleiaşi biurocraţii incapabile şi aceleiaşi
camarile conrupte.

Si dacă un mic profesor, de la o mică Universitate de provincie, a
putut să aştearnă negru pe alb <<profețiile>> sale, că Rusia nu poate
învinge şi că e ameninţată de o grozavă revoluţie, deşi nu avea la îndemână
decât cărțile sale şi observația personal, fatal redusă, - cum bărbaţii noştri
de Stat n'au putut să prevadă această fatalitate, având la dispoziție tot
aparatul de Stat, cu ambasadorii, atasati militari, consulii şi spionii lui ?

In fond, darul de <<profetie>>, în aceste chestii, nu este cine ştie ce
mare taină : ajunge gândirea cinstită, ne-înrâurită de declamatiuni şi urlete
interesate, judecata obiectivă, lipsita de patimă şi prejudecăţi.

Cititorii Luminei au putut, de atâtea ori, să vadă aplicarea acestei
rețete.

In unul din cele dintâiu numere ale ziarului, am încheiat articolul cu
<<profetia>> că <<soarta răsboiului e hotarita pentru Rusia>>. (Lumina,
No. 18 Septembrie 1917).

Daca cititorii vor citi astăzi acel articol, vor vedea ca aceasta
afirmaţie era o deducție necesară din situația de fapt în care se află Rusia,
în urma revolutiunii. Dacă însă marii noştri patrioți şi bărbaţi de Stat nu
voiau să vadă realitatea şi, pe atunci, cu îndărătnicie visau încă la o victorie
alături de Rusia, cine este de vină ?

Tot aşa, zi cu zi, au fost prevestite sfâşierile tot mai mari din Rusia,
dazagregarea, răsboiul civil, până si amestecul fatal al guvernului din Iasi
în luptele dintre diferitele partide revoluţionare din Rusia, cu toate
conscintele lor nefericite.

Si dacă patriotii şi oamenii nostri de Stat, nimic n'au prevăzut din
toate acestea, 1aräs, a cul este vina ?

<< Un bătrân cetăţean >> îmi scrie :

<< De ce zadarnicele păreri de rău fata de trecutul nenorocit ? >> ...

Dar trecutul se perpetuiază şi ameninţă să se repete. Şi ce poate face
un publicist cu condeiul lui, decât să încerce să preîntâmpine nenorocirile
viitorului ?

Analizând situaţia absurdă în care a fost pusă ţara, am prevăzut, de
pildă, ca o absurditate superlativă, ca armata română să fie silită să lupte,
înainte de a încheia pace cu Puterile Centrale, împotriva trupelor
maximaliste, pentru ca Basarabia să rămână alipită de Ucraina. (Lumina,

393

No. 108, 115, 119, 126, 127, 130,139, 142, 146, etc).

Si astazi, aceasta absurditate este o realitate.

Din telegrame publicate în zilele din urmă, rezultă că România se află
în stare de răsboiu cu Rusia, că armata romana <<in urma unei înţelegeri
prealabile cu Secretariatul general al Ucrainei şi cu republica liberă a
Basarabiei>>, înaintează asupra Chişinăului şi a Odesei.

Dar Basarabia, in <<Sfatul Ţării>> din Chişinău, a declarat că nu
înțelege să fie anexată de către România, iar Ucraina şi-a afirmat în mod
neindoelnic pretentiunile asupra Basarabiei ca şi asupra Crimeei, în calitate
de mostenitoare a imperiului rus la țărmurile Mării Negre.

Aşa dar, din capriciu, n'am voit să luptăm pentru Basarabia când ea
îşi îndrepta braţele spre noi, implorându-ne s’o liberäm de sub jugul
Tarilor. Am blestemat pe basarabenii cari, cu revendicările lor, tulburau
luna de miere a Regatului Român cu <<călăul încoronat>> al moldovenilor
de peste Prut.

Iar acum să pornim la Chişinău, - pentru ce ? Ca să călcăm aceasta
voinţă a Basarabiei /ibere, Basarabie liberata fără concursul nostru, chiar
împotriva noastră, numai din cauza prăbuşirii aliatului nostru, prin armele
inamicilor noştri ?

Si în ce moment ? Când Ucraina este pe cale a încheia pace la Brest-
Litovsk.

Sau guvernul din Iasi intră în răsboiu cu Rusia maximalista, fara să fi
încheiat pace cu Puterile Centrale, cu gândul de a-l duce şi împotriva
Ucrainei, care nu renunţă la Basarabia ?

Situaţia este şi mai grozavă, căci ce a făcut guvernul din laşi, ca să
câştige inimile basarabenilor ? Dacă Basarabia n'a fost recucerită la vreme,
împotriva răpitorului, astăzi ea nu mai poate fi câştigată decât prin voinţa
libera a fiilor ei, în luptă atât împotriva Sovietului din Petrograd cât şi a
Radei din Kiev, şi... cu ajutorul Puterilor Centrale |...

Altfel, repet, căci am mai avut prilejul să spun aci : prin simpla
denuntare a armistițiului, încheiat numai prin intermediul generalului
Scerbacev, neamul nostru este ameninţat de un dezastru în faţa căruia
rămâne mută imaginația omenească.

Suntem oare condamnaţi să ne rostogolim până în fundul abisului?

394

lar pe <<bătrânul cetatean>> îl rog să-şi dea sie-şi răspunsul în
conştiinţă, dacă îmi este ertat să tac, când mi-a fost dat blăstemul acestui
dar de a prevedea zi cu zi îngrămădirea de dezastre...

Viaţa nu se opreşte şi îndatoriile ei nu încetează, nici în urma
înfrângerii şi a ocupatiunil.
3 Februarie

XXX
PESTE PRUT...

Nu mai poate fi nici o îndoială.

Un comunicat oficial al Sovietului din Petrograd ne face cunoscut
starea de răsboiu dintre Republica Rusă şi România, căreia 1 se atribue
scopul de cucerire a Basarabiei.

Pentru orice Român, realipirea Basarabiei, care ne-a fost atât de
mişeleşte răpită sub regimul țarist, nu poate însemna de cât triumful
dreptului şi al dreptății.

Dar poate avea chemarea de a realiza acest mare act național,
guvernul din laşi?

Domnii din laşi, cu ajutorul unei prese plătite de rublele ţarului, cum
a fost dovedit din actele oficiale publicate in Petrograd, ne acuzau de
trădare şi vânzare de neam pe cei care sustineam că, în momentul istoric
actual, aspiratiunile nationale ale Romanilor trebuesc îndreptate peste Prut.
Cine trăda neamul, întrebăm noi acuma? Noi, cari de pe atunci prevedeam
că vremurile s'au implinit, cum astăzi îşi pot da seama şi orbii? Sau aliații
călăilor Basarabiei, cari au jertfit ţara ca să veşnicească lanţurile Moldovei
de peste Prut?

Adevărul cel sfânt pe care îl afirmam noi, puterea însăşi a realitatii,
s'au dovedit mai tari şi mai mari decât toate calomniile ce ni se aruncau în
fata, decât toate declamatiile fatarnice şi toate elucubraţiile fantastice cu
cari, trei ani de-a rândul, a fost ameninţat poporul acesta.

Ca o supremă reabilitare pentru noi şi o neîndurerată acuzare pentru
ei, armata română se luptă astăzi în Basarabia şi pentru Basarabia.

Dar roata Istoriei nu se întoarce.

Acum trei ani, am fi putut trece Prutul ca liberatorii, primiţi cu braţele
deschise de fraţii robiti de un veac, - astăzi guvernanţii din Iasi intra acolo

395

ca cuceritorii, împotriva voinţei Basarabiei libere, exprimată in <<Sfatul
Tarii>>, după ce Basarabia a fost hulita si blăstămată pentru nădejdiile ei,
până şi în incinta Parlamentului din Bucureşti, în aplauzele slugilor ţarului
Nicolae.

Acum trei ani, şi chiar în orice moment înainte de ziua fatală de 27
August 1916, România putea intra în luptă pentru revendicarea dreptului ei
neprihănit asupra Basarabiei, afirmat în fata lumei întregi la Congresul din
Berlin, de către Mihail Cogălniceanu şi Ion Brătianu bătranul. Si, în fata
prăbuşirii Rusiei ţariste, mai poate fi un singur om în ţara aceasta care să
nu vadă astăzi cât de sigură şi glorioasă ar fi fost acţiunea armatei române,
care ar fi trecut Prutul atunci, având şi chezăşia sprijinului de peste Carpaţi
şi de peste Dunăre?

Si în ce condițiuni morale şi materiale este încinsă astăzi lupta? Şi cu
ce sorți de izbândă?

Oamenii care au pornit un răsboiu, întorcând spatele Basarabiei, braţ
la braţ cu Sasonov, Stuermer şi Polivanov, după prăbuşirea tuturor
planurilor lor, după atâtea păcate şi atâtea ruşini, când, prin vina lor, toată
tara e singură rană sângerândă, - tot ei sa fie în măsură de a folosi pentru
neamul acesta poate ultimul prilej de mântuire ce i-se infatiseaza?

Prilejul acesta nu mai poate, nu trebue să servească numai ca un
punct de plecare pentru o noua aventura, un nou dezastru, o noua ruşine.
Armatei române nu-i este ertat să treacă Prutul, numai ca un instrument de
acțiune contra-revolutionara şi generalul ei comandat să fie numai un
simplu tovarăş al lui Kaledin sau Scerbacev.

Altfel, catastrofa e inevitabilă şi am primit o lovitură de moarte.

Rog, în ceasul acesta mare, pe fiecare Român să cugete:

Răsboiul pornit la 27 August 1916, nu este încă sfârşit. Armistițiul,
pe care guvernul din laşi nici n'a voit să-l închee, poate fi revocat în orice
moment.

Cum dar oştirea din Moldova ar putea duce din nou lupta pe două
fronturi, şi cu flancurile descoperite? Izolată, încercuită din toate părțile, -
de unde îi pot veni armele, munitiunile, proviziunile?

Mai mult.

România, care e astăzi in rasboiu cu Puterile Centrale şi cu Rusia,
mâine poate fi nevoită să-l ducă şi împotriva Ucrainei şi a Căzăcimii
Donului.

396

Comunicatele spun, în adevăr, că guvernul din Iasi e înţeles cu Rada
din Kiev.

Dar e sigură Rada din Kiev de zilele ei?

Chiar Rada Ucraineană, care are nevoe de trupele româneşti numai în
vederea luptelor interne, şi a manifestat pretentiunile la Basarabia, şi nu
înţelege să renunţe la ea, socotindu-se moştenitoarea imperiului rus pe
țărmurile Mari Negre.

Apoi, Rada Ucraineană şi-a afirmat intentiunile pacifice, cu mult mai
multă putere, decât guvernul maximalist. Pentru ea, pacea cu Puterile
Centrale ar fi un ajutor cu mult mai eficace împotriva maximalismului,
decât acţiunea micei oştiri române. Ea ar dispune atunci de trupe cu mult
mai numeroase. .

Dar, ce e şi mai rău, la Brest-Litovsk sunt prezentata astăzi două
guverne ucrainene: Rada, cu Secretariatul General din Kiev pe de o parte,
si Sovietul maximalist din Harcov, pe de alta.

Care din ele va fi guvernul de mâine al Ucrainei? Rada? Dar atunci
pacea dintre Puterile Centrale si Ucraina va fi imediat încheiată. La Brest-
Litovsk, reprezentanții Puterilor Centrale, cu drept cuvânt se opun
pretențiilor d-lui Trotzki de a exclude dela tratative pe delegații Radei. Si,
în cazul păcii, cum rămâne România, cu acțiunea ei de peste Prut, în faţa
Putenilor Centrale?

Va birui Sovietul maximalist din Harcov? Dar pentru aceasta,
guvernul din laşi, ca şi pentru Sovietul din Petrograd, nu este decât un
complice al contra-revolutionarilor.

Scyila si Charybda...

Nu stiu in care din aceste doua ipoteze ar fi dezastrul mai grozav...

Imi va fi dat până la sfârşit să strig în pustiu? Nu se vor opri nici de
data aceasta la marginea prăpastiei, autorii atâtor calamitati?

Nu mai putem avea, nu mai avem dreptul de a hrani vre-o iluzie
asupra oamenilor din Iasi.

Numai lichidarea urgentă a trecutului nenorocit, ne mai poate
deschide perspective mai fericite pentru viitor.

Dar numai alții decât vinovatii din 1916, ar avea tăria şi putinţa de a
pune, la vreme şi cu cinste, capăt răsboiului cu Puterile Centrale şi a ne
deschide liberă de dărâmăturile politicei nefaste, cărarea viitorului.

Și privesc, plin de spaimă şi totuşi de nădejde îndărătnică, în juru-mi

397

si dincolo de zid...
4 Februarie.

XXXI
HOTARAREA DIN BREST-LITOVSK

Imediat dupa revoluția maximalista, când era clar că guvernul din
Petrograd va propune pacea şi va cere armistițiul, am pus întrebarea: care
va fi situația guvernului din Iasi, în această ipoteză?

Si am reievat îndată că, în această situație, în urma triumfului
maximalismului: <<Trădarea lui Stuermer>> ar fi fatal urmată de
<<tradarea lui Trotzki sau Kaledin>...

<<$i ce ar putea face cei din Moldova, pentru a dejuca
<<tradarea>>?

Căci regimul din Iasi nu e măcar, în realitate, alături de Rusia, mai
just ar fi să spunem că e prizonier al Rusiei!

Cum ar mai putea, în adevăr, guvernanţii din laşi resista la orice ar
propune sau ar consimti pentru ei Rusia? Rusia a mai tratat doar, odată,
pentru noi, ca alianta noastră>>... ( Lumina, No. 84 din 24 Noembre 1917).

Peste câteva zile, când armistițiul a şi fost cerut de către Rusia,
arătam primejdia care ne ameninţa şi din cauza rasboiului civil, în mijlocul
căruia urmează să fie duse tratativele de pace, pentru că guvernul din laşi
ar fi, inevitabil, prins în vârtejul revoluției ruseşti, şi atunci România ar fi
de sigur sacrificată la încheerea păcii, care ar putea să fie încheiată pe
seama ei. (Lumina, No. 87 si 88 din 27 si 28 Noembrie 1917).

Evenimentele, zi cu zi, confirmau şi chiar întreceau temerile noastre.

La 30 Noembrie am fost siliți să scriem:
<<Orice minuni de echilibristica ar face regimul din Iasi, el va fi urma
urmelor silit să se pronunţe, dacă nu s'a şi pronunţat până acuma, pentru
unul din partidele cari îşi dispută astăzi puterea supremă în Rusia, şi astfel
să fie atras şi el in vâltoarea revolutiunu1.

Atunci în adevăr totul ar fi pierdut. Ispitei de a ne trata ca un obiect
de compensație, pe care ar avea-o orice guvern rus în această situaţie, s ar
mai adăogi şi patima de răzbunare, atât de violentă în toate
revolutiunile>>...

Dar regimul din Iasi nu mai avea nici taria sufleteasca, nici putinta

398

materială, ca să se poată opri pe aceasta pantă fatală.

Una după alta, cu o repreziciune vertiginoasă, veneau veştile despre
conflictul dintre guvernul din Petrograd şi România; guvernul din laşi a
fost acuzat de uneltiri contra-revolutionare, - în sfârşit, lucrurile au ajuns
până la ruptură şi chiar până la începerea formală a ostilităților.

Fata de atitudinea Sovietului din Petrogrd, guvernul din Iasi nici nu
avea altă alternativă, cum am arătat inca de acum patru saptamani,decat:
sau să abdice de la suveranitatea Tării şi să se plece sub tutela maximalistă,
sau să accepte toate consecințele rupturii.

Dar nici o minte sănătoasă n ar putea admite posibilitatea pentru
România de a porni la rasboiu împotriva Rusiei, fără a încheia, mai intaiu,
măcar pacea cu Puterile Centrale.

<<Orice părere am avea, - scriam în acest loc, la 19 Decembrie
trecut, - despre marii noştri strategi, dar astfel de nebunie n ar indrazni-o
nici cel mai mare dintre ei, nici măcar ilustrul d. General Iliescu>>.
(Lumina, No. 109).

Niciodată n'am crezut că evenimentele îmi vor dovedi, că am avut o
prea bună părere despre strategii şi bărbaţii de Stat ai României...

România se află acum în rasboiu, atât împotriva Puterilor Centrale, cât şi
împotriva Rusiei, în momentul în care ambii inamici tratează la Brest-
Litovsk despre pace.

Dacă şi înainte, în situația de fapt a ţării noastre, pentru România era
primejdios de a se prezenta la Brest Litovsk alături de Rusia, ce ne aşteaptă
acuma, când cele două lagăre inamice pot încheia între ele o pace, în
absenţa României, şi chiar în timpul ostilităţilor din amândouă părțile
împotriva ei?...

Să nu uităm că tot în absenţa României a fost încheiat armistițiul la
Brest-Litovsk.

In aceste condițiuni, dacă factorii responsabili pentru destinul nostru
nu-şi vor face datoria la timp, la Brest-Litovsk se va hotărî fără România,
dar pentru România.

Spun <<pentru România>>, fiindcă, odată ce toţi vecinii nostri de la
Sud, dela Apus, de la Nord şi dela Răsărit, cari cu toţi sunt reprezentanți in
una din cele două tabere, se vor înţelege în lipsa noastră şi chiar împotriva
noastră, este evident că pacea va fi încheiată şi pe seama noastră.

Ce interes ar putea avea, în adevăr, în cazul acesta Puterile Centrale,

399

să se opună vreunei pretentiuni formulate in dauna noastră, de vreunul din
inamicii lor sau din aliaţii lor actuali?

Avem dreptul să pretindem să fim apärati de acei, împotriva cărora
am declarat răsboiul în 1916, în conditiunile cunoscute?

Iar in ce priveşte pe d. Trotzki, fata de textul comunicatului prin care
se aducea la cunoştinţa publică ruptura cu România, socot că nici
oportunismul atât de robust al concetatenilor nostri nu poate nutri nici o
iluziune...

Ucraina?

Ucraina pacifistă, care a mers la Brest-Litovsk, călcând în picioare
speranţele Intelegerii?

Ucraina, care se proclama moştenitoarea imperiului rusesc la Marea
Neagră, şi îşi afirma drepturile în Basarabia?

Ucraina care, chiar prin faptul încheeri păcii nu ar avea măcar nevoe
de sprijinul trupelor române împotriva regimului maximalist?

Pentru numele lui Dumnezeu, să avem odată tăria de a privi lucrurile
in fata:

Chiar dacă vom face abstracție de eventualitatea biruinții Radei
maximaliste din Harcov, în ipoteza cea mai prielnică pentru România — ce
folos ar mai putea trage Ucraina prin forțele nostre militare, rămase, după
încheerea păcii, izolate in fata inamicilor, cari n'ar mai avea nici o alta
preocupare pe acest front?

Numai nişte vizionari iremediabil nu pot vedea tristul adevăr, in
toată goliciunea lui.

In asemenea împrejurări, la Brest- Litovsk se va da o hotărâre
împotriva României, definitivă şi executorie...

Nădejdea în apelul sau recursul la Democratiile Apusene ar fi
condamnată la o noua şi amară deceptiune.

E o vinovată naivitate de a crede că Intelegerea din Apus, reuşind
chiar, mai târziu, să-şi realizeze revendicările proprii, ar mai putea
întreprinde şi un răsboiu împotriva Germaniei, Austro Ungariei, Rusiei,
Ucrainei şi celorlalți cointeresati, numai pentru ca să caseze deciziunea
dată de ei la Brest-Litovsk, împotriva României.

Cartea plină de invataminte a Istoriei, e oare închisa cu şeapte peceti
pentru oamenii noştri din Stat?

Numai o acţiune imediata, - adică înainte de a fi căzut hotărârea din

400

Brest-Litovsk, ne'ar mai putea mântui.

Dar această acțiune nu e deschisă pentru tovarăşii d-lor Scerbacev şi
Kaledin, cari, cu ajutorul acestor generali răzvrătiți, nu se gândesc decât sa-
si creeze noui titluri la vana recunoştinţă a d-lor Lloyd George sau Georges

Clemenceanu...
5 Februarie

XXXII
SCHIMBARE DE FRONT?...

Pe cât se pare, invatamintele realității n'au fost cu totul pierdute şi
pentru laşi.

O telegramă de eri ne aduce, din Iasi şi din Petrograd, svonuri cari,
deşi nu sunt încă confirmate, nu sunt mai puţin semnificative pentru
situație.

Ni se spune că <<Liga ofiterilor>>, formată de curând în armata
româna, ar fi înmânat regelui Ferdinand şi generalului Averescu o adresă,
prin care cere pacea cu Puterile Centrale.

Un ziar din Odesa, <<Raboci Listok>>, publică ştirea ca ultimele
evenimente din Moldova ar fi provocat o schimbare radicală în ideile
regelui Ferdinand, în această privinţă. La Petrograd se crede, foarte serios,
în posibilitatea tratărilor dintre România şi Puterile Centrale.

Sunt interesante şi motivele aduse pentru această schimbare la fata:

Maximalistii, ni se spune, vor rămanea ostili României şi pe viitor.
După ultimele perturbatiuni şi schimbări interne din Rusia, alipirea
României la Rusia e cu desăvârşire exclusă. Numai alipirea la Puterile
Centrale ar putea scăpa România de complecta izolare, politică şi
economică, şi ar da putinţa să-şi afirme aspiratiunile asupra Basarabiei.

Cetitorii pot găsi în aceste rânduri rezumatul consideratiunilor pe
cari, de atâtea ori, le-am desvoltat în aceste coloane. In special, în articolul
<<Orientare spre Rusia?>> (Lumina, No. 64 din 4 Noembrie 1917), se
poate gasi aproape textual aceasta argumentare.

Insă, în presupusa adresă a <<Ligei ofiterilor>> din Moldova, se
resfrange şi o teamă caracteristică, in ce priveşte înrâurirea curentelor
revoluţionare din Rusia, asupra situatiunii din România.

401

Mai cu seama aceasta nota ne face sa credem in autencititatea
informatiunii. Cu atât mai mult, cu cat în acelaş timp, <<Times>> publica
si un interview al d-lui Trotzki, care, cu drept cuvânt, poate inspira toate
temerile, cercurilor guvernamentale din Iasi.

lată, textual, declarația conducătorului politicei externe din Rusia,
care tăgădueşte că Republica Rusă ar fi declarat răsboiu României:

<<Noi ducem răsboiu, spune d. Trotzki, numai împotriva generalilor
români şi împotriva burgheziei româneşti, care ar fi declarat răsboiu
soldaților ruşi şi organizatiunilor noastre democratice de pe front. Noi nu
luptăm împotriva poporului român. Intre proletarii ruşi şi romani vom
stabili o colaborare. Trebuie să chemam la viata un guvern românesc>>.

Daca situația obiectivă şi daca consideratiunea interesului obştesc, au
fost neputincioase de a inspira guvernantilor din laşi acțiunea necesară,
vom avea poate norocul ca primejdia personală, care rezultă din
amenințările d-lui Trotzki, să tragă mai mult în cumpănă...

Pentru oricine cunoaşte mentalitatea cercurilor noastre diriguitoare,
nici macar faptul, că unei schimbări de front i-ar fi precedat vre-o
manifestare a unei <<Ligi a ofiterilor>> create ad hoc, nu are nimic
extraordinar.

Aş putea chiar să construiesc de pe acum discursul d-lui Take
Ionescu, ale cărui resurse sunt întotdeauna inepuisabile, pentru a justifica
politica genială, care a dat asemenea rezultate minunate.

Marele nostru orator şi bărbat de Stat, a prevăzut totul şi a calculat
totul. A prevăzut şi înfrângerea armatei noastre, care a fost dusă automatic,
de peste Carpaţi şi de peste Dunăre, în direcția cea mai normală, - în
Basarabia. El a prevăzut şi prăbuşirea forţei militare a Rusiei şi
revolutiunea, şi tocmai de aceea s'a pus în serviciul țarului Nicolae, ca să
ne putem apoi război mai cu temeiu împotriva maximaliştilor. lar dacă am
rupt tratatul cu Puterile Centrale, pentru a ne alipi la Intelegere, acum cel
putin, la încheerea păcii cu Puterile Centrale, restabilim echilibrul şi creăm
cea mai splendidă situație, cu cele mai vaste perspective: ne-am creat
dreptul la recunoştinţa Intelegerii, pentru care ne-am jertfit, iar, fata de
Puterile Centrale, e cu atât mai dulce imbratisarea după o mică ceartă
trecătoare...

Ne putem dar aştepta la glorie şi la profit...

Un om neiscusit in arta de guvernământ şi in mestesugul

402

diplomaticesc, şi-ar putea permite o întrebare indiscreta:

Daca totul a fost prevazut, nu era mai simplu decat acest plan genial,
ca Romania sa fi asteptat pana in primavara 1917, pentru ca prabusirea
fortei militare rusesti, care ar fi fost mai completa fara distragarea, in 1916,
a contingentelor îndreptate împotriva noastră, - şi revoluţia, care ar fi venit
în acest caz mai repede, să fi găsit intactă puterea noastră?

Rezultatele, în acest caz, ar fi fost mult mai sigure şi n'ar fi fost
plătite cu atâtea umilinte, cu ruina ţării, cu năprasnica şi zadarnica risipire
de vieţi.

Dar aş fi dispus să nu fac mare pricina pentru toate acestea, cu o
condiţie: ca guvernul din Iaşi să fie în măsură de a încheia la timp o pace
onorabilă.

Din nenorocire, în situaţia în care s'a pus şi în care a pus ţara, -nu o
poate face.

In momentul de fata, România nu este reprezentată la Brest-Litovsk
si, rămânând in răsboiu cu Puterile Centrale, e incurcata şi în luptele
interne din Rusia.

Dacă, înainte de încheerea definitivă a păcii din Brest-Litovsk,
Romania nu va face pasul hotărâtor, va fi prea tarziu. Acţiunea de peste
Prut ar rămânea atunci numai ca o nouă şi sinistră aventură, - indiferent
dacă tratatul de pace din partea Ucrainei va fi semnat de Rada din Kiev,
care n'ar mai avea nevoe de trupele generalului Averescu, sau de Rada
maximalistă din Harkov, care s'a asociat la acţiunea vestită de d. Trotzki,
pomenită mai sus.

Ce este şi mai rau: după telegramele de astăzi, şi Basarabia trimite
delegați la Brest-Litovsk. Dacă în tratatul de pace va fi cuprinsă şi
„republica moldovenească” de peste Prut, în ce situaţie s'ar trezi armata
noastră, surprinsă pe teritoriul e1?

Nu mai insist...

Dar, în orice caz, dacă s'ar adeveri schimbarea de front despre care
vorbesc telegramele, s'ar deschide cel putin posibilitatea de acțiune pentru
alții, dacă nu pentru boerii din Iasi.

Peste puţine zile vom şti cum stăm, - şi să dea Cel-de-sus ca să nu fie
prea târziu.

6 Februarie.

403

XXXII

RADA DIN KIEV ȘI GUVERNUL DIN IAŞI

Ucrainenii au o zicatoare: „S'a legat dracul cu pruncul”, - pentru a
caracteriza 0 asociaţie în care inexperienta sau naivitatea unui tovarăş îl
face sa cada fatal victimă a astucităţii sau perfidiei celuilalt.

Mi-am adus aminte de această zicătoare, cetind recentul discurs al
preşedintelui Radei Centrale din Kiev şi gandindu-ma la relatiunile dintre
România şi Ucraina.

<<Oratorul, - spune telegrama, care rezumă cuvântarea d-lui profesor
Hrusevski, - şi-a exprimat sentimentul adânc de satisfacție fata de uriasele
succese realizate de Rada Centrală, în cursul celor nouă luni ce au trecut de
la înfiinţarea ei. Din punctul de vedere politic, activitatea Radei Centrale a
fost extraordinar de rodnică şi a realizat mai mult decât scopurile ce şi le
propusese la început>>.

Preşedintele Radei ucrainene are tot cuvântul să fie multumit.

Să ne gândim, în adevăr, în ce situaţie a găsit Marele Răsboiu poporul
ucrainean.

Mai bine de două sute cincizeci de ani Ucraina era mai putin decât
chiar o <<expresiune geografică”. Dreptul public rus nu recunostea nici
existenţa Ucrainei, nici a poporului ucrainean. Chiar cuvântul „Ucraina”
era prohibit. Descendenții ostaşilor lui Bogdan Hmielnitzki erau împrăștiați
prin mai multe gubernii ruseşti, ca oricare altele, fără nici o legătură între
ele. Arta administrativă rusă s'a exercitat chiar să croiasca guberniile astfel,
ca ele să cuprindă cât se poate mai mult din populațiile străine, mărginaşe
vechei Ucraine.

N'a fost autorizată nici o şcoala ucraineană, nu era ertat să treacă,
peste hotarele imperiului, nici o singură carte in limba lui Taras Șevcenko.

Dacă cultura ucraineană n'a pierit cu totul, aceasta s'a datorit numai
focarului din Galiţia Orientală.

Tot în Austria, la începutul răsboiului, s'a format <<Societatea pentru
emanciparea Ucrainei>>, cu ramificatiuni la Berlin, în Elveţia şi în alte
State neutrale.

Bine înţeles, în Statele Intelegerii, care lupta pentru <<libertatea

404

micilor natiuni>>, cenzura nu tolera nici cea mai mica mentiune despre
timidele incercari ale acestei natiuni, care cuprinde aproape 40 de milioane
de suflete şi este aşezată in masse compacte pe un teritoriu mai întins decât
Germania, Franţa, Italia sau Insulele Britanice, fiecare în parte.

Incercările acestea au fost, în adevăr, foarte timide: sărmanul popor,
oprimat peste două veacuri jumatate, era gata să se mulţumească cu
recunoaşterea fiinţei sale etnice şi cu acordarea oricărei autonomii
culturale.

Mi-aduc aminte de adresa de mulțumire, pe care am primit-o din
partea Comitetului <<Societatei pentru emanciparea Ucrainei>>, ca şi din
partea mai multor profesori ai Universităţii din Lemberg, pentru simplul
fapt că, într'un discurs din Cameră, am amintit, printre alte victime ale
ţarismului, şi Ucraina !

Bietii oameni, nu erau desprinşi cu atâta atentiune din partea
parlamentarilor sau universitarilor străini.

După izbucnirea revolutiunei din luna Martie 1916, Ucrainenii s'au
mărginit să revendice o autonomie foarte modestă pentru tara lor în sânul
Republicei Ruse. Dar conducătorii lor au dat dovadă de mare talent politic
şi de multă cunoştinţă a oamenilor şi a lucrurilor.

Rada Centrală, care s'a organizat la Kiev sub preşedinţia fostului
profesor de Istorie dela Universitatea din Lemberg, a şi început îndata
tratănile cu guvernul provizor din Petrograd.

In aparenţă, aceste tratative au dat rezultate insignifiante: Ministerul
Kerenski a recunoscut oarecari atributiuni administrative şi politice unui
<<Secretariat general>> al Ucrainei, numai asupra a cinci din gubernii,
locuite de Ucraineni. N'au fost recunoscute drepturi Ucrainei, nici la
reprezentatiunea internațională, nici măcar la separarea contingentelor
ucrainene din organizatiunea unitară a armatei ruse.

Dar, în realitate, succesul a avut o semnificaţie covârşitoare pentru
viitorul Ucrainei.

In acel moment, Statul Rus, prin organul guvernului din Petrograd, nu
numai că a recunoscut Ucraina ca subiect de drept ce n'a fost admis de
legislația imperială, dar legătura dintre Rusia şi Ucraina, de atunci era
întemeiată pe tratatul formal dintre cele două State.

Oamenii cari au stat în fruntea Radei Centrale, -cu experienţa pe care
le-o dăduse luptele politice dintr-un Stat cu Austria, cu un drept public atât

405

de vanat şi complicat in ce priveşte diferitele naționalități din care se
compune, - puteau, pe aceasta bază, construi cu siguranţă viitorl națiunii
lor, aşteptând în linişte desfăşurarea evenimentelor.

Tulburările şi revolutiunile ulterioare, le-au dat prilejul de-a extrage
din acest prim rezultat, mai mult decât cei mai indrazneti dintre ei putau
visa vre-odată.

Mai intaiu, Rada Ucraineană s-a folosit de prilejul revoluției
maximaliste, pentru ca să nu recunoască Sovietul Comisarilor Națiunii, din
Petrograd. Ea a declarat apoi, că va aştepta formarea unui guvern legal al
Republicei Ruse, iar până atunci îşi asumă penitudinea puterii de Stat,
asupra teritoriilor Ucrainei.

Asigurandu-si astfel simpatiile Inţelegerii, care n-a recunoscut nici ea
Sovietul din Petrograd, Rada Centrală a îndrăznit un nou pas, care iarăş, în
aparenţă, nu schimba mult situaţia ei, dar în realitate săvârşea o adevărată
$1 mare revoluție.

In ziua de 20 Noembrie 1917, Rada Ucraineană publică un
<<Universal>> prin care, continuând să-şi exprime voinţa de a rămânea în
legătură cu Rusia, totuşi afirmă că această legătură nu poate rezulta decât
din înființarea unei alianţe federative a tuturor republicilor zămislite din
desfacerea imperiului. Această alianță presupune inițiativa Ucrainei însăşi
şi consimțământul liber al tuturor republicilor. Astfel soarta Ucrainei nu
mai putea atârna de hotărârea vreunui organ central al Rusiei, nici măcar de
Adunarea Constituantei pan-rusă.

In acelaş timp, <<Universalul>> declară că, până la formarea

Federatiunii ruse, republica ucraineană înţelege sa intretie relații
internaționale independente de guvernul din Petrograd.
Statele Inţelegerii nădăjduind să menţină în răsboiu măcar Ucraina, au şi
recunoscut această situație şi au trimis reprezentanții lor diplomatici la
Kiev. Atunci... Ucraina a trimis delegaţii ei la Brest-Litvosk, unde
independenţa ucraineană, <<până la formarea federatiuni1 ruse>>, a fost
recunoscută atât de Puterile Centrale cât şi de Rusia însăşi.

Dar spre uimirea atât a înţelegerii cât şi a guvernului din Petrograd,
delegatiunea ucraineană, în fruntea căreia se afla tot un galitian, d.
Holubovici, a dovedit un spirit de conciliatiune dezesperant, şi a ajuns să
stabilească principiile generale de pace dintre Ucraina şi Puterile Centrale...

Iar când guvernul din Petrograd a încercat, prin organul d-lui Trotzki,

406

să revie asupra consimtimantului dat, Ucraina s'a declarat pur şi simplu
suverană şi independentă, fără să mai vorbească de “formarea federatiunii
ruse”...

Ca final, telegramele de eri au vestit lumii un ordin al ministrului de
marină din Kiev, prin care se pune în vedere marinei ucrainene din Marea
Neagră că <<orice relatiuni cu guvernul vreunui Stat străin, fie al Rusiei
sau oricare altul, vor fi pedepsite ca trădare de Stat >>...

Aşa dar, mulţumită vrednicilor ei conducători, Ucraina a ajuns un
Stat suveran, şi o mare Putere europeană, al cărei cuvânt e prețuit de
prieteni şi de inamici...

Cu aceşti oameni au venit în contact bărbaţii de Stat ai României, cari
au dat dovadă de atâta pregătire, în cât, în ajunul răsboiului, ignorau
existența Ucrainei, şi cari au condus barca Statului cu atâtaartă, în cât,
dintr'un Stat independent, cu cele mai vaste perspective, România, sfâşiată
între armatele inamice şi trupele maximaliste, este astăzi la discretia
guvernului din Kiev.

De sigur, bărbaţii din fruntea Radei Ucrainene vor şti să tragă toate
foloasele pentru noua republică şi din această conjunctură.

Iar trecutul marilor noştri bărbaţi de Stat şi strategi, răspunde şi de
perspectivele pe cari le deschide această situaţie, pentru viitorul ţării, care
are cinstea şi norocul de a fi guvernată de ei...

7 februarie.

407

XXXIV
NICOLAE IORGA ȘI NICOLAE ROMANOV

Zilele trecute ne-au parvenit mai multe jurnale din Iasi, cari, prin
înseşi dovedesc o atmosferă schimbată în cercurile diriguitoare de acolo.

Până acum, dacă putem pune foarte rar mâna pe vreun ziar din
Moldova, nu prea am regretat această lipsă. Aceste chlorotice foi,
presiunea cenzurii d-lui I.G.Duca, nu se puteau abate e la tonul poruncit de
nădejdi trandafirii şi apologii searbede ale politicei guvernamentale.
Situaţia tristă a ţării şi a oştirii noastre, nu se reflectă aproape de loc în ele.

Dar destinul inexorabil care a silit armata românească să treacă
Prutul, necesitând justificarea acestui act, a provocat mărturisiri
retrospective, cu atât mai preţioase, cu cât şi ele nu sunt numai tolerate de
cenzură dar, vădit şi inspirate din sferele guvernamentale. De altfel, în
aceste ziare, e publicat şi un număr de comunicate oficiale pe acelaşi
diapazon.

Ne permitem câteva spicuiri.

A tout seigneur toute honneur.

Cetitorii nostri au putut lua eri cunoştinţă de un articol al d-lui Nicolae
Iorga din „Neamul românesc”.

În stilul său, cam bombastic şi adesea nesincer, -stilul d-lui Iorga din
ultimii ani,- savantul nostru istoric face mărturii, extraordinare pentru acest
temperament pururi nepocăit, relativ la consecinţele politicei susținute
odinioară de d-sa, cu atâta energie şi patimă necruțătoare.

D. Iorga recunoaşte că dezamăgirile d-sale sunt anterioare revoluţiei
din Martie.

„Am îndurat şi am tăcut multă vreme, - scrie d-sa în „numărul din 27
(11)Ianuarie al „Neamul românesc ”,- „cum înduraserăm şi tăcuserăm
înainte, sub vechiul regim, „când vedeam zăbăvi voite în clipe hotărâtoare
pentru soarts noastră, când întâmpinam rezistențe mute , dar cu atât mai
puternice, la legitima cerere de ajutor, când „constatam că se priveşte ca
un feritoriu duşman, prădat astăzi”, anexat mâne , scumpul nostru pământ
moldovenesc, când auziam din sate strigătele desnădăjduite „ale bărbaților
loviți şi ale femeilor batjocorite, când la amintirea de către noi a faptului ca
el, oaspeţii cărora le dădeam totul, chiar riscând a muri de foame, sunt

408

aliați, ni se răspundea :nu aliaţi, ci protectori”....

Asa dar unul dintre principalii inspiratori ai politicei encentiste şi ai
alianţei cu Rusia, măsrturiseşte acum că aliații noştri, imediat ce le-am
deschis hotarul, încă sub vechiul regim, ne-au tratat ca o fară duşmană ,
care urmează să fie anexată , că ei îşi adaptau acțiunea, din primul
moment, acestui scop- de aici dezastrul militar şi acele „zăbăvi voite” şi
„rezistențe mute”, fata de orice cerere de ajutor.

Mai mult,

D. Iorga şi complicii săi au tăcut şi au îndurat şi aruganta şi cinismul
cu care li se arunca in fata voinţa de cotropire, când reprezentanții ţarului
Niclae nu se recunosteau aliați cu noi ci se afirmau ca „protectorii ” nostri,
- cu toate că „le dădeam totul, chiar riscând a muri de foame”.

D. lorga are grija să ne spună şi în ce consta ,,protectiunea „oamenilor
împărăteşti: „ţara prădată”, „bărbaţi loviți”, „femei batjocorite”....

Si savantul profesor de Istorie şi academician, vădit crede că e spre
lauda celor cari ne-au pus în această situaţie, „că acestor protectori ,, ,,li se
dădea totul”, ,,risctnd să moară de foame” de sigur nu domul lorga şi cu
autorii politicei d-sale, ci biata populaţie nevinovată.

Si profesorul de istorie şi şeful de partid cu pretentiuni de bărbat de
Stat, nu trage nici o concluzie din toate acestea? Pentru ce s-a aliat
Romania cu Ţarul Nicolae? Pentru victorie sau pentru înfrângere? A fost
ruinată tara, distruse sute de mii de vieți, pentru ca Țarul Nicolae să fie
înfrânt şi apoi răsturnat, sau pentru ca să fie realizate scopurile mărturisite
ale politicii sale,- dominatiunea în Balcani şi stăpânirea
Constatinopolului?....

Atunci, de ce se indigneaza d- Iorga de consecințele logice şi necesare
ale eventualei victorii a Rusie tariste,- protectoratul şi ulterioara anexare a
României?

Cine este vinovat dar, pentru ceeace neamul românesc „a îndurat
tăcere”?

Oamenii ţarului, cari, in serviciul scopurilor seculare ale Împărăției,
s'au purtat şi acum cum s'au purtat în toate cele zece năvăliri ale oştirilor
ruseşti în Ţările române, în cursul celor două secole din urmă?

Sau marii noştri patrioți, cari, nesocotind invatimintele Istoriei şi rațiunea
de Stat, au aruncat tara sub picioarele Țarului?

A înfățişa astăzi consecinţele fatale ale unei politici ca rezultatul

409

numai al “rautatii” vre-unui ministru sau general rus, este o dovadă de
extremă naivitate şi de o vinovată uşurinţă.

Rațiunea de Stat, -care, de la Petru cel Mare, a manta mereu ostirile
ruseşti peste hotarul nostrum, şi căreia de două ori 1-a fost jertfit mai mult
de jumătate din “scumpul nostru pământ moldovenesc”, cum se boceşte
astăzi academicianul nostru,-este mai puternică decât toate bunavointele şi
fanteziile individuale.

Si dacă Rusia ar fi ieşit biruitoare, ajutorul ce i-l dădeam nu putea să
ne ferească acum mai mulze de “protectorat” şi “anexare”, decât ajutorul ce
1-a fost dat în trecut nu ne-a ferit de răpirea Moldovei de peste Prut, la 1812
şi 1878.

În decursul celor doi ani de neutralitate, de câte ori, în batjocurile d-
lui Irga şi tovarăşilor sai, am prevestit această fatalitate?...

S1 bocetele lor de astăzi pot ispăşi păcatul acesta?

Dar, măcar acuma, vede oare d.lorga mail impede?

Părăbuşirea forței militare a Rusiei şi revoluția, ne-au scăpat de
urmările politice, al cărei sprijinitor entuziast a fost directorul “Neamul
românesc ”. Prin aceasta, se prabusea şi politica însăşi care ne-a aruncat in
mrejele ţarismului rus. Dar găsit-au oara vinovaţi tăria morală pentru a
salva ce se mai putea salva, marturisindu-si greşeala?

D.lorga se boceşte, caută să justifice amestecul în lupta dintre
diferitele partied revoluţionare din Rusia şi-şi dă binecuvântarea pentru
ocuparea Chişinăului, “după cererea comandamentului rus”.

Dar şi acuma ca şi înainte, cum rezultă din aceste bocete şi din
publicatiunile oficiale, nici d. Iorga nici complicii săi din govern, nu-şi dau
seama de fatalitatile inexorabile ale situatiunii şi de consecințele logice şi
necesare ale nouei îndrumări politice.

Aceasta însă va forma subiectul articolului de mâne.
8 februarie

410

XXXV
“DUPĂ CEREREA
COMANDAMENTULUI RUS”...

Aşadar, d.N.lorga şi guvernanţii din laşi s'au convins, în sfârşit, că
alianţa noastră cu Ţarul Nicolae a fost folosită de puternicul nostru aliat,
numai în vederea unui eventual “protectorat” sau chiar a unei anexari şi, în
scopul acesta, generalii şi miniştrii ruşi au contribuit, prin “zăbăvi voite” şi
“rezistențe mute”, la dezastrul notru.

Toate lamentatiile de astăzi nu pot absolve pe conducătorii acestui
Stat pentru faptul că, sub pretextul “idealului national” s'au pus în serviciul
politicei ţariste.

Dar, în sfârşit, forţa militară a Rusiei s'a prăbuşit. Ţarul Nicolae, in
fata căruia se prosternau patriotii şi bărbaţii de Stat ai României, e
prizonier la Tobolsk iar împărăția lui este în plină dezagregare.

Şi-au văzut măcar acum limpede datoria, vechii aliati ai Țarului
Nicolae ?

D.lorga, iarăş, ne spune că multe vreme a îndurat şi a tăcut, fata de
toate nemerniciile şi silniciile unei armate in dislotiune.

Iar acum, tot un puhoiu de lamentatiuni:

„Neamul românesc” se plânge de :"părăsirea în mijlocul luptei,
pentru ca să se mântue odată, sub loviturile duşmanului comun, cu armata
românească, terorizarea cu părăsirea frontului, care ar face imposibilă
apărarea noastra...O chpă măcar nu am fost tratați ca nişte prieteni, deşi
multă vreme ne-am făcut că nu înțelegem. Am fost aduşi, fără a fi
consultaţi, la un armistițiu pe care nu l-am voit şi o pace s'a negociat şi se
negociază, fără cea mai mică preocupare că, în asemenea discuţii, poate fi
amestecată soarta unui popor care nu şi-a cântărit jertfele...”

În sfârşit, şi mult răbdătorii tovarăşi ai d-lui Iorga au trebuit să ia
măsuri, ca ,,aliati’’-,,s4 nu dea foc Moldovei de la un capăt la altul...”

Comunicatele oficiale completează tabloul. Corespondenta
diplomatică, publicată în oficiosul „România ”, cu prilejul arestării d-lui
Diamandi, stabileşte că Moldova flămândă, a fost silită să dea armatei
ruseşti aproape o sută de mii de vagoane cu hrană, cari n'au fost restituite,
si totuşi n'a fost ferită -„de incendii şi jefuiri ale fermelor şi caselor, de

411

devastări şi grădinării, aparţinând proprietarilor şi sătenilor şi de incendieri
ale sondelor petrolifere. De asemenea, numeroase biserici şi Liceul din
Botoşani, cu toate colectiile lui, au căzut pradă focului...”.

lar pentru a justifica intrarea în Basarabia, comunicatul oficial,
publicat tot în „România ” din 26 (13) Ianuarie a.c., mai complecteaza
pomelnicul ispravitor săvârşite de aliații noştri. Aflăm astfel că „bande
răzvrătite din armata rusă opreau trenurile cu aprovizionări pentru armata
română şi cea rusească, şi dădeau foc sau prădau depozitele de hrană”, că
au fost „dezarmate şi batjocorite” detaşamentele de ardeleni, „mai multi
din aceştia au fost chiar ucişi”, „ofiţerii noştri au fost arestati..”

Multe, în adevăr, au fost „îndurate în tăcere” de către d. Iorga si
guvernanţii din laşi, chiar prea multe....

Dar pentru ce au fost îndurate? Si au găsit ei, măcar acum, cuvântul
potrivit şi acțiunea dreaptă?

Ceea ce s'a întâmplat cu armata rusă în Moldova, s'a întâmplat,- şi pe

o scară cu mult mai întinsă, -si în Ucraina, şi în Finlanda şi în Rusia

iarăşi. Toată împărăția înfăţişează astăzi acelaşi haotic şi distructiv

clocot de noroade.

Lamentatiile şi incriminarile cari reduc totul la „răutatea”
maximalistilor, iarăş, dovedesc numai naivitate şi uşurinţă.

Când o revoluție, politică şi socială, cuprinde un conglomerat de
popoare atât de uriaş ca Rusia, scenele care au provocat indignarea
domnilor din laşi sunt de asemeni o fatalitate inexorabilă. Si nimeni nu
avea dreptul să se aştepte ca un Stat, căzut intr’o astfel de catastrofă să mai
poată participa la răsboiul european ca o forță reală şi activă.

Pentru conducătorii Statului Român, revoluția punea imperios
întrebarea, dacă scopurile pe cari şi le-au propus în acest rasboiu mai sunt
realizabile. O revizuire a întregei concepţii care a fost la vaza rasboiului
României şi o îndrumare a acțiunii de Stat în consecință, se impunea.
Vorbaria plângătoare nu poate duce la nimic, ci numai judecata dreaptă şi
acțiunea bărbătească.

Guvernul însă din Moldova, întâiu „a îndurat şi a tăcut” iar apoi, in
acompaniamentul bocitoarelor ex officio, a întreprins acţiunea din
Basarabia.

Si, vai, în ce condițiuni!

Am arătat la vreme şi am explicat motivele pentru cari „Sfatul Tari”

412

din Chişinău, şi-a arătat voinţa de a nu despărți Basarabia de Republica
Rusă, pentru ca „Rusia ar fi o tara cu mult mai libera decât România”....A
încercat guvernul din Iasi, hchidând mai intaiu naufragiul din 1916, să
imprastie această atmosferă şi să afirme dreptul nostru imprescriptibil
asupra Moldovei orientale, care ne-a fost răpită prin fraudă şi abuz de
putere de către Rusia ţaristă?

Recurgem la acte oficiale.

Comunicatul guvernului român, care ne aduce la cunoştinţă trecerea
Prutului, se începe cu următoarele cuvinte:

„Comandamentul rusesc ne-a cerut, în urma intervenţiei Sfatului
Țării” din Chişinău, să asigurăm, prin trimiterea de trupe române, ordinea
în Basarabia...”

lar manifestul generalului Persan către „cetăţenii Republicii
Moldoveneşti” ne spune de asemenea:

„Sfatul Ţării Moldoveneşti ne-a cerut prin comandamentul militar
rus”, să trecem Prutul...”

Aşa dar, aceste documente mărturisesc că „Sfatul Tari
Moldoveneşti” s'a adresat nu direct noua, ci comandamentului rus!
„Comandamentul rus”,- direct numai el, -ne-a cerut să trimitem trupe in
Basarabia”.

Si în ce scop? Documentele ne spun: „Să asigurăm ordinea în
Basarabia”, „să ne asigurăm linia Chişinău-Ungheni şi să restabilim
ordinea în regiunea de unde „trupele noastre se aprovizionează...”

„Comandamentul rus ne-a cerut”, şi numai din cauza aceasta
guvernul român trimite trupe în Basarabia, care, pentru el, nu este de cât
regiunea de unde trupele noastre se aprovizionează!...”

Aşa visau părinţii noştri să treacă Prutul? Așa înțelegeau Mihail
Cogălniceanu şiu lon Brătianu Bătrânul, când afirmau dreptul nostru la
Congresul din Berlin?

Ce avem noi cu comandamentul rus, când este vorba despre
Basarabia? $i care comandament? Generalii ruşi răzvrătiți împotriva
guvernului lor, cari au numai interesul de a se folosi e armata noastră,
pentru a aduce la putere un alt guvern la Petrograd?

Dar aceasta este în contrazicere ireductibila cu aspiratiunile noastre
nationale. Acţiunea întreprinsă în aceste condițiuni, va fi fatal lichidata
odată cu interesul „comandamentului rus” care a provocat-o.

413

Dar o situatiune falsă duce inevitabil la consecinti monstruoase, - şi
în acelaşi manifest vedem că comandantul armatei române caută să
liniştească pe Basarabeni că ,, Românii nu vin să stăpânească tara lor”, că
acest lucru il născocesc numai „oamenii rai”, pe cari „venirea soldaţilor
români în Basarabia i-a supărat mult” şi cari „au căutat să sădească
învrăjbirea între voi şi noi”.

Cred că oricine înțelege atmosfera pe care au găsit-o ostaşii noştri
peste Prut, dacă a fost nevoe de asemenea apel, în momentul în care, după
un veac de robie, s'au întâlnit pe pământul vechiu românesc urmaşii
ostaşilor lui Ştefan cel Mare de dincolo şi de dincoace de Prut,
după... .cererea comandamentului rus...”

Si d. Iorga, în Neamul românesc ” găseşte prilejul numai să se vaiete
împotriva exceselor maximaliste...

Si nu vine un trăsnet!...
9 februarie.

XXXVI
CEASUL...

Ceasul de hotărâre a sunat.

Glasul nostru acum trebue să găsească ascultare.

Calvarul pe care l-am urcat ne dă dreptul să cerem fiecărui Român să
cugete dacă, până acum, şi-a pus încrederea în oamenii vrednici de ea.

Să ne fie ertat să punem fata în fata cele două judecăţi care ne-au
despărțit.

Toată argumentarea pe care, în cursul expectativei noastre, o
aduceam împotriva, politicei rusofile, se poate rezuma în puţine
propozitiuni.

In primul rand, afirmam că victoria Rusiei ar fi fost fatală pentru
viitorul Statului şi neamului românesc, pentru că Rusia, căreia i s'a asigurat
de către aliați stăpânirea Constantinopolului şi a Strâmtorilor, şi care îşi
mărturisea intentiunea, drept „pedeapsă” de a desființa şi anexa Bulgaria,
n'ar putea tolera o Românie mare şi prosperă, care ar ridica un zid între
cele două Capitale, -Petrogradul şi Tarigradul.

Am avut dreptate?

414

Răspunsul este dat de faptele şi mărturiile cele mai
autorizate: "trădarea lui Sturmer’, raportul generalului Polivanov,
lametaţiile d-lui Iorga că Ruşii, imediat ce sävârsisem ireparabilul —
intrarea noastră în actiune,- nici nu aşteptau sfârşitul războiului pentru a
repudia ideia de alianţă şi pentru a-şi afirma „protectoratul” asupra ţării,
care ar urma să fie „anexată mâne”.

E evident că un Stat nu poate aduce jertfa răsboiului pentru ca, cu
sângele fiilor săi şi cu risipa muncii acumulate de generații, să-şi făurească
lanţurile.

Dar, ni se spunea, nu putem intra în luptă cu puterea
„incomensurabilă” a Rusiei. Ea va birui şi fără noi, şi atunci situația noastră
ar fi şi mai tragică.

La aceasta răspundeam:

Chiar de ar fi sigură victoria Rusiei,- împotriva unei aliate victorioase
nimeni n'ar putea să ne mai apere. lar Germania, chiar înfrântă, în orice caz
ar avea încă destulă putere ca să-şi ridice glasul, în favoarea unui aliat
credincios.

Am arătat însă, de mai multe ori, că Rusia nu poate birui
Consacrasem acestei chestiuni un mic studiu în Viața românească ” (1915,
No.7 — „Puhoiul”), în care căutam să o dovedesc că acea forță
„incomensurabilă” a Rusiei, este o pură fantezie, că „puhoiul” nu există,
că mijloacele economice şi financiare, ca şi delabrarea întregului mecanism
politic şi administrativ al Rusiei, nu îngădue imperiului Ţărilor prelungirea
sfortarilor pe care 1 le impune Marele Răsboiu, şi cu atât mai putin victoria.

Încheiem acest studiu prin afirmarea că nu ştiu dacă Rusia va fi
salvată de către aliatii ei din Apus, e evident că soarta noastră atârna de
rezultatele campaniei din Räsärit,- prin urmare ni se impunea datoria să
aducem la îndeplinire visul părinților noştri şi să intrăm în luptă pentru
Basarabia.

Ni se obiecta la aceasta:

Nu putem ravni la Basarabia, Rusia este prea puternica . Chiar de
reuşim să luăm acum Basarabia, ne expunem la o grozavă revansa.

Raspundeam:

Rusia este in ajunul revolutiunii. Înfrângerea armatelor ţariste va
provoca eruptiunea vulcanului, care multă vreme nu se va stinge şi care va
îndepărta pe Rusia de pe arena internațională. Iar, cu probabila renaştere a

415

Poloniei şi chiar a Ucrainei, va dispărea şi vecinătatea pururi amenintatoare
pentru noi cu Rusia.

Deci am putea rămânea, în linişte şi siguranță, stăpâni în Basarabia
noastră.

Si iarăşi şi iarăşi întreb: n'am avut dreptate?

Clocotul din Rusia sfarmă în pulbere vechia împărăție moscovită, iar
pacea încheiată astăzi între Ucraina şi Puterile Centrale a îndepărtat la o
mie de kilometri hotarul Rusiei de Nistrul românesc.

Întreb acum pe orice Român, a cărui inimă se strânge la priveliştea
din juru-i:

Unde am fi fost astăzi dacă factorii responsabili pentru destinul
acestui neam, şi-ar fi făcut la timp datoria? Unde am fi fost astăzi, dacă am
fi resistat nebuniei şi uneltirilor culpabile cel puţin până în primăvara lui
1917?

Poate fi măcar un singur om astăzi, cu judecata sănătoasă şi cu durere
de tara, pentru care răspunsul n’ar fi limpede?

Dar ceeace se petrece însă astăzi, în multe cercuri ale societății
româneşti, dovedeşte că n-am ajuns încă la fundul paharului.

Între noi, cei cari am rămas sub steagul bătrânilor îndrumători ai
acestui neam şi aceia cari au căutat cărări nouă şi ne-au aruncat în braţele
Rusiei ţariste, procesul se înfăţişează astfel:

Până acum toate temerile şi toate prevederile noastre s'au realizat
rând pe rând,- toate, până la una. Pe când toate calculele lor au dat greş şi
toate nadejdiile lor s'au risipit.

Pentur viitor „aşa dar, cel mai simplu cetăţean, care nu s'ar încrede in
judecata şi ştiinţa lui proprie, pe ce temeiu ai mai putea da crezare
planurilor şi fagaduintelor autorilor dezastrului national, şi cu ce drept ne-
ar mai opune nouă aceeaşi lipsă de încredere şi rezistență pasivă?

În ceasul acesta, când cu slove de foc şi de sânge, lipsa de conştiinţă
cetateneasca, lăsând tara pe mâna celor fără judecată şi uşori la inimă, a
înscris în cartea neamului vina cea mare a întregei generaţii de astăzi, fata
de toate jertfele celor ce s'au stins înaintea noastră şi fata de aspiratiunile şi
nădejdile celor ce vor veni după noi,- în ceasul acesta cumplit, nu-i mai
este ertat nici unui Român să-şi decline răspunderea ce vremea ne aşază pe
umeri.

Poate încă nu e prea târziu. Poate că, în mijlocul naufragiului, se mai

416

poate găsi încă vreo scândură de salvare.

Pacea cu Ucraina este încheiată.

Armata din Moldova rămâne încercuită, în momentul în care
guvernanţii din laşi au trimis-o peste Prut fără să fi pus mai intaiu capăt
răsboiului nenorocit pe care numai ei l-au provocat.

Si numai în clipa aceasta, guvernul d-lor I.Brătianu şi Take Ionescu
lasă cârma din mâinile lor vinovate.

Să ne ducă blăstemul la o nouă aventură, la o nouă nebunie, sub
cârmuirea vreunui alt complice al regimului din laşi?

Suntem aici, dincoace de zid, două treimi din ţară, şi putem fi siguri
astăzi că şi inimile celora de dincolo, trecuţi prin grozăviile protectoratului
țarist şi ale tutelei maximaliste, se cutremură de aceleaşi nădejdi şi de
aceleaşi dureri.

Putem fi siguri că mult încercata oaste românească nu aşteaptă nici ea
decât cuvântul de mântuire.

Acest cuvânt, pornit în unire de la fruntaşii acestui neam, cari nu
poartă răspunderea pentru păcatele şi scăderile trecutului, de la bărbaţii
spre cari se îndreaptă astăzi toate privirile,- va găsi răsunet la toată suflarea
românească.

Vom auzi acest cuvânt? O, Doamne....

12 Februarie

XXXVII
<COMBINATIUNI MINISTERIALE...>

<Criză ministeriala>...

V’aduceti aminte?

În praznicul vieţii noastre de toate zilele, de înainte de marea
încercare, momentele de criză ministerială erau poate cele mai
caracteristice pentru acea goană după plăceri şi triumfuri uşoare, al cărei
stigmat îl purta toată aurtucărimea şi toată oligarhia <democraticei> şi
<liberei> noastre Românii.

Din toate crăpăturile apăreau, ca plosnitele, ,ministeriabili>.

A! ministeriabilul român!

417

E un produs specific al faunei mlaştinei noastre politice.

Ca să ajungă să fie clasat cineva ca <ministeriabil>, nu se cerea nici
caracter, nici inteligenţă, nici cultura, nici concepții si convingeri politice.
Ajunge oarecare fluiditate de vorbire, oarecare abilitate în tragerea sforilor
dintre culise, dar mai cu seamă multă elasticitate şi o mare flexibilitate a
coloanei vertebrale, un apetit la adăpostul oricărei indigestii şi lipsa totală
de scrupule.

Ministeniabilul român seamănă cu acele organisme primitive, cari
formează numai un singur tub digestiv, fără nici o diferențiere de organe
superioare, în cât la nevoe, le poţi întoarce pe dosarul cu numărul ca pe-o
mănuşă: spinarea de transforma în stomac şi funcțiunile digestive nu
suferă.

Ministeriabilul are o singură pasiune: să „triumfe”. lar „a triumfa”,
pentru dânsul înseamnă numai posesiunea unui mic pătrat de marochiu.

Acum trei-zeci şi cinci de ani, în incinta Parlamentului a apărut, ca
membru al partidului liberar, - condus atunci de Ion Bratianu-Batranul,- un
tânăr a cărui facondă extraordinară promitea mult. Defunctul Gheorghe
Panu l-a caracterizat atunci, în „Portrete parlamentare”: Băiat de talent,- de
sigur că va „triumfa”. Nu se ştie numai cu cine va triumfa...

Acesta era d. Take Ionescu, pe atunci nădejdea partidului liberal, apoi
„secretarul filial” al Bătrânului Lascar Catargiu şi ministru în ultimul său
cabinet, apoi şeful partidului conservator-democrat,, apoi...ce ştiţi cu toţii,
până la rolul desvălit de documentele secrete ale Cancelariei din
Petrograd...

Pentru a asigura triumful unui ministeriabil, 1 se cerea în primul rând
„devotamentul nemărginit” fata de „şef. „Şeful” însă se putea primeni,
după împrejurări: d.Take Ionescu a dat zălogul, de la început, al viitorului
său strălucit, când a declarat că „poartă cu mândrie sgarda lui Ion Brătianu,,

„Devotamentul” acopere totul,- şi reputaţia avariată şi lipsa de orice
pregătire, şi toate naufragiile politice sau morale.

Dacă este ,,devotat” şi ştie „să urle cu lupi”, drumul spre triumf e
larg deschis vânătorului de marochiu, -toată dificultatea, din când in când,
poate fi numai să-şi găsească „lupul”potrivit cu care „să urle”.

În colo,- convingeri, idei politice?

Astăzi un ministeriabil este democrat, mane reactionar, într'o zi ţipă
împotriva „Austriei perfide”, în alta se face „germanofil”, sau viceversa,

418

rand pe rand apără „rolul social al marei proprietăţi” sau „dreptul muncii
naționale la pământul băştinaş”, şi toate programele îi sunt bune când,
intretesute cu uneltiri oculte, intrigi infame şi felonii nesfarsite, îl apropie
în umbra băncii ministeriale...

Criza ministerială însemna pentru ministeriabil deschiderea sezonului
de vânătoare.

La Capşa, pe calea Victoriei, în cluburi, în antractele reprezentanților
teatrale şi ale Cafe concertelor, circulă „listele viitorului cabinet”. Fiecare
ministeriabil o are pe a lui, în care, printre coriferii „noului regim”, modest
îşi înscrie numele său şi caută să lanseze cât se poate mai cu brio această
„combinaţie”. Şi e în culmea fericirii dacă reuşeşte s’o strecoare prin ziare.

Câţi „liberali convinşi”, ca şi „conservatori nesträmutati”, au fost
dovediti că şi au înscris altădată numele, cu propria lor mână, în diferite
combinatiuni ale „partidului advers”!

După atâta durere şi după atâta ruşine, s'au schimbat oare acum
lucrurile, cu prilejul crizei ministeriale din Iasi?

Până acum ştim numai că d-general Averescu a fost însărcinat cu
formarea ministerului.

Producţia listelor ministeriale trebue să fie în toiul ei. Neapărat, în
fruntea tuturor listelor trebue să fie cel însărcinat, pentru moment, cu
formarea cabinetului, -d. general Averescu. În ce priveşte restul, e carieră
libera pentru toate combinatiunile.

Asi putea reconstitui de aici unele din „listele” care acum probabil
circulă, între cofetaria Tufli şi restaurantul Traian.

În una trebue să figureze toţi cei cunoscuţi, mai mult sau mai putin,
ca „germanofili”: d.V.Missir. M.Orleanu, A.A.Badarau, M.Săulescu,
N.Ghica-Comăneşti, etc. Aceasta e lista „radicalilor”, cari voesc să
caracterizeze tranşant noul regim, în comparaţie cu ministerul I.Bratianu-
Take Ionescu.

Alta trebue să încerce o combinatiune oportunista sau de impaciuire,
în care „şefii” înlăturați să fie totuşi reprezentați prin „oamenii lor de pae”,-
d. Take Ionescu prin d.Mişu Cantacuzino sau Petru Missir, d. Ion Bratiann
prin d. Georgel Mârzescu sau generalul Iancovescu; nu este exclusă aici şi
alăturarea vre-unui „carpist” sau „marghilomanist”, d. I.Mitilineu sau d.
Miclescu Popa;- câţiva „incolori”, vreun consilier de Curte sau mare
comerciant; unul sau două „personagii cu autoritate”-d.general Culcer sau

419

d. Mateiu Cantacuzino...

Bine înţeles nu lipseşte şi un număr oarecare de ministeriabili noui şi
autorii înşişi ai listelor,- d. Argetoianu, d.Gr. Filipescu, etc...

Toate listele acestea au un singur păcat: în urma situației create, d-nii
din Iasi cu toții împreună, nu mai pot avea autoritatea necesară pentru a
reprezenta întreaga naţiune română şi nici nu sunt în măsură, singuri, să
ducă la liman barca împotmolită a Statului.

Va avea neamul nostru tăria morală, în ceasul acesta de cumpănă, să
ridice din sânul lui pe oamenii drepți?...

14 Februarie

XXXVIII
PACEA PUTERILOR CENTRALE...

După pacea formală cu Ucraina, pacea ne-formală cu Rusia.

Zic pacea „ne-formală” fiindcă, d. Trotzki a refuzat să semneze un
tratat de pace, totuşi a declarat că „Rusia consideră terminată starea de
răsboiu cu Germania, Austro-Ungaria, Turcia şi Bulgaria”. În acelaşi timp,
s'a adus la cunoştinţa Puterilor Centrale că guvernul rus a şi dat ordinul
pentru complecta demobilizare a forțelor ruseşti de pe toate fronturile.
Conditiunile în cari urmează sa fie reluate raporturile dintre Statele
Quaduplei Alianțe şi Rusia, între cari rasboiul a încetat, vor fi stabilite prin
conventiuni ulterioare.

Dacă starea de răsboiu a încetat şi dacă raporturile dintre foşti
beligeranti vor fi reluate, aceasta nu înseamnă altăceva decât că pacea este
încheiată, desi nu în toate formele obicinuite. De altfel, în fond nici nu se
poate spune măcar că nu există un tratat de pace, pentru că declarația d-lui
Trotzki e desigur consemnată în protocolul conferinţei din Brest Litovsk şi
întărită de toate semnăturile necesare. De la un Stat care trece printr’o
revoluție atât de groaznică cum e aceea din Rusia, nu e poate cere prea
multe forme, dar nici nu este nevoe. Guvernul din Petrograd,chiar de-ar
vrea, n-ar putea relua acțiunea militară.

Mai mult.

Încetarea stării de răsboiu, în conditiunile date, înseamnă pur şi

420

simplu complecta capitulare a guvernului din Petrograd in toate chestiunile,
asupra cărora nu s'a putut cădea de acord la Brest-Litovsk. Daca in această
privință e lăsată oarecare libertate de acţiune părților, ea desigur nu este in
favoarea Rusiei.

S’ar putea spune că lipsa unui tratat formal de pace întârzie reluarea
raporturilor normale şi, din cauza aceasta, interesele economice ale
Puterilor Centrale ar putea suferi.

Însă, fiind dat haosul care, pentru moment, domneşte în republica
maximalistă, toate conventiunile ar avea putinţă valoare practică din acest
punct de vedere. lar, pe de altă parte, în măsura în care ordinea dinlăuntrul
ei s'ar restabili, Rusia ar avea mai mare nevoe de reluarea raporturilor
economice normale cu Puterile Centrale, de cât acestea din urmă. Prin
urmare Germanias şi Imperiul Austro Ungar au toate motivele de a fi
multumite cu pacea „a la Trotzki”.

Cu închiderea conferinței din Brest Litovsk, e sfârşită prima fază a
Marelui Răsboiu, şi sfârşită prin triumful desăvârşit al Puterilor Centrale în
Orient.

Germania şi aliaţii ei au realizat în această direcție de sigur mai mult
decât visătorii cei mai indrazneti ar fi putut aştepta de la început.

Din punctul de vedere al Istoriei mondiale, armelor germane li se
datoreşte, în primul rând, prăbuşirea imperiului țarist şi renaşterea atâtor
naționalități oprimate, cari în mod firesc au văzut şi văd în poporul german
un scut pentru drepturile şi revendicările lor.

Dintre toate aceste popoare, Ucrainienii au dat dovadă de un deosebit
simţ poliție, căutând, prin tratatul de pace formal, să-şi asigure expres toate
avantagiile pe cari le pot da relatiunile prieteneşti cu puternicii lor vecini
din Apus.

Dar nu mai puţin şi o serie de alte naționalități opriimate îşi îndreaptă
privirile spre Germania; Finlandejii, Estonii, Letonii, Lituanii, Polonejii.
Toate aceste popoare se află astăzi, de fapt, sub puterea germanilor. Si
Puterile Centrale, La Brest Litovsk, şi-au luat expres sarcina de a
reprezenta şi de a apăra interesele lor în faţa guvernului din Petrograd care,
sub maximalisti, nu s'a dovedit mai putin opresiv decât sub Tar.

Spectacolul astfel a fost puţin banal.

Din punctul de vedere formal, popoarele răspund pentru actele
guvernelor lor. În hordele ţariste, cari au invadat Prusia Orientală şi Galiţia,

421

la inceputul rasboiului, au fost milioane de Ucrainieni, Poloneji, Lituani,
Estoni, Letoni. In ţările lor, populaţia n’a fost putin atâtatä şi pornită
împotriva germanilor. Totuşi Puterile Centrale s'au crezut chemate să ia
asupra lor ocrotirea şi apărarea neamurilor rătăcite, fără să le facă
responsabile nici de actele ţarismului, nici de abuzurile maximalismului.

În urma rescriptului imperial din 12 decembrie 1916 prin care se
oferea lumii o pace dreaptă , poporul german, conştient atât de dreptul şi
puterea lui cât şi de marea şi nobila lui misiune în Istoria mondială, de
nenumărate ori, prin organul reprezentanților săi de drept şi prin
manifestări populare, şi-a afirmat voinţa nestrămutată de a da lumii o nouă
ordine bazată pe respectul dreptului şi al dreptății, şi al tuturor
aspiratiunilor nationale legitime.

Aceasta este pax teutonica.

Principiile afirmate de reprezentantii autorizati ai Puterilor Centrale
la Brest-Litovsk au arătat că victoria desăvârşită care le dădea putinţa sa
dicteze această pace nu le-a abătutu de la această cale trasă de voinţa rasei
germanice şi a inaltilor ei şefi.

De altfel, aceasta este şi dovada de supremă înţelepciune politică.

Păcatele guvernelor şi ale conducătorilor pot duce popoarele spre
fundul prăpastiei, dar abuzul gol de putere din partea învingătorului, cum
au simțit poporul german şi reprezentanții lui la Brest Litovsk, ai fi o
politică greşită. Poporul prost condus şi învins nu pierde totuşi dreptul la
viata. El poate uita înfrângerea şi, conştient de răspunderea pe care i-o pun
pe umeri păcatele conducătorilor, el se poate resemna la consecinţele
fatale, dacă însăşi conditiunile unei vieți şi dezvoltări normale nu sunt
atinse, dacă 1 se păstrează putinţa de a se ridica prin muncă, dacă simţul
popular elementar de dreptate nu este jignit prin aplicarea, lipsita de
consideratiuni, a forței. Altfel, rămâne sămânță de discordie şi de
perturbatiuni viitoare.

Aceste mari adevăruri de sigur, au determinat pe învingătorii şi
cuceritorii” de la Brest-Litovsk să apară ca apărători ai atâtor naționalități
„cucerite” cari, de la ei, îşi aşteaptă libertatea şi dreptatea.

Fructele acestei atitudini generoase nu vor fi pierdute.

În momentul de fata, în toate Statele Intelegerii din Apus, asistăm la
lupta dintre imperialismul neînfrânat al guvernelor şi setea de o pace
dreaptă a popoarelor. Oricare ar fi campania de atatari şi de clevetiri din

422

partea guvernelor, realitatea şi adevărul despre atitudinea generoasă a
germanilor fata de „naţiunile mici” cucerite, fie chiar rătăcite, îşi vor face
drumul spre inimile maselor populare şi vor da astfel Germaniei cea mai
formidabilă arma împotriva sămănătorilor de uri internationale şi
propovăduitorilor intransigenti ai „răsboiului până la sfârşit”.

Cât pentru poporul românesc, pus intr’o situaţie tragică, fără analogie
în Istorie, de nesocotinta unui guvern, pacea, conformă cu voinţa națiunii
germane, aşa cum s'a manifestat ea față de atâtea alte națiuni mici şi mari
la Brest-Litovsk, e o ultimă licărire de nădejde.

Dar poporul românesc are şi el datoria de a-şi încredința destinele, în
clipele de cumpănă, unor conducători mai vrednici.

15 Februarie

XXXIX
CLIPELE SUNT NUMARATE

Ceea ce caracterizeaza politica romaneasca in aceasta mare epoca a
Istoriei mondiale, a fost dezorientarea, lipsa de inițiativă, inertia care
mărginea întreaga acțiune la mici combinatiuni şi trucuri, în aşteptarea
conjuncturei fericite sau a unei întorsături a evenimentelor, care să impună
vreo deciziune, în afară de judecata şi voinţa proprie a conducătorilor, şi
care în aparenţă, să le acopere răspunderea.

Din această stare mintală s'a zămislit şi faimoasa concepție a
răsboiului „fără rizic şi sacrificii”, care trebuia să ne ducă la congresul de
pace „la braţ cu învingătorul”.

De aici, toate acele combinatiuni şi trucuri, acea echilibristica şi acea
inextricabilă reţea de abilități şi sfori” din vremurile expectativei noastre.

După credința marilor şi micilor noştri bărbați de Stat „fiecare zi de
amânare, a deciziunii, inlesneste soluționarea”...

Dar toate combinatiunile şi trucurile nu pot opri mersul Istoriei.
Evenimentele se acumulează şi se complică şi, la urma urmelor, creiază o
situatiune, independent de voinţa şi judecata noastră, care ne impune la
sfârşit o solutiune de cele mai multe ori fatală.

423

Astfel, plecând de la concepția „răsboiului fara rizic şi sacrificii”,
România a fost silită să intre în acţiune, în nişte condițiuni cari îi puneau în
Joc toate dobândirile Istoriei ei seculare şi chiar însăşi existenţa ei de Stat şi
de neam, şi în momentul cel mai neprielnic cu putință.

Iar voind numaidecat să ne infatisam la Congresul de pace „la brat cu
învingătorul”, ne-am aruncat într'o aventură din care nu puteam eşi decât
invinsi.

Aceeaşi inertie, aceiaşi lipsa de voinţă şi judecată s'a afirmat în tot
cursul acestui răsboiu nenorocit, in care după primele zece zile de beție
rasboinica, din ziua fatală a Turtucaii, soarta noastră a fost pecetluita.

Precum ne-a scris un prieten anonim, România putea încheia pace în
condițiuni mai bune după Turtucaia decât după bătălia de la Târgu-Jiu, mai
putin dezastruoasă la Argeş decât la Siret.

Dar, în sfârşit, câtă vreme conducătorii acestui Stat îşi puteau păstra
iluziile asupra concursului militar al Rusiei, continuarea răsboiului putea
avea o aparenţă de justificare.

Însă, după revoluţia din Martie 1917, pentru orice om cu mintea
sănătoasă, era clar că rolul activ al armatelor ruse în răsboiul mondial, este
sfarsit,- cum am arătat din prima zi în coloanele acestui ziar.

Fata de defectiunea Rusiei era pusă în joc însăşi alianța noastră cu
Înțelegerea, încheiată numai în vederea colaborării militare cu armatele
ruseşti.

Dar „factorii responsabili” din Iaşi n-au luat nici o hotărâre aşteptând,
desigur, solutiunea de la „desfăşurarea evenimentelor”.

A urmat prăbuşirea ofensivei ruseşti din vara 1917, prin care armata
din Moldova a fost paralizată. S’a început apoi dezagregarea frontului rus,
dezertiuni în masă, executiuni de ofiţeri.

La laşi, aceeaşi inerție.

Apoi, s'a născut lupta pentru putere între Kornilov şi Kerenski, între
Kerenski şi Lenin, între guvernul din Petrograd şi Rada ucraineană precum
si cu căzăciunea lui Kaledin. Am arătat la timp că dacă nu se rupe imediat
contactul dintre Iasi şi Petrograd, guvernul din Moldova va fi inevitabil
prins în lanţul luptelor revoluționare din Rusia, cu toate urmările fatale.

Regimul din Iasi, cu seninătate aştepta din zi în zi „conjunctura
fericită”.

Nici propunerea de pace, venită din Petrograd, nici armistițiul

424

încheiat şi impus armatei din Moldova, nici întrunirea conferinţei din
Brest-Litovsk, nici adeziunea la tratativele de pace a Ucrainei nici ruperea
relatiunilor cu guvernul din Petrograd,- nimic, nimic n'a putut trezi din
catalepsie guvernul d-lor I. Brătianu, Take Ionescu.

ZI cu zi, am avut durerea să înregistrez în Lumina o ocaziune pierdută
după alta, care ne putea da vre-o ieşire mai onorabilă.

Nici măcar o delegatiune românească la conferinţa din Brest Litovsk
n'a fost trimisă.

Pilda Ucrainei ne arată ce avantagii se puteau încă asigura ţării, prin
grăbirea păcii...

Astăzi pe întreg frontul de la ţărmul Mării Baltice până la gurile
Dunării, nu a rămas, sub scutul şubred al armistiţiului, decât mica oştire din
Moldova, încurcată şi aceia în expeditiunea anti-maximalistă din
Basarabia.

Acum şi Congresul Intelegerii din Versailles îşi dă binecuvântarea
regimului din laşi, pentru încheierea păcii...

Inerta aşteptare a solutiunii numai de la desfăşurarea evenimentelor,
şi-a dat roadele: deciziunea, întru nimic nu mai atârnă de voinţa şi judecata
oamenilor din laşi.

Nici măcar eşirea tragică a Serbiei nu ne mai este deschisă: exodul
guvernului şi al oştirii, pribegia lor in tari străine şi lupta sub alte steaguri.

În dosul frontului din Moldova, armata noastră nu mai poate fi
adăpostită în Ukraina, care e astăzi în „raporturi de bună-vecinătate şi
prietenie” cu Puterile Centrale, precum Regele Român şi guvernul său nu
se pot expune nici la ospitalitatea maximistilor. D-nii Lenin şi Trotzki au
dat doar dovadă că nu glumesc, când pot pune mâna pe cei „cari au
indrasnit sa se ridice împotriva autorității Sopvietului Comisarilor
Națiunii”.

Se încheie pacea?

Dar, chiar dacă am face abstracție de trecutul acestor nenorociti, cari
tremură astăzi pentru soarta lor personala,- ce pot trata ei pentru România,
în situația catastrofală în care se află? Mai poate poporul român să
incredinteze hotărârea destinelor sale, pentru lungi generaţii, unor oameni
cari au adus tara şi pe ei înşişi in această cumpana*

Mai presus de toate formele, mai presus de toate tratatele şi de toate
artificiile diplomatice, soarta unui popor este hotărâtă de puterea lui vitală

425

si de tăria lui sufletească.

Si de ce vitalitate, de ce suflet ar da dovadă acest neam dacă ar primi
ca, în numele lui şi pentru el, să vorbească şi astăzi tot vinovatii de aceasta
cumplită încercare?

Mai grozav.

Ce chezăşie ar da şi celor cari ar voi să trateze cu România, un popor
nemernic, care, nici în ceasul acesta n’ar şti să-şi ridice glasul?...

Biruitorul îşi poate lua el însuşi chezasiile, când n'are încredere nici
respect fata de invins....

Dar, daca neamul nostru nu va sti nici acum sa ridice din sanul sau pe
oamenii mai vrednici decât sarmanii naufragiati din laşi, ca să vorbească in
numele lui şi să dea toate chezasiile pentru noi şi pentru alții, blăstămul
copiilor noştri nu poate cădea decât pe capul fruntașilor acestor
generatiuni.

Nu mai avem nici o clipa de pierdut.

16 februarie

XL
NOUL GUVERN DIN IASI

Noul guvern care a intrat in functiune in Iasi de Lunea trecuta, pare a
fi un compromis, $1 inca foarte timid compromis.

Studiind cu atenție lista noului cabinet, constatăm că gândul care pare
că a predominat la formațiunea lui, este mai curând de a împiedica orice
politică hotărâtă, decât de a repara păcatele trecutului recent.

Cel putin trei miniştri poartă, în diferită măsură, şi ei răspunderea
pentru politica ministerului I. Bratianu-Take Ionescu: d. Mişu, ministrul
nostru de la Londra, este unul din acei diplomaţi „ententişti” militanti cari,
în timpul neutralității noastre, făceau toate sfortarile pentru a determina
schimbarea radicală a politicei noastre internationale. Alături de d-nii
Diamandi la Petrograd şi Lahovary la Paris, d.Mişu n'a dat dovadă de mai
putin zel in această privinţă, dar, de sigur,d e mai multă autoritate şi
pricepere. Cu atât mai greu cade în cumpănă răspunderea domniei sale.

426

D.general Iancovescu, fost secretar general al Ministerului de răsboiu
dub d.Vintilă Brătianu Take Ionescu, nici într'un chip nu-şi poate declina
solidaritatea deplină cu politica acelui guvern.

În sfârşit, tânărul ministru de finanţe şi ad-interim la domenii, d.
Fotin Enescu, este un debutant în politică, dar e cunoscut- ca să
intrebuintam limbagiul specific al „parlamentarismului” nostru, - ca „omul
d.lui I.G.Duca”, adică...rădăcina pătrată din „omul lui Brătianu”. La ce
îndrumări nouă, la ce independenţă de inițiativă ne putem aştepta din partea
d-sale în ce priveşte politica internațională a României?

Asa dar, cele trei mai importante portofoliu în situația de fata, -
Externele, Rasboiul şi Finantele,- sunt la dispoziția colaboratorilor, dacă nu
a creaturilor, fostului regim.

Dintre ceilalți miniştri, despre unii, dacă nu cunoaştem cu preciziune
ideile lor, cel putin ei prin nimic nu şi-au manifestat până acum vreo
veleitate de opoziție, fata de politica d-lor I.Brătianu şi Take Ionescu,- cum
sunt d-nii Sarateanu şi Ion Lunâca Niculescu. Alții, chiar daca se pare ca au
fost împotriva intrării noastre în acțiune, totuşi n'au refuzat concursul lor,
în certe ocazii, înainte de răsboiul României, politice: d-lui Bratianu,- cum
este cazul d-lui Matei Cantacuzino,- sau chiar, cu intermitențe, au dus
politică „ententistă” foarte activă, ca de pildă d. Argentoianu, care, rând pe
rând a fost partizan al politicei noastre tradiționale, neutralist, „ententist”,
violent pentru ca apoi, cu putin înainte de a intra în Minister, să-şi
manifeste dorinţa de a rupe orice legătură cu ţara românească, după ce ar
„spânzura pe d-nii I.Bratianu şi Take Ionescu”. Evident, nu putem construi
nimic cu temeiu pe aceste antecedente...

În sfârşit, d. general Culcer este un brav şi valoros ostaş, dar care, în
situația modestă de ministru al Lucrărilor Publice de sigur că nu va putea
colora politica noului guvern.

Dar, în situația actuală, figura cea mai problematică a guvernului, este
însuşi preşedintele Consiliului.

D.general Averescu este, de sigur, o individualitate puternică şi un
fosrte bun general. Dar care sunt vederile sale politice? Ce răspundere are
d- sa pentur acest răsboiu nenorocit? Ce rol a jucat d-sa în momentul
decisiv, când glasul unei autorități ca al fostului şef de stat - major al
armatei române, trebuia să tragă greu în cumpănă? În sfârşit, ce parte a
avut d-sa în conducerea atât a acţiunii noastre militare cât şi a acţiunii de

427

Stat dupa isbucnirea răsboiului, când şefii de armată trebuiau să aibă o
înrâurire precumpănitoare? Despre toate acestea n’as putea afirma nimic cu
preciziune şi nu-mi pot îngădui învinuiri nedocumentate.

Dar un lucru este sigur: nu se ştie ca d.general Averescu să fi fost
adversar al răsboiului şi, în orice caz, să fi exercitat la timp marea lui
autoritate militară, spre a împiedica deciziunea fatală.

Din această analiză rezultă că în acets cabinet au intrat în primul rând
oameni răspunzători şi ei, direct, de dezastrul national, dacă n'au jucat
chiar roluri de mâna intaiu; apoi oameni cari sau au simpatizat cu politica
fostului regim sau, în orice caz, nu i-au facut nici o opoziție; şi în sfârşit,
ceea ce se zice în politica noastră „incolori”.

Dar, în acealaşi timp, n'a intrat în guvern nici unul din acei oameni
politici, din diferite partide, cari sunt cunoscuţi ca adversari hotărâți ai
politicei d-lor I. Brătianu şi Take Ionescu,-nici d.Vasile Missir, nici
d.M.Orleanu, nici d.M.Saulescu, nici d. N.Ghica-Comăneşti, nici
d.A.A.Badarau, în sfârşit nici unul.

Ceea ce este mai rău , nu găsim în noul cabinet nici un om de mare
vointa,- afară poate de însuşi preşedintele Consiliului, d-general Averescu,
al cărui contur politic însă este, cum am spus, prea confuz,- nici unul din
acele caractere întrepide, din acei bărbați de Stat cu mare autoritate, cu
concepţii largi şi vederi limpezi, care să poată avea îndrăzneala şi hotărârea
de a lua aspră şi marile răspunderi, şi energia inflexibilă în executarea unui
plan de acțiune, fără şovăieli şi fără compromisuri, cum se cere în ceasul
acesta de cumpănă al neamului românesc,-nici măcar oameni politici cu
experienţă bogată şi cu cunostinti mai adânci, nu vedem printre ei.

Unii dintre aveşti miniştri sunt de sigur, oameni de bună voinţă,
personalități onorabile, ,,utilitati’” sau figuri estetice,- dar atâta nu ajunge
acum.

De la hotărârea şi acțiunea guvernului din laşi, în momentul de fata
atârnă tot viitorul Statului şi al poporului românesc, însăşi chestia de a fi
sau de a nu fi.

Si mi-aş permite să mă adresez tocmai oamenilor onorabili şi de buna
voinţă din noul minister, să-şi pună sie-şi în conştiinţă întrebarea, dacă se
simt în măsură de a purta pe umerii lor grozava răspundere pe care şi-au
luat’o?

Si dacă ei singuri îşi dau seama de limitele autorității şi ale puterilor

428

lor, cum dar ar putea tara să le incredinteze destinele ei?

lar dacă nu-şi dau seama ...tara ar avea dreptul de a se simţi şi mai
putin în siguranţă, văzând cârma Statului încredinţată, în aceste vremuri
cumplite, în mâinile lor....

În acest caz, conducerea efectivă ar rămâne tot în mâinile vechilor
autori ai dezastrului național, cari însă ar fi şi mai primejdioşi, nepurtând
răspunderea formală.

Sau, poate, noul minister nu este decât o formulă de transitie, un
provizorat, pentru ca d.general Averescu să servească numai ca un mijloc
de transmisiune celor în adevăr chemaţi de a lua hotărârea şi de a da
solutiunea?

Nu credem că momentul este potrivit pentru astfel de experimente şi
exerciții, prea obicinuite în timpurile normale ale constitutionalismului
nostru.

Peste puține zile vom avea deslegarea.

Vom aştepta cu groază şi nădejde această deslegare, fiindcă ea ne va
dovedi dacă mai este putere vitală şi tărie sufletească în neamul acesta...

17 Februarie.

XLI

429

NOUI PERSPECTIVE PENTRU ROMANIA

Comunicatul oficial german de eri, anunta inceperea ostilitatilor pe
frontul Rusiei mari, iar cel austriac-operatiuni pe teritoriul ucrainean.
Trupele austro-germane inainteaza fara a intampina rezistenta.

In acelaşi timp, jurnalul din Londra „Daily Mail” afirmă că se
aşteaptă o acţiune comună a Statelor Scandinave, în regiunile fino ruse, şi
că o escadră, compusă din vase de răsboiu daneze, norvegiene şi suedeze,
ar fi plecat spre țărmurile Finlandei, sub comanda unui amiral danez.

Evident, ştirea aceasta, are nevoe încă de o confirmare, dar chiar
faptul că ea vine dintr'o sursă engleză, în împrejurările de fata, ne da
dreptul să punem pe ea oarecare temeiu.

De sigur, în cazul acesta, am asistat la o acţiune paralelă, la o
adevărată colaborare între forțele Statelor scandinave şi cele austro-
germane, chiar dacă nu s'ar fi încheiat aici nici un tratat formal de alianță
între Danemarca, Norvegia şi Suedia pe de o parte şi Puterile Centrale pe
de altă parte.

Scopul acestor acțiuni militare este acelaşi: lupta împotriva
maximalismului şi apărarea nouilor formaţiuni politice independente,
constituite de nationalitatile emancipate de sub jugul moscovit.

În aceste împrejurări, colaborarea şi stabilirea unui plan comun de
acțiune, sunt inevitabile. Numai astfel se poate asigura atât succesul
militar, cât şi scopul politic.

Această întorsătură neaşteptată a evenimentelor, când încă trei State,
până acum neutrale, sunt prinse în mrejele Marelui Răsboiu, poate avea o
înrâurire decisivă asupra istoriei mondiale şi în acelaşi timp dă, chiar
retrospectiv, coloritul adevărat conflictului care a împărțit lumea în două
lagăre vrăşmase.

Acţiunea militară, care, chiar pentru a avea sorti de izbândă, trebue
să-şi afirme cu vigoare scopul de a emancipa şi de a apăra atâtea
naționalități orpimate din Rusia, arată mai bine de cât toate discursurile,
oricât de elocvente, in ce direcție nationalitatile oropsite sunt indrituite să
caute scut şi recunoaşterea drepturilor lor.

Pentur România însă, care a pornit la răsboiu în numele aspiratiunilor
sale nationale, noua întorsătură poate crea o situație mai netolerabila.

430

În momentul de faţă, România este de fapt şi ea in răsboiu cu maximaliştii,
în luptă împotriba cărora ea a fost silită să treacă Prutul şi să ocupe
Basarabia.

Astfel, logica istoriei a adus poporul rom’nesc, împotriva voinței
conducătorilor sai, împotriva acţiunii guvernantilor şi diplomaților sai, cu
de-a sila, într'o situație în care, pentur a'şi asigura operaţiunile începute
prin trecerea prutului, armata Română trebue de voe sau de nevoe, să
colaboreze cu forțele austro- germane în lupta împotriva maximaliştilor,
pentru apărarea Basarabiei moldoveneşti.

În adevăr, ce poate face guvernul român?Să rămână legat de Statele

Intelegerii din Apus, în răsboiu cu Puterile Centrale?

Dar atunci, continuând acest răsboiu fără nici o nădejde şi fără nici o
eşire, el trebuie să renunţe la lupta împotriva maximaliştilor şi să lase
Basarabia destinului său, înmormântând pe veci cele mai legitime
aspiratiuni.

Basarabia ar fi prin aceasta, silită să-şi caute adăpost în altă parte...Şi
atunci, românismul de peste Prut va fi trăit, înainte de afi înflorit...

Sau guvernul nu vrea să părăsească lupta pentru Basarabia, abia
începută, $i-s1 va continua acţiunea împotriva maximalistilor?

Atunci cum poate el rămânea în răsboiu cu Puterile Centrale ?

Nu vorbesc numai de imposibilitatea de fapt, de a duce la bun sfârşit
acest răsboiu, fără a lichida mai întâiu răsboiul împotriva Puterilor Centrale
, sub ameninţarea acțiunii de la Siret, când armata noastră trebue să-şi
încordeze puterile dincolo de Prut.

Dar, armatele cari luptă în Ucraina, în Lituania, în provincule Baltice,
în Finlanda, chemate acolo de strigătele naționalităților sugrumate,
împotriva regimului maximalist, chiar prin faptul acesta vin în ajutorul
armatei române din Basarabia, chemată acolo de stragatele
„Moldovenilor”, sugrumati şi de maximalisti.

Continuarea rasboiului împotriba Puterilor Centrale n'ar însemna, in
aceste condiţii, numai renunţarea la aspiratiunile noastre şi abandonarea
Basarabiei, dar, rămânând în lagărul înţelegerii, România, în acelaşi timp,
s'ar afirma ca duşmană a tinerei libertati a marei ucraine, vecine în tot
lungul Nistrului cu Basarabia moldovenească, cum s’ar declara duşmană şi
independentii tuturor acelor mici națiuni, cari îşi aşteaptă astăzi mântuirea
de la isbânda armatelor austro germane.

431

E posibilă această situație moralmente?

În orice caz ea nu e posibilă materialmente.

Armistițiul, încheiat fără voe, astăzi, prin forţa lucrurilor, a luat
sfârşit.

O telegramă din Berlin vesteşte că, după ziarele locale, tratativele de
pace cu România vor începe, probabil la 22 Februarie.

Se va înfăptui această probabilitate?

Acestui nenorocit neam 1 se întinde, poate, ultima scândură de
mântuire. ..

Va fi chemat generalul Averescu să repare marile păcate ale
predecesorilor sai? Va avea el energia necesară, visiunea clară a realitatilor
şi a posibilităților, hotărârea indompatabilă pentru a rupe lanţurile
politicianismului păcătos, care ne-au aruncat în beznă, şi pentru a îndruma
statul şi neamul acesta pe calea cea dreaptă?...Atunci, poate, nu este încă
totul pierdut.

Pentru aceasta însă, cum am spus, se cere nu numai hotărârea si
energia, de cari socot pe d.general Averescu în măsură de a-şi da deplină
dovadă, dar si, mai cu seamă, viziunea clara a realitatilor şi a
posibilitatilor....

În emotiunea care mă cuprinde, la perspectivele cari ni se deschid si
pe cari nici nu îndrăznesc încă să le precizez, las condeiul...

Pe mâne.

P.S: În momentul de a pune ziarul sub presă, ne vine o telegramă,
anunțând că maximaliştii au cerut Puterilor Centrale pace, acceptând
conditiunile lor.

Aceasta nu-i indiferent pentru expunerea de mai sus.

Pe mane dar.
22 Februarie.

432

XLII

ULTIMA POSIBILITATE?...

Uriasul angrenaj al rasboiului mondial, din zi în zi şi din ceas în ceas,
schimbă din temelie situația generală şi desfide toate prevederile omeneşti.

Conducătorilor de popoare li se impune deci cea mai încordată atenție
şi hotărârea repede, pentru ca să poată trage foloasele din desfăşurarea
vertiginoasă a evenimentelor.

Istoria nu aşteaptă pe retradatari. Înţelepciunea poporului nostru îşi
bate joc de ,,natafleata” care aşteaptă să-i cadă „n gură „para mălăiață”.

Ceea ce însă caracterizează mai cu deosebire pe marii şi micii noştri
bărbați de Stat, este credinţa, mistică şi indaratnica, în „pere mäläiete”.

Cum am avut prilejul să arăt, nici o deciziune nâa fost luată de
factorii noştri responsabili, după cum le-ar fi dictat judecata lor luminată şi
voinţa lor liberă. Fiecare pas, în acțiunea noastră, a fost determinat, in
veşnica aşteptare a conjuncturilor mai fericite, numai sub presiunea din
afară, când nu mai aveau nici o alegere.

Eri am semnalat în locul acesta, scândura de mântuire ce ni se mai
ântindea, prin reluarea ostilităților din partea Puterilor Centrale, împotriva
Rusiei maximaliste.

Mai încăpea îndoială şi ezitare cu guvernul maximalist şi, încă, în
răsboiu pentur Basarabia.

Chiar eri, telegraful ne-a făcut cunoscut un nou ultimatum, adresat
din Odesa, statului major al armatei române, de către un „colegiu pentru
luptă împotriva contra-revolutiunii româneşti ” (sic!).

Acest ultimatum pune statului major român următoarele condițiuni:
evacuarea imediată a Basarabiei, extrădarea generalului Scerbacev şi
îngăduirea trecerii libere prin România şi Basarabia a trupelor ruse.

În acelaşi timp, suntem asiguraţi şi de data asta, că maximaliştii duc
răsboiul numai împotriva guvernului român, şi nu împotriva muncitorilor,
țăranilor, soldaților români,- în credință probabil, ca pentru soldații, ţăranii
si muncitorii români, Basarabia este indiferentă.

„Noi vă promiteam,-urmează ultimatul,- ajutorul nostru revoluționar,

433

pentru răsturnarea guvernului burghezilor şi moşierilor român!”.

Nu putea fi nici o îndoială asupra rezultatului răsboiului, pe care îl
întreprinsese împotriva regimului maximalist Puterile Centrale, sprijinite
de toate nationalitatile oprimate şi de toate partidele anti-maximaliste din
Rusia.

Dar dacă, prin imposibil, maximalistii ar fi avut destulă putere pentru
a birui Puterile Centrale, e evident că ei ar fi fost în măsură să gonească şi
armata română din Basarabia, şi după cum declară ei înşişi, de sigur nu s'ar
fi oprit, în răsboiul lui împotriva „guvernului burghezilor şi moşierilor
romani’, la graniţele Moldovei.

Dar Romnânia e in răsboiu şi cu Puterile Centrale şi dacă, cum
trebuia să fie clar pentur oricine, biruiau acestea, şi trupele lor pentru
restabilirea ordinei în Ucraina îşi continuau marşul armatei noastre,- şi
această victorie însemna înfrângerea armatei române.

Poate fi, în adevăr, o situaţie mai fantastică şi tragică, decât a unei
armate prinsă între cei doi beligeranti, şi care e în răsboiu cu amândoi şi
deci, -oricare ar fi fost rezltatul luptei,- era condamnată la înfrângere?

Ce conjunctură fericită, ce „pară malaiata” mai puteam aştepta, prin
întârzierea hotărârii? Ce ajutor, cu toată bunăvoința, ne-ar fi putut da, în
aceste împrejurări fatale. Înțelegerea din Aspus? Si ce drept mai avea ea să
ne ceară un act de sinucidere, după ce n'a fost în stare nici să ne apere
împotriva inamicului comun, nici să ne pună la adăpostul trădări şi
agresiunii vechiului aliat?

Cum am mai spus aici, noi n'am fost legaţi numai individual cu
fiecare din Statele Intelegerii in parte, ci cu Înțelegerea întreagă cu o
anumită asociație de Puteri, de care Rusia era nedespartita. Am intrat în
acțiune, în primul rând , din cauza sprijinului la care am avut dreptul să ne
aşteptăm din partea puternicei împărăţii vecine.Acum însă, Rusia nu numai
că a dezertat de la cauza comună, dar a pornit răsboiu împotriva noastră.
Însă, evident, defectiunea Rusiei, a principalului co-asociat de care am fost
legaţi prin tratate, este, pentru noi , defectiunea Intelegerii întregi.

Nu mai datorim, prin urmare, nici moralmente, nici juridiceste ,
nimic Intelegerii, precum nici politiceşte nu mai putem aştepta nimic de la
ea.

Conducătorii acestui Stat aveau datoria să se folosească, fără
taraganire , de această în adevăr fericită conjunctură.

434

Imediat ce s’a stiur ca la Brest-Litovsk n’a fost incheiata pacea cu
Rusia, şi s'a putut astfel prevedea reînceperea ostilităților, al căror rezultat
nu admitea discuţie, se impunea nu numai imediata lichidare a răsboiului
nenorocit cu Puterile Centrale, dar şi schimbarea de front, pentru ca să
isproăvim acţiunea noastră militară,- cum eram datori s’o incepem,- prin
colaborarea cu Puterile Centrale împotriva duşmanului comun, spre a ne
afirma şi a ne asigura dreptul nostru asupra pământului băştinaş al
Moldovei de peste Prut.

Pentru asigurarea succesului, nu ni se cerea decât o judecată limpede
ŞI o hotărâre bărbătească.

Concursul armatei din Moldova ne uşura, atât lichidarea trecutului în
condițiuni mai prielnice, cât şi aşezarea din noi a legăturilor noastre pe
temelii sănătoase.

În zadar, plin de spaimă şi nădejde, am aşteptat această judecată
limpede şi hotărâre bărbătească.

O telegramă de eri, ne aduce comunicatul cetit în Reichstag de către
ministrul de Externe al Germaniei: Consiliul comisarilor națiunii din
Petrograd, în faţa situaţiei create prin înaintarea forțelor germane, declară
că este gata să accepte conditiunile puse de delgatiunile Împătritei Alianțe
la Brest-Litovsk.

Am pierdut oare, în aşteptarea vesniciei ,,conjuncturi mai fericite”, şi
aceasta ultimă posibilitate, pentru o acţiune mântuitoare?...

Nu îndrăznesc inca să trag nici o concluziune.
23 Februarie.

435

XLIII

ÎN AJUNUL TRATATIVELOR DE PACE

Când aceste rânduri vor apărea, în Bucureşti vor fi sosit d. Secretar
de Stat von Kuehlmann şi contele Czernin ca reprezentanți ai Puterilor
Centrale, pentru tratativele de pace cu România.

Ne apropiem astfel de actul final al tragediei româneşti.

Noi n'am voit acest räsboiu.

Si din momentul când, pentur orice om cu judecată sănătoasă,
sfârşitul lui nu mai putea fi îndoielnic, am făcut totul în măsura modestelor
noastre puteri, pentru ca România să se poată anfatisa, în ceasul acesta
grozav, în condițiuni mai prielnice.

Coloanele ziarului nostru vor rămânea mărturie dureroasă pentru
Istorie, de atâtea prilejuri pierdute în zadar, când conducătorii responsabili
ai acestui Stat îşi puteau spune cuvântul cu mai multă greutate.

Nu putem şti âncă pe ce temelii se va zidi viitorul României.

Poporul românesc, aşezat pe platoul Carpaţilor şi în şesul Dunării
inferioare, până la Nistru şi Tarmul Mării, va rămânea, oricum se va
rezolvi problema lui astăzi, un facxtor însemnat al situatiunii europene
generale.

Dacă o politica vinovată a unei clice de politicani a putut, într'un
moment decisiv al vieţii noastre naționale să uite misiunea însă nu poate
dispărea, precum nu va dispărea nici poporul românesc însuşi, chiar după
un răsboiu nenorocit.

Tot ce putem dori astăzi, este ca tratatul de pace să creeze aici o
ordine de lucruri nouă, care să dea poporului nostru putinţa să şi vindece
rănile şi să se ridice prin muncă la acea stare economică şi culturală, care
să-l dea putinţa să relege firul tradiției istoricfe, ca să-şi poată îndeplini pe
viitor, cu destoinicie, misiunea lui.

Națiunea românească a fost cea dintâiu victimă a politicei nesocotite
a conducătorilor săi. Ea n'a fost întrebată, în ziua când a fost luată
hotărârea fatală.

Acest fapt, care este un pur adevăr istoric, îl cunosc, de sigur, şi cei

436

doi barbati de Stat ai Puterilor Centrale veniti la Bucuresti cari de multe ori
şi-au afirmat hotărârea de a da lumii o pace dreaptă, tinând seama de toate
interesele legitime.

Avem dar credinţa că, din tratativele de pace, nu pot ieşi pentur noi
condițiuni de viata cari n'ar fi compatibile cu dezvoltarea politica,
economică şi națională sănătoasă.

Trăim în vremuri când, pe deasupra grozăviilor răsboiului, s'a afirmat
dreptul tuturor popoarelor la viață. Acest drept nu poate fi răpit poporului
românesc numai pentur că, rupând toate tradițiile trecutului, într'un
moment dat, oligarhia noastră, care a fost întotdeauna cea mai mare a lui
duşmană, sâa aruncat întrâo aventură.

Ordinea nouă de lucruri creată, numai atunci ne va feri de convulsiuni
si turburări pe viitor, când consideratiuni trecătoare nu vor întuneca acest
adevăr etern.

Am trăit în prietenie şi alianţă cu Puterile Centrale. Voim şi trebue să
trăim şi pe viitor în prietenie şi alianţă cu ele. Când va veni ceasul mare al
juecatii, cei care ne-au abătut din cale vor avea de răspuns, în fata națiunii,
pentru toate păcatele lor.

Dar pacea trebue să ne asigure putinţa de viata şi e muncă, precum şi
adevărata îndrumare naţională.

Bărbaţii de Stat, ale căror idei le cunoaşte lumea întreagă, şi în a căror
mâini se află astă — soartă noastră, desigur că nu-şi vor mărgini privirea
numai la momentul actual.

Istoria nu se opreşte, şi marile forte cari determină cursul ei nu trebue
niciodată scăpate din vedere.

După o luptă titanică, Puterile Centrale şi-au asigurat câmpul de
acțiune liber în orientul european. Ele au de împlinit aici un mare rol
civilizator şi organizator.

Forţa armelor le-a asigurat victoria. Dar restabilirea păcu trebue să
accentueze, înainte de toate, acest rol civilizator şi organizator, care
niciodată nu se poate rezema numai pe forța armelor.

Poporul românesc, în izolarea lui, aici la gurile Dunării, e firesc să
caute sprijin în Puterile Centrale, cari, singure îi pot oferi scut împotriva
vicisitudinilor istorice.

Cea mai sângeroasă înfrângere poate fi uitată. De atâtea ori Istoria a
văzut că, între un învins şi un învingător, s'a putut crea, printr’o politica

437

inteleapta, legături trainice.

Situaţia geografică, marele fluviu care ne leagă comunitatea de
interese economice,- sunt tot atâtea chezăşii pentru ca, între România şi
Puterile Centrale, să se poată înnoda astăzi legături atât de trainice, în cât
ele să fie la adăpostul oricăror fluctuatiuni viitoare.

Căci interesul comun este baza cea mai sigură pentru relatiuni
internationale. $i când tratatele sunt bazate pe interesul comun, ele au mult
mai mare tărie decât aceea pe care le-ar putea o da numai forţa baionetelor.

Aflând dar sosirea la Bucuresti a bărbaţilor conducatari ai Puterilor
Centrale, vestitorii de pace, poporul românesc aşteaptă cu nădejde

rezultatele tratativelor.
25 Februarie

_ XLIV
ROMANUL NU PIERE...

“Românul nu piere”...

In cuvântul acesta bătrânesc, în care sunt rezumate încercările
milenare ale unui popor care n'a fost niciodată alintat de soartă, se
cuprinde un mare adevăr, nu numai pentru români, dar pentru orice naţiune
vie.

Când privim în trecutul nostru, spre cele mai întunecate departari ale
Istoriei, vedem că pământul acestei tari, - veşnică arenă de lupte între
popoare, mereu a fost frământat de năprasnice năvăliri şi sângeroase
sfâşieri.

Nu putem găsi, în toată Istoria noastră, o singură perioadă de
cincizeci de ani măcar, în care ţările române să nu fi servit ca teatru de
războiu şi să nu fi suferit vre-o ocupatiune sau vre-o cotropire străină.

După navalirile tătăreşti de pe vremuri, aceste tari, adesea, nu
rămâneau decât ca un nămol de ruini: însăşi viata socială se desagrega şi
trupul naţiunii se sfâşia în jalnice rupturi însângerate.

Apoi, veacuri întregi, vijeliile şi calamitatile răsboaelor ruseşti...

N-a fost, în toată viaţa neamului nostru, un singur părinte de familie,
care să nu fi cunoscut cel putin odată, prin sine însuşi, urgiile acestor
năvăliri, cu toate consecinţele lor.

Si n-am murit..

438

Si daca generatia noastra, in urma relativei sigurante care a fost creata
in aceasta tara prin inteleapta politică a părinților nostri, după ultimul
rasboiu rus, despre care ne amintim din copilarie, - daca aceasta generatie a
putut ajunge la maturitate, în credință că vremurile de urgie au intrat
definitiv in domeniul Istoriei, nesocotinta Epigonilor a pus din nou totul în
Joc, tocmai în momentul când eram pe cale să culegem roadele suferințelor
şi muncii seculare a tuturor generaţiilor stinse înaintea noastra, tocmai in
momentul când eram în măsură să lăsam urmaşilor, România mai puternică
de cât oricând, România mărită cu toate pământurile băştinaşe ce ne-au fost
răpite în timpurile de urgie, România consolidată, în fruntea popoarelor din
Balcani, infratite prin lupta comună, Romania glorioasă, alături de
puternicii ei aliați victorioşi, - România cu toate căile viitorului deschise
înaintea ei...

Văzând astăzi ce era cu putinţă, simţim cu o durere şi mai violentă
prăpastia în care am cazut.

Dar nu vom pieri...

Nu poate pieri un neam, numai pentrucă soarta i-a hărăzit, un
moment, conducători nevrednic.

N-a pierit Polonia, de un veac şi jumătate sub grozavul jug moscovit,
cu toate păcatele oligarhiei sale.

N-a pierit Ucraina, după două veacuri şi jumătate de urgie, cu toată
greşala hatmanilor ei, cari au plecat-o sub picioarele ţarului din Moscova.

Si dacă inspăimantătoarea putere a imperiului moscovit este acum
sfărâmată în tandari, aceasta se datoreste în primul rând faptului, că ea a
voit sa fie mormântul acestor naţiuni vii, cari vroiau să traiasca...

Pacea si atmosfera morală a întregei Europe au suferit atâta vreme de
sbuciumul lor...

Astăzi, mai puţin decât oricând, o naţiune, - acest factor elementar al
vieţii mondiale, - ar putea pieri numai pentru nesocotinta conducătorilor ei.

Cuvintele mari au fost spuse şi au răscolit sufletele mulțimilor de
pretutindeni: dreptul tuturor popoarelor la viata şi societatea națiunilor,
bazată pe drept şi dreptate.

Parlamentele şi guvernele Puterilor Centrale au afirmat, în fata lumii
întregi, voinţa lor nestrămutată de a ajunge la o pace inteleapta, pe temeiul
acestor mari principii.

439

Cuvintele lor au găsit răsunet până şi la popoarele țărilor induşmănite,
şi aci stă chezăşia mersului lor triumfal spre ţinta pe care şi-au pus-o.

Cuvintele astea au servit de lozincă la tratativele de pace din Brest
Litovsk. Sub scutul lor s-a ridicat, din mormântul ei, Ucraina. In puterea
lor, în Parlamentul din Viena, ca şi în cel din Berlin, s-a cerut Polonezilor
respectul pentru revendicările fraților lor de suferinţa, Ucrainenii.

Puterile Centrale sunt chemate acum să dea pace şi mult încercatului
popor românesc.

Acest popor, care vrea să traiască, şi nu poate pieri, şi care va
rămânea cu rolul lui istoric în societatea națiunilor de mâne, îşi clădeşte
toate nadejdiile pe lozincile mari, vestite lumii întregi, însetate de pace.

Si privirile lumii întregi sunt astăzi îndreptate asupra Capitalei
noastre, unde tratativele de pace trebue să dea acestor lozinci o nouă
întrupare, ca o chezăşie pentru ordinea nouă a lumii, ce-i va fi dată prin
victoria acelor Puteri cari, dărâmând despotismul țarist si redând vieți
naționale atâtea neamuri oropsite, sunt chemate astăzi să dea adăpostul
dreptului şi dreptății şi neamului românesc, cel mai încercat dintre toate.

Românul nu piere.

Și dacă acest Stat a fost rătăcit de o nevrednica conducere, astăzi îi va

fi dat să vadă pentru totdeauna unde îşi poate căuta scut şi ocrotire.
26 Februarie.

XLV
REMINISCENTE ISTORICE

Răsboiul din Crimeea a găsit puterea Rusiei, întinsă peste toată Delta
Dunării, până la malul de nord al braţului Sf. Gheorghe.

In acest conflict, în mod formal, nu se ridicase împotriva Rusiei
alături de Turci, dintre marile Puteri de atunci, decât Franţa şi Anglia, cu
ajutorul micului contigent al Sardiniei, zălog al Italiei ce era să vină.

Dar câtă însemnătate peste toată Europa aveau, în această chestiune,
gaurile Dunării şi ţările române din care ele fac parte în mod natural, se
poate vedea din celebrele <<patru puncte>>, din 22 Iulie 1854, - formulate
de acord nu numai de Franţa şi Anglia dar şi de Austria şi Prusia, cari nu

440

erau beligerante, - pentru a le impune Rusiei ca o temelie a unui adevarat
aşezământ European, în urma răsboiului.

Acestea <<patru puncte>> sunt:

1) Protectoratul Rusiei asupra Moldovei, Munteniei şi Serbiei
încetează, şi drepturile acestor ţări, vor fi garantate de toate Marile Puteri
împreună.

2) Navigatia în gurile Dunării va fi libera de orice piedici şi supusă
principiilor stabilite in 1815( la congresul din Viena, asupra fluviilor
Internaţionale).

3) Tratatul din 1841 asupra Strâmtorilor va fi revizuit în interesul
echilibrului european şi în sensul mărginirii puterii Rusiei în Marea
Neagră.

4) Nici un Stat nu poate pretinde dreptul de protectiune asupra
supuşilor Sultanului, însă cele cinci Mari Puteri vor avea grija de a asigura
creştinilor privilegiile ce le-au fost acordate, fără a se atinge drepturile de
suveranitate ale Sultanului.

Cum cetitorii pot vedea, primele două puncte privesc direct Ţările
Române, celelalte două complectează dispozițiile necesare pentru o mai
bună siguranţă a marei artere a Europei Centrale, în prelungirea ei naturală
spre Orient, în Strâmtori.

Aceste patru puncte se află şi la baza tratatului de Pace din Paris, din
1856, prin care s-a pus capăt răsboiului din Crimeea şi care a fost semnat
nu numai de către beligeranti, dar - fapt extrem de semnificativ, - şi de
către Austria şi Prusia, cari nu luaseră parte la răsboiu...

Insă beligerantii înşişi, dela început infatisau scopul răsboiului ca un
interes general european şi în primul rând al Germaniei, care împreună cu
Austria, - ce pe atunci de altfel, făcea încă parte de Confederatiunea
germanică, - stăpâneşte cea mai mare parte a marelui Fluviu.

Asa, încă in depesa din 15 Iunie 1853, ministrul de externe francez
scria generalului de Castelbajac:

<<Ocuparea Principatelor Moldovei şi Munteniei va fi viu resimțită
dincolo de Rin. Germania îşi dă seama prea bine de interesele sale, pentru
ca să se poată împăca cu eventualitatea ca Dunărea de jos, pe care ea, cu
drept cuvânt, o considera ca una din marile sale căi comerciale, să treacă în
posesiunea unui mare Stat, care ar putea să-i închidă această eşire.>>

441

lar ministerul de externe englez, într-o circulară către reprezentanţii
Angliei în străinătate, invoacă anume cele două <<puncte>> de mai sus,
referitoare la Tarile Romane, <<ca o dovadă de stăruința aliaţilor de a
realiza conditiunile cari sunt prielnice intereselor generale ale Europei şi
sunt mai cu deosebire necesare pentru desvoltarea prosperitätei
Germaniei. >>

Mai târziu, la deschiderea Corpurilor Legiuitoare franceze din 2 Iulie
1855, Impăratul Napoleon III, subliniază de asemeni că aceste condițiuni
au fost puse în interesul Germaniei, pentru a servi omenirea întreagă şi
dreptatea:

<<Noi ne-am mărginit, - spune Napoleon III, -de a cere, în interesul
Germaniei, libertatea navigatiunii pe Dunare şi ridicarea unei stavile
împotriva potopului rusesc, care mereu închide gurile acestui mare fluviu;
precum, în interesul Turciei şi al Austriei, o mai bună organizaţie a
Principatelor, pentru ca ele să serve ca un dig împotriva iruptiunilor de la
Nord, cari necontenit se reînnoesc>>.

Germania întreagă a acceptat atunci această interpretare şi a
recunoscut însemnatatea problemei dunărene, pentru interesele ei.

In declaraţia pe care Prusia şi Austria au facut-o în şedinţa consiliului
federal ( Bundestag) din 24 Mai 1854, găsim cuvinte cari, - spune un
istoric al Chestiunii dunărene, - şi-au păstrat şi astăzi toată valoarea şi
înțelesul.

<<E o cerinţă a situațiunii politice a Germaniei şi o conditiune a
desvoltării naturale pentru avutia sa naţională, ca în ţările Dunării de jos să
domnească ordinea şi să se întărească conditiunile cari corespund
intereselor Europei Centrale>>. (Cum vedeţi, concepţia <<Europei
Centrale>> nu datează de eri! C. S.)

<<Pentru industria şi comerțul Germaniei, se deschide în Orient un
câmp vast şi fertil, o regiune care, pentru utilizarea inteligenţei şi muncii
germane, va avea cu atât mai mare însemnătate, cu cât mai repede se vor
desvolta acolo conditiunile generale de cultura...>>>

In acelaş sens s-au pronunţat, încă de atunci, oamenii de ştiinţă şi
publiciştii Germaniei, cari arătau interesul naţional german, în ridicarea şi
în întărirea Tarilor Romane, la gurile Dunarii.

Voiu aminti aici numai pe C. F. Wurm, care, mai cu seamă, a insistat
asupra necesităţii de a îndepărta Rusia de la gurile acestui fluviu, şi de a

442

pune poporul romanesc la adapostul siluirilor din partea marei Puteri slave
de la Nord.

Aceste idei rezumau, la epoca rasboiului din Crimeea, - epoca
zămislirii României actuale, - consensul european asupra rostului nostru la
gurile Dunării.

Dacă, însă, toată Europa civilizată a fost atunci unanimă, era natural
ca <<Germania>>, - în senzul cuprinzător de atunci al Europei Centrale, -
să aibă chemarea specială de a supraveghea la gurile Dunarii şi a asigura
viitorul acelui popor, pe care destinul l-a aşezat acolo.

Interesele egoiste ale unora, rătăcirile trecătoare ale altora, au putut
întuneca acest adevăr.

Dar <<Germania>> nu-l poate uita.

Si, astăzi, cand <<Germania>> este din nou chemată să pună o
rânduială la gurile Dunării, am crezut util să retipăresc aceste vechi
adevăruri, pe care nu le poate nimic schimba, cum nimic nu poate schimba

însuşi cursul Dunării şi aşezarea poporului romanesc la gurile ei.
27 Februarie.

XLVI
PROBLEMA DUNARII

Răsboiul din Crimeea nu îndepărtase Rusia dela gurile Dunării decât
pentru scurtă vreme. El n-a pus capăt nazuintelor ei de cotropire.

Rusia însă nu are nici un drept asupra Dunării, nici din punctul de
vedere etnic, nici din cel economic.

In Basarabia şi la gurile Dunării sunt aşezaţi romanii cari au căzut sub
jugul țarist, alături de atâtea alte neamuri.

Economiceşte, Dunărea poate numai face concurenţă exportului rus
prin porturile Mării Negre.

Un savant german, S. Ratzel, arată, în Geografia politică a lui, că
gurile unui fluviu au o însemnătate covârşitoare pentru viata economică a
întregului fluviu. Stăpânul gurilor poate exercita o influență, asupra
întregului basin al fluviului, cu totul în disproportie cu interesul lui legitim,
- mai cu seamă când gurile cad în mâinile unui duşman puternic.

443

In aceasta situaţie se aflau România şi celelalte State dunărene, de
când puternica împărăție moscovită a ajuns la malul Dunării. Pentru Rusia,
această posesiune avea un interes numai ca un mijloc de trecere spre
Balcani, pentru a-şi asigura dominatiunea asupra României, popoarelor
balcanice şi Strâmtorilor.

Din acest punct de vedere însă, Rusia avea chiar interesul ca,
stăpânind eşirea din Dunăre, să împiedice desvoltarea normală a vieţii în
tot basinul marelui fluviu, cu care, economiceşte şi geograficeşte, imensul
şes moscovit, străbătut de atâtea alte fluvii mari, nu are nimic comun.

Cum spune istoricul german al chestiunii dunărene, pe care am avut
prilejul să-l citez: "Dacă principiul de libertate si de liberă auto-
determinatiune a naţiunilor, pe care statele Intelegerii l-au înscris fatarnic
pe steagul lor, i-se recunoaşte cea mai mica inriurire, - gurile Dunării n-ar
putea să rămână tocmai în stăpânirea Rusiei", (Dr. W. Knorr, "Die Donau
und die Meerengenfrage", - pag. 156).

Infrângerea Rusiei de către Puterile Centrale, face acum cu putinţă
îndepărtarea definitivä a dominatiunii străine dela gurile Dunării şi
solutiunea trainică a problemei dunărene.

Pentru aceasta însă, cum spune acelaş autor german, biruitorii, spre a
da această solutiune, <<nu trebue sa cadă în ispita de a o căuta în
desmembrarea si jertfirea României>>, (loc. cit. pag. 157).

Să-mi fie ertat să reproduc aici, mai pe larg, consideratiunile acestui
publicist german, a carui clara viziune a problemelor viitoare din Orientul
european, nu este întunecată de asperitatile momentului.

<<Elementele sănătoase ale poporului român, - spune el, imediat
după avertismentul de mai sus, - au arătat că cultura lor orientala şi
franceză a fost numai o spoială uşoara, pe care ceasurile de cumpănă au
spălat-o; ele vor fi fund astăzi temeinic vindecate de ruso-filism. Poporul
românesc va datori aliaților mersul lui spre o noua epoca de înflorire.
Atunci el, dandu-si din nou şi mai bine seama de situație, va putea
desăvârşi opera marilor săi conducători din vremea regelui Carol şi va
redeveni ceeace el şi credincioşii sai sfetnici doreau: un fort înaintat şi o
strajă vigilentă, împotriva slavismului amenintätor>>. (loc. cit. pag. 157-
158).

Mai jos, autorul nostru reaminteşte că marele Bismark a numit odată
România - <<Belgia Orientului>>, şi arată că analogia se impune astăzi şi

444

in alte privinti: interesele vitale ale Puterilor Centrale, le impun tot atat de
mult sustragerea pentru totdeauna a României influențelor "slavismului
amenintator" (vordraengende Slawentum), ca şi sustragerea Belgiei de sub
înrîurirea anglo-saxona.

Românii, singurul popor ne-slav, aşezat în această parte a Europei, la
gurile Dunării, are tot atât de mult interes ca şi insesi Puterile Centrale,
pentru o aşezare politică definitivă, care să pună întregul basin al Dunării la
adăpostul <<primejdiei slave>>.

Oricare ar fi asperitatile momentului , soluţia care se poate da astăzi
problemei dunărene trebue să asigure, pentru toate toate popoarele din
acest basin, şi pentru Români, o desvoltare normală, putinţa de înălțare
națională, politică si economică, ferită de toți germenii perturbatiunilor
viitoare, sub protecția acelui element etnic, care este destinat istoriceste să
dea marei artere europene viata şi înflorire, - germanii.

Astăzi, în pragul unei vieţi nouă pentru lumea întreagă, mai putin ca
oricând ar putea fi justificată <<ispita>> despre care vorbeşte Dr. Knorr, de
a rezolvi problema pe calea care ar duce poporul românesc la situația de
paria al Dunării.

Primit ca membru egal îndreptățit de famila popoarelor dunărene,
găsind scut şi ocrotire în puternicii săi vecini, el va ajunge un factor al
prosperității şi al puterii obşteşti, - <<jertfit şi desmembrat>>însă, cum
spune Dr. Knorr, un element de slăbiciune şi primejdie, pentru tot basinul
Dunării.

Si nu poate fi un moment mai prielnic, pentru o solutiune dreaptă şi
definitivă a problemei dunărene, ca acuma, fata de răgazul istoric pe care
ni’! dă înfrângerea Rusiei.

28 Februarie.

445

XLVI

CONTELE HERTLING SI ORDINEA MONDIALA

Cancelarul imperiului german, contele Hertling, in ultima sa
cuvântare, a declarat că poate subscrie cele patru formule ale preşedintelui
Statelor Unite, relative la bazele păcii mondiale, cu o singură conditiune, -
ca ele sa fie aplicate şi Inţelegerii.

Bine înţeles, d. Wilson nu poate obiecta nimic la aceasta conditiune.
Ea se subintelege chiar, odată ce preşedintele marei republici americane
ravneste în adevăr la pacea mondială.

Putem spune dar că ambele lagăre au căzut de acord aupra marilor
principii, cari urmează să fie puse la temelia ordinei nouă a lumii.

Cari sunt aceste principii?

lată, în rezumat, cele patru formule în chestie, aşa cum au fost
cuprinse în discursul d-lui Wilson:

1. - Orice parte a unui acord definitiv, bazat pe dreptate, trebue in
fiecare caz să se întemeeze pe o înţelegere, care poate aduce, după toate
probabilitățile, o pace durabilă.

2. - Popoarele şi provinciile nu pot fi trecute de la o stăpânire la alta.

3. - Orice rezolvire a unei chestii teritoriale, puse pe tapet de actualul
răsboiu, trebue făcută în interesul sau în favoarea populațiilor respective,
iar nu ca o parte a unui simplu schimb sau a unui compromis între
pretenţiile Puterilor rivale.

4. - Toate aspirațiile nationale, precizate cu claritate, trebue
satisfăcute în modul cel mai larg, fără a lăsa în urmă noui elemente de
discordie şi duşmănie, care probabil ar tulbura iarăş în curand pacea.

In doua cuvinte, aceste formule se pot reduce la simpla recunoaştere a
dreptului la viaţă pentru toate popoarele, ale căror condițiuni vitale
trebuesc în orice caz respectate, fiindcă altfel, cum se exprimă d. Wilson,
"sunt lăsate în urma elemente de discordie şi dusmanie" menite "să tulbure
în curând din nou pacea”.

Chiar înainte de ultima declarație a contelui Hertling, Puterile
Centrale au şi aplicat aceste principii, în linii generale, la Brest- Litovsk.

446

Acolo a fost hotarit, de pilda, ca, pe baza baza lor, urmeaza sa fie rezolvate
contestatiunile teritoriale dintre Ucraina şi Polonia.

Puterile Centrale, cari sunt chemate acum să aşeze noua ordine de
lucruri în Orientul european, sunt şi cele mai interesate ca, aici să nu fie
lăsate în urma „elemente de discordie şi dusmänie”.

De sigur, se poate ridica împotriva acestor principii de înaltă
înțelepciune politică, motive de represiune şi răsbunare împotriva
tulburatorilor păcii.

In special, se poate spune, de pildă, că poporul român nu-şi poate
declina pe deplin răspunderea, pentru actele guvernului său.

De sigur, un filosof ca Montesquieu a avut dreptul sa spue, că fiecare
popor are guvernul pe care-l merită.

Dar această răspundere metafizică, nu are nimic aface cu răspunderea
reală, singura pe care o poate avea în vedere un om de Stat.

Din punct de vedere metafizic, şi robul este responsabil de lanţurile
lui. Şi atunci, chiar şi popoarele Indiei sunt responsabile de actele
guvernului Marei Britanii.

Au ele dreptul la compătimirea noastră, sau merită represiunea pentru
imperialismul mondial, al cabinetului din Londra?

Si, de fapt, oare poporul românesc are mai multă răspundere pentru
politica guvernului d-lor I. Brătianu şi Take Ionescu, decât paria din India
pentru actele d-lor Grez sau Llozd George?

Poporul românesc, în majoritatea lui covârşitoare alcătuit, de fapt, din
nişte sărmani iobagi, atasati la gleba, excluşi dela orice rol activ in viata
publica, despuiati de cea mai neinfranta oligarhie din lume, care îi este
străină şi prin sânge, şi prin cultura, şi prin aspiratiuni, - poate acest popor
sa fi responsabil, din orice punct de vedere , afara doar de cel metafizic, de
politica oligarhiei noastre, a cărei victimă el cel dintâiu este?...

Acum câteva luni de zile, am arătat în Lumina No. 14 din 15
Septembrie 1917, că răsboiul României a fost declarat împotriva
Constituţiei, împotriva părerilor sfetnicilor cei mai autorizați ai Coroanei,
cum şi împotriva curentului predominant din elita noastră intelectuală.

Aşa dar, litera ca şi spiritul principilor pe cari, cu atâta ponderatiune,
le-a formulat acuma la Berlin Conducătorul politicei imperiului german,
dau poporului românesc dreptul să tragă nădejde că pacea mult dorită îi va
aduce nu numai linişte, ci şi dreptate.

447

Cancelarul german a ţinut chiar expres să spună, relativ la România
că, după principiile Germaniei, poporul german trebue şi vrea să-şi asigure
pe viitor prietenia şi a acelor din State, împotriva cărora a fost silit să ridice
armele.

Intelesul acestor cuvinte este limpede.

2 Martie.

XLVIII
UN PANSLAVIST BASARABEAN

Dintr-o notita a „Neamului românesc”, aflăm că ministrul de interne
al Republicei Basarabene, d. Cristea, propune României ca „împreună cu
celelalte State balcanice”, să intre în marea confederație rusească, pe care
d-sa o doreşte.

Bine înţeles, d. N. lorga- Ucraina sare în sus de indignare.

Insă marele nostru savant dovedeşte numai, încă odată prin aceasta,
că nu ştie ce se petrece în lume, cum n-a ştiut niciodată.

Propunerea d-lui Cristea e cât se poate de naturală.

Actualul ministru de interne al Republicei Basarabene este, probabil,
unul din nepoţii defunctului Ion Vasile Cristea, bătrânul boer „moldovan”
din Basarabia, dintre puținii cari au rămas toată viata mândri de neamul lor
si, până la sfârşit, nici n-a învăţat bine ruseste.

Dar băieții lui, - din cari cei mai multi şi-au facut studule în liceul lui
Katkov din Moscova, celebru publicist reactionar şi unul din capii
propagandei pan-rusesti, - se făceau că nu ştiu bine româneşte. Ei făceau
parte dintre acei oameni influenți ai regimului țarist, originari din
Basarabia, cari au speriat Rusia prin reactionarismul lor, şi se aflau în
fruntea „Uniunii adevaratilor rusi’’, cum erau d-nii Crupenski, Casso,
Cruşevan, Purişchievici, etc. Unul din aceşti Cristea ajunsese pe vremuri
chiar guvernator la Moscova.

448

Iar copii lor, nepoţii bătrânului Ion Vasile Cristea, printre cari trebue
să fie autorul propunerii amintite, probabil, în adevăr nu mai ştiu româneşte
si se simt ruşi. Chiar şi propunerea a fost făcută într-un ziar rusesc din
Chişinău.

De altfel, propunerea în sine, ca România să intre în viitoarea
confederatiune pan-rusă, mai cu seamă “împreună cu celelalte State din
Balcani”, este în logica lucrurilor, atât din punctul de vedere rusesc cât şi
din acela al situatiunii României.

Rusia astăzi e, în adevăr, sfâşiată în mai multe republici, mai mult sau
mai putin independente şi înduşmănite între ele.

Dar conditiunile naturale din imensul şes al Europei Orientale, îndată
ce oarecare ordine se va restabili şi se va începe munca de reconstruire a
vieţii de Stat, vor sili, mai curând sau mai târziu, popoarele ce locuesc
acolo, să reclădească , într'o formă sau alta, edificiul risipit; dar, probabil,
sub înrâurirea preponderentă, dacă nu chiar sub egemonia Ucrainei, şi în
forma federativă, adică în forma cea mai democratică şi cea mai
ademenitoare pentru individualitatile etnice.

Pentru noua formațiune însă, vor exista toate acele motive de
expansiune in spre Balcani şi în spre tarmurile Mării Egee şi Adriatice, cari
au dominat politica seculară a Imperiului rus.

Ce poate fi mai natural dar, din partea unui basarabean care se simte
rus, ŞI care îşi vede tara izolată de restul Rusiei, - decât să viseze o
reînviere a „testamentului lui Petru cel Mare”, dar în forma cea noua şi
ispititoare a marei confederatiuni pan-ruse, care nu numai că ar cuprinde şi
tara lui, Basarabia, care făcea parte din Imperiul rus, dar s-ar întinde şi
asupra României şi a „altor state din Balcani”?

Ceeace, poate, trebue să ne mire, este doar numai faptul că ideea pan-
rusă e atât de înrădăcinată şi atât de vivace, în cât se poate manifesta chiar
sub presiunea grozăviilor de astăzi.

Pe de altă parte, nu trebue să ne înşelăm şi să facem politică de strut.
Oricât ne-ar îngrozi ideea d-lui Cristea, este însă foarte natural că situația
actuală a României, in care a adus’o o politică nesocotită, poate inspira
unui om care hrăneşte visuri pan-ruse, încercarea de a o ademeni să intre şi
ea în marea confederatiune slavă.

Căci un lucru este sigur, după acest răsboiu: România nu va putea
rămâne izolată.

449

Si inainte de rasboiu, independenta noastra a fost o minciuna. Daca,
atunci, multi se puteau înşela în aceasta privință, dupa răsboiu nu se va mai
putea înşela nimeni.

Înfrântă, ruinată, redusă şi slăbită, aşezată în direcția aspiratiunilor
pan-ruse, România nu va putea trăi şi poporul românesc nu va putea birui
toate dificultățile incomensurabile ce-i stau în cale, fără un puternic sprijin
din afară.

Vom avea doar alegerea, în ce direcţie să căutăm acest sprijin. În
direcția visata de d. cristea, a unei mari confederatiuni slave? Sau în
direcția contrară, urmată de bătrânii îndrumători ai acestui neam, - în spre
Puterile Centrale?

Dar vom avea măcar alegere?

La această grozavă întrebare, răspunsul va fi dat în zilele apropiate.

Cuvântarea recentă a contelui Hertling ne dovedeşte că bărbaţii
conducători ai puterilor centrale îşi dau seama de toată însemnătatea
problemei pentru această parte a Europei, şi doresc să-i dea o solutiune
conformă cu direcția noastră tradițională şi cu interesele obşteşti ale
popoarelor pe care ea le priveşte.

Nimeni mai mult decât noi nu doreşte ca sfortärile lor sa fie
încoronate cu succes.

Numai fatalitatea, numai o viata intolerabila, necompatibilă cu
demnitatea şi cu cele mai elementare condițiuni de existenţă, ar putea duce
poporul românesc în altă direcţie.

Dar d. N. Iorga — Ucraina, unul din autorii dezastrului nostru, care
nici astăzi nu vede problema în toată goliciunea ei, nu are dreptul să se
indigneze la propunerea pan-slavistului basarabean, de origină română,
care trage doar o concluzie dintr’o situație, pe care o judecă cu mai multă

limpezime de cât savantul nostru istoric.
4 Martie

450

XLIX
DESTINUL S'A IMPLINIT...

Destinul s'a implinit.

Cetitorii cunosc preliminariile tratatului de pace, semnate la Buftea,
în ziua de 5 Martie c., şi publicate în comunicatul oficial de eri.

Intr'un termen de 14 zile, urmează să fie semnat tratatul definitiv, pe
baza acestor preliminarii.

Nu este român a cărui inimă să nu fie însângerată de acest rezultat al
unui "răsboiu nenorocit şi zadarnic", după cum s'a exprimat un ziar
"ententist".

Am făcut totul ce a stat în puterile mele, pentru a cruța neamul şi
tara noastră de această crudă încercare.

M'am opus din răsputeri, cât era încă timp, politicei care ne-a adus
la această catastrofă.

M'am opus atât din punctul de vedere al integrității idealului nostru
național, care ne îndrepta spre Nord câtă vreme de acolo ne ameninţa cea
mai mare primejdie şi câtă vreme victoria Rusie ţariste condamna la
moarte, pentru veci, Basarabia românească, şi expunea însuşi viitorul
Statului şi neamului românesc.

Astăzi, pentru oricine este limpede că, dacă nu ne-am fi abătut din
calea nostra tradițională, România, măntă şi glorioasă afirmandu-si cu
putere aspiratiunile nationale, ar fi stat acuma în fata unui viitor mândru,
pentru întreg neamul românesc.

M'am opus acestui "răsboiu nenorocit şi zadarnic", fiindcă vedeam
clar toate perspectivele la cari ne poate duce.

Am anunţat până în detalii consecinţele înfrângerii. Rog pe cetitori
să mai răsfoiască odată articolul din "Viaţa Românească" No. 12 din 1914
(p. 211, în nota). Ar fi prea dureros să reproduc acum acele pasagii...

In nenumărate rânduri, am arătat că Rusia nu poate birui în acest
răsboiu. Toate argumentele, analizele, materialele statistice, aduse în
sprijinul afirmării că "forţa incomensurabila" a Rusiei este o simplă
închipuire, erau primite în batjocură, pentru "aerele profetice ale d-lui
Stere".

451

Dar era oare greu, pentru oricine, sa fie "profet" in chestia aceasta!

Abia cu noua ani inainte de rasboiul mondial, imperiul Tarilor
suferise o crunta infrangere, in lupta cu un stat asiatic, care abia de eri isi
deschisese porțile culturii şi tehnicei europene, şi care, prin numărul
populaţiei, prin avutia lui națională şi prin întinderea teritorială, apărea ca
un pitic in fata colosului de la Nord.

Acest răsboiu, urmat de o groaznică sguduire revoluționară,
desvălise tot putregaiul organismului de Stat şi al aparatului administrativ
al Rusiei.

Ce s'a întâmplat în aceşti nouă ani de zile, care să fi îndreptățit
credinţa, că organismul de Stat şi aparatul administrativ al Rusiei ţariste s'a
însănătoşit până intr'atata, în cât ea să se poată măsura cu cea mai
formidabilă putere militară din lume ?

Ar fi fost o minune, - şi pe minuni nu se poate construi o politică de
Stat.

Dacă, în primele luni, mulţumită unei mobilizări anticipate în taină,
ca şi faptului că aripa dreaptă a frontului austro-german, prin defectiunea
României, rămăsese în aer, - Rusia a putut avea succesele cunoscute, dar
după dezastrul din primăvara anului 1915, cui îi mai puteau fi permise
iluziunile asupra forţei reale a imperiului moscovit ?

Mai mult.

Ofensiva generalului Brussilov, începută la 3 Iunie 1916, - după
aproape trei luni, fata de experienţele din acest răsboiu, mai indreptatea, in
ziua fatală de 27 August 1916, vre-o speranţă ?

Ni se va spune : dar cum puteau greşi bărbaţii de Stat şi marii
generali ai Apusului, în această privinţă ?

Dar Franţa şi Anglia se pot bizui, în primul rând , pe forţa lor
proprie. Astăzi, ele pot continua răsboiul şi fără Rusia. La 1914, ajutorul
armatelor ruse, fie chiar vremelnic, le era bine venit. Şi, în orice caz, acest
ajutor le-a dat putinţa să reziste primei ciocniri, şi apoi să întindă tot mai
mult câmpul operațiunilor militare şi să-şi atragă noui aliaţi. Fără să mai
vorbesc că Franţa şi Anglia nu riscau însăşi existenţa lor de Stat şi tot
viitorul lor national. Chiar dacă ele aveau îndoeli asupra forței militare a
Rusiei, nu aveau deci un motiv peremptoriu de a-i despretui concursul,
cum nu aveau motiv să despretuiasca nici ajutorul marocanilor sau al
senegalezilor.

452

Dar România ?

Se afla ea in aceeaşi situaţie fata de Rusia ? Şi mai cu seamă, in
1916, nu putea ea să fie chiar mai bine informată decât Franţa şi Anglia în
1914 ? După doi ani de rasboiu, şi fata de toate victimele lui ?...

In sfârşit, a fost scris în cartea neamurilor ca la 27 August 1916,
România să fie aruncată în vultoare..

Dar, dupa isbucnirea revoluției din Rusia, cui îi mai putea să-l fie
ertată iluziunea ca Rusia mai poate fi un factor apreciabil în acest răsboiu?

Din primele numere ale Luminei, am dat alarma, am arătat că
răsboiul e sfârşit pentru Rusia ; că ea va fi silită, mai curând sau mai târziu,
să ceară armistițiu şi să închee pacea ; în acest caz, soarta noastră va fi
pecetluită ; că nu mai putem scăpa, decât dacă vom rupe imediat legăturile
cu Rusia, înainte de încheerea păcii dintre ea şi Puterile Centrale. Am
insistat de nenumărate ori, - apelând la bărbaţii noştrii de Stat de aici şi
dincolo, - că nu putem fi crutati de mecanismul implacabil al relațiilor
internationale, căruia nu-i sunt îngăduite consideratiunile sentimentale,
decât dacă, la vreme, vom crea un interes şi vom da posibilitate Puterilor
Centrale de a ne acorda condițiuni de pace cat mai prielnice. Zi cu zi
semnalam ori ce moment mai favorabil, şi tot de atâtea ori am fost silit să
constat, cu durere, câte o nouă posibilitate pierdută.

Ce am putut face mai mult, ca simplu publicist ? Mi-am impus
martiriul de director al unui ziar românesc în aceste condiţii grozave,
numai în nădejdea că, după atâtea încercări, glasul realității şi al adevărului
va fi în sfârşit auzit, - aici şi dincolo...

Dar am strigat tot în pustiu ...

Ce-a mai aşteptat, pentru numele lui Dumnezeu, România, după ce
revoluţia din Petrograd a transformat armata Rusiei, în horde flămânde şi
răsvrătite ?

Iarăş pilda Apusului, care se împotrivea încheerei unei păci formale
de către Rusia ?

Dar şi aci, pentru Franţa şi Anglia, fiecare zi de întârziere, care,
independent de rezultatul final neîndoielnic, fixa câtuşi de putin forțele
germane pe frontul oriental, putea să prezinte un interes real.

Dar pentru România !...

Credinţa către Intelegere ? Mai avea dreptul Intelegerea să ne o
ceară, în urma trădării unui co-asociat care, pentru noi, avea o însemnătate

453

hotaritoare ?

Si la urma-urmelor, n'am fost tot siliți să încheem pacea ? Cu ce
drept dar, am fost împiedicaţi să facem acest pas încă atunci, când ne putea
scăpa de cumplita soartă.

Ce se va putea răspunde la întrebarea aceasta, în faţa Istoriei, în faţa
urmaşilor, cari vor purta povara pe care le-o punem acuma pe umeri?

Destinul s'a împlinit...

Nu spun toate acestea numai de dragul încriminărilor deşarte.

Suntem cu toții vinovaţi, că n'am ştiut să ferim de crudul destin
acest popor, care el singur nu e vinovat şi nu şi-a cruțat jertfele.

Ne-am luat însă pe suflet un păcat neispăşit şi o datorie de care
nimeni nu ne va putea ierta.

Nu mai avem dreptul să ne legănăm în viziuni inselatoare.Trebue să
privim bărbăteşte în fata adevărului şi bărbăteşte să pornim la munca, la
muncă în sudori de sânge, pentru a făuri neamului acestuia soarta de care
este vrednic.

Nu e încercare din care, prin staruinta şi muncă cinstită, un popor sa
nu poată eşi biruitor.

Si mai ales forţa morală, pe care un neam o poate devedi în zile de
grele încercări, este zălogul isbavirii viitoare.

9 Martie

L
GUVERNUL MARGHILOMAN

D. Alexandru Marghiloman a format guvernul.

D. Marghiloman şi-a luat o groaznică sarcină.

Oricând, misiunea de a lichida acest "răsboiu nenorocit şi zadarnic"
nu putea fi uşoară.

Dar, fata de moştenirea lăsată de guvernele trecute, prin acţiunea lor
"diplomatică", povara pusă astăzi pe umerii noului guvern cere aproape
puteri supra-omenesti de voinţă şi de judecată.

Guvernul d-lor Ion Brătianu şi Take Ionescu a lăsat să treacă toate
momentele, în cari puteam încă avea condițiuni mai bune pentru pace.

In zadar, în coloanele acestui ziar, atrăgeam atenția "factorilor
responsabili" că, faţă de prăbuşirea forţei militare a Rusiei, nu putem avea

454

scăpare decât prin lichidarea grabnica a aventurii noastre rasboinice.

Insă d. Brătianu, după cum ne face cunoscut un comunicat oficios,
nici în urma revoluției maximaliste, nici chiar în momentul întrunirii
conferinţei de la Brest-Litovsk, încă nu vedea că "frontul oriental nu mai
există”.

Astfel lichidarea răsboiului a fost întârziată pâmă în momentul când
nu mai aveam nici un mijloc de rezistenţă, până în momentul când armata
noastră s'a trezit în cea mai tragică situație, când nu numai că a fost exclusă
orice nădejde de ajutor imediat din partea aliaților din Apus, dar izbucnise
si conflictul armat cu fostul aliat de la Nord...

Dar chiar în acel moment guvernul din laşi nu'şi dădea seama de
situaţie, şi era tot atât de incapabil ca şi înainte să ia vre-o hotarire sau sa
găsească o soluţie netedă.

In împrejurările de fapt, guvernul avea de ales, în mod logic, numai
între două căi.

Avea el credinţa că, în momentul de fata, nu se hotărăşte definitiv
soarta "Ţării şi că România se poate bizui mai târziu pe sprijinul aliatilor din
Apus?

Atunci avea datoria, fără să semneze vre un tratat formal, să lase în
suspensiune regularea chestiunii româneşti, până la congresul de pace.

Neapărat, în acest caz. membrii guvernului se expuneau să cadă
prizonieri de răsboiu. Dar ei nu sunt în drept, - dacă sincer aveau această
credinţă, - să pună siguranţa sau comfortul lor personal mai pre-sus de
interesele Ţării.

Sau guvernul din laşi avea temeiul de a nu mai crede în ajutorul
aliaților, ori găsea primejdioasă intereselor Ţării această soluţie ?

Atunci se impunea schimbarea hotarita a directivei politice, care
singură mai putea da vre-o chezăşie pentru condițiuni de pace mai
prielnice.

Nici un echivoc, nici un joc dublu nu mai era admisibil, fiindcă
pentru toate trebuia să plătească fatal sărmana Tara.

Domnu din laşi însă n'au mers pe nici una din aceste căi netede.

După farsa grotescă, în care fiecare din colaboratori se declara gata
să dea sprijin politicei pe care o combătea, şi refuza să-şi ia răspunderea
celei pe care părea că o susține, guvernul d-lor Ion Brătianu şi Take
Ionescu şi-a dat demisia.

455

Şeful guvernului care a urmat, d. general Averescu, mai întâiu
declară că înţelege să continue politica guvernului Brătianu. Totuşi începe
tratativele de pace cu Puterile Centrale.

Apoi, dupa ce delegatiunea pentru pace, prezidată de ilustrul
diplomat şi inflexibilul bărbat de Stat d. Argetoianu, semnează cunoscutele
preliminări de pace, guvernul din laşi lasă opinia publică în necunostinta
tristului adevăr.

Iar după ce preliminärile păcii au şi fost în parte executate, - şi, ca să
citez numai comunicatele oficiale, trupele germane au trecut prin Galaţi şi
Basarabia spre Odesa, teritoriile din Bucovina, ocupate de trupele noastre,
au fost evacuate, şi demobilizarea trupelor româneşti începută, - după
informatiunile ziarelor de acolo, crede de cuviință să nege că vr'un tratat
preliminar de pace ar fi fost încheiat, şi că ar fi fost vorba numai de o
prelungire de armistițiu, care nu angajează viitorul...

Oricât de puţin preţ ar pune guvernul din laşi pe semnăturile d-lui
Argetoianu, în cazul de fata nu aveam a face numai cu exercițiile
caligrafice ale ilustrului diplomat şi inflexibilului bărbat de Stat din
cabinetul Averescu.

Semnătura pusă în numele României, chiar după încetarea acestei
strălucite cariere ministeriale, leagă Statul însuşi, care a avut un moment
onoarea şi fericirea să fie cu atâta ilustrație reprezentat...

In viaţa popoarelor, şi farsele pot avea urmări tragice.

Si nu numai dezastrul întregei politice nenorocite, inaugurată de
guvernul d-lui I. Brătianu, dar şi farsele acestui sfârşit, crează tragicul
situațiunii guvernului Marghiloman.

Roate Istoriei nu se poate întoarce. Nu stă în puterile omeneşti de a
face ca ceeace a fost, să nu fi fost. Tara va simţi cu durere, că nici măcar
semnăturile d-lui Argetoianu nu pot fi şterse din cartea Istoriei.

In această tragică situaţie, nu e român care să nu dorească din suflet
guvernului Marghiloman toată pătrunderea, toată hotărîrea, toată puterea de
voinţă, necesare pentru conducerea Statului, în aceste vremuri de restrişte.

Dacă va găsi calea adevărată, dacă îi va fi dat să îndrepte tot ce n'a
fost încă ireparabil pierdut şi să salveze cel puţin nădejdea unui viitor mai
demn şi mai fericit, recunoştinţa neamului îi va fi asigurată.

Cât mă priveşte personal, dacă n'am putut răspunde apelului la
colaborarea directă ce mi s'a facut, pot încredința pe d. Marghiloman că va

456

avea concursul meu hotărît, pentru tot binele pe care îi va fi dat să-l
înfăptuiască.

Când, păstrându-mi toată independenţa şi făcându-mi întreagă
datoria de publicist, voiu judeca actele noului guvern, poate fi sigur că nici
un gând agresiv, nici o intentiune de "politica" nu vor conduce condeiul
meu.

Voiu fi fericit să-i pot fi mai util în sfera modestă a activității mele,
decât mi-a fost dat pentru guvernele trecute.

21 Martie

PROGRAMUL NOULUI GUVERN

Primul comunicat oficial al preşedintelui Consiliului de miniştri
face cunoscut opiniei publice, că misiunea noului minister, în primul rând
constă in încheerea păcii, pe baza preliminărilor de pace, consimtite de
guvernul precedent. Guvernul însă va stărui ca sacrificiile impuse de aceste
preliminarii, să atingă cât mai putin puterea Ţării, ca factor economic si
politic.

In momentul cânda ceste rânduri vor apărea, termenul fixat pentru
semnarea tratatului definitiv de pace expirând, probabil se va sti în ce
măsură guvernul Marghiloman va fi reuşit să-şi îndeplinească tragica
misiune ce 1-a fost pusă pe umeri, de politica nesocotita şi usurelnicä a
regimului trecut.

Dar cu drept cuvânt, comunicatul guvernului anunţă în acelaş timp o
altă îndatorire, pe care o are de îndeplinit şi pe care <<experienta
dureroasă>> a dovedit cât e de grabnica şi de imperioasa : <<o îndoită
operă de regenerare morală şi de reorganizare a tuturor ramurilor activității
de Stat>>.

In această ordine de idei, - continuă comunicatul, - guvernul face
parte dintr'o complectă şi inteleapta rezolvare a problemei agrare şi din
chemarea la viata politică a masselor profunde ale naţiunii, două puncte
esențiale ale programului său de activitate"

O viata întreagă am luptat pentru rezolvirea problemei agrare şi
pentru chemarea la viata publica a masselor populare profunde.

457

Am crezut necesara aceasta opera de renovare, tocmai in vederea
ceasului de cumpănă, pe care oricine îşi arunca privirile in juru-ne, trebuia
să-l prevadă.

Astăzi, după ce dureroasa experienţă, cum aşa de bine se exprimă
comunicatul oficial, a dovedit că această operă de renovare e grabnică şi
imperioasă, e semnificativ că un guvern al partidului conservator , a trebuit
să înscrie ca <<două puncte esenţiale ale programului său de activitate>>,
celor două reforme anunţate.

In adevăr, guvernul constituit de d. Al. Marghiloman e un guvern
conservator. Toţi miniştrii din noul cabinet aparțin acestui partid.

Faptul e natural. Gruparea politică, condusă de d. Marghiloman, se
infatiseaza ca singurul partid care nu şi-a asumat răspunderea pentru
răsboiul nenorocit, care ne-a aruncat în prăpastie.

Si întrucât, pentru lichidarea acestui răsboiu, era nevoe de o forţă
politică organizată, după normele regimului constituţional nu putea fi
chemat să ia asupră şi greaua moştenire a regimului trecut, decât partidul
conservator de sub conducerea d-lui A. Marghiloman.

Intr'un regim parlamentar, oricât de conventional ar fi el,
individualitatile izolate, cât de puternice şi distinse, daca nu reprezintă vre-
o forţă politică organizată, nu pot îndeplini funcțiunea de guvern
constituțional.

In aceste condițiuni, faptul că această funcțiune a căzut asupra unui
partid conservator, tocmai într'un moment când Tara are mai mult decât
oricând nevoe de renovare şi de regenerare, impune tuturor elementelor
democratice din tara îndatoriri excepționale.

Orice consideratiune străină de marile interese nationale, pe care le-
a pus la ordinea zilei <<experienta dureroasă>>, nu este iertata.

Guvernul care îşi înscrie în programul său reforma agrară şi
chemarea masselor populare la viaţa publică, poate să fie sigur de
concursul tuturor acelor cari, de mult, au ridicat steagul luptei politice în
numele acestor două reforme.

Dar nu ne-am face datoria dacă nu ne-am exprima, dela început,
îngrijorările ce ne inspiră situația.

Dacă parlamentarismul implică regimul de partid şi în acelaş timp,
dacă împrejurările de fapt justifică chemarea la cârma Statului a singurului
partid necompromis în politica răsboinică trecută, nu e mai puţin adevărat

458

ca practica vieţii de partid, în tara noastră, are scăderi cari sunt foarte greu
de împăcat cu <<îndoita operă de regenerare morală şi de reorganizare>>,
pe care ne o impune vremea.

Va avea guvernul Marghiloman tăria de voinţă de a se ridica de
asupra relelor obiceiuri la care suntem deprinşi să asistăm la orice
<<schimbare de regim?>>

In al doilea rând, - va avea avest guvern energia necesară pentru a
înfrunta toate prejudecățile şi interesele de clasă, natural puternic
înrădăcinate întrun partid conservator, cari s'ar ridica împotriva unei
realizări sincere şi complecte a operei de renovare ?

Trăim vremuri mari şi grele. Nu putem trece prin ele cu sufletul
nostru de toate zilele. Grozava răspundere istorică pe care şi-o ia, în
momemtul acesta, guvernul românesc, este prin sine însăşi o mare forţă de
inaltare morală.

Vreau să cred în sincera hotarire a guvernului Marghiloman de a fi
la înălțimea misiunii sale şi de a birui toate dificultățile, începând cu
tradițiile şi prejudecățile vieţii de partid.

Si în măsura în care va şti să se înalțe nu-i va fi precupetit concursul
întregei suflăni cinstite din această tara.

24 Martie.

459

CUPRINSUL

Pag.
PPE GIL A COM se HS ho dd. She os AS ee BAL ce ER ie, Bee, Be dă l
Un cuvânt înainte (către cetitorii ziarului "Lumina"”).. . . .. 3
Introducere :
Glasulwrealitatit: 22, & Sa. ace LAS sas 5 d lei dai qi
I
ROMANIA SI RASBOIUL MONDIAL
I. Cauzele si efectele rasboiului mondial.
Cauzele rasboiului mondial. ............... 21
Räsboiul şi revoluția din Rusia. . .. ........... 24
Basinul Dunăru şi Romani. ................. 27
Răsboiul şi Orientul european .. ............... 30
II. Răsboiul României.
Tragedia. Regelui Carol: sise Boe aa ae assé 33
Alianţa noastră şi Răsboiul. . . . . . . . . . . . . . . . . .. 31
Fatala schimbare de front ................... 39
Rasboiu "fara rizic şi sacrificii! . . . . . . . . . . . . . . .. 41
Moraladäabuler a 275.3 na bos See eh eS Ee eS x 44
"Opinia publica" şi răsboiul .. . . . . . . . . . . . . . . .. 47
“ara legala: ȘI ras DON a. e oa kaw aies © ese anses 49
Un paradox economic... ................... 52
Paradoxul fündamentalis:z "28 46 & SVR AS de RS we se
Consecintele financiare ale dezastrului. . . . . . . . . . . .. 58
Bane e cs Seta ee doo e EL oS SS a Ge ee d ES 67
Răspunderea istorică :
Pla Orestes: oo în ae knees eG ae Ses 69

II. România în fata Istonei mondiale... . . . . . . .. 75

460

III." Idealul national" şi Basarabia.

Idealul GA ORA ci es La Bak led ae hots canada Ale Sotia La a 79
Autonomia Basarabiei ?. ................... 82
Din Calvarul Basarabiei. . .................. 83
CAMUEULE ae Ads MAS ie a's ne Se Bete eA 87
Basarabia şi Revoluția din 1905................ 90
Basarabia şi "tara-mumä" ................... 94
Dreptul Basarabiei asupra România ............. 96
Cuvinte UHAIe e se rain în a cete Sort, este Se by Re MERS Des 100
NAHONASALT LS aaa e ba A oi ae Bw TE e radă 103
Blastemul Băsarabiei e o 4% re e se a e sa i e a 105
ACIS IQA ae ste ee ca ae iată on ah „te ed a n os a D 108
"pederatia Mant Negre*,. 5 se ce ee 2 oa aa 22.4 ai a 0 as 111
Țăranii basarabeni şi Româna . . .. . . . . . . . . . . .. 112

IV. Revolutia din Rusia si consecintele ei.

"Glasul celui ce strigă in pustiu”. . . . . . . . . . . . . .. 117
Revoluția din Rusia. ..................... 120
Politica agresivă şi revendicările taranimiiin Rusia. . . . . 123
România şi Republica Rusă .. ........... 127

V. Nationalitatile din Rusia.
Românii şi vecinii lor dela Nord :

I. Polonia şi Ucraina...............04. 131
II. Polonia reînviată. .. cc... 132
Ucraina :
Le (ca ne a Fe ANI RI NI RI a AR E N ele Sa a 133
II. Rasboiul şi chestiunea ucraineană ......... 136
III. Revoluția ucraineană şi Româma. ........ 138
IV. Ucraina şi maximalisti . . . . . . . . . . . . .. 141
V. Ucrainaindependenta............... 145
VI. D-l Nicolae lorga-Ucraina. . . . . . . . . . . .. 149
RinlandA. 6 e222 oo Lis ne ME AR AR de Sas au 153
Mahomedanii din Rusia. .................... 157
MPA eee. she APAR EE ae SE e ae a Te Do a eg 160

VI. Perspective.

PISICII ADE uc. a sta gw Mate Se MoS C4 Paw eae ess 167
Federatitunea: Cazacilors.2- LAS e ae e EVENE A ee a 170
Federația Volgii şi Republica Siberiel. ............ 173

Societatea națiunilor. .... cc... .. 177
Contele Czernin şi rolul Austriei. ............... 178

Suveranitatea de Stat şi "independenţa balcanică" . . . . .. 181

Confederația Balcanică . ................... 184
Orentare Spre-Rusidy.. «a4 arii 6 ba ere sa 187
Dias tia: Si Para e se nee eng: ek: Sunt ti ao Gh Bae GS 191
Problema păcii universale. . ................. 194
Nouă ordine internațională sau "pace înarmată" ?. ...... 196

Statele mici şi ordinea internațională ............. 199
Democratic? e x 26.8 BS e A ANR ÎI 8 8 ee i Ea EAS a 202
Calea MANTUITILE. 3 % + 2 sh bu eat BR pe a e el Ge at ns 205
Tirania agravată de corupție. .... cc... 207
Rădăcina răului 35% 044.2222 ea ee a i e ad fa 210
Calea demantuire:.<: a nes ah eG deh eee a 3% 212

VII. Răspunsuri şi polemici.

NOMADE 2 o ie i hohe ae dt de dia Bh SETA SS ae 217
POLE oe OO: Ss dude oe o a ep et he San 218
Pro domo :

I.D-l I. Brătianu în momentul declarării răsboiului

EULOPEALI: eee dă ak ati Apus ae tee ee ee ete ok 219

IL Orgia antantista. . . . ....... . . ee ee 223

III. Un incident. - D-l Brătianu pe calea perzaniei. . . 227

IV. Ruptura. - Ultima nădejde. ............ 230

V. După declararea răsboiului. Tragică întrebare . . . 234
D-l C. larca şi "lovitura de Stat”. . .............. 238
"Rasboiu sau nebunie ?". . .................. 240
PONS i a tă BRS KOR eo oS BG. SNL 243
Pentru o "damă voalata". ... e... 246
Wnuadversat Cmsttts 2S se bet Be a a Da 250

Grizamordla’ 2 mu 2 ORL SRE EMA A PEASE 254

VIO CIA ae, eax, <a: cle te Sh Mae ee ne Soke, ooh, Gal OS Be A 25.1.
Secretele Înţelegerii. . .................... 260
Unde ne ducea victoria Rusiel................. 263
PrenOase Marist y. 2.5 à à Side oe das BS 267
UM CEMtOr Del iy Bes a Ge se ainu he We Gece: ia ath 269
“e Temps” St" LAM” a2 ee oe ee ek ris sus 271
"Gazette de Lausanne" si"Lumina".............. 275
Sovietul din Petrograd şi pacea. . . . . . . . . . . . . . . .. 279
ARS EE ie ME aie Ge ore ENA a la me eae ta SE e Fore ia 283
PUNE SAI ce dE Ne datat SE a Ree So 7 sal AI Oa VA dr pă 284
| SE: Va atoli a Ai la i BV AN Sa RO RI ANR RR E SES do acer 287
O pledoarie postumă. ..... 0.00004 290
Umideolos anominy ¢..004: you ee di oa ee A ETS Ve se 294
radare: tata de RUSIA. 3: e we hs a om do SP Gane i Gs 298
"Räsboiu nenorocit şi zadarnic”. ... ............ 299
"Prooroci de nenorocire! e 4459-9 dans we ee 301
II
DINTR'O ZI INTR'ALTA
Maximalistu şi Kerenski. .................. 3413
Dezagregarea economică în Rusia. .............. 314
Noul moment în Revoluția rusă . ............... 318
FIaOSUl 4 0% te ok AS te e dorii OAS Me as he a eg 322
Perspective dé pace 2 2 5123044 BW DAG En a Bee DA 325
Petrograd și ISONZO : 40444086 e be ae ee ee fo OS 328
Petrootad alas. ed pu aes coe wade We ta a eS 331
Propunerea de pace’: 4 24.454 RES GSO ERE 334
Rusia pacilista.. «4 4 DA Las 4444 oa. be ASE wa 336
Regimul din laşi si pacea ....... cc... 339
ATMUSUNUL? 2.4.4.5 idees i DERE ai a a NES 342
Dar ROMAN. a pi eR die ee be ee EO dp 345
[n fața UE Suis LL a d Spe gs 0 ep e cai aa A A a 347
JrOniile IStomel.: 4 aa 2 i a aa EGG EA ORG AU SS ee 350
Mesagiul deriăn de pace: en i o/s.» dose ee Ghee ated 353
CM palid a tay e site "e a et, oh 0 ede te Bains Ae ae do aed 355

|) apar n Se se Pk a a ap De ese Ss ae os Spe os Gee ea 357

Politica dé suburbie: 46 Lis Sb a ewe Se SAS ox 5 360
In-ceasul al:doisprezecelea.;'s..23 4. acs sus sites 362
EXCeS de apililate Sis. se se sers eae estate 365
leah pile). „se a. sasa eee Etes ee Ys oc ta ee 367
Tratativele de pace şi situația României ........... 369
Democratiile apusene şi România. . . . . . . . . . . . . .. 3:12
Intelegerea şi România, după defectiunea rusă. . . . . . .. 345
Iinadedes Ucrainérs ez ae aie fe rai SR ane e si e an ee 378
In cetatea Petru şi Paul. ..... cc... 381
(e face suvémul din Se ss ui a e eat aoe Pee Ekg 384
Regatul Român sub protectiunea republicei ucrainene. . . . . 387
Nimeni nu E prooroc. . 2... ee ee 390
POSE tue o os sai ae a: Ses, Si Ho, ah Se ee aw A di Sa 394
Hotarirea din Brest-Litovsk . ................. 397
schimbare de front 2.0 24.9. 44.4 4444/2 %.% oH 295 DRS 400
Rada din Kiev şi guvernul din laşi. . . . . . . . . . . . . .. 403
Nicolae Iorga şi Nicolae Romanov .............. 407
"După cererea comandamentului rus". ............ 410
Ceastll, note, You: Ai toy tote et tă Bolt de dede da 413
"Combinatiuni ministeriale” . .. cc... 416
Pacea Puterilor Centrale. ................... 419
Clipele sunt numărate. . ................... 422
Noul guvern din Iasi . . ..... ............... 425
Noui perspective pentru România. .............. 429
Ultima posibilitate ?. ..................... 432
In ajunul tratativelor de pace. ...... cc... 435
Romanulmupicre., 5. e 4 4 64: Sia eG oR OSA Die od a 437
Reiiimiscente Istorice 32" 4 eos 4 a e to e ea e 439
Problema. Dunanii 4 2-24 Ge a oS ae dead 442
Contele Hertling şi ordinea mondială. ............ 445
Un panaslavist basarabean. . . .. 447
Destin s: 4 ampli: i ae ee de Gy ae a Lim Se a e e 450
Guvernul Mrghiloman. .................... 453

Programul noului guvern ................... 456