Bejan Adrian — Istoria Daciei Romane

ADRIAN BEJAN 


ADRIAN BEJAN 


DACIA FELIX 


Timişoara 1998 


CUPRINS: 
CUCERIREA DACIEI DE CĂTRE ROMANI.5 
Civilizat ia dacica.5 
Expansiunea romana la Dunărea de Jos.6 
Războaiele purtate de Traian împotriva Daciei.9 
ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ ŞI MILITARĂ A DACIEI 
ROMANE.1 7 
Dacia intre anii 102-105. 17 
Organizarea administrativa a Daciei romane.27 
Disputa privind localizarea Daciei Malvensis.33 
Organizarea militară a provinciei Dacia.36 
Armamentul roman în provincia Dacia.53 
HABITATUL ÎN DACIA ROMANĂ.64 
Administraţia centrala şi locala.87 
ROMANIZAREA DACIEI. COLONIŞTI ŞI AUTOHTONI 
ÎN PROCESUL DE ROMANIZARE.90 
Coloniştii.90 
Romanizare şi continuitate.9 7 
STRUCTURA SOCIALĂ ÎN DACIA.102 
Dreptul roman.102 
VIATA ECONOMICĂ.1 12 
Agricultura.112 
Exploatarea bogățiilor subsolului.1 15 
Meşteş ugurile.124 
Ceramica în provincia Dacia.130 
VIATA SPIRITUALĂ PROVINCIALĂ. 141 
Însuşirea limbii latine, manifestări literare şi 
Cunoştinţe ştiinţifice.141 
Arta.142 
Religia în provincia Dacia.144 


Concluzii.156 

ISTORIA POLITICĂ A PROVINCIEI DACIA.158 
RETRAGEREA AURELIANĂ. 172 

DACII LIBERI ŞI RELATIILE LOR CU IMPERIUL 
ROMAN.1 80 

DOBROGEA ÎN SECOLELE 1 - [11.190 
CONCLUZII.199 


Stăpânirea romană în Dacia prezintă un dublu aspect. Ea 
s-a instaurat pe pământul Daciei prin violenţă, pe calea 
armelor şi s-a menţinut tot timpul sprijinindu-se pe o 
armată numeroasă şi pe un puternic sistem de apărare. Cu 
toate acestea, ea nu a avut un caracter distructiv. 
Dimpotrivă, epoca stăpânirii romane în Dacia a însemnat un 
progres din punct de vedere al evoluţiei generale a 
societăţii faţă de epoca precedentă, schimbând întreaga 
înfăţişare a Daciei şi ridicând-o la o treaptă superioară. 

CUCERIREA DACIEI DE CĂTRE ROMANI. 

Civilizaţia dacică. 

Perioada sec. 1 î. Hr. - 106 d. Hr, finalizată cu cucerirea 
Daciei de către romani este perioada celei mai înalte 
manifestări, pe un întreit tărâm, a capacităţii creatoare a 
poporului geto-dac. Pe plan economico-material este 
perioada formării unei civilizaţii de tip oppidan; pe plan 
spiritual ea este marcată de însuşirea scrisului şi de 
existenţa a numeroase cunoştinţe ştiinţifice; pe plan politic, 
este vremea organizării celei mai înalte la care a ajuns 
societatea dacică, statul lui Burebista şi Decebal. Se cuvine 
subliniată unitatea profundă a civilizaţiei dacice. Complexul 
din Munţii Orăştiei este un fenomen singular, dar 
cercetările au dovedit că elementele care-l compun se 
regăsesc, pe scară mai redusă, în alte zone. Descoperirile 
reflectă existenţa unui sistem de apărare vast şi complex, 
care justifică, pentru intervalul cronologic post Burebista, 


continuarea existenţei statului dac transilvănean, care avea 
să unească din nou, pe vremea lui Decebal, majoritatea 
triburilor geto-dacice din celelalte regiuni ale ţării. Unitatea 
politică realizată pe tot spaţiul dacic în anumite momente 
este dovedită de sistemul de cetăţi şi fortificaţii, unitar pe 
întreg cuprinsul Daciei. 

Unitatea profundă de cultură materială a civilizaţiei dacice 
este dovedită şi de construcţiile civile sau sacre, precum şi 
de inventarele aşezărilor dacice. Această unitate nu a 
însemnat însă uniformizare sau identitate absolută. Cultura 
şi civilizaţia dacică au fost profund originale. Această 
originalitate nu exclude ci dimpotrivă, implică acceptarea 
unor influenţe din afară. Dar dacii nu s-au mulţumit doar cu 
preluarea unor elemente de cultură materială şi spirituală 
de la alte popoare; ei le-au adoptat, le-au transformat şi le- 
au îmbogăţit, topindu-le în creaţiile lor tradiţionale şi 
formând o civilizaţie profund originală. 

Desfăşurarea civilizaţiei geto-dacice în sec. | î. Hr. 

— 1 d. Hr. pe cele patru nivele: economic, social, politic şi 
cultural-spiritual permite cristalizarea a cel puţin două 
concluzii privitor la existenţa daco-geților în perioada 
statului dac: 

1. Civilizaţia oppidană dacică constituie faza clasică (în 
raport cu cele anterioare) a culturii materiale şi spirituale a 
poporului geto-dac, reprezentând ceea ce epoca lui Pericles 
fusese pentru Atena antică sau principatul lui Augustus 
pentru Roma. 

2. Poziţia civilizaţiei daco-getice în ansamblul civilizaţiei 
antice europene. Poporul dac, civilizaţia şi statul dacilor 
aparţin lumii clasice. Ea se află încă la periferia acestei 
lumi, dar întreaga sa dezvoltare urmează calea deschisă de 
statele antichităţii clasice. Deşi inegale ca ş i nivel de 
dezvoltare, prin natura sa civilizaţia dacică este egală cu 
cea elenistică sau cu cea romană imperială. „Şi dacă 
civilizaţia dacilor, mai puţin evoluată, a fost înfrântă şi 
distrusă în confruntarea militară cu civilizaţia Romei, 


caracterul ei clasic a trebuit să joace un rol de seamă în 
înlesnirea romanizării populaţiei autohtone” (H. Daicoviciu, 
Dacia de la Burebista la cucerirea romană). 

Expansiunea romană la Dunărea de Jos. 

În paralel cu „creşterea” puterii dacilor, are loc 
penetrarea treptată (pe etape) romană în sud estul 
Europei. La sfârşitul sec. III - începutul sec. II î. Hr. Roma 
devine pentru prima oară arbitru al situaţiei politice din 
Balcani. În a doua jumătate a sec. III (anul 229 î. Hr.) ocupă 
primele teritorii; la 148 î. Hr. Transformă statul macedonian 
în provincie; peste doi ani creează provincia Ahaia (146 î. 
Hr.); spre sfârşitul sec. II î. Hr. Ocupă tot litoralul est 
adriatic (129 î. Hr.). Dispariţia statului lui Mithridates al VI- 
lea Eupator al Pontului (112 - 63 î. Hr.) aduce Roma la 
Dunăre şi Marea Neagră; în anul 74 î. Hr. Generalul C. 
Scribonius Curio ajunge la Dunăre, undeva în Banatul de 
Sud, fără a trece fluviul; peste doi ani, în 72 î. Hr. Generalul 
M. Terentius Varro Lucullus pătrunde în Dobrogea şi 
instalează controlul roman asupra oraşelor vest pontice, 
prin guvernatorul provinciei Macedonia. 

După zece ani (62-61 Î. Hr.) guvernatorul Macedoniei C. 
Antonius Hybrida efectuează o expediţie în Dobrogea 
(pentru a pedepsi coloniile greceşti răsculate împotriva 
abuzurilor sale), dar este înfrânt de o coaliţie greco- 
bastarno-getă. Expediția lui Hybrida se înscrie în tendinţa 
Romei de a învălui Dacia, care se profila în perspectivă un 
inamic greu de învins. Se explică astfel preluarea de către 
Burebista, prin forţa armelor sau diplomaţie, a controlului 
asupra litoralului pontic. 

Prin campania sa, regele dac reuşise să stopeze pentru o 
perioadă expansiunea romană spre ţinuturile nord 
dunărene. Apariţia unui stat puternic în imediata vecinătate 
a graniţelor Romei şi lezarea intereselor imperiale prin 
scoaterea cetăților greceşti pontice din sfera de interes 
roman nu putea să nu stârnească reacţia Imperiului. 
Reacţie întârziată de războiul civil de la Roma (conflictul 


Caesar-Pompeius), în care regele dac intervine, plasându-se 
de partea lui Pompeius. Astfel se explică planurile militare 
ale lui Caesar, care preconiza o campanie împotriva dacilor, 
chiar înainte de proiectatul război cu parții. Moartea celor 
doi conducători amână confruntarea decisivă, dar zona 
devine un puternic focar de tulburări (atacuri dacice şi 
bastarnice) periclitând liniştea posesiunilor sudice. 
Izvoarele vremii pomenesc frecvent ameninţarea dacică 
(asupra Romei) luptele cu dacii constituind un subiect 
foarte actual la Roma în epoca lui Augustus. În 29 î. Hr. 
Regele dac Cotyso al dacilor care stau „aninaţi de munţi” 
(Florus) este înfrânt de către generalul Marcus Licinius 
Crassus, într-o expediţie desfăşurată la sudul Dunării. 

„Regii” daci se implică frecvent în viaţa politică de la 
Roma: un conducător, probabil din Câmpia munteană, 
Dicomes (Plutharch) se amestecă în războiul civil dintre 
Octavian şi Antonius. Un „rege al geților” (Suetonius) pe 
nume Coson este implicat în intrigile legate de Octavianus, 
acesta fiind acuzat de Antonius că intenţionează să se 
căsătorească cu fiica regelui get Coson, care, la rândul său, 
urma să o ia în căsătorie pe fiica lui Octavianus. Urmărind 
diminuarea tulburărilor de la graniţa cu dacii, Octavianus 
va demara politica „spaţiului de siguranţă” prin crearea de- 
a lungul frontierei cu dacii, în teritoriul duşman, a unei zone 
mai puţin populate, mai uşor de supravegheat. Din ordinul 
lui Augustus, Sextus Aelius Catus transferă la nord de 
Dunăre 50.000 de geţi din Muntenia. La mijlocul sec.I d. 
Hr., legatul Moesiei, Tiberius Plautius Silvanus Aelianus 
transferă şi el în sudul Dunării peste 100.000 de geţi (cifră 
exagerată de izvoare). În paralel, Roma intervine în 
conflictele dintre conducătorii locali geţi din Dobrogea, 
Roles, Dapyx şi Zyraxes. „Prietenul şi aliatul” romanilor 
Roles va chema în ajutor în conflictul cu Dapyx pe generalul 
roman Crassus care, atacându-l şi pe al treilea conducător 
get Zyraxes ocupă întregul ţinut dobrogean. În scurt timp 
vor transforma litoralul în district militar dependent de 


provincia Macedonia, iar restul teritoriului, numit Ripa 
Thraciae va fi înglobat în regatul clientelar al Thraciei. 
Ocuparea romană a Dobrogei a intensificat conflictele daco- 
romane, daco-geţii atacând în permanenţă teritoriile 
cucerite de romani. Primele decenii ale sec. | d. Hr. se vor 
caracteriza prin numeroasele atacuri dacice precum şi prin 
preocuparea împăraţilor romani de-a le anihila: sunt aduse 
în Dobrogea numeroase trupe, se creează praefectura orae 
maritimae (15 d. Hr.) -împăratul Nero va crea flota Mării 
Negre (Classis Pontica) iar Vespasian pe cea dunăreană 
(Classis Flavia Moesica), sunt situaţi sarmaţii iazigi în 
Câmpia 'Tisei creându-se şi aici o zonă tampon între Imperiu 
şi daci. Se efectuează în Câmpia Munteană menţionatele 
transferuri de populaţie la sudul Dunării. În vremea 
împăratului Claudius, Dobrogea a fost anexată Moesiei şi 
apărarea sa a fost organizată temeinic, în 86 d. Hr. Fiind 
încorporată Moesiei Inferior. 

Preluarea puterii politice în Dacia de către Decebal, 
reconstituirea de către acesta a statului dac unitar a 
reacutizat conflictele dintre Imperiul roman şi Dacia, 
aducându-le în faza finală. 

Incursiunile dacilor la nord de Dunăre din iarna 85/86 au 
pus în pericol taberele de iarnă ale legiunilor şi liniştea 
provinciilor romane. Ca urmare a acestor incursiuni asupra 
Moesiei, guvernatorul acesteia Oppius Sabinus moare în 
luptă. 

Impunându-se o ripostă la adresa dacilor, împăratul 
Domițian părăseşte Roma îndreptându-se spre Dacia şi îşi 
stabileşte cartierul general la Naissus (Nis-Serbia). Între 
timp, în Dacia Decebal preia tronul şi trimite soli la 
împăratul roman promițând pace. Oferta lui Decebal este 
însă respinsă, împăratul roman încredinţând comanda 
războiului generalului Cornelius Fuscus. Ca răspuns, 
Decebal trimite o a doua solie la Domițian, de această dată 
sfidându-l: va încheia pace dacă Domițian are să vrea ca 
fiecare roman să-L. dea lui Decebal anual câte doi oboli. 


Dacă împăratul nu primeşte propunerea, Decebal va duce 
mai departe războiul, pe romani aşteptându-l mari 
nenorociri. 

Prin această atitudine orgoliul roman a fost grav lezat; în 
primăvara anului 87 armata romană condusă de Fuscus 
trece Dunărea pe un pod de vase. Decebal, retrăgându-se 
din faţa lui Fuscus îi pregăteşte o cursă şi îl atacă pe 
neaşteptate. Armata imperială este înfrântă, Fuscus ucis, 
stindardele armatei romane rămânând în Dacia, dezastrul 
lui Fuscus producând o puternică impresie la Roma. 

În anul următor, romanii preiau ofensiva, sub comanda 
generalului Tettius Iulianus, fost consul, veteran al 
războaielor de la Dunăre, care va înainta prin Banat, 
câştigând lupta de la Tapae. Însuşi Vezina, al doilea 
demnitar dac ca importanţă după Decebal se preface mort 
pe câmpul de luptă pentru a putea fugi noaptea. 

Învins de către marcomanii, Domițian va propune lui 
Decebal un tratat de pace pe care acesta îl va accepta, dar 
nu se prezintă personal la întâlnirea cu împăratul ci îl 
trimite pe Diegis să-l reprezinte. Condiţiile avantajoase 
pentru daci au făcut ca această pace să fie ulterior 
considerată ca ruşinoasă pentru romani: Decebal a primit 
sume importante de bani, meşteri constructori de cetăţi şi 
multe alte avantaje. În schimb, Domițian s-a considerat 
singurul biruitor şi a trimis la Roma „aşa zişi soli ai lui 
Decebal şi o prețioasă scrisoare de-a acestuia” pentru a 
anunţa senatului triumful său asupra dacilor. 

Istoricii consideră pacea din 89 ca pe o pace de 
compromis, necesară din cauza violenţei luptelor şi a 
epuizării reciproce. Decebal era interesat în obţinerea şi 
păstrarea acestei păci, ca aliat al Romei el putându-se mai 
bine apăra de atacurile neamurilor din jur - bastarnii şi 
sarmaţii care râvneau la pământul dacilor. De aceea, deşi s- 
a străduit să obţină avantaje cât mai mari în pacea cu 
Domițian, el a căutat însă să respecte tratatul încheiat şi să 
nu se implice în acte ostile Romei, reuşind, până în 


momentul preluării conducerii Imperiului de către 
Traianus, să evite o confruntare decisivă cu romanii. 

Războaiele purtate de Traian împotriva Daciei. 

Izvoarele documentare privind războaiele lui Traian în 
Dacia. 

Informaţiile documentare privind războaiele lui Traian în 
Dacia sunt puţine şi lacunare, majoritatea scrierilor despre 
daci pierzându-se de-a lungul timpului: scrierea relatând 
războaiele daco-romane intitulată Dacica a împăratului 
Traian, Getica scrisă de medicul militar Criton care l-a 
însoţit pe Traian în Dacia, scrierile lui Dios Crysostomos, de 
asemeni participant la evenimente, Istoria romană a lui 
Appianus, scrierile despre daci ale lui Flavius Arrianus, 
opera poetului Forus, toate au constituit documente 
valoroase pentru antici, dar ele s-au pierdut pentru 
posteritate. Cea mai importantă sursă documentară rămâne 
Istoria romană a lui Dio Cassius (sec. III), cărţile tratând 
războaiele lui Domițian şi Traian ajungând la noi în copii 
târzii, bizantine din sec. XI şi XII. 

Columna lui Traian, monument ridicat la Roma, în forumul 
lui Traian a fost inaugurată la 12 mai 113 fiind opera 
arhitectului Apollodor din Damasc. Este o creaţie originală 
a artei romane de la începutul sec. Il, prezentând totodată 
un deosebit interes ca izvor istoric. În privinţa valorii sale 
istorice, părerile sunt împărţite: unii cercetători consideră 
Columna ca o cronică fidelă a evenimentelor, alţii consideră 
că ea ar fi doar o reprezentare artistică de sinteză. Este 
cert că în multe aspecte legate de războaiele dacice, 
Columna oferă informaţii unice, de neînlocuit prin alte 
surse. După moartea împăratului Traian Columna a servit 
ca mormânt împăratului. Pentru Dacia, Columna reprezintă 
o istorie în imagini a cuceririi ei şi a transformării în 
provincie romană, de aceea poate fi considerată ca un 
adevărat act de naştere al poporului român. 

Complexul de monumente de la Adamclisi. Pe teritoriul 
comunei Adamclisi (jud. Constanţa) se află ruinele a trei 


monumente legate de luptele romanilor contra dacilor. Cel 
mai cunoscut este Trofeul ridicat de împăratul Traian; la 80 
de m nord de acesta se află un tumul, lar la 250 m de trofeu 
este un altar funerar. S-a presupus că tumulul reprezintă 
mausoleul cu resturile pământeşti ale soldaţilor lui Oppius 
Sabinus, căzuţi în luptă în timpul atacului dacic din 85/86, 
adunate de romani după încheierea păcii; altarul ar 
reprezenta cenotaful ridicat de Domițian în memoria lui 
Fuscus şi a soldaţilor săi căzuţi în luptele cu dacii; trofeul, 
ridicat în anul 109 de către Traian avea scopul să 
comemoreze luptele grele pe care romanii le-au dus în 
aceste părţi împotriva dacilor şi aliaţilor lui. Monumentul 
ilustrează, într-o artă provincială, prin sculptură, scene la 
care participă în afară de luptătorii daci şi familiile lor şi 
sarmaţii şi bastarnii. 

Se adaugă la documentele şi monumentele menţionate 
izvoarele epigrafice şi cele arheologice. Cele mai multe 
inscripţii fac referiri la ofiţeri şi generali romani participanţi 
la lupte şi la unităţile militare pe care le conduceau. Ele 
provin de pe teritoriul viitoarei provincii dar şi din afara 
acesteia. Cercetările arheologice, îndeosebi cele din Munţii 
Orăştiei au adus elemente importante privitoare la 
distrugerea şi cucerirea cetăților dacice în primul război 
dacic, refacerea lor şi apoi distrugerea lor definitivă. 
Cercetările din castrele romane au oferit date privitoare la 
momentul şi condiţiile construirii lor. 

Cauzele războaielor daco-romane. 

Spre deosebire de conflictele anterioare desfăşurate între 
romani şi daci, războaiele duse de Traian împotriva dacilor 
aveau ca scop definit acela de a transforma Dacia în 
provincie romană. Cauzele acestor războaie au fost diverse: 

— Creşterea puterii dacilor îngrijora profund Imperiul, 
care se vedea prins între două forţe inamice: regatul partic 
care ameninţa provinciile romane din Orient şi regatul dac. 
O cooperare militară între cele două putea constitui un 
serios pericol pentru romani. 


— Sumele de bani plătite ca subsidii barbarilor de către 
Roma apăsau greu asupra economiei Imperiului. De aceea, 
împărații romani, inclusiv Traian urmăreau reducerea 
stipendiilor către barbari. 

— Prada de război oferită de o campanie victorioasă 
contra dacilor şi posibilitatea exploatării ulterioare a 
bogățiilor Daciei în cadrul Imperiului. 

— Nemulțumirea romanilor (îndeosebi a lui Traian) faţă de 
avantajele câştigate de Decebal în urma tratatului de pace 
cu Domițian, pace considerată ruşinoasă pentru Imperiu. 

— Ambiţiile militare personale ale lui Traian. 

Se pare că Decebal a înţeles noua politică romană impusă 
de Traian şi s-a străduit să amplifice cât mai mult forţa de 
apărare a statului dac. Totodată, a evitat să declanşeze 
conflictul cu Imperiul, respectând pactul încheiat cu 
Domițian şi nereacţionând la tăierea subsidiilor de către 
Traian. În aceste condiţii Traian este cel care face primul 
pas, comiţând actul de agresiune împotriva Daciei. 

Primul război dacic din anul 101/102 

Personalitate lui Traian. 

Marcus Ulpius Traianus a fost primul împărat din afara 
Italiei urcat pe tronul Imperiului Roman. El s-a născut la 18 
septembrie 53 d. Hr. În oraşul Italica din Spania. 
Ascensiunea tatălui său - ajuns consul şi guvernator al 
Siriei a deschis drumul fiului care face o strălucită carieră 
militară. A fost tribun militar în armata din Siria şi apoi din 
Germania, pretor, comandant al legiunii VII Gemina din 
Hispania, guvernator al provinciei Hispania, consul, 
guvernator al provinciei Germania Superior. În anul 97 este 
adoptat de către împăratul Nerva. A domnit între anii 98- 
117 sub numele oficial de Imperator Caesar Nerva Traianus 
Augustus. Cu el se deschide cel mai prosper secol din 
istoria Imperiului. Este iniţiatorul unor reforme economice 
şi sociale care au redresat statul roman. 

A fost unul dintre cei mai mari comandanţi militari ai lumii 
antice. În 97 primeşte titlul de Germanicus, în 102 de 


Dacicus şi în 116 de Parthicus, ca urmare a înfrângerii 
germanilor, dacilor şi parţilor. 

A murit la 10 august 117 în Cilicia, la Traianopolis, la 
întoarcerea din expediţia împotriva parţilor. 

Pregătirile de război. 

După trei ani de pregătiri minuţioase, la 25 martie 101 
împăratul Traian pornea din Roma spre baza de operaţiuni 
militare din Moesia Superior. Pregătirile de război fuseseră 
intense atât de partea romană cât şi de cea dacică. Traian 
ia următoarele măsuri: 

— Facilitarea concentrărilor şi mişcărilor de trupe şi a 
legăturilor cu provinciile învecinate teatrului de operaţiuni 
(Pannonia şi Moesia) prin: construirea uni drum în stâncă în 
anul 100, pe malul drept al Dunării în defileul Cazanelor; 
uşurarea legăturilor pe Dunăre a fost înlesnită prin săparea 
în anul 101 a unui canal de-a lungul malului drept al 
fluviului, între localităţile actuale Sip şi Caratas (Serbia); 

— Concentrarea în provinciile vecine a 13-14 legiuni, 
numărând peste 70.000 de oameni, a numeroase unităţi 
auxiliare din armata regulată, alae şi cohorte precum şi 
unităţi speciale recrutate din rândul popoarelor supuse. 
Armata de uscat era sprijinită de flota dunăreană, Classis 
Flavia Moesica. În total au fost mobilizați cca. 150.000 de 
oameni; 

— Unităţile militare au fost puse sub comanda unor 
generali şi ofiţeri capabili dintre care se remarcă viitorul 
împărat Hadrian şi viitorii guvernatori ai Daciei Iulius 
Sabinus, D. Terentius Scaurianus şi C. lulius Quadratus 
Bassus. La rândul său Decebal s-a pregătit de război. 
Armata dacilor, apreciabilă ca forţă, nu s-a ridicat numeric 
la valoarea celei romane, ea netrecând de 50.000 de 
oameni. Această armată era formată din cavaleria luptând 
cu arcuri şi pedestrime înarmată cu paloşe curbe (sicae) şi 
săbii drepte sau curbe (falces). Stindardul era vestitul 
balaur draco. Această armată se baza pe condiţiile de teren 


favorabile şi pe sistemul de fortificaţii şi cetăţi din Dacia, 
îndeosebi cel din jurul capitalei. 

Decebal s-a străduit să realizeze un sistem de alianţe 
antiroman cu popoarele vecine (bastarnii şi sarmaţii) dar şi 
cu regatul part, trimițând o ambasadă (solie) înaintea celui 
de-al doilea război la regele parţilor Pacorus II. 

Desfăşurarea conflictului. 

Încheind minuţioasele pregătiri, Traian pătrunde în Dacia 
în fruntea unei armate de aproximativ 50.000 de oameni pe 
un pod de vase, pe la Viminacium (Kostolac, Serbia) şi 
traversează Banatul spre Tibiscum. O a doua coloană a 
armatei romane pătrunde în Dacia pe la Diema (Orşova) 
înaintând pe Valea Cernei şi a Timişului şi unindu-se cu 
prima coloană la Tibiscum (Jupa, lângă Caransebeş). 
Probabil că o a treia coloană a pătruns în Dacia pe la 
Drobeta de unde s-a îndreptat spre munţi şi apoi prin pasul 
Vâlcan spre Sarmizegetusa. Înaintarea armatei romane s-a 
făcut fără incidente, Decebal aşteptându-l pe romani la 
Tapae (Porţile de Fier ale Transilvaniei). 

În timpul înaintării împăratului spre Tapae, Decebal 
încercă să-l determine pe Traian să renunţe la expediţie 
trimiţându-l un sol bur care aduce o ciupercă mare pe care 
era scris cu litere latine că atât burii cât şi ceilalţi aliaţi îl 
sfătuiesc pe Traian să se întoarcă şi să facă pace. Traian 
respinge ultimatumul şi bătălia se dă la Tapae unde lupta 
este crâncenă şi cu rezultat indecis. Decebal se retrage 
spre cetăţile cu ziduri de piatră din munţi, iar armata 
romană îl proclamă pe Traian pentru a doua oară 
imperator. Pe parcursul desfăşurării conflictului, Decebal a 
făcut mai multe încercări de a obţine pacea de la Traian. De 
fiecare dată însă soliile dace au fost respinse. Ca urmare, în 
iarna anilor 101-102 Decebal a încercat să schimbe soarta 
războiului, organizând o diversiune: invazia dacilor aliaţi cu 
sarmaţii roxolani şi cu burii germanici asupra Dobrogei. 
Atacul a luat prin surprindere garnizoanele romane, dar nu 
a avut amploarea şi importanţa scontate, nereuşind să 


nimicească forţele romane rămase în garnizoanele de la 
Dunăre şi nici să pună în primejdie liniile de comunicaţie ale 
lui Traian. Împăratul renunţă la asedierea capitalei lui 
Decebal lăsând o parte din armată în teritoriul ocupat; fără 
a disloca principalele forţe de pe teritoriul de luptă, el se 
îndreaptă spre Moesia Inferior; înfrânge într-o luptă 
separată călăreţii roxolani şi apoi pe daci, devenind pentru 
a treia oară imperator. În urma acestor lupte Traian supune 
triburile geto-dacice din Muntenia şi parte din sudul 
Moldovei. 

După aceste evenimente, în primăvara anului 102 Traian 
reia ofensiva, în ciuda încercărilor de tratative ale lui 
Decebal, duse de solii formate din comati şi apoi prin 
tarabostes. Traian atacă din mai multe părţi, probabil 
dinspre apa Oraşului, prin pasul Tumu Roşu şi trecătoarea 
Vâlcan. Cu prilejul luptelor au fost cucerite câteva cetăţi din 
Munţii Orăştiei printre care şi Costeşti, capturându-se 
insignele militare şi maşinile de război pierdute de Fuscus. 

În urma acestor lupte, dacii slăbiţi au cerut pace, pe care 
Traian a acceptat-o la sfârşitul verii sau începutul toamnei 
102; armata îl aclamă pentru a patra oară imperator. 
Biruinţa asupra dacilor este anunţată prin emisiuni 
monetare de bronz pe care Traian poartă titlul oficial de 
Dacicus. Prin războiul din 101-102 Dacia a fost învinsă dar 
nu zdrobită. Era nevoie de o a doua acţiune militară de 
amploare, care să desăvârşească ceea ce conflictul din 101- 
102 începuse. 

Traian nu a transformat Dacia în provincie romană după 
primul război, deoarece o astfel de măsură ar fi comportat 
riscuri deosebite şi ar fi putut dezlănţui în rândul dacilor o 
mişcare generală antiromană, îndepărtându-l pe dacii care 
s-au apropriat de Imperiu; în condiţiile în care armata 
romană suferise pierderi grele, ea nu ar fi făcut faţă unei 
revolte generale antiromane. De asemenea, o parte a 
senatului prefera o Dacie clientelară care, după înfrângere, 
nu mai prezenta o primejdie pentru Roma. În schimb, 


Traian impune lui Decebal o pace extrem de grea: predarea 
armelor şi maşinilor de război primite de la Domițian, 
predarea meşterilor romani şi a dezertorilor, interzicerea 
primirii fugarilor (ostaşi) romani; dărâmarea zidurilor 
cetăților; retragerea regelui dac din teritoriile cucerite de 
romani în cadrul războaielor din 101-102 (este vizat 
îndeosebi Banatul, cu trecătoarea Tapae şi probabil partea 
de vest a Olteniei), să fie aliat devotat Romei, interzicându-l- 
se o politică externă independentă. După încheierea păcii 
Traian se întoarce la Roma dar lasă garnizoane romane atât 
în cetăţile dacice cât mai ales în castrele construite în 
timpul înaintării în Banat, Ţara Hațegului, Oltenia, 
Muntenia, sudul Moldovei şi sud-estul Transilvaniei. 

Forţa de ocupaţie romană lăsată în Dacia a fost 
apreciabilă. Diplomele militare datând din această perioadă 
şi descoperite în viitoarea provincie menţionează fracțiuni 
de legiuni şi trupe auxiliare. Comandantul armatei de 
ocupaţie a fost Longinus cu titlul de legat imperial al 
armatei din legiuni şi trupe auxiliare aflate în Dacia 
„legatus Augusti pro praetore exercitus legionarii et 
auxiliorum în Dacia tendentium” de rang consular, 
identificat cu fostul legat al provinciilor Moesia Superior 
(93-95) şi Pannonia (96-98). Traian trimite soli daci la Roma 
să se înfăţişeze senatului şi scrie acestui for cerând pacea. 
La Roma, Traian îşi sărbătoreşte triumful, ia titlul de 
Dacicus şi organizează festivități. Emisiunile monetare de 
după război (anul 103) îl vor reprezenta pe Traian 
învingător. 

În condiţiile în care intenţia fermă a lui Traian era de a 
transforma Dacia în provincie, este evident că ela 
considerat pacea din 102 doar ca pe un armistițiu. Între 
cele două războaie, Apollodor din Damasc construieşte 
podul de piatră de peste Dunăre, între Drobeta şi Pontes, 
eveniment imortalizat prin baterea unei monede de bronz 
ce va reprezenta podul şi a alteia reprezentându-l pe zeul 
Danubius. 


La rândul său Decebal, conştient de intenţiile lui Traian, se 
pregăteşte pentru revanşă. Pe ascuns continuă să-şi 
înarmeze oamenii şi să primească dezertori din Imperiu; 
revine la politica externă independentă, căutând să creeze 
acel front antiroman cu vecinii; marcomanii şi cvazii din 
nord-vest, carpii şi costobocii din centrul şi nordul 
Moldovei, bastaranii şi sarmaţii din răsărit. 

Probabil sarmaţii iazigi se numără printre aliaţii lui 
Decebal. Profitând de slăbiciunea lui Decebal şi a dacilor în 
timpul luptelor cu Domițian ei au ocupat zona de câmpie a 
Banatului (la vest şi nord de linia Lederata-Aizis-Berzobia- 
Tibiscum - până la Mureş) şi sperau că romanii să le 
recunoască acest teritoriu. După încheierea luptelor însă, 
Traian nu va restitui sarmaților acest teritoriu (recunoscut 
între timp de Decebal) înglobându-l în Imperiu. În 
primăvara anului 105, reclamând nerespectarea de către 
Decebal a clauzelor tratatului, Traian va reîncepe 
ostilitățile, de această dată decis să transforme Dacia în 
provincie romană. 

Al doilea război dacic (105-106) 

La 4 iunie 105 Traian părăsea Roma şi însoţit de Decimus 
Terentius Scaurianus, viitorul guvernator al Daciei, se 
îmbarcă la Brundisium, îndreptându-se spre Moesia 
Superior. Încă înainte de a pătrunde în Dacia într-o 
localitate din faţa Drobetei, Traian primeşte o solie de pace 
a lui Decebal. O parte a triburilor dacice se supuseseră 
romanilor, iar încercările lui Decebal de a se alia cu 
neamurile vecine eşuaseră. Cum condiţiile puse de Traian 
echivalau cu o capitularea, Decebal încercă să organizeze 
un complot împotriva lui Traian pentru a opri intrarea pe 
teritoriul dac a armatelor romane, complot care eşuează şi 
el. Pentru a forţa mâna lui Traian îl capturează pe Longinus, 
comandantul armatei romane din Dacia, cerând în schimbul 
său lui Traian retrocedarea teritoriilor cucerite până la 
Istru şi plata banilor cheltuiţi cu războiul. Longinus se va 
otrăvi în închisoare, anulând tentativa de înţelegere a lui 


Decebal. Toate acestea dovedesc cu claritate că Decebal s-a 
străduit să evite o confruntare decisivă cu Traian. 
Capturarea şi moartea lui Longinus înseamnă de fapt 
deschiderea ostilităţilor. În speranţa stopării duşmanului pe 
linia Dunării, dacii atacă primii. Acum, în grabă, se vor 
reface fortificațiile vechi (Costeşti, Piatra Roşie) şi se va 
construi la Blidariu a doua cetate. 

Traian trece Dunărea pe podul de la Drobeta şi se 
îndreaptă spre Dacia. Războiul este greu şi resimţit de 
ambele părţi. Împăratul evită capcanele şi gândeşte fiecare 
acţiune, iar biruinţa în luptă este rezultatul unor „lungi şi 
grele strădanii „. Acţiunile din vara anului 105 au avut ca 
scop recucerirea poziţiilor câştigate în urma războiului din 
101-102 şi apoi pierdute. Atacul asupra Daciei s-a desfăşurat 
din mai multe direcţii: din vest prin Banat, spre vale 
Mureşului şi Valea Oraşului; dinspre sud, de la Drobeta prin 
pasul Vâlcan; posibil şi pe Valea Oltului. Abia în anul 106 au 
început operaţiunile de cucerire a ultimelor cetăţi stăpânite 
de daci. Columna ilustrează prin scene dramatice aceste 
cuceriri, asediul cetăţii Costeşti trecută din nou prin foc şi 
sabie; rezistenţa apărătorilor Sarmizegetusei, apărători 
care-şi împart ultimele rămăşiţe de apă, iar înainte de a 
părăsi cetatea îi dau foc; cucerirea şi jefuirea de către 
romani a capitalei, capturarea tezaurului regal. Cu toată 
vitejia şi îndârjirea dacilor, cetăţile lor au fost rând pe rând 
cucerite şi distruse. În faţa acestei situaţii disperate 
Decebal împreună cu cei apropiaţi a fugit spre est cu 
intenţia de a organiza o nouă rezistenţă. Urmărit de romani 
el a fost ajuns şi pentru a nu cădea prizonier s-a sinucis. 
Scena 145 de pe Columnă îl arată pe regele dac lângă 
trunchiul uni stejar, tăindu-şi beregata cu sabia sa scurtă. 
După sinuciderea sa, capul şi mâna lui stângă au fost duse 
la Roma şi expuse în for. 

Există mai multe informaţii care confirmă sfârşitul lui 
Decebal. Cea mai importantă este stela funerară a lui 
Tiberius Claudius Maximus de la Grammeni din Macedonia 


(lângă anticul Philippi). Din biografia lui TI. Cl. Maximus 
redată în inscripţie rezultă că acesta a fost conducătorul 
grupului de călăreţi romani care l-a urmărit pe Decebal. 
După prinderea lui, i-a adus capul la Ranisstorum (localitate 
neidentificată) fapt pentru care a fost făcut ofiţer (decurion) 
în ala a Il-a a Pannoniei. Valoarea inscripţiei constă în faptul 
că confirmă veridicitatea scenei de pe Columna lui Traian. 
Moartea lui Decebal pune practic capăt războiului. Deşi 
chiar şi înainte de moartea regelui dac au existat nobili daci 
care s-au închinat lui Traian, focare de rezistenţă au mai 
continuat să existe, fiind însă treptat înăbuşite. Romanii au 
urmărit capturarea membrilor familiei regale, atât pentru a 
împodobi cortegiul triumfal al împăratului, cât şi pentru a 
nu le da posibilitatea acestora de a organiza din exteriorul 
Daciei rezistenţa antiromană. De asemenea, pentru a face 
imposibilă rezistenţa dacilor au fost distruse din temelie 
cetăţile şi sanctuarele. În locul lor se va construi sistemul 
defensiv roman, populaţia din zona cetăților dacice fiind 
evacuată în zona viitoarelor aşezări. 

Prada de război, în care se include şi tezaurul lui Decebal, 
a fost mare. (Scena 78 de pe Columnă). Dio Cassius, loanes 
Lydus, (bazat pe datele din Getica lui Criton) apreciază 
acest tezaur la 165.000 kg aur şi 331.000 kg argint. Chiar 
dacă cifrele sunt exagerate, bogăţia prăzii a permis 
redresarea parţială a finanţelor Imperiului, edificarea unor 
construcţii impunătoare, organizarea la Roma a sărbătoririi 
victoriei lui Traian asupra dacilor. Au mai fost capturați şi 
duşi la Roma 50.000 de prizonieri. 

Victoria romanilor împotriva dacilor a fost sărbătorită în 
mod deosebit atât la Roma cât şi în Imperiu. S-a hotărât 
ridicarea Columnei comemorative la Roma şi a unor 
monumente triumfale pe locul luptelor (ex. la Adamclisi), 
întemeierea unor oraşe noi (Trophaeum Traiani, Nicopolis 
ad Istrum) s-au bătut monede şi medalioane comemorative. 

Dacia învinsă devine în vara anului 106 provincie 
imperială (diploma militară din 11 august 106 de la 


Porolissum), cucerirea romană marcând sfârşitul regatului 
independent al geto-dacilor. Nu tot teritoriul cucerit de 
Traian va intra în componenţa noii provincii. Ea va cuprinde 
cea mai mare parte a Transilvaniei (fără colţul de sud-est), 
vestul Olteniei, Banatul. Dacia ca provincie imperială era 
condusă de un legatus augusti pro praetore - primul 
guvernând ca locţiitor al împăratului Decimus Terentius 
Scaurianus, care a fondat şi Colonia Ulpia Traianan Dacica 
- capitala noii provincii. O altă parte a Daciei, Muntenia şi 
sudul Moldovei împreună cu sud-estul Transilvaniei au fost 
înglobate la provincia Moesia Inferior; în sfârşit Crişana, 
Maramureşul şi cea mai mare parte a Moldovei au rămas în 
afara ocupaţiei romane, fiind locuite de dacii liberi. Astfel, 
atât în cadrul provinciilor romane cât şi în afara Imperiului, 
dar sub puternica amprentă a Romei, istoria poporului dac 
nu încetează, ci îşi continuă cursul, în istoria poporului 
român deschizându-se un nou capitol, cel al simbiozei daco- 
romane. 

ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ ŞI MILITARĂ A DACIEI 
ROMANE. 

Dacia între anii 102-105 

Organizarea teritoriilor cucerite 

„După ce stătu câtva timp la Roma, Traian făcu o expediţie 
împotriva dacilor, gândindu-se la ceea ce făcuseră ei, 
supărat pentru banii pe care ei îi luau în fiecare an şi 
văzând că puterile şi trufia lor cresc” (Dio Cassius, „Istoria 
Romană”, LVIII, 6). În cadrul primului război dintre Traian 
şi Decebal armata romană a pătruns în Dacia pe trei căi, 
Traian însuşi conducând grosul trupelor (150.000 soldaţi) 
pe traseul Viminacium (Kostolac, Serbia) - Tibiscum (Jupa, 
Caransebeş). După lupta de la Tapae şi după revărsarea 
armatei romane în Ţara Hațegului în anul 102 se încheie 
primul război. Având o armată mai numeroasă şi mai 
organizată, romanii ies învingători iar dacii acceptă pacea 
impusă de Traian care prevedea: cedarea teritoriilor 
cucerite în campania din anii 101-102, predarea armelor şi 


maşinilor de război, extrădarea specialiştilor constructori şi 
a dezertorilor romani aflaţi în armata lui Decebal. Mai mult, 
regele dac consimte a avea „drept prieteni şi drept duşmani 
pe prietenii şi pe duşmanii Romei” (Dio Cassius). 

Pacea încheiată între cei doi conducători era privită ca un 
armistițiu. În privinţa condiţiilor încheierii păcii, opiniile 
istoricilor diferă: unii consideră că Traian nu şi-a continuat 
expedițiile pentru a nu fi nevoit să facă faţă rezistenţei 
întregii populaţii dacice într-un moment încă neprielnic 
pentru Imperiu, alţii consideră că împăratul nici nu a vizat 
cucerirea statului dac încă din primul război. 

Oricare a fost contextul şi motivațiile păcii din 102, este 
fapt constatat că o parte a regatului Daciei (zone 
importante, corespunzând provinciilor actuale româneşti) a 
fost integrată în urma acestui prim conflict în Imperiu, o 
parte a armatei romane rămânând în Dacia după încheierea 
armistiţiului (Dio Cassius), probabil pe locul unde se va 
ridica ulterior capitala noii provincii, în Ţara Hațegului. 

În anul 102 sunt anexate Imperiului cea mai mare parte a 
Banatului, cu trecătorile de la 'Tapae şi [ara Hațegului, care 
deschid drumul spre Transilvania. Peste Carpaţi, romanii 
ocupă Oltenia, Muntenia şi sudul Moldovei cu aşezarea de 
la Poiana. Castrele de la Jigorul Mare, Vârful Lui Pătru şi 
Comămicel au servit ca loc de cantonament pentru trupele 
romane. 

O dovadă a anexării unor teritorii nord dunărene la 
Imperiu o reprezintă construcţia podului peste Dunăre la 
Drobeta - Tumu Severin pod care nu putea fi construit 
decât dacă stăpânirea romană în zonă (Oltenia) era deja 
consolidată. Scenele de pe Columna lui Traian referitoare la 
începutul campaniei din anul 105 indică libera deplasare a 
armatei romane în teritoriul dacic, neîntâmpinându-se nici 
o rezistenţă din partea armatei lui Decebal. Deplasarea fără 
conflict a armatei romane spre capitala Daciei în anul 105 
nu ar fi fost posibilă fără ca măcar o parte a Olteniei (zona 


cuprinsă între Dunăre şi partea de nord a Olteniei) să nu fi 
fost deja sub stăpânirea Imperiului. 

La British Museum se păstrează un document - papirusul 
Hunt - descoperit în Egipt, al cărui text reprezintă un 
registru de efective militare (pridianum) al unui detaşament 
al cohortei 1 Hispanorum veterana, aparţinând Moesiei 
Inferioare, detaşament cantonat la Buridava în Oltenia. 
Majoritatea istoricilor datează documentul ca aparţinând 
perioadei de cucerire a Daciei, nu mai târziu de anii 105- 
106, perioadă când Buridava din Oltenia a putut aparţine 
provinciei Moesia Inferior. 

Utilizarea în epocă a expresiilor „trans Danuvium, intra 
provinciam'” şi „trans Danuvium în expeditionem” 
referitoare la provincii din Banat, Muntenia şi sudul 
Moldovei indică anexarea acestor zone la Imperiu, încă 
după războiul din 101-102. 

Din teritoriile anexate se asigura aprovizionarea armatei, 
proviziile fiind păzite de un detaşament de soldaţi (ad 
annona [m] defendendam). O inscripţie descoperită la 
Corinth specifică expres faptul că doar în al doilea război a 
fost cucerită de către romani întreaga Dacie rezultând deci 
că doar o parte a sa fusese ocupată în cursul primului 
război. În teritoriul cucerit, romanii ridică numeroase 
fortificaţii de pământ şi piatră (ex. Castra Traiana la 
Sâmbotin pe Olt), multe din ele rămase neterminate, (în 
locul praetoriului în centrul lagărului se instalaseră corturi 
de campanie). Este greu de stabilit limita precisă a 
teritoriului care a fost anexat imperiului după războiul din 
101-102. Astfel, unii istorici consideră că Oltenia a fost 
anexată în întregime, alţii opresc această anexare pe cursul 
Jiului, deci doar partea vestică a Olteniei. Construirea 
podului de la Tumu Severin (Drobeta) impunea totuşi 
crearea unei zone de protecţie care nu putea fi limitată 
doar până la Jiu. 

Descoperirea de cărămizi cu ştampile ale unităţilor 
militare staționate în zonă contribuie şi ele la elucidarea 


problemei. S-au descoperit ştampile aparţinând celor trei 
legiuni din Moesia Inferior: Iltalica, VMacedonica şi XI 
Claudia. La Buridava s-au descoperit ştampile ale 
cohortelor II Flavia Bessorum, IX Batavarum şi pedites 
singulares (garda personală) puse sub comanda legatus- 
ului provinciae al Moesiei Inferior. Detaşamentele de lucru 
de la Buridava se aflau sub ordinele unor gradaţi (ex. Iulius 
Aper şi Cornelius Severus). 

Ştampilele cu pedites singulares (garda imperială) 
demonstrează prezenţa guvernatorului Moesiei Inferior 
pentru mai mult timp la Buridava, fapt ce întăreşte 
afirmaţia că după 102 romanii stăpâneau probabil în mod 
ferm întreaga Oltenie., cu pasul Oltului până la Tumu Roşu 
şi până la actualul teritoriu al Munteniei. 

O parte din efectivele cohortei | Hispanorum veterana se 
aflau la Piroboridavae în praesidio, Buridavae în 
vexillatione. Aceste toponime dacice au fost identificate ca 
fiind actualele Poiana (pe valea Siretului) şi Stolniceni (la 
ieşirea Oltului din munţi, nu departe de aşezarea dacică de 
la Ocniţa, identificată de către arheologul D. Berciu cu 
Buridava dacică). Papirusul Hunt, care menţionează aceste 
denumiri, permite concluzia că în cursul celui de-al doilea 
război dacic, teritoriile de la sud de Carpaţi precum şi o 
bună parte a sudului Moldovei se aflau integrate Moesiei 
Inferior. 'Tot acestei provincii îi aparţineau (conform 
geografului Ptolemeu) şi „oraşele” Zargidava, Tamasidava şi 
Piroboridava, aflate lângă râul Hierassus (Siret) iar între 
acestea şi Tyras „oraşele” Iniconum, Optiussa şi Tyras. În 
aceste centre staţionau garnizoane romane. La 
Piroboridava se afla un detaşament al cohortei amintite, iar 
la Buridava fusese trimisă o vexilaţie, descoperirile 
epigrafice atestând aici şi alte efective din legiunile I Italica, 
VMacedonica şi XI Claudia. 

Spre nord, la Rucăr, se găseşte un castellum unde au fost 
descoperite ştampile ale cohortei II Flavia Bessorum. Spre 
sud, spre Prahova, la Târgşorul Vechi se află alt castru de 


unde provin cărămizi cu ştampila legiunii XI Claudia, iar 
spre est, pe Teleajen, sunt castrele de la Mălăieşti şi Drajna 
de Sus unde au fost găsite cărămizi purtând sigla legiunilor 
I Italica, VMacedonica, XI Claudia şi ale cohortei I Flavia 
Commagenorum. Probabil ca şi pe Valea Buzăului, la 
Filipeşti să fi existat un castru. La sfârşitul războiului din 
101-102 sud estul Transilvaniei a fost anexat provinciei 
Moesia Inferior. Se poate constata contemporaneitatea 
(sistem de construcţie şi datare) castrelor de la Breţcu şi 
Hoghiz cu cele din Muntenia şi Oltenia. Castrele erau 
construite în preajma drumurilor ce însoțeau cursul 
principalelor râuri. Cele de dimensiuni mici erau dotate cu 
val de pământ, cele mari integrându-se în sistemul de 
apărare numit „limes transalutanus”. Deoarece 
descoperirile monetare din castrele de la Drajna, Mălăieşti, 
Târgşor şi Voineşti nu depăşesc domnia lui Traian, se pare 
că micile fortificaţii (din cadrul cărora fac parte şi cele 
menţionate) şi-au încetat existenţa spre sfârşitul domniei 
cuceritorului Daciei. 

Armata romană din Dacia între 101-105 

Unităţile auxiliare care aparținuseră armatei Moesiei 
Inferior au fost deplasate pe Olt. Sunt cunoscute deplasări 
ale cohortei 1 Flavia Commagenorum la Arcidava, ale 
cohortei | Hispanorum la Arutela, ale cohortei II Flavia 
Numidarum la Feldioara, ale cohortei II Flavia Bessorum la 
Criscior, ale cohortei I Bracarangustanorum la Angustia 
(Breţcu) şi ale alaei I Asturum la Hoghiz. 

Cea mai importantă clădire a comandamentului roman în 
Dacia este aşa numitul Palat al Augustaliilor, care are 
caracteristici asemănătoare cu principia de la Potaissa, din 
sud-estul Transilvaniei. Aedes Augustalium are intrarea pe 
latura de nord. Pe laturile de est şi vest se aflau încăperi 
denumite principia. Acest tip de construcţie este specific 
Orientului Apropiat. Conform specialiştilor, „Aedes 
Augustalium” de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa reprezintă 
principia castrului de aici. 


Dintre legiunile care au staționat în Dacia între cele două 
războaie sunt menţionate legiunea XIII Gemina şi legiunea 
IV Flavia Felix. Înaintea primului război daco-roman 
legiunea XIII Gemina se afla cantonată la Vindobona unde 
îşi încheiase misiunea. La începutul sec. II d. Hr. Împreună 
cu legiunile I Adiutrix şi XV Apollinaris sunt mutate, 
probabil în 101, în dreapta Dunării de Jos, în apropierea 
viitorului teatru de operaţiuni militare. Legiunea XIII 
Gemina îşi aduce aportul militar la ambele campanii daco- 
romane. Comanda legiunii a avut-o (după cercetătorul N. 
Gostar) Longinus (Cn. Pompeius Longinus) care era şi 
comandantul legiunii IV Flavia Felix. Cercetătorul ieşean 
aduce ca argument ştampila abreviată a legiunii XIII 
Gemina descoperită împreună cu materiale identice 
aparţinând legiunii IV Flavia Felix, în unele localităţi din 
Banat şi datând - după opinia autorului - din anii 102-103. 
Această supoziţie trebuie privită cu rezerve, deoarece 
textul antic pe care se face demonstraţia (Dio Cassius, 
LXVIII, 12, l-5) nu oferă decât în mod vag indicaţii în 
privinţa misiunii reale a generalului roman Longinus. 

Materialul tegular datează însă din primii ani ai stăpânirii 
romane în Dacia, dar în actualul stadiu al cunoştinţelor nu 
se poate afirma cu certitudine dacă produsele respective 
sunt anterioare cantonării legiunii la Apulum. Arheologul 
Vasile Moga este de părere că acest material datează din 
etapa imediat ulterioară instalării legiunii la Apulum şi că 
prezenţa sa în sud-vestul Daciei trebuie pusă în legătură cu 
vexilaţii ale legiunii dislocate în zonă. Confirmarea faptului 
că legiunea XIII Gemina a participat la ambele războaie şi 
că după aceasta se găsea în Dacia (tendit în Dacia) reiese 
clar din inscripţia onorifică ridicată la Corinth în onoarea lui 
C. Caellius Martialis, tribunus legionis XIII Geminae, 
personaj distins de împăratul Traian ca urmare a actelor de 
bravură militară săvârşite în cea de-a doua campanie. 

Longinus a fost primul magistrat care a exercitat o 
comandă stabilă în nordul Dunării. Putem socoti că el este 


aceeaşi persoană cu Cn. Pompeius Longinus, guvernator al 
Moesiei Superior între 93-96 şi al Pannoniei între 96-98. 

N. Gostar era de părere că Pompeius Longinus comanda 
ca vir consularis o armată de rang consular, nefiind 
subordonat altui vir consularis. Longinus dispunea de cel 
puţin două legiuni, a IV-a Flavia Felix şi a XIII-a Gemina şi 
controla Banatul şi vestul Olteniei, precum şi punctele 
strategice din sudul Transilvaniei, inclusiv capitala 
Sarmizegetusa. Istoricul ieşean era de părere că armata de 
ocupaţie din Dacia a ascultat de o comandă consulară de 
sine stătătoare, pe când teritoriul ocupat fusese anexat din 
punct de vedere administrativ Moesiei Superior; această 
situaţie i se pare contradictorie, mai de grabă a fost cazul 
unei cooperări militare. 

Nu toţi specialişti sunt de acord cu existenţa pe locul 
Ulpiei Traiane a unui castru legionar în perioada dintre cele 
două războaie. Cei care acceptă ipoteza existenţei sale 
consideră că acest castru legionar a fost un pilon central al 
strategiei lui Traian în Dacia. 

La Ulpia Traiana Sarmizegetusa au fost descoperite 
cărămizi cu ştampilele legiunii IV Flavia Felix, ceea ce 
explică participarea unor detaşamente ale legiunii la 
construirea unor edificii publice după 106 d. Hr. În ceea ce 
priveşte staționarea legiunii XIII Gemina la Ulpia, unii 
cercetători nu o cred posibilă, ipoteza bazându-se pe 
publicarea eronată a cărămizilor cu ştampila legiunii, care 
nu proveneau de la Ulpia ci de la Micia. 

Cassius Dio (LXVIII, 97) afirmă că Traian lasă în regiunile 
ocupate legiunea IV Flavia Felix. N. Gostar considera că 
comanda acestei legiuni o avea tot Cn. P Longinus, fost 
senator roman (93/94-94/95), fost Legatus Augusti pro 
praetore în Moesia Superior (95/96-97/98) având aceeaşi 
funcţie şi în Pannonia. Alegerea sa în funcţia de comandant 
militar a fost o consecinţă a faptului că acesta era un bun 
cunoscător al realităţilor dacice, după perioada îndelungată 


cât fusese guvernator în cele două provincii limitrofe Daciei 
libere. 

Cornelius Fronto în „De bello Parthico” menţionează că în 
vremea lui Traian în Dacia a căzut în captivitate un vir 
consularis. Acest vir consularis, care avea sub comanda sa 
două legiuni a fost identificat cu generalul roman amintit de 
Dio Cassius. 

Deci, în Dacia, după primul război rămân două legiuni: 
legiunea XIII Gemina cu sediul de staţionare încă incert şi 
legiunea IV Flavia Felix staționând, conform lui Cassius Dio, 
în capitala provinciei romane, singura cunoscută cu acest 
statut în sec. III d. Hr. Când scria autorul antic. O 
comparaţie între unităţile auxiliare menţionate în diploma 
din anul 100 (CIL, XVI, 46) şi cea din anii 103/107 - datată 
de N. Gostar în ianuarie februarie 105/106 (CIL, XVI, 54) 
dovedeşte că multe din cele 23 de unităţi menţionate în 
anul 100 lipsesc în a doua diplomă. Aceste unităţi ar fi 
constituit armata de ocupaţie a lui Longinus, unele 
rămânând în cadrul armatei provinciei Dacia. Ele sunt: alae 
I Claudia Nova Miscellanea; coh. I Antiochiensium; coh. Il 
Britannorum c. R.p.f.; coh. III Brittanum; coh. Il 
Hispanorum; coh. V Hispanorum; coh. | Thracum c.R.; coh. 
I Vindelicorum c. R. 

Între anii 102-105 legiunile şi auxiliile au staționat în castre 
mari de pământ ridicate la Schela Cladovei, Zăvoi, Berzobis, 
posibil Tibiscum şi Sarmizegetusa. Castrele de la Drobeta şi 
de la Pojejena au fost construite de cohors I Antiochiensium 
(Drobeta) şi coh. V Gallorum (Pojejena), iar Leg. IV Flavia 
Felix şi-a avut sediul într-un mare castru de pământ ridicat 
pe locul viitoarei capitale a provinciei. 

Se poate concluziona că între cele două războaie daco- 
romane Traian a fost preocupat de consolidarea stăpânirii 
teritoriului dacic cucerit şi organizării sale militare în 
vederea distrugerii statului dac. Fortificațiile care s-au 
construit au fost astfel amplasate încât trupele romane de 
aici să poată rezista unor eventuale atacuri prin 


surprindere, dar au fost totodată şi bastioane pentru 
viitoarea organizare militară a provinciei. Teritoriile 
ocupate în urma primului război au fost supuse unei 
comenzi unice. Cele situate în apropierea Moesiei Inferior, 
respectiv estul Olteniei, Muntenia, sudul Moldovei au fost 
subordonate guvernatorului Moesiei Inferior, iar Banatul şi 
vestul Olteniei subordonate Moesiei Superior (sau au 
format încă din anul 102 un comandament aparte). 

Banatul în cadrul provinciei romane. 

După pacea din anul 102 se poate considera că Banatul 
făcea parte din Imperiu, inclusiv cu trecătoarea spre 
Transilvania, unde se afla locul luptei de la Tapae. Aici, din 
dispoziţia împăratului Traian se ridică un altar şi se oficiază 
jertfe în memoria celor decedați. Pentru ca romanii să 
deţină un punct stabil la Tapae, era necesar ca spatele să fie 
asigurat, deci se poate presupune că Banatul era deja 
integrat în Imperiu în intervalul dintre cele două războaie. 
Cu toate acestea, sunt încă controversate atât problema 
stăpânirii romane în Banat cât şi apartenenţa acestuia la 
Dacia sau Moesia Superior. 

Problema stăpânirii romane în Banat şi apartenenţa 
acestuia la Dacia sau la Moesia constituie încă obiectul 
disputei ştiinţifice. Unii cercetători caută să dovedească că 
partea de câmpie - Banatul vestic - nu se afla sub control 
roman, ci se integra în teritoriul stăpânit de sarmaţii iazigi, 
masaţi în zona de la vest de Tisa. Descoperirile sarmatice 
bănăţene ar dovedi astfel penetraţia şi extinderea sarmată 
în sec. I - III d. Hr. Cercetătorii români au demonstrat 
caracterul roman al întregului Banat, ocupat efectiv în 
partea sa occidentală încă din timpul lui Traian. Ca dovezi şi 
argumente se apelează la urmele romane (vestigiile) 
descoperite cât şi la necesitatea pentru Roma de a avea o 
acoperire strategică până la Tisa. Din punct de vedere 
geografic Banatul reprezintă teritoriul delimitat la nord de 
Mureş, la vest de Tisa, la sud de Dunăre, la est de Munţii 
Carpaţi. În ce priveşte relaţia Banatului cu Imperiul Roman, 


există următoarele ipoteze: Banatul a fost incorporat 
Moesiei Superior; Banatul a aparţinut în totalitate 
provinciei Dacia; Doar Banatul de est a fost ocupat de 
romani; Banatul nu a fost incorporat imperiului roman; 
Banatul a fost ocupat de sarmaţii iazigi încă din sec. 1 D. Hr. 
Iar în sec. II-LII era un teritoriu „extra provinciam”. C. 
Daicoviciu, în studiul „Bănatul şi iazigii” (1939) analizează 
critic ipoteza lui A. Alfoldi (cercetător maghiar, ipoteza „e”): 
În prima jumătate a sec. 1 d. Hr. lazigii se despart de masa 
sarmaților aflată la nordul Mării Negre şi în valuri succesive 
încep stabilirea în pusta ungară în timpul lui Tiberius. Pe 
timpul lui Claudius (cca. 50 d. Hr.) ei se află deja între 
Dunăre şi Tisa, avându-l ca vecini pe germani şi pe quazi, 
astfel încât teritoriul lor era sigur cel din nordul pustei 
ungare. Spre deosebire de A. Alfoldi care crede că drumul 
urmat de iazigi a fost prin Muntenia şi Oltenia, C. Daicoviciu 
considera că aceştia au ajuns în zona Tisei prin nordul 
Daciei, trecând peste Carpaţi. 'Tot Alfoldi mai susţine că 
iazigii, aduşi în pusta ungară de către împărații romani din 
motive de siguranţă, ocupaseră în sec. I d. Hr. Banatul şi 
Oltenia, de la ei fiind cucerite aceste teritorii şi nu de la 
daci. 

Teoria potrivit căreia Banatul şi Oltenia au aparţinut 
iazigilor în sec. I d. Hr. Este neîntemeiată. Este posibil ca 
încă înainte de Decebal iazigii să fi făcut incursiuni în Dacia, 
dovadă fiind numeroasele descoperiri de la nord de Mureş. 
Dar încă din timpul lui Augustus tipul de monede specifice 
sarmaților era imitaţia după denarul imperial, aceste 
imitații găsindu-se şi la sarmaţii roxolani (Galiţia) şi la cei 
iazigi (pusta ungară), dar nu s-au descoperit pentru sec. Il 
d. Hr. Şi cu atât mai puţin în Muntenia şi Oltenia. Dio 
Cassius afirmă că după primul război cu romanii, Decebal 
recucereşte de la iazigi unele teritorii, pe care ulterior 
Traian nu le va mai restitui iazigilor. A. Alfoldi consideră că 
aceste teritorii erau Banatul şi Oltenia. Argumentele 
arheologice aduse de către cercetătorul maghiar în 


favoarea tezei sunt nesemnificative (mărgele de calcedon 
caracteristice iazigilor descoperite în Banat, dar care se 
găsesc şi în spaţiul pannonic, aceasta neînsemnând 
ocuparea Pannoniei de către iazigi). Deci nu se poate 
dovedi pe cale arheologică ocuparea Banatului şi Olteniei 
de către iazigi în sec. I d. Hr. 

Banatul roman a avut cu totul alt caracter decât Oltenia şi 
vestul Transilvaniei, zone intensiv colonizate. El a fost un 
ţinut de ocupaţie militară, servind pentru a face legătura cu 
Dacia interioară. Există părerea (L. Mărghitan) că după 
primul război cu dacii, Traian a organizat Banatul ca pe un 
fel de district militar care nu aparţinea nici Moesiei 
Superior nici Pannoniei pentru că „în situaţia strategică în 
care se aflau teritoriile desprinse prin forţa armelor din 
vatra statului geto-dac, era mai eficientă o autoritate 
militară la faţa locului, capabilă să ia hotărâri ferme şi 
rapide în eventualitatea unui atac prin surprindere, decât 
să aştepte dispoziţiile guvernatorului uneia dintre cele două 
provincii învecinate.” Relieful şi clima Banatului au 
contribuit ca această zonă să fie din cele mai vechi timpuri 
istorice o vatră de locuire umană, existând toate condiţiile 
necesare existenţei şi evoluţiei omului. Faptul este valabil şi 
pentru epoca romană. Aparenta raritate a urmelor romane 
şi sarmatice de aici (datorată de fapt unei deficienţe de 
cercetare pentru o lungă perioadă de timp) şi inexistenţa în 
Banat a unor cariere de piatră pentru construcţii au 
determinat pe unii cercetători să considere această zonă ca 
una neprielnică existenţei umane, plină de mlaştini şi 
terenuri nisipoase. Carl Patsch („Banater Sarmaten”) 
consideră că zona era controlată de romani doar prin unele 
puncte de veghe (posturi de control) situate pe înălţimi. 
Problema se complică dacă se iau în considerare cele trei 
valuri de pământ ce despart zona deluroasă de cea de 
câmpie. Ele puteau fi un limes roman pentru apărarea 
Daciei de sud-vest, sau numai lucrări de îndiguire şi secare 
a bălților. C. Daicoviciu nu le consideră romane, ele 


neavând, în concepţia cercetătorului, nimic comun cu 
sistemul de limes roman. Cercetările arheologice 
întreprinse nu au putut demonstra caracterul roman al 
acestor valuri, care puteau fi tot atât de bine iazige sau 
avare. Deci teza ocupării integrale a Banatului de către 
romani nu este infirmată de existenţa acestor valuri. De 
altfel, ar fi fost lipsit de logică ca romanii să fi ocupat linia 
Mureşului până la vărsarea în Tisa şi linia Dunării până la 
vărsarea Tisei, lăsând Banatul de vest neocupat. După unii 
istorici, Banatul a fost părăsit de către Hadrian, dovadă 
fiind încetarea existenţei castrelor de pământ din sud vestul 
Daciei. Explicaţia cea mai plauzibilă a încetării acestei 
existenţe a fost simplificarea sistemului de apărare, după 
liniştirea iazigilor de către Q. Marcius Turbo. De fapt, dacă 
romanii ar fi cedat câmpia Banatului iazigilor, aceştia ar fi 
trebuit să fie alături de Imperiu în războaiele marcomanice, 
fapt neadeverit de nici un izvor istoric. În momentul 
împărţirii Daciei sub Hadrian în 118-119, Banatul aparţinea 
Daciei Superior; o diplomă militară din 126 atestă 
Tibiscum-ul ca aparţinând Daciei Superior. Odată cu 
reorganizare Daciei, Banatul ţine de Dacia Apulensis (după 
opiniile lui D. Tudor şi Al. Borza). 

Istoricul şi arheologul Dumitru Tudor demonstrează faptul 
că Banatul a fost ocupat efectiv de către romani (D. Tudor, 
Oraşe târguri şi sate în Dacia Romană). Repertoriul urmelor 
romane din Banat este considerabil: la Vârşeţ (Banatul de 
sud, Serbia) încă săpăturile lui F. Milleker indicau prezenţa 
unui castru înconjurat de canabaele specifice. S-au 
descoperit ziduri romane, canale de scurgere, cărămizi, 
sculpturi în marmură, monede romane, inscripţii, cărămizi 
cu ştampilele coh. IHispanorum Scutata Cyrenaica şi alae | 
Tungrorum Frontaniana, trupe aparţinând Daciei 
Porolissensis, care au staționat probabil la Vârşeţ în timpul 
cuceririi Daciei până la Hadrian. La Foeni este atestat un 
vicus, aici descoperindu-se ţigle, ceramică, cărămizi, 
monede şi o inscripţie. La Deta s-a descoperit ceramică, 


monede, amfore de import, o monedă de argint de la 
Antoninus Pius, probabil aici existând un vicus. Urme de 
aşezări romane s-au descoperit la Moraviţa (şi minerit), 
Jamul Mare şi cărămizi cu inscripţia Leg. IV Flavia Felix şi 
monede de la Claudius Il Goticul şi Constans, la Carani un 
post de pază militar, cărămizi cu ştampile ale Leg. V 
Macedonica, ceramică provincială şi terra sigilata. La 
Timişoara a existat o aşezare rurală romană. S-au 
descoperit aici 35 monede de aur de la Augustus, cărămizi, 
vase, monede de bronz, terra sigilata, o rozetă de aur. 
Continuitatea vieţii în acest loc este dovedită de 
succesiunea monedelor din sec. I-IV (până la huni). La 
Recaş s-au descoperit o oglindă, o figurină din bronz şi 100 
de monede a cărei serie se încheie la Decius, fiind atestată 
aici o aşezare romană. La Cenad s-au descoperit pietre de 
mormânt, sarcofage, ceramică, monede (Traian, Hadrian, 
Claudius II, Constantin cel Mare), cărămizi cu ştampila Leg. 
XIII Gemina de producţie locală. S-au descoperit şi cărămizi 
cu ştampila SISC (IA) dovedind transferarea unor trupe de 
la Siscia la Cenad în sec. IV, pentru lucrări militare. Deci la 
începutul sec. IV Banatul se găsea încă sub stăpânirea 
romană, fapt dovedit şi de numeroasele descoperiri 
monetare de la Aurelian la Constantin cel Mare. La 
Sânicolaul Mare s-au descoperit urme de ziduri, monede, 
ceramică de sec. II-LII, cărămizi cu ştampila Leg. XIII 
Gemina, un monument funerar şi o necropolă. Numeroase 
descoperiri s-au făcut la Aradul Nou, Lipova, Chesinţ, Bulci, 
etc. Deşi în ultimii ani urmele romane din Banat sau 
înmulţit, acest teritoriu rămâne încă o zonă mai săracă 
decât alte provincii în urme romane. Majoritatea aşezărilor 
sunt rurale, cele urbane, mai puţine, plasându-se spre zone 
„marginale” provinciei (Diema, Tibiscum, etc.) Desigur lipsa 
cercetărilor sistematice şi de durată îşi spune cuvântul. 

La Denta s-a descoperit ceramică, cărămizi cu ştampila 
Leg. IV Flavia Felix, urme de ziduri şi castru roman precum 
şi o importantă inscripţie, în care, la sfârşitul textului apare 


numele lui C. Kaninius Sabinianus, urmat de trei iniţiale D. 
C. M. Carl Patsch este de părere că cele trei iniţiale ar 
însemna Decurio Coloniae Malvensis şi că aici ar trebui 
localizată capitala Daciei Malvensis. Majoritatea 
cercetătorilor cred însă că inițialele reprezintă 
prescurtarea curentă de la Decurio Muncipii. La Deta a fost 
de fapt doar un vicus, păzit probabil de un mic grup de 
soldaţi ai Leg. IV Flavia Felix. Dacia Malvensis a fost 
localizată în Oltenia, de către majoritatea specialiştilor. La 
Sevilla s-a depistat o inscripţie care atestă oraşul Romula, 
despre care Mihail Macrea spunea: „identitatea dintre 
civitas Romulensium din Dacia Inferior şi Malva nu este de 
loc probată şi nici asigurată. Întrucât inscripţia de la Sevilla 
se citeşte Romulensium M. Arvensium, adică Romula avea 
un curator civitatis Romulensium, care la o dată anterioară 
a fost curator [m] uncipii Arvensium din Baetica (Hispania) 
| Sex. Iulius Possesol]”. 

Deoarece inscripţia este prost păstrată (greu lizibilă), 
permite diverse interpretări. 

C. Daicoviciu înclina să considere Banatul ca făcând parte 
din Dacia Malvensis. O inscripţie ridicată de sclavul Felix 
atestă două puncte vamale: Micia şi Pons Augusti. Sclavul 
este mutat de la Micia (la graniţa naturală dintre Banat şi 
Transilvania) la Pons Augusti (Marga sau Voislova) care se 
află la extremitatea estică a Banatului. Acest transfer atestă 
faptul că amândouă punctele vamale erau sub 
supravegherea financiară şi administrativă a imperiului 
roman. Modul de amplasare a celor două puncte de vamă 
din estul Banatului poate constitui un temei pentru ideea că 
întregul Banat a fost organizat ca o provincie de sine 
stătătoare; ca întindere teritorială, aria geografică cuprinsă 
între vămile de la Partiscum, Diema, Pons Augusti şi Micia s- 
ar părea că justifică suprafaţa unei provincii romane. S-ar 
putea ca Malva să fie pe undeva prin Banat dovadă că 
Malva provine de la cuvântul moesic „mal”; Banatul antic 
era delimitat de trei importante „maluri”: Mureş, Tisa şi 


Dunăre. H. Daicoviciu considera că Malva nu ar fi existat, 
capitala Daciei Malvensis fiind unul dintre centrele urbane 
ale Banatului. Majoritatea cercetătorilor susţin însă ideea 
egalităţii Romula = Malva, fapt ce pare a fi confirmat de 
cercetările arheologice de la Reşca (Romula). 

Cercetările arheologice din ultima vreme au dovedit cu 
certitudine că Banatul a aparţinut, în întregimea sa, 
imperiului roman. Sunt numeroase descoperirile 
arheologice care atestă continuitatea daco-romană - peste 
400 de puncte în 181 de aşezări bănăţene, iar în cadrul lor 
un număr de aproximativ 30 reprezintă aşezări romane 
edificate pe cele dacice, iar peste 200 sunt puncte locuite în 
epoca romană şi continuând şi după retragerea aureliană. 
Dublarea numărului de descoperiri de epocă romană faţă 
de cele de epocă dacică constituie o dovadă că după 
102/106, prin integrarea Banatului în Imperiu are loc un 
proces de intensificare a locuirii sale şi de spor demografic 
atât prin colonizare cât şi prin creşterea demografică 
naturală. Este o dovadă a rolului pe care Banatul l-a avut în 
epoca romană, faptul constituind o premisă a continuității 
daco-romane pe teritoriul Banatului, în cadrul viitorului 
proces al etnogenezei româneşti (sec. IVVIII). 

Organizarea administrativă a Daciei romane. 

Conform diplomei militare din 11 august 106, în vara 
aceluiaşi an se încheiase războiul contra dacilor cu victoria 
definitivă a romanilor. Împăratul mai rămâne câteva luni în 
Dacia pentru a organiza noua provincie, dar în primăvara 
anului următor (107) se află la Roma unde îşi sărbătoreşte 
al doilea triumf, acordând cu această ocazie fiecărui 
cetăţean roman 450 denari şi organizând pentru populaţia 
capitalei 123 zile de spectacole, în cadrul luptelor fiind 
ucise cu această ocazie 11.000 animale şi 10.000 de 
gladiatori. 

Soldaţi participanţi la lupte primesc cetăţenia romană 
înainte de termen, după cum rezultă din diploma militară 
descoperită la Porolissum. Pentru a comemora cucerirea 


Daciei este emisă o monedă cu legenda DACIA CAPTA 
(Dacia a fost cucerită), având pe revers reprezentarea unei 
femei stând pe o stâncă şi având alături o sabie dacică 
curbă. Încă în perioada când se afla în Dacia, Traian 
organizează provincia: acordă Lex Provinciae, prin care se 
stabilesc hotarele, conducerea, trupele care vor staţiona 
aici, impozitele pe care provincia trebuie să le plătească. 
Emisiunile monetare din anul 112 au legenda DACIA 
AUGUST [I] PROVINCIA, dovedind că noua cucerire era o 
provincie imperială. Prin prezenţa în acest teritoriu a 
legiunilor XIII Gemina, IV Flavia Felix şi probabil I Adiutrix, 
titulatura guvernatorului provinciei era aceea de legatus 
Augusti pro praetore (vir consularis), ales dintre foştii 
consuli, exercitându-şi atribuţiile militare şi juridice în 
numele împăratului. 

Cassius Dio în Istoria romană (LII, 23) precizează că 
durata obişnuită a guvernării unui Legatus Augusti pro 
praetore într-o provincie era de cel puţin trei ani şi cel mult 
cinci ani. Puternica armată de ocupaţie rămasă în Dacia 
după plecarea împăratului era pusă sub comanda 
generalului Iulius Sabinus (menţionat în diploma din 14 
octombrie 109), succedat în anul 108 sau 109 la 
guvernarea provinciei de D. Terentius Scaurianus. Prin 113 
i-a succedat C. Avidius Nigrinus, urmat în 117 de C. Iulius 
Quadratus Bassus, fost guvernator al Spaniei. 

Faptul că Traian plecând în Orient retrage multe trupe 
auxiliare şi le transferă în armata provinciei Pannonia poate 
fi explicat ca urmare a instaurării păcii în noua provincie, 
probabil şi la hotarele acesteia. Traian acordă o atenţie 
deosebită Daciei în cadrul politicii imperiale la Dunărea de 
Jos şi de Mijloc. 

Situaţia se schimbă brusc după moarte împăratului, prin 
declanşarea unor puternice mişcări ale sarmaților şi 
populaţiei locale. Revolta sarmaților iazigi stabiliţi la vest de 
Tisa are loc concomitent cu atacuri ale roxolanilor. Atât de 


grave sunt tulburările încât noul împărat Hadrian este pe 
punctul de a abandona Dacia. 

În anul 117 Hadrianus trimite în Moesia trupele aduse din 
Orient, ca urmare a atacurilor violente îndreptate împotriva 
Daciei şi Pannoniei Inferior. Situaţia se agravează odată cu 
moartea naturală a guvernatorului consular al provinciei, C. 
Iulius Quadratus Bassus. 

Pentru a reprima revolta iazigilor, în fruntea trupelor este 
numit generalul Q. Marcius Turbo, acesta având o practică 
de reprimare a răscoalelor din Egipt şi Cirenaica. Însuşi 
împăratul este nevoit să se deplaseze în zona aflată în 
primejdie. Turbo va fi numit praefectus al Pannoniei inferior 
şi al Daciei; funcţie care se pare că a deținut-o până la 
înfrângerea sarmaților şi plecarea împăratului la Roma 
(ipoteză M. Macrea). Pentru ca Turbo să poată prelua 
conducerea celor două provincii, fusese numit prefect al 
Egiptului (generalul fiind de rang ecvestru, putea comanda 
doar trupe auxiliare, dar cu noul titlu preia comanda unei 
armate formate din legiuni şi trupe auxiliare). Hadrian 
încheie pace cu regele roxolan, iar până în vara anului 118 
iazigii sunt zdrobiţi. După definitivarea reprimării 
revoltelor, în anul 119 pleacă la Roma. 

Apărând evidentă necesitatea reorganizării teritoriilor de 
la nordul Dunării, Hadrian revine la concepţia politică a lui 
Augustus: „o politică defensivă în cadrul limitelor 
existente”. Diplomele militare datate la 29 iunie 120 
descoperite la Căşei (Cluj), Moigrad (Sălaj) şi Românaşi 
(Sălaj) sunt primele care dovedesc schimbări în 
organizarea administrativă a Daciei, ca urmare a 
evenimentelor menţionate, respectiv existenţa Daciei 
Superior, cuprinzând probabil cea mai mare parte a Daciei 
Traiane. În ceea ce priveşte Dacia Inferior, existenţa sa este 
atestată pentru prima oară de diploma din 22 martie 129 
descoperită în anul 1842 în satul Grodjibod (Dolj). Datorită 
denumirii celor două provincii Superior - Inferior, părerea 


unanimă a cercetătorilor este că ele au fost create 
concomitent, probabil prin anii 118119. 

Dacia Superior cuprindea Banatul şi Transilvania, cu 
excepţia zonei de sud-est. Hadrian transferă la 
Singindunum în Moesia Superior legiunea IV Flavia Felix, în 
Dacia Superior rămânând doar legiunea XIII Gemina cu 
centrul la Apulum. După această schimbare, comandantul 
legiunii XIII Gemina, Legatus Augusti Legionis era în acelaşi 
timp şi guvernatorul Daciei Superior, având titlul de legatus 
Augusti pro praetore (vir praetorius), având doar rang 
pretorian, (ajungea la consulat doar după guvernarea 
Daciei) deoarece provincia deţinea doar o singură legiune 
(XIII Gemina), secondat de un Procurator Augusti din 
ordinul ecvestru, pentru problemele de ordin administrativ- 
financiar. 

Dacia Inferior cuprindea Oltenia, colţul de sud-est al 
Transilvaniei şi fâşia din Muntenia aflată la vest de linia 
Flămânda-Rucăr şi era condusă de un Procurator Augusti 
vice praesidis din ordin ecvestru. După unele ipoteze, 
Daciei Inferior i-ar fi putut aparţine o zonă mai mare a 
Olteniei: ori întreaga Oltenie apuseană la vest de Jiu, ori 
partea de sud (zona Drobetei), ori partea de nord-vest. 
Muntenia şi sudul Moldovei vor fi evacuate de romani, 
aceştia mulţumindu-se cu supravegherea lor. 

Alte două diplome militare, una descoperită în castrul de 
la Gherla în anul 1971 şi a doua lângă satul Covdin (Serbia), 
ambele datate în vara anului 123 (10 august), indică 
existenţa unei a treia provincii, Dacia Porolissensis, plasată 
în nordul Daciei Traiane, în teritoriul aflat la nord de cursul 
superior al Mureşului, râul Arieş, până la Munţii Meseşului 
şi râul Someş. Privitor la momentul apariţiei noii provincii 
există următoarele ipoteze: a) Dacia Porolissensis a apărut 
din necesitatea de a constitui aparte zona de nord-vest a 
Daciei Superior în împrejurările datorate războiului cu 
iazigii din anii 118-119. 


Cea de a treia provincie a apărut în urma reorganizării în 
două etape, chiar dacă perioada dintre constituirea lor a 
fost de scurtă durată (1. Piso, Cluj). După cercetătorul 
clujean, diploma de la Gherla nu poate proba apariţia 
provinciei în 119, ci oricând între 119-123. Provincia Dacia 
Porolissensis a fost constituită către anul 124, momentul 
vizitei lui Hadrian în Dacia. Dacia Porolissensis a fost creată 
concomitent cu celelalte două provincii (C. Petolescu, 
Bucureşti). Asemeni Daciei Inferior era condusă de un 
procurator Augusti, provenind din ordinul ecvestru (Flavius 
Italicus) (aveau în subordine doar trupele auxiliare din 
provinciile ce le guvernau). Dacia Porolissensis îşi va 
menţine atât numele cât şi aceeaşi întindere teritorială - la 
nord cursul superior al Mureşului şi de la Arieş până la 
Munţii Meseşului şi cursul râului Someş -Inclusiv în timpul 
lui Marcus Aurelius. Din 124 este certă existenţa celor trei 
provincii, Dacia Porolissensis avându-şi reşedinţa la Napoca 
(cercetătorul clujean N. Gudea nu este de aceeaşi părere, 
luând în considerare faptul că oraşul Porolissum a dat 
denumirea întregii provincii). 

Constituirea Daciei Porolissensis s-a realizat din raţiuni de 
ordin militar, provincia fiind un puternic bastion întărit al 
apărării romane, înfipt în mijlocul lumii barbare. Prin 
prezenţa sa, apărarea Imperiului era mult uşurată şi 
asigura liniştea în zona Dunării de Mijloc şi de Jos, precum 
şi la sudul Dunării. De aceea, provincia a avut de la început 
armata sa proprie, deosebită de cea a Daciei Superior - 
Exercitus Daciae Porolissensis, alcătuită din trupe auxiliare 
conduse de un procurator Augusti vice praesidis (ca şi 
Dacia Inferior). Diploma de la Gherla menţionează două 
alae şi şase cohorte, ulterior existând două alae şi 
douăsprezece cohorte şi cel puţin trei numeri; efectivul 
trupelor staționate în Dacia ajungând la 13.000 de soldaţi. 
Scurta perioadă de linişte este întreruptă de conflictele cu 
dacii liberi din anii 143, 156-157. Îndeosebi cele desfăşurate 
spre sfârşitul domniei lui Antoninus Pius (156-157) provoacă 


grele pierderi. Sunt aduse noi trupe în Dacia, se fac masive 
Jăsări la vatră a veteranilor epuizați. În urma luptelor lui 
Antoninus Pius cu dacii liberi, noul împărat Marcus Aurelius 
şi-a asociat la domnie pe fratele său prin adopţie, Lucius 
Verrus, numindu-l Caesar şi Augustus şi „atunci pentru 
prima dată Imperiul Roman a începu să aibă doi Augusti” 
(SHA, Vita Marci Aureli, 7). În primii ani de domnie a celor 
doi Augusti se fac lăsări la vatră din trupele auxiliare, 
atestate de diplomele militare descoperite, referitoare la 
armata Daciei Porolissensis (Diplomele D XVIII-XXI în IDR 
[). 

În anul 166 se declanşează aşa numitele războaie 
marcomanice. Barbarii vor iniţia atacuri asupra limes-ului 
dunărean al Imperiului, fiind afectate treptat toate 
provinciile limitrofe Dunării. Se consideră că adevărata 
cauză a războaielor marcomanice a constituit-o începutul 
migraţiei gotice care a produs mari mişcări de populaţie în 
toate direcţiile şi o serie de presiuni asupra triburilor 
barbare aliate romanilor. Noile împrejurări vor determina 
în Imperiu regrupări de trupe şi alte schimbări. O frază din 
SHA Vita Marci Aureli, 22, menţionează schimbări 
intervenite în rangul provinciilor: „A schimbat provinciile 
din preconsulare în consulare şi din consulare în 
preconsulare sau pretorale după cum au cerut necesităţile 
războiului”. În Dacia, pentru întărirea forţelor armate de 
aici şi în special a zonei nordice este adusă la Potaissa (în 
Dacia Porolissensis) legiunea V-a Macedonica, după 
întoarcerea acesteia din Orient (fosta garnizoană a acesteia 
fiind Troesmis, în Moesia Inferior). Tot acum, la conducerea 
Moesiei Superior este adus ca Legatus Augusti pro 
praetore trium Daciarum generalul Marcus Claudius 
Fronto, care se distinsese anterior în Orient în războiul cu 
parții. Funcţiile exercitate de acest important personaj sunt 
cunoscute din două inscripţii, una descoperită la 
Sarmizegetusa, oraş al cărui patronus a fost şi alta, mai 
completă, aflată la baza statuii de bronz ce i-a fost ridicată 


în Forul lui Traian de la Roma, după moartea sa, din ordinul 
împăratului Marcus Aurelius. În aceste inscripţii este 
menţionată pentru prima oară până acum denumirea de 
Dacia Apulensis, dar este şi singura dată când la 
conducerea acestei provincii este atestat un Legatus 
Augusti pro praetore de rang consular, deţinând titlul de 
Procurator Augusti Daciae Apulensis. Apare acum şi prima 
atestare cunoscută a unei noi provincii, Dacia Malvensis 
dată de o inscripţie de la Roma referitoare la cariera lui M. 
Macrinius Avitus Catonius Vindex din ordinul ecvestru, 
promovat de către Marcus Aurelius în senat după anul 173. 
Între anii 167 şi 169 Macrinius Avitus a fost praefectus alae 
I Ulpiae Centariorum, iar prin anul 169 a fost numit 
procurator provinciae Daciae Malvensis. În anul 1984 a fost 
publicată o diplomă militară datată la 1 aprilie 179, 
descoperită la Drobeta. Până la descoperirea sa se 
considera că reorganizarea Daciei în timpul lui Marcus 
Aurelius a determinat dispariţia denumirilor de Dacia 
Superior şi Inferior, în locul lor apărând Dacia Apulensis şi 
Dacia Malvensis. Privind modificările teritoriale care au 
însoţit schimbările de nume, părerile erau împărţite, 
acceptându-se unele modificări minore, de exemplu 
integrarea colţului de sud-est al Transilvaniei la Dacia 
Apulensis. Diploma de la Drobeta a dat o nouă viziune 
asupra reorganizării Daciei în timpul lui Marcus Aurelius, 
deoarece la 1 aprilie 179 Publius Helvius Pertinax apare ca 
şi comandant al trupelor din Dacia Superior. Informaţiile 
epigrafice dovedesc că în timpul lui Marcus Aurelius cele 
trei provincii dacice au alcătuit din nou o unitate, din 
punctul de vedere al guvernării şi al conducerii trupelor. 
Denumirile de Apulensis şi Malvensis se regăsesc doar în 
legătură cu procuratorii financiari, cu excepţia menţionată 
anterior. 

Primul guvernator cunoscut al celor trei Dacii a fost M. 
Claudius Fronto. Inscripţiile referitoare la cariera sa arată 
că el a fost legat consular al Moesiei Superior în anul 167, 


apoi Legatus Augusti pro praetore Moesiae Superior et 
Daciae Apulensis. Din februarie 169 şi până în vara anului 
170, când moare în luptă, generalul Fronto a avut două 
funcţii: Legatus Augusti pro praetore provinciarum 
Daciarum apoi cel de Legatus Augusti pro praetore 
provinciarum Daciarum et Moesiae Superior. Inscripţia de 
la Sarmizegetusa romană arată că Fronto a fost Legatus 
Augusti pro praetore trium Daciarum et Moesiae Superior, 
cuvântul trium demonstrând că este vorba de trei provincii 
dacice. 

După Fronto, guvernator general a fost Sextus Cornelius 
Clemens, numit consularis et dux trium Daciarum (într-o 
inscripţie din Caesareea Mauretania, pusă de un centurion 
din legiunea XIII Gemina), funcţie pe care o va deţine 
probabil până în anul 172. 

Un alt guvernator general a fost C. Arrius Antoninus, 
probabil între anii 175-177, după care este numit viitorul 
împărat al Imperiului Roman, Publius Helvius Pertinax, 
numit consularis III Daciarum, funcţie deţinută până cel 
mult în anul 180 când este numit guvernator al Siriei. În 
SHA, Vita Helvi Pertinax, se consemnează: „. A plecat la 
paza Dunării unde a fost guvernator al celor două Mosesii şi 
al Daciei. Conducând bine lucrurile în această provincie, a 
fost avansat, dându-l-se guvernarea Siriei”. Revenind la 
diploma militară de la Drobeta, în care apare numele lui 
Pertinax cercetătorul I. Piso apreciază că este normal ca în 
titulatura guvernatorului consular să fie consemnate 
districtele militare subordonate autorităţii sale şi nu cele 
financiare, în continuare arătând că şi în timpul lui Marcus 
Aurelius, trupele auxiliare au fost enumerate în funcţie de 
districtele militare, vechea împărţire continuând să existe 
formal, din tradiţie şi poate din raţiuni practice, apărând 
numai în diplomele militare. De asemenea I. Piso precizează 
că acest fapt nu trebuie să ducă la concluzia că ar fi vorba 
de trei grupări de trupe autonome, organizate în funcţie de 
cele trei provincii şi că, pe de altă parte, Dacia Apulensis, 


Malvensis şi Porolissensis trebuie înţelese ca districte 
financiare, delimitând domeniile de competenţă ale 
procuratorilor financiari. 

Procuratorii (magistratură creată de Augustus şi ocupată 
de membrii ordinului ecvestru), cunoşteau o ierarhie în 
funcţie de venitul (plata) pe care îl primeau: sexagenarii şi 
centenarii primeau 60.000 şi respectiv 100.000 sesterţi pe 
an, ducentenarii şi trecentenarii primeau 200.000 şi 
respectiv 300.000 sesterţi pe an. Toţi cei trei procuratori ai 
Daciilor au aparţinut clasei centenarilor, cu toate că 
anterior, Pertinax a făcut parte din clasa ducentenarilor. 
Procuratorul Daciei Apulensis deţinea un rang superior, 
fiind adesea numit pe parcursul sec. III, agens vice 
praesidis. Problema importantă care se pune în legătură cu 
aceste districte financiare este dacă ele corespund din 
punct de vedere teritorial vechii împărțiri a Daciei. Nu 
există dubii în privinţa Daciei Porolissensis, aceeaşi 
denumire sugerând aceeaşi întindere teritorială. Dacă 
identitatea ce s-a stabilit între Dacia Superior = Dacia 
Apulensis şi Dacia Inferior = Dacia Malvensis este reală, se 
naşte problema motivului pentru care s-au schimbat 
denumirile celor două provincii, în timp ce aceea a Daciei 
Porolissensis a rămas la fel. O analiză a împrejurărilor 
istorice în care a fost reîmpărţită Dacia constată că, după ce 
Helvius Pertinax a avut comanda flotei de la Rin, a fost 
mutat în Dacia, cu o soldă de 200.000 sesterţi, dar 
„suspectat de Marcus Aurelius din cauza unor intrigi, a fost 
îndepărtat din funcţie”. Ulterior, „ducându-şi mai departe 
bine sarcinile şi fiind descoperită uneltirea organizată 
împotriva lui, împăratul, ca să-l compenseze nedreptatea, l- 
a făcut pretorian” (SHA, Vita Helvi Pertinax, 2). Şi epigrafic 
este atestată calitatea lui Pertinax de procurator Augusti ad 
ducaena III Daciarum. Dacă într-adevăr Pertinax a fost 
procurator financiar al celor trei Dacii, neînţelegerea ivită 
în legătură cu el, corelată şi cu faptul că, începând cu 
Marcus Aurelius, se trece la folosirea pe scară largă a 


procuratorilor, care devin numeroşi şi de o extrem de mare 
varietate, să-l fi determinat pe împărat să reimpartă Dacia 
din punct de vedere financiar pentru a dispersa puterea 
prea mare pe care o acumulaseră procuratorii financiari. 

Deci, reorganizarea Daciei sub Marcus Aurelius, spre 
deosebire de cea realizată în timpul domniei lui Hadrian, a 
presupus o guvernare şi o conducere militară unică a celor 
trei provincii dacice. Reforma înfăptuită de Marcus Aurelius 
a avut un caracter cu precădere militar. Menţinerea 
identităţii fiecărei provincii va consta nu numai din faptul că 
trupele celor trei provincii formează în continuare armate 
separate, ci şi din faptul că legația guvernatorului general 
conţine totdeauna referire la tres Daciae sau provinciae 
Daciarum, cele trei provincii păstrându-se în continuare ca 
şi departamente financiare distincte. 

Unirea celor trei Dacii efectuată de Marcus Aurelius va fi 
valabilă probabil până la sfârşitul stăpânirii romane în 
Dacia, ultimul legat cunoscut al celor trei Dacii este din 
timpul lui Gordian al III-lea. Pe vremea lui Septimius 
Severus şi Caracalla, se constată că un procurator al Daciei 
Apulensis era însărcinat să asigure interimatul guvernării 
Daciei cu titlul agens vice praesidis. Sub împărații ce au 
urmat, procedeul este reluat, ultima menţiune fiind în 
timpul domniei lui Trebonianus Gallus. De cele mai multe 
ori, menţiunea exercitării interimatului era asociată cu titlul 
de Procurator Augusti Daciae Apulensis, deci probabil 
autoritatea sa se întindea doar asupra Daciei Apulensis. 

Spre mijlocul secolului al III-lea uzurpările tot mai 
frecvente la tron, bazate pe existenţa în provincii a unor 
mari contingente militare, a făcut ca să se generalizeze 
practica interimatului. 

Disputa privind localizarea Daciei Malvensis Localizarea 
Daciei Malvensis a fost una din problemele controversate 
legate de istoria Daciei romane, unii cercetători 
considerând, pe baza interpretării izvoarelor (inscripţii 
îndeosebi) că Dacia Malvensis ar fi fost pe teritoriul 


Olteniei, iar alţii că ar fi fost în Banat, existând şi opinia că 
Dacia Malvensis nu ar fi alta decât Dacia Inferior. Chiar şi 
momentul apariţiei provinciei este controversat: a fost 
creată în timpul lui Antoninus Pius, care o numeşte astfel 
după un „municipium Hadrianum, Malvum”, sau a fost 
creată în vremea lui Marcus Aurelius. În sfârşit, localizarea 
oraşului de reşedinţă -Malva a fost o problemă mult 
controversată. 

Diploma militară din 7 ianuarie 230 acordată lui Marcus 
Aurelius Decianus, călăreț în garda imperială, numeşte 
oraşul natal al acestuia cu titlul de coloniae: coloniae 
Malvense ex Daciae. Alte două menționări ale Malvei şi 
Daciei Malvensis sunt tot din afara Daciei: Marcus Macrinus 
Avitus - procurator al provinciei în timpul lui Marcus 
Aurelius şi o inscripţie care atestă existenţa unei cohors 
Prima Flavia Miliaria Brittanum Malvensis. Privitor la 
localizarea Malvei au existat în istoriografia românească 
următoarele opinii: 

1. V. Pârvan o plasează la Răcari (Dolj), fără dovezi 
suficiente. 

2. C. Nicolăescu-Plopşor - la Cioroiu, sat la nord de 
Craiova - de asemeni argumentaţia nu rezistă din lipsă de 
dovezi. 

3. În anul 1926, în curtea castelului feudal din Denta a fost 
descoperită o inscripţie pusă de un anume Caius Kaninius 
Sabinus, închinată lui I [| OVI] O [PTIMO] M [AXIMO] I 
LUNONI] RLEGINAE] M[INERVAE] T[ERRAE] M[ATRI] C. 
KANINIUS SABINUS D.C. M.II VIR. Unii cercetători au 
interpretat prescurtarea D. C. M. II VIR ca fiind Decurio 
Coloniae Malvensis, localizând Malva la Denta (com. Deta), 
iar Dacia Malvensis în Banat; alţi cercetători consideră că 
D. C. M. este doar o prescurtare de la Decurio Muncipii. 

4. Cei mai mulţi istorici plasează Malva la Reşca-Romula 
(jud. Olt) iar Dacia Malvensis în Oltenia. Aceştia se bazează 
pe textul unei inscripţii aflate în Sevillia (Romula Hispolis 
din Spania), aflată azi la baza unui turn (La Girallda). S-a 


păstrat până în prezent doar o copie realizată în anul 1575 
de umanistul Ambrosie de Morales şi un mulaj în ghips aflat 
la muzeul din Sevillia. În rândurile 4 şi 5 este menţionată o 
localitate Romula: CVRATORI CIVITASIS ROMULEN/SIUM 
MAVENSIUM. Unii au interpretat textul Curatori civitasis 
Romulensium Malvensiam, identificând Romula = Malva. 
Alţii au interpretat Romulensium M. Arvensium, adică 
Romula, Municipium Arvensium, Arva fiind o localitate, 
municipium din Peninsula Iberică. 

Pornind de la premisa că „mal” în limba dacă este acelaşi 
cuvânt ca „ripa” din latină, cercetătorul D. Tudor aprecia că 
Dacia Ripensis de la sud de Dunăre a fost întemeiată 
datorită faptului că se afla pe malul opus al Dunării faţă de 
Dacia Malvensis. 

Referitor la denumirea Romula - Malva s-au făcut 
numeroase speculaţii: 

— Romula ar fi numele roman al aşezării, Malva ar fi 
numele dac; 

— Malvum poate fi o denumire de plantă (la fel ca 
Ulmetum) caracteristică regiunii unde era aşezată 
localitatea; 

— Cuvântul Malva porneşte de la radicalul indo-european 
(prezent şi în limba albaneză) „mal” care înseamnă munte. 

S-au adus şi argumente împotriva relaţiei Romula = 
Malva: 

— Numele popular al Romulei a fost Antina; 

— Romula se află într-o zonă de câmpie, la sute de 
kilometri de munţi deci interpretarea mal-munte nu se 
potriveşte; 

— Inscripţiile descoperite la Romula nu fac referire directă 
la Malva; 

— Malva era municipiu încă de pe vremea lui Hadrian 
(poate chiar Traian), Marcus Aurelius ridicând-o la rang de 
coloniae; în schimb, Romula la sfârşitul domniei lui 
Antoninus Pius era încă municipium, fiind ridicată la rang 


de coloniae abia în timpul lui Filip Arabul, în 248, poate 
puţin mai devreme; 

— Zidurile şi fortificațiile Romulei au fost ridicate „manu 
militari” de soldaţi din Legio VII Claudia din Moesia 
Superior şi Legio XXII Filipianorum din Germania superior, 
staționată în Moesia. Deci garnizoanele Romulei erau 
formate din trupele provinciei Moesia şi nicidecum ale 
Daciei. Înainte de cucerirea Daciei, romanii controlau un 
anumit teritoriu din stânga Dunării. Primul val de apărare 
al oraşului, de fapt primul castru, datat în timpul lui Traian, 
putea fi un punct înaintat al liniei romane. Deci dacă în faza 
de început trupele staționate aici aparţineau provinciei 
Moesia iar ulterior erau tot garnizoane moesiene, rezultă 
că Romula era mult mai dependentă de Moesia Superior 
decât de Dacia. Ştampilele care atestă prezenţa Leg. V 
Macedonica şi Leg. XI Claudia sunt mult mai târzii. 
Prezenţa romană în zonă este atestată şi după 275 la 
Acidava - locuire neîntreruptă până la Constantin cel Mare 
şi la Slăveni pe Olt, unde se afla cel mai mare castru de 
piatră din zona sudică a Daciei, locuit până în sec. IV, 
ambele aşezări fiind în perimetrul Romulei. Dacă Dacia 
Malvensis s-ar fi întins atât de mult spre sud, Aurelian ar fi 
păstrat în scop propagandistic şi titlul Daciei Malvensis pe 
lângă Dacia Ripensis, fiind dovedită prezenţa romană în 
continuare. Un alt fapt ce infirmă identificarea celor două 
oraşe se desprinde din inscripţia de la Sevillia: Sextus Iulius 
Possesor era curator al Romulei, dar este ştiut faptul că 
aceşti curatori nu erau numiţi decât în provinciile 
senatoriale ale imperiului în timp ce Dacia era provincie 
imperială, deci acest Sextus Possesor ar fi singura excepţie. 

Chiar dacă dovezile plasării Malvei la Romula sunt incerte, 
plasarea sa la Denta este şi mai puţin posibilă, aici 
descoperindu-se doar „modeste cioburi romane” care 
dovedesc cel mult o aşezare. Dar existenţa la Denta a 
cărămizilor cu ştampila Legio IV Flavia dovedesc că Denta, 
ca şi Centum Putea şi Berzobis făceau parte tot din Moesia 


Superior şi nu din Dacia. La Răcari este o aşezare romană 
necercetată încă care ocupă o suprafaţă nouă hectare. Doar 
castrul a fost săpat, ultimele cercetări având loc în anii 
1928/1929. Au staționat aici trupe din Leg. V Macedonica şi 
un Numerus Maurorum. 

Se poate deci concluziona că Dacia Malvensis ocupa zona 
din nordul Olteniei, Oltenia Subcarpatică, probabil unele 
regiuni din sudul şi sud-vestul Transilvaniei (castrele de la 
Cumidava şi Angustia). Puțin probabil ca Banatul să fi făcut 
parte din Dacia Malvensis, eventual zona muntoasă a 
Banatului - exploatările de la Sasca Montană şi din Valea 
Cernei, în amonte. 

Organizarea militară a provinciei Dacia Cucerită printr-un 
efort militar uriaş, provincia Dacia, datorită poziţiei sale 
geografice şi strategice - cap de pod peste Dunăre, făcând 
legătura între Imperiu şi lumea „barbară” (popoarele şi 
seminţiile libere aflate în exteriorul limesului roman) a 
putut fi menţinută sub controlul Imperiului doar printr-o 
atentă şi permanentă întreţinere a unui puternic sistem de 
apărare. Multiplele interese de ordin economic, politic şi 
militar legau Dacia de Roma. În sistemul de apărare al 
Imperiului, la Dunărea de Mijloc şi de Jos, Daciei îi revine 
rolul de a sparge unitatea lumii aşa zis „barbare” din 
această zonă, de a întrerupe legăturile dintre diferitele 
neamuri, de a bara accesul acestora în Imperiu prin Câmpia 
Tisei şi şesul Munteniei. lar pe plan intern, armata avea 
sarcina de a supraveghea populaţia supusă a provinciei. 
Totodată, este important rolul armatei în procesul de 
romanizare a populațiilor noilor provincii. 

Pentru îndeplinirea rolului său strategic, Dacia a fost încă 
de la început înţesată cu trupe şi întărită cu numeroase 
castre, castele, burguri, turnuri, valuri şi alte lucrări de 
fortificaţie. Efectivele militare au fost menținute tot timpul 
la un nivel ridicat, iar sistemul militar defensiv a fost în 
permanenţă adaptat în funcţie de situaţia din exteriorul 
graniţelor provinciei. Organizarea militară a provinciei a 


cuprins două categorii: b) Sistemul ofensiv, constând din 
unităţile militare (legiuni şi trupe auxiliare). 

Sistemul defensiv, constând din diverse tipuri de 
fortificaţii, edificate atât în zona limesurilor cât şi în 
interiorul provinciei. 

Sistemul ofensiv Nucleul armatei în Dacia îl formează 
legiunile, în jurul cărora se grupează celelalte trupe. 
Legiunile erau alcătuite în exclusivitate din cetăţeni romani 
şi efectivul lor era de aproximativ 5600 de oameni. O 
legiune cuprindea zece cohorte, împărţite la rândul lor în 
centurii. Comandantul legiunii era un Legatus legionis ce se 
intitula şi Legatus Augusti pentru că era numit de împărat 
dintre membrii ordinului senatorial. Din timpul domniei lui 
Gallienus el se va numi praefectus legioni, nemaiavând rang 
senatorial, fiind numit dintre militarii de profesie. După el 
urmau în rang tribunii ce puteau fi tribuni laticlavii (tineri 
din ordinul senatorial) sau tribuni angusticlavii (rang 
ecvestru). 

În continuare, comandanții de centurii erau centurionii 
(centuriones), ei fiind ofiţeri de carieră, ca şi soldaţii din 
rândul cărora se alegeau comandanții mai mărunți - 
principales şi imunes (cei scutiţi de corvoadă). Centurionii 
puteau avansa în grad şi, de asemenea, se puteau transfera 
de la o legiune la alta până ajungeau în poziţia de primipili 
(comandanţi ai primei centurii din prima cohortă), după 
care, de obicei, erau admişi în ordinul ecvestru. 
Comandantul legiunii avea un stat major alcătuit din 
subofiţeri de diferite grade care îndeplineau diverse 
funcțiuni, însărcinări şi misiuni. În Dacia, doar legiunea XIII 
Gemina din garnizoana de la Apulum a staționat fără 
întrerupere de la cucerirea provinciei şi până la părăsirea 
ei. După cucerire, în Dacia a mai rămas şi legiunea IV Flavia 
Felix care a fost transferată ulterior în Moesia Superior. 

După reorganizarea provinciei din anul 119 d. Hr. În Dacia 
a rămas doar legiunea XIII Gemina urmând să asigure paza 
regiunii aurifere. Între anii 167-168 d. Hr. O a doua legiune 


- legiunea V Macedonica - a fost transferată din Moesia 
Inferior, de la Troesmis, cu garnizoana la Potaissa (Turda). 
Aceste două legiuni rămân pe teritoriul Daciei până la 
retragerea aureliană când vor fi retrase împreună în sudul 
Dunării în Dacia Aureliană. Începând din vremea lui 
Septimius Severus, subofiţerii se organizează în colegii care 
îşi au clădirea lor proprie chiar în lagăr. Detaşamente ale 
celor două legiuni sunt atestate epigrafic în diferite 
localităţi din Dacia, iar pe lângă acestea mai apar 
detaşamente ale legiunilor Iltalica, IV Flavia, VII Claudia, XI 
Claudia, X Gemina şi XXII Primigenia, care au stat temporar 
în acest spaţiu. 

Trupele auxiliare, foarte numeroase în Dacia, se numesc 
alae, cohortes, numeri. Alaele sunt trupe de călăreţi, iar 
cohortele sunt alcătuite din pedestraşi. Efectivul lor poate 
cuprinde 500 de militari, în acest caz numindu-se 
quinagenariae, iar în cazul în care au 1000 de militari sunt 
numite milliariae. Dacă au în alcătuire şi călăreţi, se vor 
numi equitatae. 

Membri trupelor auxiliare se recrutau dintre locuitorii 
provinciilor care nu aveau cetăţenia romană, dar erau 
organizate după sistemul roman şi erau conduse de ofiţeri 
şi subofiţeri romani. Alaele erau conduse de un praefectus 
alae, iar cohortele de un praefectus/tribunus cohortis. 
Comandanții mai mărunți - principales - erau de diferite 
grade. Aleşi din rândul cetăţenilor romani, se numeau: 
decuriones, optiones, imaginiferi, signiferi, tubicines, etc. 

Soldaţii primeau cetăţenia romană la ieşirea din armată 
(după 25 de ani de serviciu sau mai mult), atât pentru ei cât 
şi pentru urmaşii lor. În majoritatea lor, trupele auxiliare din 
Dacia erau originare din provinciile vorbitoare de limbă 
latină, din Thracia (ex. Cohors I Thracum Germanica, coh. 1 
Thracum Sagitariorum), din Dalmația (alae Illliricorum, 
coh. III Dalmatarum) din Pannonia, din Raetia, Gallia, etc. 

În afară de alae şi cohorte, în Dacia au staționat şi multe 
formaţiuni neregulate, recrutate din ţinuturile mărginaşe şi 


mai puţin romanizate ale Imperiului, care îşi păstrau 
armamentul şi felul lor de luptă, doar comandanții fiind 
romani: Mauri Gentiles, Surii Sagitarii, etc. Începând cu 
Hadrian sau Antoninus Pius, aceste formaţiuni neregulate 
sunt organizate în numeri. Organizare de numeri aveau şi 
Pedites singulares şi Equites singulares care alcătuiau la 
Apulum garda legatului imperial. Numeri aveau un efectiv 
de 500-900 de oameni care alcătuiau unităţi separate de 
pedestraşi şi călăreţi, dar puteau fi şi formaţiuni mixte. În 
frunte sta un praepositus, sau, din sec. III d. Hr., un 
praefectus. 

Trupele de toate categoriile, care au staționat în Dacia 
însumează un efectiv mare, care în anul 110 d. Hr. Era 
apreciat ca situându-se în jurul cifrei de 35.000-40.000 de 
oameni. Ulterior, în ultimii ani de domnie a lui Traian şi în 
vremea lui Hadrian, efectivul a scăzut. Abia sub Antoninus 
Pius, datorită războaielor din anii 157158 duse cu dacii 
liberi, au fost masate noi trupe în Dacia Porolissensis pentru 
ca, în timpul lui Marcus Aurelius, trupele să ajungă la cca. 
40.000 de oameni. 

În timpul staţionării lor în Dacia, trupele auxiliare şi-au 
schimbat mult compoziţia etnică iniţială. Recrutarea locală, 
introdusă treptat în toate provinciile Imperiului, îşi găseşte 
aplicarea într-o măsură mai redusă în Dacia secolului II d. 
Hr.; dar în sec. III d. Hr., după adoptarea constituţiei lui 
Caracalla şi mai târziu, ea se generalizează şi în provincia 
din nordul Dunării, recrutarea de elemente locale 
provinciale devenind aproape o regulă. 

Indiferent de categorie, toate trupele staționate în Dacia 
au jucat un rol de seamă în romanizarea provinciei şi în 
general în viaţa acesteia. În cursul serviciului militar 
îndelungat, soldaţii se romanizează, devenind la rândul lor 
factori ai romanizării populaţiei din Dacia. Mulţi veterani îşi 
găsesc rost în Dacia, devenind proprietari de pământ, 
meseriaşi sau negustori. 


Unităţile armate ale Daciei (după C. Petolescu, „Scurtă 
istorie a Daciei Romane”, Bucureşti, 1995, p. 58-60) 

Fiecare provincie a Daciei avea propria sa armată 
(exercitus). Armata Daciei Superioare număra, alături de 
Leg. XIII Gemina un număr important de unităţi auxiliare, 
sunt cunoscute unităţi de: 

— Cavalerie - (alae): IBatavorum miliaria (garnizoana de 
la Războieni-Cetate, probabil singura alae miliaria din 
Dacia); IBosporanorum (Cristeşti) şi IHispanorum 
Campagnorum (Micia-Veţel); 

— Infanterie - reprezentată în majoritate de cohortes 
quingenarie: | Gallorum Dacica, II Gallorum Pannonica, V 
Gallorum (Pojejana), | Augusta Ituraerorum sagittariorum, |] 
Thracum sagittariorum, | Ubiorum (Odorheiul Secuiesc); 
cohortes equitates: I Alpinorum (Sărăţeni), Il Flavia 
Commagenorum sagittaria (Micia), IV Hispanorum 
(Inlăceni), VIII Raetorum civium Romanorum torquata 
(Teregova); cohortes miliariae din care trei peditatae: | 
Vindelicorum (Tibiscum), | Aurelia Brittonum (Bumbeşti) şi 
III Campestris (Drobeta); două equitatae: 1 Sagittariorum 
(sec. III Drobeta) ş i III Delmatarum (Mehadia-Praetorium). 

Diplomele menţionează existenţa unor Palmyreni sagittari 
ex Syria qui sunt în Dacia Superiore, organizaţi ulterior în 
numeri: numerus Palmyrenorum Tibiscensium (la 
Tibiscum). Diploma din anul 158 aminteşte: vexil [larii] Afric 
[ae] et Maulr] et[aniae] Caes [ariensis] qui sunt cum 
Mauris gentilib [us] în Dacia Super [iore]. În 204 sunt 
pomeniţi la Micia Mauri Micienses; alţi numeri: ex. 
Numerus Maurorum Miciensium, numerus Maurorum Hisp. 
(Ampelum), numerus Maurorum Libiscensium; Pedites 
singulares Britannici organizaţi ulterior în numerus 
singularium peditum Britannicorum, numerus 
exploratorum Germanicianorum (Bucium, Orăştioara de 
Jos). 

În garda guvernatorului provinciei intrau pedites 
singulares şi equites singulares (călăreţi organizaţi ulterior 


în numerus singularium). Dacia Inferior - aici au staționat 
doar trupe auxiliare: trei alae quingenariae: | Asturum 
(Hoghiz), 1 Claudia Gallorum Capitoniana (sud-estul 
Transilvaniei), | Hispanorum (Slăveni). 

Cohortes quingenariae: Il Flavia Bessorum (la Cincşor), ] 
Bracaragustanorum (Breţcu), II Gallorum, III Gallorum 
(întâi pe Olt, la Iloneştii Govorii, ulterior în sud-estul 
Transilvaniei), | Tyriorum sagittariorum, VI nova 
Cumidavensium (Râjnov-Cumidava). 

Unele unităţi au avut în componenţă şi efective de călăreţi: 
I Flavia Commagenorum sagittariorum (în nordul 
Munteniei, pe timpul lui Traian, apoi pe Olt, atestată în 
castrul de la Câmpulung-Jidova), 1 Hispanorum veterana 
quingenaria (menţionată de papirusul Hunt), Il Flavia 
Numidarum (Feldioara). 

Se menţionează cohors Il Augusta Nervia Pacensis 
Brittonum milliaria şi cohors I Aurelia Brittonum milliria 
(Bumbeşti). 

Alte unităţi: arcaşii sirieni - surii sagitarii (menţionaţi în 
138 la Bivolari-Arutela şi Rădăcineşti, ulterior organizaţi 
într-un numerus Surorum sagitariorum atestat la Romula), 
vexillatio eguitum Illyricorum (ulterior organizaţi într-un 
numerus equitum Îllyricorum staționat în sud-estul 
Transilvaniei) şi un n [umerus] burg Lariorum] et veredario 
Lrum] Daciae Inf|erioris], atestat la Copăceni-Praetorium. 

Armata Daciei Porolissensis este cel mai bine 
documentată: alae de cavalerie 1 Brittonum (Britannica) 
civium Romanorum, Il Gallorum et Pannoniorum 
(garnizoana de la Gherla), Siliana (Gilău), I Tungrorum 
Frontoniana (lliuşa). 

Cohortes quingenariae: Il Cannanefatium (Tihău), | 
Hispanorum pia fidelis quingenaria (Românaşi), Il 
Hispanorum scutata Cyrenaica (Bologa), VLingonum 
(Porolissum), VI Thracum equitata. 

Cohortes milliariae: 1 Aelia Gaesatorum (Bologa), Il 
Augusta Nervia Pacensis Brittonum (Buciumi), | Batavorum 


pia fidelis (Romita), I Brittonum milliaria Ulpia torquata pia 
fidelis civium Romanorum, | Britannica milliaria civium 
Romanorum, II Brittonum equitata milliaria civium 
Romanorum pia fidelis (Romita), | Flavia Ulpia Hispanorum 
milliaria civium Romanorum equitata (cu excepţia primelor 
două, toate celelalte sunt atestate ca fiind eguitatae). Mai 
existau un numerus Palmyrenorum Porolissensium (cu 
garnizoana la Porolissum) şi probabil un n [umerus] M 

| aurorum?] O [ptatianensium?] la Zutor-Optatiana. 

Sistemul defensiv şi căile de comunicaţii Organizarea 
acestuia a început îndată după cucerire, pe timpul lui 
Traian şi a fost apoi, treptat, amplificat şi desăvârşit. 

În Dacia sunt folosite aceleaşi elemente de fortificaţie ca şi 
în restul Imperiului, caracteristice sec. II-LII d. Hr. Sistemul 
defensiv al Daciei se bazează în primul rând pe numeroase 
castre, mai mari sau mai mici, castele, burguri şi turnuri. În 
centrul acestui sistem defensiv se află castrul leg. XIII 
Gemina de la Apulum, la care se adaugă apoi şi celal 
legiunii V Macedonica de la Potaissa. Castrele erau astfel 
dispuse pe teren încât închideau în primul rând văile ce 
intrau şi ieşeau din podişul central al Transilvaniei, barând 
principalele căi de intrare în provincie. Pe drumurile de 
legătură, alte castre serveau atât pentru a supraveghea 
teritoriul şi populaţia din interior, cât şi ca etape şi rezerve 
pentru fortificațiile şi trupele din linia întâi. În plus, acest 
sistem de apărare nu a fost unul rigid, ci ela fost adoptat la 
formele de teren, care au fost exploatate la maxim (culmile 
muntoase, apele, văile abrupte pe care apele le săpau în 
sol). Ele constituie frontiera (limes-ul), în sens larg, al 
provinciei. 

Propriu zis, limes - zid de piatră sau val de pământ - nu s-a 
folosit în Dacia, spre deosebire de alte regiuni ale 
Imperiului: Raetia, Brittania, Africa, etc., decât în două 
porţiuni: c) Una de aproximativ 4 km (scurtă), în faţa 
castrului şi oraşului Porolissum; Una mai lungă (235 km) în 
Muntenia, de la localitatea Flămânda, pe Dunăre, până la 


pasul Bran şi poartă numele de Limes Transalutanus, fiind 
construit de Septimius Severus. Sistemul de fortificare a 
graniţelor cuprindea următoarele linii de castre: în sud, pe 
Dunăre, pornind de la Drobeta se înşiruie câteva castre 
menite a supraveghea cursul fluviului (Diema, Moldova 
Veche, Pojejena). Pe drumul către Tibiscum se găseau 
castre la Arcidava, Berzobis, Centum Putei, aceste castre 
constituind linia de apărare exterioară în Banat. Principala 
poartă de intrare spre vest în provincie, pe valea Mureşului, 
era păzită de puternicul castru de la Micia. Spre vest, alte 
castele sau fortificaţii mai mici sunt cunoscute de-a lungul 
Mureşului, până la vărsarea lui în Tisa: Bulci, Aradul Nou, 
Sânicolaul Mare, Cenad. 

Apărarea ținutului aurifer era asigurată de cele două 
legiuni de la Apulum şi Potaissa, iar pe o linie interioară, în 
jurul Munţilor Apuseni se găsesc castrele de la Abrud şi 
Gilău. 

Valea Crişului Repede era închisă de castrul de la Bologa, 
iar pe culmile Munţilor Meseş au fost identificate mai multe 
turnuri de pază. Porolissum era cheia de boltă a apărării 
romane din nord-vestul Daciei. Aici au existat două castre - 
unul pe dealul Citera şi unul pe dealul Pomet. Începând de 
la Tihău, castrele sunt dispuse de-a lungul Someşului, la 
Căşei, Gherla şi Ilişua. De asemenea, spre sud-est, o serie 
de noi castre blochează căile de acces dinspre munţii 
vulcanici spre interiorul Daciei: castrele de la Orheiul 
Bistriţei, Brâncoveneşti, Călugăreni, Sărăţeni. Pe râul 
Bârsa, castrul de la Râşnov, supraveghea pasul Bran. 

De la Caput Stenarum (Boiţa), pe Olt în jos, până la Islaz, 
pe Dunăre, se înşiruie numeroase castre ce formează Limes 
Alutanus (limes nu exista, locul valului fiind luat de cursul 
apei). De-a lungul acestei linii de apărare sau identificat: 
Râul Vadului, Câineni, Racoviţa, Copăceni, Stolniceni 
(Buridava), Momoteşti (Rusidava), Enoşeşti (Acidava), 
Reşca (Romula). Fortificarea acestei linii şi organizarea ei 
ca o frontieră a provinciei are loc pe timpul lui Hadrian 


după abandonarea teritoriului Munteniei şi reorganizarea 
Daciei. 

În interiorul teritoriului Olteniei alte castre sunt cunoscute 
de-a lungul principalelor artere de comunicaţie. Pe malul 
stâng al Dunării, de la Islaz până la Drobeta, s-au identificat 
mai multe castre, precum şi o serie de castele şi fortificaţii 
mai mici la Celei (Sucidava), Zavalu, Desa, Izvoarele, 
Izvorul Frumos. Pe drumurile din interior se aflau castrele 
de la Răcari şi Craiova. 

Ultima linie de castre din Dacia se afla de-a lungul limes- 
ului transalutanus în Muntenia. Acesta a fost construit de 
Septimius Severus fiind un val continu de pământ situat la 
10-15 Km de Olt. Valul era înalt de 3 m şi lat la bază de 10-12 
m. Pe culme se afla o platformă lată de 3 m pe care se ridica 
un zid (parapet) de pământ şi palisadă, gros de cca. 1 m şi 
înalt de 1,60 m, ce a fost ars intenţionat devenind astfel mai 
rezistent. La 150-300 m în spatele valului, s-au ridicat din 
loc în loc castre de pământ, cărămidă sau piatră. S-au 
identificat 13 castre dintre care o parte sunt castre duble 
(Băneasa, Săpata de Jos, Jidova). Limesul transalutan este 
părăsit în anul 245 d. Hr. ca urmare a invaziei carpilor din 
acest an, când apărarea provinciei a fost din nou 
transferată pe Olt. 

Cele mai numeroase castre au fost construite iniţial din 
pământ, pentru ca, ulterior, să fie reclădite din piatră. 

Unele castre de pământ folosite în timpul războaielor 
dacice au fost abandonate, iar cele construite cu începere 
de sub Traian au fost folosite ca fortificaţii permanente şi au 
fost incluse în sistemul defensiv al provinciei. Castrele sunt 
înconjurate de o incintă de pământ - agger - întărită cu 
palisadă constând dintr-un gard de nuiele şi pari de lemn. 
În cazul castrelor de pe limes Transalutanus, incinta este 
construită din pământ bătut aşezat pe un pat de trunchiuri 
de copaci şi întărit cu un gard de pari şi nuiele, apoi ars. La 
unele castre se foloseşte pământul ars şi cărămida. O 
tehnică deosebită este căptuşirea zidului cu glii de pământ 


(cazul castrului de la Bumbeşti). Pe timpul împăratului 
Hadrian, se completează şi se consolidează limes-ul 
transalutan, iar opera de desăvârşire a sistemului defensiv 
al provinciei este continuată de împăratul Antoninus Pius, 
când castrele de pământ sunt treptat reclădite din piatră 
(Gherla, Porolissum, Micia, Ilişua). Castrele de piatră sunt 
situate de obicei în văi sau pe terase, în apropierea unui 
curs de apă. Forma lor este în cele mai multe cazuri 
dreptunghiulară, mai rar fiind pătrată. Zidul de incintă, 
înalt de 3-5 m, era sprijinit dinspre interior de un val de 
pământ (agger-ul) pe care se afla drumul de rond lat de 
cca. 2 m. La unele castre, valul de pământ este înlocuit de 
un pod de lemn, sprijinit pe stâlpi de piatră. În exterior, de 
jur împrejurul zidului de incintă, se află o platformă lată de 
1,50-2 m, numită berma, după care urma un şanţ fără apă. 
Colţurile zidului de incintă erau rotunjite şi întărite în multe 
cazuri cu turnuri. Pe fiecare latură se deschidea o poartă 
flancată de două bastioane, alte turnuri ridicându-se între 
porţi şi colţuri. În mijlocul castrului se afla clădirea 
comandantului (praetorium). Prin faţa sa trecea via 
principalis ce unea cele două porţi laterale. De la poarta 
principală, situată în faţa praetoriului, venea via praetoria, 
iar din spatele praetoriului venea via decumana. Aria 
interioară a castrului era împărţită în trei părţi: 
praetentura partea din faţă a pretoriului, latera praetorii - 
pe cele două laturi ale praetoriului şi retentura, partea din 
spatele său. Castrele trupelor auxiliare din Dacia prezintă o 
serie de particularităţi. De exemplu, la câteva castre, cum 
ar fi cele de la Bologa, Porolissum, Căşei, turnurile porţii ies 
în afara liniei zidului de incintă, descriind un semicerc. La 
altele (Breţcu), turnurile de colţ sunt circulare. Tot aici, 
zidul de pământ este susţinut dinspre interior de un zid de 
piatră paralel cu cel de incintă. Nelipsite pe lângă fiecare 
castru erau băile. 

Datorită faptului că în timpul lui Marcus Aurelius şi a fiului 
său Commodus, potenţialul armatei şi sistemul defensiv al 


Daciei au fost deteriorate, Septimius Severus hotărăşte să îl 
refacă şi să îl întărească. Se refac astfel castrele de la 
Bumbeşti, Slăveni, se repară drumul de-a lungul Oltului şi 
se construieşte Limes Transalutanus. Se întăreşte graniţa 
de vest şi nord-vest a Daciei, se reface castrul mare de la 
Porolissum, cele de la Căşei, Inlăceni, Bologa, Ilişua, Micia. 

În vremea lui Caracalla, sistemul defensiv a ajuns la 
apogeu. Reconstituirea în piatră a castrelor de pământ 
precum şi refacerea celor dărâmate era aproape terminată. 

După Caracalla se mai practică încă înconjurarea cu ziduri 
a unor oraşe. Sau fortificat puternic aşezările urbane din 
Dacia Inferioară, semn că provincia din nordul Dunării se 
afla într-o situaţie precară. Oricât de puternic ar fi fost 
sistemul defensiv, în faţa atacurilor migratorilor el nu a 
putut rezista. 

Cercetările arheologice au dovedit că romanii au făcut 
până la sfârşit încercări disperate de a reface în pripă 
fortificațiile distruse, folosind pentru aceasta şi 
monumentele din piatră, chiar şi cele ridicate în onoare 
împăraţilor. 

Când situaţia a devenit precară în teritoriile de la sudul 
Dunării, împăratul Aurelian, realizând că apărarea şi 
menţinerea provinciei de la nordul Dunării nu mai erau 
posibile, abandonează provincia retrăgându-şi armata 
împreună cu toată administraţia la sud de Dunăre. Atunci, 
fortificațiile atât de puternice cad încetul cu încetul în 
ruină. 

Castrele ridicate de armata romană în timpul războaielor 
din 101-106 rămân după cucerire intra Provinciam. 
Pierzându-şi rolul militar, cele mai multe vor fi abandonate. 

Sistemul defensiv al Daciei romane a fost iniţiat de Traian 
şi rezolvat sub Hadrian. Castrele din Dacia sunt situate: d) 
Pe principalele artere rutiere ale provinciei. În Dacia 
superioară - marele drum ce lega Porolissum de Dunăre 
(Dunăre - Ulpia Traiana - Apulum - Porolissum); în Dacia 
Inferioară - pe Olt şi limes Transalutanus. 


Pe artere ce făceau legătura cu Imperiul, trecând prin 
zona doar controlată de romani (valea Meseşului, prin 
trecătoarea Breţcu şi nordul Moldovei, spre Dobrogea). 
Toate castrele sunt amplasate în funcţie de configuraţia 
geografică a provinciei, spre a bara căile de acces în 
provincie. Deci principalele căi de comunicaţie indică şi 
principalele linii de castre: 5. Lederata - Apus flumen - 
Arcidava - Centum Putei - Berzobis -Aizis - Caput 
BubaliTibiscum este drumul urmat de împăratul Traian şi 
marcat la mijlocul sec. III de Tabula Peutingeriana, având 
castre mai importante Arcidava şi Berzobis; 

6. Diema - Tibiscum (estul Banatului) cu castrele de la 
Praetorium (Mehadia) şi Ad Pannonios (Teregova) -Zăvoi - 
Ulpia Traiana Sarmizegetusa - Aquae (pe râul Strei) - pe 
Mureş între Orăştioara de Sus şi Bucium. 

7. Pe Mureş până la Porolissum. Malul stâng al Mureşului 
inferior a fost fortificat în vremea lui Traian (Cenad, Aradul 
Nou, Bulci), fortificațiile fiind apoi abandonate. Drumul pe 
Mureş era străjuit de castrele de la Veţel; urca pe Mureş şi, 
după unirea cu drumul de la Ulpia Traiana -Aquae era 
castrul de la Cigmău, apoi Războieni-Cetate, Potaissa - 
Napoca, Porolissum. 

Granița de vest a provinciei trecea la vest de Micia şi 
Alburnus Major apoi pe culmile Munţilor Apuseni până la 
Crişul Repede, sistem ce avea în centru castrele de la 
Apulum şi Potaissa, drumurile vestice care porneau din 
aceste mari garnizoane fiind păzite de mici fortificaţii şi 
turnuri de observaţie. 

Apărarea Daciei Porolissensis pornea de le Bologa (pe 
Crişul Repede) continuând cu castrele de la Bucium, 
Românaşi, Romita şi cele două castre (de pe dealurile 
Citera şi Pomet) de la Porolissum. În faţa acestor castre se 
aflau turnuri de supraveghere. Complexul militar defensiv 
de la Porolissum era completat prin două linii de apărare 
constând din val de pământ şi zid de piatră (pe o porţiune), 
păzite de burgi de pământ şi turnuri de supraveghere. 


Limesul Daciei Porolissensis continua astfel: Tihău - Căşei 
(Samus) - Ilişua 

— Orheiul Bistriţei - Brâncoveneşti (pe Mureş). În 
interiorul provinciei Gilău, Gherla, Zutor. 

Dacia Superior - limesul pornea de la Brâncoveneşti - 
Călugăreni - Joseni 

— Sărăţeni - Inlăceni - Odorhei - Sânpaul. 

Dacia Inferior cu sud-estul Transilvaniei: Castrul de la 
Breţcu păzea trecătoarea Oituz (Angustia). Pe malul drept 
al Oltului Transilvan: Olteni, Hoghiz, Feldioara, Cincşor, 
Boiţa (Caput Stenarum). În zona Carpatică, pe malul stâng 
al Oltului se află castrele de la Câineni (Pons Vetus), 
Racoviţa, Copăceni, Călimăneşti - Bivolari (Arutela), Jiblea; 
la est de masivul Cozia sunt castrele de la Titeşti, 
Rădăcineşti şi Sâmbotin (Castra Traiana); între ieşirea 
Oltului din munţi până la Dunăre sunt castrele de la 
Stolniceni (Buridava), loneştii Govorei (Pons Aluti), 
Momoteşti (Rusidava), Enoşeşti (Acidava), Reşca (Romula), 
Slăveni, Tia Mare, Islaz. 

În Oltenia sunt două drumuri importante: Drobeta - 
Bumbeşti - pasul Vâlcan - Transilvania şi Drobeta - 
Admutrium - Pelendava - Castra Nova 

— Romula (drum menţionat de Ptolemeu, pe traseul căruia 
se afla şi castrul de la Răcari). 

Limes Transalutans (în vestul Munteniei) prezintă 
următoarele castre, pornind de la Dunăre: Flămânda, 
Putinei, Băneasa (două), Roşiorii de Vede, Gresia, Ghinca 
(Crâmpoaia), Urlueni (două), Fâlfani, Săpata de Jos (două), 
Albota, Purcăreni, Câmpulung (Jidova) (două), continuându- 
se peste munţi până în [ara Bârsei (castrul de la Râşnov - 
Cumidava). Sunt castre cu val de pământ, cu excepţia celor 
de la Săpata (cărămidă) şi Jidova (piatră). C. Petolescu 
consideră că fortificațiile mici (în special cele duble) 
datează din perioada cuceririi Daciei, cele mari fiind 
construite mai târziu (sub Hadrian sau Antoninus Pius, cel 
mult sfârşitul sec. 11). Sistemul defensiv al Daciei este unitar 


şi perfect închegat, el reprezentând o unitate indisolubilă 
între linia de castre şi drumul care le uneşte. 

Principalele unităţi militare ale Daciei Legiunea XIII 
Gemina Începuturile legiunii XIII Gemina sunt obscure 
datorită lipsei unor dovezi concludente şi a părerilor 
divergente ale cercetătorilor. Astfel, Th. Mommsen plasează 
începuturile unităţii în anul 6 d. Hr. Când Augustus, silit de 
împrejurări externe, adaugă la cele 12 legiuni republicane 
încă opt, numerotate de la XIII la XX. Alţi autori remarcă că 
şi înainte de Augustus a existat o legiune XIII Gemina şi 
propun pentru data înfiinţării sale anii 1615 î. Hr. 

Epitetul „Gemina” indică fuzionarea într-o singură unitate 
a două sau mai multe corpuri de trupă (poate chiar 
legiunile cu numărul XIII ale lui Caesar şi Pompei) fapt 
explicat de Caesar în „De bello Gallico”: unam [legionem] ex 
Cilicia veteranam, quam factum ex dualus gemellam 
appelabat. Dio Cassius spune de asemeni că legiunile 
contopite poartă denumirea de Gemina. 

Insigna emblemă a unităţii era leul, simbol protector pus 
în legătură cu perioada zodiacală în care fusese constituită 
(20 iulie - 19 august). Monedele emise de Filip Arabul, 
Gallienus, Victorinus precum şi descoperirile arheologice 
confirmă, din punct de vedere iconografic, această insignă 
(Ex.: pe reversul unora dintre monedele lui Filip Arabul 
figurează leul şi un stindard cu cifra XIII, iar cele ale lui 
Victorinus, pe lângă inscripţia Leg. XIII Gemina Pia Fidelis 
conţin şi reprezentarea animalului simbol). 

Activitatea legiunii XIII Gemina a început încă din timpul 
lui Augustus. Câteva epigrafe menţionează o colonia 
alcătuită din veterani ai legiunii -Colonia Uthina ex Africa, 
apoi un centurio legionis şi un evocatus din efectivele 
unităţii. Aceste inscripţii se crede că datează din faza 
iniţială a istoriei legiunii, când Augustus se pregătea să 
formeze, prin contopirea legiunilor republicane, o unitate 
nouă cu numărul XIII şi epitetul Gemina. La scurt timp după 
anul 14 d. Hr. Are loc revolta legiunilor din Pannonia şi 


Germania îndreptate împotriva noii conduceri de la Roma. 
Tacitus şi Suetonius arată că nemulţumirea trupelor între 
care şi XIII Gemina a fost calmată de prezenţa la Rin a lui 
Germanicus. După evenimentele de la începutul domniei lui 
Tiberius, din ordinul împăratului, legiunea XIII Gemina 
ocupă castrul de la Vindonissa unde staţionează aproape 
trei decenii. Misiunea legiunii la Vindonissa se încheie sub 
Claudius, anul 45 sau 46 când unitatea este transferată de 
pe limesul germanic în Pannonia la Poetovio până în a doua 
jumătate a sec.I d. Hr. 

În perioada pannonică istoria legiunii XIII Gemina se 
împleteşte cu evenimente ce s-au petrecut la Roma în anul 
69 d. Hr. La războiul civil cunoscut sub numele de „anul 
celor trei împărați” au luat parte trupe militare din mai 
multe provincii. Potrivit lui Tacitus şi Suetonius, în prima 
fază a războiului civil unitatea îl sprijină pe Otho. Pe 
câmpurile de luptă, la Bedriacum (Galia Cisalpină) şi 
Castores (lângă Cremona), sub conducerea legatului Vedius 
Aquila, legiunea suferă o grea înfrângere din parte legiunii 
V Alaudae. 

În 22 decembrie Senatul recunoaşte ca împărat pe Flavius 
Vespasianus. Soldaţii legiunii XIII Gemina, reîntorşi la 
Poetovio, trec în tabăra proaspătului împărat. Vespasianus 
înfrânge la Cremona pe ultimul dintre rivali Vitellius, 
punând capăt tulburărilor. 

În anul 70 d. Hr., împreună cu alte legiuni, legiunea XIII 
Gemina ia parte la înfrângerea unora dintre seminţiile 
galice. Victorioasă în această campanie militară legiunea 
revine la Poetovio. 

Noua detaşare trebuie pusă în legătură cu luptele 
împotriva suebilor şi sarmaților din 92-93. Dovadă a 
participării legiunii XIII Gemina la aceste conflicte este 
inscripţia descoperită la Antiochia cu menţionarea legatului 
legiunii Stel (?) Sospes, datorită contribuţiei sale din 
„expeditio subica et sarmatica”. La încheierea ostilităţilor, 
noul sediu al legiunii este stabilit la Vindobona (Viena). 


Începând cu sec. Il d. Hr., când Traian hotărăşte 
declanşarea atacului împotriva Daciei, se încheie şi 
misiunea legiunii XIII Gemina la Vindobona. În aproximativ 
anul 101 este mutată împreună cu legiunile I Adiutrix şi XV 
Apollinaris în dreptul Dunării de Jos. Ea va participa la 
ambele campanii daco-romane, confirmarea reieşind din 
inscripţia ridicată la Corinth în onoarea lui Caellius 
Martiales tribunus legionis XIII Geminae, distins de Traian 
ca urmare a actelor de bravură militară săvârşite în cea de 
a doua campanie în urma căreia „universa Dacia devicta 
est”. Legiunea XIII Gemina a staționat permanent în Dacia 
din primii ani ai întemeierii provinciei până la abandonarea 
ei de către romani la începutul domniei lui Aurelian. Ea a 
avut tot timpul garnizoana în castrul de la Apulum, clădit pe 
înălţimea „Cetate” de la Alba Iulia. În perioada de la 
Hadrian şi până la războaiele marcomanice, guvernatorul 
Daciei Superior a fost totodată şi comandantul legiunii XIII 
Gemina. După organizarea celor trei Dacii din 168-169, 
legiunea îşi are din nou comandanții săi aparte. La cele 15 
nume de legati legionis XIII Geminae cunoscute trebuie să 
fie adăugat şi numele unui anonim, Valerius Maximus, care 
nu a fost guvernatorul Daciei dar pe vremea lui Commodus, 
în 162, a deţinut comanda legiunii XIII Gemina, după cum 
precizează inscripţia descoperită la Diana Veteranorum 
Numidia. 

Un alt legat al legiunii este M. Herennius Faustus, 
documentat prin două altare cu inscripţii, la Apulum, unul 
închinat lui Saturnus Securus şi celălalt zeiţei Minerva 
Supera. Nici el nu a deţinut funcţia de guvernator. În timpul 
domniei lui Gallienus, ca urmare a reformei efectuate de 
acesta, comandanții legiunilor poartă numele de praefecti, 
fiind numiţi dintre cavaleri. După comandantul legiunii 
urmează în rang tribunii legionis laticlavi, funcţie deţinută 
de tinerii din ordinul senatorilor, care exercită această 
comandă înainte de a avea acces la cariera senatorială 
propriu-zisă. Această comandă a deținut-o şi lulius Rufinus 


Proculinus, care a închinat un altar zeităților egiptene 
Seraphis şi Isis. 

Legiunea XIII Gemina a fost singura legiune care a 
staționat în Dacia de la ocupare şi până la evacuarea 
provinciei. Pentru început, legiunea a fost utilizată la acţiuni 
de pacificare şi organizare a noii provincii romane. În 
momentul în care Traian începe pregătirea campaniei 
împotriva parţilor, el are în vedere şi participarea militarilor 
legiunii. Izvoarele epigrafice oferă informaţii privind 
participarea trupelor din Dacia la luptele din Orient. 
Inscripţiile apărute în Moesia Inferior, Galatia, Beyrut 
semnalează centurioni şi soldaţi din legiunea XIII Gemina 
prezenţi în corpul expediționar roman. Vexilaţiile din 
legiunea de la Apulum împreună cu alte detaşamente 
legionare au fost puse în Orient sub comanda lui Iulius 
Quadratus Bassus. 

La începutul domniei lui Hadrian soldaţii legiunii, 
împreună cu trupele auxiliare din provincie au opus o 
rezistenţă dârză atacurilor sarmate. Inscripţiile din Dacia, 
îndeosebi cele de la Apulum fac referiri la ofiţeri şi soldaţi ai 
legiunii (legaţi, ofiţeri superiori, soldaţi, veterani), indică 
originea lor etnică, divinităţile adorate şi scot în evidenţă 
rolul legiunii XIII Gemina în dubla misiune de apărare şi 
romanizare pe care a exercitat-o în Dacia. Sub domnia lui 
Antoninus Pius provincia Dacia a trebuit să facă faţă 
numeroaselor şi puternicelor atacuri ale dacilor liberi. Se 
remarcă în acţiunile militare din 156-157 unităţile legiunii, 
care era condusă de guvernatorul Daciei Superior, legatul 
Statius Prisscus. La sfârşitul ostilităţilor comandantul 
unităţii de la Apulum a ridicat în apropiere de Grădiştea 
Muncelului un altar închinat zeiţei Victoria Augusta pentru 
sănătatea împăratului. 

Războaiele cu cvazii şi marcomanii periclitează pentru mai 
bine de două decenii graniţele imperiului, afectând viaţa 
provinciilor. Centre ca Apulum, Ulpia Traiana 
Sarmizegetusa şi regiunea auriferă a munţilor Apuseni au 


cunoscut atacurile externe. Ca urmare, Marcus Aurelius a 
procedat la întărirea Daciei din punct de vedere militar, 
transferând din Moesia Inferior la Potaissa legiunea V 
Macedonica. Astfel, întregul efectiv militar al Daciei trece la 
contraofensivă. Inscripţia descoperită în Mauretania 
Caesariensis, dedicată lui Cornelius Clemens (comandant 
superior al unităţilor din Dacia) de către Avidius Valens din 
legiunea XIII Gemina, indică participarea acestei legiuni la 
lupte. 

În urma aducerii legiunii V-a Macedonica la Potaissa, 
detaşamentele legiunii XIII Gemina vor fi retrase din zonă. 
Legiunii XIII Gemina îi revenea în mod special paza 
ținutului aurifer. Întreg drumul de-a lungul Mureşului era 
păzit de detaşamente ale legiunii de la Apulum, instalate în 
staţiunile militare de la Micia, Bulci, Sânicolaul Mare, 
Cenad, fapt dovedit de cărămizile cu ştampile descoperite 
în aceste localităţi. Sub Commodus armata Daciei se 
găseşte în aceeaşi stare de alertă, datorită noilor atacuri ale 
dacilor liberi unitatea de la Apulum se alătură eforturilor 
colective de înlăturare a pericolelor. 

În timpul dinastiei Severilor (193-235) aşezarea civilă din 
jurul castrului legiunii XIII Gemina primeşte titlul de 
Municipium Septimium Apulense iar la Apulum se constituie 
o schola speculatorum, asociaţie a ofiţerilor unităţii. În 
această perioadă, armata beneficiază de o serie de înlesniri: 
la promovarea în ierarhia militară, măriri de solde, crearea 
de asociaţii militare, căsătorii în timpul efectuării serviciului 
militar. (Constituţia Antoniniana - dată de Caracalla în anul 
212); 

Starea de nesiguranţă se accentuează tot mai mult la 
graniţele imperiului în perioada ulterioară Severilor. Atacul 
carpilor în anul 242 este respins de unităţile din Dacia, dar 
situaţia gravă impune prezenţa împăratului Gordianus în 
provincie (238-244). 

Italia propriu-zisă fiind ameninţată, se impunea 
concentrarea aici a numeroase trupe. Ca urmare, sunt 


aduse din provincii trupe care să apere teritoriul 
peninsulei. În localităţi din Italia de nord (Aqvilea, Ticinium, 
etc.) au apărut indicii despre existenţa unor vexilaţii 
aparţinând legiunii XIII Gemina, care au staționat aici. 
Situaţia imperiului se degradează şi sub Gallienus. 
Inscripţiile descoperite în apropierea de Poetovio 
semnalează detaşamentele legiunii XIII Gemina şi V 
Macedonica aflate sub comanda lui Flavius Aper pe 
teritoriul provinciei Pannonia. 

Sub împăratul Aurelian, legiunea XIII Gemina este 
transferată la sudul Dunării, în Dacia Ripensis (la Ratiaria), 
primind însărcinarea de a supraveghea malul drept al 
Dunării. La nordul şi sudul fluviului, datate aproximativ în 
sec. IV şi descoperite la Ratiaria, Kladovo, Drobeta, Diema, 
sunt cărămizi şi ţigle marcate cu ştampila L XIII G. RAT, LE 
XIII GE, LEG XIII G PC. 

Notitia Dignitatum oferă informaţii privind dislocările de 
trupe în timpul Imperiului roman târziu; se atestă existenţa 
unor praefecturi şi praefecti legionis XIII Geminae în centre 
ca: Aegeta, Transdrobeta, Ratiaria, Zernis. După toate 
probabilitățile sediul de bază al legiunii era la Ratiaria; dar 
unităţi ale legiunii erau dislocate şi în localităţile 
menţionate în Notitia Dignitatum. Acest fapt întăreşte 
constatarea privind procesul de divizare al armatei romane 
ca urmare a reformelor împăratului Diocletian prin crearea 
unui mare număr de praefecturi militare. 

În cele 18 detaşamente aparţinând unor legiuni dislocate 
pe valea Nilului cu misiunea de a potoli revoltele locale, 
două erau vexilaţii ale legiunii V Macedonica şi XIII Gemina, 
care în jurul anului 235 se găseau cantonate la Memphis şi 
Babilonia, pe NIL. 

Reforma constantiniană a fixat definitiv detaşamentele 
respective malurile fluviului egiptean. Fracţionarea legiunii 
în mai multe praefecturi cantonate pe o întinsă arie 
teritorială a făcut ca numele legiunii XIII Gemina să se 
piardă în Egipt. În perioada tulbure a sec. IV-V, când 


Imperiul a fost zguduit de invaziile populațiilor migratoare, 
existenţa acestei legiuni nu mai poate fi urmărită. 

Legiunea V Macedonica Până la venirea în Dacia 
Începuturile legiunii care a avut drept embleme taurul şi 
vulturul sunt puţin cunoscute. A fost adusă pe teritoriul 
Moesiei probabil de Augustus dar ea este atestată, cu 
siguranţă, în timpul lui Tiberius. Prin 33-34, împreună cu 
legiunea IV Schytica construieşte o parte din drumul 
strategic din dreapta Dunării, iar în 44 ia parte la 
operaţiunile militare ce transformă Thracia în provincie 
romană. În timpul lui Claudius legiunea se afla în castrul de 
la Oescus. În anul 69 legiunea ia parte la războaiele dacice 
ale lui Domițian. După invazia dacilor în Moesia, în iarna 
anului 85/86, când îşi pierde viaţa guvernatorul provinciei, 
C. Oppius Sabinus, Domițian vine la Dunăre pentru 
pregătirea războiului. Împarte Moesia în două provincii, 
legiunea V Macedonica făcând parte din armata provinciei 
Moesia Inferior. După alungarea dacilor, armatele trec 
Dunărea sub comanda praefectului praetoriului, Cornelius 
Fuscus. 'Traian hotărându-se să rezolve conflictele cu dacii, 
masează numeroase trupe în cele două Mossii, printre care 
se afla şi legiunea V Macedonica, care avându-l la 
conducere pe Q. Roscius Caelius Pompeius Falco participă 
la ambele războaie şi este distinsă cu „dona militaria”. 
Legiunea participă şi la construirea podului peste Dunăre 
din dreptul Drobetei. În perioada dintre cele două războaie, 
103-105, sau imediat după cucerirea Daciei legiunea este 
mutată de la Oescus la Troesmis (Igliţa), în Dobrogea. 

Aşezată de Traian în castrul de la 'Troesmis, timp de şase 
decenii, va contribui la organizarea, dezvoltarea economică 
şi romanizarea teritoriilor dobrogene. 

Prezenţa legiunii la Troesmis este atestată de Ptolemeu, 
dar şi de materialul epigrafic. Cele mai vechi inscripţii sunt 
din vremea lui Hadrian. În timpul lui Traian este posibil ca 
legiunea V Macedonica să fi făcut parte din armatele 
romane care luptă în războaiele orientale, dar nu se cunosc 


amănunte, mai sigură este prezenţa unei vexilaţii din 
legiune în războiul iudaic a lui Hadrian (132-135). Cea mai 
de seamă acţiune militară la care participă legiunea în 
acest răstimp este războiul lui Lucius Verrus (161-166). 
Răspândirea mărturiilor epigrafice, a materialului tegular, a 
permis stabilirea teritoriului militar al legiunii. Inscripţii s- 
au descoperit la Troesmis, Orlovka, Tyras, Trophaeum 
Traiani şi Tomis, iar ţiglele cu ştampila legiunii la Troesmis, 
Capidava, Dinogeţia, Barboşi, Orlovka, Tyras, Noviodunum, 
etc. Influențele legiunii s-au făcut simţite şi pe litoral la 
Tomis, dar mai ales la Histria şi Callatis. 

Detaşamentele din legiune au participat la construirea 
unor castre de pe teritoriul dobrogean (în sec. II, la 
Barboşi, Capidava şi Arrubium). În cele şase decenii de 
staţionare în Dobrogea legiunea a contribuit la ridicarea 
unor fortificaţii, la construirea şi întreţinerea drumurilor, la 
realizarea unor reţele de aducțiune a apei, etc. 

Din studiul inscripţiilor rezultă că militarii legiunii erau 
recrutaţi în această perioadă mai ales din provinciile 
orientale (Asia Mică, Siria) dar şi din Italia, Pannonia şi 
Moesia. 

În anul 161, puţin după urcarea pe tron a lui Marcus 
Aurelius începe „expeditio orientalis” în frunte cu Lucius 
Verrus, terminată cu succes pentru romani în 166. După 
lupte în Armenia, au loc operaţiunile împotriva parţilor, la 
care participă şi legiunea V Macedonica. 

Legiunea V Macedonica în Dacia şi după anul 271 

O ameninţare mult mai gravă pândeşte Imperiul: vasta 
coaliţie cvado-marcomanică. Probabil data venirii legiunii V 
Macedonica este legată de interpretarea care se dă funcţiei 
îndeplinite de Sex. Calpurnius Agricola în inscripţia lui TI. 
Valerius Marcianus din Troesmis, militar participant la 
războiul marcomanic. Din text rezultă că în timpul acestui 
război, legiunea se afla sub comanda lui Sex. Calpurnius 
Agricola. E posibil ca la sfârşitul războiului oriental, 
Agricola să fi condus un corp de armată din care făcea 


parte şi legiunea V Macedonica, în timpul expediției din 168 
a celor doi împărați în nordul Alpilor. Cu această ocazie 
Raetiei i s-a atribuit legiunea III Ithalica, provinciei 
Noricum legiunea II Ithalica, iar Daciei Porolissensis 
legiunea V Macedonica. Prin urmare, legiunea a putut sosi 
cel mai devreme în Dacia în 168 şi putem bănui că 
garnizoana a fost stabilită de la început la Potaissa. 

Dacia prin aşezarea sa geografică a avut de suferit, în 170, 
din partea sarmaților, lacringilor şi burilor care au pustiit 
zona auriferă ajungând până la capitala provinciei, astfel că 
legiunea V Macedonica este adusă pentru apărarea 
graniţelor din această parte a Imperiului. După moartea lui 
Marcus Aurelius, Commodus renunţă să mai continue 
războiul. Sosind la Potaissa, legiunea îşi construieşte castrul 
pe platoul numit azi „Cetate”. Dimensiunile sunt foarte mari 
535x408 m. castrul s-a ridicat respectând regulile artei 
fortificațiilor cu şanţ, zid de incintă, agger, turnurile de la 
colţurile castrului şi de curtină, turnurile care flanchează 
porţile. Legiunea a participat la războaiele civile din timpul 
lui Septimius Severus. Legiunile dacice s-au declarat de la 
început de partea acestui împărat. Vexilaţiile dacice l-au 
însoţit pe împărat în 193 în expediţia contra lui Didus 
Iulianus. În expediţia împotriva lui Pescenninus Niger au 
plecat tot în 193 vexilaţii ale legiunilor V Macedonica şi XIII 
Gemina. După bătălia de la Lugundum (II, 197) vexilaţiile 
legiunii dacice se reîntorc în provincie, poate sub comanda 
unui tribunus militum laticlavius. 

Caracalla s-a interesat de soarta castrelor şi a trupelor din 
provincie şi măreşte legiunii V Macedonica solda anuală de 
la 450 denari la 675/750 denari. Acum legiunea primeşte 
epitetul de „Antoniniana”, atestat pe ştampile. În timpul 
împăratului Elagabal (218-222) şi apoi Severus Alexander 
(222-235) legiunea mai primeşte şi epitetul „Seviriand”. Cu 
domnia lui Maximin Tracul (235-238) începe perioada 
anarhiei militare când armata proclamă şi detronează 
împărați. E de remarcat faptul că legiunea V Macedonica 


are o atitudine loială faţă de împăratul în funcţie. În această 
perioadă se înteţesc atacurile popoarelor barbare. La 242 
carpii îşi fac apariţia la Dunăre. Marele atac al carpilor se 
produce în timpul lui Filip Arabul. Bătălia decisivă se dă în 
247. La lupte participă legiunile şi unităţile auxiliare. Nu 
este exclus ca însăşi Potaissa să fi fost atacată sau chiar 
ameninţată, pentru că s-au constatat refaceri la colţul de 
nord-vest al castrului. 

Prima jumătate a domniei lui Gallienus (253-268) este 
ultima perioadă din care se deţin ştiri despre activitatea 
legiunii V Macedonica în cadrul armatei Daciei şi la 
Potaissa. Există indicii că înainte de 257, Gallienus duce 
lupte la graniţele provinciei cu dacii liberi. Poate că epitetul 
III „pia fidelis” cu care legiunea V Macedonica este 
învrednicită în inscripţia lui Donatus, să-l fi dobândit în 
urma participării la aceste lupte. 

Din anul 260, situaţia din Dacia devine tulbure, izvoarele 
epigrafice dispar, iar cele literare vorbesc despre o amissio 
Daciae interpretată de H. Daicoviciu ca o pierdere nu a 
unui teritoriu, ci a autorităţii puterii centrale asupra Daciei, 
în urma unei revolte militare. Unele detaşamente din 
legiunea VMacedonica aflate în afara provinciei par să-şi fi 
modificat atitudinea faţă de Gallienus trecând de partea 
uzurpatorului Victorinus. 

Aurelian reface autoritatea asupra provinciei, pentru a 
retrage apoi trupele şi administraţia. Abia atunci legiunea V 
Macedonica va abandona castrul. După 16-17 decenii, 
legiunea revine la Oescus unde este atestată de numeroase 
ţigle. Din perioada de la Aurelian până la Constantin cel 
Mare, Imperiul s-a străduit să-şi consolideze capetele de 
pod din stânga Dunării. Ţiglele ştampilate de la Sucidava 
confirmă existenţa unui detaşament din legiunea de la 
Oescus. Alte ştampile sunt semnalate la Hinova şi eventual 
şi la Drobeta. 

După reorganizarea Egiptului de către Dioclețian, în noua 
provincie Aegyptus Herculia sunt transferate detaşamente 


ale legiunii XIII Gemina şi VMacedonica. Această ultimă 
perioadă rămâne, deocamdată, necunoscută. 

Armamentul roman în provincia Dacia În cadrul 
materialului arheologic, piesele de armament sunt bine 
reprezentate, deşi încă puţine ca număr ţinând seama de 
numărul şi durata staţionării trupelor romane pe teritoriul 
provinciei Dacia. Numărul relativ redus al pieselor de 
armament ar putea fi explicat prin faptul că aceste piese au 
fost fie pierdute, deteriorate şi apoi aruncate, fie uitate de 
către soldaţi cu ocazia retragerii. 

În fiecare castru - în clădirea comandamentului 
(praetorium) - se aflau una sau mai multe încăperi 
(armamentaria) destinate depozitării armelor. Arsenalele 
mai erau încadrate cu personal specializat. În afara celor 
care participau efectiv la făurirea armelor, împărţiţi în 
decurii, se aflau slujbaşii însărcinaţi cu serviciul de evidenţă 
(scribae armamentarii) sub conducerea unui armorum 
custos sau magister officiorum. Armele romane se pot 
clasifica după tipologia clasică în: e) Arme ofensive - arma 
Mijloace de apă rare individuală - armatura Arme de mare 
putere în atac şi în apărare - tormenta f) Armele ofensive se 
subclasifică la rândul lor în: 

— Arme de aruncare şi de împungere - pilum, hasta, cu 
diferitele lor variante; 

— Arme de tăiere şi de împungere - gladius, spatha, pugio, 
clunaculum; 

— Arme de lovire şi de zdrobire - clava, securis; Mijloacele 
de apărare individuală erau compuse din: 

— Cască şi coif -cassis; 

— Cuirasă - lorica; 

— Scut - scutum. 

Armele de mare putere cuprindeau maşinile grele de 
luptă, de lansare şi de asediere: 

— Catapulta 

— Balista 

— Onager 


— Aries. 

Iar ca intermediare între acestea şi armele ofensive erau 
armele uşoare de lansare de la distanţă arcus şi funda 
(praştia). 

Armele romane, chiar provinciale, respectă formele şi 
dimensiunile „standard” din Imperiu. Ele se remarcă prin 
uniformitate şi făurire în serie. Armele romane se dovedesc 
foarte practice, cu superioritate pe câmpul de luptă, mai 
uşoare decât cele greceşti şi mai eficace decât ale trupelor 
uşoare destinate ofensivei. 

În primele două secole ale Imperiului, armele romane au 
atins culmea perfecțiunii. Grija pentru arme se reflectă în 
creaţiile pur romane de pe urma experienţei în lupte. În 
acelaşi timp armele au devenit luxoase, fără însă a-şi pierde 
din valoarea combativă. În Imperiul roman târziu armele s- 
au adaptat tacticii şi tehnicii de luptă a popoarelor 
„barbare”. 

Arma Arme de aruncare şi împungere Pilum (sulița) 
formată din verutum, veche armă italică. A fost folosită prin 
excelenţă de infanterie. Avea o înălţime cuprinsă între 2,10- 
2,20 m. Era alcătuită din vârf, tijă şi hampă. Vârfurile de 
suliță au de regulă 4 muchii sau sunt de formă conică 
multifaţetată, terminate cu manşon sau peduncul, atingând 
dimensiuni variabile între 6-18 cm. Aplicarea la hampă 
pentru sistemul de înmănuşare tubulară, cel mai utilizat, se 
face prin fixarea la baza manşonului, prevăzut în acest scop 
cu una sau două perforaţii. În Dacia -vârfurile de suliță sunt 
foarte numeroase. 

Aceste tipuri, fie de luptă, fie de paradă, datează din sec. 
II-LII d. Hr., la care se adaugă, coexistând cu ele, o formă 
nouă cu una sau două proeminențe inelare la bază, plasate 
intermediar între muchii şi manşon. Această formă îşi face 
apariţia din a doua jumătate a sec II d. Hr. Şi are rolul de a 
întări centrul de greutate al armei respective. Sub 
Dioclețian s-au utilizat, ca variante ale suliţei clasice 
spiculum şi verunculum, cu vârful mai scurt (2225 cm şi 


respectiv 12 cm), ambele de formă piramidală din fier 
masiv. În săpăturile arheologice de la Slăveni, au fost 
descoperite peste 50 de vârfuri de pila turnate în bronz, cu 
înmănuşare piramidală şi făţuite piramidal (cu trei până la 
opt feţe). Ele fuseseră frumos lustruite, în unele cazuri 
chiar poleite cu foiţă de argint. Sunt fără îndoială arme de 
paradă. Cu totul excepţional se întâlneşte pilum murale, 
care este o suliță dublă, lungă de 1,50 m, folosită mai ales la 
asedierea unei cetăţi. Prinsă la centru cu mâner, ea se 
putea manevra de pe scara de asediu introducându-se prin 
golul dintre două creneluri în scopul de a lovi în dreapta şi 
în stânga pe duşmanii ascunşi după aceste parapete. 

Hasta (lancea) este o armă uşoară folosită atât în lupta 
corp la corp, cât şi la aruncare, a fost purtată de legiuni şi 
de trupele auxiliare de infanterie sau de cavalerie. Are vârf 
de fier (cuspis) şi hampă lungă (hastille) de secţiune 
circulară, fiind prevăzută cu o curea (amentum) fixată în 
centrul de greutate al armei pentru a-l da o forţă cât mai 
mare de aruncare şi un călcâi metalic (spiculum), montat la 
capătul opus vârfului, de formă conică cu vârful în jos 
pentru a putea înfige arma în pământ pe timp de repaus. În 
general, vârfurile de lance erau de două forme: foliformă şi 
romboidală, masivă sau plată, fixate la hampă cu tub de 
înmănuşare şi se fixau de mâner cu un cui. În sec. I-LI 
înălţimea totală a ajuns la 1,15 m, dintre care cca. 15-20 cm 
reprezintă vârful propriu-zis. Din a doua jumătate a sec. III, 
lancea va fi folosită şi de cavaleria romană cu numele de 
contus. În Dacia vârfurile de lance sunt prezente în toate 
castrele. 

Arme de tăiere şi împungere Gladius (spada), considerată 
sabia „naţională” a romanilor. În timpul Imperiului, spre 
deosebire de epoca precedentă, are lama lungă de 50-55 
cm pentru infanterie şi de 70-75 cm pentru cea de 
cavalerie. Mânerul cilindric prezintă patru şanţuri 
corespunzând degetelor. Acesta putea fi din os, fildeş sau 
bronz. Corpul mânerului masiv, sferic sau bilenticular avea 


la partea superioară un buton aplatizat (capulus) şi un 
adaos sferic intermediar la capul mânerului, de fixare a 
cotorului lamei, care trecea prin mâner. Capul de mâner 
bilenticular era alcătuit din două discuri bombate în lentile 
biconvexe dispuse în planul lamei. Modelul era folosit şi la 
pumnalele epocii. Unele spade dispun şi de a doua pereche 
de lentile la baza mânerului. Teaca, alcătuită din două 
bucăţi de lemn, este întărită la extremităţi cu garnituri 
metalice şi terminată în vârf ascuţit la care se ataşează 
buterola. Adesea, tecile sunt îmbrăcate în tablă de aramă 
sau în bronz cu ornamente în volută şi uneori numai în 
piele. Garnitura de la gura tecii are două inele de agăţare a 
spadei de cingulum sau de balteus. 

Soldatul roman purta gladius-ul atârnat pe şoldul drept 
fiindcă în stânga avea scutul. Ofițerii nu purtau scut şi de 
aceea îşi fixau gladius pe şoldul stâng. 

Din a doua jumătate a sec. [II şi începutul sec. III apare un 
nou tip de spadă, spatha, purtată de trupele călări 
(auxiliare). Acest model se va generaliza treptat înlocuind 
gladius în a doua jumătate a sec. III. Spatha, va fi purtată 
de toată armata din vremea lui Dioclețian. Se 
caracterizează printr-o lamă lungă, între 85-95 cm. 
Mânerul este mult mai alungit (15 cm) faţă de gladius şi 
păstrează cele 4 şănţuiri, dar capul mânerului este ovoidal 
mergând spre aplatizare şi garda masivă cubică. Teaca ei 
este din lemn cu brățări metalice la gură, pe mijloc şi la 
vârf, având inele de suspendare fixate pe marginile 
garniturii de la gura tecii. Pugio (pumnal) este scurt ca 
dimensiuni, era folosit pentru lupta apropiată, se purta pe 
şoldul stâng, pe partea opusă spadei. Are lamă spatulată, 
lată de 4-6 cm, lungă de 20-25 cm. Mânerul prismatic sau 
cilindric era placat cu os. Capul mânerului, bilenticular, 
avea între lentile un buton sferic pentru fixarea lamei la 
mâner. Teaca din bronz era ornamentată cu motive 
decorative gravate sau reliefate şi dispunea de două 
perechi de inele de suspendare pe părţile laterale, la gura 


tecii şi la mijloc. Unele teci erau lucrate în aur sau argint 
(cele pentru paradă). Pumnale bine conservate au fost 
descoperite în castrele de la Buciumi şi de la Racoviţa - 
Praetorium Il (jud. Vâlcea). 

Clunaculum este pumnal de proporţii mai reduse, cu lamă 
îngustă şi scurtă, având mânerul alungit, fără lentile. Se 
purta la spate, fără alte arme, pe timpul diferitelor lucrări 
în afara luptei. Numeroase exemplare au fost descoperite în 
castrul Arutela. 

Arme de lovire şi de zdrobire Clava (buzdugan) a fost 
întrebuințat pe scară largă în sec. II d. Hr., are corp metalic 
pe care sunt montate vârfuri masive ascuţite cu înmănuşare 
tubulară. De formă mai mică este întrebuințat de cavalerie 
la sfârşitul Imperiului. În Dacia sunt cunoscute buzduganul 
de la Romula. 

Securis (secure) a fost mai puţin folosită la începutul 
Imperiului apoi devine una din armele principale atât 
pentru infanterie cât şi pentru cavalerie, în sec. V-VI. 

Armatura Căştile şi coifurile (cassis) folosite în Imperiul 
roman, mai ales în primele două secole, sunt cele numite de 
tip Haguenau şi de tip Weissenau intrând în dotare încă de 
la sfârşitul sec. 1 î. Hr. Şi începutul sec. 1 d. Hr. În timpul 
marşului casca se atârna pe umeri cu o sfoară petrecută 
printr-un inel fixat în vârful calotei (Columna Traiana). 

Primul tip (Haguenau) are o calotă din fier sau din bronz 
cu marginea îngustă în zona frontală şi mai proeminentă în 
dreptul urechilor şi apărătoare de ceafă orizontală; avea 
avantajul de a rezista la loviturile armelor de tăiere şi de a 
permite mişcările capului, dar lăsa un spaţiu vulnerabil 
între cască şi cuirasă. 

Casca de tip Weissenau are calota alungită până la baza 
craniului şi în faţă un ieşind de protecţie. Prezintă 
proeminențe în zona urechilor, jugulare (bucculae) mai late 
şi apărătoare de ceafă oblică şi arcuită. Apare şi un nou tip 
(Niederbiber), mai greu şi mai complet, cu apărătoare de 
ceafă, aproape oblică, care ajunge până la baza gâtului. 


Calota este întărită pe partea superioară cu o placă fixată 
cu nituri şi acoperă fruntea până la sprâncene. 
Apărătoarele de urechi sunt fixate cu balamale de calotă, 
protejând tot obrazul, încheindu-se una peste alta sub 
bărbie cu ajutorul unei catarame cu limbă, lăsând liberi 
ochii, nasul şi gura. Aceasta este casca de cavalerie, 
întâlnită şi în a doua jumătate a sec. III, care foloseşte ca 
decorație volutele, fulgerele, scorpionul şi şarpele încolăcit. 

Căştile sunt prevăzute de asemenea cu inscripţii legate de 
numele posesorului sau al unităţii din care făcea parte. 
Diversele tipuri de căşti expuse sunt exemplificate cu cele 
descoperite la Bumbeşti, Berzovia şi Ocna Mureş. 

În epoca imperială a fost utilizată şi casca cu mască 
asemănătoare cu forma tipului de Niederbider, elementele 
feţei fiind conturate, marcând ochii, nasul şi gura. Acest 
model se întrebuinţează la diferite întreceri hipice şi la 
paradă. Două asemenea căşti de cavalerist, de paradă, 
datând din sec. I provin de la Ostrov (jud. Constanţa) şi au 
ornamente în relief turnat ş i cizelat, înfăţişând dioscurii, 
şarpele şi mistrețul. De la asemenea căşti provin şi măştile 
de la Carsium (sec. [1) şi de la Romula (sec. III). 

Începând din sec. IV pe tot timpul Imperiului roman târziu, 
forma căştii se schimbă. Calota este alcătuită din două părţi 
unite de o bandă, care formează în acelaşi timp creasta 
(crista) longitudinală, puţin proeminentă. Baza calotei este 
de asemenea prevăzută cu o bandă de întărire, apărătoare 
de ceafă îngustă şi scurtă, apărătoare de urechi 
semicirculare cu perforaţii, toate fiind cu nituri, unele 
având şi nazal după modelul oriental. Ornamentarea constă 
în aplicarea de pietre preţioase sau semiprețioase pe calotă 
şi pe apărătoarele de urechi. Uneori creasta era 
reprezentată de un panaş fixat pe vârful calotei. El consta 
din pene colorate în funcţie de natura armei şi a gradului. 
Panaşele se foloseau mai ales la parade. Forma, culoarea şi 
aranjamentul acestor „creste” variau foarte mult; se ştie că 
centurionul purta crista transversa, de culoare alb-argintie 


şi aranjată cu penajul răsfrânt lateral, în două grupe de 
pene. După culoarea şi forma penajului ostaşii puteau 
recunoaşte uşor gradele superioare. 

Lorica reprezintă o piesă de apărare individuală, de 
diferite modele, dintre care două sunt cunoscute şi pe 
teritoriul ţării noastre, lorica segmentata şi lorica squamata 
(plumata). 

Lorica segmentata este un tip de cuirasă, formată din 
benzi metalice articulate (laminare). Cuirasa protejează 
partea superioară a bustului cu două plăci suprapuse şi 
restul bustului până la brâu cu cinci-şase benzi metalice 
late de 5-6 cm. Trei sau patru benzi identice alcătuiau 
umerarii. Piesele metalice erau fixate pe o dublură sau pe 
un spenţer de piele, iar plăcile spătarului, alcătuite din 
două părţi, pivotau pe balamale pentru a îmbrăca armura şi 
se închideau în faţă pe pieptar cu ajutorul unor curele şi 
catarame cu limbă, montate pe fiecare bandă, descoperite 
în castrul de la Slăveni. 

Lorica squamata era alcătuită din plăcuţe suprapuse în 
forma solzilor de peşte (squama) sau a penelor de păsări 
(plumata). La începutul Imperiului roman era scurtă şi 
dantelată la bază, fără elemente decorative. 

De la începutul sec. ÎI a existat o varietate de forme în ce 
priveşte dispunerea solzilor şi pandantivelor, care erau 
rotunjite sau ascuţite la bază. Solzii aveau şi ei diferite 
forme: dreptunghiulare, pătrate sau semicirculare (după 
descoperirile arheologice în castrele de la Slăveni, Gilău 
sau Buciumi), uşor bombaţi şi legaţi între ei cu sârmă de 
aramă, care trecea prin orificii anume perforate în plăcuţe 
şi se răsucea apoi pe partea opusă. Uneori solzii erau 
prevăzuţi cu o uşoară nervură în scopul de a abate loviturile 
de spadă. Acest tip de cuirasă dispare către mijlocul sec. III. 

În epoca târzie a Imperiului a existat şi lorica hamata. 
Aceasta era o cămaşă realizată din țesătura continuă a unor 
ineluşe de metal sau din împletirea unei sârme. Se îmbrăca 
mai uşor decât celelalte două tipuri. 


Cele trei tipuri de lorica descrise mai sus, erau purtate de 
trupă şi de gradele inferioare. 

Împăratul şi ofiţerii îmbrăcau loricae alcătuite din două 
piese, de bronz, turnate după un mulaj luat pe bustul 
beneficiarului. O piesă acoperea partea din faţă a bustului 
şi alta spatele. 

Ele se completau cu legături din segmenta peste urechi şi 
cu bambrechine în partea inferioară. Prinderea cu 
catarame şi curele a celor două bucăţi se făcea de la şolduri 
până sub braţe. În faţă, această lorica era decorată cu 
diferite figuri de zei (Meduza, Mars, Victoria) sau cu unele 
semne religioase şi de război. Pentru atârnarea sabiei şi 
pumnalului, fiecare soldat purta un balteus sau un 
cingulum. Primul consta dintr-o diagonală de piele, 
petrecută pe deasupra umărului stâng, apoi legată pe 
şoldul drept. Mult mai frecvent apare însă pe reprezentările 
cu caracter militar, cingulum militiae, adică centironul care 
se lega peste pântece, imediat sub lorica. Centura se făcea 
de obicei dintr-o curea lată de piele, prinsă în faţă cu o 
cataramă puternică. Mai rar era compusă dintr-o serie de 
plăcuţe patrulatere din metal, legate între ele cu ineluşe. În 
ambele cazuri, centura era decorată cu aplice din metal 
strălucitor sau cu felurite pandantive. De centiron era 
atârnat în faţă un fel de „şorţ”, realizat din piele placată cu 
foi de metal şi terminat la poale cu pandantive ornamentale 
de metal (bulae). La ofiţerii superiori şi la împărați 
cingulum avea un caracter ornamental şi distinctiv în ceea 
ce priveşte gradul. Ei îşi atârnau sabia de o verigă legată 
sub lorica. În asemenea situaţie cingulum devenea o fâşie 
de lână frumos colorată care se încingea în jurul cuirasei, 
peste pântece şi se înnoda elegant în faţă. 

În epoca imperială, cnemidele (ocrae) nu s-au mai folosit, 
fiind incomode în lupte. Se purtau numai ca piese de 
paradă de către centurioni şi erau făcute din stofă bogat 
decorată cu ţesături colorate sau cu aplice lucitoare din 
metal. 


Scutum avea în imperiul roman diferite forme: ovală, 
rectangulară, curbată, rotundă, hexagonală, cu o 
convexitate mai mică decât în epoca precedentă. Lungimea 
lui este de până la 70-80 cm, lăţimea reducându-se 
proporţional. Umbo, în majoritatea cazurilor este ovoidal 
sau semisferic, cu margine circulară sau dreptunghiulară, 
care aderă la câmp şi se fixează cu nituri (ex: umbo de la un 
scut de paradă sau umbo de scut descoperit la Copăceni). 
La interior, scutul avea ataşate două mânere, unul la mijloc 
pentru mână şi altul la margine pentru antebraţ. Marginea 
scutului era prevăzută cu o bordură metalică marginală, de 
întărire. Din a doua jumătate a sec. II s-a generalizat forma 
dreptunghiulară a scutului, iar din sec. III până la sfârşitul 
Imperiului nu mai rămâne în dotare decât scutum oval cu 
umbo oval sau semisferic. 

Clipeus este un scut oval sau hexagonal care proteja 
numai bustul, era lucrat din lemn întărit cu şaibe de metal 
acoperite cu piele tăbăcită şi întărit pe margini cu o 
bordură de metal. În exterior, la centru, avea fixat un umbo. 
Parma era un scut de formă rotundă, lucrat din aceleaşi 
materiale, se purta de cavalerie şi de formaţiile uşoare de 
infanterie. 

În primele trei secole ale Imperiului, decorația câmpului 
abundă, cele mai numeroase ornamente constituindu-le 
motivele geometrice, arabescurile şi volutele, la care se 
adaugă simboluri siderale, soarele cu raze, steaua cu şase 
braţe, semiluna, fulgerul înaripat sau simplu. O altă grupă 
de ornamente o constituie păsările, animalele, vulturii, 
scorpionii, taurii. Mai puţin frecventă este decorația 
vegetală, ghirlande cu volute de flori, coroane cu lauri. 
Aceste însemne nu erau individuale, ci aparţineau grupelor 
de soldaţi. Uneori numele soldatului şi numărul unităţii 
erau înscrise pe umbo sau pe plăcuţe din bronz prinse de 
scut. 

Tormenta Catapulta este o maşină de luptă pentru 
lansarea săgeţilor de mare greutate (trifaces, pila muralia). 


A fost alcătuită din trei părţi: corpul propriu-zis prevăzut cu 
o cremalieră şi opritor; arcurile şi corzile; cutia cu 
resorturi. Catapulta a fost montată pe un suport cu două 
tălpi, una susţinând cutia şi alta corpul propriu-zis, la 
extremitatea opusă cutiei cu resorturi. Catapulta avea 
braţul traiectoriei orizontal, de aceea arunca proiectilele 
numai în linie dreaptă. Se mai numea şi scorpion. Imaginea 
ei o întâlnim pe Columna Traiana. 

Balista este o maşină de luptă folosită la asedii şi apărare, 
era amplasată pe turnurile fortificațiilor pentru aruncarea 
ghiulelelor de piatră. Maşinile de luptă de acest fel erau de 
dimensiuni diferite (maiores şi minores). Ele erau formate 
din arcuri mari de fier montate pe care trase de cai 
(carroballista) pentru a fi mai uşor transportate din loc în 
loc şi amplasate în diferite puncte ale luptei. Braţul de 
înclinare avea 45* şi era prevăzut cu un cursor mobil, iar 
cablul se întindea ca şi coarda unui arc. Mecanismele de 
balistă, din fier, erau acţionate prin forţa de torsiune a unor 
legături de frânghii, care se realiza printr-un sistem de 
pârghii. Încordarea se făcea în funcţie de distanţa dorită 
pentru lovirea țintei. Mecanisme din fier de balistă au fost 
descoperite în fortificațiile de la Gornea şi de la Orşova. 
Balistele puteau lansa o ghiulea (glans) până la 30 de kg. Pe 
o distanţă până la 600 de metri. Ghiulelele (descoperite în 
majoritatea castrelor de pe teritoriul Daciei) erau din pietre 
naturale, altele prelucrate la mărimi diferite, calculate după 
nevoile de distrugere a țintelor şi pentru a învinge 
rezistenţa aerului pe traiectorie. Onager era o maşină 
puternică de lansat pietre grele cu un singur braţ, atingând 
pe traiectorie o viteză mică, aruncând piatra după 
greutatea ei până la o distanţă de numai 130-160 metri. Se 
compunea dintr-o cutie formată din două bârne puternice, 
legate între ele. În interiorul ei se aşezau în poziţie 
orizontală, segmente de funii (nervi) puternic răsucite. 
Aceste fâşii de coarde articulau un braţ de pârghie care, în 
stare de nefuncţionare, stătea vertical. La extremitatea lui 


superioară, era atârnat proiectilul (o piatră), într-o mică 
plasă. Pârghia se încorda şi se apleca tot cu un troliu, până 
ce ajungea în poziţie aproape orizontală. Cu o lovitură de 
ciocan, se ridica brusc şi arunca proiectilul. Onagerul avea 
o traiectorie curbă, asemănătoare cu o praştie. În afară de 
pietre, cu el se aruncau asupra inamicului şi vase cu 
materiale inflamabile. 

Catapultele, balistele inclusiv onager erau folosite mai ales 
pentru apărarea fortificațiilor. Dar pentru a distruge 
întăriturile, romanii se foloseau de aries (berbec), cunoscut 
ca armă de dislocare a zidurilor. Arma constă dintr-o bârnă 
de lemn de esenţă tare, lungă de cel puţin 18 metri, având 
la una dintre extremităţi un tablou masiv de fier, făurit de 
obicei în formă de cap de berbec. Bârna se atârna uneori de 
grinda interioară a unei case mobile, aşezată pe roţi. Acest 
„hangar” poseda acoperiş în două pante şi era căptușit cu 
materiale neinflamabile (de obicei cu piei de animale 
proaspăt jupuite). În această situaţie, mişcările de şoc se 
dădeau de la înălţime, nu mergeau întotdeauna la ţintă şi 
trebuiau reluate de mai multe ori, pentru a produce efectul 
dorit. 

Bârna mai putea fi rulată pe roţi sau cilindri, loviturile 
fiind mai puternice decât ale berbecului suspendat sau mai 
putea fi purtată pe braţele asediatorilor. 

Când asediul era considerat de mică importanţă, soldaţii 
făceau testudo (carapace de broască ţestoasă) din scuturi 
rectangulare. Se aşezau soldaţii unul lângă altul şi ridicau 
scuturile orizontal, deasupra capetelor, în aşa fel ca acestea 
să fie unul lângă altul şi să formeze un acoperiş. 
Asemănătoare cu aries erau falces murales şi terebrac. 
Prima se prezenta ca o uriaşă „seceră-coasă” care prin 
izbire pătrundea prin paramentul de blocuri al zidului şi-l 
desfăcea. Terebra, „sfredel-burghiu”, era un aries cu vârful 
ascuţit care producea perforaţii în zidurile de apărare, 
construite din cărămidă. 


Romanii mai foloseau pentru asedii şi turnurile de 
apropiere, construite din lemn şi împinse pe roţi. Acestea 
aveau forma trunchiului de piramidă şi în ele luau loc 
atacatorii. Şi la aceste turnuri exteriorul trebuia protejat cu 
piele crudă, ca să fie ferit de materiile inflamabile aruncate 
de inamic. Arcul este de asemeni armă de lovire şi 
împungere, folosit numai de trupele auxiliare, ca armă 
„naţională”. Arcul se bazează pe elasticitatea lemnului şi a 
corzii, de aceea era cioplit din esențe de lemn din cele mai 
tari şi mai elastice. Era de două feluri - simplu, cu 
extremităţile răsucite, unite printr-o piesă cilindrică la 
mijlocul armei şi de formă semicirculară, formată dintr-o 
hampă, prevăzută la un capăt cu crestătură cu pene 
(pennata) şi la celălalt capăt, cu un vârf de fier (spiculum). 
În castrele din Dacia au fost descoperite numeroase săgeți 
pentru care s-a putut fixa o tipologie. Existau vârfuri de 
săgeată (ferrum) de formă piramidală, conică, 
triunghiulară, de tip sirian sau cu barbeluri. 

Funda (praştia) era folosită pentru aruncarea bilelor de 
piatră. Bile de praştie au fost descoperite de asemenea în 
număr mare în castrele din Dacia. Dotarea cu armament şi 
uniformă a ostaşului roman se făcea în funcţie de specificul 
trupei în care lupta respectivul. 

Costumul soldaţilor din legiuni, în timpul Imperiului era 
compus dintr-o cămaşă-tunică, de lână sau pânză de în 
(tunica); o mantie groasă ţesută din lână (sagum-paenula), 
folie împotriva intemperiilor; un şal (focale), pantaloni 
scurţi şi sandale (caliga). Caliga se purta până la gradul de 
centurion; avea talpa ţintuită şi peste laba piciorului o reţea 
de cureluşe prinse în diferite feluri. În Dacia (Slăveni, 
Tibiscum, ş.a.) se cunosc urme de tălpi ţintuite, imprimate 
pe cărămizi şi mortarul zidurilor. Armamentul legiunilor era 
alcătuit din galea (cassis), lorica segmentata, scutum cu 
umbo, cingulum, gladius, pugio, hasta, pilum. Corpul 
subofiţerilor purta aproape acelaşi costum şi armament. 
Purtătorii de insigne militare (signiferi) aveau însă un 


costum aparte. Erau acoperiţi pe creştet cu o piele de cap 
de urs (ale cărui labe se legau pe piept), având o cuirasă de 
piele tare, tunica, sagum şi gladius prins de balteus. 
Gradaţii din serviciul de administraţie se identifică prin 
pachetul de tabulae pe care îl poartă sub braţ. 

Centurionul purta un costum bogat ornamentat. În ţinuta 
de gală, el purta cuirasă de piele (sau o lorica squamata), 
cnemide ornamentate, galea, gladius, pugio, scutum. 
Semnul lui caracteristic era bastonul confecţionat dintr-un 
butuc de viţă pe care îl purta în mâna dreaptă. Despre 
ofiţerii superiori (tribuni legionem, praefectus castrorum şi 
legatus legioni) nu avem date suficiente în ceea ce priveşte 
costumele şi armele pe care le purtau. Ştim despre tribuni 
că puteau fi identificaţi după o bandă lată de purpură pusă 
pe poala mantiei. La cei de rang senatorial ea era lată 
(laticlavi) şi îngustă la cei din ordinul ecvestru 
(angusticlavi). Mantia şi-o atârnau de umăr cu o fibulă. 
Casca lor avea o crista foarte bogată în pene multicolore; 
gladius-ul era atârnat de o diagonală iar pantalonii lor 
coborau până deasupra genunchilor. Ofițerii superiori 
aveau dreptul de a purta calcei (cizmuliţe cu carâmb înalt şi 
răsfrânt, care închideau complet piciorul). Fiecare 
comandant, de la centurion în sus, purta paludamentum o 
fâşie de stofă de diferite culori (în funcţie de grad). 

În efectivul fiecărei legiuni întâlnim un detaşament de 
cavalerie. Călăreţii erau înarmaţi cu un gladius lung, 
contus, scutum, galea, lorica şi trei pila. Trupele auxiliare 
regulate (alae şi cohortes) erau recrutate dintre populaţiile 
barbare cucerite. 

Cohortes (de infanterie) se recunosc după tunica scurtă, 
cingulum, sagum, caliga şi focale. Ca arme, erau dotate cu o 
cuirasă de piele, galea cu inel de atârnat, scut oval, gladius 
şi hasta. 

Alae (de cavalerie) purtau în general aceleaşi costume şi 
aceleaşi arme ca şi cohortele. Scutul lor era oparma ovală 
sau hexagonală. 


Soldaţii din numeri erau specializaţi în mânuirea unei 
anumite arme. Ei veneau în castru cu costumul şi 
armamentul specific etniei lor. 

Deci, în domeniul armamentului, Roma, în decursul istoriei 
a adoptat şi a perfecţionat armele cu bun efect combativ 
asupra duşmanilor. Arsenalul armelor ofensive şi defensive 
varia după caracterul unităţilor pe care le echipa 
(infanterie, cavalerie, marină, trupe de asediu). Forma, 
dimensiunile, modul de întrebuințare a armamentului 
roman se pot cunoaşte din relatările unor autori, din 
reprezentările sculpturale sau picturale, dar mai ales din 
obiectele originale găsite în urma săpăturilor arheologice. 
În afara armelor de luptă, în majoritatea cazurilor lucrate 
din fier, au fost descoperite şi arme de paradă, turnate din 
bronz, câteodată poleite cu aur şi argint. 

HABITATUL ÎN DACIA ROMANĂ O înţelegere cât mai 
completă a problemelor social-economice şi etno-culturale 
ale provinciei Dacia impune cunoaşterea condiţiilor de 
habitat ale provinciilor şi a tipurilor de aşezări existente 
aici. Deşi toponimia antică a provinciei este destul de 
redusă, cuprinzând aproximativ 80 de denumiri de aşezări, 
este evident că numărul acestora a fost mult mai mare, cele 
mai multe fiind aşezările rurale, alături de care s-au 
dezvoltat însă şi câteva centre urbane-oraşe. Dacă oraşele 
concentrează viaţa politică, culturală, meşteşugărească şi 
comercială a provinciei, în schimb aşezările rurale cuprind 
cea mai mare parte a populaţiei, îndeosebi a populaţiei 
autohtone, coloniştii îndreptându-se predilect spre mediul 
urban, unde se găsesc şi mai frecvent menţionaţi în 
inscripţii. 

Izvoarele epigrafice sunt suplimentate de cele 
documentare: Geografia lui Ptolemeu menţionează 44 de 
aşezări dintre care unele sunt menţionate şi de alte surse 
de informare, putând fi identificate topografic, iar altele 
datează din perioada anterioară provinciei; Tabula 
Peutingeriana (mijlocul sec. III d. Hr.), Cosmografia 


geografului anonim din Ravena (sec. VII) completează şi ele 
informaţia documentară. 

Aşezările rurale (pagus şi vicus) 

Aşezările rurale sunt atestate pe întreg teritoriul 
provinciei, dar răspândite inegal. Repartiția geografică 
inegală reflectă densitatea populaţiei şi importanţa 
economică diferită a unor regiuni cu o anumită formă de 
relief sau mai bogate ori mai sărace în surse ale solului şi 
subsolului. Gradul de densitate al așezărilor într-o zonă 
geografică indică, pe de o parte ponderea autohtonilor în 
zonă, iar pe de altă parte procesul de colonizare romană în 
exteriorul centrelor urbane sau militare. 

Alături de villae-le rusticae, aşezările rurale de pe 
teritoriul Daciei romane au fost de tip pagii (pagus) şi vicii 
(vicus). Ambele aveau caracter agricol-pastoral, dar existau 
şi centre miniere sau centre cu pronunţat caracter 
meşteşugăresc (ex.: execuţia de ceramică-olărit). 

Raritatea documentelor epigrafice şi caracterul lor 
lacunar face să se ştie puţin despre statutul juridic, 
organizarea şi administrarea aşezărilor rurale ale 
provinciei. Analogiile cu modul de organizare a aşezărilor 
rurale din alte provincii ale Imperiului, oferă totuşi unele 
indicii. Astfel, istoricul Gr. Florescu comparând situaţia din 
Dacia cu cea din Mauretania şi alte zone (provincii) cu 
aglomerări de origini şi etnii diferite, încă neromanizate, 
consideră că în administraţia satelor din Dacia, acolo unde 
dreptul roman era în vigoare, nu se aplica principiul 
colegialităţii şi al eligibilităţii, ci se recurgea la sistemul 
numirii unei singure persoane (principes), însărcinată cu 
administrarea comunei sau a acelui territorium în fruntea 
căruia se afla. Arheologul şi istoricul D. Tudor susţinea că 
administraţia rurală era realizată de organele şi serviciile 
oraşului pe teritoriul căruia se găseau satele, iar 
funcţionarii (magistri) aşezărilor rurale din territoria 
municipiilor erau lipsiţi de putere de iniţiativă în 
problemele importante, ei acţionând după dispoziţiile venite 


de la conducerea oraşului. Iar satele înglobate în 
territorium-ul militar al unui castru erau administrate de 
comandantul garnizoanei ajutat probabil de un consiliu 
format din proprietarii rurali locali. 

Cercetătorul C. Petolescu, în urma studierii unei inscripţii 
care se referea la aşezarea romană de la Lucidava, în care 
sunt menţionate curial | es] terit [orii] Luc [idavensis] care 
se îngrijeau de restaurarea statuii templului zeiţei Nemesis, 
găseşte o analogie într-o inscripţie din Dobrogea unde este 
amintit un loci principes gquingquenalis territo [rii] 
Capidavensis. Statutul aşezării de la Capidava era acela de 
vicus, deci şi Lucidava a fost probabil tot un vicus. La 
conducerea aşezării de la Barboşi era atestat un 
quinquenalis. 

Termenul de pagus indică, după majoritatea cercetătorilor, 
o comună rurală de tip roman, constituită pe teritoriul unui 
oraş cu rangul de colonia. Economic, urbanistic şi 
administrativ un pagus se situa imediat după municipia. 
Aceste comune de tip roman duceau o vie activitate 
economică, care favoriza posedarea a multor elemente de 
urbanism. De aceea, în sens economic, ele se pot numi 
târguri (forarerum venalium). Calitatea juridică de pagus se 
acorda probabil de guvernatorul provinciei. La origine, cele 
mai multe dintre pagii s-au dezvoltat pe vechi târguri 
dacice. Unele dintre aceste pagii au fost, din punct de 
vedere urbanistic adevărate oraşe, dar nu au putut ajunge 
la rangul de municipia, cauzele fiind diverse: ori nu se aflau 
pe teritoriul unui oraş cu rang de colonia, ori prezenţa 
locală a unei garnizoane impunea o conducere militară. 

Deşi au existat mai multe asemenea pagii pe teritoriul 
Daciei, epigrafic sunt atestate doar pe teritoriul Ulpiei 
Traiane Sarmizegetusa: Pagus Aquensis şi Pagus Miciensis. 

Pagus Aquensis (Călan, jud. Hunedoara) este prima 
localitate atestată epigrafic între Sarmizegetusa şi Apulum, 
tabula Peutingeriana menţionând-o sub numele de Ad 
Aquas. Aici s-a format o aşezare civilă datorită izvoarelor 


termale existente în zonă şi a carierelor de piatră din 
apropiere. Poziţia juridico-administrativă a aşezării de la 
Aquae este relevată de inscripţia în care este menţionat un 
anume C. Iulius Marcianus, decurion colonia Sarmizegetusa 
şi praefectus pagi Aquesensis. Rezultă că era un pagus pe 
teritoriului capitalei condus de un praefectus care era în 
acelaşi timp şi decurion al Ulpiei Traiane. Aşezat într-o zonă 
muntoasă, lipsit de resurse naturale, acest pagus nu a avut 
forţa economică de a se ridica la rangul de municipia. 

Pagus Miciensis (Veţel, jud. Hunedoara) este cel mai 
important pagus cunoscut până acum în Dacia. Elera un 
târg de graniţă care avea un dublu rol: economic şi militar. 
Aici se făceau schimburi comerciale cu iazigii de peste Tisa, 
iar puternica garnizoană ce staţiona la Micia controla zona 
minieră a munţilor Apuseni şi asigura siguranţa plutelor 
care coborau pe Mureş. 

Tot la Micia s-a creat şi o statio cu caracter vamal care 
vămuia toate mărfurile supuse taxei tranzitând pe Mureş 
spre vărsarea sa ori venind de la iazigi. De asemeni, Micia 
dispunea de un mic port în care acostau ambarcaţiunile 
care transportau mărfuri din Dacia spre Dunăre, pe isa. 
Pagus-ul avea şi un important rol de apărare, indicat de 
marele castru de aici şi de puternica garnizoană care-l 
ocupa: cohors II Flavia Commagenorum, venită din Orient 
şi Mauretania. 

Din punct de vedere al urbanisticii şi arhitecturii, Micia 
era un adevărat oraş. Se găseau aici therme romane, 
amfiteatru, templu. 

Studiind urbanistica de al Micia, cercetătorul Liviu 
Mărghitan a ajuns la concluzia că prezenţa capitelelor de 
marmură, fragmentelor de coloană, a hypocaustusului, 
pardosirea camerelor cu mortar, prezenţa ceramicii fine, a 
paharelor de sticlă, atestă caracterul unei localităţi tipic 
urbane. În nici una din locuinţele cercetate nu s-au găsit 
țigle sau cărămizi cu inscripţii militare care să ateste 
existenţa unei unităţi militare aici, ceea ce dovedeşte că 


localitatea civilă s-a dezvoltat independent de castrul 
roman. Se poate spune că între deceniile II şi III ale sec. III 
d. Hr. Este perioada în care pagusul Micia, din aşezare 
rurală devine o aşezare asemănătoare oricărui oraş din 
Dacia. Chiar şi prin existenţa celor doi magistri 
corespunzători duumvirilor, pagusul de la Micia se 
deosebea de celelalte aşezări rurale. Cercetătoarea Lucia 
Ţeposu-Marinescu crede că termenul de pagus pentru 
Micia ar trebui abandonat. Micia ar trebui să fie 
considerată un district din teritoriul unei colonia. 
Cercetătoarea consideră că pentru magistri de la Micia nu 
există nici o dovadă a legăturilor cu metropola, deci nu se 
ştie dacă aceştia au fost numiţi de către ordo decurionum al 
capitalei sau erau aleşi de veterani et cives romani. 

Vicus-urile sunt a doua categorie importantă de aşezări 
rurale. Sunt foarte puţin cunoscute din punct de vedere 
topografic şi administrativ. Prin vicus se desemnează de 
obicei o mică comună rurală, un sat organizat după tip 
roman, populat de colonişti, veterani, peregrini sau 
necetăţeni. Conducerea aşezării aparţinea unui magister 
fără importanţă politică, sediul administrativ fiind propria-l 
locuinţă. Au prosperat vicus-urile din regiunile agricole 
înfloritoare şi de pe noile drumuri de comerţ ocupate în 
general de colonişti. 

Izvoarele literare şi epigrafice menţionează multe 
asemenea aşezări, dar la cele mai multe nu li se cunoaşte 
precis statutul juridic de vicus-uri. Prezentarea unora 
dintre ele permite o mai bună înţelegere a organizării şi 
importanţei lor. 

În Banat, pe drumul care duce de la Lederata la Tibiscum 
sunt amintite aşezările: Arcidava (Vărădia), Centrum Putei 
(Surduc), Caput Bubali (Delineşti), Berzobis (Berzovia), 
Aizis (Ezeriş). Pe drumul ce pornea de la Diema şi care, 
unindu-se cu primul, ducea la Sarmizegetusa se aflau 
localităţile: Ad Mediam (Mehadia), Praetorium (Plugova), 
Ad Pannonis (Gornea). 


În Oltenia sunt amintite: Admutrium (Butoieşti), 
Pelendava, (Mofleni), Acidava (Enoşeşti), Rusidava 
(Momotegşti). Pe valea Oltului, de la sud spre nord erau 
aşezările de la Pons Aluti (loneştii Govorei), Buridava 
(Stolniceni), Pons Vetus (Câineni), etc. 

În Transilvania sunt de asemenea nenumărate aşezări cu 
caracter rural: Cedonia (Guşteriţa), Lacidava, Brucla (Aiud) 
şi Salinae (aşezare în care se exploata sarea) - ambele între 
Apulum şi Potaissa. Între Napoca şi Porolissum se aflau: 
Optatiana (Gârbou), Zargiana (Zutor), Cersie (Romita). 
Între Apulum şi Sarmizegetusa sunt menţionate de izvoare: 
Germisara, Aquae, Petrae şi Burticum. 

În Munţii Apuseni, datorită tăbliţelor cerate, există 
informaţii despre unele aşezări: vicus Pirustarum, care era 
situat lângă castrul de la Alburnus Major. Era un sat de 
mineri iliri aduşi din Dalmația pentru exploatările miniere 
din Munţii Apuseni. În Dalmația aşezările purtau numele de 
castella şi erau conduse de un princeps, fiind organizate în 
collegia. Se pare că o astfel de organizare dalmată a fost la 
Pirustarum. 

Pe teritoriul oraşului Turda de astăzi a existat un vicus 
Patanissensium - sat de colonişti (sau poate de autohtoni) 
care a precedat faza de municipiu a Potaissei. 

O inscripţie din timpul lui Gordian III semnalează existenţa 
unui vicus Anartorum pe graniţa de vest a Daciei, localizat 
la Almaşul Mare, în apropierea castrului de la Bologa, vicus 
considerat de unii cercetători, pe baza materialelor 
arheologice de aici, drept sat de autohtoni. Aşezările de la 
Germisara şi Herculane, deşi au rol de staţiuni balneare pot 
fi interpretate tot ca vici. Ele dispun de ape termale 
vindecătoare şi s-au constituit în scopul valorificării acestor 
ape, cu amenajări speciale numite thermae. 

Istoricul Ulpian preciează că localităţile Napoca şi Potaissa 
au fost vicus-uri înainte de a deveni municipii. 

Constatând numărul mare de aşezări cu nume dacic C. C. 
Giurăscu susţinea că pe locul unor aşezări dacice s-au 


cristalizat aşezări de tip roman şi că în cuprinsul acestor 
aşezări, elementele romane coexistă cu cele autohtone 
majoritare. 

Un loc aparte între aşezările de tip vicus îl reprezintă cele 
formate în imediata apropiere a castrelor militare. 
Construirea fortificațiilor cât şi instalarea armatei romane a 
fost urmată concomitent de instalarea unor construcţii şi 
clădiri cu caracter semicivil care aparţineau unor mici 
negustori, meşteşugari sau familiilor soldaţilor care 
însoțeau trupele în momentul transferării lor. 

În literatura de specialitate aceste aşezări sunt numite Vici 
militari, Auxiliar vici, Kastellvici. În această categorie intră 
şi vicusul de la Tibiscum (Jupa) atestat pe malul stâng al 
Timişului. Cercetările de aici au dus la concluzia că 
organizarea vicusului începea odată cu ridicarea castrului 
auxiliar, când se luau măsurătorile, se stabilea o zonă în 
apropierea castrului şi se împărțea terenul în loturi mici 
pentru case şi pentru diferite clădiri publice. Aşezarea era 
dispusă în jurul unei pieţe, unde se aflau ateliere 
meşteşugăreşti, brutării, cârciumi, prăvălii care deserveau 
populaţia. 

Se întindea pe o suprafaţă de 12 hectare, cu clădiri 
dispuse la 1,5-2 m una de cealaltă. Vicusul militar de la 
Tibiscum a cunoscut mai multe faze de dezvoltare. În jurul 
său a fost construit un sistem de apărare făcut în două faze: 
în prima era apărat de un val de pământ cu două şanţuri de 
apărare, iar în cea de-a doua fază se ridica un zid de 
incintă. Se pare că apogeul acestei aşezări îl reprezintă 
prima jumătate a sec. III, când aşezării civile i s-au adăugat 
multe elemente de urbanism şi a cunoscut o mare 
extindere, stabilindu-se aici prima generaţie de veterani şi 
au fost atraşi un număr mare de colonişti. Se poate 
presupune că populaţia sa ajungea la 3000-3500 de 
locuitori din care 2000 reprezentau soțiile şi copii soldaţilor. 
EI a avut rol în formarea centrului urban de pe malul drept 
al Timişului care în sec. III ajunge la rangul de municipiu. 


Cunoaşterea unor astfel de vicusuri este utilă, deoarece 
asemenea aşezări pregătesc urbanizarea provinciei, 
contribuind totodată la romanizarea sa. 

Tot cu caracter militar sunt aşezările numite stationes, 
situate de-a lungul drumurilor şi în punctele de control de 
graniţă. Există stationes vamale, militare, fiscale şi de poştă. 

La Căşei pe Someş s-a descoperit o inscripţie datând din 
anul 239. Ea menţionează o unitate administrativ teritorială 
(regio) sub jurisdicție militară precum şi funcţia militară pe 
care a obținut-o personajul de la Napoca concomitent cu 
comanda militară asupra unei regiuni. 

Tot o staţie militară este atestată şi la Cioroiul Nou dar 
statutul juridic al acestor tipuri de aşezări rămâne 
necunoscut. 

Există vicus-uri în care se găsesc urme de construcţii din 
piatră, cărămidă, olane, ţigle fragmente de terra sigilata, 
monede, inscripţii, instalaţii de hypocaustus. Aceste aşezări 
care reflectă o vie activitate economică au luat naştere în 
cea mai mare parte prin colonizarea romană. În alte vicus- 
uri construcţiile din piatră lipsesc, locul lor fiind luat de 
bordeie simple din pământ, altele modeste din lemn, 
împletite din nuiele, având în inventar ceramică 
rudimentară, în care se constată o „slabă activitate 
economică”. Acestea au fost interpretate ca aparţinând 
populaţiei autohtone. Dovada concretă pentru caracterul 
lor independent o formează printre altele perpetuarea unor 
forme de cultură materială şi spirituală din timpul Daciei 
independente, care se întâlnesc în acelaşi strat de cultură 
romană şi în aceeaşi locuinţă sau groapă de provizii, laolaltă 
cu unele produse superioare, unele aduse sau făcute în 
Dacia de către romani. 

Un exemplu de astfel de aşezare este cea de la Obreja, la 
20 km de Apulum. Cercetarea făcută în aşezarea şi cimitirul 
de la Obreja a dus la concluzia că în teritoriul care aparţine 
leg XIII Gemina de la Apulum există în plină epocă romană 
un sat de daci autohtoni care au practicat modul de viaţă şi 


obiceiurile avute înainte de cucerire, dar care au primit din 
abundență numeroase produse şi influenţe romane. 

Vicus-urile autohtone se aflau mai ales în ţinuturile izolate, 
cu pământ slab productiv sau în zonele periferice depărtate 
de oraşele şi castrele militare sau de principalele căi 
comerciale. Aceste sate ale autohtonilor se prezintă diferit 
de cele ale coloniştilor având o notă de conservatorism şi în 
majoritatea cazurilor având un caracter agricol-pastoral. 

Vicus-ul autohton era însă mult mai înapoiat din punct de 
vedere economic, cultural şi aceasta se datorează şi faptului 
că pământurile cucerite de la daci erau împărţite conform 
cu interesele stăpânilor. De asemeni minele, salinele, 
carierele de piatră, păşunile toate intrau în patrimoniul 
împăratului. Satului dac îi mai rămânea cel mai sărăcăcios 
pământ şi foarte puţine posibilităţi de dezvoltare şi de 
aceea rămânea în urma vicus-ului roman. 

Beneficiarii veniturilor obţinute de pe seama aşezărilor 
rurale erau doar câţiva proprietari funciari, colonişti, 
veterani. 

Prin prezenţa unui magistrat numit de consiliul oraşului se 
urmărea obţinerea a cât mai multe venituri de pe seama 
vicus-urilor din teritoriul lor. Oraşele îşi dădeau tot 
interesul ca ele să fie cât mai bine organizate şi 
supravegheate totodată de garnizoanele militare. 

Se poate concluziona că, prin faptul că fiecare aşezare 
rurală din Dacia urma planul unei aşezări tipic romane, prin 
intensa viaţă economică, socio culturală şi uneori prin 
elementele de urbanism, prin schimburile şi interferenţele 
pe care le-au avut cu autohtonii, vicii şi pagii au fost celulele 
economice ale statului roman şi principalii piloni ai 
romanităţii în Dacia. 

Villae rusticae în Dacia Romană După cucerirea Daciei, 
coloniştii veniţi din alte provincii sau proveniţi din rândul 
veteranilor s-au instalat - parte din ei - în mediul rural, pe 
parcelele de pământ obţinute de la stat. 


Condiţiile concrete ale noii provincii au determinat tipul de 
proprietate funciară. „În Dacia Romană predomina 
proprietatea funciară mică şi mijlocie. Marile latifundii 
imperiale sau private, de felul celor cunoscute în Italia sau 
în alte provincii întinzându-se pe mii de jugăre, în Dacia nu 
sunt documentate. Cu timpul însă, după jumătatea sec. al II- 
lea, se formează totuşi probabil şi aici proprietăţi funciare 
mai mari, mai ales în teritoriile oraşelor. Cei mai mulţi 
dintre membri ordinului decurionilor erau proprietari de 
pământ. Ei şi-au rotunjit cu timpul proprietăţile provocând 
ruinarea micilor proprietăţi ţărăneşti” (M. Macrea, Viaţa în 
Dacia Romană, Bucureşti 1969, p.293). 

Coloniştii şi veteranii şi-au ridicat case pe loturile primite. 
Cu timpul, în funcţie de mărimea şi rentabilitatea lotului şi 
sub ocrotirea permanentă a statului roman, unele din 
aceste proprietăţi vor deveni „gospodării bine închegate, 
unităţi de exploatare agricolă, locuite permanent, cu o serie 
de construcţii anexe împrejmuite de cele mai multe ori, 
situate la o anumită distanţă de oraşe sau sate, producând 
astfel nu numai pentru gospodărie ci şi pentru piaţă”. Astfel 
de gospodării sunt cunoscute de autorii antici şi în 
literatura de specialitate sub numele de villae rusticae. 
Numărul descoperirilor semnalate (prin cercetări 
arheologice de suprafaţă) drept villae rusticae în Dacia se 
ridică până la 100, dar certe se pot considera în jur de 25- 
30 de asemenea gospodării. 

După planul constructiv şi după materialele arheologice 
descoperite sunt considerate villae rusticae cele de la Deva, 
Hobiţa-Grădişte, suntămărie Orlea, Mânerău (jud. 
Hunedoara), Aiud, Răhău (jud. Alba), Apahida, Ciumăfaia 
(jud. Cluj), Gârbou (jud. Sălaj). Identificate doar pe baza 
unor observaţii făcute pe teren sau mici sondaje sunt la: 
Lesnic (jud. Hunedoara), Straja (jud. Alba), Chinteni, 
Dezmir (Criseni), Jucul de Sus, Viştea (jud. Cluj), Şeica Mică 
(jud. Sibiu), Darju şi Inclăceni (jud. Harghita) în 


Transilvania, Cernaţi (jud. Mehedinţi), Cioroiu Nou (jud. 
Dolj), Corabia şi Cilieni (jud. Olt). 

Alte descoperiri considerate drept villae rusticae nu 
îndeplinesc aceste caracteristici (Ex. Cele de la Ighiu - Alba 
şi Cinciş - Cerna - Hunedoara), cu câte o singură clădire (la 
Inghiu - cu elemente arhitecturale impunătoare, la Cinciş - 
lipsind sistemul de încălzire) la ambele construcţii lipsind 
anexele absolut necesare unei economii agrare, dar având 
în apropiere modeste aşezări cu cimitirul mic adiacent 
pentru lucrătorii folosiţi în exploatarea unor cariere de 
piatră sau mine de fier, sunt mai de grabă sedii 
administrative ale acestor exploatări. 

Alte descoperiri - la Apahida, Dezmir şi Aiton (jud. Cluj) - 
aflate în apropierea marelui oraş (Napoca) şi având doar 
câte o clădire, sunt de fapt villae suburbanae (sau au putut 
servi drept mansion, ori au aparţinut unor gospodării 
modeste, care nu au depăşit cerinţele minime ale unei 
familii). În zona Banatului, în apropierea Diemei s-au 
descoperit villae rusticae, încă insuficient cercetate. La 
Eşelniţa punct „Valea Mala”, la Jupalnic care era prima 
aşezare dinspre Diema spre Ad Mediam. 

În provincia Dacia, villae-le rusticae erau situate în 
apropierea marilor artere de circulaţie, în văile laterale sau 
pe terasele dealurilor. Reprezintă gospodării de ţară de 
mari dimensiuni, închise într-o curte întărită, având în 
proprietate culturi agricole, pomi fructiferi, păşuni care 
asigurau proprietarului venituri. De obicei stăpânii locuiau 
la oraş. În absenţa lor, muncile erau dirijate de un om de 
încredere (cel mai adesea sclav - vechil numit servus 
villicus sau actor). Produsele obţinute erau valorificate 
parte din ele pe pieţele târgurilor şi oraşelor din vecinătate. 

Prin modul de aşezare şi tehnica construcţiilor, villae-le 
rusticae din Dacia se încadrau în tipul de villae rusticae cu 
clădiri dispersate în interiorul unei incinte, întâlnite în Italia 
şi în Africa, îndeosebi în provinciile de nord ale Imperiului, 
în Gallia şi în provinciile dunărene. 


Zidurile de incintă descoperite (Hobiţa-Grădişte, 
Ciumăfaia, Deva, etc.) sunt construite din pietre legate cu 
mortar în tehnica opus incertum, groase de 0,70-0,90 m. Se 
urma un traseu rectiliniu încadrând o arie dreptunghiulară 
(Deva) sau se urmăreau forme de relief (Ciumăfaia, Hobiţa- 
Grădişte). Suprafaţa integrată în incintă era cuprinsă între 
0,26 şi 3,00 ha (suntămărie Orlea). 

Clădirile - în zona centrală se afla clădirea principală 
(locuinţa proprietarului). Uneori în zona centrală se mai 
afla şi o clădire secundară (Ciumăfaia, Hobiţa). Restul 
construcţiilor dependente (totalul construcţiilor ajungând, 
până în prezent, la cinci în cadrul unei villae) sunt înşiruite 
în jurul celor două clădiri şi lipite de zid. 

Locuinţa proprietarului (clădirea principală) se afla în 
partea centrală a incintei. Nu este niciodată lipită de zidul 
de incintă. Clădirea are formă patrulateră (dreptunghiulară 
cel mai adesea) cu un perimetru relativ mic, între 350-600 
mp. Zidurile clădirilor erau din pietre legate cu mortar în 
opus incertum, fiind folosite uneori cărămizi, lespezi sau 
lemn. Zidurile exterioare aveau grosimea de 0,40-0,80 m; 
iar cele interioare 0,40-0,50 m (în interior unii pereţi erau 
doar din cărămidă). Fațadele erau decorate de la caz la caz 
cu porticuri (Aiud), abside exterioare, segmente de ziduri 
ieşind în exterior şi susţinând, cu ajutorul unor stâlpi de 
lemn, acoperişuri de exterior mult prelungite. Acoperişul 
clădirii este în două pante, conform prescrierilor 
arhitecţilor epocii. 

Clădirile aveau între 5 încăperi (Hobiţa) şi 12 (Mânerău), 
construite într-o singură fază sau două faze - mărirea 
clădirii, refaceri, etc. (Ciumăfaia, Apahida). La suntămărie 
Orlea clădirea avea trei faze. În interiorul clădirilor s-au 
găsit instalaţii pentru apă sau baie. Încăperile erau 
padimentate, unele fiind pardosite cu mozaic de lut ars sau 
cărămizi. Unele aveau pe pereţi ornamente reliefate din 
stuc (Apahida) sau tencuială pictată. Toate locuinţele au fost 
acoperite cu ţiglă şi olane. 


Privitor la rolul încăperilor din casă, existau camere de 
locuit, bucătării şi dependinţe utilitare. La toate clădirile 
centrale din villae a fost descoperită o cameră mai mare 
care prin poziţia centrală şi prin numărul mare de 
fragmente de ţiglă din interior era probabil atrium-ul redus 
la o mică curte interioară ce oferea lumină celorlalte 
încăperi. 

Construcţii anexe - de la una la patru clădiri anexe. 
Construite din piatră şi mortar în opus incertum, mai rar 
cărămidă şi mortar sau din lemn. Cele mai multe anexe sunt 
plasate ce-a lungul zidului de incintă şi lipite de acesta. La 
toate villaele rusticae descoperite clădirile anexă erau 
dreptunghiulare, formate din una până la trei încăperi, 
unele fiind padimentate. Majoritatea sunt acoperite cu ţiglă 
(un singur caz - Deva - cu şindrilă). Uneori anexele sunt de 
mari dimensiuni, depăşind chiar clădirea principală, 
cuprinzând locuinţe pentru personal auxiliar sau slujitori, 
ateliere, adăposturi pentru animale sau magazii pentru 
cereale. 

Există anexe care se pare că au destinaţie specială: la 
Deva, o anexă patrulateră avea funcţia de post de 
observaţie; la Hobiţa-Grădişte poziţia, spaţiul şi confortul pe 
care îl oferea indică posibila locuinţă a unui villicus. 

Se poate constata faptul că villaele rusticae din Dacia erau 
asemănătoare cu cele din nordul Imperiului roman atât prin 
planul şi tehnica construcţiilor cât şi prin materialul utilizat. 
Construite îndată după cucerire, cele mai vechi villae 
rusticae (Deva, Hobiţa, suntămărie Orlea, Şeica Mică) erau 
de dimensiuni modeste, fiind formate doar dintr-o casă de 
locuit şi câteva anexe. Cu timpul (cele construite mai târziu 
sau prin lărgirea celor vechi), vor constitui unităţi agricole 
bine închegate, ajungând la maxima dezvoltare în perioada 
Severilor. Dar prin dimensiunile lor villaele rusticae din 
Dacia nu au depăşit niciodată limita unor domenii mijlocii. 

Caracterul agricol al acestor edificii este cert documentat 
de inventarul lor (unelte agricole), situarea în zone fertile 


rurale ale provinciei, în apropierea surselor de apă naturale 
necesare oamenilor şi animalelor. Unele însă au caracter 
mixt, meşteşugul secundar având însă o importanţă mai 
scăzută. Ex. Villa rustica din apropiere de Corabia - avea un 
cuptor de olar aparţinând probabil unui atelier de produse 
ceramice care producea şi lucernae imitate după cele cu 
ştampilele lanuarius şi Flavius, doi producători din nordul 
Italiei şi Pannoniei; la Deva, într-o anexă s-au descoperit 
pietre de râşniţă -moară primitivă. 

Proprietarii acestor villae sunt în primul rând veteranii. Se 
adaugă coloniştii, peregrinii sau chiar autohtonii. Ei îşi 
recrutau mâna de lucru dintre localnicii din zonă, folosindu- 
Il ca muncitori sezonieri sau angajaţi permanenţi. Aşa se 
explică prezenţa în inventarul ceramic al unora dintre villae 
(Aiud, Deva, Mânerău) a ceramicii dacice. Ca urmare, 
locuirea villaelor era permanentă. Uneori, activitatea 
economică era dirijată direct de stăpâni (ex. Aedicula de la 
Şeica Mică - indicând participarea efectivă a proprietarului 
la muncile câmpului). Proprietarii sau locţiitorii acestora 
căutau să-şi facă viaţa cât mai plăcută, imitând în condiţii 
diferite, ale casei de la ţară, confortul şi traiul din domus 
urbana prin sisteme de încălzire, băi, pictarea şi 
ornamentarea pereţilor. Inventarele descoperite sunt 
obiecte de factură romană, de la ceramică, unelte agricole 
de metal (fier de plug, seceri, etc.) şi din piatră (râşniţe), 
obiecte de cult (statuete din bronz la Deva, şapte altare din 
piatră la Ciumăfaia dedicate divinităţilor romane, inscripţii 
funerare), monede, stilus de bronz pentru scris, cărămizi cu 
ştampila L.. D. P Toate indică faptul că villaele rusticae din 
Dacia, prin gradul lor de romanizare, constituie (alături de 
caracterul economic al lor) surse de răspândire în mijlocul 
masei de autohtoni a civilizaţiei şi culturii romane. Ele îşi 
aduc, deci, aportul substanţial atât la crearea romanităţii 
rurale cât şi a stabilităţii şi evoluţiei social-economice şi 
politice a provinciei Dacia. 


Urbanizarea provinciei Dacia Prin procesul de urbanizare 
se înţelege acel proces istoric în cursul căruia ansamblul 
aşezărilor de pe un teritoriu dat capătă o formă complexă, 
ierarhizată şi diversificată funcţional. Deci, urbanizarea 
romană a Daciei a fost acel proces istoric reprezentând un 
aspect al procesului mai amplu de romanizare, integrat în 
timp etnogenezei româneşti. 

Istoricii antichităţii au elaborat un model de oraş specific, 
adecvat societăţii antice, cunoscut sub denumirile antice de 
polis, civitas, municipium. „Cetatea antică” - modelul 
municipal la nivelul cel mai general este un oraş-stat, 
constituit din cetăţeni liberi, bucurându-se de „libertas” 
(autonomie deplină internă şi externă), conducându-se 
singur şi folosind un teritoriu propriu, având aceeaşi 
condiţie ca şi aşezarea urbană propriu-zisă, care era 
capitala şi cel mai însemnat centru dintre mai multe care 
formează teritoriul. 

Cucerirea romană a surprins regatul dac în plin proces de 
dezvoltare a unui sistem de aşezări diversificate şi 
ierarhizate, cu pronunţate tendinţe de urbanizare, dar şi cu 
forme specifice clar definite de cele din sudul greco-roman 
dar şi de vestul celtic. În cadrul acestui sistem se distinge 
un nivel maxim, caracterizat de o dezvoltare planificată, de 
amplasarea în locuri greu accesibile, de arhitectura 
monumentală, de amenajări edilitare importante, precum şi 
de efortul relativ însemnat prestat pe o durată de timp 
restrânsă, pentru realizarea aşezărilor urbane. Nivelul este 
dovedit de grupul de cetăţi din piatră ale ansamblului din 
Munţii Orăştiei precum cele de la Piatra Craivii, Polovragi, 
Tilişca, Râşnov, Jigodin - Cetatea Zânelor. Dintre acestea, 
ansamblul din Munţii Orăştiei (Grădiştea Muncelului, 
Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie, Vârful lui Hulpe, Feţele Albe) 
- constituie un ansamblu unitar, care are un caracter 
urban, atât prin diversificare funcţională cât şi prin 
sectorizarea şi ierarhizarea zonelor locuite. Celelalte cetăţi 
de piatră reproduc la o scară restrânsă caracteristicile 


„cetăţii regale” respectiv ansamblului din Munţii Orăştiei: 
acelaşi plan constructiv, utilizând spaţiul montan accidentat, 
aceleaşi tipuri arhitecturale, aceeaşi tehnică de construcţie, 
situarea lor în afara căilor de comunicaţie, dar în 
apropierea unui drum important. Cele mai multe sunt 
centre administrative, militare şi religioase ale zonei 
(districtului, circumscripţiei) cum sunt Tilişca, Căpâlna, 
Boiţa, Bâtca Doamnei, altele sunt predilect centre 
economice (Piatra Craivii). 

Nuclee cu funcţii diferenţiate şi rol de centre ale unor 
zone întinse pare să fi fost cetăţile de pământ din Câmpia 
Dunării şi Podişul Moldovenesc: Popeşti, Tinosul, Poiana, 
Brad la care se adaugă Pecica (jud. Arad). Sunt aşezări cu 
veche tradiţie şi cu o dezvoltare ocupând o îndelungată 
perioadă istorică, iar prin plasarea lor geografică puteau 
supraveghea importante drumuri strategice şi comerciale. 
Planul lor conţinea o acropolă fortificată (cu val de pământ, 
cu palisadă şi şanţ), în care erau situate şi edificiile publice 
precum şi sanctuarele şi atelierele meşteşugăreşti, alături 
de care se afla aşezarea „joasă” (civilă) şi necropola de 
incineraţie (tumulară sau plană). Aceste cetăţi nu 
reprezintă trăsături urbane atât de pronunţate, dar se 
situează într-o etapă de trecere de la locuirea sătească, 
specifică comunităţilor agrare, la o formă de organizare 
urbană. Sunt aşezări compacte, compuse dintr-un număr 
restrâns de locuinţe (ex. Marca, Arpaşu de Sus) plasate pe 
un mic pinten de terasă, fortificate cu val, palisadă şi şanţ şi 
supraveghind de la distanţă un drum. 

Ultimul nivel de aşezări dacice este reprezentat de aşezări 
mici, răsfirate, deschise, amplasate pe malul unor ape 
curgătoare: Comana de Jos, Slimnic, Vlădiceasca. 

Istoricul Radu Florescu afirmă că în tipologia şi evoluţia 
aşezărilor şi locuirii în cultura dacică a putut fi sesizat un 
proces îndelungat de diversificare şi de diferenţiere 
ierarhică a tipurilor de aşezări, dar că acest proces a 
cunoscut o puternică accelerare în perioada regatului. În 


vremea lui Decebal se pare că această dezvoltare a oferit 
baza pentru o reformă administrativă: cetăţile conduse 
până atunci de reprezentanţii aristocrației locale au fost 
subordonate unor funcţionari regali. 

Fenomenul de urbanizare dac de tip „oppidari” s-a 
desfăşurat sub influenţe mediteraneene, dar adaptate 
concepţiei de viaţă a unei societăţi ce ieşea din sfera 
organizării gentilice. Dezvoltarea unor aşezări fortificate - 
sediu al uniunilor de triburi este urmată de crearea 
sistemului de cetăţi din jurul capitalei politice a statului dac 
din Munţii Orăştiei. Abia în cetăţile dacice din jurul capitalei 
apar elemente de urbanism. Fenomenul va fi întrerupt prin 
cucerirea romană, care va aduce pe teritoriul dacic 
întreaga experienţă de colonizare şi urbanizare a Romei. 

Urbanizarea romană a întrerupt procesul incipient dacic, 
de care nu a ţinut cont. Particularităţile urbanizării 
provinciei Dacia sunt tocmai o consecinţă a adaptării 
urbanismului roman la realităţile etno-lstorice găsite aici. 
Provincia Dacia fiind printre ultimele create de către 
Imperiu, toate mecanismele de asimilare utilizate de 
Imperiu - colonizare, urbanizare, romanizare - ating forme 
optimizate funcţional. 

Fenomenul urban grec nu a produs elenizarea mediului 
autohton geto-dac. Oraşele greceşti urmăresc propria 
dezvoltare economică şi socială, asigurând coloniilor 
condiţii de viaţă proprii metropolei, într-un teritoriu în care 
continuă să trăiască populaţia autohtonă în forme 
organizate specifice. La cucerirea teritoriilor geto-dacice 
din sudul Dunării, Imperiul roman va ţine cont de dualismul 
dezvoltării „urbane” a acestora. Oraşele greceşti pontice 
vor continua să existe cu un regim de civitates foederate 
sau civitates stipendiariae, bucurându-se în acest cadru 
juridic de privilegii care le asigurau dezvoltarea tradiţională 
în condiţii de securitate sporită, lărgindu-le posibilităţile de 
prosperitate. 


Teritoriul daco-getic dintre Balcani şi Dunăre (Ripa 
Thraciae) va fi obiectul urbanizării de tip roman, transpus 
la realităţile specifice, mult mai asemănătoare celor din 
Dacia nord-dunăreană. 

Urbanizarea este termenul modern utilizat pentru a defini 
politica imperială de constituire a unor centre urbane de 
drept roman sau peregrin. Cu rare excepţii (Sarmizegetusa 
romană, Aquae în Dacia inferioară) se dovedeşte arheologic 
că mai toate oraşele provinciei s-au edificat pe, sau în 
apropierea, vetrelor unor aşezări dacice mai vechi; 
ceramica arată categoric această continuitate de viaţă, în 
timp ce numele autohtonilor din inscripţiile provinciei pot fi 
uşor confundate cu ale coloniştilor traci veniţi de la nord de 
Dunăre. Doar printr-o asemenea permanenţă se poate 
explica toponimia dacică păstrată masiv în oraşele, 
târgurile şi satele provinciei romane. Ptolemeu (Geografia, 
III, 8) descrie pentru Dacia populaţiile care locuiau aici, 
fără să indice oraşele care aparţin fiecăreia dintre ele. Prin 
faptul că Ptolemeu menţionează printre populaţiile din 
Dacia, alături de câteva nume autentice de triburi (anarţii, 
costobocii, tauriscii, biephii, ciagisii, piephigii) şi nume 
derivate din al unor aşezări dacice, permite ipoteza că ela 
dispus de o sursă documentară privind provincia în care 
erau indicate unităţi teritoriale în jurul unor centre, cel 
puţin cu numele autohton dacă nu şi cu o comunitate 
majoritar autohtonă. Faptul că printre localităţile 
menţionate în listă (Geografia, III, 8, 4) nu se găsesc oraşele 
Buridava, Potula, Cauca, etc., iar pe de altă parte în lista 
populațiilor lipsesc comunităţi atestate de alte izvoare 
(Apulii, Sucidavensii, Cumidavensii) a fost unul din 
argumentele neîncrederii cercetătorilor în veridicitatea 
descrierii lui Ptolemeu. Din prezentarea oraşelor lipsesc de 
asemenea date despre statutul fiecărui oraş în parte, iar 
neidentificarea pe teren a celor mai multe din aşezările 
menţionate (şi necercetarea sistematică a celor localizate) 
au mărit neîncrederea faţă de afirmaţiile geografului antic. 


Importante pentru localizarea centrelor urbane şi a 
aşezărilor rurale sunt şi alte două izvoare documentare: 
Tabula Peutingeriana (sec. III d. Hr.) care asigură 
localizarea multor stationes şi mansiones pe drumurile 
imperiale ale provinciei (cu erori de cifre rutiere) şi 
compilaţia cartografică a unui scriitor (geograf?) anonim 
din Ravena (sec. VII d. Hr.). 

În condiţiile impreciziei izvoarelor documentare 
specialiştii apelează în problema urbanizării Daciei exclusiv 
la documentele epigrafice. Totuşi, informaţia epigrafică este 
parţială, marea majoritate a monumentelor găsindu-se în 
marile centre urbane moderne, în urma descoperirii, 
adunării şi depozitării lor începând din Renaştere până în 
epoca modernă. Numărul relativ redus de inscripţii găsite 
în restul teritoriului Daciei se poate datora absenței lor în 
mediul rural, dar şi faptului că nu au fost descoperite prin 
lucrări moderne, sau au fost pierdute de-a lungul timpului, 
fără să se semnaleze descoperirea lor. Inscripţiile 
descoperite nefiind emanaţia unor instituţii juridice, 
termenii de redactare a lor nu sunt suficient de precişi 
pentru a defini juridic statutul aşezărilor menţionate în text. 
Ex. Între inscripţiile din Dacia nu există nici una care să 
confirme existenţa unor civitates. În mediul geto-dacic 
civitas apare doar în cazul Ausdecenses pe un act de 
hotărnicie, emanaţie a administraţiei provinciale. Pentru 
Dacia romană lipsesc astfel de documente. În inscripţiile cu 
utilizare publică apare VICUS - ca centru al unei 
comunităţi, cum este cazul acelui R um VICUS 
ANARTORUM de pe miliarul de la Amlaşul Mare, 
interpretat drept Ruconium din lista lui Ptolemeu. 

Odată cu venirea romanilor se fundează primele oraşe din 
Dacia. Fiecare din aceste oraşe se bucură de protecţia unei 
divinităţi, căreia i se rezerva un sanctuar de seamă 
(Esculap şi Hygea la Apulum Fortuna la Romula, Nemesis la 
Sucidava, etc.). Oraşele se întrec în căutarea de patroni 


puternici politic şi pecuniar, cărora le oferă magistraturi 
onorifice, laice şi religioase, monumente epigrafice şi statui. 

În timp, urbanizarea Daciei coincide cu punctul culminant 
atins de urbanizarea în Imperiu, pe vremea Antoninilor şi 
Severilor (îndeosebi Septimius Severus). Statistic se 
constituie un oraş cu rang de colonia sub Traian (Colonia 
Dacica), două cu statut de municipium sub Hadrian 
(Drobeta şi Napoca) alte două cu statut de municipium sub 
Marcus Aurelius (Apulum - Partoş şi Romula) şi şase sub 
Septimius Severus (Apulum -Cetate, Potaissa, Porolissum, 
Diema, Tbiscum, Ampelum). După unii cercetători (R. 
Florescu) procesul de urbanizare al Daciei romane 
comportă trei probleme specifice: g) Cum şi când au apărut 
noile oraşe; h) Tipologia oraşelor romane din Dacia; i) 
Modul în care în jurul oraşelor s-a constituit o reţea de 
aşezări, diferențiată funcţional şi ierarhic şi locul pe care 
această reţea l-a ocupat în viaţa provinciei. 

1) Cu excepţia Ulpiei Traiana Sarmizegetusa, cele mai 
vechi oraşe romane din Dacia apar pe vremea împăratului 
Hadrian. Drobeta se dezvoltă în vecinătatea podului lui 
Apollodor, fiind municipium Aelium Hadrianum. Pe columna 
lui Traian scenele XCIX - C redau întâlnirea lui Traian, chiar 
lângă pod, cu reprezentanţi ai populaţiei barbare în faţa 
unui oraş cu sanctuare, amfiteatre şi zid de incintă. Se pare 
că în momentul construirii podului peste Dunăre în 102 s-a 
creat aici un oraş civil diferit de Castellum, acesta fiind, cel 
căruia Hadrian îi acordă statut de municipiu. Romula, 
municipiu tot din timpul lui Hadrian. Aici a existat iniţial 
doar un agger şi fassa, înconjurând o suprafaţă de 216x182 
m. Istoricul D. Tudor considera că în interiorul acestei 
incinte s-a creat oraşul, prin colonizare de veterani apoi, ca 
urmare a dezvoltării sale, prin construirea zidului de 
incintă. În sec. III s-a construit manu militari o incintă de 
pământ care cuprindea în interiorul său locuirea dezvoltată 
în jurul incintei timpurii. Acordarea statutului de 
municipium aşezării de la Napoca de către Hadrian 


dovedeşte existenţa aici, imediat după cucerire a unui vicus 
care s-a dezvoltat spre statutul de oraş roman. Acestei 
prime etape de urbanizare trebuie să-l fie inclusă şi Ulpia 
Traiana Sarmizegetusa, prima şi singura coloniae creată 
din start cu acest statut, aşezată într-o poziţie centrală şi la 
un important nod de drumuri, servind drept nucleu 
organizatoric al întregii provincii. Ridicarea canabaelor 
castrului de legiune de la Apulum la rang de municipiu sub 
Marcus Aurelius reprezintă ultimul episod al primei etape 
de urbanizare, respectiv de constituire a reţelei 
fundamentale urbane a Daciei. Pe această bază ia avânt 
viaţa economică şi socială care, la rândul său, adânceşte 
procesul de urbanizare. Centrele urbane existente se 
lărgesc ca spaţiu, cresc ca număr de populaţie, îşi 
diversifică activităţile economice, se diferenţiază populaţia. 
Alături de aceste centre apar noi centre urbane. Efectul 
este consacrarea oficială în promovarea urbană din timpul 
împăratului Septimius Sever, când primesc regim juridic de 
municipiu şase oraşe dacice - Diema, Tibiscum, Apulum, 
Potaissa, Porolissum, Apulum -oraşul civil, iar alte trei 
municipii - Apulum - oraşul militar, Drobeta, Romula - sunt 
ridicate la rang de coloniae. Această etapă de urbanizare 
coincide şi ea cu alte măsuri de organizare administrativă, 
militară, rutieră a provinciei. Astfel, recunoaşterea 
statutului de oraş apare ca o măsură de integrare a unor 
realităţi locale în sistemul general al Imperiului. 2) În 
cadrul tipologiei oraşelor romane din Dacia un loc îl ocupă 
planul de tip centralizat al Coloniei Ulpia Traiana 
Sarmizegetusa, patrulater aproape pătrat, cu o reţea de 
străzi octogonală, generată de cele două axe mediane cu rol 
de magistrale, forumul ocupând unul dintre cvartalele 
centrale. Oraşul are o suprafaţă de mărime medie. Încă de 
timpuriu locuirea şi unele instituţii publice s-au amplasat în 
afara zidurilor constituind cartiere întregi de-a lungul unor 
artere care prelungeau reţeaua stradală din interior. Cele 
mai multe oraşe însă, dezvoltate din canabae, evoluează în 


contact direct cu lagărul fortificat al trupei pe lângă care 
fiinţează. De obicei una sau două dintre magistralele 
lagărului se prelungesc în canabae şi generează o reţea 
octogonală, bază a organizării habitatului din oraşul militar. 
Dar planificarea urbană a canabaelor ţine seama, într-o 
măsură importantă şi de relief şi de natura locului. 

Marile oraşe ale Daciei - Apulum, Potaissa, Napoca sunt 
relativ puţin cunoscute datorită suprapunerii lor de către 
localităţi moderne. Totuşi din informaţiile fragmentare, 
culese din fiecare dintre ele, se poate modela o imagine de 
ansamblu destul de concludentă. La Potaissa a putut fi 
delimitat un cartier meşteşugăresc cuprinzând ateliere de 
olari, sticlari şi fierari. Cartierele meşteşugăreşti sunt 
situate în general în zonele periferice ale oraşelor, în 
preajma unei surse de apă. Iot marginal sunt plasate şi 
unele construcţii publice - amfiteatre, therme. În general, 
amfiteatrele sunt extramuros, dar la Porolissum, unde nu a 
fost identificată o incintă fortificată, amfiteatrul este plasat 
în marginea aşezării. La Drobeta, thermele sunt situate în 
interiorul centurii fortificate, dar în marginea oraşului, pe 
malul Dunării. La Ulpia Traiana se pare că sunt localizate în 
afara zidurilor, între oraş şi amfiteatru. 

3) În ceea ce priveşte urbanistica şi arhitectura oraşelor, 
puţinele informaţii permit totuşi să se sesizeze aspectele 
esenţiale: străzi pavate, canalizări, apeducte, temple. Toate 
aceste edificii foloseau elemente arhitectonice şi artistice de 
tradiţie clasică romană, dar purtând, cel mai adesea, 
amprente provinciale. 

Aspectul urban roman, chiar dacă cu accent provincial, 
este ceea ce caracterizează oraşele Daciei. Din acest aspect 
face parte şi arta funerară. În jurul oraşelor, de-a lungul 
principalelor căi de comunicaţie se înşiruiau mausolee, 
aediculae sau simple stele funerare. Mormintele erau 
decorate cu statui, reliefuri şi inscripţii. Necropola 
constituie o adevărată reflectare a oraşului viu. 


4) Apare evident din analiza efectuată că procesul de 
urbanizare în Dacia romană a afectat întreg teritoriul, 
constituind o structură generală, fundamentală, care a 
oferit cadrul nu numai administrativ dar mai ales pentru 
dezvoltarea economică şi socială specifică provinciei. 

Faptul că această structură nouă a înlocuit radical şi 
complet vechea reţea de habitat dacică, constituind 
totodată baza unei dezvoltări economice şi sociale de nivel 
superior i-a asigurat un rol hotărâtor în procesul de 
asimilare al localnicilor daci şi pe cel de omogenizare al 
coloniştilor veniţi „ex toto orbe romana'”. Se poate deci 
admite că organizarea militară, colonizarea şi urbanizarea 
au fost cei trei factori esenţiali ai romanizării Daciei, factori 
strâns corelaţi între ei. 

Urbanizarea a supravieţuit retragerii administraţiei şi 
trupelor romane din Dacia. Este cunoscut faptul că oraşele 
romane de la Dunăre - Diema, Drobeta, Sucidava, au 
continuat să existe. Marile oraşe de pe drumul imperial 
Diema - Tibiscum - Ulpia Traiana - Apulum - Potaissa - 
Napoca 

— Porolissum au continuat să existe ca oraşe, chiar dacă 
restrânse teritorial şi modificate ca instituţii, până către 
mijlocul sec. V d. Hr. Este evident că procesul de urbanizare 
romană a Daciei, jucând un rol de prim ordin în acela mai 
larg de romanizare a provinciei, a constituit un factor 
important şi în etnogeneza poporului român. 

Oraşele Daciei romane Oraşele provinciale erau „efigies 
parvae simulacraque populi Romani” în sensul încercărilor 
de a copia modelul Romei sub toate aspectele. Întemeierea 
lor repetă fundarea Romei. Noile ctitorii trebuiau să 
urmeze destinul cetăţii lui Romulus tocmai prin această 
respectare scrupuloasă a actului iniţial. lar Roma a fost 
creată din dorinţa zeilor. De aceea, întemeierea devine un 
act ritual cu semnificaţie cosmologică, presupunând 
inauguratio (constând din delimitarea unui spaţiu fictiv 
necesar consultării zeilor prin aruspicium), orientatio 


(stabilirea topografiei străzilor principale: decumana 
maximus de la Est la Vest şi cardo maximus de la Nord la 
Sud), limitatio (întoarcerea brazdei - sulcus primigenius - şi 
delimitarea incintei -pomerium). Pomerium-ul era 
determinat de numărul participanţilor la actul întemeierii, 
iar acesta determina mărimea celorlalte edificii publice sau 
private, după legile economiei de spaţiu. 

Topografia aşezărilor romane a fost complet schimbată 
faţă de cea anterioară, dacică, vechile criterii regional- 
tribale fiind ineficiente. Amplasarea lor s-a făcut în funcţie 
de sistemul rutier şi reţeaua navigabilă, care garantau 
schimbul şi posibilitatea rapidă de mişcare a populaţiei şi a 
trupelor. Datorită traficului rutier intens Apulum depăşeşte 
în dezvoltare chiar capitala provinciei, situată într-un punct 
rutier mai puţin important. Un alt criteriu de amplasare a 
fost cel al fertilităţii solului şi bogățiilor subsolului, care 
determinau în mod direct existenţa unor meşteşuguri. 
Cetatea antică, mai ales cea romană, a fost cadrul favorabil 
unei vieţi în special civile. Toate construcţiile din cadrul său 
sunt dispuse cu simţ practic, după legi strict funcţionale. 
„Centrul” cetăţii era forul cu anexele sale, apoi curia şi 
basilica, străzile axe principale orientate în cruce după 
coordonatele locului (EV-NS) (decumana şi cardo), străzile 
secundare (decumanes şi cardines). Urmau apoi alte 
construcţii mai puţin importante: stabilimente profesionale 
(officinae, scholae), locuinţe (domuri, insulae), Capitolium- 
ul, sanctuare, portice, thermae, fântâni publice, (fontes, 
putei, nymphae). Existau şi edificii extramurane (temple, 
necropole, villae suburbane). Primul şi singurul oraş din 
Dacia întemeiat sub Traian după toate regulile religioase, 
juridice şi de sistematizare ale urbanismului roman clasic a 
fost Colonia Dacica, care în timpul lui Hadrian se va numi 
colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa şi 
căreia Severus Alecsander îi va conferi titlul onorific de 
Metropolis. 


Amplasamentul oraşului a fost ales de Traian, potrivit 
tradiţiei de a întemeia un oraş pe locul unei victorii, în 
această regiune staționând trupele romane după primul 
război dacic (101-102 d. Hr.). Cercetările arheologice au avut 
ca rezultat descoperirea unei inscripţii care îi certifică 
fundarea: „ex autoritate imperatoris Caesaris divi Nervae 
filii Nervae Traiani Augusti condita colonia Dacica per 
Decimus Terentium Scaurianum legatum eius pro 
praetore”. Deci ctitorul de fapt este trimisul de rang 
consular (legatus Augusti) Terentius Scaurianus, executorul 
puterii (auctoritas) lui Ulpius Traianus în Dacia. 
Întemeierea se datează între plecarea împăratului şi 
expirarea mandatului primului său legat, deci între 108-110 
d. Hr. lextul dovedeşte prin „condita colonia” faptul că 
oraşul s-a întemeiat prin colonizare efectivă. Nucleul de 
cetăţeni l-a constituit un grup de veterani, toţi combatanți 
în războaiele daco-romane. Dacă la început aşezarea a avut 
un oarecare caracter militar, acesta se va pierde cu timpul, 
aici predominând populaţia civilă. 

Titlul de coloniae a impus înzestrarea oraşului cu extinse 
teritorii extramurane (teritoria ad tributa) parcelate după 
legile urbanismului în parcele de câte jugera alocate 
cetăţenilor romani. 

Datorită dimensiunilor apreciabile (32,4 ha) teritoriul 
extramuran dependent de oraş era foarte întins, pentru a 
putea hrăni o populaţie numeroasă. Limitele sale nu sunt 
exact cunoscute, dar se presupune că el cuprindea [ara 
Hațegului şi bazinul mijlociu al Mureşului de la Micia la 
Germisara. Până în a doua jumătate a sec. II, localităţile 
Tibiscum, Apulum şi Ampelum au depins tot de 
Sarmizegetusa, după această dată primind regim de 
municipii şi teritorii administrative proprii. Cetatea şi 
regiunea rurală dependentă beneficiau de jus Italicum, 
probabil de la întemeiere, ceea ce presupunea anihilarea 
impozitelor capitatio et jugatio şi omologarea religios - 
juridică a pământurilor sale cu cele ale Romei şi Italiei. Ca 


urmare, cetăţenii Sarmizegetusei au fost incluşi în tribul 
Papiria din care făcea parte fondatorul Traianus. 

Aşezarea s-a dezvoltat şi datorită fertilităţii solului, 
abundenței pădurilor, bogăției de vite şi resurselor de 
piatră de construcţie, metale, ape curative. În calitatea de 
capitală administrativă şi culturală a provinciei, Ulpia 
Traiana a fost un puternic centru de romanitate. 
Guvernatorul celor trei Dacii se va muta la Apulum, dar 
procuratorul financiar va rămâne, oraşul fiind permanent 
adevărata capitală a provinciei. Aici s-a centralizat 
tabularium provinciae - întreaga activitate privitoare la fisc. 
S ăpăturile arheologice au avut ca rezultat descoperirea 
unor urme ale clădirilor publice şi religioase. În centrul 
oraşului se construise un forum monumental decorat cu 
numeroase statui. Lângă acesta se afla casa Augustalilor 
(aedes Augustalium). În curtea centrală a palatului 
Augustalilor se fixase altarul imperial, unde se aduceau 
jertfe pentru împărat. Un cetăţean de prestigiu cu funcţia 
de sacerdos Arae Augusti oficia acest sacrificiu dar tot el 
era şi preşedintele concilium-ului Trium Daciarum. În prima 
jumătate a sec. III, oraşul primeşte titlul de Metropolis, se 
pare datorită prezenţei aici a acestui consiliu. 

Un rapid proces de urbanizare a cunoscut şi Napoca. La 
început fusese o aşezare rurală (vicus) ce fiinţase din 107 
sau 108, cu numele unui vechi sat dacic. 

În anii 122-123 devine Municipium Aelium Hadrianum iar 
sub Marcus Aurelius sau Commodus i se acordă titlul de 
Colonia Aurelia. Aşezarea Napoca va primi rangul de 
municipiu datorită necesităţii fixării unei capitale pentru 
provincia Dacia Porolissensis, însă titlul de colonia poate fi 
pus în legătură cu reorganizarea administrativă a celor trei 
Dacii de către Marcus Aurelius, un rol decisiv avându-l însă 
şi dezvoltarea social-economică a localităţii. Cetăţenii 
municipiului au fost incluşi în tribul Serapia din care 
provenea şi întemeietorul Hadrian şi au beneficiat de un 
extins teritoriu rural pe care s-au descoperit numeroase 


villae rusticae. Populaţia era majoritar civilă, singurele 
trupe staționate aici fiind pentru paza procuratorului Daciei 
Porolissensis. 

Oraşul s-a dezvoltat datorită fertilităţii solului şi situării pe 
drumul comercial de pe Mureş, prin castrele de la 
Războieni, Potaissa, Napoca şi Porolissum. În sec. III sau 
chiar la întemeiere a fost fortificat cu zid. Suprafaţa era de 
32 ha, aproximativ egală cu a Ulpiei Traiane. Apărarea 
oraşului era asigurată de alae Silvana. Studiul inscripţiilor 
dovedeşte că din punct de vedere onomastic, majoritatea 
cetăţenilor era de origine latină. Ulpia Traiana şi Napoca au 
avut un caracter strict civil, toate celelalte oraşe din Dacia 
apărând şi dezvoltându-se în vecinătatea castrelor. 
Începuturile Drobetei sunt în legătură cu marele castru de 
pământ dintre Tumu Severin şi Schela Cladovei unde, în 
timpul războaielor dacice au staționat detaşamente ale 
legiunilor şi cohorte. Aşezarea s-a dezvoltat pe locul unei 
vechi aşezări dacice. Nucleul de cetăţeni l-a constituit o 
mică comunitate stabilită cu ocazia construirii podului de 
peste Dunăre. În inscripţii apare cu numele de Aelium 
Hadrianum, primind titlul de municipiu la a doua vizită a 
împăratului, în anul 142 d. Hr. Titlul de coloniae l-a primit 
de la Septimius Severus între 193-198 d. Hr. Dezvoltarea 
aşezării a fost foarte rapidă, datorită situării sale lângă pod, 
la întretăierea unor drumuri comerciale. Oraşul era apărat 
de trupele din castrul pe lângă care se formase. Castrul şi 
oraşul erau înconjurate de ziduri, în forma unui poligon 
neregulat, cu şanţ în faţă. Se pare că lângă oraş era şi un 
port, iar lângă pod funcţiona un tabularium vamal. Lângă 
Dunăre se afla o vastă instalaţie de băi publice ridicată de 
garnizoana locală. Dezvoltarea sa urbanistică îi va aduce 
epitetul de colonia splendissima. Inscripţiile au demonstrat 
diversitatea etnică şi religioasă existentă aici. Chiar şi după 
evacuarea Daciei, Drobeta va rămâne sub stăpânire 
romană, fiind distrusă doar în urma invaziei hunilor în zona 
Dunării, pe vremea lui Attila. Apulum a avut o evoluţie 


asemănătoare Drobetei. Aşezarea romană moşteneşte 
numele centrului tribal al apulilor, dava Apoulon, 
identificată cu cetatea de la Piatra Craivii sau cu vicus 
Apulensis, sat dacic dezvoltat în imediata apropiere a 
castrului legiunii XIII Gemina, pe valea Mureşului nu 
departe de cartierul Partoş (Alba Iulia). În timpul lui Marcus 
Aurelius, canabaele devin municipium cu numele de 
municipium Aurelium Apulense, ajungând se pare în timpul 
lui Commodus coloniae Aurelia Apulensis. Evoluţia rapidă s- 
a datorat dezvoltării social-economice şi urbanistice, 
aşezării pe malul drept al Mureşului, într-o zonă propice 
navigaţiei, într-un punct de întâlnire a tuturor marilor 
artere rutiere din Dacia. Teritoriul administrativ dependent 
de oraş cuprindea întreg centrul Transilvaniei şi a fost 
investit cu jus italicum de Marcus Aurelius sau Commodus. 
Dezvoltarea economică este dovedită de inscripţia ce 
menţionează aici colegiile fabrilor, dendrophorilor, 
centonarilor, navitorilor (ţesători, lemnari, navigatori) şi 
neguţătorilor. 

Alte dovezi în acest sens sunt şi descoperirile de 
numeroase monede, materiale de uz cotidian (râşniţe, 
olărie, sticlărie, unelte din fier, bronzuri) precum şi 
mulţimea fermelor (villae rusticae) profilate în producţia de 
cereale, viticolă, creşterea vitelor şi mai ales a oilor. 

Apulum şi ţinutul său au cunoscut cea mai largă şi 
diversificată producţie de mărfuri din Dacia, depăşind 
limitele topografice şi demografice ale coloniei Ulpia 
Traiana, capitala provinciei. De fapt oraşul se compunea din 
două oraşe separate între ele de castrul legiunii şi de o 
necropolă. La început, în stadiu de canabae, acestea erau 
organizate după modelul oraşelor, cu un magister şi cu un 
ordo decurionum, dar asupra lor îşi exercită controlul şi 
comandantul garnizoanei. 

În locul actualului cartier Partoş al oraşului Alba Iulia era 
zona cea mai urbanizată din Apulum, mândrindu-se cu 
epitetul Crysapolis (oraşul de aur). Al doilea oraş a apărut 


la nord de castru (pe dealul Cetăţii) ca municipium 
Septimium Apulense şi a coexistat alături de colonia Aurelia 
Apulensis. Este posibil ca şi acest municipiu să fi ajuns la 
rangul de coloniae. O inscripţie pusă în onoarea împăratului 
Traianus Decius (249-251) ca restitutor Daciarum 
aminteşte de o colonia nova Apulensis. 

Zeităţile adorate la Apulum demonstrează varietatea 
etnică, ca şi în cazul Ulpiei Traiana. 

În privinţa oraşului Romula, părerile sunt împărţite, mai 
ales în ceea ce priveşte cronologia deţinerii rangului de 
municipiu. D. Tudor susţine că promovarea la acest rang s-a 
datorat necesităţii fixării unei capitale pentru Dacia 
Inferior, întemeiată în 118-119 de către Hadrianus. 
Inscripţiile din Sevillia atestă pe Iulius Posessor, între 161- 
167, curator civitatis Romulensium Malvensium, adică 
inspector financiar al oraşului şi nu al municipiului Romula- 
Malva. Din funcţia titularului inscripţiei se deduce că 
Romula era la jumătatea sec. II în situaţia unui oraş cu 
autonomie internă dar cu sarcini financiare, deci inferior 
municipiului. Rezultă că peste satul getic Malva, lângă cele 
două castre de la gura Tesluiului s-au stabilit, imediat după 
cucerirea romană, un grup de cetăţeni romani care, 
datorită fertilităţii câmpiei Romanaţului au reuşit să 
dezvolte aşezarea, dându-l un aspect urban. 

Ridicarea la rangul de municipium în timpul domniei 
comune a lui Marcus Aurelius şi Lucius Verrus, probabil 
între 167-169 s-a datorat înfiinţării districtului Dacia 
Malvensis. Titlul de colonia l-a primit anterior datei de 7 
ianuarie 230, de când datează o diplomă militară care 
consemnează expresia colonia Malvense ex Dacia, deci nu 
aşa cum s-a apreciat, de la Filip Arabul în anul 248. În 
aceste condiţii, rangul de colonia i se atribuie de către 
Septimius Severus. 

Descoperirile arheologice atestă la Romula o intensă viaţă 
citadină, abundentă şi luxoasă, cu toate că oraşul nu a 
beneficiat niciodată de jus italicum, locuitorii suportând 


impozitele capitatio et jugatio alături de alte sarcini fiscale. 
Situaţia s-a datorat rodniciei lanurilor câmpiei romanaţene, 
incluse în teritoriul administrativ al oraşului şi vecinătăţii cu 
Oltul şi apropierii de Dunăre, artere hidrografice care 
ieftineau transportul, rentabilizând comerţul cu cereale. O 
mărturie în acest sens este extinderea topografică a 
oraşului de la patru la şaizeci şi cinci de hectare. La 
început, aşezarea era o fortificaţie de pământ patrulateră 
situată lângă râul Teslui. Aici au fost colonizate sub Hadrian 
grupuri importante de veterani şi cetăţeni, baza 
demografică a viitorului oraş. Filip Arabul a înconjurat cu 
ziduri întregul oraş. Populaţia va creşte treptat, cu colonişti 
dardani şi orientali (mai ales sirieni) atraşi de bogăţia 
agricolă. Cercetările arheologice au identificat o monetărie 
în mijlocul oraşului, primăria (curia), ferme (villae 
suburbanae) un canal de scurgere (cloaca). Un apeduct 
subteran, lung de 50 de m, alimenta oraşul cu apă din 
izvoarele de la Frăsinetul de Pădure. 

În 245 d. Hr. Oraşul a fost jefuit de o invazie carpică, iar la 
o a doua invazie, efectuată de goți, a fost distrus (în timpul 
împăratului Decius). Inscripţiile descoperite dovedesc că 
aici se vorbea latina, greaca şi siriana. 

Romula a fost centrul urban care a importat cele mai 
numeroase terra sigilatta, amfore cu vin sau untdelemn şi 
diferite alte mărfuri din provinciile îndepărtate ale 
imperiului. 

Potaissa - Turda de azi este un exemplu tipic de oraş 
militar, născut din canabaele legiunii a V-a Macedonica, 
instalată acolo în anul 168. Până la acea dată, Potaissa 
fusese vicus locuit de autohtoni şi puţini veterani. Într-o 
inscripţie din Dacia apare cu numele de Potaissa, dar la 
Salona-Patavissa. Ptolemeu o numeşte şi Patrovissa. 
Dezvoltarea rapidă îi aduce titlul de municipiu şi la scurt 
timp pe cel de coloniae. Aşezarea sa pe marele drum 
imperial ce ducea de la Dunăre la Porolissum este extrem 
de favorabilă. Oraşul s-a extins la poalele dealului Cetate, 


pe care se ridicase castrul. Th. Momsen crede că la început 
aşezarea depindea de Napoca, concluzie desprinsă din 
traducerea miliarului de la Aiton. În mod cert însă, până la 
acordarea rangului de oraş, aşezarea a depins direct de 
comandantul legiunii. Favorurile din partea împăratului au 
venit şi datorită contribuţiei legiunii în lupta de la 
Lungdumum (14 februarie 197 d. Hr.) susţinută de 
Septimius Severus împotriva lui Clodius Albinus, favoritul 
aristocrației senatoriale care se proclamase împărat în 
Gallia. Cercetările arheologice demonstrează că primele 
şase decenii s-au scurs într-o dezvoltare lentă. Momsen 
crede că cohors I Flavia Ulpia Hispanorum ar fi staționat în 
castrul ridicat aici de Traian pe care l-a mărit, fiind preluat 
apoi de legiunea V Macedonica. Tot aici au mai staționat şi 
cohors Il Batavorum şi Numerus Maurorum Miciensis, 
precum şi un detaşament al legiunii XIII Gemina. Un jurist 
de la începutul sec. IIl menţionează că Septimius Severus îi 
acordă rangul de colonia şi dreptul italic. 

În ceea ce priveşte situaţia demografică, s-a apreciat că 
ajungea până la 202 3.000 de locuitori, iar din descoperirile 
epigrafice rezultă că populaţia oraşului se compunea din 
iliri, greci, traco-geţi, orientali, celți. Importante pentru 
stabilirea situaţiei economice sunt descoperirile de ateliere 
de olărie, de pietrar, prelucrarea metalului şi a osului. Sub 
Severi predomină denarul de argint, dar balanţa argint- 
bronz se va echilibra. Indiferent de monedă, schimbul 
comercial a fost foarte dezvoltat. Oraşul va cunoaşte 
stratificarea socială a epocii, rangul cel mai important fiind 
cel al comandantului legiunii, membru al ordinului 
senatorial. Conducerea oraşului era asigurată de 
aristocrația locală şi un consiliu municipal din care făceau 
parte veterani, proprietari de ateliere şi proprietari funciari 
precum şi negustori. Existau şi colegii meşteşugăreşti, 
religioase, militare. 

Oraşul a fost construit cu munca soldaţilor, inclusiv 
apeductele. Tot aici funcţiona o cărămidărie ce a produs 


materie primă pentru construirea amfiteatrului. 

Din punct de vedere religios, se adora pantheonul clasic 
(Jupiter, Mars, Hercules, etc.). 

Plecarea armatei şi a celor legaţi prin interese de ea a 
determinat o scădere demografică bruscă începând 
procesul de ruralizare. Nu se constată distrugeri sau 
incendii intenţionate. Castrul cade în ruină, iar în urma 
invaziei hunilor, populaţia se retrage la mare distanţă de 
oraş, acesta fiind locuit doar sporadic. 

Oraşul Porolissum s-a întemeiat pe locul unei aşezări 
dacice unde s-a instalat o garnizoană militară încă sub 
Traian. 

Primii colonişti erau veterani din cohors 1 Brittonum şi 
Numerus Palmyrenorum Porolissensium, formaţiuni 
auxiliare cantonate în localitate. S-au construit două castre: 
unul mai mic, pe dealul Citera şi altul mai mare, pe dealul 
Pomet, reconstruit de Caracalla. 

Localitatea a fost un punct important al sistemului 
defensiv din această parte a Daciei. La sfârşitul sec. Il 
primeşte titlul de respublicaMunicipii Septimii 
Porolissensium. În jurul castrului s-a format de la început o 
aşezare civilă dependentă de acesta. Însemnătatea sa era 
militar-strategică, ea dând numele provinciei create în anul 
124 de Hadrian. Vremurile tulburi care au urmat după 
epoca Severilor nu au fost favorabile dezvoltării şi nu a 
primit titlul de colonia. Se pare că nu a avut ziduri de 
incintă, fiind apărat dinspre barbaricum de un limes în 
spatele căruia era amplasat. Tibiscum apare şi evoluează 
asemănător cu Porolissum. Era situat la întâlnirea Bistrei cu 
Timişul. Rămâne până la sfârşitul sec. II în teritoriul 
administrativ al coloniei Ulpia Traiana. Această dependenţă 
s-a datorat fertilităţii şi bogăției pământurilor sale, ceea ce 
i-a şi determinat dezvoltarea. Aşezarea se va dezvolta în 
jurul castrului ce bara accesul din câmpia timişană către 
Banatul de sud şi, prin culoarul Porţilor de Fier, către 
Transilvania. 


Legăturile cu soldaţii garnizoanei şi rolul de cel mai 
important nod rutier al Banatului roman impulsionează 
dezvoltarea meşteşugărească şi comercială a oraşului. 

Septimius Severus promovează aşezarea - între timp 
urbanizată - la rangul de municipiu, scoţând-o de sub 
controlul administrativ al capitalei şi acordându-l un 
teritoriu rural propriu, care se pare că era foarte extins. 
Garnizoana de la Tibiscum îndeplinea funcţia de bastion al 
Banatului sudic expus atacurilor sarmaților din Pannonia. 

Diema era situată în Clisura Dunării, la întretăierea cu 
râul Cerna. Toponimul este, ca şi Tibiscum, de origine geto- 
dacică. S-a dezvoltat datorită activităţilor meşteşugăreşti şi 
comerciale portuare susţinute de traficul naval şi rutier. 

La urbanizarea Diemei a contribuit corpul funcţionăresc al 
vămii (portorium) din localitate. 

Descoperirile arheologice demonstrează caracterul militar 
al aşezării. Septimius Severus îi oferă titlul de municipium, 
însă nu i s-a putut constitui un teritoriu administrativ 
datorită reliefului. A existat aici un castru, fiind descoperite 
cărămizi şi ţigle cu ştampila Legiunii XIII Gemina şi cohortei 
I Brittonum. 

Oraşul Ampelum s-a dezvoltat ca centru administrativ al 
minelor de aur, pe valea râului Ampoi. 'Toponimul provine 
din rădăcina amp sau din elenicul ampeos = vie, podgorie. 

Aşezarea de tip vicus se dezvoltă în directă legătură cu 
extracţiile aurifere din regiunea Zlatnei, imediat după 
cucerire aici având loc o intensă colonizare cu mineri 
specializaţi din Dalmația. 

Localitatea depăşeşte limitele unui vicus, devenind pagus 
înaintea domniei lui Marcus Aurelius şi apoi municipium, 
cum dovedeşte formula „Ordo Ampelensium” dintr-o 
inscripţie din anul 200 d. Hr. 

La urbanizare au contribuit şi soldaţii Legiunii XIII Gemina 
şi al unui numerus Maurorum Hispanorum în paza căruia 
intra întreg ţinutul montan aurifer. Nici după ce devine 
municipium nu se poate vorbi de un teritoriu rural, deci 


oraşul rămâne la nivelul Diemei. Apropierea de Apulum nu 
i-a permis o dezvoltare prea mare. 

Se poate constata că oraşele au fost unul din elementele 
fundamentale prin care Roma a reuşit să menţină sub 
control provinciile cucerite (deci şi în Dacia) reprezentând 
un vast teritoriu, locuit de populaţii foarte diverse. Ele au 
fost focare de romanizare, puncte de răspândire a limbii 
latine şi a civilizaţiei romane în ansamblul ei. 


Administraţia centrală şi locală Administraţia centrală 
Statutul şi modul de organizare al provinciei justifică 
numele de Dacia Augusti provinciae de pe monedele emise 
de Traian. Administraţia centrală a provinciei era deţinută 
de guvernatorul provinciei şi de adunarea provincială. 
Guvernatorului îi reveneau atribuţii de ordin politic, juridic 
şi administrativ. După împărat, guvernatorul avea cea mai 
mare autoritate asupra locuitorilor provinciei. Atribuţii 
importante reveneau adunării provinciale (concilium 
provinciae Dacorum Trium) aceasta reglementând 
problemele administrative curente ale provinciei şi 
implicându-se în promovarea cultului imperial pe teritoriul 
provinciei. Una din preocupările administraţiei centrale a 
fost organizarea proprietăţii funciare. Încă din timpul lui 
Traian s-a procedat la organizarea administrativă a 
teritoriului provinciei, acesta alcătuind ager publicus 
(pământul public) de care împăratul putea dispune. Traian 
a efectuat un recensământ general al provinciei (censum 
provinciae), pământul fiind înregistrat şi stabilindu-se 
impozite faţă de fiscul imperial. O parte din pământ a fost 
împărţit veteranilor şi coloniştilor. Pentru întemeierea 
coloniei Sarmizegetusa a fost parcelat un întins teritoriu în 
loturi de câte două iugera, pământul trecând din 
proprietatea statului în proprietatea deplină a coloniştilor, 
devenind ager privatus optimo iure cu scutire de impozit 
funciar, colonia bucurându-se de jus italicum. O altă parte 
din pământ a fost dată coloniştilor prin atribuire individuală 
(ad signatis viritim), în acest caz coloniştii având doar drept 
de folosinţă (posessio, usufructum). Şi după Traian s-au 
constituit comunităţi de cetăţeni romani, îndeosebi în 
regiunile bogate ale Daciei; loturile de pământ erau 
atribuite de asemeni trupelor staționate în provincie (ex. la 
Apulum, teritoriile Legiunii XIII Gemina). Unele teritorii de 
interes special (ex. Minele de aur din Munţii Apuseni, cu 
centrul de exploatare la Alburnus Major - Roşia Montană) 
erau trecute în patrimoniul împăratului (patrimonium 


Caesaris) ele fiind administrate de un praefectus aurarium 
cu sediul la Ampelum. Veniturile realizate intrau în visteria 
împăratului, acesta având monopolul şi asupra producţiei 
de aur. În patrimoniul imperial intrau şi minele de fier, 
păşunile şi salinele din Dacia, toate arendate unor 
conductores (ferrariarum, pascui et salinarum). 

O parte din pământul Daciei era dat în folosinţă populaţiei 
autohtone (ager stipendiaris), aceasta prestând în schimb 
impozite, prestații faţă de castre, servicii publice de poştă, 
etc. 

Administraţia locală Oraşele, chiar şi când s-au dezvoltat 
pe aşezări dacice, au schimbat organizarea şi înfăţişarea 
acestora. Sarmizegetusa, Apulum, Napoca şi Potaissa se 
bucurau de dreptul italic. Conducerea şi organizarea 
internă a oraşului era asemănătoare altor oraşe din 
imperiu: consiliul de conducere al oraşului (localităţii) 
format de obicei din zece persoane (ordo decurionum), 
căruia îi reveneau atribuţii juridice şi administrative. Acesta 
era forul superior de conducere, emițând decizii obligatorii 
tuturor celorlalte organe, care i se subordonau. 
Magistraturile erau anuale. Cei mai importanţi magistrați 
erau duumyvirii (la coloniae) şi quattuorvirii (la municipii - 
deci consiliul de administraţie era format din patru 
membrii). Primus duumvir (primul duumvir) prezida 
şedinţele. 

Existau, pentru problemele curente, funcţionari inferiori 
(aedili) cărora le revenea sarcina întreţinerii drumurilor, 
canalelor, întreţinerea şi arendarea băilor publice şi în 
general probleme de urbanistică şi întreţinerea oraşului şi 
questorii, având rol de casieri municipali sau comunali. În 
cazuri deosebite, împăratul putea fi ales de către locuitori 
în calitate de primus duumvir şi, în acest caz, el conducea 
printr-un delegat -preafectus quiquinalis. Între municipiu 
(sau coloniae) şi teritoriul aferent exista o dependenţă 
administrativă, de oraş depinzând atât aşezările întărite 
(castella) cât şi satele (vicii, pagii) din ţinutul respectiv. 


Ţinutul însăşi putea forma o unitate administrativă 
(territoria), unele din ele având o autonomie relativă iar 
conducerea lor fiind încredinţată unui sfat de „consilieri 
comunali” ales pe cinci ani. 

Pagii şi vicii (cele locuite de autohtoni păstrau forma mai 
veche de organizare în obşti peste care se suprapunea 
organizarea de tip roman) erau conduse de doi magistrați 
aleşi de săteni şi un questor, ei putând fi şi numiţi. Sub 
aspectul organizării financiare, impozitele plătite în Dacia 
erau aceleaşi ca şi în alte provincii: impozite directe şi 
indirecte. Dintre impozitele directe, cel mai important era 
cel funciar, pe terenuri şi imobile şi capitaţia, încasată de la 
oameni de condiţie liberă, cetăţeni sau necetăţeni. 
Impozitul funciar nu se plătea de către cetăţenii din oraşele 
din Dacia care primiseră dreptul italic. 

Dările indirecte erau diverse şi numeroase: birul de 5% 
plătit pe moşteniri sau pe eliberări de sclavi, taxa de 
vânzare (14% pentru sclavi, 1% pentru mărfuri obişnuite). 
Conducerea finanţelor o deţinea, în fiecare dintre cele trei 
Dacii un procurator ajutat de funcţionari inferiori. Tot în 
cadrul obligaţiilor fiscale intrau şi obligaţiile la care erau 
supuşi ţăranii pentru transporturi, întreţinerea drumurilor, 
găzduirea funcţionarilor importanţi, etc. De asemenea, 
taxele de vamă (Dacia făcând parte din circumscripţia 
vamală a Illiricum-ului) încasate pentru mărfuri şi călători, 
la frontiera şi în interiorul provinciei (taxe de barieră, de 
circulaţie pe anumite artere, trecerea peste poduri, etc.). 
Dacă în primele decenii ale provinciei statul arenda vămile 
unor particulari (publicani), ulterior ele se vor percepe 
direct, printr-un procurator. 

În concluzie, organizarea administrativă a Daciei 
dovedeşte unitatea sistemului administrativ impus 
provinciilor în epoca imperială, dar în acelaşi timp şi 
particularităţile pe care acest sistem le îngăduia, după 
împrejurări şi situaţii locale, atăt în ce priveşte conducerea 
şi administrarea provinciei cât şi organizarea teritoriului. 


ROMANIZAREA DACIEI. COLONIŞTI ŞI AUTOHTONI ÎN 
PROCESUL DE ROMANIZARE. 

Coloniştii După transformarea Daciei în provincie, Traian a 
efectuat aici o colonizare masivă: „Iraian, după ce a supus 
Dacia a adus aici din toată lumea romană mulţimi nesfârşite 
de oameni pentru a cultiva ogoarele şi a popula oraşele”. 
Afluxul de populaţie puternic romanizată l-a obligat pe 
urmaşul său Hadrian să renunţe la ideea părăsirii Daciei 
(Eutropius, „Breviarum historiae romanae”). Exagerat ca 
formulare, totuşi pasajul eutropian se confirmă epigrafic, 
onomastica Daciei fiind pe cât de bogată pe atât de diversă. 
Patrimoniul documentar (inscripţiile) a fost clasificat în 
două categorii de nume, romane şi neromane. În a doua 
categorie predomină numele greceşti şi greco-orientale 
(420) care atestă colonişti imigraţi în Dacia din provinciile 
grecofone ale imperiului roman: Peninsula Balcanică 
(Tracia, Macedonia, Achaia), Asia Mică, Siria, Mesopotamia, 
Egipt sau chiar din Roma, cum este cazul lui Marcus Ulpius 
Augusti, libertus Hermias, procurator aurariarum decedat 
în funcţie şi depus într-o necropolă din Roma. Urmează apoi 
numele ilirice (120) frecvente în zona auriferă Ampelum - 
Alburnus Major şi purtate de minerii şi coloniştii veniţi din 
Dalmația şi Pannonia dar şi din Moesia Superior şi 
Macedonia. Onomasticile celtice şi germanice sunt mai 
puţin numeroase (70) deşi coloniştii originari din Gallia, 
Britannia, Hispannia, din zona renană şi din Alpi, Noricum 
şi nord-estul Pannoniei s-au aşezat în număr mare în Dacia, 
odată cu formațiunile auxiliare recrutate din alte spaţii 
occidentale (allae şi cohortes Batavorum, Britannicorum, 
Gallorum, Hispanorum, Raetorum, etc.). 

Cele 60 de onomastici traco-getice din inscripţiile 
existente în Dacia romană arată că majoritatea populaţiei 
provinciei, autohtonii daco-geţi au continuat să trăiască la 
ţară, fără a renunţa la tradiţionalismul lor rural şi fără a 
prelua integral obiceiurile romane (ridicarea de altare şi 
monumente funerare, care să poarte inscripţii). 


Elementele tracice sunt bine reprezentate în mediul civil, 
dar mai ales în cel militar (cohortele Flavia Bessorum, 
Thracum, Germanica I, Thracorum sagitariorum) 
inscripţiile menţionează 60 de nume, majoritatea purtate 
de militari din cele 12 unităţi auxiliare recrutate din Syria, 
Palmzria, Tyr, Antiochia, etc. În sfârşit, câteva cognomene 
microasiatice (Thraco-bythyniene, frigiene şi galateene) sau 
nord-africane (punice) completează tabloul atât de divers al 
populaţiei neromane dar latinofone din Dacia. 

Cele aproximativ 2200 nume romane atestate în inscripţii, 
reprezintă 75% din întreg patrimoniul onomastic al 
provinciei Dacia, ele fiind clasificate în două categorii: 
republicane şi imperiale; cele republicane erau purtate de 
italici şi mai ales de descendenţii acestora sau de italo- 
provinciali emigraţi în Dacia după cucerirea traiană, în timp 
ce numele imperiale erau purtate de provincialii 
încetăţeniţi în sec. I-LI şi începutul sec. III în exteriorul şi 
îndeosebi în cadrul provincial daco-roman. 

În condiţiile declinului economiei romane Dacia, exercită o 
atracţie firească şi puternică pentru italici. În această 
situaţie, mulţi dintre italici au preferat să vină în provincie, 
ale cărei bogății erau bine ştiute, date fiind relaţiile 
comerciale anterioare cuceririi traiane. Pentru definirea şi 
catalogarea cât mai exactă a italicilor aşezaţi statornic sau 
doar temporar în Dacia, cercetătorul N. Branga a repartizat 
onomasticile romane republicane atestate în inscripţiile 
nord-dunărene; s-au înregistrat 712 persoane purtătoare 
de gentilici republicane şi derivate ale acestora, majoritatea 
statornici în Dacia şi doar câteva zeci fluctuante. Dintre 
acestea doar 114 sunt italici, diferenţa de 598 constituind-o 
descendenţii italicilor colonizați de Caesar şi Augustus în 
vechile provincii din Orientul şi Occidentul imperiului, cu 
deosebire în Illyricum (Dalmația, Moesia, Pannonia şi 
Noricum) veniţi pe pământul Daciei după cucerirea 
romană. 


Majoritatea italicilor din Dacia provin în primul rând din 
Roma, întreg Latinum-ul şi Campania, apoi din Umbria, 
Etruria, Picenum şi Sanium (circa 62,63%), deci din 
leagănul romanismului; prin originea şi puritatea culturii 
lor latine aceştia au constituit fermentul cel mai activ şi 
eficace în procesul istoric al romanizării Daciei. Un rol 
important în acest proces a revenit italicilor, imigranţi în 
Dacia din nordul peninsulei (Gallia Cisalpină). Numărul lor 
redus (30,70%) în comparaţie cu cei veniţi din zona 
centrală se explică prin faptul că aceste ţinuturi erau mai 
bogate, cu proprietăţi mici şi mijlocii, încă prospere în sec. 
II-LII d. Hr., cu oraşe înfloritoare profilate pe producţie şi 
schimburi interne cu provinciile centrale şi sud-est 
europene ale imperiului. Numărul extrem de mic al 
elementelor venite în Dacia din sudul Italiei (6,6%) s-a 
datorat în mare măsură depopulării zonei, aservirii 
populaţiei sale în cadrul raporturilor de colonat şi 
organizării tradiţionale autohtone a localităţilor elene 
maritime. Din cei 148 italici înregistraţi, majoritatea (119) 
s-au aşezat în Dacia Superior (Dacia Apulensis), 25 în Dacia 
Porolissensis şi doar patru în Dacia Inferior (Dacia 
Malvensis). Masiva concentrare în Dacia intracarpatică s-a 
datorat resurselor existente în această zonă cât şi faptului 
că tocmai aici s-a fixat oficialitatea romană imperială, civilă 
şi militară. Cei mai mulţi italici din Dacia (103-69,59%) s-au 
aşezat în cele cinci coloniae (Apulum, Ulpia Traiana 
Sarmizegetusa, Potaissa, Napoca şi Romula) şi în două 
municipii (Tibiscum şi Ampelum). 

Italicii din Dacia se înscriu în categoriile libere ale 
societăţii romane din epoca principatului. Majoritatea 
italicilor aflaţi în Dacia făceau parte din tertius ordo 
categoria cea mai largă de cives romani: oameni de mijloc şi 
de jos ai societăţii romane (plebes); sunt antrenați în 
producţia agricolă şi meşteşugărească, în afacerile 
comerciale locale şi constituiau rezerva de cadre pentru 
legiuni şi pentru demnitarii din provincie. Câţiva dintre 


demnitarii de rând au reuşit să se ridice la un cens de cel 
puţin 100.000 de sesterţi, sumă care le-a asigurat accesul 
în ordo decurionum, deţinând magistraturi superioare 
(quattuorviri şi duumviri în Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi 
Apulum). 

Cei mai activi italici din Dacia au fost cavalerii, toţi cei 44 
de italici din ordinul ecvestru au ocupat poziţii înalte în 
oraşele, administraţia şi armata provinciei; jumătate ca 
magistrați municipali (decurioni sau duumviri) în Dacia 
Apulensis şi Dacia Porolissensis, iar cealaltă jumătate au 
alcătuit-o comandanții (tribuni angusticlavi, praepositi, 
praefecti) numeroaselor formaţiuni auxiliare. Varietatea 
funcţiilor îndeplinite de consuli arată că această categorie 
socială înstărită a fost cea mai puternic angrenată în 
afacerile economice şi administrative sau în comanda 
armatei în Dacia, fapt ce-l confirmă calificativul de prim 
factor de legătură între casa imperială din Roma şi 
provincia carpatică. Ca factor de conducere şi decizie, 
cavalerii italieni au impus oficial legile şi principiile romane, 
de conduită în toate sectoarele vieţii provinciei, contribuind 
cu eficacitate sporită la procesul romanizării Daciei. 

Peste 30 de italici (14 reprezentanţi ai ordinului 
senatorial, cel puţin 17 cavaleri şi 2 soldaţi din legiunea XIII 
Gemina) au fost sezonieri în Dacia; aportul lor la 
romanizarea Daciei nu este mai puţin important decât al 
italicilor aşezaţi aici definitiv, deoarece în cei câţiva ani de 
conducere militară şi administrativă aceşti sezonieri 
contribuie şi ei cu eficacitate sporită la impunerea limbii şi a 
culturii latine, a legilor romane în rândul locuitorilor 
provinciei. Astfel se probează, încă odată în plus, 
contribuţia italicilor la întărirea romanităţii Daciei prin 
promovarea ideilor existente la acel moment în Imperiul 
roman. 

Procesul romanizării Daciei nu mai poate fi redus cu 
precădere la factorul etnic italic, cum s-a procedat în 
perioada iluminismului naţional latinizant. Înrolarea în 


formațiunile auxiliare ş i în legiuni a constituit unul din cele 
mai eficace mijloace de integrare în romanitate a Daciei. 
Acest fenomen s-a finalizat pe planul vieţii civile daco- 
romane în apariţia categoriei sociale a veteranilor, 
statornică şi privilegiată. Problema numărului de veterani 
eliberaţi din armata Daciei în cei 165 de ani de stăpânire 
romană nu poate fi pe deplin soluţionată prin analiza 
izvoarelor epigrafice de care dispune cercetarea, cele mai 
multe inscripţii pierind în decursul veacurilor, altele fiind 
încă nedescoperite. Ceea ce se poate afirma pe baza 
informaţională existentă este că diplomele militare din 
bronz şi o seamă de inscripţii în piatră din Dacia atestă 
numai lăsări la vatră individuale sau în grup din 
formațiunile auxiliare şi legiunile cantonate în provincia de 
la nordul Dunării de Jos. 

Datele oferite până acum de izvoarele epigrafice permit o 
analiză etno-culturală şi socio-economică a veteranilor 
aşezaţi statornic în Dacia, fără a reflecta însă numeric 
această largă categorie socială. Ca urmare a cercetărilor 
făcute, s-a presupus că în Dacia s-au aşezat statornic în 
decurs de un veac şi jumătate circa 82.500 de veterani, cam 
1000 la doi ani, cifră care nu poate fi departe de realitate şi 
care constituie un argument demografic cert pentru 
romanitatea carpato-dunăreană. Din această imensă masă 
socială inscripţiile consemnează doar 154 de cazuri. 
Majoritatea veteranilor aşezaţi statornic în Dacia provin din 
legiunile şi ausxiliile provinciei, fapt ce confirmă şi în cazul 
Daciei preferința veteranilor pentru ţinuturile pe care le-au 
cucerit şi apărat. Ca dovadă este aşezarea în Dacia a 
câtorva veterani din legiunile cantonate în provinciile 
învecinate şi a unui fost matelot din flota moesică care s-a 
datorat participării lor la războaiele lui Traian cu Decebal, 
relaţiilor de familie sau diverselor legături inerente între 
ţinuturile din nordul şi sudul Dunării Inferioare. Demnă de 
semnalat este şi prevalența relativă a veteranilor proveniţi 
din legiuni (38,96%) asupra celor lăsaţi la vatră din trupele 


auxiliare, deşi ultimele formaţiuni însumau efective de peste 
trei ori mai numeroase; este cert că 33,12% dintre veteranii 
menţionaţi în inscripţii provin din legiunile menţionate timp 
de un veac şi jumătate (24,68%-legiunea XIII Gemina) şi un 
veac în Dacia (8,44%-legiunea V Macedonica). Această elită 
a veteranilor Daciei s-a aşezat cu predilecție în oraşe 
(Apulum, Drobeta, Potaissa, Ulpia Traiana, Napoca sau 
Ampelum) sau canabae, dar şi în mediul rural, la propriile 
vilae situate în bazinul mijlociu al Mureşului. Obârşia 
soldaţilor şi implicit a veteranilor nu corespunde totdeauna 
cu teritoriile tribale şi spaţiile etnice de recrutare ale 
formațiunilor auxiliare din armata Daciei (ex. Siro- 
palmireanul Publius Aelius Theimes din Ulpia Traiana 
Sarmizegetusa, fost centurion în cohorta I de celți vindelici 
la Tibiscum). Stabilirea originii veteranilor din legiuni este 
şi mai dificilă deoarece recrutările în aceste trupe se 
efectuau în întregul Imperiu; laconismul şi stereotipia 
textelor epigrafice constituie un alt impediment în calea 
precizării obârşiei veteranilor. 

Cu toate acestea, analiza onomasticelor, în special 
cognomelor, patronimelor, a înrudirii şi genealogiilor, dar 
mai ales a referirilor textuale la provinciile şi la localităţile 
de provenienţă a permis stabilirea locului de origine a unui 
număr de 67 din cei 154 veterani atestaţi în inscripţiile din 
Dacia. Astfel, se confirmă teza momseniană verificată şi de 
G. Formi, după care recrutările în legiuni şi trupe auxiliare 
s-au efectuat atât în provinciile occidentale cât şi în cele 
orientale, constatându-se chiar un echilibru între veteranii 
originari din Orient faţă de cei din Occidentul Imperiului 
roman. Dintre occidentali precumpănesc cei din provinciile 
de adstrat etnic celtic (Britannia, Gallia, Hispannia, 
Noricum) aceştia fiind urmaţi de italici, pannoni, dalmaţi. 
Mai frecvenți printre orientali sunt sirienii, în special cei 
recrutaţi din Palmyra, apoi tracii din Balcani şi elementele 
microasiatice de cultură romanică şi elenistică. 


Clasificarea gentiliciilor în republicane, imperiale din sec. 1 
şi imperiale din sec. II-LII aduce noi lămuriri privitoare la 
originea unora, precizează cronologia încetăţenirii altora. 
Cei 39 de veterani cu gentilicii de tradiţie republicană 
descind direct din Italia, dar mai ales din rândul italicilor 
colonizați cu precădere de către Caesar şi Augustus atât în 
vestul cât şi în estul Imperiului. Cei cu gentilicii imperiale 
din sec. I sunt urmaşii nu prea îndepărtați ai peregrinilor 
din interiorul şi de la fruntariile Imperiului, romanizați şi 
încetăţeniţi în Dacia după 25-30 de ani de serviciu militar. 
Cercetătorul sibian N. Branga ajunge la concluzia că 
„romanitatea carpato-dunăreană s-a plăsmuit mai mult în 
Dacia prin latinizarea şi încetăţenirea peregrinilor, decât 
prin imigrarea aici a unor mase romanice din alte 
provincii”. 

În ceea ce priveşte aşezarea veteranilor în cele trei 
districte provinciale se confirmă ca şi în cazul italicilor 
preferința netă pentru Dacia Superior (Dacia Apulensis) în 
număr de 91, apoi Dacia Porolissensis 46 şi în cele din urmă 
Dacia Inferior (Dacia Malvensis) doar 17. Cei mai mulţi, 115 
s-au stabilit după eliberare în aşezări cu garnizoane, fapt ce 
arată că şi veteranii Daciei, asemeni celor din întreg 
Imperiul, au continuat să trăiască între militari şi în 
vecinătatea centrelor unde au fost instruiți şi romanizați. În 
general, familiile veteranilor alcătuiesc un izvor nesecat de 
revitalizare a efectivelor armatei romane din Dacia şi din 
alte spaţii ale imperiului. Indiferent de localităţile în care s- 
au aşezat statornic după eliberare, veteranii au continuat 
să impună disciplina şi ordinea în rândul populaţiei civile 
daco-romane, în care s-au integrat cu familiile şi activităţile 
cotidiene paşnice; ei constituiau o largă categorie de 
cetăţeni romani înstărită şi privilegiată. Examinarea 
gradelor avute în armată arată caracterul omogen al 
acestei categorii sociale daco-romane, majoritatea 
reprezentând-o foştii soldaţi (68,18%) şi subofiţeri 
(28,57%), corpul ofițeresc superior al centurionilor 


ocupând doar 3,25% din totalul veteranilor atestaţi 
epigrafic. Această situaţie pledează pentru comunitatea de 
interese, spirit de grup şi acţiuni unitare ale veteranilor în 
planul vieţii social-economice, politice şi culturale din Dacia. 

În concluzie, toţi reprezentanţii diferitelor categorii 
sociale colonizate în Dacia s-au integrat foarte rapid noului 
mod de viaţă împreună cu autohtonii, aducându-şi fiecare, 
indiferent de clasa socială căreia îi aparţinea (veteran, 
aristocrat sau sclav) sau de origine etnică (italică, 
germanică, siriană) contribuţia sa cât de modestă la 
romanizarea Daciei Autohtonii în Dacia Populaţia geto- 
dacică nu dispare după cucerirea romană. Este însă mai 
greu depistabilă, faptul realizându-se îndeosebi pe cale 
arheologică. 

Aş ezările Descoperirile arheologice dovedesc existenţa 
unor aşezări autohtone în timpul stăpânirii romane în 
Dacia. Din aşezările perioadei cercetate, cel puţin 2/3 sunt 
vetre de sate locuite de daci. Tipurile de locuinţe din 
aşezări sunt bordeie îngropate în pământ şi locuinţe de 
suprafaţă. În multe bordeie erau cuptoare de pâine, mici 
depozite de unelte agricole şi meşteşugăreşti, obiecte de 
port şi podoabă din bronz şi os şi inventare ceramice 
cuprinzând vase dacice şi romane. 

Unele aşezări datează încă dinainte de cucerirea romană: 
ex. Cernatu, jud. Covasna, Ciumbrud, jud. Alba, unde s-au 
găsit bordeie şi semibordeie datând din epoca preromană. 

Descoperirile arheologice au dovedit că ceramica dacică 
din locuinţele aşezărilor din epoca provinciei se găseşte 
împreună cu ceramica romană provincială. Unele aşezări 
autohtone datează o perioadă îndelungată de timp, din 
epoca preromană până după retragerea aureliană 
(aproximativ trei secole), fapt constatat atât în aşezările din 
Munţii Orăştiei, cât şi la Poiana Siret, Crăsani-Lalomiţa, 
Tinosul, Zimnicea. 

Necropolele În condiţiile stăpânirii romane, dacii, asemeni 
altor populaţii, şi-au păstrat datinile proprii, reflectate 


arheologic îndeosebi prin particularităţile de rit de 
înmormântare specifice care se pot deosebi de cele ale 
coloniştilor romani. Mormintele de incineraţie ale geto- 
dacilor dinainte de cucerire pot fi clasificate în două grupe: 

— Cu arderea defuncţilor pe loc; 

— Cu arderea defuncţilor în altă parte. 

Din prima grupă fac parte trei tipuri de înmormântări: 
morminte cu cuptor, morminte tumulare şi morminte plane 
(fără urnă). În a doua grupă se încadrează mormintele cu 
urnă depusă în groapă simplă, rectangulară, cilindrică, 
lăcaş sau casetă de piatră şi fără urnă, resturile funerare 
fiind aşezate în gropi asemănătoare ca formă cu umele. 

Morminte cu cuptor se cunosc doar două, unul la Poieneşti 
(Vaslui) şi altul la Zimnicea, ambele datate în sec. IV - [IL î. 
Hr. Şi aparţinând unor luptători. Mormintele tumulare, cu 
arderea cadavrelor pe loc şi înălţarea unor movile de 
pământ peste resturile funerare sunt semnalate în 
Dobrogea, Muntenia, sudul Moldovei (Poiana, Brad), 
Transilvania (Şimleul Silvaniei). Mormintele cu groapă fără 
urnă s-au descoperit doar în necropola Histriei datate în 
sec. IV î. Hr. Mormintele cu urnă, indiferent de forma lor, 
sunt folosite de majoritatea populațiilor care practică 
incineraţia şi sunt foarte răspândite, datându-se în sec. [1 î. 
Hr. 

Cu toată circulaţia de monedă a perioadei (monede 
greceşti, macedoniene, dacice şi denarul roman), acestea 
nu apar în mormintele daco-geților. În Dacia romană se 
cunosc mai multe cimitire dintre care menţionăm: Cinciş 
(Hunedoara) - 12 morminte, cinci amplasate în pantă şi 12 
situate în afara construcţiilor funerare. La Iacobeni (Cluj) s- 
au descoperit 15 morminte din care patru aveau urne. La 
Locusteni (Dolj) s-au descoperit 290 morminte, la Obreja 
(Alba) 243 morminte de incineraţie şi inhumaţie. 
Mormintele de incineraţie fără urnă (mai rare, câteva zeci) 
se reduc la o simplă scobitură în pământ, de formă ovală şi 
au mai puţine obiecte de inventar decât cele cu urnă. 


Ceramica din cimitire este autohtonă şi de factură romană 
provincială. Mormintele cu urnă au formă rotundă-ovală şi 
după culoarea umelor (modul de ardere) se pot împărţi în 
trei categorii: 

— Cu urne roşii, de factură romană; 

— Cu urne de culoare cenuşiu-brun, de factură romană; 

— Cu urne dacice modelate cu mâna de culoare cenușiu 
negricioasă. 

Mormintele depuse în casetă de piatră (cistă) sunt puţin 
numeroase. Deci, mormintele autohtone din Dacia romană 
se pot grupa în două mari categorii: de incineraţie şi de 
inhumaţie. Majoritatea sunt în prima grupă, a doua grupă 
este mai rară, reprezentând îndeosebi copii. Ritul de 
înmormântare din perioada romană ilustrează faptul că 
tradiţiile din perioada dinaintea cuceririi sunt păstrate de 
populaţia autohtonă care, deşi preia elemente de cultură 
materială superioare, romane, nu abandonează total ritul 
funerar, tehnica de execuţie a vaselor (îndeosebi umele, 
legate direct de rit) şi alte obiceiuri, fapt ce se reflectă în 
mai mică măsură în aşezările epocii. 

Descoperirile monetare Se cunosc peste o sută de tezaure 
monetare din perioada provinciei. Printre acestea, 
aproximativ patruzeci încep cu piese anterioare cuceririi 
romane, emise în timpul republicii, ori de către împărați din 
sec. I d. Hr. (îndeosebi împărații Nero şi Vespasian) şi 
încheindu-se cu piese din vremea provinciei. 

Romanizare şi continuitate Prin romanizare în spaţiul 
Imperiului roman se înţelege asimilarea, de către o 
populaţie cucerită şi integrată în componenţa Imperiului 
sau aflată sub influenţa acestuia, a limbii latine şi a modului 
de viaţă roman. Dar cucerirea şi transformarea în provincii 
a unor teritorii de către Imperiu nu a avut obligatoriu ca şi 
consecinţă imediată romanizarea. Trecerea de la simpla 
cucerire militară la romanizare a presupus în primul rând 
existenţa unor factori interni favorabili. 


Existenţa unei civilizaţii autohtone cu un anumit nivel de 
dezvoltare şi cu un anumit grad de receptivitate faţă de 
împrumut sau inovaţie precum şi existenţa unor contacte 
anterioare cuceririi ale respectivei populaţii cu lumea 
romană, contacte care au creat o anumită familiarizare a 
autohtonilor cu elementele noii civilizaţii. În al doilea rând, 
procesul de romanizare este strâns legat de un alt fenomen 
politico-social în care factorii de decizie ai Imperiului roman 
vor conştientiza necesitatea trecerii de la simpla cucerire la 
romanizare, respectiv de la stăpânirea noilor teritorii la 
asocierea provinciei la viaţa şi conducerea Imperiului, 
colonizarea devine un fenomen reglementat prin măsuri de 
stat. De numele lui Cezar se leagă demararea politicii 
oficiale de stat de colonizare, iar urmaşii săi vor continua 
această politică, creându-se treptat convingerea că vastul 
Imperiu nu putea fi menţinut fără câştigarea elitelor 
provinciale. Deci asimilarea civilizaţiei romane şi a limbii 
latine de către membrii reprezentativi ai populaţiei cucerite 
a reprezentat obiectivul final al unei politici conştiente, 
mergându-se până la realizarea, începând cu a doua 
jumătate a sec. 1 d. Hr. de către împărații din dinastiile 
Flavilor (67-69) şi Antoninilor (96-192) a unor colonizări 
autoritare în acele teritorii incorporate Imperiului care s-au 
putut înscrie prin caracteristicile lor interne în dimensiunile 
acestei politici. Desigur colonizarea autoritară ca şi 
acordarea dreptului de cetăţenie au constituit doar 
mijloace, căi de rezolvare a problemei romanităţii, ele 
nereprezentând însă procesul propriu-zis. Romanizarea 
presupune abandonarea limbii materne şi a culturii 
tradiţionale de către marea masă a populaţiei şi adoptarea 
în cvasitotalitate a civilizaţiei romane, fapt ce nu se poate 
realiza decât în condiţiile în care transferul de populaţie 
sau colonizarea este urmat de transferul de civilizaţie. De 
aceea, pentru oricare din provinciile Imperiului roman 
procesul de romanizare se poate constata pe deplin 
romanizat în momentul în care romanizarea a pătruns în 


păturile de rând ale populaţiei, cu precădere în rândul 
populaţiei rurale, care de regulă păstrează mai multă 
vreme formele sale culturale tradiţionale, romanizarea 
manifestându-se alături de alte modalităţi de preluare a 
civilizaţiei romane prin: 

— Înlocuirea limbii materne cu limba latină (generalizarea 
limbii latine la nivelul marii mase a populaţiei autohtone); 

— Preluarea credințelor religioase romane (sincretism şi 
interpretatio romanae) şi apoi creştinarea în limba latină. 

Încă din vremea lui Claudius (41-54) s-a condiţionat prin 
lege dreptul de cetăţenie romană de cunoaşterea limbii 
latine. Într-un timp relativ scurt limba latină devine limba 
de largă utilizare în toate provinciile europene ale 
Imperiului cu excepţia celor în care limba greacă era limba 
maternă. Pătrunderea limbii latine în toate straturile 
populaţiei autohtone şi unificarea lingvistică prin 
romanizare a fost mult înlesnită de difuzarea creştinismului 
în limba latină În concluzie, este evident că procesul de 
romanizare presupune existenţa pe un anumit teritoriu a 
populaţiei autohtone, care reprezintă elementul demografic 
supus romanizării. Asimilarea formelor de civilizaţie 
romană nefiind un proces mecanic şi unilateral, este firesc 
fenomenul de supravieţuire în timp a substratului autohton 
înregistrându-se convergenţa celor două grupuri etnice, 
autohtoni şi colonişti, convergenţă în cadrul căreia fiecare 
grup, prin natura tradiţiilor incorporate vor conferi 
personalitate şi unicitate fenomenului universal al 
romanizării. Trecând de la general la particular, este de 
constatat că romanizarea dacilor este componentă 
inseparabilă a aceluiaşi proces general-european prin 
factorul roman, dar particular zonal prin componenta 
dacică. Procesul de romanizare este de neconceput fără a 
accepta parcurgerea unei etape timpurii a modului de viaţă 
roman, cel puţin în domeniul culturii materiale. Zonele care 
au venit în contact cu civilizaţia romană înainte de cucerire 
au fost mai uşor romanizate decât zonele care nu au 


cunoscut contactul cu civilizaţia romană şi influenţa 
acesteia în perioada de dinainte de cucerire. Spaţiul dacic a 
fost deschis curentelor de civilizaţie egeo-mediteraneene, 
din cele mai vechi timpuri (neolitic), această deschidere 
amplificându-se în epoca bronzului şi Hallstatt. Prezenţa 
coloniilor greceşti la Pontul Euxin a favorizat şi intensificat 
influenţa sudică (Dobrogea şi ambele maluri ale Dunării) 
penetrând pe râurile interioare spre Muntenia, Moldova şi, 
în mai mică măsură, spre Transilvania. Fenomenul este 
unitar la scara întregului spaţiu dacic. O importanţă 
deosebită au avut-o emisiunile monetare ale coloniilor 
greceşti din Pont ca şi formele superioare de gândire 
provenind de aici: sistemul metric şi alfabetul. De asemeni 
intrarea obiectelor greceşti în lumea geto-dacică dovedeşte 
gradul de deschidere al geto-dacilor la împrumut şi la 
inovaţie. 

Demararea legăturilor economice dintre spaţiul nord- 
dunărean şi lumea italică se leagă de activitatea centrului 
economic de la Aquileea (nord-vestul Italiei), legăturile 
dintre cele două zone devenind constante abia după 
cucerirea şi integrarea în Imperiu a Dobrogei şi stabilirea 
limesului pe Dunărea inferioară (începutul sec. Il î. Hr.), 
când pătrund atât produse ale metalurgiei romane cât şi 
elemente de arhitectură. Din sec 1 î. Hr. Produsele romane 
devin majoritare în cadrul importurilor, în defavoarea celor 
greceşti, pe care însă nu le elimină total. Moneda romană 
reduce procentul monedelor greceşti şi elimină total 
moneda dacică. Se adaugă şi alte modalităţi de penetraţie: 
alfabet, unele credinţe religioase. Corespunzând nivelului 
de dezvoltare al civilizaţiei dacice, pătrunderea elementului 
roman în spaţiul dacic se datorează expansiunii militare a 
Imperiului şi integrării spaţiului nord dunărean în sfera de 
interese a lumii romane. Se poate constata spiritul geto- 
dacilor de receptivitate şi incorporare a influențelor străine 
la toate nivelurile societăţii dacice astfel încât, în momentul 
cuceririi, societatea dacică era pregătită pentru a se 


integra procesului de romanizare. În vremea lui Augustus 
limesul roman se fixează pe Dunărea Inferioară, din acest 
moment contactul dintre Imperiu şi spaţiul dacic fiind 
direct. De acum se succed o serie de evenimente care vor 
constitui etape ale cuceririi Daciei de către romani: 

— Constituirea provinciei Moesia în 15 d. Hr.; 

— Încorporarea Dobrogei în Moesia în 46 d. Hr; 

— Declanşarea unei politici active romane la nordul 
Dunării, politică demarată odată cu prima mare operaţiune 
militară romană în această zonă în anii 60-62 d. Hr; 
condusă de Tiberius Plautius Silvanus Aelianus. 

Operaţiile militare au fost urmate de deplasările de 
populaţie de pe malul nordic pe cel sudic al fluviului şi de 
luarea în stăpânire efectiv romană a unor zone de la nordul 
Dunării. 

Această linie politică se amplifică în timpul dinastiei 
Flavilor şi se accentuează după preluarea domniei Daciei de 
către Decebal. Transformarea Daciei în regat clientelar 
concomitent cu anexarea Munteniei şi a sudului Moldovei la 
provincia Moesia pregătesc înfrângerea finală a Daciei. 
Ocupaţia militară s-a desfăşurat în paralel cu organizarea 
administrativă şi demografică: în momentul încetării 
conflictului provincia era deja constituită; la 112 noul 
teritoriu era pacificat (chiar dacă graniţele noii provincii s- 
au trasat doar după moartea lui Traian). Măsurile 
organizatorice declanşează procesul de colonizare. 
Împărații Antonini şi Severi continuă politica de colonizare 
şi de organizare a provinciei, determinând dezvoltarea 
economică şi demografică deosebită, având ca efect 
înmulţirea aşezărilor şi constituirea oraşelor. Se adaugă 
populaţiei civile (colonişti şi autohtoni) numeroşi militari din 
unităţile armate din Dacia (legiuni şi trupe auxiliare). 
Veteranii de diverse etnii primesc pentru serviciul prestat 
de ei şi familiile lor cetăţenia romană şi pământ. 

Cele peste 3500 de inscripţii din Dacia indică originea 
coloniştilor, ponderea majoritară deţinând-o provinciile 


Dalmația, Noricum, Pannonia şi Moesia. Din aceste provincii 
sunt transferate mase compacte de populaţie care vor 
constitui enclave distincte pe teritoriul dacic. Urmează 
italicii, apoi populaţie de origine orientală şi micro-asiatică. 
Toţi aceştia atinseseră deja un grad avansat de romanizare 
dovedit de limba vorbită şi scrisă, de onomastica şi de 
adoptarea practicilor funerare romane. Romanizarea şi 
cunoaşterea limbii latine fiind condiţia obligatorie în 
promovarea socială, şcolile municipale vor desăvârşi 
procesul de romanizare al urmaşilor coloniştilor. 

Romanizarea priveşte integrarea noii provincii atât în 
sistemul administrativ instituţional al Imperiului cât şi în 
viaţa economică şi spirituală romană. Economic Dacia a fost 
atât o consumatoare de produse cât şi o producătoare. 
Asimilarea modului de viaţă roman este evidentă în 
urbanistică, tehnica construcţiilor, decorația edificiilor 
publice şi private, în arta provincială romană, în riturile şi 
monumentele funerare, în asimilarea religie şi mitologiei 
greco-romane. Deci pentru lumea dacică integrată 
Imperiului romanizarea a reprezentat însuşirea în totalitate 
a civilizaţiei romane, ea pătrunzând la toate nivelurile 
societăţii. Baza acestei romanizări a constituit-o populaţia 
dacică din provincie şi capacitatea sa de asimilare a noii 
civilizaţii. 

Continuitatea existenţei populaţiei autohtone este deci 
condiţia fundamentală a romanizării unei noi provincii. Este 
greu de surprins în descoperiri acea parte a aristocrației 
dacice care, pentru a-şi păstra privilegiile după dispariţia 
statului a asimilat rapid şi aproape în totalitate modul de 
viaţă roman. Descoperirile arheologice surprind însă 
populaţia de rând, mai ataşată tradiţiilor, reflectată în 
practicile funerare tradiţionale din necropolele rurale şi din 
aşezările acestor comunităţi. Se surprind aici elemente de 
cultură materială de caracter mixt şi detalii de ritual 
specifice lumii dacice. 


Continuitatea este documentată şi de hidronimie şi 
toponimie. Dacia fiind o provincie de graniţă a cunoscut un 
regim sever de ocupaţie militară. Se interzicea locuirea 
autohtonilor în centrele fortificate ale provinciei, pentru a 
se evita organizarea unor răscoale cu sprijinul cetăților. Tot 
ca o măsură pe linia romanizării s-a interpretat şi 
distrugerea sanctuarelor dacice şi a oricăror elemente care 
să înlesnească practicarea religiei tradiţionale. Dar cele mai 
elocvente exemple de romanizare rapidă şi eficientă a 
dacilor sunt recrutările de trupe din provincie. Încă din 
vremea lui Traian (conform lui Pliniu cel Tânăr) se formează 
Alla Prima Ulpia Dacorum şi Cohors Prima Ulpia Dacorum. 
Hadrian recrutează noi trupe odată cu organizarea 
limesului dacic, sistemul de recrutare continuând sub 
Antoninus Pius, Marcus Aurelius, dinastia Severilor, 
Gordian al III-lea. Religia oferă şi ea dovezi de romanizare a 
autohtonilor. Unele culte tradiţionale persistă şi după 
cucerire: Silvanus, Diana, cavalerii danubieni, dezvoltate pe 
vechiul pantheon geto-dacic, peste care triumfă religia 
romană care îşi imprimă amprenta asupra vieţii spirituale a 
autohtonilor. În meşteşuguri şi artă, tehnicile tradiţionale 
vor ceda noilor tehnici aduse din lumea romană. Renumita 
artă a orfevrăriei dacice este total abandonată, fiind 
înlocuită cu timpul de bijuterii de provenienţă sau imitație 
romană. Se poate constata că în cadrul raportului 
continuitate/romanizare, păstrarea tradiţiei autohtone 
reprezintă o formă, o modalitate de protejare a culturii 
locale în faţa penetraţiei treptate dar decisive a civilizaţiei 
romane. Asimilarea limbii latine a fost înlesnită de faptul că 
în Dacia preromană limba dacă a fost o limbă fără scriere 
(iliterară). Se poate constata că asimilarea şi apoi 
vehicularea alături de colonişti a limbii latine şi 
pătrunderea latinei vorbite pe teritoriul dacic au asigurat 
particularitatea latinei vorbite în provinciile dunărene faţă 
de limba altor provincii, ca şi particularitatea sintezei de 
populaţie din această zonă - sinteza daco-romană. 


STRUCTURA SOCIALĂ ÎN DACIA Dreptul roman Izvoarele 
dreptului roman pe teritoriul Daciei Aplicarea dreptului 
roman în Dacia priveşte acele norme de drept aplicabile 
cetăţenilor rezidenţi aici, peregrinilor din această provincie, 
precum şi aşa numitul „jus gentium” ce reglementa 
raporturile dintre cetăţeni şi peregrini. Alături de dreptul 
roman se mai aplica în provincie şi dreptul local, geto-dacic, 
folosit concomitent cu cel roman, în cazuri ce priveau 
exclusiv populaţia autohtonă şi când normele sale nu 
veneau în contradicţie cu normele de drept romane. 
(Constituţia antoniniană preciza necesitatea respectării în 
aşezările urbane provinciale a drepturilor locale, cu 
condiţia de a nu contraveni dispoziţiilor de ordine publică 
romană). Ca izvoare de drept, prioritate aveau pentru 
cetăţenii romani rezidenţi -normele dreptului roman 
aplicabile pe întreg teritoriul imperiului, iar pentru celelalte 
categorii de locuitori ai provinciilor - cele mai importante 
izvoare de drept erau constituţiile imperiale şi edictele 
guvernatorilor. Edictele guvernatorilor constituiau o 
modalitate de aplicare de către guvernator a normelor 
juridice romane în condiţiile adaptării lor la necesităţile 
locale şi imediate. Edictul avea două părţi: j) dispoziţiile 
referitoare la dreptul roman aplicabil cetăţenilor romani 
rezidenţi în provincie; k) edictul provincial (norme de drept 
local). Constituţiile imperiale puteau fi: 1) edicte imperiale 
(aedicta) - dispoziţii scrise date de împărat şi valabile 
pentru tot teritoriul imperiului şi pentru întreaga sa 
domnie; m) mandate - instrucţiuni date de împărat 
guvernatorilor, referitoare la diferite probleme de drept 
civil şi penal care urmau să fie aplicate locuitorilor din 
provincia respectivă sau doar în câteva provincii enumerate 
în text (mai rar, mandatele puteau fi aplicate în toate 
provinciile). 

Instituţiile de drept. Regimul persoanelor, instituţia 
familiei, dreptul penal şi procesual. 


Înainte de edictul împăratului Caracalla, locuitorii liberi 
din Imperiu erau împărţiţi în trei categorii: n) cetăţeni 
romani, latini, peregrini. 

O) Cetăţenii romani locuiau în majoritate la oraşe, se 
bucurau de aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii rezidenţi din 
Roma sau Italia. Dacă colonia în care trăiau căpătase jus 
italicum (teritoriul coloniei primise calitatea de sol roman) 
atunci cetăţenii acestor coloniae aveau şi în materie 
imobiliară dreptul de proprietate romană. 

P) Latinii beneficiau de dreptul latin, aveau aceleaşi 
drepturi patrimoniale ca şi romanii (jus comercii). Nu se 
bucurau de jus conubii dreptul de a se căsători în 
conformitate cu dispoziţiile legii romane - şi nu aveau toate 
drepturile politice. 

Q) Peregrinii constituiau marea masă a populaţiei libere. 
Situaţia lor era reglementată prin legea de organizare a 
provinciei (lex provinciae) şi prin edictele guvernatorilor. 
Existau două categorii de peregrini: 

— Peregrini obişnuiţi. 

— Peregrini dediticii. Peregrinii obişnuiţi erau străinii a 
căror cetăţi n-au fost desfiinţate din punct de vedere politic 
în urma integrării lor în Imperiul roman. Ei puteau să-şi 
exercite drepturile politice fiind supuşi sub aspectul 
capacităţii juridice dreptului existent în teritoriile de 
provenienţă. Puteau dobândi cetăţenia romană prin servicii 
aduse statului roman sau prin naturalizare. Puteau stabili 
raporturi juridice cu cetăţenii romani printr-un sistem 
juridic numit „jus gentium”. 

Peregrinii deditici erau acei peregrini ale căror cetăţi, prin 
capitulare fără condiţii, au fost desfiinţate din punct de 
vedere politic şi administrativ. Ei nu aveau drepturi politice 
şi nu se puteau folosi de vechiul lor drept decât în limitele 
fixate de cuceritorii romani. 

În Imperiul roman exista instituţia sclavajului. Sclavii 
puteau fi proprietatea împăratului, proprietatea unor oraşe, 
colegii, temple, dar şi proprietatea persoanelor particulare. 


În cazul sclavilor aparţinând persoanelor particulare, 
situaţia lor juridică era reglementată de dreptul roman 
dacă aparţineau cetăţenilor romani sau de norme juridice 
locale dacă proprietarul era peregrin. 

Exista o categorie de sclavi publici, deţinând funcţii 
importante şi care datorită ocupaţiei lor aveau o putere 
financiară remarcabilă. Această „aristocrație servilă” deşi 
era lipsită de drepturi îşi cucereşte o situaţie economică şi 
socială aparte, superioară uneori oamenilor liberi. Ca 
urmare a eliberărilor de sclavi, aceştia deveneau liberţi. 

Începând din a doua jumătate a sec. [Il d. Hr. Între oamenii 
liberi şi sclavi se formează o nouă pătură socială (colonii), 
care va deveni tot mai numeroasă, de locuitori care, deşi 
liberi în drept se aflau într-o situaţie de fapt asemănătoare 
cu sclavia. 

În cazul cetăţenilor romani şi a latinilor predomina 
aplicarea dreptului roman valabil pe teritoriul întregului 
Imperiu, particularităţile juridice locale privindu-l îndeosebi 
pe peregrini. 

Căsătoria între peregrini nu era reglementată de dreptul 
roman, ci conform legilor tradiţionale sau conform 
drepturilor popoarelor (în cazul peregrinilor dediticii), 
peregrinii neavând jus conubii. 

În cazul căsătoriilor mixte (cetăţeni romani şi peregrini) 
puteau apărea diverse situaţii: 

— În cazul căsătoriei unui cetăţean roman cu o peregrină 
ce primise jus conubii, căsătoria era o căsătorie romană, 
copii devenind cetăţeni romani; 

— În cazul căsătoriei unui cetăţean roman cu o peregrină 
care nu avea jus conubii, căsătoria nu era valabilă după 
dreptul roman, copii având situaţia juridică a mamei 
(peregrini). 

Conform dreptului roman, căsătoria sclavilor nu era 
legală, ea constituind doar o uniune (deci contubernium nu 
matrimonium) a cărei stabilitate era dată de necesitatea 
existenţei mâinii de lucru servile. 


În cazul liberţilor căsătoria avea caracteristicile 
categoriilor de oameni liberi în care aceştia intraseră prin 
dezrobire. 

Cetăţenilor romani li se aplicau legile romane cu 
particularităţi (îndeosebi procedurale) caracteristice 
dreptului roman provincial. Tutela, curatela, adopţiunea şi 
adrogaţiunea constituiau în provinciile Imperiului instituţii 
de drept roman. Cu toate acestea, se aplica peregrinilor şi 
dreptul local al populaţiei autohtone. Se practica probabil 
„înfrăţirea”, diferitele forme de „înfrăţire” fiind practicate şi 
perpetuate de către români până în epoca feudală. 

Procedura de judecată privea doar cetăţenii romani. În 
cazul delictelor, peregrinilor li se acorda fictiv calitatea de 
cetăţean roman, atribuită ad-hoc pentru rezolvarea situaţiei 
juridice respective. În materie penală, guvernatorul avea 
jus gladii putând condamna la moarte pe locuitorii 
provinciei, cu excepţia cazurilor în care cei implicaţi erau 
fruntaşi ai populațiilor supuse, în aceste situaţii pedeapsa 
capitală putând-o da doar împăratul. 

Se poate constata că sistemul de drept roman a încercat 
să soluţioneze problema naturalizării peregrinilor în mod 
cazuistic ţinând seama de situaţiile particulare existente şi 
de interesele de stat. 

În ce priveşte regimul juridic al proprietăţii, peregrinii nu 
puteau avea o proprietate romană decât dacă aveau jus 
commercii. Ca mijloace de folosire a proprietăţii de către 
peregrini se utilizau ocupaţiunea şi tradiţiunea (traditio). 
Proprietatea peregrină era insuficient apărată îndeosebi în 
cazul în care ea provenea de la o persoană ce nu avea 
calitatea de proprietar (cetăţeanul roman - proprietar - 
putând revendica proprietatea). Pentru apărarea 
proprietăţii peregrine în aceste situaţii s-a instituit, 
începând din anul 199 edictul numit prescriptio longi 
temporis prin care peregrinii care au dobândit cu jus titlu 
un fond funciar şi l-au stăpânit zece sau douăzeci de ani 
puteau fi apăraţi împotriva oricăror pretenţii de posesie. 


Prescripţiunea era un mijloc de apărare şi nu un mijloc de 
dobândire a proprietăţii, peregrinii nedevenind proprietari 
după scurgerea timpului prevăzut de lege. Pentru 
remedierea acestei situaţii, s-a acordat şi peregrinului 
deposedat dreptul de a intenta o acţiune reală (revendicatio 
utilis) prin care putea reclama bunul (proprietatea) în mâna 
oricui s-ar găsi acesta. Peregrinii din Dacia aveau şi o 
proprietate reglementată de dreptul geto-dacic în măsura 
în care normele acestui drept fuseseră acceptate de 
cuceritori. 

Dreptul succesoral cunoştea moştenirea testamentară şi 
cea legală. Potrivit legii romane, peregrinii nu aveau 
capacitatea să-şi întocmească un testament sau să fie 
instituiţi moştenitori sau gratificaţi ca legatori (excepţie 
făcând ostaşii romani care puteau să-şi instituie ca 
moştenitori persoane peregrine sau latine). Dreptul geto- 
dac cuprindea însă norme speciale pentru întocmirea 
testamentelor de către autohtonii Daciei. 

Tranzacţiile din provincie sunt documentate de tăblițe 
cerate descoperite pe teritoriul Daciei (în jur de 25 de 
bucăţi) mai ales în zona minelor de aur de la Alburnus 
Major (Roşia Montană) având drept conţinut o serie de 
contracte. Cele mai numeroase sunt contractele de 
vânzare-cumpărare. Încheiate fie de romani, fie de 
peregrini, au utilizat procedeul mancipaţiunii. Actul de 
mancipaţie ce însoțea vânzarea nu era însă valabil - potrivit 
legislaţiei romane - pentru peregrinii ce nu deţineau jus 
comercii. De aceea pentru garanţia de evicţiune peregrinii 
recurgeau la ajutorul stipulaţiei. Garanţiile de vicii şi 
evicţiune sunt; în cazul în care se constată vicii, apărătorul 
poate cere anularea contractului; în cazul evicţiunii, totale 
sau parţiale, cumpărătorul este satisfăcut prin preţul dublu 
restituit de vânzător. Rol foarte important în tranzacţie îl au 
garanţiile, garanţii fiind numai cetăţeni romani. 

Contractele de închiriere conţin normele juridice romane 
în materie. Foarte răspândită era închirierea forţei de 


muncă (îndeosebi pentru munca în mină) utilizându-se 
expresia „lucrătorul şi-a închiriat persoana sa fizică şi 
munca sa”; contractele de împrumut de asemeni utilizează 
tipul de procedură romană - stipulaţiunea - menită să 
garanteze restituirea împrumuturilor. Concluzii. Se poate 
deci concluziona că dreptul roman clasic s-a aplicat în 
provincii (inclusiv în Dacia) într-o formă adaptată nevoilor 
practicii cotidiene, atât în raporturile dintre cetăţenii 
romani, cât şi în raporturile dintre aceştia şi peregrini sau 
doar între peregrini, abaterile apărute derivând din 
condiţiile concrete de existenţă a provinciei. Evident, forma 
de drept roman a fost o formă de drept superioară faţă de 
cel dacic peste care parţial se suprapunea. De aceea, el va 
constitui principalul izvor al dreptului românesc, păstrând 
însă şi unele tradiţii anterioare ale dreptului dacic. 

Structura socială în Dacia Statutul juridic al persoanelor, 
rezultat ca urmare a aplicării dreptului roman pe teritoriul 
Daciei, reflectă structura socială creată în provincie după 
cucerirea romană. În fruntea ierarhiei sociale se aflau 
cetăţenii romani, atât cei din teritoriul coloniae-lor cât şi 
veteranii, deveniți în momentul lăsării la vatră, ei şi familiile 
lor, cetăţeni romani. Urmau cetăţenii romani cu drepturi 
limitate (cetăţeni din clasa II-a - D. C. Giurăscu) 
reprezentaţi de locuitorii municipiilor. În cadrul acestei 
categorii, nu toţi se aflau în aceeaşi poziţie, existând 
municipii cu drepturi mai largi şi altele cu drepturi mai 
restrânse. Majoritatea coloniştilor din Dacia aveau statutul 
latinilor, oameni liberi dar necetăţeni romani, având dreptul 
latin dar unele drepturi politice fiindu-le limitate. Peregrinii, 
cuprinzând majoritatea populaţiei autohtone au devenit 
cetăţeni romani doar după edictul lui Caracalla (212 - 
Constitutio Antoniniana). Sclavii, recrutaţi din prizonierii de 
război sau cumpăraţi, erau lipsiţi de libertate personală şi 
drepturi. 

Din secolul III se presupune că a existat în Dacia instituţia 
colonatului -colonii fiind sătenii legaţi de pământul pe care-l 


lucrează. Instituţia colonatului nefiind reglementată printr- 
o lege, momentul apariţiei sale în Dacia este greu de 
precizat. Unii cercetători presupun că o instituţie 
asemănătoare colonatului a existat în Dacia şi înaintea 
cuceririi (C. C. Giurăscu şi D. C. Giurăscu). 

Chiar dacă Dacia a intrat târziu în componenţa Imperiului 
roman, într-un moment în care instituţia sclavajului intrase 
în declin, totuşi relaţiile de tip sclavagist determină 
principalele aspecte ale vieţii provinciei. Sclavajul în Dacia 
poartă caracteristici determinate în primul rând de 
condiţiile în care sa efectuat cucerirea şi colonizarea 
provinciei precum şi de statutul populaţiei autohtone, pusă 
în stare de inferioritate faţă de cuceritori. Puţini dintre daci 
au reuşit să pătrundă cu timpul în rândul elitei provinciale. 
Se poate presupune o colaborare, încă înainte de cucerire, 
a unei părţi a aristocrației dacice cu autorităţile imperiale, 
nobilii daci căutând să-şi conserve privilegiile în condiţiile 
noilor realităţi politice care se profilau. Aceşti reprezentanţi 
ai aristocrației dacice, prin numărul şi ponderea lor nu au 
putut reprezenta o categorie distinctă în conducerea 
politică a noii provincii. Lor li se vor adăuga treptat oameni 
de afaceri proveniţi din masa autohtonă, proprietari de 
ateliere meşteşugăreşti, interesaţi în promovarea unor 
activităţi productive. 

În cazul oraşelor, pătura cea mai avută a cetăţenilor 
romani o constituia aristocrația municipală, deţinătoare a 
conducerii ca magistrați sau membri ai consiliului municipal 
(ordo decurionum). Odată cu întemeierea în Dacia a noi 
oraşe, numărul cetăţenilor romani a crescut simţitor, la 
această creştere numerică contribuind şi înrolările în 
cadrul armatei, veteranii care se stabilesc aici, eliberările 
de sclavi sau acordarea de către unii împărați a dreptului 
de cetăţenie individual sau unor grupuri mari de locuitori. 
Cu toate acestea, numărul cetăţenilor romani rămâne 
permanent inferior faţă de restul populaţiei din provincie, 
alcătuită din peregrini „dediticii” şi sclavi. Caracalla acordă 


prin Constitutio Antoniniana dreptul de cetăţenie celor mai 
multe categorii de oameni liberi, dispărând deosebirea de 
privilegii dintre cetăţenii romani şi ceilalţi oameni liberi 
care nu avuseseră până în acel moment cetăţenia, dar 
impunea tuturor obligaţii fiscale mai mari. Dintre cetăţenii 
romani atestaţi epigrafic în Dacia, foarte puţini fac parte 
din ordinul senatorial; această categorie privilegiată este 
reprezentată de guvernatorul provinciei (Legatus Augusti 
pro praetore), comandanții de legiuni (legati Augusti 
legionis) şi tribunii laticlavi (ofiţerii superiori ai legiunii). Cu 
toţi rămân în Dacia doar pentru perioada în care îşi exercită 
funcţia civilă sau comanda militară. Urmează ca importanţă 
în ierarhia socială a provinciei membrii ordinului ecvestru, 
reprezentaţi în Dacia de procuratorii provinciali 
(procuratoris Augusti), procuratorii minelor de aur 
(procuratores aurariarum), începând de la împăratul 
Hadrian procuratorii vămilor (portoriului); după Marcus 
Aurelius tribuni legionis angusticlavi, comandanții trupelor 
auxiliare (tribuni şi praefecţi) şi praefecţii legionis începând 
cu domnia lui Gallienus. Cavaleri romani erau şi unii 
arendaşi ai păşunilor şi ai salinelor (conductores pascui et 
salinarum) dintre care unul, Publius Aelius Strenius s-a 
bucurat de cele mai mari onoruri din partea mai multor 
oraşe din Dacia (Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Apulum, 
Drobeta). 

Cei mai mulţi stăpâni de sclavi sau patroni ai liberţilor 
erau proprietari de pământ dar totodată şi proprietari de 
ateliere meşteşugăreşti sau prăvălii, oameni de afaceri 
implicaţi în tranzacţii economice. Cel mai mare proprietar 
de sclavi era statul roman, reprezentat prin persoana 
împăratului; circa 41 de inscripţii din Dacia menţionează 
sclavi ai împăratului şi ai casei imperiale. Ei fac parte din 
familia Caesaris şi în inscripţii se intitulează Augusti nostri, 
Caesaris nostri sau Imperatoris nostri servus sau vema 
(sclav născut în casa împăratului). În Dacia ei alcătuiesc o 
adevărată armată de funcţionari de rang inferior, folosiţi în 


diferite birouri ale procuratorilor provinciei; ale 
procuratorilor portoriului ca şi ale procuratorilor minelor 
de aur. Stăpâni de sclavi erau şi alte autorităţi, instituţii 
civile sau religioase, organizaţii sau asociaţii cu caracter 
public. Ex.: oraşele, templele, colegiile profesionale. Deşi 
menţiuni directe despre sclavi ai oraşelor şi colegiilor 
profesionale lipsesc până în prezent, în Dacia, se poate 
presupune că ei au existat, fiind menţionaţi în alte provincii 
ale Imperiului. 

În Dacia nu se cunosc mari latifundii particulare care să fi 
atins importanţa şi întinderea celor din Italia; aici 
predominante au rămas tot timpul stăpânirii romane 
proprietăţile agricole mici şi mijlocii. Mulţi dintre colonişti, 
chiar dacă conduceau singuri exploatarea lotului de pământ 
primit din agger publicus, foloseau şi sclavii din proprietate 
pentru muncile agricole, păstorit sau în gospodărie. 
Domeniul în care s-au folosit în Dacia sclavii în număr mai 
mare au fost exploatările miniere de aur din regiunea 
Ampelum (Zlatna), alături de muncitorii liberi salariaţi. În 
număr mai mic sclavii erau folosiţi şi în alte activităţi 
productive, ex. Ateliere meşteşugăreşti, cărămidării, lucrări 
de construcţii, comerţ. Dezvoltarea relativ mai slabă a 
meşteşugurilor face ca aici să lipsească marile ateliere 
cunoscute în alte provincii. Este sigur că folosirea în număr 
relativ mic în comparaţie cu alte zone a muncii sclavilor a 
lăsat loc în măsură apreciabilă oamenilor liberi în toate 
domeniile. În agricultură predomină numeric micii 
producători, mai ales în regiunile din estul Daciei, locuite în 
cea mai mare parte de autohtoni; munca salariată era 
folosită şi în exploatările miniere, cum mici producători şi 
lucrători liberi se găseau şi la oraşe. Ei au reprezentat în 
Dacia (lucrătorii liberi şi micii producători) cel mai 
important factor de producţie. Dezvoltarea sclavajului în 
Dacia romană a avut un preambul datorită existenţei 
sclavilor pe acest teritoriu dinainte de cucerirea Daciei. În 
Dacia preromană dezvoltarea sclavajului s-a realizat inegal 


şi a fost condiţionată de mai mulţi factori precum: creşterea 
populaţiei, mărirea necesităţilor economice, creşterea 
producţiei, creşterea schimburilor comerciale, frecvenţa 
conflictelor armate etc. După constituirea provinciei, sclavii 
reprezentau un obiect de comerţ între provincie şi teritoriul 
de la sud de Dunăre, chiar de la Marea Mediteraneană. 

Numele sclavului nu constituie întotdeauna un indiciu al 
populaţiei din care el provenea, comerţul cu sclavi la nivelul 
întregului Imperiu determinând diversificarea acestor 
nume. Sclavii purtau în general un singur nume, care era 
dat de stăpânul în slujba căruia se afla. Lista cu nume de 
sclavi din inscripţiile Daciei romane conţine nume latineşti 
(majoritatea), greco-romane, traco-dacice, orientale, celto- 
llire, etc. Aceste nume pot indica: locul de provenienţă, de 
creştere sau de cumpărare (Atticus, Aelianus, etc.) adjective 
sau substantive indicând bogăţie, fericire, iubire; anumite 
aptitudini, particularităţi fizice, însuşiri psihice, virtuţi 
corporale şi spirituale, referiri la divinităţi (Hygya, 
Hercules) etc. Inscripţiile din Dacia fac menţiuni asupra 
familiei şi a rudelor sclavilor. Unele se referă la „familia 
privată”, altele la „familia publică”. Între sclavi nu se 
încheie o căsătorie legală (matrimonia) ci o uniune 
„contubernium”, care constata unirea celor două persoane. 
Proprietarii de sclavi protejau „contubernia” sclavilor 
pentru a evita micşorarea numărului lor. lermenul de 
contubernium (contubernales) indică pe sclavii şi sclavele 
ce convieţuiesc sub acoperişul unui proprietar. 

Inscripţiile din oraşele Daciei fac referiri şi la căsătorii ale 
sclavilor, de obicei „servi publici”, deţinând funcţii în slujba 
statului şi o situaţie materială superioară, căsătoriţi cu 
femei de condiţie liberă, peregrine sau dezrobite. Au existat 
şi cazuri când proprietarii de sclavi s-au căsătorit cu sclave 
de-ale lor, după ce în prealabil le-au trecut în rândul 
libertelor. Copii născuţi din asemenea uniuni erau oameni 
liberi, având condiţia socială a mamei. 


Principalul proprietar de sclavi este şi în Dacia împăratul 
(statul). Peste 40 de inscripţii menţionează sclavi ai 
împăratului; utilizându-se în inscripţii expresiile „Augusti 
nostri servus”, „Caesari nostri servus” şi „imperatori nostri 
servus”. Erau achiziţionaţi prin cumpărare sau în urma 
războaielor. Templele deţin sclavi utilizaţi ca îngrijitori şi 
ajutoare pentru pregătirea ceremonialului de cult. 

Textele epigrafice prezintă proprietari de sclavi 
particulari. Cea mai puternică familie de proprietari de 
sclavi din Apulum era Antipater Marcellus. Ea apare în cel 
puţin 12 texte epigrafice, descoperite în Dacia şi Italia; la 
Tibiscum se cunosc ca proprietari de sclavi Cn. Marsus şi 
Marcus Terrianus. 

Proprietarii rurali stăpânind sclavi se găseau şi în mediu 
rural: Themopropius (Măcicaşul de Sus); Aelius Iulianus 
(Dezmir), Claudius Rufinus (Sic). 

Mulţi colonişti din mediul rural utilizau în exploatarea 
lotului şi în gospodărie munca sclavilor (servi villici, 
actores). 

În număr mult mai mare sclavii erau utilizaţi în atelierele 
meşteşugăreşti, cărămidării şi în carierele de piatră. 

Cei mai numeroşi proprietari de sclavi din Ampelum au 
fost „leguli”, adică mici arendaşi de puțuri şi galerii de mine 
aurifere. La Densara s-a descoperit o inscripţie ce 
reprezintă un contract, proprietarii de sclavi din respectiva 
tăbliță fiind consideraţi „bancheri locali”. În sistemul de 
exploatare al minelor de aur un rol însemnat îl au 
„redeneptores” care concesionau prin arendare minele. 
Munca fizică din mină se efectua cu sclavi de stat sau 
particulari, fapt dovedit atât prin inscripţii de piatră cât şi 
prin tăblițe cerate. 

Cercetarea a câtorva zeci de inscripţii a dovedit că o mare 
parte a sclavilor erau utilizaţi ca supraveghetori în 
gospodărie sau ca mici slujbaşi în aparatul de stat. Ei erau 
consideraţi oameni de încredere ai împăratului sau ai 
proprietarului şi formau „aristocraţia” sclavilor. Printre 


funcţiile îndeplinite sunt: „actores” - folosiţi exclusiv în 
serviciul proprietarului. Acestor „servus fidelisimus” li se 
încredința administrarea moşiei, supravegherea atelierului, 
mânuirea banilor în tranzacţii. Cei publici se numeau 
„villicus”. 

— Aeditus - gardian la templu; 

— Arcarius (arca = cutie, casă de bani) - funcţionari 
inferiori cu atribuţii de casier; 

— Păzitori ai tezaurelor templelor, arendaşi ai 
praetoriului. 

— Verificatori de acte (contrascriptorii) - verificau 
calculele din registrele oficiale vamale. 

— Dispensatores (dispens = a distribui banii) - contabili, 
casieri, trezorieri, încasatori, etc., care aveau o situaţie 
materială deosebită; 

— Tabularii - servi publici de rang inferior, păstrători de 
registre (Iabula - tăbliță de scris, tabulorium - birou unde 
se păstrau registre); 

— Arhivari, agenţi de încasări de impozite, de impuneri, 
copişti, etc. 

Recensămintele de populaţie nu luau în consideraţie 
sclavii. Ca atare nu se poate cunoaşte precis numărul 
sclavilor din Dacia, maximul ajungând, după unii istorici, în 
anumite perioade la un sfert din populaţia Daciei. În 
anumite condiţii favorabile, sclavii sunt eliberaţi 
(recunoştinţă faţă de loialitatea serviciilor), atât cei publici 
(ai împăratului), cât şi cei privaţi. Cei eliberaţi deveneau 
liberţi şi constituiau o categorie socială aparte. După 
modalitatea în care se făcuse eliberarea (existau trei forme 
în care se făcea eliberarea) şi după poziţia juridică a 
persoanei patronului se stabilea statutul juridic al persoanei 
libertului: „cives romani”, „latini Juniani” sau peregrini. 

Sclavii dezrobiţi de persoanele particulare poartă „tria 
nomina” (praenomen şi nomen gentilicum luate de la fostul 
stăpân iar cognomenul era fostul nume de sclav), fie două 
nume (dintre care unul era gentilicul stăpânului), sau un 


singur nume, pe care-l purtaseră în calitate de „servi 
privati”. Se consideră că cei cu trei nume au devenit prin 
dezrobire cetăţeni romani, ceilalţi doar peregrini. 

La Sarmizegetusa şi Porolissum s-au descoperit trei 
inscripţii care fac referiri despre sclavi care sunt în posesia 
altor sclavi (servii vikanii) -Vikanus - apare în inscripţii în 
două situaţii: ca sclav al unui dominus de condiţie liberă, 
sau ca sclav al unui alt sclav (unii sclavi din „familia publica” 
ajungând la o stare materială care le permitea să aibă 
proprii sclavi). 

Trei tăblițe descoperite la Alburnus Major şi vicus 
Pirustanum vorbesc despre comerţul cu sclavi. Ei sunt aduşi 
din alte zone şi contractanţii, atât vânzători cât şi 
cumpărători, sunt în cele trei cazuri peregrini posedând 
„jus comercii”. Valoarea în bani a sclavilor cumpăraţi era 
determinată de factori precum: vârsta, sexul, aspectul fizic, 
pregătire, sănătate, etc. Contractele stabilesc stipulaţiuni 
de vicii (sănătate, furt, fugă, etc.) şi garanţii de evicţiune 
(atacarea şi anularea actului). Cele trei contracte 
descoperite în Dacia sunt dintr-o perioadă în care Roma nu 
întreprindea acţiuni militare care să aducă noi sclavi din 
sfera Imperiului (anii 139, 142 şi 160 d. Hr.) şi ca urmare 
preţul sclavilor a fost destul de ridicat: o fetiţă cu 205 
dinari, un tânăr (10-19 ani) cu 600 dinari şi o femeie (20-30 
ani) cu 420 dinari. Nu există indicii pentru documentarea 
unui comerţ sistematic cu sclavi în Dacia, dar se poate 
presupune existenţa sa. 

Se poate constata că structura societăţii din Dacia romană 
a îmbrăcat formele clasice răspândite în tot Imperiul, dar s- 
a adaptat realităţilor existente aici. 

VIATA ECONOMICĂ Cucerirea romană a inclus provinciile 
Moesia Inferior şi Dacia în orbita lumii romane, 
subordonând aceste teritorii intereselor economice ale 
Imperiului. Colonizarea romană a contribuit la o viaţă 
economică intensă şi înfloritoare. 


Evoluţia economică a provinciei Dacia se poate împărţi în 
patru etape: 

8. De la cucerire până la războaiele marcomanice (106- 
166) - perioadă de avânt a economiei; 

9. Perioada de la războaiele marcomanice până la domnia 
lui Septimius Severus (166-193) - stagnare a vieţii 
economice; 

10. De la Septimius Severus la Gallienus (193-253) - o 
nouă înflorire a vieţii economice; 

11. Până la retragerea aureliană (253-271/275) - perioadă 
de criză (criză generală a Imperiului). 

Agricultura Constituie principalul domeniu economic. 
Conform dreptului roman, pământul Daciei a trecut în 
proprietatea Imperiului, devenind agger publicus. El a fost 
măsurat şi cadastrat, iar apoi împărţit astfel: r) O parte a 
teritoriului a trecut în patrimoniul împăratului care la 
arendat sau exploatat direct prin funcţionarii imperiali (ex. 
Minele de aur din zona Munţilor Apuseni). 

S) O a doua parte revenea armatei (territorium militare) şi 
intra sub jurisdicţia militară (teren agricol, păduri, păşuni, 
etc.). 

T) O parte importantă a fost dată în folosinţa veteranilor, 
coloniştilor şi familiilor lor. (ex. la întemeierea coloniaei 
Sarmizegetusa - 105 d. Hr. 

— Teritoriul a fost parcelat în loturi de câte două jugera şi 
împărţit veteranilor care au participat la cucerire). Aceste 
parcele capătă statut de agger privatus optimo iure, 
împroprietăriţii având asupra lor drept de proprietate 
privat total. 

Când pământul nu se împărțea unor grupuri de veterani 
sau colonişti ci unor persoane individuale, acestea aveau 
asupra pământului doar drept de folosinţă, plătind impozit. 
Începând cu Hadrian, veteranii primesc bani cu care pot 
cumpăra pământul. Pământul vândut de stat individual 
civililor rămânea în proprietatea statului, se putea moşteni 
dar nu se putea vinde. 


U) Agger stipendiarus - pământ lăsat în folosinţă 
populaţiei autohtone, care îl lucra în schimbul unui impozit 
şi a unor prestații pentru armată, administraţie sau lucrări 
publice. Sistemul de distribuire a pământului a condiţionat 
noua structură socială a provinciei, Dacia fiind o provincie 
preponderent agrară. Existau două tipuri de organizare a 
sistemului agricol: v) Exploatarea de tip roman, în sistemul 
latifundiilor şi a villae-lor rusticae, utilizându-se munca 
oamenilor liberi precum şi a sclavilor. În capitolul referitor 
la habitat (aşezări rurale şi villae rusticae) s-a constat că nu 
au existat în Dacia latifundii de mari proporţii. Proprietarii 
villae-lor rusticae au fost veteranii şi coloniştii. 

Lucrătorii din rândul populaţiei libere erau plătiţi pentru 
munca prestată. Autohtonii constituiau şi în acest sistem de 
exploatare a fondului funciar forţa principală productivă, 
prin exploatarea individuală a terenurilor (mici 
producători) sau prin prestare de servicii. W) Obştile săteşti 
autohtone, supraviețuind în zonele mai retrase sau în estul 
provinciei, mai puţin urbanizat şi aflate sub control roman. 
Aceste comunităţi îşi continuă existenţa pe locul vechilor 
aşezări, păstrând formele tradiţionale ale civilizaţiei daco- 
getice, dar asimilând totodată noile elemente de civilizaţie 
romană. Dacia a fost cunoscută drept un grânar al 
Imperiului, cerealele ocupând un loc de frunte în producţia 
agricolă a provinciei. Zonele cerealiere (câmpia Banatului, 
a Olteniei, valea Mureşului etc.) asigurau atât necesităţile 
interne cât şi necesarul pentru aprovizionarea trupelor din 
provinciile nord estice ale Imperiului (papirusul Hunt 
consemnează obligativitatea contribuţiei cu cereale ce 
reveneau agricultorilor din Dacia pentru aprovizionarea 
armatei). Arheologic, practicarea agriculturii este dovedită 
prin depozitele de unelte agricole (Dedrad, Obreja, 
Tibiscum, Gornea, etc.); numeroase râşniţe şi mortaria, 
seminţe de grâu carbonizat. Se cultivau două-trei soiuri de 
grâu, ovăz, orz, mei, legume. La Tibiscum s-au descoperit 
sâmburi ce indică existenţa în aproprierea unor livezi de 


pomi fructiferi (cireşi sau vişini); dintre plantele textile se 
cultivau inul şi cânepa. 

Inscripţiile şi monumentele votive dionisiace vorbesc 
despre practicarea în provinciile dacice a viticulturii, 
obținându-se un vin local, consumat alături de vinul de 
import, mai scump. În descoperirile arheologice s-au găsit 
unelte utilizate de viticultori (cosoare şi cuțite pentru viţa 
de vie). Numeroasele construcţii publice şi private ale 
provinciei, inscripţiile dedicate zeului Silvanus Silvester, 
imaginile de pe Columnă, uneltele de dulgherit descoperite 
de arheologi precum şi menţionarea într-o inscripţie la 
Apulum a unui collegium dendrophorus, indică exploatarea 
întinselor păduri din provincie. 

Creşterea vitelor este a doua mare ramură a economiei 
rurale. Păşunile constituie proprietate imperială, fiind 
arendate împreună cu salinele. Se creşteau boi, vaci, 
ovicaprine şi cai (animale reprezentate pe Columna lui 
Traian). Boii şi caii se creşteau pentru tracţiune, bovinele, 
porcinele, ovicaprinele pentru hrană. S-a efectuat analiza 
osteologică asupra oaselor de animale descoperite în 
aşezarea de la Moldova Veche, punct „Vinograde Vaskicrai”. 
S-au descoperit zece specii de mamifere: şase domestice 
(bovine, ovicaprine), patru sălbatice (cerb, mistreţ) şi păsări 
de curte. Păşunile necesare creşterii vitelor erau arendate 
unor conductores. Cel mai important conductores cunoscut 
din inscripţiile Daciei a fost P Aelius Strenuus (Apulum, 
sfârşitul sec. [1), cumulând demnități municipale şi publice 
la Apulum, Sarmizegetusa şi Drobeta. 

Prelucrarea pieilor de animale este atestată de colegiile 
utricularilor atestaţi la Apulum, Marga - Pons Augusti 
(Caraş Severin), Călugăreni (Mureş), care confecţionau 
burdufurile (utriculus) necesare ambarcaţiunilor. Civilizaţia 
romană a îmbunătăţit tehnicile rurale şi a perfecţionat 
uneltele agricole. Uneltele romane (îndeosebi plugul şi 
cuțitul de plug din fier de tip roman) pătrund în Dacia unele 
încă înaintea cuceririi, dar abia în perioada provinciei se 


generalizează. Se cunosc în Dacia depozite de unelte: 
Mărculeni (jud. Mureş) - aproximativ 200 de piese, Dedrad 
(jud. Mureş), Obreja (Alba), Lechinţa de Mureş (Mureş) sau 
descoperiri de unelte agricole Apulum, Cristeşti, Tălmaciu, 
Ungra (Transilvania), Răcari (Oltenia), Moldova Veche, 
Tibiscum, Diema, Pescari, Gornea, Băile Herculane (Banat) 
constând din: cuțite de plug, seceri, coase, sape, greble, 
etc. 

În Dacia se utilizau două tipuri de fiare de plug: 

— Cel roman în două variante, triunghiulară şi mai largă şi 
rotunjită la vârf; 

— Elenistic-dacic, cunoscut încă dinainte de cucerire şi 
păstrat de populaţia autohtonă a provinciei. 

În unele descoperiri arheologice (Mărculeni, Aiud) 
lanţurile găsite alături de cuțitul de plug indică utilizarea 
plugului pe roţi. 

Dintre uneltele agricole romane descoperite în Dacia 
menţionăm: sapa romană (trei tipuri: sarculum - cu lama în 
formă de scut, marra şi ligo), hârleţe (palla), aratrum, 
grape (restrum), seceri (falces strumentariae sau 
messariae), coasa (falx foenaria), topoare (securis) de 
diferite tipuri, cosoare şi cuțite de altoit (falces arboriae sau 
sylvaticae - pentru pomicultură şi falces vineticae pentru 
viticultură). Izvoarele menţionează existenţa unei instalaţii 
de treierat (plastellum Punicum) - luată de romani de la 
cartaginezi, dar cel mai frecvent se treiera cu ajutorul unui 
tăvălug cilindric, tras de vite. 

Cerealele se zdrobeau pentru a fi transformate în făină în 
râşniţe şi mori (molae), acestea de diferite tipuri, de la piua 
de piatră în care se sfărâmau cerealele cu ajutorul unui 
pisălog (mola trusatilis) la cele puse în mişcare de un 
animal (mola asinaria) sau de forţa hidraulică (mola 
aquaria) - aceasta descoperită în regiunea auriferă a Daciei 
şi la Sucidava. Cele mai numeroase, aproape în fiecare 
aşezare, sunt râşniţele din piatră, din tuf vulcanic şi se 
învârteau cu mâna (molae manuariae) printr-un mâner fixat 


lateral sau vertical, în dunga pietrei. O râşniţă portativă 
pentru zdrobit alimente fierte era mortaria (albii de pisat) 
foarte răspândite (unele cu ştampila producătorului), de 
execuţie locală sau de import. Se poate concluziona că în 
provincia Dacia noul sistem de proprietate şi distribuire a 
pământului ca şi diversitatea noilor unelte agricole au dus 
la practicarea unei agriculturi performante care, în 
perioadele de avânt economic ale provinciei (şi Imperiului) 
au asigurat necesităţile interne de produse agricole, ele 
deţinând ponderea principală şi în exportul provinciei. 

Exploatarea bogățiilor subsolului Cucerirea romană s-a 
datorat, pe lângă cauze politice, strategice şi de ordin 
economic şi solului şi subsolului Daciei, bogate în minereuri 
feroase şi neferoase, piatră de construcţie, depozite de 
sare. 

Exploatarea aurului şi a metalelor neferoase Exploatarea 
metalelor preţioase (aur şi argint) are o îndelungată 
tradiţie în spaţiul dacic, îndeosebi în Transilvania. Există o 
artă a argintului şi aurului dac, reflectare a unor realităţi 
economice privind exploatarea şi prelucrarea acestor 
metale în Dacia preromană. Estimările privind tezaurul dus 
de Traian din Dacia (J. Carcopino) indică drept o posibilă 
motivaţie pentru cucerirea Daciei marea bogăţie de metal 
preţios a munţilor săi, îndeosebi Munţii Apuseni. 

Încă din perioada când, după cucerire, Traian se mai afla 
în Dacia, este organizată administrativ zona minieră: se iau 
măsuri pentru mărirea producţiei de aur, se înfiinţează noi 
aşezări miniere, începe construcţia de drumuri care să lege 
cele mai importante centre miniere de Alburnus Major. 
Există două zone importante: Munţii Apuseni şi Banat. Zona 
Auriferă din Munţii Apuseni a fost împărţită în şapte regiuni 
miniere. 'Toate aceste puncte miniere au fost organizate 
administrativ. Minele fiind proprietate imperială, în fruntea 
lor se afla un „procurator aurarium” - ca împuternicit al 
împăratului. Primul „procurator aurarium” al minelor de 


aur din Dacia a fost Ulpius Herminas, libert a lui Traian, 
mort în funcţie la vârsta de 55 de ani. 

Din cronologia procuratorilor minelor de aur rezultă că 
exploatarea minieră în Munţii Apuseni a suferit doar o 
întrerupere sau stagnare temporară în vremea războaielor 
marcomanice. Sediul administraţiei provinciale a exploatării 
minelor de aur a fost la început la Ampelum (Zlatna) 
„Procuratorul aurarium” avea în subordinea sa numeroşi 
funcţionari, tabulori şi ajutoarele lor „aditores tabula”, care 
ţineau evidenţa exploatărilor şi arhiva, ei fiind liberţi ai 
casei imperiale sau sclavi imperiali. Lângă Alburnus Major 
s-a descoperit un important material epigrafic şi unelte. 
Împăratul exploata minele prin arendarea unor 
întreprinzători numiţi „leguli”. În mină se folosea munca 
sclavilor, a celor condamnaţi la muncă forţată şi a oamenilor 
liberi angajaţi prin contract. 

Administrativ, sistemul de organizare a regiunii aurifere 
din Munţii Apuseni era împărţit în trei sectoare: I. Al 
municipiului Ampelum, care adăpostea şi administrarea 
minieră; Il. Aşezarea Alburnus Major (Roşia montană). 

III. În jurul oraşului de azi Brad. 

Aşezările miniere din jurul Ampelum-ului se compuneau 
din aşezări care nu puteau ajunge la dimensiunile unui 
vicus. Fiind centrul minier al aurului, Ampelum-ul era păzit 
de soldaţii Legiunii XIII Gemina. Pentru o mai bună 
exploatare a minelor de aur, Traian a adus şi colonizat în 
Dacia colonişti dalmaţi specializaţi în extragerea aurului. 
După cum rezultă din inscripţii, un important număr de 
dalmaţi locuiesc în sate sau cartiere separate, numite după 
seminţiile din care fac parte. Inscripţiile şi tăbliţele cerate 
arată prezenţa orientalilor în regiile aurifere, în postura 
oamenilor de afaceri (leguli). 

Tehnicile folosite şi uneltele erau rudimentare. Un 
important centru a fost la Amlaşu Mare care avea mai multe 
puncte de extracţie în satele apropiate: Poiana, Amlaşu Mic 
şi dealurile din zonă. La Poiana a fost descoperită o aşezare 


minieră. La Amlaşu Mic, într-o construcţie s-a descoperit o 
inscripţie în cinstea împărătesei Lucilla în care „legatus et 
familia aurarum” îşi înscrie numele înaintea arendaşilor de 
mină (leguli aurarum). Ordinea trecerii pe inscripţie 
dovedeşte poziţia superioară a primilor faţă de leguli. 
Sclavii ş i liberţii din oficiul procuratorial de la Ampelum 
prezentau frecvent nume specifice clasei lor cu rezonanţă 
greco-orientală (Diocles, Suriales, etc.). Sclavii persoanelor 
particulare indică o stare materială bună a celor ce trăiau 
din exploatările miniere aurifere. „Leguli” constituiau 
asociaţii cu caracter profesional - colegium aurorum. 
Colegiile lucrătorilor dalmaţi erau conduse de princeps 
care, datorită poziţiei lor, obțineau cu uşurinţă cetăţenia 
romană. 

Se poate constata că deşi galeriile şi puţurile aurifere 
puteau fi date în exploatare unor particulari, rezultatul 
muncii în mină - respectiv producţia auriferă - a fost şi în 
provincia Dacia monopol de stat. Aurul şi argintul exploatat 
în Dacia romană (cu excepţia celui prelucrat pe plan local) 
era destinat monetăriilor din Siscia, Sirmium, Viminacium, 
ajungând până chiar la Roma. Este greu de evaluat 
cantitatea producţiei aurifere a provinciei. Din lipsa 
informaţiilor, se pot face doar supoziţii pe baza analogiilor 
din alte provincii. Pentru cei 165 de ani de stăpânire 
romană s-a propus cifra de 11.200 kg aur, obţinut din 
Dacia, cifră neacceptată de către toţi cercetătorii. 

Tehnologia obţinerii aurului se deosebeşte de cea a altor 
metale întrucât el apare în stare nativă sub forma unor 
filoane sau pepite. Diodor din Sicilia redă procedeul 
zdrobirii minereului, alegerea sterilului cu mâna, 
transportarea masei semiprelucrate la locurile de 
măcinare. Aici se executa pisarea în mojare, cu ajutorul 
unor răngi de fier, apoi măcinarea în râşniţe prevăzute cu 
mânere, până când minereul ajunge la mărimea unui bob 
de linte. 


Spălarea se făcea în canale săpate în pământ, firele de aur 
colectându-se cu ajutorul unor tufe de rosmarin. Apoi tufele 
se uscau şi se ardeau pentru a recupera aurul. Produsul 
obţinut prin spălare era topit în recipiente de lut, executate 
dintr-un material refractar (creuzete) care se introduceau 
într-un cuptor. 

Datorită faptului că aurul conţinea şi anumite cantităţi de 
argint (în Munţii Apuseni în procentaj ridicat), era supus 
unui proces de rafinare (numit cementatio) pentru 
eliminarea impurităților. În acest scop se adăugau cantităţi 
de plumb şi tărâţe de orz sau alte metale indicate de autorii 
antici (cositor etc.). Creuzetele descoperite în Dacia la 
Lupşa şi Baia de Arieş nu poartă urmele unui foc puternic, 
deci retopirea avea loc la o temperatură moderată şi 
constantă. Aurul exploatat din depozitele aluvionare, 
conţinând mai puţini compuşi mineralogici, nu era supus 
unei topiri repetate. Aurul se mai putea obţine şi prin 
amalgamarea, cu ajutorul mercurului, tehnologie cunoscută 
din izvoare dar şi din descoperirile arheologice din zona 
minieră a Daciei. În zona oraşului Zlatna s-au descoperit 
două vetre pentru reducerea minereului, considerate de 
cercetători drept „distilerii” primitive de mercur. Minereul 
era supus unei operaţii de prăjire închisă, descompunându- 
se în vapori de mercur şi oxizi de sulf. Operația se execută 
în vase piriforme cu gât înalt în care se introducea o 
cantitate de cinabru, fiind astupate ermetic cu un dop de 
argilă crudă. La temperatura de 400* 

Celsius cinabrul se descompunea. În timpul răcirii, 
mercurul se condensa şi se aduna pe fundul vasului, de 
unde se recolta prin scurgere. Metalurgia argintului este 
mai complexă decât cea a aurului. În minereu argintul 
apare amestecat cu plumbul. Cuptoarele de redus minereul 
aveau două compartimente, corespunzând la două faze ale 
procesului de topire. În cel superior se obținea plumbul 
brut, iar în cel inferior se rafina plumbul prin separarea 
argintului. 


Nu se cunosc în Dacia cuptoare de topire pentru obţinerea 
argintului, nici măcar gropi. Pentru rafinarea minereului 
topit în primă fază nu era nevoie de cuptoare, putând fi 
utilizate şi creuzetele. 

Tehnologia metalurgiei cuprului se deosebea din punct de 
vedere chimic şi al construcţiei cuptorului de tehnologia 
aurului şi argintului. 'lemperatura de topire de peste 1000* 
Celsius impunea folosirea unor materiale refractare de 
calitate. 

Mineritul şi metalurgia fierului Au avut o tradiţie foarte 
îndelungată în spaţiul dacic, încă înainte de cucerirea 
romană. Pentru epoca romană, informaţiile privitoare la 
metalurgia fierului sunt reduse. Exploatarea minelor şi 
prelucrarea metalului constituiau proprietatea statului 
roman, organizat după un sistem centralizat, cu sediul la 
Roma. Exploatarea zăcămintelor era condusă de un 
Procuratores metallorum care aveau atribuţii bine stabilite, 
putând fi mutaţi de la un district minier la altul. Procuratorii 
aveau în subordine exploatări miniere conduse de 
conductores ferrarium. În ordine ierarhică urmau vegtigal 
ferrariarum care se ocupau cu organizarea procesului 
propriu-zis de minerit, iar villicus officinarum ferrariarum 
aveau sub control instalaţiile metalurgice. 

O inscripţie descoperită la Teliuc (jud. Hunedoara) 
menţionează în timpul lui Caracalla doi arendaşi ai minelor 
de fier, conductores ferrarium care fac o închinare 
împăratului. 

Aceşti conductores alcătuiau poate o asociaţie de 
exploatare a fierului în Dacia, o societas. Datorită 
însemnătăţii mai reduse a fierului faţă de aur, fierul era 
concesionat spre exploatare unor arendaşi (spre deosebire 
de Illiricum unde exploatarea fierului era administrată 
direct de câtre procuratorii imperiali). 

Inscripţia de la Teliuc dovedeşte că acolo se afla centrul 
administraţiei minelor de fier din Dacia. Urme de 


exploatare au mai fost constatate în această regiune la 
Hunedoara, Gherla, Ruda. 

Mici exploatări miniere sunt documentate în centrul şi 
sudul Banatului, deşi modeste faţă de cele din Munţii 
Apuseni şi Transilvania. Din lipsa cercetărilor arheologice 
acestea nu oferă informaţii prea clare privind sistemul de 
exploatare. Cercetările sunt îngreunate de faptul că aceste 
exploatări au continuat şi în evul mediu precum şi în 
perioada modernă, ducând la distrugerea eventualelor 
materiale arheologice. Tehnica exploatării în evul mediu a 
evoluat foarte puţin faţă de cea romană, acest fapt ducând 
la confuzii de datare. 

Numeroase centre miniere au existat şi în masivul 
Semenic şi pe valea superioară a Timişului şi afluenții săi. 
Fierul se exploata la Bocşa Montană, Reşiţa şi Anina, iar 
plumbul se extrăgea din zona Centum Putei, Moldova Nouă 
şi Ebenthal (lângă Orşova). Lucrări de exploatare a fierului 
în perioada romană s-au găsit la Criciova (Timiş) în cadrul 
unei aşezări rurale. Pe o suprafaţă de 600 m2 s-au 
descoperit ziduri romane reprezentând un centru 
meşteşugăresc datat în sec. III d. Hr. Exploatări miniere s- 
au mai descoperit la Tincova, Tumu Rueni şi Vârciorova. 
Între Găvojdia şi Jena s-a găsit o mână turnată din bronz, 
pusă în legătură cu zeiţa siriană Sabasius. Importante 
exploatări miniere romane au fost la Bocşa Montană (CS) 
pe locul numit „Cracul de aur”. Aici s-au găsit opaițe, drugi 
de fier, sape, ciocane, icuri, ele fiind descoperite în cavităţi 
speciale săpate în stâncă. La Bocşa Montană este dovedită 
existenţa unui detaşament de pază pentru cei care 
munceau cu forţa fizică (îndeosebi sclavi - domati metalla). 
O aşezare de mineri este atestată la Dognecea, zona de 
provenienţă a minerilor fiind necunoscută. 

La Cinciş a fost cercetată o villae rusticae şi o necropolă 
din apropiere cu o construcţie funerară şi 17 morminte, 
necropola reprezentând locul de înmormântare al 
proprietarului minei de fier şi a lucrătorilor, fapt dovedit de 


bucăţile de metal depuse în morminte ca simbol al 
îndeletnicirii defuncţilor. În zona Moldova Nouă existau 
multe puncte de exploatare a minereurilor de fier. 
Dezvoltarea aşezărilor miniere a fost împiedicată de 
dificultatea păstrării legăturii cu principalele artere 
economice, aşezările fiind plasate pe văile înguste, precum 
şi de faptul că zona nu se preta practicării agriculturii. Ca 
urmare, aşezările care s-au creat au avut mai mult un 
caracter sezonier, format din locuinţe improvizate şi puţin 
rezistente. 

Cu tot numărul lor mare, aşezările miniere din Banat nu 
au ajuns la nivelul de dezvoltare a celor din Transilvania (nu 
au devenit oraşe), atât datorită lipsei condiţiilor favorabile 
cât şi datorită faptului că aici colonizarea nu a fost atât de 
intensă ca şi în Dacia Superioară. Se folosea pe scară largă 
munca oamenilor liberi dar şi a sclavilor şi ocnaşilor. Cele 
mai importante centre miniere beneficiau de un 
detaşament de pază format dintr-un grup de soldaţi, 
numărul lor fiind determinat de mărimea exploatării 
miniere. Zonele bogate în metale au fost proprietatea 
împăratului, exploatarea lor începând imediat sau la scurt 
timp după cucerire. Fierul exploatat în Dacia era destinat 
satisfacerii nevoilor interne, arendaşii minelor de fier având 
probabil şi dreptul de comercializare a metalului, fiind însă 
obligaţi ca pe lângă arenda datorată fiscului imperial, să 
predea şi o parte din producţie (fierul obţinut) 
administraţiei provinciei, folosit în special pentru nevoile 
armatei. 

O inscripţie de la Apulum menţionează doi arendaşi care 
se ocupau totodată şi de producerea şi întreţinerea 
armelor. Execuţia armelor era supravegheată de 
administraţia imperială. 

Din punct de vedere juridic, prin lex Metalli Vipascensis 
(fines metalli) se stipulează faptul că teritoriul fiscal al unei 
mine este strict separat de restul provinciei. Oraşele sunt 
întotdeauna în afara fines metallorum. Cele care erau în 


interior se numeau vicus castellum. Munca în mine era 
organizată pe baza unui contract între minerii liberi şi 
arendaşi. De transportarea metalului sub formă de lingouri 
de la atelierele meşteşugăreşti se ocupau detaşamentele 
militare. 

Extracţia minereului era foarte grea, în condiţiile tehnicii 
rudimentare. Minereul era extras din puțuri sau galerii 
care porneau din faţa dealului. Principala metodă de 
extracţie era aceea de a încălzi puternic minereul, peste 
care apoi se turna apă, răcirea bruscă a rocii provocând 
crăpături. În crăpături se introduceau icuri de lemn cu care 
se desprindeau calupuri de minereu care apoi se 
transportau la atelierele de reducere. Atelierul metalurgic 
de mici dimensiuni descoperit la Criciova (Timiş) conţinea în 
inventar un fragment de lupă de fier cu diametrul de 26-28 
cm, groasă de 4,5 cm. Cuptorul de redus minereu în care a 
fost obţinută a trebuit să fie distrus. În apropierea bazei 
cuptorului se aflau una sau două perforaţii prin care se 
introduceau tuburi de suflare din lut folosite pentru tirajul 
de aer în timpul arderii. 

Cuptoare asemănătoare au mai fost găsite la Şoşdea, 
Fizeş, Reşiţa, Berzovia. Cuptorul se instala într-o groapă de 
dimensiuni mai mari unde se constată inventar ceramic, 
obiecte din fier şi sticlă. Un astfel de cuptor putea produce 
100 kg zgură, pentru aceasta erau necesare 200 kg 
minereu, din care se obțineau aproximativ 34 kg fier. 
Topirea dura aproximativ 20 de ore. Lupa de fier era scoasă 
din cuptor şi prin ciocănire se îndepărta zgura iar apoi se 
introducea în cuptor pentru a doua topire care contribuia la 
purificarea metalului. 

Metalul era transportat în bare de cca. 4-5 kg şi lungi de 
50 cm (0,5 m). În cazul Criciova, sursa de materie primă 
era minereul extras din Munţii Poiana Ruscăi. 

Fierul brut se obținea sub forma unor lupe de cca. 30 kg 
care erau apoi prelucrate din nou prin forjare. Prin batere 
cu ciocanul la cald se mărea duritatea, iar prin procedeul 


călirii se obținea oţelul, cu calităţi superioare fierului. 
Aliajul de fier-carbon prelucrat dădea următoarele 
varietăţi; oţel, fier moale, fontă albă şi fontă neagră. 

După obţinerea metalului (feros sau neferos) el era 
prelucrat în cadrul atelierelor. Se executau obiecte casnice, 
unelte agricole şi artizanale, arme, podoabe, obiecte de 
port; meşterii fierari şi bijutierii (aurari, argintari) 
stăpânind tehnologia transformării metalului brut în piese 
finite. Cercetările arheologice au evidenţiat în castre şi 
aşezări civile prezenţa unor instrumente şi creuzete folosite 
în prelucrarea metalelor. Au fost stabilite două tipuri de 
ateliere: I. Ateliere pentru producerea de piese de podoabă 
şi piese de echipament militar Il. Atelier pentru producerea 
de piese de uz comun, de cult şi ateliere pentru turnat 
statui votive Din prima categorie au fost descoperite în 
prezent 13 ateliere de bijutier dintre care, la Tibiscum 5(4 
de bijutier - unul de fibule - şi unul de echipament militar); 
la Diema 1 atelier de bijuterii de bronz, la Napoca un 
atelier de fibule, un atelier la Potaissa, atelier de fibule la 
Porolissum iar ateliere de echipament militar la Bucium, 
Romita, Gilău, Bologa, Feldioara, Căşei, Romula, Slăveni. Se 
mai presupune pe bază de informaţii ateliere la: Copăcei, 
Ilişua, Micia, Gherla, Apulum. 

În a II-a categorie de ateliere sunt cele care produc piese 
din plumb şi bronz - Drobeta, Sucidava, Romula - plăcuţe 
cu cavalerii danubieni, iar pentru statuete mărturiile sunt 
foarte puţine - Venus Pudice la Diema şi o piesă de mâner la 
Romula. În ceea ce priveşte descoperirea de la Bucium, ea 
demonstrează că existau castre pe limes care şi produceau 
echipament militar. 

Numărul mic de ateliere din Dacia poate fi pus şi în 
legătură cu slaba cerere a pieţei din zonă. O altă 
caracteristică a producţiei meşteşugăreşti este faptul că 
majoritatea atelierelor se află în mediul militar ceea ce 
arată că producţia metalurgică trebuia să satisfacă nevoile 
armatei. 


Din sec. III desele conflicte militare vor determina 
renunţarea la paza minelor, districtele miniere vor decădea, 
astfel încât se va folosi preponderent iniţiativa particulară. 
Instabilitatea politică va influenţa negativ dezvoltarea 
activităţilor miniere şi implicit a celei metalurgice, 
determinând o criză a metalului. Se va practica 
tezaurizarea metalului vechi, utilizat pentru retopire. 
Precaritatea condiţiilor va restrânge exploatarea şi 
prelucrarea metalului la comunităţile rurale. 

Exploatarea sării şi a pietrei Exploatarea sării Exploatarea 
şi valorificarea sării a constituit una dintre principalele 
ocupaţii ale populaţiei din Dacia. Monumentele epigrafice 
fac referiri la modul de organizare a salinelor. 

Pe baza analogiilor, se presupune că au existat exploatări 
de suprafaţă cu secţiune pătrată cu latura de 7m., 
prevăzute cu armături din lemn de fag sau stejar fasonat. 
Blocurile se scoteau de la talpa exploatării, pentru 
desprinderea lor folosindu-se penele şi răngile. După 
atingerea nivelului de sare (între 0,30 - 10 m) se montau 
jgheaburi pe suporţi de lemn, prin care se aducea apă dulce 
de la suprafaţă. În contact cu sarea, apa devenea tot mai 
saturată, sarea urcând la suprafaţă. Procedeul ducea la 
părăsirea salinei destul de repede şi deschiderea altei 
saline, la 15-20 m de cea abandonată. Când apa se aducea 
de la distanţă mare, se foloseau roţile hidraulice. Tabula 
Peutingeriana menţionează localităţile unde s-a exploatat 
sarea. La Salinae lângă castrul Potaissa şi la Ocna Sibiului s- 
au identificat exploatări romane. Tot în epoca romană s-au 
utilizat exploatările de la Sic, Pata şi Ocna Dejului, în 
regiunea salinelor de pe Târnava, la Sânpaul-Homorod. În 
localităţile Rupea (Braşov), Cojocna (Cluj) de asemeni s-au 
depistat urme ale exploatărilor de sare. Sarea 
transilvăneană era transportată pe Mureş. Pe Olt până la 
Dunăre se transporta sarea din salinele de la Ocnele Mari. 
În Maramureş sunt cunoscute salinele de la Coşteiu şi 
Crăciuneşti. Administrarea salinelor (proprietate imperială) 


se făcea de către arendaşi (conductores salinarum), ele 
putând fi arendate împreună cu păşunile (conductores 
pascui et salinarum), putându-se arenda chiar şi dreptul la 
desfacere a sării. Este cazul lui Publius Aelius Strennus, 
conductor pascui, salinarum et commerciarum, concomitent 
patron al colegiului plutaşilor. Se mai cunosc din inscripţiile 
Daciei încă doi conductores salinarum: Aelius Mar (i) us 
semnalat în două inscripţii, la Micia şi Domneşti şi C. Iulius 
Valentinus la Sânpaul-Homorod. Sarea extrasă din 
Transilvania aproviziona regiuni întinse din Europa centrală 
şi sud estică până în Evul Mediu, transportul făcându-se cu 
plutele pe Mureş sau pe Olt şi Dunăre. 

Carierele de piatră Piatra a constituit materia primă de 
bază la edificarea a numeroase edificii urbane şi militare 
(fortificaţii), apeducte, mausolee, poduri şi monumente 
epigrafice şi sculpturale. Având o atât de largă utilizare, 
este firească preocuparea pentru exploatarea carierelor de 
piatră de construcţie (calcar, granit) şi marmură. 
Deschiderea unei cariere presupunea stabilirea a o serie de 
factori: tipul de rocă, granulaţia şi densitatea acesteia, 
mărimea suprafeţei de exploatare, factori geologici, direcţia 
diaclazei. 

Maximul de rocă ce urma a fi exploatată era apoi împărţit 
în sistemul de diaclază (acesta formând direcţiile naturale 
de despicare a straturilor). Pentru a disloca blocul de 
piatră, într-o primă operaţie trebuiau săpate şanţuri 
înguste cu ajutorul unor ciocane duble, ascuţite la un capăt. 
Apoi se introduceau un şir de icuri metalice, bătute cu 
ciocane foarte grele. La Deva (dealul Bejan) au fost 
descoperite trei ciocane. Pe un capitel roman descoperit la 
Napoca sunt redate, pe lângă un ciocan de pietrar cu două 
braţe şi câteva dălţi ascuţite, o daltă simplă şi o daltă cu trei 
dinţi. Uzura mare a metalelor utilizate în carieră presupune 
existenţa în apropiere a unor ateliere de fierărie care 
asigurau schimbul de unelte. 


După desprindere, blocurile erau transportate pe uscat 
sau pe apă. Blocurile de până la zece tone erau 
transportate pe uscat cu ajutorul unor roţi tubular 
cilindrice. De obicei, blocurile foarte mari erau transportate 
pe apă. Nu există informaţii privind organizarea 
numeroaselor cariere de piatră din Dacia. Prin analogie cu 
alte provincii, se presupune că ele au fost exclusiv 
proprietate imperială. Procuratorul imperial avea în 
atribuţiile sale întreaga activitate a carierei şi de expediere 
a blocurilor. În aparatul administrativ se includea şi un 
procurator sau ofiţer (cu rang de centurion) care 
supraveghea operaţiunile tehnice, asigurând calitatea 
pietrei extrase. Existau şi funcţionari speciali care 
urmăreau transportul până la destinaţie. În condiţiile în 
care particularii preluau în folosinţă carierele (sau doar 
anumite porţiuni de carieră) aceştia plăteau o anumită 
sumă de bani, având un statut juridic intermediar între 
funcţionarii imperiali şi arendaşi. În cadrul lucrătorilor la 
cariere (lapicizi) intrau oameni de condiţie liberă şi liberţi. 
Nu există în Dacia atestări privind munca sclavilor în 
cariere, deşi se presupune că sub supraveghere militară au 
lucrat atât sclavi cât şi condamnaţi la muncă silnică. Cei mai 
mulţi pietrari par să fi fost de origine greco-dalmată sau 
italică. Ei se organizau în corporaţii profesionale. L.a Micia 
este atestat un collegium lapicidarim. Unul asemănător 
trebuie să fi existat şi la Ulpia Traiana Sarmizegetusa., 
unde au funcţionat mai multe ateliere de pietrari. 

Fiecare aşezare mai importantă din Dacia şi-a avut propria 
carieră de piatră. Dintre cele mai importante sunt; cea de la 
Bucova (marmură) lângă Ulpia Traiana, altele la Călan, 
Strei, Săcel, Deva. Apulum se alimenta cu piatră din cariera 
de la Geoagiu, iar Potaissa - de la Gherla; în zona Drobetei 
se cunosc cariere la Vârciorova şi Gura Văii, iar în Banat la 
lablaniţa şi Petnic. Blocurile de piatră erau utilizate pentru 
necesităţile locale, dar puteau fi şi exportate (marmura). 


Meşteşugurile Faţă de epoca statului dac, producţia 
meşteşugărească a provinciei a luat un avânt considerabil, 
diversificându-se şi crescând calitativ şi cantitativ. 
Meşteşugarii erau organizaţi în colegii (colegia) care 
reprezentau asociaţii de ajutor reciproc organizând 
ceremonii religioase, banchete, distribuind ajutoare. 
Autorităţile apelau la colegii pentru îndeplinirea anumitor 
sarcini obşteşti. Colegiile aveau o organizare paramilitară, 
membrii lor fiind împărţiţi în decurii (colegiul faurilor de la 
Ulpia Traiana avea cel puţin 15 decurii şi era condus de un 
praefectus sau magister. Deţinea local propriu (schola) 
pentru organizarea diferitelor activităţi. Pentru a se 
proteja, ele îşi alegeau câte un protector dintre 
personalităţile marcante (patronus defensor) pe care îl 
onorau prin inscripţii. 

Cel mai frecvent menţionat colegiu era cel al faurilor 
(collegium fabrum), menţionat în marile oraşe ale Daciei: 
Ulpia Traiana, Apulum, Drobeta. Cuprindea pe cei care se 
ocupau cu metalurgia, dar şi alte meşteşuguri (dulgheri, 
zidari, olari) şi negustori legaţi de aceste meşteşuguri. Sunt 
atestate epigrafic şi alte colegii: colegium centonariorum (al 
postăvarilor), lapidariorum (pietrari), utriculariorum 
(plutaşi), lecticariorum (purtători de lectica şi hamali). 

Inscripţiile atestă de asemenea meserii, fără a se şti dacă 
cei care le practicau erau organizaţi în colegii: mensor 
(inginer hotarnic), arhitectus, coriarius (curelar), 
armamentarii (armurieri), ocularii (oculişti - preparau şi 
vindeau alifii pentru boli de ochi). 

Descoperirile arheologice atestă zidari, olari, sticlari, 
giuvaergii dovediţi prin rezultatele muncii lor. Materialul de 
construcţie din lut era produs în officinae civile sau militare. 
Cea a lui Mannius Servius Donatus de la Ulpia Traiana era 
cea mai cunoscută. 

Cel mai răspândit era meşteşugul olăritului, ceramica 
reprezentând majoritatea inventarului din aşezări şi 
necropole. Domina ceramica lucrată la roată. Fiecare 


aşezare mai importantă deţinea propriile ateliere pentru 
necesităţile sale, dar marile centre lucrau pentru zone mult 
mai largi (ex. Centrele de la Micăsasa - Sibiu, Cristeşti - 
Mureş, etc.). Cuptoare de ceramică s-au descoperit la Ulpia 
Traiana, Apulum, Micia, Tibiscum, Romula, Sucidava, 
Drobeta, etc. 

În aceste ateliere se produceau atât vase de uz 
gospodăresc cât şi imitații după ceramica de lux (terra 
sigilata) importată din Gallia, Germania sau Pannonia. Cel 
mai mare centru de producţie de terra sigilata descoperit 
până în prezent este la Micăsasa. În marile ateliere se 
turnau opaițe (lucernae), existând şi ateliere profilate doar 
pe acest produs. De asemeni se realizau din teracotă 
statuete, plăci ornamentale, medalioane. 

S-au descoperit ateliere de sticlărie la Tibiscum şi Ulpia 
Traiana. La Romula şi la Porolissum s-au găsit urmele unor 
ateliere pentru producerea de geme şi camee. 

Numeroase şi importante în viaţa economică a provinciei 
au fost atelierele de ceramică şi materiale de construcţii. 

Ateliere de ceramică şi materiale de construcţii Despre 
existenţa unor ateliere în care se producea ceramică sau 
materiale de construcţii, vorbesc atât izvoarele scrise 
(ştampile), cât şi descoperirile arheologice: urme ale 
instalaţiilor de ardere, tipare, instrumente de lucru. 
Prezenţa unui cuptor de ars ceramică (materiale de 
construcţii) este pusă în legătură cu funcţionarea unui 
atelier specializat în domeniu. Clasificând atelierele în 
funcţie de proprietarul lor, s-a constatat şi în cazul Daciei 
Romane existenţa officinelor militare şi a celor civile. În 
mediul militar au existat cărămidării aparținătoare 
castrelor. Ele au fost amplasate în interiorul castrului 
(Drobeta) sau, în cele mai multe cazuri, în zona canabaelor. 
Materialele de construcţii produse de aceste officine 
(cărămizi, ţigle, olane, tuburi pentru apeducte sau 
hipocaust) erau utilizate pentru ridicarea fortificaţiei, a 
clădirilor de interes public, dar erau vândute şi în mediul 


civil. De altfel, cu timpul producţia s-a mutat din castru în 
mediul civil (Napoca, Diema, Ulpia Traiana Sarmizegetusa). 
Pe lângă cărămidării, în castre au funcţionat şi ateliere de 
olari. În fiecare castru sau în zone mai mult sau mai puţin 
îndepărtate de acesta sau găsit urme materiale care fac 
trimitere la funcţionarea unor cărămidării. Aşa sunt 
cărămizile ce poartă ştampila diferitelor unităţi (legiune, 
cohortă, alae, numeri) ce au staționat la un moment dat în 
provincia Dacia. Astfel: 

— De la Romula provin materiale de construcţii ce poartă ş 
tampila: LEG VII CLAUDIA sau LEG XI CLAUDIA. 

— La Drobeta: LEG XIII G, LEG IV FE, LEG IIIAL, L. V.M, 
lor adăugânduli-se atelierele din castrele de la Bumbeşti, 
Bivolari, Rădăcineşti, Stolniceni, Slăveni. 

— De la Derna provin abrevierile: COH I BR, LEG XIII R, 
LEG XIII G, DRP DIERNA. 

— La Tibiscum: CIS, NPT, ALH; 

— La Apulum: LEG XIII G; 

— La Potaissa: LEG. V.M. 

— La Micia: COH II HIS. 

— Porolissum cu ştampilele unităţilor ce au cantonat aici 
etc. 

Se consideră că materialele de construcţie produse în 
spaţiul militar, erau realizate de către detaşamente de 
cărămidari aflaţi sub conducerea unui magister, care se 
deplasau în diferite puncte, aplicând ştampila sediului 
principal de garnizoană. 

Officinele militare şi-au început activitatea imediat după 
cucerirea Daciei, iar după retragerea aureliană centrele s- 
au restrâns pe linia Dunării: Diema, Ostrovul Banului, 
Gornea - acestea activând până în sec. III - IV. Urme ale 
cărămidăriilor şi ale atelierelor de olari au fost descoperite 
şi în mediul civil, unde officinele respective au fost 
amplasate în zone ce ofereau condiţii propice: lut de 
calitate, apa în apropiere, la fel şi lemnul necesar pentru 
alimentarea cuptoarelor. Şi aici au apărut cărămizi care 


poartă ştampila unor producători particulari: la Romula 
(GREC - exporta şi la Sucidava, QAB - abreviere cunoscută 
şi la Sarmizegetusa) sau atelierul lui Marcus Syrus de la 
Tibiscum, care producea pe lângă ceramică şi materiale de 
construcţii. De obicei, ştampilele aplicate pe materialele de 
construcţii ieşite din atelierele particulare, sunt scurte şi 
greu de descifrat. Pentru a-şi semna producţia meşterii 
utilizau ştampile dreptunghiulare şi mai rar pătrate, dar şi 
mărci speciale de olari (rozetă, cruce, frunză). Scrierea cu 
mâna se făcea ocazional. Aceste mărci se aplicau pe vase în 
diferite zone: pe toarta unei amfore - MARC SYR 
(Tibiscum); pe burta unui vas descoperit la Slăveni: 
DODI q; ATTICUS - nume apărut pe un fragment de 
la Romula, AA - producător de opaițe din acelaşi centru. În 
mediul civil ateliere de ceramişti (cărămidari) existau atât 
în mediul urban cât şi în cel rural (villae rusticae sau centre 
de mai mică importanţă). Pe teritoriul Daciei Romane astfel 
de centre au fost identificate în urma descoperirii 
cuptoarelor pentru ars sau a unui bogat material ceramic. 
Officine au funcţionat la Micăsasa - cel mai mare centru de 
olari din Transilvania, unde s-au descoperit 15 cuptoare, 
tipare de vase şi ceramică; Micia - unde a fost descoperit 
un grup de cinci cuptoare, Apulum - două cuptoare, 
Ampelum - officina ceramistului Gaius Proculus, la Ulpia 
Traiana, la Tibiscum - unde prof. M. Moga a presupus 
existenţa unei prăvălii antice datorită multitudinii de cioburi 
provenite de la diverse tipuri de vase, toate găsite în 
aceeaşi clădire, Diema, Ramna. În Oltenia ateliere au fost 
la: Romula - cel mai însemnat centru, unde în villa 
suburbană s-au găsit cinci cuptoare care au făcut parte 
dintr-un singur atelier, Sucidava (4 cuptoare), Drobeta, 
Locusteni, Cârcea, Govora, Aquae (Cioroiul Nou), Ghidici, 
etc. 

În mai toate aşezările rurale trebuie să fi existat ateliere 
care să deservească interesele comunităţii, având caracter 
temporar sau permanent. N. Branga consideră că au existat 


officine în toate localităţile în care au apărut materiale de 
construcţii sau fragmente de ceramică. 

Este greu de stabilit dacă centrele au cunoscut o 
specializare strictă, unele producând numai cărămidă, ţiglă, 
iar altele olane, apeducte. Se pot observa diferenţele dintre 
atelierele de olari şi cele de cărămidari. În urma studierii 
cuptoarelor; cele din urmă sunt mai mari, iar placa de 
reverberaţie mai rezistentă. 

Un cuptor pentru ars ceramică (materiale de construcţii) 
are două părţi distincte: camera de foc (praefussium) şi 
camera de ardere. În săpături au fost surprinse mai multe 
tipuri de cuptoare: x) Cuptor cu plan dreptunghiular. 
Camera de foc era formată dintr-un canal lung (de la gura 
focarului şi până la peretele din spate, opus intrării) din 
care perpendicular pe el se desprindeau în stânga şi 
dreapta o serie de câte şapte canale, care aveau menirea să 
distribuie căldura din focar în întreg cuprinsul camerei de 
ardere. De pe cele şapte canale paralele porneau arcuri de 
boltă care încălecau canalul principal şi care aveau menirea 
de a susţine platforma orizontală ce separa cele două părţi 
ale cuptorului. 

Placa de reverberaţie era construită din straturi de 
chirpici şi fragmente de ţiglă lipite cu lut, faţa dinspre 
camera de ardere fiind bine fălţuită. Ea era străbătută de 
numeroase orificii dispuse în moduri ce variază de la un 
cuptor la altul. 

Camera de ardere avea formă dreptunghiulară, pereţii 
lipiţi cu lut, iar după aşezarea vasului pe grătar, aceasta se 
închidea printr-un strat gros de lut. 

Alimentarea cu lemne se făcea printr-un coridor boltit, 
flancat de cei doi pereţi. 

Astfel de cuptoare s-au descoperit la Micia, Garvăn, 
Sarmizegetusa. 

Y) Cuptor de formă dreptunghiulară cu colţurile uşor 
rotunjite şi cu perete median. Peretele median putea fi lăsat 
din pământ cruțat (Micia) sau construit din chirpici 


(Romula). În cazul cuptorului de la Romula, din cele două 
canale principale mai porneau câte cinci canale secundare, 
perpendiculare pe primele şi despărțite prin pereţi de 
chirpici. 

Astfel de instalaţii erau utilizate şi pentru arderea vaselor, 
dar în special pentru materialele de construcţii: cărămidă, 
țigle, tuburi, plăci ornamentale. 

Z.) Cuptor cu plan rotund şi stâlp central de susţinere. 
Focarul avea formă aproximativ rotundă, din centrul său 
pornind un plan realizat din pământ cruțat sau din cărămizi 
şi ţigle lipite cu lut (Tibiscum). Pe el se sprijinea placa de 
reverberaţie care era străbătută de orificii rotunde dispuse 
concentric. 

Partea de sus a camerei de ardere era în formă de boltă, 
construită din lut. Ea se ridica deasupra nivelului 
pământului, iar după un număr repetat de arderi trebuia 
refăcută. 

Vasele destinate arderii se aşezau pe deasupra, după 
aceea deschizătura era acoperită cu fragmente de ceramică 
şi lut. 

Alimentarea camerei de foc se fă cea tot printr-un canal, 
iar după încălzire gura focarului se astupa treptat pentru a 
primi cât mai puţin aer, apoi, în ultima fază de ardere a 
obiectelor, gura se alimenta pentru ultima oară şi se astupa 
complet. 

Astfel de cuptoare au fost descoperite în Transilvania la: 
Cristeşti, Blandiana, Apulum, Potaissa, Napoca, Micia, iar în 
Oltenia la: Sucidava, Slăveni, Drobeta, Buridava, Bumbeşti. 

Există şi în afara graniţelor Daciei Romane, la: Străuleşti, 
Scheia, Dormăneşti. Aa) Cuptor rotund cu perete median 
pe care se sprijină placa perforată. Poate fi considerat o 
variantă a celui de mai sus, în Dacia fiind puţin răspândit 
(Locusteni), mai multe fiind în afara provinciei: Medieşul 
Aurit, Ceala - Arad şi în mediul carpic din Moldova. bb) 
Cuptor rotund, la care camera de ardere era săpată în 
pământ şi era mai largă decât cea de foc. Grătarul se 


sprijinea pe trei pilaştri alipiţi de pereţi, fiecare realizat din 
câte şase bucăţi de chirpici. Peste camera de ardere se 
înălța deasupra solului o cupolă. Un astfel de exemplar s-a 
găsit la Sucidava. ce) Cuptor de formă aproximativ ovală. 
(D=1,90 m) placa de reverberaţie se sprijinea pe un stâlp 
construit din cărămizi, dar şi pe bordura aflată pe marginea 
pereţilor camerei de ardere. La Tibiscum, într-un atelier de 
olărie ce era situat la 20-25 m de castru, pe lângă cuptor s- 
au găsit anexe pentru pregătirea lutului: platformă pentru 
bătut lutul (L=3 m; 1=0,90 m) şi două bazine pentru 
frământare şi curățirea lutului de impurități. 

Până în prezent se cunosc multe centre de producţie 
ceramică, cuptoare pentru arderea ceramicii găsindu-se la 
Apulum, Potaissa, Blandiana, Micia, Ilişua, Cristeşti, Orheiul 
Bistriţei, Tibiscum, Slăveni, Stolniceni, Sucidava, Drobeta, 
Romula, Bumbeşti, Locusteni etc. Dar cel mai important 
dintre toate pare să fie cel de pe vatra actualei comune 
Micăsasa, jud. Sibiu. Aşezarea Micăsasa din partea de Esta 
provinciei Dacia a fost fondată de coloniştii romani, 
situându-se pe drumul imperial ce ducea la Apulum şi 
totodată pe drumul ce pleca de la Apulum spre estul 
provinciei, vestigiile ei aflându-se pe aproximativ 20 
hectare, cercetându-se până în prezent doar 23 arii. 
Straturile de cultură materială demonstrează că fondatorii 
aşezării, coloniştii romani s-au stabilit aici încă din primii 
ani ai provinciei şi au dăinuit aici pe toată durata stăpânirii 
romane. 

În cadrul aşezării Micăsasa se practică o serie de 
îndeletniciri, cea mai importantă fiind olăritul. 

„Aşezarea romană de la Micăsasa este, incontestabil până 
în prezent, cel mai mare centru de olărie cunoscut în Dacia 
şi, se pare, din provinciile dunărene, fiind comparabil cu 
marile centre similare din Vestul Imperiului Roman.” (|. 
Mitrofan - conducătorul cercetărilor). Până la descoperirea 
acestei aşezări Dacia era socotită dependentă în domeniul 
producţiei de ceramică de provinciile învecinate. După 


descoperirile de la Micăsasa, cercetătorii afirmă că, 
dimpotrivă din Dacia erau exportate în provinciile 
învecinate din „barbaricum” ceramica terra sigilata. 

Despre structura atelierelor de olărit se ştie foarte puţin, 
considerându-se că existau 6 faze în confecţionarea 
ceramicii: III. Extracţia şi transportul argilei, IV. Prepararea 
pastei, Vfasonarea vaselor şi decorarea lor, VI. Uscarea, VII. 
Arderea, VIII. Înmagazinarea şi transportul produsului finit. 

Lutul curăţat de impurități era modelat în vase cu ajutorul 
roții olarului, pusă în mişcare de piciorul olarului în timp ce 
cu mâinile acesta modela bucata de lut aşezată pe roată. 
Decorarea vaselor se putea realiza prin diferite metode: 

— Incizarea lutului moale cu un obiect ascuţit; 

— Ştampilarea cu ajutorul unor ştampile din lut ars ce 
lăsau în lutul moale o varietate de modele. 

— Ornamentele în relief se obțineau cu ajutorul tiparelor 
sau prin tehnica barbotinei. 

În ceea ce priveşte mâna de lucru, în Dacia romană nu 
există dovezi ale prezenţei sclavilor în atelierele de 
ceramică, alături de oamenii liberi. Pe lângă vasele 
ceramice produse în Dacia romană, în atelierele de aici se 
făceau şi figurine de lut, imitând pe cele de bronz, 
importate şi reprezentând personaje umane sau divinităţi. 
Asemenea tipare folosite pentru confecţionarea statuetelor 
se cunosc la Apulum, Diema, Drobeta, Romula. Unele dintre 
statuete erau probabil divinităţi dacice reprezentând un 
zeu cu barbă şi o zeiţă, uneori cu un copil între ei. 

Cercetările arheologice au demonstrat că în atelierele din 
provincia Dacia sau realizat cele mai variate tipuri de 
ceramică; de la cea de uz comun, până la imitații după terra 
sigilata, diferite forme de vase, opaițe lucrate cu roata sau 
turnate în tipare, chiar mărgele de lut şi o camee din 
ceramică (Porolissum). 

Prelucrarea lutului a fost una dintre cele mai vechi 
îndeletniciri practicate de diferitele comunităţi umane. Încă 
dinaintea cuceririi romane, dacii foloseau cuptoarele pentru 


ars, iar ceramica acestora a fost utilizată şi în timpul 
provinciei. 

Cercetătorii au observat unele similitudini între cuptoarele 
dacice şi cele romane existente în provincie. Există 
diferenţe în ceea ce priveşte construcţia lor şi este 
sesizabilă evoluţia, însă aportul cuceritorilor este mai clar 
delimitat în ce priveşte tipologia vaselor sau în modul de 
ştampilare a acestora, respectiv a materialelor de 
construcţii. 

Ceramica în provincia Dacia Studierea ceramicii este 
importantă pentru cunoaşterea vieţii social-economice a 
provinciei Dacia. Cucerirea Daciei de câtre romani 
reprezintă un impuls pentru dezvoltarea meşteşugurilor 
locale. Atelierele de olărie încearcă - pe de o parte - să 
imite produsele importate pentru a satisface dorinţele 
păturilor avute, iar pe de altă parte se străduiesc să 
păstreze tradiţia, în scopul de a satisface gustul şi cerinţele 
mai conservatoare manifestate de păturile sărace ale 
populaţiei. În acelaşi timp, ceramica din import ilustrează 
legăturile economice ale Daciei cu alte provincii. Ceramica 
din epoca romană perpetuează ceramica din epoca 
premergătoare, din Latene-ul geto-dacic. Pe de o parte, 
există vase lucrate cu mâna sau numai la roată, ce-şi 
păstrează ornamentaţia de dinaintea cuceririi romane, 
astfel încât de multe ori este greu de deosebit un vas de 
secolul II d. Hr. de un altul din sec. 1 î. Hr. (G. Popilian), iar 
pe de altă parte există în Dacia olărie de factură romană, 
aceasta fiind lucrată la roată, în alcătuirea căreia influenţa 
produselor indigene mai vechi a ocupat un loc însemnat, 
dându-l coloritul ce o deosebeşte până la un punct de 
ceramica din alte provincii ale imperiului. 

Vasele de tradiţia Latene-ului geto-dacic lucrate cu mâna 
sunt confecţionate din pastă grosolană amestecată cu mult 
nisip, un mic număr de vase au o pastă amestecată cu 
pietricele. Vasele sunt arse inegal, de culoare cenuşie sau 
uneori gălbuie. 'Toarta orizontală şi ornamentul vălurit sunt 


elemente des întâlnite în ceramica de epocă dacică Latene 
care se perpetuează şi în producţia ceramică din Dacia 
romană. Cele mai importante vase lucrate cu mâna sunt 
ceaşca dacică şi oala borcan. 

Ceaşca dacică este cel mai des întâlnită în aşezările 
romane din sec. II-LII d. Hr., fiind răspândită în acelaşi timp 
şi în aşezările carpice. Forma sa este tronconică, cu fundul 
mai scurt decât gura, cu o toartă sau două torţi, fiind uneori 
ornamentată. În aşezări ele au fost folosite ca opaițe, având 
urme de fum şi foloseau drept capace pentru umele 
funerare. Forma cegştii dacice nu se schimbă, ea rămâne 
aceeaşi din sec. II d. Hr., până în sec. IV d. Hr. Oalele borcan 
sunt numeroase în aşezări şi necropole. În necropole sunt 
folosite ca urne funerare, cele mai multe fiind descoperite 
la L.ocusteni dar şi în aşezări rurale din provincie (Soporul 
de câmpie, Ocna Sibiului, Slăveni, Stolnicani, Cârcea, 
Ocniţa). Oala borcan are formă de sac sau uşor 
bitronconică. Cele mai des întâlnite sunt cele cu buza 
răsfrântă în exterior şi decorată cu brâuri alveolare aplicate 
pe umărul vasului şi mai puţin pe zona maximă de rotunjire. 
La acest tip există mici diferenţe de profil sau decor. 
Ceramica dacică lucrată grosolan nu are corespondent în 
ceramica romană provincială. Ea a persistat în mediul rural 
al provinciei în tot timpul stăpânirii romane, găsindu-se în 
castrele formațiunilor auxiliare, în cimitirele de incineraţie 
rurale, asociate fiind în aceleaşi gropi de provizii, bordeie, 
în acelaşi strat de cultură cu olărie şi produse romane. 
Amestecul acestor două specii ceramice asigură datarea 
olăriei primitive dacice în perioada romană şi exclude 
posibila sa apartenenţă la epoca dacică. Producţia sătească 
este principala sursă a ceramicii primitive dacice din 
provincie, folosită îndeosebi pentru uzul casnic şi fiind 
produsă în ateliere dar şi în gospodării, pentru nevoi 
personale. Cantitativ este relativ puţină, olăria de factură 
romană reprezentând majoritatea. Ea reflectă participarea 


dacilor la viaţa provinciei. Folosind produse romane, 
păstrează totuşi şi elemente de cultură proprie. 

Ceramica dacică fină continuă şi ea, dar într-o cantitate 
foarte mică, doar în aşezări rurale şi în număr redus de 
forme: fructiere, chiupuri, oale, străchini. Este de două 
categorii: din pastă zgrunţuroasă, care de cele mai multe 
ori are culoare cărămizie şi din pastă fină, cenuşie 
(categoria cea mai răspândită). Tipul de vas de factură 
dacică cel mai răspândit lucrat la roată este oala-borcan, 
modelată fie din pastă zgrunţuroasă de culoare cărămizie 
(identică cu oalele borcan modelate cu mâna), fie din pastă 
cenuşie cu suprafaţa lustruită. Corpul este bitronconic, cu 
umăr bine marcat în zona diametrului maxim, decorul fiind 
format din două-trei linii paralele adânc incizate, înălţimea 
vaselor fiind de 0,25-0,45 m. 

Motivele ornamentale ale ceramicii dacice din epoca 
romană se simplifică foarte mult sub influenţa ceramicii 
romane. Se mai păstrează încă brâul împletit alveolar sau 
crestat, proeminențe rotunde sau late, crestături sau 
alveole pe buza vasului, linia simplă, motivul „brăduleţ”, dar 
frecvenţa folosirii lor este mai redusă. 

Componenta locală în ceramica provinciei Dacia se poate 
constata şi în evoluţia unor forme ale ceramicii romane 
provinciale de culoare cenuşie-negricioasă, preluate din 
repertoriul olăriei dacice, vase care nu au analogii în 
ceramica din provinciile vecine. O categorie aparte de 
ceramică, mai bogat ornamentată, este formată din vase 
ştampilate, roşii sau negre-cenuşii, întâlnite în special în 
Dacia Porolissensis. Ea este tot de tradiţie dacică, 
dezvoltată în epoca romană, probabil în legătură cu noile 
ateliere din afara provinciei ale dacilor liberi (ex. Medieşul 
Aurit, jud. Satu Mare). Vasele sunt decorate cu ajutorul 
unor sigilii cu motive ornamentale de tradiţie dacică 
Latene. 

Ceramica romană din provincie se grupează în două 
categorii 


— Ceramică locală 

— Ceramică de import Ceramica locală Se împarte în cinci 
categorii: 

12. Imitaţii locale de terra sigillata 

13. Ceramica decorată cu figuri în relief 

14. Ceramica ştampilată 

15. Ceramica pictată 

16. Ceramica de uz casnic Imitaţii locale de terra sigillata 
Preţul ridicat al ceramicii „terra sigillata” de import şi 
cererea tot mai mare a acestei categorii ceramice au 
stimulat încercările de imitație. Situaţia este comună şi 
pentru alte provincii precum Pannonia sau Moesia. 
Atelierele unde s-au găsit tipare de terra sigillata sunt 
răspândite în toată provincia Dacia, dar în special în oraşe. 
Tehnica este mai rudimentară, pasta mai zgrunţuroasă şi 
deci calitatea mai slabă a acestor vase imitate o face uşor 
de distins de cea originală. Anumite zone ale vasului, în 
care intră întotdeauna părţile cu decor în relief, sunt 
acoperite cu o vopsea roşie cu toată gama nuanţelor ei. 
Toate părţile decorate sunt realizate cu ajutorul tiparului. 
Elementele de decor sunt de natură umană, animalieră, 
vegetală sau geometrică. Combinarea acestor motive 
simple dă originalitatea decorului pe care îl compun. 

Ceramica decorată cu figuri în relief Decorul în relief nu se 
obținea cu un tipar în negativ pentru întregul vas, ca în 
cazul sigillatelor, ci prin realizarea unor motive 
ornamentale independente, care se aplicau apoi pe pereţii 
vasului respectiv. Metoda aceasta a fost folosită mai întâi la 
Pergam, de unde a fost preluată de olarii de la Arretium, ca 
în cele din urmă să se răspândească în centrele ceramice 
din mai multe provincii ale Imperiului roman. De remarcat 
în cadrul acestei grupe vasele decorate cu şerpi 
(Schlangefosse). Vasele de acest fel se pot clasifica în două 
categorii: dd) vase decorate cu şerpi şi alte figuri vase 
decorate numai cu şerpi. Luând drept criteriu tehnica 
realizării solzilor, putem distinge patru variante: 


— Vasele pe care solzii şerpilor sunt redaţi prin cerculeţe ş 
tampilate; 

— Vasele pe care aceste detalii sunt realizate prin 
împunsături; 

— Vasele cu reprezentări realiste ale solzilor; 

— Vasele pe care solzii şarpelui nu au fost indicaţi. 
Semnificaţia acestor vase decorate cu şerpi în relief este 
pusă în legătură cu cultul lui Mithras sau al lui Sabazios. 
Alţi cercetători consideră că acest tip de ornament este de 
origine orientală, având semnificaţie apotropaică. Se 
admite însă, de către toată lumea, că ele servesc pentru 
îndeplinirea unor anumite ceremonii religioase în culte de 
origine orientală. Posibil deci ca ele să fi pătruns în Dacia 
odată cu coloniştii orientali. 

Ceramica ş tampilată Tehnica ştampilării este folosită 
destul de frecvent în tot Imperiul roman. Ornamentarea 
prin ştampilare datează din sec. IV î. Hr. Şi până în sec. V-VI 
d. Hr. Ceramica ştampilată exista în Dacia încă din primii 
ani ai cuceririi romane, pe fondul cunoaşterii acestei 
tehnologii de către daci prin intermediul grecilor. 

După calitatea pastei putem împărţi ceramica ştampilată 
în două categorii: 

— Ceramica din pastă fină; 

— Ceramica din pastă zgrunţuroasă. 

— Iar după culoare, în ceramică roşie şi cenuşie. 

Vasele din pastă fină sunt frecvente în sec. II d. Hr., iar 
cele din pastă zgrunţuroasă sunt mai des întâlnite în sec. III 
d. Hr. Totuşi, ceramica din această categorie este rar 
întâlnită sau puţin publicată. 

Ceramica pictată Este o categorie de ceramică fină, mai 
rar întâlnită, pictată la exterior sau în interior cu 
ornamente geometrice (benzi de cercuri paralele), cu o 
vopsea de culoare roşie sau cărămizie pe fond gălbui. 

Există ipoteza că ceramica pictată din epoca romană este 
specific dacică şi continuă tradiţia autohtonă, anterior 
cuceririi romane. Răspândirea acestei ceramici pe tot 


cuprinsul imperiului dovedeşte că ea nu este specifică 
numai dacilor, ci este transmisă din Latene târziu ceramicii 
romane. 

Ceramica de uz casnic Prin aceste termen se înţeleg 
vasele care se întrebuinţau la pregătirea mâncării sau 
serveau drept veselă pentru masă. Se includ în această 
categorie şi unele tipuri de vase care foloseau la alte 
îndeletniciri casnice sau practici funerare, deoarece în 
cadrul acestei categorii nu se pot face delimitări precise. 

Ceramica de uz casnic exprimă mai precis individualitatea 
ceramicii romane provinciale din Dacia. Această categorie 
reprezintă în modul cel mai fidel sinteza romană cu cea a 
autohtonilor, în domeniul olăritului. Olarii daci au cunoscut 
cu siguranţă ceramica romană înainte de transformarea 
ţării lor în provincie romană. Strânsele legături economice 
şi culturale între lumea romană şi Dacia de dinainte de 
cucerire au avut ca efect, printre altele şi influenţe în 
meşteşugul olăritului. Pentru a sublinia influenţa ceramicii 
romane asupra celei dacice, este suficient să menţionăm că, 
în general, ulcioarele dacice, cu o singură toartă, lucrate la 
roată imită formele romane. Numai maniera lor de 
confecţionare, precum şi detaliile tehnice ne dovedesc că 
avem de-a face cu piese lucrate de daco-geţi şi nu de 
import. De multe ori, unele vase dacice, care au forme 
asemănătoare cu cele din repertoriul roman, nu reprezintă 
altceva decât evoluţii din forme autohtone. În cazul acesta 
este foarte greu de delimitat unde se opresc formele 
tradiţionale supraviețuitoare şi noul repertoriu de forme 
aduse de romani. De aceea se cere, în acest sens, o foarte 
mare prudenţă, deoarece anumite forme din Latene-ul 
târziu, comune celților şi dacilor, au intrat şi în repertoriul 
roman, înainte de cucerirea Daciei. 

Ceramica de uz casnic constituie capitolul cel mai dificil al 
studiului ceramicii provinciale romane din Dacia. Dificultăţi 
mari se întâlnesc mai ales la înscrierea cronologică a 
formelor. Multe din acestea au o viaţă lungă şi se găsesc în 


timpul întregii epoci de stăpânire romană în Dacia, fără să 
sufere schimbări sesizabile. Criteriile de datare nu prezintă 
totdeauna o mare siguranţă. Modelele din morminte pot să 
fie mai vechi (câteodată cu mai multe decenii) decât 
mormintele. În aceste cazuri, tipurile de vase din 
mormintele respective trebuie să fie datate prin analogie cu 
vase de acelaşi tip care pot fi datate mai sigur. 

O altă dificultate se întâlneşte în sistematizarea 
materialului ceramic, destul de bogat şi divers. O 
sistematizare mai judicioasă (care să ţină seama de anumite 
criterii de importanţă majoră) este indispensabilă. Nu se 
poate contesta importanţa deosebită pe care o are calitatea 
pastei într-o încercare de clasificare a ceramicii romane, 
dar acest criteriu nu poate fi folosit singur. Importante sunt, 
de asemenea, forma şi culoarea vasului. Luând drept 
criterii calitatea pastei, ceramica locală de uz casnic se 
poate împărţi în două mari grupe: 

— Ceramica din pastă fină; 

— Ceramica din pastă zgrunţuroasă. 

Ceramica fină are o pastă bine frământată, fără impurități, 
iar ca degresant se foloseşte mica şi nisipul fin. Culoarea 
cea mai des întâlnită la această categorie este cea roşie- 
cărămizie. Majoritatea vaselor de această culoare sunt 
acoperite cu o vopsea de nuanţă roşie brună, care poate să 
ocupe anumite porţiuni din întreaga suprafaţă a vasului. Un 
număr mult mai mic de vase din această categorie au 
suprafaţa interioară şi cea mai mare parte a suprafeţei 
exterioare acoperite cu un fimis similar cu acela al vaselor 
„terra sigillata” de import. 

Tot în categoria ceramicii cu pastă fină există un număr 
destul de important de vase de culoare cenuşie. O parte din 
vasele fine de culoare gri au pereţii acoperiţi cu un fimis 
negru, care imită întrucâtva ceramica „terra nigra”. În 
general, anumite forme din această categorie nu sunt 
specifice pentru o anumită culoare. Trebuie subliniat faptul 
că ceramica fină roşie are acelaşi repertoriu de forme cu 


ceramica fină de culoare cenuşie (gri). Ceramica 
zgrunţuroasă are pasta amestecată cu pietricele şi este 
executată mai puţin îngrijit. Culoarea cea mai frecventă a 
vaselor lucrate din astfel de pastă este cenuşie cu toate 
nuanțele sale, dar un procent destul de însemnat de vase 
este de culoare roşie-cărămizie. Repertoriul formelor 
lucrate din pastă gri-cenuşie nu este identic cu acela al 
celor lucrate din pastă fină. Există însă şi forme comune 
ambelor categorii. Se consideră că vasele din pastă 
zgrunţuroasă apar la începutul sec. Il, iar pasta fină 
continuă să existe şi în sec. III - începutul sec. IV d. Hr. 

Deşi există mai multe variante de tipologii, totuşi 
specialiştii în domeniu sunt de acord cu clasificarea în două 
categorii a ceramicii de uz casnic, după origine: 

— De tradiţie romană; 

— De tradiţie Latene dacică. 

Ceramica de uz casnic de tradiţie romană Cea mai 
completă tipologie a acestei categorii ceramice pentru 
provincia Dacia o datorăm istoricului Gh. Popilian, care face 
o clasificare în nouăsprezece tipuri: Oale-borcan (11 
subtipuri). Cele mai multe exemplare din pastă 
zgrunţuroasă de culoare cenuşie. O mică parte a ceramicii 
de acest tip este din pastă fină. La prima vedere forma este 
stereotipă. Totuşi unele elemente ca marginile, buzele şi 
felul în care este modelat fundul, permit stabilirea unor 
tipuri. Decorul de pe oala-borcan este foarte sărac: de 
obicei una sau două linii orizontale incizate. Utilizată pentru 
fiert mâncarea, prin excepţie şi ca urnă funerară. 

Oale cu o toartă, din pastă zgrunţuroasă, cenuşie, cu 
pântecul bombat, cu urme de utilizare în bucătărie sau ca 
urne funerare. Nu are variante. Buza este răsfrântă în 
afară, corpul sferic sau ovoidal. Fundul este neprofilat dar 
uşor concav. 

Oale cu două torţi (6 subtipuri). Tipică pentru fiert 
mâncarea. Căni (4 subtipuri). Este un vas cu o toartă, de 
înălţime medie, care are ca funcţie principală turnarea şi 


păstrarea lichidelor. Sunt confecţionate din pastă fină de 
culoare roşie-cărămizie sau cenuşie. 

Ulcioare cu o toartă (12 subtipuri), din pastă fină de 
culoare în general roşie-cărămizie. Utilizare multiplă. 

Ulcioare cu două torţi (6 subtipuri). Utilizate în special în 
scopuri funerare. Toate tipurile sunt din pastă fină de 
culoare roşie, cu pereţii vopsiți în nuanţe de roşu. 

Căniţe cu o toartă (7 subtipuri), de dimensiuni reduse, 
comune pentru întreg imperiul. Utilizate pentru băut sau 
libaţii funerare. Pasta este fină, de culoare roşie sau 
cenuşie. 

Căniţe cu două torţi (2 subtipuri). Utilizate în general 
pentru băut, sau depuse ca ofrande în morminte. 

Cupe-pahare (8 subtipuri). Utilizare exclusiv pentru băut. 
Imită forme ale ceramicii de tip „terra sigillata”. 

Creuzete. Sunt utilizate pentru turnat metalele lichide. Au 
cap cilindric sau tronconic, cu cioc şi pereţi groşi. 

Puşculiţe. Utilizate pentru păstrarea banilor; de forma 
unui ulcior fără gât şi corpul bombat. 

Chiupuri (2 subtipuri). Vase de mari dimensiuni care 
serveau pentru păstrarea proviziilor (cereale), cunoscute 
sub numele de „dolia” sau „pithoi”. Afumători (4 subtipuri). 
Asemănătoare cu o fructieră. Din pastă fină sau 
zgrunţuroasă, culoare roşie-cărămizie sau roşie-brună. 
Pereţii sunt înalţi, buza îngroşată şi răsfrântă spre exterior. 

Castroane (7 subtipuri). Vase de dimensiuni mari şi adânci. 
Pastă fină, culoare roşie sau cărămizie. Formă bitronconică, 
buză îngroşată şi evazată. Fund profilat sau inelar. 

Străchini (3 subtipuri). Mai mici decât castroanele şi mai 
late. Buza este dreaptă şi pereţii arcuiţi. Fund inelar. 

Farfurii-talere (7 subtipuri). Vase mai largi cu pereţii mai 
mici şi oblici (sau drepţi). Fund drept, uneori uşor concav. 
Pastă fină sau zgrunţuroasă, culoare cenuşie, roşie sau 
neagră. 

Strecurători (2 subtipuri). În două registre, partea 
inferioară în formă de con şi perforată sau în formă de 


castron complet perforat. 

Platouri-tăvi (3 subtipuri). Vase cu diametrul mare şi cu 
pereţii scunzi. Din pastă fină de culoare roşie sau cenuşie. 

Capace (5 subtipuri). Lucrate mai neglijent din pastă fină 
sau zgrunţuroasă, culoare roşie-cărămizie sau cenuşie, 
formă tronconică, cu un buton, o toartă sau mai multe. 

Ceramica de import. 

Se împarte în mai multe tipuri ceramice, cele mai 
importante fiind: Terra Sigillata Constituie cel mai sigur 
mod de datare pentru situl arheologic respectiv. Variaţiile 
formei sale, schimbarea elementelor de decor, în perioade 
succesive de la o epocă la alta, de la un atelier la altul, cât şi 
mărcile olarilor dau posibilitatea încadrării perfecte într-o 
evoluţie cronologică a produselor de tip terra sigillata. În 
Dacia, ca şi în alte provincii ale imperiului roman, terra 
sigillata nu pătrunde decât odată cu unităţile militare care o 
cuceresc. Cele mai vechi vase terra sigillata au pătruns în 
zona de la sud de Carpaţi şi sunt produse în atelierele nord- 
Italice. Fragmente de astfel de vase sunt puţine, pentru că 
la sfârşitul sec. I Dacia nu devenise încă provincie romană. 
Importul de terra sigillata şi în general de obiecte de lux se 
intensifică în Dacia, după ce procesul de urbanizare şi 
romanizare se dezvoltă. Importul masiv de sigillata în Dacia 
începe cu sfârşitul domniei lui Traian şi cu epoca lui 
Hadrian. Centrele de unde sunt aduse vasele terra sigillata 
se întind din nordul Italiei până în Gallia, Germania şi 
Pannonia, Arretium, La Granfesenque, Le 'Toux, 
Pheinzabem, Westemdorf, Pfaffenhofen am Inn etc. Şi se 
explică prin migrarea treptată a centrelor de producţie 
spre pieţele de consum. Se pare că terra sigillata pătrunde 
în Dacia la început adusă de soldaţii primelor garnizoane 
militare. Odată cu dezvoltarea procesului de urbanizare, 
sigillatele vor fi aduse de negustori pentru a satisface 
cererile păturii înstărite. Lipsa aproape totală a vaselor 
terra sigillata în aşezările rurale dovedeşte că acest tip de 
vas era considerat de lux. 


Mortaria Sub denumirea latinească de „mortaria” sau 
„pelves” sunt cunoscute vasele de mari dimensiuni, cu 
pereţi groşi, cu marginea evazată şi curbată în jos, 
prevăzută cu deversor, care are rolul de a înlesni curgerea 
lichidelor. Mortaria sunt răspândite peste tot în imperiul 
roman, dar în special în castre. Există mai multe ipoteze 
legate de utilizarea lor: 

— Au folosit la sfărâmarea grăunţelor sau a legumelor 
fierte. 

— Au folosit la smântânirea sau la închegarea laptelui. 

— Au folosit la macerarea diverselor produse alimentare. 
Cert este că au fost întrebuințate în special de soldaţi, fiind 
uşor de transportat. 

Amforele De origine grecească, amfora a devenit un vas 
foarte obişnuit la romani, aflându-se peste tot în cuprinsul 
imperiului roman. Amfora a fost creată pentru păstrarea şi 
transportarea lichidelor, în special a untdelemnului şi 
vinului. Spre deosebire de ceramica terra sigillata de 
import, care indică relaţiile comerciale apusene ale 
imperiului, studiul amforelor descoperite în Dacia, care vin 
şi din regiunea orientală, întregeşte tabloul comerţului 
acestei provincii. Deşi amfora este prezentă destul de 
frecvent în aşezările urbane şi rurale din cuprinsul Daciei 
romane, totuşi nu există dovezi sigure până în prezent că ar 
fi fost produse şi în atelierele locale. Având în vedere că, 
încă din Latene, autohtonii imitau amforele greceşti, se 
poate admite că olarii din Dacia să fi lucrat şi amfore atât 
de necesare în comerţ. Forma cea mai timpurie de amforă 
este din pastă fină cărămizie, cu gâtul lung, buza îngroşată 
în afară şi toarta înaltă, compusă din două benzi rotunde, 
cu protuberanţă în partea unde face unghiul drept. Va 
evolua, în diferite variante (cu gâtul, scurt, larg, fundul 
ascuţit, decorate, ştampilate etc.), forma cea mai răspândită 
fiind cea a amforei fusiforme cu piciorul tubular, din pastă 
fină, cenuşie, acoperită cu angobă gri-neagră, ce va 
continua să existe până în sec. IV d. Hr. 


Alte categorii de vase de import Vase cu decor în tehnica 
barbotinei, sunt vase de lux, din pastă fină fără impurități, 
acoperite cu o vopsea de culoare roşie. Datorită faptului că 
pereţii vaselor sunt subţiri şi friabili, s-au păstrat foarte 
puţine forme de vase. Majoritatea acestora sunt castroane 
sau boluri şi în puţine cazuri căniţe cu două torţi sau oale 
cu corpul bombat, de asemenea cu două torţi. Cea mai 
răspândită formă de vas decorat cu tehnica barbotinei este 
castronul sau strachina de diferite profile şi mărimi. Unele 
dintre ele sunt decorate cu motive vegetale, majoritatea 
specialiştilor admițând originea răsăriteană a acestei 
tehnici de ornamentare, venită din Grecia şi bazinul 
oriental al Mării Mediterane. 

Vase cu interiorul decorat cu figuri în relief. Acest tip de 
vas este rar întâlnit, având un rol decorativ; se întâlneşte 
într-o singură variantă de farfurie larg deschisă pentru a se 
putea observa mai bine decorul interior. Decorul se află pe 
fundul vasului şi reprezintă figuri mitologice ieşite în relief. 
Autohtonii au încercat imitarea acestui tip de vas, însă într- 
o tehnică rudimentară şi dintr-o pastă mai puţin fină, cu 
impurități. Vase cu ştampilă. Majoritatea descoperirilor de 
acest tip provin de la castroane din pastă cărămizie fină, cu 
pereţii acoperiţi cu o vopsea roşie închisă. Pe partea 
interioară a vaselor se află unul sau două cercuri 
concentrice, formate din linii incizate, realizate cu rotiţa 
dinţată, în centrul cărora este imprimată o marcă ce 
reprezintă un picior încălţat într-o sandală, sau diferite alte 
simboluri. Tipurile acestea de vase sunt importate de la sud 
de Dunăre, aria lor de răspândire fiind restrânsă şi cu rol 
decorativ. Vase fine decorate cu rotiţa. Sunt vase din pastă 
foarte fină, cu suprafaţa acoperită cu o vopsea roşie, de 
dimensiuni mici, în special boluri sau farfurii. Decorația cu 
rotiţa se aplică pe întreaga suprafaţă exterioară a vasului, 
de jur împrejurul axei. 

Vasele din pastă fină cu pereţi subţiri. Pereţii vaselor sunt 
acoperiţi la exterior cu o vopsea roşie-cărămizie. Formele 


obişnuite sunt farfuriile, cupele şi bolurile. Uneori fundul 
vasului este decorat cu cercuri concentrice incizate cu 
ajutorul rotiţei dinţate. 

Ceramica cu glazură. Apare spre sfârşitul ocupaţiei 
romane, vasele având o culoare galben-lemon sau verde- 
oliv. Numărul de fragmente este foarte mic şi în general 
datat în sec. III-LV d. Hr. 

În concluzie, din preistorie şi până în feudalism ceramica a 
reprezentat elementul cronologic cel mai frecvent şi mai 
important pentru datarea obiectivelor arheologice. Şi în 
Dacia romană, ca şi în celelalte provincii ale imperiului, 
ceramica este produsul cel mai răspândit, atât în centrele 
urbane, cât şi în cele rurale. Element fundamental al 
culturii materiale, ea permite studiul evoluţiei economice şi 
sociale a provinciei. În cazul provinciilor dacice, ceramica 
permite surprinderea continuității de viaţă a dacilor în 
condiţiile stăpânirii romane. 

Comerţul Schimburile comerciale au cunoscut o 
intensificare faţă de perioada statului dac, ca urmare a 
creşterii demografice, urbanizării, mărirea reţelei căilor de 
comunicaţii şi perfecţionării mijloacelor de transport, 
creşterii producţiei de mărfuri. În circuitul comercial intern 
intrau cerealele, sarea, fierul, lemnul, textilele, vitele, pieile, 
lâna, ceara, mierea, cărămizile, ţiglele, vase ceramice, etc. 

Dacia avea legături de schimb intense şi cu provinciile 
învecinate sau mai îndepărtate: Pannonia, Noricum, Illyria, 
cele două Mosesii, Gallia, Germania, provinciile din Asia 
Mică, precum şi cu triburile din Barbaricum. Se exportau 
cam aceleaşi produse utilizate şi pe plan intern O situaţie 
aparte o prezenta comerţul cu Italia şi provinciile 
dezvoltate economic. În schimbul produselor de lux (vase, 
bijuterii, obiecte de port, bronzuri) se exportau mari 
cantităţi de materii prime şi produse alimentare. În schimb 
aurul lua drumul monetăriilor imperiale fără ca Dacia să 
câştige ceva, producţia auriferă fiind monopol de stat. 


Intensitatea vieţii comerciale este atestată de marele 
număr de monede descoperite izolat sau în tezaure. 
Circulau denari şi mai târziu antoninieni de argint, diferite 
monede de bronz emise la Roma sau în provincii, monede 
de bronz ale oraşelor greceşti de pe litoralul dobrogean, 
din peninsula Balcanică şi din Asia Mică. În anul 245 
împăratul Filip Arabul a acordat şi provinciei Dacia dreptul 
de a bate monedă de bronz, monetăria funcţionând 
probabil la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Emisiunile au 
continuat până prin anii 256-257. 

Rolul de frunte în comerţul Daciei îl aveau negustorii de 
origine orientală, grupaţi adesea în asociaţii. La Napoca 
sunt atestaţi Galatae consistentes municipio şi un colegiu de 
Asiani precum şi negustori greci şi traci. Galatae activau şi 
la Germisara, iar la Ampelum sunt cunoscuţi negustorii din 
Bithynia; la Densara (neidentificat pe teren, în zona 
auriferă) doi negustori greci înfiinţează o societate cu 
scopul de a împrumuta bani pe dobândă. Alături de 
orientali, activi au fost negustorii din zona renană; câte 
unul sunt atestaţi la Apulum şi Drobeta, iar o inscripţie din 
Colonia Agrippina (Koln -Germania) numeşte pe unul din 
locuitorii săi: negotiator Dacicus. Negustorii originari din 
Dacia sunt menţionaţi epigrafic în Dalmația. 

Concluzii. 

Se poate constata intensa viaţă economică a provinciei. 
Principalele ramuri economice au continuat să fie - asemeni 
perioadei statului dac - agricultura, creşterea vitelor, 
exploatarea bogățiilor subsolului şi a solului, meşteşugurile 
(îndeosebi metalurgia, materialele de construcţii şi olăritul). 
Dar îndeletnicirile vechi au primit un nou impuls prin noile 
tehnologii introduse în toate domeniile. Meşteşugurile s-au 
orientat spre tipuri de produse aparţinând lumii romane. 
Integrat Imperiului, comerţul provinciei se diversifică şi 
intensifică, orientându-se spre schimbul de produse cu alte 
provincii, inclusiv Roma. 'Ioate determină o înfloritoare şi 
neîntreruptă viaţă economică. 


VIATA SPIRITUALĂ PROVINCIALĂ Studiul spiritualităţii 
romane provinciale reprezintă studiul componentelor 
fundamentale ale procesului de romanizare într-o provincie. 
El presupune existenţa unei numeroase populaţii 
romanizate - sau în curs de romanizare —. Dacă procesul 
romanizării se poate surprinde în cultura materială a 
populaţiei asupra căreia se exercită, procesul nu se 
desăvârşeşte decât atunci când se extinde asupra vieţii 
spirituale. El va fi încheiat atunci când romanizarea a 
triumfat şi în viaţa spirituală. De aceea, cunoaşterea vieţii 
spirituale a provinciei Dacia reflectă gradul atins de 
romanizare în această provincie - consecinţă a integrării 
coloniştilor şi autohtonilor provinciei în lumea romană, 
premisă a procesului de etnogeneză românească. 

Însuşirea limbii latine, manifestări literare şi cunoştinţe 
ştiinţifice Însuşirea limbii latine a constituit condiţia 
fundamentală a procesului de romanizare. Cele 3.500 de 
inscripţii latine (comparativ cu 40 greceşti şi mai puţin de 
zece în limba siro-palmyreană) indică evoluţia procesului de 
romanizare din provincie. „Latina populară” vorbită în 
Dacia este o limbă unitară. Abaterile de la limba latină 
clasică din inscripţii sunt comune unor arii provinciale 
întinse, deci nu constituie excepţie pentru Dacia. Numărul 
relativ mare al ştiutorilor de carte indică existenţa unor 
şcoli, unde copiii erau instruiți şi învățau în limba latină. 
Maturii căutau dobândirea ştiinţei de carte pentru a putea 
ocupa anumite poziţii în societate. Desigur, învăţământul 
era preponderent de nivel elementar. 

Indicii pentru capacitatea răspândirii romanizării prin 
scrierea latină le oferă dovezile privind practicarea scrisului 
cursiv în Dacia romană. Inscripţiile cursive au apărut în 
castre, oraşe şi aşezări rurale. Ele sunt pe vase (în jur de 80 
de texte, aproximativ jumătate în Dacia Malvensis, mai 
puţin în Dacia Porolissensis) şi pe ţigle şi cărămizi (peste 
100 de texte, majoritatea tot în Dacia Malvensis, cele mai 
puţine în Dacia Apulensis). Păstrate cele mai multe 


fragmentar, ele reprezentau: nume de persoane, exerciţii 
de scriere, epitafe funerare, jocuri, cifre etc. Când numele 
era scris în pasta crudă, el desemna meşterul producător 
(ori ajutoarele sale), iar când era zgâriat pe produsul finit - 
proprietarul sau destinatarul respectivelor produse (vase, 
țigle, cărămizi). Cifrele indicau litrajul (la vase) sau numărul 
de obiecte prelucrate de muncitorul (meşterul) care 
notează cifra. Literele de alfabet reprezintă exerciţii de 
scriere. De remarcat că numele din inscripţii sunt 
majoritatea latineşti (aproape exclusiv cognomina), cele 
greceşti sau orientale fiind puţine. Numele reflectă 
proporţiile etnice ale populaţiei provinciei, aşa cum apar ele 
şi în inscripţiile lapidare. Compararea tipurilor de litere 
folosite în inscripţiile cursive din Dacia, conţinutul 
inscripţiilor şi tipul general de scriere a permis constatarea 
că aceste inscripţii se înscriu perfect în scrierea latină 
cursivă din imperiu din secolele II-LII d. Hr. În ceea ce 
priveşte problemele de lexic, textele întregi sau întregibile 
folosesc limba latină comună specifică zonei de la Dunărea 
de Jos a Imperiului Roman. 

Monumentele funerare conţinând epitafuri (unele din ele 
în versuri) dovedesc existenţa unor preocupări literare. Se 
detaşează o pătură de locuitori care cunosc operele 
scriitorilor clasici (Homer, Ovidiu, Vergiliu), receptivă la 
curentele filosofice ale vremii. Elemente noi de rit şi ritual 
funerar (utilizarea sarcofagelor, introducerea de vase de 
cult în morminte, a monedelor-obol al lui Charon etc.), 
credinţele despre „lumea umbrelor” se reflectă în 
inscripţiile funerare. Textul unei inscripţii de la Tibiscum 
indică elemente de simbolism sideral de origine stoică: 
pământul ţine trupul, numele (este pe) piatră iar sufletul (se 
află) în aer. Reprezentările simbolice ale sufletului, ale 
morţii sau ale virtuţilor umane indică elementele unui 
sistem filosofic şi etic al celor care au dedicat monumentele 
(uneori şi supravieţuiri ale spiritualităţii autohtonilor). 


Dintre ştiinţe, se remarcă cele din domeniul juridic, 
matematic şi medical. Instituţiile juridice şi modul lor de 
funcţionare se reflectă îndeosebi în elementele de drept 
succesoral (testamente) şi al contractelor (a se vedea 
capitolul privind dreptul roman în Dacia). 

Cunoştinţele matematice erau indispensabile în activitatea 
economică (tranzacţii etc.) şi arhitectonică (construcţii). Ele 
aveau şi caracter sacru, astronomia şi matematica slujind 
calculării timpului şi prezicerii viitorului. Practicarea 
medicinei este ilustrată de monumentele şi templele 
închinate zeilor Aesculap şi Hygeea (vezi capitolul privind 
religia) drept mulţumire pentru vindecarea dedicatului sau 
unor apropiaţi ai săi. Cunoştinţele medicale şi de igienă 
corporală sunt dovedite de utilizarea apelor termale de la 
Germisara (Geoagiu) şi Aquae (Băile Herculane), existenţa 
numeroaselor băi publice (therme) dar mai ales 
menţionarea în inscripţii a unor medici şi descoperirea pe 
cale arheologică a unor instrumente chirurgicale. 

Arta Conceptul de artă provincială se referă la producţia 
artistică realizată în provinciile din afara imperiului, 
exceptând Grecia. Ea priveşte îndeosebi arta produsă în 
provincia respectivă (Ex. Arta provinciei Dacia etc.) dar şi 
importurile din centrele cu veche tradiţie. Ca urmare, se 
poate afirma că „producţia artistică” a Daciei romane a avut 
un caracter specific, local, datorat multiplelor influenţe pe 
care artiştii le primesc din zonele de provenienţă sau 
învecinate, încadrându-se însă în tiparele generale ale artei 
romane. 

Avântul economic, social şi spiritual al provinciei în noile 
cadre politice create de integrarea Daciei în imperiu a 
determinat dezvoltarea artistică, legată direct de evoluţia 
urbană. Construirea oraşelor provinciei a impus 
dezvoltarea nu numai a arhitecturii civile şi religioase ci, 
odată cu ea, a monumentelor sculpturale şi de decorare: 
statui, reliefuri, mozaicuri. Corespunzător evoluează 
plastica de lut sau metal, artele minore. Concepţia romană 


de urbanistică - având drept model Roma - repartiza pe 
zone (cartiere) principalele domenii ale vieţii aşezării: viaţa 
publică în for, cea economică în for şi cartierele 
meşteşugăreşti, viaţa religioasă în zonele sacre, care 
cuprindeau templele, viaţa culturală în amfiteatre, teatre, 
therme. Se adăugau locuinţele private ale cetăţenilor 
înstăriți. Clădirile, străzile şi pieţele sunt decorate cu 
porticuri, monumente, fântâni arteziene. În oraşele mai 
importante există sisteme de canalizare şi aprovizionare cu 
apă, băi şi instalaţii sanitare, iar unele străzi sunt pavate. 
Oraşele Daciei erau aşezări menite să asigure stabilitate, 
siguranţă şi confort locuitorilor. Erau dotate cu: incinte de 
apărare (Ulpia Traiana, Napoca, Drobeta, Romula, 
Sucidava), forumuri (Ulpia Traiana, Napoca), amfiteatre 
(Ulpia Traiana - 5.000 de locuri; Micia - amphiteatrum 
castrense - 1.000 de locuri; Porolissum - 5-6.000 de locuri; 
Apulum - menţionat epigrafic), apeducte (Ulpia Traiana, 
Apulum, Drobeta, Romula, Potaissa), thermae (Ulpia 
Traiana, Drobeta, Micia, Slăveni, Orheiul Bistriţei, Bumbeşti 
etc.). 

Villaele suburbanae sau rusticae erau astfel concepute 
încât să ofere în mediul rural maximul de confort 
ocupanților lor. 

Se adăugau construcţiile cu caracter utilitar: amenajările 
portuare (Drobeta, Diema, Micia), podurile (al lui Apollodor 
din Damasc fiind una din cele mai renumite construcţii ale 
epocii). 

Templele, incintele funerare şi mausoleurile constituie 
principalele construcţii religioase. În Dacia sunt identificate 
arheologic peste zece temple (la Ulpia Traiana, Porolissum, 
Micia etc. 

— A se vedea capitolul referitor la religie) dedicate 
divinităţilor romane şi orientale. 

Arhitectura militară este reprezentată de castre, turnuri 
de pază şi semnalizare, precum şi de limes-urile provinciei. 


În mediul rural, arhitectura provincială cuprinde şi 
construcţiile de tradiţie dacică din aşezări: locuinţele şi 
amenajările gospodăreşti. Sculptura. Lucrările sculpturale 
cele mai importante au fost statuile din bronz sau marmură 
şi busturile împăraţilor şi membrilor familiei imperiale. De 
cele mai multe ori se păstrează doar fragmente de statui 
(capul ori alte părţi anatomice). Sunt monumente şi piese 
sculpturale provenite din afara provinciei (îndeosebi 
monumentele din bronz) sau executate doar în provincie, 
fiind cunoscute atelierele de sculptură şi pietrărie din Dacia 
(Apulum, Napoca, Porolissum, Tibiscum), menţionarea unor 
dăltuitori la Aquae, Ulpia Traiana, Cristeşti (Mureş), chiar a 
unui colegium lapidarium la Micia. La Tibiscum se află un 
centru specializat în confecţionarea tăbliţelor votive 
dedicate cavalerilor danubieni. 

În aceste sculpturi se constată influenţe occidentale şi 
orientale. Monumentele sculpturale se împart în: 

— Reprezentări şi statui ale împăraţilor sau ale membrilor 
familiei imperiale şi ale unor conducători militari din 
provincie: statuia de marmură a lui P Helvius Pertinax la 
Apulum; statuia ecvestră a lui Caracalla şi statuia mamei 
sale Iulia Domna la Porolissum; capul lui Traianus Decius de 
la Ulpia Traiana. Monumentele sunt distruse, s-au păstrat 
doar fragmente (capul sau alte elemente anatomice). 

— Sculpturile funerare feminine şi masculine (bărbaţi 
înveşmântaţi în togă). Se înscriu în cadrul schemelor 
iconografice preluate de sculptura romană din statuaria 
greacă şi difuzate în provinciile europene ale imperiului. 
Statuile, turnate din bronz, uneori aurite (Diana - 
descoperită la Ulpia Traiana, Dionysos de la Apulum, Mars 
şi Jupiter de la Potaissa, Venus şi Diana de la Ulpia Traiana, 
Venus de la Gilău, Jupiter Dolichenus şi Libera de la Ilişua 
etc.), sau din marmură - replici provinciale înfăţişând 
diferite divinităţi. Numeroase sunt aediculaele, altarele, 
stelele şi medalioanele funerare (uneori cu reprezentarea 
banchetului funerar). 


Plastica de lut este întruchipată de reprezentările de 
zeități, după modele din bronz şi măştile de teracote, 
precum şi imitaţiile de terra sigilatta şi opaițe. La Ulpia 
Traiana Sarmizegetusa şi Apulum au fost descoperite 
mozaicuri, din care două de la Ulpia, de sec. II-LII 
reprezintă, după modelele din Orient, teme din mitologia 
greacă: „Judecata lui Paris” şi „Priam cerând lui Achiles 
corpul lui Hector”. 

Religia în provincia Dacia Expresia „Mozaic de culte” 
reflectă extrema varietate a cultelor din provincie. Ele se 
răspândesc însă inegal ca intensitate în provincie. Anumite 
culte s-au generalizat şi formează un „grup principal” 
(există aproximativ 20 de divinităţi romane considerate 
principale, selectate încă din antichitate). În Dacia, 
apartenenţa la acest „grup principal” de culte nu este 
condiţionată de originea geografică a unui cult sau altul. 
Grupul formează o unitate din punctul de vedere al 
importanţei în ansamblul religiei provinciale. Divinităţile 
care formează „grupul principal” în Dacia sunt: Jupiter, 
Mithras, Liber şi Libera, Hercules, Venus, Silvanus, Diana, 
Aesculapus şi Hygia, fiecare divinitate fiind atestată de un 
număr de monumente. Participarea împreună, în alcătuirea 
grupului principal a unor culte cu origini diferite este 
urmarea „universalizării” credințelor. 

O sinteză a religiei romane în Dacia distinge următoarele 
departajări: ee) Cultele loialismului politic faţă de statul 
roman şi împărat; Culte din „religia romană universală” - 
care se constituie în grupul caracteristic de culte ale 
provinciei; Cultele „personale” ale unor grupuri etnice - se 
răspândesc în provincie; Culte care reprezintă „moda”, 
curente religioase diverse; Cultele populaţiei autohtone - 
cu pondere redusă. În epoca romană, sentimentul religios 
al majorităţii locuitorilor lumii romane a suferit profunde 
transformări: slăbirea pietăţii, a gândirii religioase care, 
treptat, se goleşte de conţinut. Depărtarea de divinităţile 
civice, restrângerea ariei sacrului, incredulitatea sunt 


fenomene care-şi făcuseră apariţia în elenism, iar la Roma 
în vremea războaielor punice, făcând paşi repezi în ultimul 
secol al republicii, astfel că în primele secole ale imperiului 
scăderea religiozităţii (a sentimentelor sincere faţă de 
divinitate) este generală. Importante rămân manifestările 
exterioare, impuse de obiceiuri precise. Practicile religioase 
trebuiau îndeplinite cu grijă, fiind acte civice; zeii înşişi 
reclamă împlinirea riturilor tradiţionale; dacă nu există 
dragoste faţă de zei, cu atât mai important rămâne 
respectul şi datoria de a le câştiga pacea. De aici concepţia 
romană privind virtuțile religioase: a fi religios înseamnă a 
îndeplini cu scrupulozitate toate ceremoniile de cult. Se fac 
făgăduieli divinității în schimbul obţinerii unor funcţii sau 
onoruri. Uneori credinciosul menţionează că a primit din 
partea divinității indicaţia de a depune ofrandă. Inscripţiile 
votive ale unor militari, înalţi funcţionari sau chiar 
personaje modeste care aspiră la diferite funcţii se înscriu 
în sfera loialismului politic înveşmântat în haină religioasă. 
Aici se încadrează dedicaţiile către zeii oficiali ai 
pantheonului roman, protectori ai împăratului şi statului, 
dedicaţii pentru victoria împăratului, pentru zeii cu epitetul 
Augustus, Augusta, pentru divinităţile abstracte la modă, în 
sfârşit, pentru divinităţile venerate în mod deosebit de 
împăratul în viaţă. Poziţia socială ocupată sau cea spre care 
se aspiră constituie adevărata motivaţie a dedicaţiilor către 
asemenea divinităţi sau pentru Domus Divina. Apartenența 
la corpul sacerdotal sau împlinirea unor funcţii în colegiile 
religioase determină dedicaţiile spre divinităţile slujite. 
Uneori sărbătorile religioase constituie motivul sau, cel 
puţin, prilejul dedicării unor monumente votive. 

Contactul cu divinitatea, rugăciunea care vizează 
înduioşarea divinității sau, mai rar, operaţia magică care 
urmăreşte să impună divinității voinţa credinciosului, sunt 
cele mai obişnuite relaţii între om şi divinitate. Locuitorul 
Daciei romane, privit ca homo religiosus, va avea trei 


categorii de acţiuni şi atitudini, în funcţie de locul unde 
trăia, ocupaţie, starea socială şi obârşia etnică: 

17. Avea larariul cu zeii săi, religia lui cotidiană, cu forme 
moştenite sau mai recent îmbrăţişate, credinţele şi 
divinităţile sale protectoare, avea templul sau templele pe 
care cu predilecție le frecventa. 

18. Participa la manifestările religioase oficiale publice, în 
măsura în care prezenţa îi era impusă sau şi-o autoimpunea 
din motive personale precise. 

19. Privea cu respect, cu bunăvoință sau toleranţă (de la 
caz la caz, în funcţie de interese şi situaţii) zeii vecinului, 
care puteau fi alţii decât ai săi. 

Două trăsături fundamentale caracterizează religia în 
provincie (inclusiv provincia Dacia): ff) sincretismul, 
respectiv contopirea într-o singură zeitate a unor divinităţi 
cu atribute apropiate (Jupiter cu Zbelsurdos a rezultat 
Jupiter Zbelsurdos etc.); gg) interpretatio romana - 
adorarea divinităţilor locale sub haina celor romane cu 
atribute asemănătoare sau identice: Silvanus, Liber şi 
Libera, Diana, Hercule invictus etc. Cultul cavalerilor 
danubieni, de sorginte traco-dacică a fost rezultatul 
contopirii mai multor divinităţi. 

Divinităţile atestate epigrafic şi figurativ în provincie au 
următoarea pondere: zeii greco-romani: 73% din 
monumentele religioase ale provinciei (2.100 monumente); 
zeul Mithras: 10%; divinităţile siro-palestiniene: aproape 
5%, cultele din Asia Mică: 3,8%, cultele traco-moesice: 
3,6%, cultele egiptene: aproape 3%. 

În Dacia şi Moesia Inferior sunt atestate peste 130 de 
divinităţi, fapt explicabil prin originea diversă a populaţiei. 

Pentru ilustrarea fenomenului religios din provinciile 
dacice, prezentăm succint răspândirea în Dacia a cultului 
imperial, a cultelor lui Jupiter, Silvanus, Liber şi Libera, 
cultele orientale (îndeosebi Mithras, Jupiter Heliopolitanus 
şi Jupiter Dolichenus). 


Cultul imperial Inaugurând epoca principatului, Augustus 
va implica instituţia imperială în viaţa social-economică şi 
cultural-religioasă a imperiului. Pentru susţinerea acestei 
instituţii, reprezentată prin persoana împăratului şi mai 
târziu a familiei sale, Augustus se va folosi de toate 
prerogativele puterii, punând autoritatea imperială în 
legătură cu autoritatea zeilor. S-a conceput venerarea 
persoanei împăratului, care după moarte era ridicat în 
rândul zeilor prin formula „divus - cel trecut în rândul 
zeilor”. Adularea va deveni treptat tot mai complexă, 
împăratul ajungând să fie considerat zeu încă în timpul 
vieţii, iar familia sa, de origine divină. 

Termenii în care au fost redactate inscripţiile imperiale 
oglindesc evoluţia concepţiei despre puterea imperială. 
Începând cu Septimius Severus, se impunea în titulatura 
imperială termenul de stăpânul nostru „dominus noster”, 
iar fiul său, Caracalla, este proslăvit ca „felicissimus 
fortissimusque princeps”, în timp ce mamei sale, Iulia 
Domna, i se dau epitete de „mater sanctissimi Antonini 
augusti et castrorum senatusque ac patriae”. Încă din 
timpul lui Hadrian, casa imperială era venerată într-un 
templu al ei la Ulpia Traiana. Inscripţiile dedicate ei încep 
cu formula „in honorem domus divinae”. 

De la Traian până la Gallienus, aproape fiecărui împărat îi 
revin câteva monumente onorifice în Dacia, numărul cel mai 
mare înregistrându-l Caracalla şi Gordianus al III-lea, apoi 
numărul dedicaţiilor scăzând brusc. Se mai utiliza şi 
formula „pro salute imperatori”, prin care se ura sănătate 
veşnică împăratului. 

Prezenţa conducătorului statului era obligatorie în toate 
domeniile de activitate. Unităţile militare vor purta etichete 
ca Antoniniana, Severiana, Gordiana, Philipiana, iar oraşele 
păstrează fiecare numele împăratului în timpul cărei domnii 
a fost constituit. Pentru a sublinia devotamentul faţă de 
împăratul aflat la putere, unităţile militare îşi încheiau 
dedicaţiile epigrafice prin formula „devota minimi 


maiestatique eius” (devotată numelui şi maiestăţii sale). 
Inclusiv divinităţile încep să aibă epitete care le leagă de 
casa imperială: Apollo, Hercule, Liber, Jupiter primesc 
epitetul de August, iar divinităţile feminine Minerva, Diana, 
Venus, titlul de Augusta. Apropierea dintre împărat şi zei 
era realizată şi invers. De exemplu, împăratul Commodus 
apărea uneori acoperit cu blana de leu şi cu o măciucă în 
mână, imitându-l pe Hercule. 

Pentru a întreţine cultul imperial a fost organizată o 
adevărată reţea, finanțată de casa imperială (ordo 
augustalium), deţinând temple conduse de augustali care, 
pe lângă întreţinerea cultului imperial, se implicau şi în 
viaţa economică şi religioasă a provinciei. 

Cea mai fastuoasă sărbătoare a ordinului era cea din ziua 
de 3 noiembrie, când, prin jertfe, ceremonii şi jocuri se 
aduceau urările şi biruinţele solemne împăratului domnitor. 

Sediul central al ordinului era la Ulpia Traiana, unde, în 
curtea palatului augustalilor (aedes augustalium), se găsea 
şi altarul principal al cultului imperial. 

Deşi data înălţării construcţiei nu poate fi precizată cu 
certitudine, ea a fost stabilită pe la mijlocul secolului al Il- 
lea d. Hr. 

Existenţa augustalilor este atestată şi în alte oraşe 
(Apulum, Napoca, Potaissa) care se bucurau de Jus 
Italicum. La Drobeta, existenţa unui aedes augustalium este 
presupusă pe baza unei inscripţii închinate împăratului 
Caracalla. 

În oraşele mai mici, rolul augustalilor este luat de flamines 
(Micia, Diema, Tibiscum). Ei sunt atestaţi epigrafic şi la 
Sarmizegetusa. O formă de manifestare a cultului imperial 
o constituie adorarea lor ca genii sau puteri divine (la 
Apulum, Sarmizegetusa, Napoca), semnificative fiind două 
dedicaţii adresate geniului lui Gordianus al III-lea la 
Apulum. Acestea nu sunt simple acte de adoraţie a 
împăraţilor, ci adorarea lor ca fiinţe divine, constituind o 


„alianţă a tronului cu altarul”, potrivit concepţiei că „zeii 
sunt făcuţi ca să servească statul”. 

Cultul lui Jupiter Jupiter, tatăl zeilor, este prima divinitate 
oficială a statului. Trebuind să fie adorat peste tot unde se 
exercită puterea Romei, formează cu Juno şi Minerva triada 
capitolină, totdeauna prezentă în capelele castrelor şi în 
centrul oraşului. De aceea, el a fost denumit „cel prea bun 
şi prea mare” (optimus et maximus), epitet ce i se dă în cele 
mai multe inscripţii. 

Este zeul suprem în mitologia romană, deţinând 
principalele atribute cereşti, în genere derivate din ideea 
de lumină şi este ocrotitorul Romei. 

Figura lui se recunoaşte după faţa de bătrân senin: Jupiter 
încununat stă pe tron, poartă în mâini un sceptru şi o 
Victoria ce-l oferă o coroană, iar la picioare o acvilă priveşte 
spre faţa divinității. 

În Dacia, Jupiter e întâlnit în peste 250 de inscripţii, la 
acestea adăugându-se numărul mare al reprezentărilor: 
statui şi reliefuri din piatră, statuete din bronz. Caracterul 
oficial al cultului său e întărit de analiza dedicanţilor. 
Jupiter e numit de cele mai multe ori lupiter Optimus 
Maximus, dar poartă şi alte epitete, ca „fulgurator”, 
„stator”, „conservator”, „vincinius” (protectorul răchitei), 
„frugifer” (aducător de roade), „sumanus” (zeul 
întunericului, al nopţii), „ depulsor” (cel care-l învinge pe 
inamici), „ pistor” (brutarul), „supilanis” (atotdoborâtorul), 
„victor” (învingătorul), „tronans”. Ca prim zeu al Olimpului 
(princeps) şi al imperiului, Jupiter are cele mai multe 
epitete în inscripţii şi apare asociat cu multe alte divinităţi. 
Altarele închinate lui IOM, Juno Regina şi Minerva la 
Sarmizegetusa, Apulum şi Napoca ar putea constitui un 
indiciu pentru existenţa în aceste trei oraşe a câte unui 
capitoliu, triada capitolină fiind probabil protectoarea celor 
trei oraşe. 

Dedicaţiile au un caracter oficial prin calitatea 
dedicanţilor: magistrați, municipali, comandanţi de legiune, 


soldaţi din legiunea V Macedonia. Cultului militar al lui 
Jupiter îi aparţine şi o mare cantitate de acvile modelate în 
piatră, metal sau argilă, cu fulgerul în gheare şi coroana în 
plisc. Cu timpul, Jupiter capătă numeroase ipostaze, 
definite de epitete corespunzătoare: Jupiter Elicius - 
producătorul ploii şi cel care dăruieşte semne miraculoase; 
Jupiter Vernus - diriguitorul ploilor de primăvară; Jupiter 
Tonans - autorul tunetelor; Jupiter Feretrius - cel care ia 
prada sau care învinge, care loveşte, dar şi ocrotitorul 
direct al copacului de care erau atârnate prăzile de război, 
luate de la duşmani: există şi o ceremonie a ofertei prăzilor, 
ca ofrandă către zei, pe o targă specială, numită 
„feretrum”. Arborele consacrat lui Jupiter este stejarul, 
copacul pe care, în credinţa romanilor, îl lovea cel mai des 
fulgerul, ca semn simbolic al ordinelor comunicate de zeu 
pentru auguri. Procesul treptat de foarte larg sincretism 
realizează cele mai diferite epitete atributive: Jupiter Lapis 
- simbolul cremenei; Jupiter Propugnator - apărătorul prin 
luptă; Jupiter Pistor (brutarul), pentru că i-a sfătuit pe 
romani, în timpul asediului gallic, să arunce din cetate ce 
aveau mai de preţ, iar aruncarea pâinilor peste ziduri a fost 
interpretată de gali drept belşug şi forţă. 

De asemenea, Jupiter e cunoscut şi sub epitetele de 
„Acraeus” - ipostaza de mare divinitate a altitudinilor 
montane, unde avea sanctuare speciale; Jupiter Capitolinus 
- patronul templului ce îi era consacrat pe Capitoliu. Cultul 
lui Jupiter era slujit de preoţii flamini (flamines), constituiți 
într-un colegiu. 

Lui Jupiter i se dedică sărbători publice (feriae publicae), îi 
sunt consacrate toate zilele cu lună plină (idus), de 
asemenea, toate sărbătorile vinului şi alte zile. La 21 aprilie 
lui Jupiter, ca protector al viței de vie şi al butoaielor care se 
deschid în ziua de 23 aprilie, pentru prima dată după 
culesul din anul trecut, îi e consacrată sărbătoarea 
„Vinalia”. 


Principalele atribute ale tatălui zeilor erau fulgerul, acvila 
şi sceptrul, mai rar patera. În secolele II-LII d. Hr. Ela 
sincretizat cu o serie de Baali orientali, căpătând epitetele 
de Dolichenus, Heliopolitanus, urmas, lavianus. 

Pasărea lui Jupiter, vulturul, turnată în argint, a fost dată 
ca emblemă legiunilor de către Marius. Ea era reprezentată 
cu aripile desfăcute pentru zbor, avea o coroniţă în plisc şi 
fulgerul în gheare. Soldatul purtător al acestui steag era 
numit „aquilifer” 

Reprezentând puterea statului, cultul lui Jupiter se 
sărbătorea la 3 ianuarie în castrele romane. 

În Dacia existau şi temple dedicate cultului. La Potaissa a 
fost indicat un templu de descoperirea celor cinci altare la 
întretăierea străzilor Cheii şi Bălcescu. Două din cele cinci 
altare erau închinate lui Jupiter. Aceste altare dovedesc că 
în zonă se găsea un templu al lui Jupiter, de fapt al triadei 
capitoline. De fapt, la Potaissa s-au ridicat cele mai multe 
monumente zeilor din pantheonul clasic greco-roman. 
Zeului suprem, Jupiter, i s-au dedicat 44 de monumente (din 
care 40 de altare, cu inscripţie). Numai Apulum întrece 
Potaissa printre oraşele dacice în numărul de dedicaţii 
pentru Jupiter. În spaţiul Daciei, numărul taurilor 
dolichenieni se ridică la 5 sau la 6. Piesele este posibil să fi 
fost realizate în ateliere locale, execuţia lor nefiind perfectă. 
Piesele de la Porolissum, la care se adaugă şi o mână votivă 
dolicheniană, ne îndeamnă să credem că aici a fiinţat un 
posibil templu dolichenian. 

Aşa cum s-a observat, Jupiter, zeul suprem în mitologia 
romană, deţinând principalele atribute cereşti, ocupă un loc 
important şi în Dacia, cultul său fiind larg răspândit. 

Cultul lui Silvanus Un element remarcabil al pantheonului 
roman este Silvanus, zeu de origine italică, ce a reuşit să 
penetreze în majoritatea provinciilor imperiului şi care 
deţinea o paletă largă de dedicanţi din punctul de vedere al 
aspectului social. Silvanus este considerat de specialişti 
drept o divinitate italică străveche. În Dacia, Silvanus este 


atestat epigrafic şi prin intermediul a numeroase 
reprezentări figurative. Sunt cunoscute în jur de 100 de 
inscripţii închinate lui Silvanus, iar numărul lor creşte pe 
măsura noilor descoperiri. Într-o ordine ierarhică privind 
numărul de inscripţii votive închinate unor divinităţi din 
Dacia, Silvanus ocupă locul al III-lea, după Jupiter Optimus 
Maximus şi Mithras. 

Din 78 de inscripţii mai recente, 24 provin de la Apulum, 6 
de la Ampelum (Zlatna), 7 de la Alburnus Maior (Roşia 
Montană), 20 de la Micia (Veţel), 4 de la Napoca, 4 de la 
Porolissum (Moigrad), 1 de la Potaissa (lurda), 6 de la Ulpia 
Traiana, 1 de la Tibiscum şi câte una din următoarele 
centre: Salinae, Sebeş, Germisara (Geoagiu Băi), Cristur, 
Bejan. Silvanus este reprezentat în 12 reliefuri în Dacia, 
situându-se, în ceea ce priveşte numărul reprezentărilor, pe 
locul al treilea alături de Pannonia Inferior, după Pannonia 
Superior şi Dalmația. De asemenea, există o gemă care 
provine de la Micia, care îl reprezintă pe Silvanus. O 
reprezentare statuară a lui Silvanus, provine de la Apulum 
(aflată în custodia Muzeului de Istorie a Artei din Viena), 
fiind vorba despre Silvanus Pater. Pe bază de bibliografie, 
mai poate fi identificat un fragment statuar al lui Silvanus 
Pater, provenind de la Napoca. 

Pentru cultul lui Silvanus, atestările de temple sunt extrem 
de rare, situaţie care poate fi întâlnită şi în provincia Dacia. 

La Ulpia Traiana a fost dezvelită în anul 1976, la S-E de 
amfiteatrul şi la circa 50 m distanţă de zidul oraşului, o 
clădire care, pe baza inventarului a fost identificată cu 
templul lui Silvanus. Atribuirea templului s-a realizat pe 
baza unui ex voto (pe care sunt reprezentaţi Silvanus şi 
nouă Silvanae). lemplul presupus al lui Silvanus este unul 
din puţinele temple cunoscute pentru acest zeu. Unii 
specialişti îşi manifestă rezervele în atribuirea edificiului 
practicării cultului lui Silvanus. 

Referitor la alte edificii de cult închinate lui Silvanus, nu 
există încă dovezi arheologice. Există însă o inscripţie la 


Apulum, închinată lui Silvanus Sanctus, care pomeneşte de 
refacerea din temelie a unui templu închinat probabil 
acestuia. 

Adorarea lui Silvanus se realiza izolat, de către fiecare 
individ, în jurul unui altar amplasat în propria casă. O 
situaţie similară este întâlnită la Camuntum, în casa 
numărul 6 fiind surprins un astfel de lăcaş de cult. Demn de 
remarcat este faptul că în Dacia sunt cunoscute altare 
închinate lui Silvanus Domesticus la Apulum, care prezintă 
în partea superioară un orificiu, realizat probabil în vederea 
libaţiilor. Din acelaşi centru provine un altar închinat lui 
Silvanus, ridicat de Ammius Valens, altar care în partea sa 
superioară prezintă o adâncitură care servea, probabil, 
libaţiilor. Practicarea cultului lui Silvanus nu era aşadar 
legată de existenţa unor temple, el desfăşurându-se după 
caz, în natură. 

Cultul lui Silvanus reprezintă unul dintre cele mai 
populare culte din Dacia romană, cunoscând cea mai 
puternică răspândire în Dacia Superior. Pătrunderea 
cultului în Dacia s-a produs dinspre Italia, prin filieră 
pannonică, existând însă şi dovezi ale influenţei dalmatine, 
cu precădere în iconografia zeului. 

La practicarea cultului participau reprezentanţi ai tuturor 
categoriilor sociale deşi, de multe ori, Silvanus a fost 
considerat prin excelenţă un zeu protector al celor săraci. 

Cultul lui Liber şi Libera Liber Pater - din latină libare „a 
stropi, a jertfi, a gusta” - este un zeu italic al sporului, al 
înmulţirii, de obicei fiind asociat cu zeiţa Libera, ambele, 
zeități plebee. Sărbătorile consacrate se numeau Liberalia 
şi erau originare din Latium. Un sanctuar roman de pe 
Aventin (construit de arhitecţi greci în 494 î. Hr.) era 
închinat unei triade rurale, adorată de plebei: Ceres, Liber 
şi Libera; triada avea scopul de a se opune triadei 
aristocratice Jupiter, Juno, Minerva. Liber Pater devine apoi 
patronul oraşelor libere (cetăţi autonome), probabil şi 
datorită consonanţei fonetice între Liber şi Libertas 


(libertate). Mult mai târziu, Liber Pater a fost identificat cu 
Bacchus, iar Libera cu Proserpina. Sărbătoarea Libreralia 
(17 martie) era un soi de carnaval, cu măşti din scoarță de 
copac şi din frunze. Răspândirea cultului lui Liber ca zeu 
protector al viței de vie, al vegetației, dătător de roade 
pământului şi de forţe omului, zeu al universului şi al morţii, 
o ultimă ipostază sub care apare, este ilustrată de numărul 
relativ mare al inscripţiilor şi reprezentărilor figurate 
descoperite în diverse aşezări ale provinciei de la Dunăre. 

Dezvoltarea în Dacia a cultului celor două zeități este în 
strânsă legătură cu marea răspândire a acestui cult în 
epoca imperială, apoi cu existenţa asociaţiilor lui Liber- 
Dionysos, originare din Asia Mică. Între zeitățile adorate de 
cetăţenii metropolei Daciei romane, la loc de cinste se află 
Liber Pater şi perechea sa Libera. Dovada cea mai 
concludentă o constituie însăşi descoperirea din 1974 a 
templului închinat lui Liber, a câtorva inscripţii şi a 
numeroase reprezentări. 

Din cele 44 de inscripţii din Dacia, care se cunosc, 
dedicate lui Liber şi Libera, 3 provin de la Sarmizegetusa, 
două fiind inscripţii pe reliefuri şi una fiind pe un altar. 
Capitala Daciei romane ocupa locul patru după lurda 
(Potaissa), Alba Iulia (Apulum) şi Veţel (Micia). Săpăturile 
efectuate aici în ultimii ani au scos la iveală încă 9 inscripţii, 
dintre care 6 sigure şi 3 probabile, plasând astfel 
Sarmizegetusa alături de Turda. În Dacia se cunosc 157 de 
reprezentări aparţinând lui Liber-Dionysos şi acoliţilor săi, 
dovadă a popularității de care zeul se bucura: 
Sarmizegetusa se situează cu douăzeci şi două de 
reprezentări pe primele locuri, alături de Romula (Reşca), 
Apulum (Alba Iulia) şi Potaissa (Turda). Lucrate din 
marmură, piatră, teracotă şi bronz, reprezentările se 
încadrează cronologic în sec. Il-LII. Opere ale meşterilor 
locali, piesele sunt realizate artistic diferit, priceperea 
acestor meşteri indicând intensa activitate 
meşteşugărească din centrele economice ale Daciei. 


Cultul lui Aesculap şi al Hygiei Dintre divinităţile de 
origine greacă ale pantheonului roman, de o răspândire 
mai mare s-au bucurat în Dacia zeii sănătăţii Aesculap şi 
Hygia, cărora li se ridică numeroase altare votive, peste 80 
de inscripţii şi reliefuri votive (cărora li se adaugă şi câteva 
geme) din care menţionăm cele descoperite la Săcelu 
(Gorj), Băile Herculane, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, 
Germisara, Ampelum, Napoca, Porolissum, Hoghiz şi 
îndeosebi Apulum., de unde provin 23 de altare dedicate 
celor doi zei, precum şi două temple la Apulum şi Ulpia 
Traiana. 

Majoritatea dedicanţilor din inscripţiile pentru Aesculap şi 
Hygia sunt de origine romană, italică şi mai rar greco- 
orientală. Ei sunt oameni politici, militari, funcţionari, 
meşteşugari bogaţi, dar şi sclavi. 

La Apulum, templul celor doi zei era loc de pelerinaj şi 
tratament pentru bolnavi, după cum indică descoperirea 
unor instrumente medicale folosite în operaţii uşoare, a 
unei ştampile-reţetă cuprinzând patru remedii 
oftalmologice şi a unei inscripţii exprimând recunoştinţa 
pentru recăpătarea vederii în acest sanctuar, a unui 
veteran, C. Iulius Frontanianus, care activase în Legiunea V 
Macedonia. 

Zeii aveau la Apulum un sanctuar renumit, pentru 
înfrumusețarea căruia se ridicau porticuri lungi de 30-40 
de picioare. Există două table votive care ne vorbesc de 
cele două porticuri ridicate, unul de către un augustal al 
municipiului Septimium Apulense şi altul de către un 
decurion al municipiului Apulum. Cele două inscripţii 
datează cam din aceeaşi perioadă, sfârşitul sec. II - 
începutul sec. III (193-250). Din păcate, templul nu s-a 
păstrat. 

Preoţii asklepeionului de la Apulum se bucurau de o 
deosebită consideraţie în rândul concetăţenilor lor. De 
exemplu: un libert al templului, după eliberare devine un 
personaj de seamă al oraşului, intrând chiar în rândul 


augustalilor. El primea din partea consiliului orăşenesc 
distincţia de ornamenta decurionalia - care se dădea 
onorific şi pe viaţă. În ceea ce priveşte cronologia templului, 
se presupune pe baza inscripţiilor că asklepeionul a luat 
fiinţă la sfârşitul sec. II, iar perioada de maximă înflorire a 
avut-o în prima jumătate a sec. III. D. Hr. 

Templul de la Sarmizegetusa a cunoscut trei faze de 
construcţie, suprapunându-se în mare măsură una peste 
cealaltă, faza I datându-se la începutul sec. II d. Hr. 

După reconstrucţia din faza a treia, complexul a mai 
funcţionat aproape un secol. 

Cultele orientale Cultele orientale sunt atestate în mediul 
roman încă de la sfârşitul secolului al III-lea î. Hr., dar 
răspândirea lor a fost la început lentă, redusă la câteva 
divinităţi micro-asiatice, siriene sau egiptene. De la sfârşitul 
secolului I d. Hr. Până la începutul secolului al V-lea, 
afirmarea şi ascensiunea cultelor orientale este continuă, 
cu amplitudini diferite pentru fiecare cult. Dintre divinităţile 
siriene sincretizate cu prima divinitate a pantheonului 
roman, Jupiter, o mai mare importanţă o are Jupiter 
Dolichenus (Jupiter sincretizat cu Baal din Dolichene). Ela 
fost adorat ca tămăduitor al tuturor bolilor, dar şi ca 
mântuitor moral şi aducător de victorii, până când ajunge 
zeul patron al militarilor, cel care asigură sănătatea 
soldatului şi triumful în luptă. De altfel, unele statui îl şi 
înfăţişează în vestimentaţie militară romană. În unele 
inscripţii din Dacia este asociat şi extracţiei minereurilor de 
fier. 

Alte descoperiri în Dacia, referitoare la cultul lui Jupiter 
Dolichenus sunt menţionate la Micia (un altar), la Ulpia 
Traiana (un dolicheum, altorelief cu inscripţie), Tibiscum 
(altar înălţat de Iulius Valentius), Pojejena de Sus (altar 
fragmentar), la Ilişua (în Bistriţa) - apare alături de Serapis 
- pe o statuetă fragmentară de bronz, în Dacia Inferioară, la 
Cătunele (o mână votivă de bronz), Drobeta (un cap de 
marmură dintr-o statuie a zeului), Amăreştii de Sus (statuie 


de marmură). Alături de templul de la Sarmizegetusa, mai 
are unul la Apulum. Din punct de vedere cronologic, 
monumentele se grupează în perioada împăraţilor Antonini. 
Dedicaţii în Dacia au fost: 14 făcute de militari, 6 de preoţi, 
4 de negustori, 2 de meşteşugari. Analiza numelor 
dedicanţilor oferă gradul de romanizare: 26,7% sirieni, 
11,7% greci, 6% romani. 

O altă divinitate siriană răspândită în Dacia a fost Jupiter 
Heliopolitanus. Cunoscut în sec. II-LII, reprezenta evoluţia 
cultului lui Hadat (zeu din localitatea Balbek din 
Mesopotamia). Acest zeu, Jupiter Heliopolitanus, e în 
fruntea unei triade din care făceau parte Venus 
Heliopolitana, Mercurius Heliopolitanus - echivalentă cu 
Hadat, Atargatis, Simios. Era un zeu al furtunilor şi al 
cerului, dar şi al grâului. Apare în aproximativ 60 de 
inscripţii greceşti şi latine. În Dacia s-au descoperit două 
altare cu inscripţii, la Micia şi Sarmizegetusa. Aici apare cu 
epitetul de Optimus Maximus. La Micia altarele au fost 
ridicate de 2 militari. A treia dedicație a fost descoperită în 
Ţara Hațegului. 

Dea Syria, preluată de romani din Siria şi preluând în noul 
cult alura şi atributele zeiţei Atargatis, pandra lui Hadad 
din Hieractopolis. Numele de Syria Dea este un apelativ, 
intenţionat vag pentru a nu divulga adevăratul nume. 
Apelativul devine însăşi numele zeiţei şi cunoaşte în 
inscripţii numeroase variante: Suria Dia, Dasuria, Lasura. 

Un loc important îl deţine zeul Mithras. Este singura 
divinitate de origine persană ce a invadat Imperiul Roman, 
ajungând să aibă cea mai mare longevitate. Cultul acestui 
zeu a existat şi în epoca elenistică. El s-a răspândit foarte 
mult atunci când legiunile romane s-au apropiat de Eufrat. 
La început Mithras a fost un zeu solar. El s-a născut într-o 
peşteră, în ziua de 25 decembrie. În momentul naşterii sale 
păstorii au venit să i se închine. După un timp s-a înălţat la 
cer cu ajutorul lui Sol. După alte variante însă, Mithras a 
avut o luptă cu Sol, pe care-l va învinge, dar acesta îl va răpi 


pe Mithras şi-l va duce în carul său solar în cer. În Europa, 
cultul său a fost adus de legiunile lui Pompeius. În epoca 
romană, Mithras apare ca salvator al omenirii. El trebuie să 
sacrifice un taur fabulos. Tot din lumea elenistică este 
preluată dogma pregătirii sufletului pentru viaţa 
următoare. Treptele de iniţiere în cultul mithriac sunt în 
număr de 7, la acest cult participând doar bărbaţii. Cei 
iniţiaţi trebuiau să păstreze secretul ritualului. În 
reprezentări acest zeu apare însoţit de doi discipoli care 
asistă la ritual. Animalele sale sacre sunt: şarpele, câinele, 
scorpionul. Locaşul de cult închinat acestui zeu se numea 
Mithreum. La acesta se ajungea pe o scară. În Dacia s-a 
descoperit un templu al acestui zeu, iar în Dobrogea e 
cunoscută peştera lui Adam. Toate peşterile trebuiau să fie 
iluminate printr-o crăpătură, pe unde să pătrundă raza 
soarelui. Apare reprezentat având sub piciorul drept capul 
taurului, iar în mâna dreaptă - pumnalul. Există şi un relief 
care-l reprezintă pe Mithras trăgând cu arcul într-o stâncă 
din care va ţâşni apa. În Oltenia sunt cunoscute 50 de 
monumente dedicate lui Mithras, cele mai importante 
apărând la Romula; sunt prezentate scene care arată 
sacrificiul taurului. Se presupune că aici a existat şi un 
templu închinat acestui zeu. În Transilvania prezenţa 
cultului este atestată prin reliefuri şi statui. Dimensiunile 
mici ale acestor plăci şi reliefuri nu dau posibilitatea de a 
bănui prezenţa unor grote, ci de a considera aceste piese 
ca ofrande. Cultul mitriac a avut cel mai mare rol în 
formarea religiei creştine, prin care începe decăderea 
acestuia, după anul 391 importanţa lui scăzând 
considerabil, iar în secolul VIII un sinod va interzice 
definitiv practicarea acestui cult. Dintre multele divinităţi 
orientale atestate în Dacia, mai amintim: 

— Divinităţi siriene: Jupiter Eractopolitanus, Jupiter 
Turmasgades, Baltis, Sol Invictus, Deus Acternus; 

— Zei palmyrieni: Theos Hypsistos, Jupiter 
Exsuperantissimus, Bellus, Malachbellus, Iarhibolus, 


Belhamon (zeu punic adus de palmyrieni); 

— Zei egipteni: Isis şi Seraphis; 

— Zei microasiatici: Cybele, Attis. 

Pe lângă practicarea numeroaselor culte au existat în 
Dacia şi adepţi izolaţi ai creştinismului. 

Răspândirea creştinismului Practicile religioase, 
orientările şi tendinţele religioase cu nuanţe de monoteism 
şi universalitate din cadrul religiilor păgâne au pregătit, ca 
şi în alte ţinuturi romane, ascensiunea creştinismului. S-au 
creat astfel condiţiile apariţiei unui creştinism de factură 
populară, care se va manifesta îndeosebi în secolele 
ulterioare. Descoperirile arheologice din Dacia şi Moesia 
Inferior, sec. II-LII dovedesc apariţia în aceste zone a 
adepților noii religii, chiar în vremurile primare ale 
creştinismului. Sunt însă manifestări disparate, între 
hotarele statului roman. Ele nu sunt prea numeroase şi 
aparţin în general artei minore, datându-se majoritatea în a 
doua jumătate a secolului al III-lea d. Hr. Dacă nu se poate 
vorbi de o generalizare a noii credinţe în intervalul 
cronologic amintit, se poate aprecia însă că la acea vreme, 
în cele două provincii existau nu numai creştini izolaţi, dar 
şi nuclee de credincioşi. Este valabil îndeosebi pentru 
Dobrogea, unde comunitatea devenise o realitate, modul de 
existenţă a adepților noii religii. Faptul este atestat şi 
documentar, prin acte de martiraj ale creştinilor căzuţi în 
vremea lui Dioclețian, reflectând o organizare ierarhică 
creştină aici înainte de edictul de la Milan (313), prin 
menţionarea lui Evanghelius, episcop de Tomis, purtător al 
sfintelor lui Dumnezeu biserici (plural, deci mai multe 
lăcaşe de cult). 

Mici nuclee creştine au existat probabil şi în spaţiul fostei 
Dacii, descoperirile creştine sau gnostico-creştine de la 
Romula, Potaissa, Orlea fiind argumente că în stânga 
Dunării existau „biserici” creştine. În spaţiul extracarpatic 
(dacii liberi) se poate admite prezenţa adepților noii religii 
doar după mijlocul sec. III, credincioşii respectivi provenind 


din rândurile prizonierilor luaţi de carpi şi de goți din 
provinciile sud-dunărene. Propagarea credinţei s-a făcut 
printr-un fel de „evanghelizare celulară”, o mişcare ce s-a 
întins de la o „celulă” la alta, de la un oraş la altul, marea 
religie câştigând locuitori din diverse stări sociale ale Daciei 
şi Moesiei Inferior, îndeosebi în mediul urban şi armată, mai 
puţin la sate. Deşi limba originară a cultului a fost greaca, 
din sec. II, în provinciile latinofone latina se substituie 
treptat acesteia, din acest moment creştinismul devenind 
un factor de latinizare. Apostolatul Sf. Andrei în Scythia dar 
şi al altor sfinţi şi martiri au generat o literatură 
istoriografică de proporţii. Menţionarea unor martiraje pe 
linia Dunării în vremea tetrarhiei indică sporirea numărului 
de credincioşi şi organizarea solidă a bisericii în Scythia 
(Dobrogea) dar şi în alte zone. Refugierea unor adepţi ai 
religiei Mântuitorului la nordul Dunării a contribuit la 
strângerea legăturilor dintre grupurile locale şi cele de pe 
linia fluviului, punându-se bazele unor tradiţii privitoare la 
rolul anumitor biserici sud-dunărene la viaţa religioasă a 
celor nordice (pretenţiile ulterioare jurisdicţionale ale unor 
episcopate din provinciile Moesia I, Dacia Ripensis, Scythia 
Minor etc.). 

Se poate deci afirma că începuturile creştinismului la 
români datează încă din perioada provinciei. 

Concluzii Instaurarea stăpânirii romane în stânga Dunării 
s-a soldat cu un transfer de civilizaţie de factură romană, 
respectiv un nou sistem de valori politice, morale, alte 
concepţii artistice şi estetice, o ideologie specifică, o altă 
limbă oficială - latina, tradiţii, mentalități, credinţe de altă 
sorginte şi cu alte modalităţi de manifestare. În acest mod, 
o bună parte a patrimoniului spiritual autohton a fost 
anihilat. În acelaşi timp însă, unele valori tradiţionale s-au 
dovedit viabile, ceea ce a dat specificul romanităţii nord- 
dunărene. 

Însuşirea cultelor romane de către autohtoni a 
reprezentat factorul decisiv al romanizării Daciei, 


asimilarea valorilor culturii spirituale a marcat integrarea 
definitivă a geto-dacilor în universul roman. 

ISTORIA POLITICĂ A PROVINCIEI DACIA Informaţiile 
documentare, legate de evenimente care reflectau 
interesele imperiale, integrează viaţa politică a provinciei în 
istoria imperiului pe parcursul celor 165 de ani de 
existenţă, cu particularităţile politice ale acestui bastion în 
lumea barbară. Dacia lui Traian este tipul de provincie 
pacificată (provincia pacta) purtând pe monede titlul de 
Dacia August (i) Provincia. Apogeul dezvoltării sale l-a 
cunoscut în timpul dinastiei Antoninilor, denumită astfel 
după cel mai pacifist dintre ei, Antoninus Pius. 

Marcus Ulpius Traianus (98-117) 

Primul şi cel mai important împărat din dinastia 
Antoninilor a fost Marcus Ulpius Traianus. În timpul 
domniei sale imperiul a cunoscut maximul extinderii 
teritoriale (3.300.000 km) şi demografic (55.000.000 
locuitori). Cucerirea Daciei şi transformarea sa în provincie 
a constituit apogeul politico-militar al domniei lui Traian. 

Marcus Ulpius Traianus s-a născut la 18 septembrie 52 d. 
Hr. În municipiul Italica, colonie de veterani în provincia 
Boetica (sudul peninsulei Iberia). Tatăl său pătrunde în 
viaţa publică romană în timpul domniei lui Nero. Având 
protecţia filosofului Seneca, ajunge guvernatorul provinciei 
Boetica şi participă la asediul Ierusalimului. În timpul lui 
Vespasianus devine consul (aprox. 69 d. Hr.), peste zece ani 
ajungând guvernatorul Siriei şi deschizând astfel drumul 
fiului spre tronul imperial. 

Soldat înnăscut, viitorul împărat îşi va petrece o mare 
parte din viaţă în armata Siriei, ca tribun militar, apoi în cea 
de pe Rin, ajungând la Roma în timpul lui Domițian, unde va 
deţine mai multe funcţii civile. De aici pleacă în Spania, la 
conducerea legiunii VII Gemina, apoi guvernator al 
provinciei. După trei ani ajunge consul, după care va fi 
guvernator imperial în Germania Superioară. 


După moartea lui Domițian, împăratul Nerva, bătrân şi 
bolnav, îl adoptă pe Traian ca fiu şi unic moştenitor al 
tronului (octombrie 97 d. Hr.). Aflat în Germania Superioară 
la aflarea veştii numirii sale, proaspătul împărat nu se 
întoarce la Roma nici după moartea lui Nerva (27 ianuarie 
98 d. Hr.), ci rămâne să consolideze sistemul defensiv dintre 
Rin şi Dunăre, pregătind planul cuceririi Daciei. 

Reîntors la Roma în vara anului 99, îşi câştigă 
popularitatea deoarece „se purta cu blândeţe faţă de popor 
şi cu demnitate în relaţiile sale cu senatul, era iubit de toţi, 
dar netemut de nimeni, în afară de inamici. Nu era nimic în 
care să nu se remarce” (Dio Casius). 

Traian aduce cu el un nou program de guvernare a 
imperiului, neimplicând armata în viaţa politică. Deşi 
imperiul avea mari probleme financiare, programul de 
guvernare grandios cuprindea mari cheltuieli (războaie, 
lucrări publice, constituirea de noi legiuni, scutiri de taxe 
pentru populaţie). Consolidând liniştea internă a imperiului, 
Traian va favoriza dezvoltarea economică în toate ramurile 
de activitate. Soluţia pentru toate problemele imperiului, 
financiare, politice şi militare care se profilează pentru 
Traian încă de la începutul domniei a fost cucerirea Daciei. 
Campaniile împotriva Daciei au fost îndelung pregătite şi s- 
au soldat cu integrarea celei mai mari părţi ale statului 
independent dac în imperiu (provinciile Dacia şi Moesia 
Inferior). 

În anul 107 Traian se întoarce glorios la Roma, unde şi-a 
serbat cu mare fast triumful, Senatul acordându-l încă din 
105 titlul unic de „Optimus Princeps” (Cel mai bun 
împărat). 

Prada de război adusă din Dacia i-a permis lui Traian să 
redreseze finanţele imperiului, să susţină cheltuielile 
exorbitante pentru construirea unor importante 
monumente şi edificii, să organizeze grandioase spectacole 
pe durata a 123 de zile. 


Traian a lărgit graniţele imperiului şi prin alte cuceriri: 
provincia Arabia (în teritoriul Arabiei apusene) între 107- 
113; după lupte grele cu parții cucereşte Partia în anul 116 
(luându-şi numele de Parthicus), transformând în provincii 
romane Armenia şi Mesopotamia. Numeroasele răscoale 
din teritoriile cucerite în Orient îl vor determina să 
încoroneze ca rege al Partiei un aliat al imperiului. 

Bolnav, înaintat în vârstă şi uzat de conflictele din Orient, 
Traian va muri în 13 august 117 d. Hr,, în timpul războiului 
cu parții. 

Urmaşul său Hadrianus va ocupa tronul sprijinit de văduva 
lui Traian, Plotina, care anunţă Senatul că Traian îl 
adoptase pe patul de moarte. 

Publius Aelius Hadrianus (117-138) 

S-a născut la 24 ianuarie 76 în oraşul Italica din provincia 
Boetica, unde îşi va petrece copilăria şi adolescenţa. Tatăl 
lui Hadrian este văr cu împăratul Traian, iar Hadrianus va fi 
căsătorit cu nepoata de soră a împăratului. În momentul în 
care Traian devenea împărat, Hadrian comanda o legiune. 
Va face parte din statul major în timpul războaielor dacice, 
remarcându-se din timpul luptelor. A fost unul dintre cei 
mai culţi împărați, deţinând o cultură universală vastă. Este 
caracterizat de contemporani (Vita Hadriani) astfel: „Vesel 
şi sever, amabil şi grav, pătimaş şi stăpânit, avar şi darnic, 
ascuns şi deschis, sălbatic şi blând, era întotdeauna 
schimbător la toate”. Din cei 21 de ani de domnie, zece ani 
Hadrianus i-a petrecut călătorind prin Orient şi Occident, 
punând ordine în administrarea provinciilor, reorganizând 
armata, anihilând răscoalele din noile provincii, construind 
fortificaţii şi limesuri, restaurând monumentele înaintaşilor. 
Între anii 121-125 va face un lung traseu prin Britannia, 
peninsula Iberică, Orient, Grecia, Sicilia. După trei ani 
petrecuţi la Roma pleacă într-un scurt voiaj în Africa (128), 
apoi în Asia Mică (128-134), ajungând până la Ierusalim. Pe 
plan intern, deşi a colaborat cu Senatul, a aplicat politica 
autoritară în administraţia imperiului. Astfel, în anul 120, 


împarte Italia în patru regiuni distincte, conduse fiecare de 
câte un fost consul, om al împăratului, dând astfel caracter 
formal administrării Italiei de către Senat. 

Prin politica sa economică şi legislativă a redresat tezaurul 
imperial şi a sprijinit provinciile, contribuind la procesul de 
romanizare şi integrare a lor în viaţa imperiului. Moare la 
10 iulie 138, după ce îşi asigură prin adopţie succesiunea la 
tron. 

Evoluţia provinciei Dacia este strâns legată de domnia lui 
Hadrian: organizarea militar administrativă, construirea a 
numeroase castre şi a limesului alutanus, stabilitatea 
economică şi dezvoltarea urbană, realizate şi ca urmare a 
prezenţei împăratului în provincie în două rânduri, între 
anii 117-118 şi 123-124. Mult discutată de către istorici a 
fost intenţia lui Hadrian de a părăsi Dacia în perioada ce a 
urmat morţii lui Traian. În anii 117-118, în momentul în care 
împăratul se afla în provincie inspectând fortificațiile de la 
Dunăre, au loc răscoale şi invazii ale sarmaților (roxolani şi 
iazigi), la care participă şi daci, înfrânte cu greu de către 
armata romană. Datorită nemulțumirilor sarmaților legate 
de integrarea în Moesia a Moldovei şi Munteniei (cu 
păşunile de aici), Hadrian renunţă la stăpânirea efectivă a 
acestor teritorii, părăsind castrele de la Drajna de Sus, 
Mălăieşti şi Târgşor, încheind şi pace cu roxolanii. Tot acum 
înfăptuieşte şi prima reorganizare administrativă a Daciei, 
creând la nord de Dunăre cele două provincii, Dacia 
Superior şi Inferior. 

Cu toate că organizase mai temeinic provinciile, Hadrian - 
potrivit concepţiei sale militar-politice de „repliere şi 
defensivă” - avea iniţial intenţia să evacueze Dacia, cum 
informează celebrul pasaj din istoria-cronică eutropiană: 
„încercând să facă acelaşi lucru (evacuare) în Dacia, 
prietenii l-au speriat şi îndepărtat de la asemenea plan, 
spre a nu fi astfel predaţi barbarilor, mulţi cetăţeni 
romani.”. Un istoriograf roman din secolul al doilea a 
interpretat acest proiect aproape ca pe un fapt împlinit. 


Semnificativă apare de asemenea măsura luată de 
comandamentul roman de a se demonta podeaua şi partea 
superioară a podului peste Dunăre, de la Drobeta Turnu- 
Severin, cu scopul de a bloca trecerea, împiedicând astfel 
pătrunderea în Moesia a cetelor de barbari năvălitori, care 
ar fi înfrânt rezistenţa din castrul de pe malul dacic al 
fluviului. 

S-a pretins că afirmaţia despre evacuarea iminentă a 
provinciei Dacia ar fi fost o simplă calomnie şi „insinuare” 
din partea adversarilor împăratului şi a istoriografiei 
duşmănoase, ori vreo „confuzie”, unii istorici admițând că 
„intenţia i-ar fi fost atribuită lui Hadrianus de către 
contemporanii săi, în urma faptului că ela retras din Dacia 
câteva unităţi militare”. Sigur este numai că Aelius 
Hadrianus a retras din Dacia Legiunea IV Flavia, pe la 
117/118 (?) şi eventual câteva unităţi auxiliare, aducând în 
schimbul acestora alte formaţiuni auxiliare din Occident şi 
Orient, poate chiar mai numeroase decât cele din timpul lui 
Traian. 

Dar elementul cel mai deosebit în acest context este faptul 
că în alternativa retragerii totale a trupelor şi administraţiei 
imperiale sub presiunea puternică a invaziilor sarmato- 
dace, nu urmau să fie evacuaţi romanii, ci erau lăsaţi sub 
ocupaţie „barbară”. Istoriografia ultimului secol a reluat 
acest argument pentru a considera că „Dacia” care ar fi 
intenţionat să fie evacuată de către Hadrianus era doar 
Dacia Superior. 

În anii 118/119 Hadrian organizează strategic şi 
administrativ zona de sud-vest a Daciei Superioare în Dacia 
Porolissensis. Reorganizarea s-a făcut în două etape, 
afectându-l provinciei nou formate o armată proprie. 
Diploma de la Gherla din 123 atestă Dacia Porolissensis, 
creată între anii 119-123, aşezată fiind la nord de Arieş şi de 
cursul superior al Mureşului. Prin măsurile de ordin 
administrativ şi militar luate de Traian şi de Hadrian, Dacia 
a fost ferită de atacurile din afară, timp de aproape două 


secole, răstimp în care teritoriul şi populaţia daco-romană 
au devenit parte organică a istoriei imperiului. 

Antoninus Pius (138-161) 

Născut la 19 septembrie 86 în împrejurimile Romei, era 
descendent dintr-o familie nobilă, strămoşii săi deţinând 
înalte funcţii în stat. A moştenit de la bunici o însemnată 
avere şi posibilitatea accesului la înalte funcţii. La vârsta de 
23 de ani ajunge consul, apoi guvernator al uneia din cele 
patru provincii italice create de Hadrianus. Domnia sa de 
pace internă şi externă a reprezentat desăvârşirea pe plan 
politic, administrativ şi legislativ a guvernământului 
imperial. Personalitatea şi politica sa au întruchipat în ochii 
contemporanilor idealul cooperării dintre senat şi împărat 
(care i-a adus epitetul de Pius). Provinciile au cunoscut în 
vremea sa o prosperitate nemaiîntâlnită până atunci. 

Conservator în domeniul religiei, respectă vechea religie a 
romanilor, fiind însă adeptul „păcii religioase”, tolerând şi 
celelalte religii care se consolidaseră în imperiu. 

Domnia lui Antoninus Pius nu a fost scutită de puternice 
răscoale care au zguduit imperiul: în Dacia între 143-157; în 
155 se răscoală Iudeea; în Africa are de înfruntat triburile 
maure timp de opt ani (144-152). Treptat însă, aceste 
răscoale au fost potolite. 

La vârsta de 74 de ani, în anul 161 se stinge din viaţă, 
lăsând drept succesor pe Marcus Aurelius, dându-l de soţie 
pe fiica sa, Faustina Minor. În vremea lui Antoninus Pius au 
avut loc tulburări şi în Dacia, o mare răscoală în anul 139, 
în timpul căreia unele castre au fost incendiate. În anul 143 
este respinsă o încercare de pătrundere a dacilor liberi în 
provincie. Favorizată de tulburările provocate de dacii 
liberi, în 157 partea de nord a Daciei a fost afectată de o 
răscoală a localnicilor. 

Pentru liniştea provinciei au fost aduse alte trupe în Dacia, 
s-au întărit fortificațiile, prin reconstruirea în piatră a 
castrelor din nord-estul Daciei şi de pe Olt, acum putând să 
dateze începuturile construcţiei limes-ului Transalutanus. 


În perioada domniei sale a fost respins un atac al alanilor 
în zona Olbiei, romanii restabilindu-şi autoritatea în stepele 
din nordul Mării Negre. 

Marcus Aurelius Antoninus (161-180) 

Născut la 26 aprilie 121 la Roma, a fost asociat la domnie 
încă din anul 146. Familia sa era originară din Spania (ca şi 
Traian şi Hadrian) numărând printre strămoşi şi rude 
personalităţi ale vieţii publice romane. Încă din copilărie a 
manifestat interes pentru filosofia stoică, care l-a preocupat 
toată viaţa, fiind autorul unor meditații intitulate „către sine 
însuşi”. A domnit în asociaţie cu Lucius Verrus, până la 
moartea acestuia în 169. Domnia sa a fost dominată de 
războaie, constituind începutul crizei care se va declanşa 
un secol mai târziu. 

Din cei nouăsprezece ani de domnie, şaisprezece au fost 
ani de război efectiv. Succesiv, a trebuit să facă faţă la două 
mari atacuri barbare în Orient (161-166) şi la Dunăre (166- 
175). După doi ani de relativă linişte (175-177) a izbucnit cel 
de-al treilea război cu barbarii, tot la Dunăre (177-180) şi pe 
care n-a putut să-l încheie datorită morţii sale. 

Diplomaţia romană s-a străduit vreme îndelungată să evite 
conflictul cu neamurile barbare de pe malul stâng al 
Dunării, în mijlocul cărora străjuia ca un puternic bastion 
provincia Dacia. Roma nu putea duce concomitent două 
războaie, unul la Dunăre şi altul în Orient. Între populaţiile 
duşmane se află cele germanice, marcomanii, vandalii, 
longobarzii, quazii, lacringii, suevii, apoi cele sarmatice: 
roxolanii, alanii şi iazigii. Primul atac barbar s-a desfăşurat 
între anii 166-169. În 168 s-a încheiat pace cu unii dintre 
barbari. În 169 Marcus Aurelius porneşte o contraofensivă 
împotriva marcomanilor şi quazilor. Atacul combinat 
germano-sarmat din anul 170, îndreptat asupra Daciei şi 
Moesiei Superioare, le-a adus romanilor un mare dezastru. 
Marea ofensivă nord-dunăreană a împăratului a fost 
deschisă în anul 171 prin invadarea teritoriilor locuite de 
quazi, marcomani şi iazigi. În 173 legiunile au obţinut o 


victorie hotărâtoare, ceea ce i-a determinat pe quazi să 
ceară pace. Rezistenţa quazilor a încetat în 174, nu însă şi 
aceea a altor neamuri barbare. La sfârşitul anului 174 
„bellum Germanicum” dus împotriva marcomanilor şi 
quazilor era încheiat, nu însă şi „bellum Sarmaticum”, cel 
purtat separat contra iazigilor. În momentul când Marcus 
Aurelius se apropia de izbânda finală şi era pe punctul de a 
crea două noi provincii romane: Marcomannia şi Sarmatia, 
s-a produs în Orient răzvrătirea lui Avidius Cassius. Marcus 
Aurelius a fost silit să accepte pacea cu iazigii, în toamna 
anului 175, când împreună cu fiul său Commodus a primit 
titlul de Sarmaticus. Apoi a fost nevoit să plece spre Orient 
împotriva uzurpatorului, care a fost ucis de propriii soldaţi. 
Quazii şi marcomanii suportau cu greu tratatul de pace 
care le fusese impus de Marcus Aurelius. Timp de trei ani 
(177-180) a avut loc un nou război cu marcomanii, sarmaţii 
şi quazii. Marcus Aurelius şi fiul său Commodus se 
deplasează la Dunăre în vara anului 178 pentru 
organizarea unei noi mari campanii, care în planurile 
împăratului trebuia să fie ultima şi decisivă. În 179 romanii 
obţin o mare victorie. Quazii au acceptat stăpânirea 
romană. Mai rămâneau de învins marcomanii, care 
scăpaseră de jugul roman prin moartea neaşteptată a 
împăratului şi în urma nechibzuinţei lui Commodus, grăbit 
să încheie pacea cu orice preţ, cât mai repede. Războaiele 
de la Dunăre au ocupat 12 ani din domnia lui Marcus 
Aurelius. Provincia Dacia a fost profund afectată de 
războaiele cu quazii şi mai ales cu marcomanii. Unele 
triburi au pătruns şi au devastat regiunea auriferă a Daciei, 
au atacat Apulum, Porolissum. Concomitent, costobocii au 
invadat dinspre vest, înaintând în Peninsula Balcanică până 
în Attica. Urmele acestei invazii s-au păstrat în Dobrogea, la 
Trophaeum Traiani, unde s-a descoperit epitaful unui 
triumvir căzut în lupta împotriva costobocilor. La Tomis 
autorităţile romane au consultat oracolul spre mântuirea 
publică, iar la Callatis după trecerea primejdiei s-au refăcut 


zidurile. Nevoit să facă concesii sarmaților din vest, Marcus 
Aurelius permite iazigilor să facă comerţ cu roxolanii 
(ramura răsăriteană a sarmaților) folosind drumurile 
Daciei. În schimb, a reorganizat apărarea Daciei şi a adus 
legiunea a V-a Macedonica în provincie. Reorganizează 
administrativ cele trei provincii, creând Concilium trium 
Daciarum, adunare provincială cu sediul la Ulpia Traiana. 

În primăvara anului 180, la 59 de ani, Marcus Aurelius 
moare de ciumă în tabăra de la Vindobora, preocupat de 
soarta imperiului sub conducerea fiului său Commodus pe 
care-l asemăna cu Nero, Caligula şi Domitianus. Conform 
lui Dio Cassius „pentru romanii de atunci istoria a trecut de 
la o domnie de aur la una de fier şi rugină”. 

Lucius Aelius Aurelius Commodus (180-192) 

Ultimul împărat al dinastiei Antoninilor s-a născut la 31 
august 161. După mamă se trăgea din Hadrian, avându-l 
străbunic pe Traian. Istoricii au subliniat contrastul dintre 
educaţia deosebită pe care a primit-o şi caracterul „nedemn 
de rangul imperial”. Încă din anul 177 a fost asociat la 
domnie de către tatăl său. După moartea acestuia şi 
preluarea tronului a încheiat războiul cu marcomanii, 
renunțând la proiectul lui Marcus Aurelius de a muta 
graniţele imperiului pe linia Carpaţilor nordici. Între 
condiţiile de pace impuse de Commodus în anul 180 
populațiilor de la nordul Daciei, Dio Cassius aminteşte 
interdicţia ca burii să se apropie de hotarele Daciei dincolo 
de o linie de 400 de stadii. În timpul guvernării lui Sabianus 
(cca 180) au fost supuşi 12.000 de daci liberi, cărora li s-a 
făgăduit pământ în „Dacia noastră”. Aşezaţi sub scutul 
stăpânirii romane, aceştia aveau situaţia social-economică a 
colonilor. Din anul 184 Dacia a fost iarăşi atacată de 
„barbari de dincolo”, probabil de sarmaţi. În aceste 
războaie şi-au dobândit faima guvernatorii Clodius Albinius 
şi Pescenius Niger, viitori împărați. Commodus moare la 1 
ianuarie 193, asasinat de adversarii săi politici. După 


moartea sa, senatul a decretat damnatio memoriae, numele 
său fiind şters de pe monumentele publice ale imperiului. 

Odată cu moartea lui Commodus se stinge dinastia 
Antoninilor. Conducerea statului este preluată de prefectul 
Romei, P Helvius Pertinax, apoi Didius Iulianus, până la 
instaurarea noii dinastii, cea a Severilor. Dinastia 
Antoninilor a însemnat pentru imperiu, ca şi pentru 
provinciile dacice un apogeu al dezvoltării. Deşi în urma 
cuceririi şi a răscoalelor de după moartea împăratului 
Traian provincia a cunoscut un regim de ocupaţie militară, 
treptat, dacii din cadrul provinciei s-au integrat nu numai 
vieţii politice a imperiului, dar au asimilat cultura şi 
civilizaţia romană. 

Lucius Septimius Severus (193-211) 

Primul împărat roman născut în afara Europei, la 
11.04.146, în oraşul Magna, pe coasta libiană a Africii, 
provenind dintr-o familie de rang ecvestru. Deţine diverse 
funcţii publice şi militare, între 191-193 fiind guvernator al 
Pannoniei Superior. Se pare că un rol important în 
ascensiunea sa l-a avut cea de-a doua soţie, lulia Domna. 

După moartea lui Commodus la Roma se instaurează 
anarhia. Pertinax este ucis doar după 87 de zile de domnie; 
tronul imperial este ocupat de senatorul Didius lulians, fapt 
ce duce la revolta legiunilor care se răscoală şi îşi proclamă 
conducătorii împărați. Astfel armatele din Siria îl proclamă 
împărat pe Pescenius Niger, cele din Pannonia pe Septimius 
Severus, iar cele din Britannia pe Clodius Albinus. În urma 
războiului civil (193-197 primăvara) Septimius Severus 
rămâne singur stăpânitor al Imperiului. 

Pe tot parcursul domniei sale domină autoritatea 
imperială, Septimius Severus declanşând regimul 
militarilor, care va duce la transformarea imperiului în 
dominat, domnia sa fiind o formă de tranziţie între principat 
şi dominat. 

În anii 197-198 va desfăşura o nouă campanie în Orient, 
înfrângându-l pe parți. Îşi va lua titlul de Parthicus Maximus 


şi pune bazele dinastiei Severilor prin ridicarea celor doi fii 
la rangul de auguşti. El rămâne în Orient până în 202, 
desfăşurând aici o intensă activitate administrativă. În anul 
208 pleacă în Britannia pentru a înăbuşi răscoalele de aici. 
Va muri în această provincie la 4 februarie 211. 

Sprijinindu-se pe armată, Septimius Severus acordă 
atenţie provinciilor cărora le asigură o lungă perioadă de 
pace şi de relativă prosperitate. Se ocupă peste tot de 
întărirea apărării hotarelor imperiului. 

După vremurile precare din timpul războaielor 
marcomanice, Dacia cunoaşte în timpul domniei lui 
Septimius Severus o perioadă mai lungă de linişte şi de 
refacere economică. Activitatea economică este reluată cu 
intensitate. 

Oraşele se bucură de o nouă perioadă de înflorire. 
Septimius Severus acordă rangul de municipiu aşezărilor 
de la Potaissa, unde se afla sediul legiunii V Macedonica şi 
de la Porolissum, alt important centru militar în nordul 
Daciei. Poate tot el a acordat dreptul de municipiu şi 
oraşelor Diema, Tibiscum şi Apulum, iar la Apulum se 
întemeiază, în jurul importantului castru al legiunii XIII 
Gemina, un al doilea oraş, municipium Septimium Apulense, 
alături de mai vechea colonia Aurelia Apulensis. Unora 
dintre oraşe, ca de pildă Drobeta, Septimius Severus le 
acordă rangul mai mare de coloniae, iar Potaissei, rangul de 
coloniae şi dreptul italic (lus Italicum), care pune oraşele 
din Dacia pe aceeaşi treaptă cu cele din Italia, ceea ce le 
aducea reale beneficii. 

În timpul lui se reconstruiesc în piatră mai multe castre de 
pământ. Este foarte probabil că tot sub Septimius Severus 
se organizează, poate pe o linie de apărare menţinută încă 
din timpul lui Hadrian, aşa-numitul limes transalutanus, de 
la est de Olt, astfel că acum hotarul Daciei este împins 
efectiv dincolo de Olt, în Muntenia, până la linia care de la 
Flămânda, pe Dunăre, continuă fără întrerupere până în 
faţa pasului Bran. Comerţul se desfăşoară într-o ambianţă 


cosmopolită, ceea ce, în cazul Daciei, presupunea o 
imigrație de cetăţeni şi supuşi romani, ex toto orbe romano, 
dar şi a unei populaţii dacice locale, care se romanizase 
chiar înainte de venirea romanilor, din nevoia de a 
comunica cu negustorii care vorbeau latineşte şi cu clienţii 
veniţi să cumpere. 

Inscripţiile din această perioadă păstrează nume latineşti, 
aşa cum purtau oamenii de pe suprafaţa întregului imperiu, 
dar majoritatea acestor nume par să fi fost mai degrabă de 
origine italică şi din provinciile limitrofe din sudul Dunării şi 
din Pannonia. 

Consecințele deosebitei atenţii faţă de Dacia a lui 
Septimius Severus au dus la construirea de drumuri pentru 
transportul mărfurilor şi, bineînţeles, al trupelor, precum şi 
la crearea a numeroase edificii necesare administraţiei şi 
serviciilor publice. 

Septimius Severus a ales cu multă grijă guvernatorii 
Daciei, stabilind totodată şi garnizoane importante şi de 
elită între Carpaţi şi Dunăre. Guvernatorul Pollux 
Terentianus reconstruieşte la Micia băile cohortei Il Flavia 
Commagenorum. Publius Septimius Geta, fiul împăratului, 
amintit într-o inscripţie de la Apulum aşezată acolo de 
trupele sale, a ridicat la Potaissa, în anul 195, un edificiu în 
numele împăratului. Fostul consul Caius Iulius Maximianus 
ajunge şi el guvernator în Dacia şi, drept mulţumire, el 
ridică un altar împăratului la Apulum. Multe inscripţii din 
Dacia îl amintesc pe guvernatorul Lucius Octavius Iulianus, 
în funcţie în anii 200/201, cel care a ridicat, întru cinstirea 
împăratului şi a celor doi fii, un altar la Germisara, închinat 
zeiţei Fortuna. Guvernatorul Lucius Pomponius Liberalis 
(204) a acordat daruri colegiului postăvarilor din Apulum, a 
reconstruit Templul Patriei în localitatea Micia, închinat 
Împăraţilor Neînvinşi - Septimius Severus, augustul 
Antoninus zis Caracalla şi Cezarul Geta - nefiind uitate nici 
împărătesele Iulia şi Plautilla, ca şi socrul lui Caracalla. Tot 
la Apulum, un alt guvernator, Menius Surus (205) a înscris 


la temelia clădirilor numele curierilor statului său major. În 
Banat, la Băile Herculane, guvernatorul Claudius Gallus 
închină un altar lui Hercule, între anii 205-209. 

Alţi comandanţi şi funcţionari în Dacia au lăsat urme prin 
inscripţii de tot felul, ca, de exemplu, legatul consular 
Herennius Gemellinus, procurator în Dacia Apulensis. 
Acesta provenea din rândul cavalerilor şi era pentru prima 
dată când se acorda un post atât de înalt unui membru al 
acestui ordin. Iniţiativa lui Septimius Severus a avut ca scop 
înlocuirea senatorilor care ocupaseră aproape în 
exclusivitate posturile cele mai importante, cu oameni dintr- 
un ordin inferior, mult mai supuşi şi mai devotați 
împăratului. Iniţiativa capătă mai târziu şi o formă legală, 
prin reforma introdusă de Gallienus. 

O deosebită solicitudine manifestă Septimius Severus faţă 
de trupele şi soldaţii de toate categoriile din Dacia. Armata 
care se găsea în Dacia în acea perioadă deţinea 15 unităţi 
auxiliare, sub formă de alae şi cohorte, recrutate în Dacia 
printre tinerii autohtoni. Pentru a nu-l obliga pe tinerii daci 
la acţiuni împotriva propriilor familii, politica statului roman 
a fost aceea de ai trimite să lupte în alte provincii ale 
imperiului. Astfel, o unitate recrutată în Dacia şi numită 
vexillatio Dacorum Parthica, a luat parte la campania 
împotriva parţilor din anii 197-199, comandantul ei fiind 
decorat de împărat şi de către Iulia Domna pentru bravura 
sa. O altă vexillatio recrutată din Dacia în anul 196 a luat 
parte la luptele din Gallia, sub comanda lui Tiberius 
Claudianus, cu ocazia înfrângerii lui Clodius Albinus. În 
timpul lui Septimius Severus nu se cunosc lupte la hotarele 
Daciei. Liniştea care domneşte în provincie pare să fie 
oglindită şi de faptul că abia două tezaure monetare sunt 
îngropate în timpul lui Severus. O ştire, înregistrată de Dio 
Cassius, aminteşte de zădărnicirea pornirii unui război 
împotriva Imperiului roman, în 196, de către o populaţie din 
estul Daciei pe care el o numeşte sciți. Este vorba probabil 
de populaţii amestecate de la nordul gurilor Dunării şi a 


țărmului Mării Negre, care se găseau încă din acest timp în 
fierbere. Starea de nelinişte în aceste ţinuturi este oglindită 
şi de îngroparea în Moldova a cinci tezaure monetare, 
dintre care patru au ca ultimă emisie, monede din anul 196. 
Dar din relatarea istoricului antic reiese clar că incursiunea 
în Dacia sau în altă parte a Imperiului roman nu a avut loc 
acum. În Dacia domneşte liniştea şi aici oraşele şi templele 
se întrec să-l ridice lui Septimius Severus şi celor doi fii, 
asociaţi la domnie, statui, monumente, altare. 

Pe baza ştampilelor de pe cărămizi cu numele legiunii XIII 
Gemina, s-a ajuns la concluzia că pe timpul lui Septimius 
Severus a avut loc o intensă activitate constructivă în 
castrul de la Apulum, ridicându-se clădiri noi sau 
refăcându-se altele mai vechi. Dreptul de a se organiza în 
colegii şi de a avea clădiri proprii pentru întruniri chiar în 
castru a fost dat subofiţerilor de Septimius Severus în 
cadrul favorurilor acordate de el soldaţilor şi armatei. Toate 
aceste fapte demonstrează clar că, la sfârşitul secolului al 
II-lea, Dacia a ajuns la apogeul puterii şi importanţei sale. 
lar dacă Septimius Severus a fost acuzat pentru asprimea 
sa, nu numai în conducerea statului, dar şi în eliminarea 
tuturor inamicilor reali sau potenţiali, Dacia şi locuitorii săi 
au avut de câştigat, deoarece măsurile adoptate de împărat 
au contribuit la o mai eficientă integrare a locuitorilor 
provinciei în viaţa economică şi politică a imperiului. 

Marcus Aurelius Antoninus (Caracalla) (211-217) 

Fiu al lui Septimius Severus şi al luliei Domna, născut la 
Lyon, în 4 aprilie 188, va fi desemnat în anul 196 Caesar, iar 
în anul 198 Augustus, devenind, la moartea lui Septimius 
Severus, împărat alături de fratele său Geta. Va fi numit 
neoficial Caracalla, după mantia soldăţească cu acest nume 
pe care o purta în campaniile militare. 

Despre Caracalla s-a scris că era „o caricatură a tatălui 
său”, fiind considerat un tiran, brutal, crud şi răzbunător. 
Cu toate acestea, a moştenit de la Septimius Severus 
incontestabile calităţi militare, dorinţa de glorie şi ordine în 


stat. Cea mai mare parte a domniei (cinci ani din şapte) şi-a 
petrecut-o în expediţii pentru apărarea şi întărirea 
frontierelor de la Rin, Dunăre şi în Orient. 

A purtat războaie în Germania şi Boetica (213) împotriva 
carpilor şi în Orient (215-217). Conducerea administrativă a 
imperiului a lăsat-o pe seama mamei sale Iulia Domna care, 
înconjurată de jurişti şi administratori capabili, a desfăşurat 
o activitate legislativă remarcabilă. Aflat în permanent 
conflict cu fratele său Geta, în februarie 212 reuşeşte să-l 
înlăture, punând să fie asasinat. 

Fiind preocupat exclusiv de armată, toate veniturile 
vistieriei s-au scurs în tabere militare. Ca urmare, împăratul 
efectuează o reformă militară, bătând o nouă monedă, 
argentus Antoninianus, în greutate de 5,45 g, dar conţinând 
doar 20% argint. 

Pe plan spiritual, deşi consecvent cultelor tradiţionale 
romane, sub influenţa mamei sale a sprijinit răspândirea în 
provincii a cultelor orientale, îndeosebi cele siriene. 

Tot din necesităţi financiare - nevoia creşterii numărului 
impozitelor - promulgă în anul 212 Constitutio Antoniniana 
prin care acordă privilegiul de cetăţean roman tuturor 
locuitorilor liberi ai imperiului. În primăvara anului 214 
părăseşte Roma pentru totdeauna, pornind spre Orient prin 
Peninsula Balcanică şi Asia Mică. 

La Porolissum, punctul cel mai nordic vizitat de împărat în 
Dacia s-au descoperit fragmentele unei mari lespezi (3,20 x 
1,20 m) puse de unitatea militară din zonă, cu un text 
închinat împăratului. Pe blocul de piatră a fost fixată o 
statuie ecvestră din bronz a lui Caracalla, din care s-au 
descoperit mai multe fragmente. 

Împăratul a reorganizat garnizoanele din provincie şi de 
pe malul Dunării, trecând apoi în Tracia, spre Orient. Va fi 
ucis la 8 aprilie 217 într-un complot organizat de către 
praefectul pretoriului Marcus Macrinus, viitorul împărat 
(217-218). 

Marcus Aurelius Severus Alexander (222-235) 


Fiu al luliei Mamaea şi al lui Casius Marcianus din 
Cezareea Libanului, Severus Alexander s-a născut la 
Emessa, la 10 octombrie 205. Bunica sa era soră cu soţia lui 
Septimius Severus, lulia Domna. 

A venit la Roma în anul 218 şi a fost adoptat de împăratul 
Elagabalus (218222), în anul 221 primind titlul de Caesar. A 
fost proclamat împărat la vârsta de 16 ani, în data de 11 
martie 222. Noul principe fiind minor, treburile statului au 
fost conduse de către bunica (până în 226) şi mama sa şi de 
un „consiliu de regență” format din 16 senatori în frunte cu 
jurisconsulţii Ulpianus, Paulus şi Modestinus. Ei au 
desfăşurat o politică de echilibru între curtea imperială şi 
senat. Domnia sa a fost o perioadă de avânt economic, cu 
numeroase reforme interne; s-au efectuat edificii publice 
(apeductul care-l poartă numele la Roma, a terminat 
templele lui Caracalla) şi s-au înlăturat autocratismul şi 
excentricităţile predecesorului său. În probleme de stat, 
împăratul şi mama sa au apelat la oameni cu experienţă în 
domeniu. Au profitat de pe urma măsurilor imperiale 
provinciile, inclusiv Dacia. O inscripţie de pe frontispiciul 
băilor militare de la Micia indică refacerea lor în timpul lui 
Severus Alexander. Unitatea purta numele imperial de 
Severiana Alexandrina, după numele împăratului. Acum 
colonia Sarmizegetusa devine metropolis. Aici s-a constituit 
conciliul provincial al Daciei (Concilium Daciarum Trium) 
care se întrunea anual. Constituit din delegaţii oraşelor şi ai 
districtelor rurale, prezidat de marele preot al cultului 
imperial, dezbătea diversele probleme ale provinciei, 
aducea elogii guvernatorului, îşi exprima loialitatea faţă de 
împărat, printr-o hotărâre consemnată într-o inscripţie şi 
transmisă uneori acestuia. Împăratul a dus o politică 
tolerantă faţă de religiile aparţinând popoarelor din 
imperiu, păstrând ataşamentul faţă de cultele oficiale, fapt 
de care a profitat creştinismul în dezvoltare, care şi-a lărgit 
poziţiile în toate păturile sociale. A eşuat în schimb în 
politica militară. Docilitatea totală faţă de mama sa, eşecul 


contraofensivei romane în Orient (231-233) şi în Gallia (234- 
235) au nemulţumit armata şi garda pretoriană faţă de „un 
tinerel fricos ce nu ieşea din vorba mamei”. În martie 235, 
în tabăra militară din apropiere de Maintz, în Germania, 
împăratul, mama şi anturajul său sunt ucişi, armata 
proclamându-l împărat pe Maximinus 'Thrax, stingându-se 
astfel dinastia Severilor. 

Perioada 235-275 

Încă din timpul dinastiei Severilor, după Caracalla s-au 
înregistrat atacuri ale dacilor liberi şi ale sarmaților la 
Dunărea de Jos, astfel încât împăratul Maximinus Tracul, în 
urma luptelor cu aceste populaţii şi-a luat numele de 
Dacicus Maximus şi Sarmaticus Maximus. Dacia 
reprezentând o tentaţie pentru populaţiile din exteriorul 
imperiului, va fi în continuare atacată sub Gordian al III-lea 
(238-244) şi Filip Arabul (244-249). Un puternic atac carpic 
are loc în anul 245. Sosit în zonă, împăratul îi învinge pe 
carpi, luându-şi, în 247, numele de Carpicus Maximus. Din 
iniţiativă imperială va funcţiona timp de 11 ani o monetărie 
imperială în provincie, bătându-se monedă cu legenda 
Victoria Carpica. Invazia are însă drept consecinţă 
abandonarea limesului transalutan (graniţa revine pe Olt) şi 
îngroparea unui mare număr de tezaure. Se iau măsuri de 
consolidare a graniţelor, se consolidează fortificațiile, se 
fortifică oraşele (Romula, Sucidava) din apropierea 
limesului alutan, se aduc noi detaşamente în Dacia. Un 
moment important în apărarea imperiului la Dunărea de Jos 
şi în Tracia (Balcani) l-a constituit domnia lui Traianus 
Decius. 

Caius Messius Quintus Traianus Decius (249-251) s-a 
născut în anul 195 în apropierea oraşului Sirminium, 
capitala provinciei Pannonia Inferioară. A avut o strălucită 
carieră: guvernator al celor două Mosesii, apoi al Pannoniei 
Inferior şi prefect al Romei. În anul 248 respinge invaziile 
barbare din Peninsula Balcanică. Trupele pe care le 
comanda îl proclamă împărat. În bătălia de la Verona, Filip 


Arabul moare, Traianus Decius devenind noul împărat. 
Urmărind restaurarea principatului conform concepţiei lui 
Augustus, Decius a avut un program politic conservator, 
bazat pe restaurarea tradiţiilor romane, aceasta explicând 
efortul de consolidare a cultelor oficiale, prin încercarea de 
eliminare a celorlalte culte şi îndeosebi a creştinismului. Pe 
plan militar se remarcă luptele de la Dunăre cu goții şi 
carpii. În iarna anului 249/250 se constituie la Dunăre o 
coaliţie goto-carpică. În două coloane, aliaţii atacă imperiul: 
o coloană trece Dunărea îngheţată în Dobrogea. A doua 
coloană, mai puternică, înaintează prin sudul Moldovei, 
pătrunde în Muntenia, trece peste limes Alutanus şi pradă 
Dacia Sudică (acum este distrus castrul de la Slăveni), iar 
apoi, trecând şi ea Dunărea, atacă cetăţile Oescus şi Novae, 
fără a le putea cuceri fiind apărate de guvernatorul Moesie 
Inferioare, 'Trebonianus Gallus. Sosit în zonă cu trupe, 
Decius şi fiii săi obţin o importantă victorie lângă Nicopolis 
ad Istrum. Goţii pătrund în Tracia, îl înfrâng pe împărat şi 
cuceresc capitala provinciei, Philipopolis (Plovdiv). Pe 
drumul de întoarcere, în cadrul a trei lupte succesive, 
armata romană este distrusă, în luptă fiind ucis şi 
împăratul. Se pare că înfrângerea s-a datorat şi trădării lui 
Trebonianus Gallus, guvernatorul Moesiei Inferior, care se 
proclamă împărat (251-253). În timpul invaziilor goto- 
carpice, soarta Daciei a fost mai bună decât a Moesiei 
Inferior şi a Traciei. Cel mai mult a avut de suferit zona de 
câmpie a Olteniei, atacurile dacilor liberi fiind stăvilite, iar 
goții neputând pătrunde în podişul transilvan. Faptul se 
reflectă în inscripţii, Decius fiind numit „Dacicus Maximus”. 
La Porolissum se pun inscripţii în onoarea sa, la Apulum 
este numit într-o inscripţie „restitutor Daciarum”. Legenda 
„Dacia Felix” de pe inscripţii constituia mai puţin o realitate 
politico-economică şi mai mult o dorinţă optimistă. 
Retragerea garnizoanelor romane de pe litoralul nordic al 
Mării Negre punea în pericol viitorul provinciilor Dacia şi 
Moesia Inferior. Sub Gallienus (253-268) continuă invaziile, 


împăratul luându-şi titlul de Dacicus Maximus. Provincia se 
află în situaţie dificilă şi în timpul lui Claudius II Goticull 
(268-270), motiv care îl va determina pe Aurelian să fixeze 
graniţa din această zonă a imperiului pe Dunăre. Lucius 
Domitius Aurelianus (270-275) s-a născut la 5 septembrie 
214, dintr-o familie de origine modestă din apropierea 
oraşului Sirmium. Are o ascensiune militară remarcabilă. 
Este protejat de Valerianus (259-260), dar va complota 
împotriva fiului acestuia, Gallienus. Moartea lui Claudius II 
Goticul (dec ciumă) îl surprinde în luptele cu goții la 
Dunăre. Este proclamat împărat de armată, împotriva 
pretendentului Senatului, care va domni doar 20 de zile. 
Programul său politic corespunde situaţiei grele a 
imperiului: alungarea barbarilor din Italia, curățirea 
mărilor de pirați, refacerea unităţii imperiului, reprimarea 
regatului Zenobiei şi a „imperiului gallic”. Perseverenţa şi 
energia sa îl vor ajuta să-şi îndeplinească programul politic 
propus. A purtat numeroase războaie împotriva vandalilor 
în Pannonia, a iuthungilor în Italia, a goților şi carpilor la 
Dunăre. În răsărit (271-273) a purtat război împotriva 
Zenobiei, regina Palmyrei care, ocupând Egiptul şi Asia 
Mică până în Bithynia, punea în primejdie unitatea 
imperiului. În Gallia l-a învins pe Tetricus, care se 
proclamase împărat. Strălucita activitate militară 
desfăşurată de Aurelian de-a lungul tuturor frontierelor, 
asigurând unitatea imperiului şi disciplina trupelor i-a adus 
titlul de restitutor orbis. Nu a neglijat problemele interne 
ale statului, cunoscându-se activitatea sa legislativă şi 
efectuarea unei reforme monetare. Vedea consolidarea 
imperiului pe plan spiritual prin doi factori religioşi: cultul 
imperial şi o religie unică. Datorită politicii sale autoritare, 
sfârşeşte ca urmare a unui complot. 

A părăsit provincia Dacia dar, pentru a disimula pierderea, 
care afecta prestigiul politic şi militar al Imperiului, a 
înfiinţat la nordul Dunării, în teritoriul Moesiei o provincie 
nouă numită Dacia, care curând va fi împărţită în două, 


Dacia Ripensis între Dunăre şi Balcani, cu capitala la 
Ratiaria (Arcar, Bulgaria) şi Dacia Mediteraneea, la nord de 
aceasta, cu capitala la Serdica (Sofia). 

RETRAGEREA AURELIANĂ Încetarea stăpânirii romane în 
Dacia constituie un important eveniment în istoria 
Imperiului roman şi prin consecinţele sale a căpătat o 
însemnătate excepţională în alcătuirea, evoluţia şi dăinuirea 
romanităţii orientale. Datorită importanţei deosebite pe 
care o prezintă pentru istoria românească acest eveniment, 
el a fost îndelung controversat în lumea ştiinţifică. În epoca 
modernă a primit şi o încărcătură politică deosebită. Din 
modul în care cercetătorii au căutat să surprindă caracterul 
părăsirii oficiale a Daciei şi îndeosebi soarta romanităţii de 
la nordul Dunării şi din Carpaţi în perioada ulterioară 
retragerii, au rezultat cele două opinii contrare privind 
locul de formare a poporului român: teza continuității daco- 
romane în Dacia şi teza despre migrarea târzie a poporului 
român, deja constituit, din Peninsula Balcanică în teritoriile 
de la nordul Dunării. 

Deosebirea de opinie la istoricii moderni îşi are originea în 
faptul că ştirile literare antice referitoare la părăsirea 
Daciei sunt insuficiente, neclare şi contradictorii. 
Interpretarea altor categorii de izvoare (epigrafice, 
arheologice, numismatice) s-a făcut adesea greşit sau 
tendenţios, cercetarea fiind adesea viciată de tendinţe 
inspirate de interese politice, fapt ce a tergiversat stabilirea 
adevărului istoric. 

Izvoarele literare cu privire la părăsirea Daciei se 
caracterizează prin exagerări şi lipsă de obiectivitate. 
„Istoriile cele mai vechi n-au scris ce vedeau, ci ce auzeau. 
Învăţaţii aceia de atunci, scriind şi ei numai după cărţi, nu şi 
după viaţă, au pus în povestea lor ştirea ce li s-a spus la 
Roma.” (V. Pârvan). Se impune de asemenea constatarea că 
istoricii antici mai însemnați care relatează despre 
părăsirea Daciei, toţi de limbă latină: Sextus Aurelius Victor, 
Eutropius, Rufius Festus, Historia Augusta, Orosius, 


Iordanes nu sunt contemporani cu evenimentul, ci mult 
ulterior lui. Astfel, Sextus Aurelius Victor, Eutropius şi 
Rufius Festus şi-au redactat opera în a doua jumătate a 
secolului al IV-lea (360/361, 369/370 şi 371/372), Historia 
Augusta a fost alcătuită probabil în ultimul deceniu al 
aceluiaşi secol, Orosius şi-a încheiat scrierea pe la 417, iar 
Iordanes îşi redactase lucrarea prin anii 550/551. Deci, 
sunt izvoare datânt dintr-o perioadă mai târzie decât 
faptele la care se referă şi prezentând un anumit coeficient 
de relativitate. Cât priveşte momentul desfăşurării acestui 
eveniment, sursele literare amintesc două părăsiri ale 
Daciei, una sub Gallienus, alta în timpul lui Aurelian. 

Aurelius Victor, Eutropius, Rufius Festus şi Iordanes 
vorbesc în termeni aproape similari de o pierdere a Daciei 
„amissa Daciae” în timpul lui Gallienus, iar apoi, fără nici o 
referire la cele spuse înainte, Eutropius, Rufius Festus şi 
Iordanes, vorbind despre Aurelian, afirmă că acest împărat 
a retras stăpânirea romană din Dacia, termenii în care se 
exprimă fiind numai puţin diferiţi. Sextus Aurelius Victor şi 
Orosius atribuie pierderea Daciei numai lui Gallienus, iar 
Historia Augusta pune evenimentul numai pe seama lui 
Aurelian. 

În ceea ce priveşte presupusa retragere romană din Dacia 
în timpul lui Gallienus (263-268), se observă la autorii antici 
care susţin aceasta o asemănare a frazelor care dovedeşte 
faptul că au copiat mai mult sau mai puţin precis pe un 
predecesor al lor, Vopiscus şi că „n-au cules ştiinţa lor 
despre părăsirea Daciei din alte izvoare, decât numai din 
cel arătat” (A. D. Xenopol). Acest autor antic, aproape 
contemporan cu Aurelian (aproximativ 25 de ani după 
moartea împăratului Aurelian) susţinea că „văzând Illyricul 
devastat şi Moesia pierdută (Aurelian) a părăsit provincia 
întemeiată de Traian peste Dunăre, Dacia, disperând de ao 
mai putea menţine şi a retras din ea armata şi pe provinciali 
(sublato exercitu et provincialibus). Oamenii luaţi de acolo i- 
a aşezat în Moesia şi a numit (noua provincie) Dacia sa 


(adică Aureliană) care acuma desparte cele două Moesii. 
Afirmațiile lui Vopiscus conţin unele contradicții flagrante, 
el neputând fi considerat un izvor sigur. El vorbeşte despre 
retragerea „provincialilor” din Dacia. Or sudul Dunării era 
mereu prădat şi nesigur pentru locuitorii de aici, deci cei 
veniţi de la nordul Dunării nu ar fi găsit aici siguranţă în 
faţa năvălirilor barbare, deci nu ar fi avut rost mutarea 
locuitorilor nord dunăreni în sudul Dunării. Pe de altă parte, 
Aurelian nu i-ar fi putut adăposti pe toţi locuitorii Daciei în 
Moesia. 


Se consideră de câtre istorici că Vopiscus nu a relatat 
adevărul pur. Ca izvor el a folosit jurnalul operaţiilor 
militare ale lui Aurelian, deci un izvor „oficial”, prezentând 
evenimentele într-o lumină favorabilă împăratului. În 
termeni asemănători, Sextus Aurelius Victor (De 
Caesaribus) afirmă că Gallenius „a pierdut dincolo de Istru 
ceea ce câştigase Traian”. Eutropius (Breviarum ab Urbe 
condita), vorbind despre acelaşi împărat, spune că Dacia, 
pe care Traian o alipise (imperiului) dincolo de Dunăre, a 
fost pierdută atunci, (adică sub Gallienus) şi tot el, uitând 
parcă cele relatate cu puţin înainte, ne informează: 
„deoarece întreg Illyricum şi Moesia erau devastate şi 
pierzând speranţa că va putea-o păstra, Aurelian a evacuat 
provincia Dacia, pe care o întemeiase Traian dincolo de 
Dunăre şi scoțând pe romani din oraşele şi de pe ogoarele 
Daciei, i-a aşezat în partea de mijloc a Moesiei şi pe aceasta 
a numit-o Dacia, care acum desparte cele două Moesii.” 

Rufius Festus (Breviarum rerum gestarum populi Romani), 
referindu-se la „provincia” organizată de Traian „dincolo de 
Dunăre, pe pământul barbar”, spune şi el că sub împăratul 
Gallienus Dacia a fost pierdută, iar Aurelian, după ce au fost 
strămutați de acolo romanii (translatis exinde Romanis), a 
înfiinţat două Dacii în ţinuturile Moesiei şi Dardaniei. 
Acelaşi fapt îl relatează şi Iordanes în Romanica, 21, 7: „Dar 
Gallienus în timpul domniei sale, i-a pierdut (pe daci), iar 
împăratul Aurelian, retrăgând de acolo legiunile (evocates 
exinde legionibus), le-a aşezat în Moesia şi într-o parte a 
acesteia a întemeiat Dacia Mediteraneea şi Dacia Ripensis, 
la care a alipit Dardania”. Singura deosebire relevantă este 
că expresia „Romanis” de la Rufius Festus este înlocuită la 
Iordanes cu „legionibus”, fără nici o aluzie la locuitorii civili, 
aceasta fiind o restricţie semnificativă pentru dovedirea 
continuității de locuire la nordul Dunării (autorul fiind 
originar din apropierea Daciei, de la Durostorum - V. 
Pârvan). 


„Historia Augusta” plasează evenimentul exclusiv lui 
Aurelian. Retragerea este prezentată în Vita Aureliani, cap. 
39 aproape în aceiaşi termeni şi cu aceeaşi explicaţie ca şi 
la Eutropius, fiind înlocuit totuşi cuvântul Romanos din 
expresia „abdustagque Romanos” („şi scoțând pe romani”) 
cupopulos din expresia „abdustaque ex eo populos” 
(„scoțând populaţia de acolo” - din Dacia) şi fiind introdusă 
şi expresia „sublato exercitu et provincialibus” („mutând 
armata şi pe provinciali”), ceea ce lipseşte cu totul la 
Eutropius şi Rufius Festus, dar căreia îi corespund la 
Iordanes cuvintele „evocatis exinde legionibus” („retrăgând 
de acolo legiunile”) fără „provincialibus”. În legătură cu 
deosebirile şi coincidenţele remarcate la aceşti autori 
antici, sa emis ipoteza că ei ar fi folosit ca izvor şi „o colecţie 
mai veche de biografii oficiale ale împăraţilor, astăzi 
pierdută, scrisă pe timpul lui Constantinus Il şi cunoscută 
după numele istoricului care i-a stabilit existenţa, sub 
denumirea de „Istoria împărătească a lui Enmann”. 

Orosius (Istoriorum adversum paganos libri septem), 
deosebindu-se de ceilalţi scriitori amintiţi, menţionează că 
sub Gallienus „Dacia de dincolo de Dunăre a fost răpită 
pentru totdeauna”, iar despre Aurelian afirmă că „făcând o 
expediţie la Dunăre, a bătut pe goți, în lupte mari şi a 
restabilit stăpânirea romană în vechile ei graniţe”. Mihail 
Macrea şi alţi istorici consideră că relatarea lui Orosius 
(secolul al V-lea) este lipsită de interes şi nu se poate lua în 
considerare, din cauza caracterului apologet creştin al 
operei sale. Din afirmaţia lui nu trebuie dedus că Aurelian 
ar fi cucerit ceea ce Gallienus pierduse în Dacia, ci numai că 
„după alungarea invadatorilor din ţinuturile illirice, el a 
menţinut frontiera imperiului anterioară războiului cu goții. 
(a. 272). 

Pe baza acestor informaţii literare antice, confuze şi 
contradictorii, istoricii moderni au soluţionat problema în 
mod diferit. Cei mai mulţi, începând cu Th. Mommsen, 
susţin că Dacia a fost abandonată pe timpul lui Gallienus, 


prin anii 256 sau chiar 260 d. Hr., dar că unele zone mai 
bine apărate din sudul provinciei, mai ales din Oltenia şi 
Banat au fost menținute de romani până la Aurelian. Acest 
împărat roman a părăsit ultimele teritorii de la nordul 
Dunării, înființând o nouă Dacie la sudul fluviului. O astfel 
de interpretare este de fapt echivalentă cu acceptarea 
relatării lui Eutropius, Festus şi Iordanes despre părăsirea 
provinciei („amissio Daciae”) în două etape. Referitor la 
termenul „amissio Daciae”, C. Daicoviciu considera că 
aceasta se referea la „pierderea teritoriului Munteniei şi 
Moldovei de sud, cuprinse în termenul de Dacia, în 
accepțiunea lui mai veche de dinainte de cucerirea 
romană”. Situaţia creată în Dacia pe timpul lui Gallienus se 
oglindeşte în Tabula Peutingeriana, al cărei prototip ar data 
(pentru Dacia şi ţinuturile de la Dunărea de Jos) dintre 250- 
260 sau în apropierea acestei date. Într-adevăr, din această 
hartă lipsesc părţile de est ale Daciei şi cele care se întind 
la răsărit de ea şi la nord de Dunărea de Jos, figurând însă 
celelalte teritorii ale provinciei. 

Există însă istorici care, având în vedere scrierile lui 
Sextus Aurelius Victor şi Orosius, consideră că toată Dacia a 
fost definitiv pierdută sub domnia lui Gallienus. Concepţia a 
fost mai des întâlnită în istoriografia mai veche românească, 
la Miron Costin (De neamul moldovenilor), stolnicul 
Constantin Cantacuzino (Istoria Ţării Româneşti), autorii 
demonstrând însă continuitatea de locuire la nord de 
Dunăre. 

În sfârşit, unii istorici, luând în considerare doar datele din 
Historia Augusta au preconizat o singură părăsire a Daciei, 
efectuată de Aurelian. De fapt, punându-se de acord ştirile 
literare cu datele oferite de izvoarele directe, s-a 
concluzionat că în timpul lui Gallienus a avut loc o retragere 
parţială din anumite teritorii (nordul şi estul Daciei 
transilvane). Alţii, orientându-se după toate ştirile literare 
antice, afirmă că sub Gallienus a fost retrasă populaţia 


civilă, iar Aurelian a evacuat armata, desăvârşind astfel 
abandonarea provinciei întregi. 

De fapt, există două tradiţii istorice în această privinţă (VI. 
Iliescu): prima vorbeşte de o evacuare totală, atât a armatei 
cât şi a populaţiei (fals şi tendenţios), a doua indică doar o 
evacuare parţială sau oficială (tradiţia corectă). 

Contribuţii la clarificarea istoriei Daciei în perioada de la 
Traianus Decius la Aurelian aduc descoperirile arheologice, 
îndeosebi inscripţiile şi circulaţia monetară din acest 
interval cronologic. 

Dificultatea întocmirii unui repertoriu arheologic, 
numismatic şi epigrafic al acestei perioade de un sfert de 
veac este deosebită. Majoritatea materialului arheologic 
este compus din obiecte de uz gospodăresc care au evoluat 
puţin pe parcursul existenţei provinciei, cele mai multe 
tipuri fiind în uz şi după secolul al III-lea d. Hr., deci pot fi 
luate în considerare doar cele găsite în nivele stratigrafice 
după anul 250. Se adaugă ca dificultate perioada de 
circulaţie (monede) sau folosinţă (obiecte de port, podoabe) 
ale pieselor. Singurele vestigii care se pot încadra 
cronologic cu certitudine sunt inscripţiile, cele executate în 
această perioadă sau cele mai vechi, refolosite acum. 

Cercetarea comportă două posibilităţi de abordare: una 
largă, care include toate piesele care au putut fi utilizate şi 
în perioada dată, alta restrânsă, incluzând doar piesele ce 
se pot data cu certitudine în această perioadă. Materialul 
epigrafic cunoscut atestă existenţa provinciei până la 
Gallienus. Perioada de refacere şi stabilitate a provinciei din 
vremea lui Traianus Decius a fost suficient ilustrată de 
epitetele atribuite împăratului în inscripţiile onorifice - 
„restitutor Dacorum”. Este perioada în care poate fi datată 
prima etapă de construcţii şi refaceri din cadrul fazei finale 
a castrelor, tehnica şi sensul acestei activităţi trădând 
continuitatea vieţii provinciale în tipare cunoscute. 

După moartea împăratului (252), pacea răscumpărată de 
Trebonianus Gallus asigură o perioadă de linişte provinciei: 


se refac drumuri (între Micia şi Apulum), se dezvoltă 
oraşele (Colonia Aurelia Apulensis). Materialul epigrafic 
(inscripţiile) indică o perioadă de tranziţie în care atribuţiile 
administrative şi de comandă sunt preluate de 
reprezentanţi ai ordinului ecvestru. Situaţia se datorează 
creării noilor complexe provinciale de la Dunărea de Mijloc 
şi de Jos de care ţinea şi Dacia. În aceste condiţii, este 
posibil ca la conducerea fiecărei provincii să se afle de facto 
un agens vice praesidis care nu avea doar atribuţii juridice 
ci deţinea şi comanda efectivă asupra acelor trupe care la 
momentul respectiv nu erau concentrate sub comanda 
guvernatorului celor trei Dacii. Galllienus va desăvârşi 
această doctrină politică, nemainumind guvernatori de rang 
imperial. Domnia lui Valerian (253-259) şi Gallienus (253- 
268) marchează începutul unei noi perioade de 
instabilitate. Sunt presupuse conflicte cu dacii liberi în 
preajma anului 257. În cadrul luptelor pentru putere 
împotriva uzurpatorilui Regalianus, legiunile Daciei rămase 
fidele imperiului detaşează trupe în Pannonia Superior (260 
toamna). În provincie atmosfera este calmă, fapt dovedit de 
inscripţiile puse acum: la Tibiscum un altar, la Potaissa se 
termină lucrările la un templu. Se aşează inscripţii onorifice 
împăraţilor la Mehadia şi lui Licinius Cornelius Valerianus, 
nobilissius Caesar la Sarmizegetusa. Ioate monumentele 
provin din prima jumătate a domniei lui Gallienus. După 
259 se poate data cu certitudine doar altarul lui Marc (us) 
Aurel (ius) Veteranus prae (fectus) leg (ionis) XIII Gall (i). 
Este ultima atestare epigrafică a unui funcţionar imperial în 
Dacia. Altarul a fost găsit în secolul al XVIII-lea la Mehadia 
sau Herculane şi titlul personajului ilustrează reforma lui 
Gallienus. Se poate presupune prezenţa veteranului la 
tratament la apele termale de la Herculane, mai mult, 
probabil că legiunea se mai afla în vechea sa garnizoană la 
Apulum, deci în provincie era linişte. Interpretarea 
ştampilelor târzii ale legiunii apărute la Mehadia şi 
Herculane, precum şi a ştampilei comune a legiunilor XIII 


Gemina şi V Macedonia, puse în legătură cu refacerile târzii 
ale castrelor de la sfârşitul secolului al III-lea - începutul 
secolului al V-lea la care au participat cele două legiuni 
permite însăşi ipoteza că praefectul legiunii a venit de la 
Ratiaria la Herculane, unde erau dislocate trupe ale 
legiunii. Statistica descoperirilor monetare indică o 
creştere de monedă de la Traianus Decius la Gallienus, 
pentru a cobori la Claudius II Gothicus. Ruptura intervine 
odată cu a doua parte a domniei lui Gallienus, explicându-se 
prin încetarea emiterii de monedă în Dacia în anul 256. 
Monede de la Gallienus continuă totuşi să existe în mediile 
militare (castre). Deci inscripţiile şi descoperirile monetare 
par a indica continuarea vieţii normale a provinciei romane 
şi după Gallienus. 

Ideea abandonării Daciei de către întreaga populaţie daco- 
romană a fost respinsă de aproape toţi istoricii români, care 
au susţinut cu toţii că este cazul doar al retragerii 
legiunilor, administraţiei şi a unei minorităţi a populaţiei 
civile: „Un popor aşezat nu fuge niciodată în întregimea lui 
înaintea unei năvăliri. Numai nomazii care îşi duc viaţa în 
căruțele lor, umblând din loc în loc, se pot strămuta cu totul. 
Se poate oare găsi un singur exemplu în istorie unde un 
popor întreg aşezat să fi părăsit ţara sa pentru a căuta 
scăpare aiurea? Pentru ce oare să fi făcut excepţie de la 
această obştească lege?” (A. D. Xenopol). 

„Condamnată de critica izvoarelor, teza unei evacuări 
totale a populaţiei din Dacia este respinsă şi mai mult de 
realităţile generale ale vieţii omeneşti şi de ordinea firească 
a lucrurilor. Teritoriile Daciei Aureliene de pe malul drept al 
Dunării şi din Balcani nu ofereau nici întinderea, nici 
mijloacele de trai ale Daciei Traiane şi nici nu erau 
depopulate pentru a-l primi pe toţi locuitorii acesteia până 
la ultimul om” (R. Vulpe, Considerations historiques autour 
de Ll'evacuation de la Dacie). 

Numeroşi alţi istorici: D. Cantemir (Hronicul vechimii 
româno-moldo-ulahilor), P Maior (Istoria pentru trecutul 


românilor Dacia), A. TI. Laurian, A. Sacerdoţeanu etc., au 
remarcat faptul că locuitorii Daciei Traiane nu se puteau 
muta de pe locurile străbune într-o regiune săracă şi 
nesigură, cu atât mai mult cu cât şi la sud de Dunăre aveau 
loc incursiuni barbare. Istoricilor români li se adaugă în 
demonstrarea tezei continuității daco-romane şi numeroşi 
istorici şi învăţaţi străini. Astfel, mitropolitul Stefan 
Stratimirovici de Carlovitz - contemporan cu Petru Maior - 
susţinea cu justeţe la 1806: „Mărturia lui Vopiscus din 
această expresie «sublato exercitu et provincialibus» 
(retrăgând armata şi pe provinciali) şi a lui Eutropius 
«abductos Romanos ex urbis et agri Daciae» (luând pe 
romani din oraşele şi de pe ogoarele Daciei) cel mai bine şi 
probabil aşa se poate înţelege dacă spunem că romanii şi- 
au retras de acolo armata lor, toate garnizoanele şi toţi 
funcţionarii care au aparţinut armatei sau aşa-zis 
conducerii şi poate pe toţi cetăţenii romani care s-au distins 
prin proprietăţi şi prestigiu, care au putut şi au vrut să 
plece. Acolo au lăsat întreaga prostime (vulgus ignobile 
colluviem) a acelui popor, care întotdeauna a alcătuit cea 
mai mare parte a locuitorilor, neputând afirma că ei 
(romanii) au retras, în afară de funcţionari, orăşeni şi 
familiile ilustre şi marele număr al prostimii de acolo.” 

Marele istoric E. Gibbon afirmă că Aurelian a retras numai 
armata din Dacia, dar că aici „a rămas, totuşi, un număr 
considerabil din locuitorii săi, care se îngrozeau mai mult 
de pribegie decât de stăpânul got.” 

De aceeaşi părere se declara şi ]. Jung care spunea că 
„Aurelian nu a retras din Dacia decât o parte din colonişti, 
mai ales dintre cei bogaţi, însă marea majoritate a 
populaţiei, care cunoscuse destule greutăţi în timpul 
stăpânirii romane, a continuat să trăiască sub noii stăpâni, 
goții.” 

L.. Homo, în „Essai sur le regne de lempereur Aurelien” 
(p. 316-317), susţine şi el că nu a fost posibilă părăsirea 
Daciei de către toată populaţia daco-romană. 


Un alt mare istoric, Jacques Zeiller, susţine că „o plecare 
în masă (a locuitorilor) ar fi fost inexecutabilă fără război. 
Goţii, înaintea cărora se retrăgeau romanii, n-ar fi admis o 
evacuare a întregii populaţii civile. Dacă această populaţie 
se acomoda noului regim, Aurelian n-avea nici un motiv să 
se arate mai intransigent decât ea. Înclinăm deci a crede că 
Dacia n-a fost evacuată complet la 275.” 

Numeroşi alţi istorici (D. Cantemir în „Hronicul vechimii 
romano-moldo-ulahilor”, P Maior „Istoria pentru trecutul 
românilor în Dacia”, A. T. Laurian A. Sacerdoţeanu etc.) au 
remarcat faptul că locuitorii Daciei Traiane nu se puteau 
muta de pe locurile străbune într-o regiune săracă şi 
nesigură, pentru că şi la sud de Dunăre aveau loc incursiuni 
barbare. Aceşti eminenţi istorici (români şi străini) şi-au 
fondat teoriile lor cu privire la cine a plecat şi cine a rămas 
în Dacia traiană, pe afirmaţiile scriitorilor antici. Eutropius 
şi Festus notează că, din Dacia au fost evacuaţi „romanii” 
(Romani), iar în „Historia Augusta” se spune că au plecat 
„armata” (exercitus), „provincialii” (provinciales) şi 
„mulţimile” (populi). Iordanes, însă, menţionează numai 
retragerea „legiunilor” (legiones). Indiferent de felul 
relatării şi de terminologia folosită, indiferent de lucrările 
istorice mai vechi din care ei şi-au luat informaţia, de la 
aceşti autori rezultă că din Dacia a fost retrasă atât armata, 
cât şi o parte din populaţia civilă. 

În ce priveşte data precisă în care a avut loc retragerea 
stăpânirii romane de la nordul Dunării pe timpul lui 
Aurelian a fost şi continuă să fie subiectul unei îndelungi 
polemici în literatura de specialitate, evenimentul fiind 
plasat, cu excepţia anului 273, în fiecare an din domnia 
acestui împărat. Unii istorici acceptă anul 270 (Th. 
Bemhardt, H. Schiller şi V. Pârvan), alţii susţin anul 271 Q. 
Jung, M. Macrea, C. Daicoviciu), existând istorici care 
plasează abandonarea definitivă a Provinciei carpatice la 
sfârşitul domniei lui Aurelian, în anul 275 (Br. Rappaport, L. 
Homo, E. Ritterling, A. D. Xenopol, M. Besnier, V. 


Christescu, R. Vulpe „data retragerii aureliene trebuie 
căutată nu spre începutul domniei, ci spre sfârşit, în 274- 
275”.), considerând că totul pledează în favoarea acestei 
date. Cu toate acestea, în istoriografia românească din 
ultimele decenii, anul 271 e. n. a fost acceptat în general ca 
dată a părăsirii Daciei. Dar, după numeroase cercetări, se 
poate afirma cu certitudine numai faptul că Dacia a fost 
abandonată de Imperiu pe timpul lui Aurelian (270-275), 
fără a se putea preciza în care an anume. După D. Protase, 
izvoarele literare, datele epigrafice şi numismatice, toate 
pledează pentru părăsirea Provinciei la sfârşitul domniei lui 
Aurelian (274/275). 

Indiferent de data la care a avut loc retragerea 
administraţiei romane din Dacia şi care a fost contextul în 
care s-a desfăşurat, cert este faptul că la nord de Dunăre a 
continuat să existe o populaţie daco-romană, majoritară, 
care în contact sau convieţuind cu migratorii, a format baza 
etnică a proceselor istorice desfăşurate aici ulterior. „Altoiul 
roman pe trunchiul dacic s-a dovedit rezistent şi viabil, în 
ciuda vicisitudinilor istorice din frământata perioadă a 
migraţiilor, din care romanitatea dacică va ieşi biruitoare şi 
capabilă de noi sinteze etnice în regiunile de la Dunăre şi 
din Carpaţi.” 

DACII LIBERI ŞI RELAŢIILE LOR CU IMPERIUL ROMAN 
După înfrângerea regatului lui Decebal, teritoriul dacic 
neintegrat provinciilor Dacia şi Moesia Inferior vor rămâne 
sub controlul dacilor liberi. 

Dacii liberi din est (costobocii şi carpii) 

Soarta teritoriilor estice rămase în afara provinciei nu a 
fost aceeaşi pe toată întinderea lor. Ptolemeu, în Geografia 
(III, 10, 7-9) menţionează că provincia Dacia se mărgineşte 
la răsărit cu Siretul şi că regiunea dintre Siret şi Nistru 
aparţine Moesiei Inferior. Cercetările au indicat faptul că 
regiunea dintre Prut şi Nistru este clientelară Romei. Deşi 
nu s-au făcut numeroase cercetări arheologice, se poate 
constata că această zonă nu a fost abandonată de populaţia 


dacă, continuând să existe aşezări şi necropole, doar 
fortificațiile fiind abandonate. Societatea locală evoluează 
continuu, în permanent contact cu lumea romană, pe tot 
parcursul existenţei provinciei. Raporturile dintre băştinaşi 
şi romani nu au rămas aceleaşi, ci au suferit treptat unele 
modificări. Odată cu schimbarea zonei de ocupaţie de după 
cucerire, în ţinutul clientelar s-au schimbat parţial relaţiile 
între băştinaşi şi romani. Cu toate că încasează tributul şi 
făceau unele recrutări din cadrul comunităţilor săteşti, 
acestea rămâneau cu o largă autonomie şi organizare 
proprie. S-a constatat că, cultura materială a populaţiei din 
zona clientelară din sudul Moldovei era mai apropiată de 
cea a dacilor liberi din centrul Moldovei decât de civilizaţia 
romană, fapt datorat gradului ridicat al acestei autonomii. 
În privinţa dacilor din zona liberă, cercetările de la Lipiţa, 
Vârteşcoiu, Poieneşti, Moldoveni, Pădureni, Văleni, Poiana 
Dulceşti şi Gălineşti aduc importante precizări privind 
cultura dacică de la est de Carpaţi. Se observă aici că toate 
aşezările sunt de factură clasică, iar necropolele, aproape 
în totalitatea lor, aparţin dacilor; doar un număr restrâns de 
morminte au fost lăsate de nomazii sarmaţi, descoperirile 
dacice şi sarmatice formând complexe distincte, 
diferenţiate cu multă claritate, cu toate împrumuturile 
reciproce ce au avut loc între ele ca urmare a contactelor 
dintre cele două populaţii. Elementele de civilizaţie romană 
nu apar concentrate în complexe ce ar putea fi definite ca 
romane. În schimb, vestigiile romane propriu-zise, ca şi 
elementele imitate sau inspirate după acestea se găsesc în 
toate aşezările şi necropolele dacice, uneori chiar şi în 
mormintele sarmatice. Aşezările dacice aveau o mare 
întindere, erau nefortificate, situate de-a lungul văilor, pe 
terasele râurilor de obicei sau pe panta mai domoală de la 
poalele dealurilor, având în preajmă terenuri agricole şi 
pentru creşterea vitelor. Locuinţele parţial îngropate în 
pământ sau construite la suprafaţa solului se aflau 
orânduite pe două sau mai multe şiruri, probabil de o parte 


şi de alta a uliţelor care străbăteau aşezarea de la un capăt 
sau altul. Printre cele mai intens cercetate sunt aşezările de 
la Văleni (com. Boteşti, jud. Neamţ), Băiceni (jud. laşi), 
Cucorăni (jud. Botoşani), Poiana-Dulceşti (jud. Neamţ), 
Lipiţa de Sus (Republica Moldova). 

Între spaţiile dintre multe locuinţe s-au semnalat şi resturi 
de la diferite anexe gospodăreşti. Între acestea sunt de 
menţionat vetrele şi „cuptoarele de copt pâine”, care nu 
sunt altceva decât rămăşiţele unei bucătării în aer liber. 
Ambele puteau fi protejate cu pereţi uşori şi chiar cu 
acoperiş, pentru aceasta folosindu-se stâlpi de lemn, stuf. 
De asemenea, au fost descoperite în număr apreciabil şi 
diferite gropi, în general cilindrice, uneori cotlonite, în 
umplutura cărora se găsesc de obicei şi multe resturi 
menajere, deşi se pare că destinaţia lor iniţială trebuie să fi 
fost aceea de a adăposti rezervele de hrană, în special de 
cereale. 

Un loc important între complexele de aşezări îl ocupă 
atelierele meşteşugăreşti, din care cele mai răspândite sunt 
acelea de olărie. Constatarea că atelierele perfecţionate 
pentru lucrat vase de lut nu lipsesc în nici una din aşezările 
mai intens cercetate dă dreptul de a susţine că ele au 
existat în toate aşezările sau în marea lor majoritate, în 
unele din aşezări dezvoltându-se adevărate cartiere 
specializate cu ateliere de olărie. Inventarul de obiecte din 
cuprinsul aşezărilor este foarte bogat şi de o mare 
varietate. O parte din uneltele care se foloseau în 
agricultură: cuțite, brăzdare de plug, seceri, coase dar şi 
topoare, dălţi, burghie, piese de harnaşament, amnare, 
chei, ace de cusut, undiţe folosite în diferite meşteşuguri şi 
activităţi gospodăreşti erau lucrate din fier. Râşniţele 
pentru măcinat boabe, de formă discoidală şi perforate la 
mijloc erau imitate în rocă locală după modelul roman. Ca 
obiecte din piatră foarte frecvente în aşezări sunt gresiile 
pentru ascuţit, fusoaiele din lut, precum şi greutăţi 
piramidale şi conice pentru războaiele de ţesut. 


Ceramica este de două feluri: lucrată cu mâna şi la roată, 
într-o primă etapă timpurie predominând vasele lucrate cu 
mâna, ca apoi vasele lucrate la roată să preia întâietatea. 
Vasele lucrate cu mâna erau dintr-o pastă de proastă 
calitate, păstrând formele şi ornamentele specifice 
tradiţionale Latene-ului dacic. Astfel apar oale, ceşti 
tronconice cu şi fără toartă, cu brâie în relief, alveole, 
crestături, proeminențe, linii orizontale sau în val incizate. 
Ceramica la roată este dintr-o pastă de calitate superioară, 
fină, de culoare cenuşie sau roşie, prezintă o varietate mai 
numeroasă de forme. Între acestea, mai frecvent se găsesc 
diferite tipuri şi variante de oale, vase de provizii, străchini, 
castroane, fructiere, câni, amfore şi capace, lucrate 
întotdeauna cu mare grijă şi acoperite cu angobă. Ele sunt 
de multe ori decorate în tehnica lustrului, mai ales cu 
numeroase combinaţii de linii drepte şi în val. 

În aşezări au mai fost descoperite şi arme (vârfuri de 
lance), accesorii vestimentare (fibule, catarame, scuturi) şi 
obiecte de podoabă (mărgele, cercei, brățări, pandantive, 
amulete) şi oglinzi. 

Se mai adaugă pe lângă acestea şi numeroase alte 
materiale de origine romană. Mai frecvente sunt amforele 
(prezente în toate aşezările, ceea ce demonstrează că nici 
una din ele nu a rămas în afara contactului cu lumea 
romană); se mai pot semnala şi alte categorii de vase 
precum castroanele, uneori chiar terra sigillata. Trebuie de 
asemenea amintite vasele de argint, de sticlă, diferite 
fibule, piese de harnaşament din bronz placate cu argint, 
râşniţe de tuf vulcanic, piese mici de joc de formă sferică, 
turnate din sticlă şi alte obiecte. Un loc foarte important îl 
ocupă monedele, ce apar ca exemplare izolate în aşezări 
sau constituite în tezaure, cuprinzând uneori peste 2.000 
de piese. 

În privinţa necropolelor, acestea cuprind morminte de 
incineraţie, dar unele cuprind şi morminte de înhumaţie, 
găsindu-se în apropierea aşezărilor în tot teritoriul locuit de 


dacii liberi; la Văleni (comuna Boteşti, jud. Neamţ) au fost 
dezvelite 608 morminte, iar la Gălineşti (comuna Onceşti, 
jud. Bacău) 291 de morminte. 

Dacii practicau incineraţia, aceasta fiind o continuare 
firească a ritului tradiţional, încât mormintele de incineraţie 
s-au găsit în număr mare în toate necropolele cu inventar 
de ceramică dacică din sec. II-LII d. Hr. Există două tipuri 
de morminte de incineraţie: morminte cu oase calcinate 
depuse în urne, acoperite sau neacoperite cu capac şi 
morminte cu oase calcinate depuse direct în groapă, dar 
fiecare variantă are multe particularităţi ce demonstrează 
marea variabilitate a practicilor funerare din lumea dacică. 
Pe lângă incineraţie, se mai practica şi înhumaţia. S-a 
stabilit caracterul dacic al mormintelor de înhumaţie de la 
Văleni, Poieneşti, Moldoveni, aducându-e argumente 
hotărâtoare pentru contemporaneitatea mormintelor de 
înhumaţie cu cele de incineraţie şi deci pentru apartenenţa 
lor dacică, cu toate aparențele de apartenenţă la lumea 
sarmatică, pe deasupra găsindu-se similitudini cu 
mormintele de înhumaţie descoperite în provincie, în ce 
priveşte detaliile de rit ale mormintelor de înhumaţie. Toate 
acestea arată că în mod cert pe teritoriul dacilor liberi cât şi 
al acelora aflaţi în provincia romană, în sec. II-LII se 
practică, pe lângă incineraţie şi înhumarea, arătând prin 
întinderea spaţiului cu descoperiri de morminte de 
înhumaţie, că obiceiul nu era de dată recentă şi nu era luat 
de la o altă populaţie. Raporturile cu sarmaţii au fost relaţii 
de împrumut reciproc cultural şi colaborare în politica faţă 
de imperiul roman. Nu se cunoaşte dacă natura acestor 
raporturi a rămas aceeaşi din perioada războaielor daco- 
romane şi până la retragerea aureliană. Se pare că sarmaţii 
s-ar fi infiltrat treptat în grupuri mici, ceea ce nu a dus la un 
conflict cu autohtonii. Sarmaţii n-au pătruns pe tot teritoriul 
locuit de daci. Concentrări mai mari de morminte sau găsit 
pe cursul Răutului, Bârladului şi Jijiei. Sarmaţii nu s-au 
aşezat în câmpia Moldovei decât în zona dintre Prut şi Jijia, 


iar spre vest doar pe cursul inferior al Bahluiului, unde mai 
apar câteva morminte. Mai apar morminte şi la Broscăuţi 
(jud. Botoşani) şi Larga (comuna Movileni, jud. laşi). 

În teritoriul dacilor liberi nu au fost găsite aşezări şi 
necropole romane, în schimb s-au găsit produse romane în 
absolut toate aşezările şi în mormintele dacilor. Cele mai 
des întâlnite produse sunt amforele, găsindu-se depozite la 
Holboca, laşi şi Vetrişoaia. Prezenţa amforelor cu ulei de 
măsline sau vin în aşezările dacilor liberi presupune şi 
pătrunderea unor negustori romani în teritoriul lor, dar nu 
este exclus ca negustorii daci să fi preluat mărfurile chiar 
din centrele romane de la nordul Dunării de Jos şi de pe 
litoralul nord-pontic (Barboşi, Iyras). 

Monedele romane se găsesc de asemenea în aşezările şi 
necropolele dacilor liberi dar şi în tezaure. Pătrunderea 
acestora s-a făcut prin schimburi comerciale, stipendii, 
incursiuni militare în teritoriul roman, răscumpărarea 
captivilor, mercenariat. În privinţa tezaurelor de monede, 
ele se întind pe tot teritoriul dacilor liberi şi cu ajutorul lor 
se poate cunoaşte momentul apogeului puterii lor, cât şi 
momentele de decădere sau din nou de creştere. Astfel, 
descoperirile arheologice de până acum atestă cu 
certitudine unitatea culturii dacice din zonele neocupate de 
romani. Doar în privinţa unor elemente secundare se poate 
observa o anumită variabilitate de la o zonă la alta. Toate 
aceste deosebiri nu fac altceva decât să ofere elemente de 
diversitate firească în spaţiul culturii dacice. 

Pentru diferite grupe din teritoriul est-carpatic s-au folosit 
denumiri cum ar fi „cultura Lipiţa” - pentru descoperirile 
de pe Nistrul superior şi „cultura Poieneşti” pentru cele din 
zona subcarpatică şi Podişul Central Moldovenesc. 
Gheorghe Bichir va impune pentru descoperirile de la 
Poieneşti termenul de „cultură carpică”. El îşi exprimă 
părerea că „în carpi trebuie văzut un trib dacic, care iniţial 
a locuit în zona Carpaţilor răsăriteni, zona de la vest de 
Siret cuprinsă între râurile Putna şi Trotuş la sud, de apa 


Moldovei la nord şi cu timpul s-au extins treptat, aşa încât 
în sec. II-LII d. Hr. A ajuns să-şi exercite autoritatea asupra 
celei mai mari părţi din teritoriul geto-dacic de la est de 
Carpaţi. Ei, precizează autorul, s-au extins din zona iniţială 
spre sud şi est, „ocupând regiunea cuprinsă între Siret şi 
Prut”, au pătruns şi la răsărit de Prut până la Nistru „dar 
într-un număr mai mic decât în teritoriul dintre Siret şi 
Prut.” 

Între populaţiile menţionate de Ptolemeu (III, 8, 3) 
figurează şi costobocii, situaţi în părţile de nord-est ale 
Daciei. Identificarea lor cu grupul de tip Lipiţa, este 
aproape unanim acceptată. 

Geograful antic Ptolemeu (III, 8, 3) aminteşte numele a 15 
populaţii din Dacia de dinainte de cucerirea romană, 
printre care coistobocoii, caucoensioii, cotensioii, sensioii şi 
piefigoii sunt situaţi în partea de răsărit a Daciei. Lia 
mijlocul sec. II carpii nu apar, ei neavând un rol important 
în acea vreme; abia începând cu anul 238 sunt menţionaţi 
în izvoarele scrise dar în sec. II], carpii ocupau un loc de 
frunte între celelalte populaţii dacice libere din regiunile 
est-carpatice. Autoritatea lor este recunoscută, iar atacurile 
îndreptate împotriva Imperiului Roman, la care îşi asociază 
uneori pe sarmaţi şi pe goți, sunt de o forţă rar întâlnită, 
mai ales până în vremea lui Filip Arabul (244-249). Pentru a 
înlătura pericolul carpic, romanii le plătesc substanţiale 
stipendii. 

Se pot sesiza două etape importante în evoluţia societăţii 
dacice de la răsărit de Carpaţi în intervalul 106-275, fiind 
împărţite cronologic de evenimentele din jurul anului 170, 
care se desfăşoară pe un spaţiu mai larg şi la care participă 
şi dacii liberi. În prima perioadă stipendiile romane sunt 
scăzute deoarece după înfrângerea lui Decebal, romanii nu 
plăteau stipendii dacilor liberi, pentru moment ei 
nemaireprezentând un pericol. În prima perioadă deci, 
stipendiile sunt scăzute şi vor creşte odată cu creşterea 
puterii militare şi a refacerii dacilor liberi. Acum se remarcă 


între triburile dacilor liberi costobocii, despre care se 
cunoaşte că au organizat mai multe expediţii în Moesia 
Inferior, ajungând până în Grecia. Ei stăpâneau nordul 
Moldovei, Bucovina şi zona Nistrului superior din Ucraina 
subcarpatică. După 170 puterea lor militară decade, 
nemaifiind menţionaţi în izvoarele scrise. După dispariţia 
costobocilor din izvoarele scrise ale antichităţii (dovadă a 
scăderii puterii lor militare), apar atestaţi carpii, al căror 
nume, după unii cercetători, ar fi în legătură cu Munţii 
Carpaţi, iar după alţii ar deriva din cuvântul kar, de origine 
indo-europeană; sunt menţionaţi în izvoarele antice şi 
atestaţi arheologic la est de Carpaţi, locuind mai intens în 
zonele subcarpatice şi de podiş ale Moldovei. Constituiţi 
într-o puternică uniune tribală - în care poate au fost 
integrați şi costobocii - au atacat în sec. III şi IV Imperiul 
Roman, în alianţă cu sarmaţii, goții şi alte populaţii, având 
supremaţia coaliţiei până la mijlocul secolului al III-lea, pe 
care au preluat-o apoi goții. Această perioadă de la 170 la 
275 reprezintă a doua perioadă, găsindu-l pe dacii liberi cu 
forţele refăcute şi reorganizaţi în mai multe formaţiuni, 
care se vor uni la un moment dat sub autoritatea carpilor. 
Refacerea forţelor dacilor este arătată şi de descoperirile 
de mari cantităţi de monede ce demonstrează importanţa 
unora din aceste formaţiuni. 

Plata stipendiilor substanţial mărite după 170, încă din 
vremea lui Marcus Aurelius, continuă pe vremea 
împăraţilor Commodus şi primii ani de domnie ai lui 
Septimius Severus (193-196), când cresc şi mai mult. 
Creşterea substanţială a stipendiilor reflectă recunoaşterea 
de către romani a unor prefaceri interne calitative din 
societatea dacică. Reforma monetară din imperiu şi 
schimbarea politicii de abordare a stipendiilor îi afectează 
pe dacii liberi, la care se înregistrează o scădere a 
tezaurelor. Pătrunderea sarmaților mai accentuată în 
ultima parte a acestei perioade pare să fie însoţită, la un 
moment dat, de retragerea stipendiilor; în acest sens sunt 


şi datările din această perioadă a marii majorităţi a 
descoperirilor sarmatice din teritoriul dacilor liberi. 
Depunerile şi complexele arheologice din aşezările şi 
necropolele dacice aparţinând acestei etape sunt mai 
consistente şi au un inventar bogat şi variat. Produsele 
romane apar în cantităţi mult mai mari şi mai diversificate 
în comparaţie cu etapa precedentă. Obiectele de lux, cum 
ar fi paharele de sticlă ori podoabele de argint lucrate în 
tehnica filigranului, au acum o largă răspândire; apare 
evidentă astfel prosperitatea tuturor aşezărilor. 

În noua situaţie creată de apariţia goților şi problemele pe 
care le pun aceştia stăpânirii romane, istoria dacilor liberi 
intră într-o nouă fază, cuprinsă în intervalul de timp de la 
retragerea aureliană, 275, până la invazia hunilor, 376. În 
această perioadă, puterea militară şi supremaţia sau mai 
bine zis rolul de conducător al uniunii de triburi din estul 
Carpaţilor, pe care îl avuseseră până atunci dacii liberi, va fi 
luat de noii veniţi, goții, care îşi vor impune supremaţia în 
zonă. 

Zona de la nord de Dunăre, din sudul Moldovei va fi 
părăsită şi ea în momentul acţiunii generale de repliere pe 
aliniamentul Dunării în perioada Gallienus-Aurelianus. 

Această retragere treptată a avut importante urmări 
pentru teritoriul dacic est-carpatic, deoarece dispare zona 
de ocupaţie şi clientelară, cât şi graniţa ce le despărţea, 
populaţia dacilor liberi intrând într-un contact direct cu 
modul de viaţă roman, prin pătrunderea de elemente 
dacice în teritoriul abandonat sau grupuri de daci liberi 
care s-au instalat aici. Schimbul treptat de populaţie între 
zone (populaţie gata romanizată trecând în teritoriul 
dacilor liberi şi invers), contribuind la o restructurare 
etnică în teritoriile dacice răsăritene, aducându-şi aportul la 
extinderea aici a romanităţii. Retragerea aureliană va fi 
folosită de goți pentru a pătrunde pe o mare parte a 
teritoriului dacic, în timp ce forţa militară şi politică a 
dacilor liberi scade. Consecința este constituirea 


complexului cultural suntana de Mureş. Restructurarea nu 
se realizează însă prin înlocuirea unei populaţii vechi cu 
alta nou venită, ci printr-un adaos de populaţie de altă 
etnie. 

Dacii liberi din Muntenia Începând cu domnia lui 
Augustus, împărații romani s-au străduit să întărească paza 
frontierelor, creând, de-a lungul lor, în teritoriu duşman 
(acolo unde zona s-a pretat unei astfel de măsuri) - politica 
„spaţiului de siguranţă” - practicată de romani şi la 
Dunărea de Jos din ordinul lui Augustus. Sextus Aelius 
Catus transferă la sud de Dunăre 50.000 de geţi. La 
mijlocul sec. | d. Hr. Legatul Moesiei Tiberius Plautius 
Silvanus Aelianus transferă şi el la nord de Dunăre peste 
100.000 de geţi (cifră exagerată). Pornind de la aceste 
informaţii, unii istorici (A. Alfoldi) considerau că Muntenia a 
fost golită de populaţie şi că în locul geților au pătruns 
sarmaţii roxolani. Dar nu s-au descoperit în Muntenia şi 
Câmpia Română morminte sarmatice anterioare sec. Il d. 
Hr., iar populaţia geto-dacă, trăind în zona colinară, a 
început după 106 să se extindă treptat şi în zona de câmpie, 
mai puţin locuită în urma depopulărilor practicate de 
romani în sec. I. Pe teren se pot vedea uneori consecinţele 
politicii de siguranţă: în vremea lui Augustus sunt 
abandonate dave din Câmpia Dunării (Zimnicea, Popeşti); în 
vremea lui Plautius Aelianus este afectată linia Tirosul 
(Prahova)-Mătăsari (Dâmboviţa), afectând nordul Moldovei 
şi Basarabiei. Distrugerea aşezărilor s-a făcut prin 
incendiere, deci transferul s-a făcut prin împotrivirea 
dacilor. Geto-dacii au revenit pe fostele meleaguri începând 
probabil chiar cu epoca lui Traian, când teritoriul Munteniei 
şi sudul Moldovei au fost înglobate la Moesia Inferior (101- 
117). Din papirusul Hunt (datat în anii 105-106) rezultă că 
soldaţii cohortei I Hispanonum veterana, cu detaşamente la 
Piroboridava (Poiana - Sudul Moldovei) şi Buridava 
obțineau periodic tributul de grâne din teritoriu, tribut care 
se putea obţine doar de la geto-daci, agricultori sedentari 


din zonă. Cu atât mai mult cu cât sarmaţii, nomazi în acel 
moment, au pătruns în Moldova după 105-106, iar în 
Muntenia abia după 117-118. Ei s-au limitat la zonele de şes, 
cele mai numeroase descoperiri sarmate făcându-se în sud- 
estul Munteniei (Bărăgan), unde în necropole sarmate s-a 
descoperit ceramică dacică, atestând şi prezenţa 
localnicilor în zonă. 

Deci sarmaţii vor convieţui cu autohtonii, influenţându-se 
reciproc. Istoria Munteniei în vremea provinciei Dacia se 
rezumă la sforţările făcute de imperiu pentru menţinerea 
acestor teritorii sub supravegherea sa. Continuare a 
politicii de siguranţă, începând cu Traian se vor construi 
castre în zona subcarpatică (Drajna de Sus, Mălăieşti, 
Târgşor, Rucăr, Voineşti, Ciolanu, Filipeşti, Năieni şi capete 
de pod (Barboşi şi Flămânda - aici este un castru de 
pământ din timpul războaielor cu Decebal). Pe vremea lui 
Antoninus Pius s-a construit în vestul Munteniei şi linia 
transalutană a limesului din S-E Daciei. Muntenia a avut un 
statut aparte faţă de alte teritorii rămase în afara provinciei 
Dacia, deoarece a fost temporar stăpânită de romani şi 
continuu supravegheată. O dovedeşte titlul de praefectus 
acordat în 143 lui T. Flavius Priscus C. Gallonius Franto Q. 
Marcius 'Turbo, procurator şi pro legato al Daciei Inferior, 
având atribuţii militare pe care le exercită în afara 
provinciei (Muntenia). 

Dezvoltată din Latene-ul geto-dacic, cultura Militari-Chilia 
reprezintă cultura materială a geto-dacilor din Muntenia şi 
Câmpia Română. Cele mai importante descoperiri sunt la 
Mătăsaru (Dâmboviţa), Coloneşti-Mărunţei (Olt) şi Târgşor 
(Prahova) (aşezări) şi Chilia (necropolă). Cercetările 
arheologice au demonstrat continuitatea populaţiei geto- 
dacice din toate zonele neocupate de romani. Cultura lor (a 
dacilor liberi) a fost unitară în esenţa sa, atât sub aspectul 
material, cât şi spiritual, existând însă particularităţi 
determinate de factori zonali. 


Astfel, purtătorii culturii Militari-Chilila aveau aşezări 
compuse din locuinţe de suprafaţă şi bordeie; practicau 
aceleaşi variante de ritualuri funerare - incineraţia - 
păstrată din Latene (particularitate pentru Muntenia - nu 
sau descoperit morminte de înhumaţie). Ocupațiile lor 
principale au fost agricultura, păstoritul şi producţia 
meşteşugărească. În cadrul meşteşugurilor - practicarea 
metalurgiei fierului este dovedită în aşezări la Mătăsaru, 
Coloneşti-Maărunţei, Scorniceşti, Bucureşti- Militari, 
Dulceana. Au existat ateliere de turnat oglinzi (Bucureşti- 
Militari) dintr-un aliaj conţinând mai multe metale: cupru, 
plumb, staniu, zinc etc. În alte ateliere se reparau (sau 
chiar turnau) obiecte de bronz (Mătăsaru, Dulceana). 
Uneltele de tâmplărie, rotărie, dulgherie atestă prelucrarea 
lemnului. lar numeroasa ceramică, precum şi cuptoarele de 
olar de la Mătăsaru atestă meşteşugul olăritului. 

Ceramica geto-dacilor din Muntenia indică pe de o parte 
tradiţia Latene-ului geto-dacic, pe de altă parte, o puternică 
influenţă romană. Influenţa romană este sesizabilă 
îndeosebi la ceramica lucrată la roată, mai dificil de 
constatat la ceramica lucrată cu mâna. 

Durata aşezării de la Mătăsaru se poate stabili pe baza 
inventarului. Începuturile sale datează din timpul domniei 
lui Hadrian (după retragerea trupelor romane din zona 
subcarpatică), primul său nivel de locuire datând până în 
vremea lui Caracalla (atacul carpilor în 214) când încetează 
şi aşezările de la Scorniceşti şi Coloneşti-Gueşti). După 
atacul carpic, imperiul va construi un castru la Şarânga- 
Pietroasele, care va fi ocupat spre mijlocul sec. III de carpi. 
Cercetătorul Gh. Bichir consideră că aici s-a aflat Costellum 
Carporum (inscripţia de la Intercisa (Dunapentele) şi 
respectiv cetatea menţionată de istoricul Zosimos. De altfel, 
spre sfârşitul sec. III se poate data chiar sfârşitul „culturii” 
Militari-Chilia (în centrul şi vestul Munteniei continuându-se 
până în primele decenii ale secolului IV). 


Toate aşezările cercetate au fost distruse prin incendiu. 
Populaţia va continua să trăiască alături de noii veniţi - 
goții, care vor stăpâni aceste teritorii în calitate de 
foederaţi ai imperiului roman. 

Descoperirile arheologice şi numismatice (121 de 
descoperiri monetare, din care 21 tezaure) indică 
integrarea Munteniei în această perioadă circuitului 
economic roman, pe teritoriul ei trecând şi drumurile 
comerciale care legau Moesia Inferior de Dacia romană. 

Soldaţii care păzeau castrele şi capetele de pod de pe linia 
transalutană, stabiliţi mulţi ca veterani în zonă, au 
contribuit, alături de alte influenţe, la propagarea în 
teritoriu a culturii romane şi la acomodarea daco-geților 
munteni cu limba latină (unii chiar învățând vorbitul şi 
scrierea în această limbă). 

Se poate afirma că în Muntenia procesul de romanizare s- 
a desfăşurat paralel cu cel din Dacia romană. Populaţia de 
aici era familiarizată cu civilizaţia romană încă înainte de 
ocuparea Daciei, iar sudul Munteniei a rămas în stăpânire 
romană până în sec. VI d. Hr,, în tot acest interval 
cronologic geto-dacii constituind un factor de permanenţă 
şi continuitate (Gh. Bichir). 

Dacii vestici Informaţiile documentare şi cercetările 
arheologice au demonstrat că teritoriul locuit de daci se 
întindea spre vest până la Dunărea mijlocie şi Munţii 
Slovaciei, inclusiv nord-estul Pannoniei. Încă de la sfârşitul 
sec. I d. Hr,, în spaţiul locuit preponderent de daci au 
pătruns alte populaţii: quazii în Slovacia de vest, sarmaţii, 
iazigii între Dunăre şi Tisa, pe o limită răsăriteană 
cuprinzând localităţile Arad-Oradea-Săcuieni-Carei. 
Cucerirea romană stabileşte graniţa vestică a provinciei pe 
Tisa, Mureş, versanţii vestici ai Munţilor Apuseni şi la nord 
de Someş. Se conturează astfel teritoriul dacilor liberi 
vestici: el cuprindea Crişana, Maramureşul, estul Slovaciei, 
nord-estul Ungariei şi Ucraina de Vest. Pentru siguranţa 
limesului vestic, imperiul creează o zonă de supraveghere 


în spaţiul dacilor vestici până la Depresiunea Zarandului, pe 
valea Crişului Repede, la vest de Bologa, la nord de Someş 
şi până la poalele Munţilor Maramureşului. În acest context, 
sub control roman, iar în anumite zone suprapuşi de 
populaţii „barbare” (quazi, sarmaţi, iazigi), după o 
retragere a dacilor spre munţi, se poate constata în sec. ÎI- 
LII d. Hr. O „renaştere” a fondului vechi dacic, la care se 
adaugă mereu elemente dacice noi, venite din vestul şi 
nord-vestul Daciei romane. Izvoarele literare şi inscripţiile 
atestă participarea dacilor vestici la luptele date de imperiu 
în vestul Daciei. Inscripţiile din provincie (Ulpia Traiana, 
Apulum) amintesc de luptele desfăşurate în vestul 
provinciei în vremea împăraţilor Antoninus Pius şi Marcus 
Aurelius, la care au participat şi dacii vestici. Descoperirile 
arheologice, circulaţia monetară şi importurile de ceramică 
romană (îndeosebi terra sigillata) din aşezări şi necropole 
demonstrează că dacii liberi au intermediat schimbul de 
produse între Dacia romană şi lumea sarmato-lazigă, celtă 
şi veche germană, evident în măsură diferențiată de la o 
zonă la alta. Cercetările arheologice au dus la identificarea 
unor noi ateliere ceramice în spaţiul dacic la Biharea 
(Crişana) un important centru de olărie celtică, iar la 
Medieşu Aurit (Satu Mare) un atelier de olărie dacică care 
realiza atât ceramică de tradiţie locală, dacică, cât şi 
ceramică de tradiţie romană provincială. Cercetătorul 
Sever Dumitraşcu (Oradea), studiind evoluţia şi 
răspândirea unui important tip de vas dacic, chiupul, 
consideră revelatoare răspândirea acestui tip de vas de 
factură dacică în peste zece variante la populaţiile cu care 
dacii vestici au intrat în contact. Pentru prezenţa şi rolul 
dacilor în zonă se detaşează aşezarea şi centrul de olărit de 
la Medieşul Aurit, unde se poate constata puternica 
influenţă romană provincială asupra comunităţii de daci 
liberi. Aşezările şi necropolele dacilor vestici (Medieşul 
Aurit, suntanaArad, Cicir, Arad-Ceala), cele din depresiunea 
Holodului (între localităţile Tinca şi Holod, pe valea Crişului 


Negru la Cociuba Mare, Rohaci, Râpa, Tinca, pe valea 
Crişului Repede (Oradea), ilustrează identitatea culturii 
materiale a dacilor liberi (evoluată sub influenţă 
diferențiată romană). Aşezările sunt deschise, cu locuinţe 
de suprafaţă şi bordeie. Activităţile economice 
fundamentale ale localnicilor sunt agricultura şi păstoritul, 
atelierele de olărie şi metalurgice (extracția metalului, 
fierărie) indicând principalele meşteşuguri practicate de 
daci. Tezaurele monetare descoperite în zonă la Covăsânţ 
(jud. Arad) - 500 de piese, 14 identificate, de la Nero la 
Faustina Senior; între localităţile Vânători şi suntana (Arad) 
tezaur de 150 de piese, unele de la Domițian şi Hadrian; 
Aştileu (Bihor) - 28 de piese, de la Antoninus Pius la 
Commodus şi Crispina; Ghiuşa (Satu Mare) - aproximativ 
200 de piese de la Vespasian la Lucius Verrus; la leceu 
(Maramureş) - peste 1.100 decari romani imperiali, de la 
Vitellius la Septimius Severus, la care se adaugă 
numeroasele monede izolate (descoperite la Arad, Arad- 
Ceala, Chişineu Criş, Oradea etc.) permit observaţii privind 
evoluţia economică a zonei (comerţ, circulaţie monetară) 
dar şi concluzii istorice asupra momentului îngropării lor. 
Se poate deci dovedi că spaţiul vestic al Daciei, asemeni 
celui din estul provinciei (Moldova) şi din sud (Muntenia), 
prin dacii liberi de aici şi civilizaţia lor, se integrează 
procesului de continuitate daco-romană şi romanizare. 
DOBROGEA ÎN SECOLELE I - III Organizarea 
administrativ-militară La mijlocul sec. 1 d. Hr. Statul dac a 
lui Burebista integrează în componenţa sa Dobrogea, 
stopând pentru un timp expansiunea romană în zonă. După 
dispariţia lui Burebista şi dezmembrarea statului dac, 
oraşele greceşti de pe malul vestic al Pontului Euxin vor fi 
nevoite să accepte treptat controlul, apoi stăpânirea 
romană, obţinând în schimbul supunerii lor, condiţii 
prielnice de dezvoltare şi protecţia împotriva atacurilor 
dacilor şi sarmaților. Intrate după Burebista în componenţa 
statului odris, stat clientelar Romei, oraşele greceşti se 


aflau de fapt sub directul control roman, păstrându-şi însă 
autonomia, manifestată prin perpetuarea conducerii 
proprii, organizată după modelul metropolei, în care însă 
vor accede tot mai mulţi oameni ai Romei (chiar cetăţeni 
romani - în anul 15 Ovidius, exilat la Tomis devine 
aghonothet al cetăţii). Edificator este faptul că Tomisul va 
emite monede cu sigla împăraţilor romani, aflându-se aici 
probabil şi un templu destinat cultului imperial. Deci, încă 
înainte de ocupaţia romană efectivă, Dobrogea va evolua 
integrată Imperiului sau controlată de acesta. În urma 
declanşării luptelor pentru putere în regatul odris (12 d. 
Hr.) care vor dura cu intermitențe până la desfiinţarea sa 
(46 d. Hr.), în vremea împăratului Augustus oraşele greceşti 
de aici vor intra sub autoritatea unei prefecturi a litoralului 
maritim (praefectura orae maritimae) iniţial subordonată 
proconsulului Macedoniei, iar după anul 15 guvernatorul 
Moesiei, aceasta însemnând de fapt integrarea litoralului în 
provincia Moesia. Restul teritoriului dobrogean va fi inclus 
în Ripa Thraciae, aflată încă sub autoritatea nominală a 
regatului odris. 

În anul 46 statul odris este desfiinţat, provincia Moesia 
extinzându-şi graniţele până la Delta Dunării şi Marea 
Neagră. Încă de la început Moesia a fost o provincie de 
rang consular, dispunând de două legiuni: V Macedonica 
staționând la Oescus şi III Scitica la Viminacium. Roma îşi va 
imprima sigiliul impunându-şi propria ordine în zonă; 
guvernatorul Moesiei, Tiberius Plautius Silvanus Aelianus, 
în urma unei expediţii la nord de fluviu având ca rezultat 
liniştirea temporară a geților şi sarmaților, va transfera în 
Moesia un mare număr de transdanubieni (izvoarele dau 
exagerat 100.000) creând astfel „zona de siguranţă” 
necesară liniştii provinciei. Cu prilejul acestei expediţii, 
datată între anii 57-67, oraşele greceşti sunt obligate să 
accepte garnizoane romane. Cu toate aceste măsuri, mai 
ales pe timp de iarnă, când apele Dunării îngheţau, 
expedițiile dacilor şi sarmaților de la nordul Dunării în 


Moesia sunt frecvente. Astfel, în anii 67-68 are loc o 
expediţie sarmată, iar peste doi ani o puternică incursiune 
dacică provoacă mari daune în provincie. 

Împăratul Vespasian (69-79) va declanşa o politică 
energică de pacificare a zonei: măreşte numărul unităţilor 
militare (doar trupe auxiliare), organizează flota de pe 
Dunăre (Clasiss Flavia Moesica) după ce în timpul lui Nero 
s-a format flota Mării Negre, toate acestea având drept 
scop, conform lui Tacitus (Historia) „pentru ca barbarii să 
nu poată trece deloc Istrul”. Reuşită de scurtă durată, 
atacul dacilor din anii 85/86 soldându-se cu moartea 
guvernatorului Caius Oppius Sabibus. Situaţia este atât de 
gravă încât împăratul Domițian este nevoit să se deplaseze 
în zonă. El încredinţează conducerea armatei din Dobrogea 
praefectului praetoriului Cornelius Fuscus care reuşeşte să- 
l respingă pe daci. Continuarea operaţiilor pe teritoriul 
dacic se va sfârşi însă în anul 87 cu dezastrul de la 'Tapae. 
Prezent la Dunărea de Jos, Domițian reorganizează 
provincia Moesia împărţind-o în Moesia Superior şi Moesia 
Inferior (în funcţie de aşezarea lor pe cursul Dunării), 
Dobrogea integrându-se Moeiei. Conform teoriilor care 
susțineau că nordul Dobrogei a fost abandonat de romani, 
cercetările ultimelor decenii au demonstrat că teritoriul 
Dobrogei a rămas unitar în perioada stăpânirii romane. 

Un izvor important pentru cunoaşterea organizării 
administrative dobrogene îl reprezintă Horotensia 
teritoriului rural al Histriei. Este un document emis la 25 
octombrie anul 100 d. Hr. de către M. Laberius Maximus, 
legat al provinciei sub Traian, conţinând hotărâri cu privire 
la hotarele şi privilegiile Histriei, din momentul preluării de 
către romani în vremea lui Claudiu şi până la Traian. 

Intensa menționare prin inscripţii a guvernatorilor, indică 
faptul că centrul de greutate a provinciei Moesia Inferior s- 
a deplasat treptat spre zona dobrogeană, aici existând 
importante efective militare dar şi un intens trafic 


economic, tot aici ridicându-se şi numeroşi pretendenți la 
tron în timpul anarhiei militare. 

Istoricii au stabilit pe baza informaţiilor documentare şi 
epigrafice lista probabilă a guvernatorilor provinciei Moesia 
până în timpul lui Traian: 

— Tulius Geminus (47-50); 

— Flavius Sabinus (50-57); 

— Tiberius Plautius Silvanus Aelianus (57-67); 

— C. Pompeius Pius (67-68); 

— Lucius Iulius Marius, pe vremea lui Nerva (inscripţie la 
Salsovia - Mahmudia); 

— Q. Pomponius Rufus (99); 

— Laberius Maximus (100-102) (autorul Horotensiei 
Histriei); 

— Quintus Fabius Postuminus (inscripţie la Carsium), 
reface teritoriul distrus de război (103); 

— A. Ceacilius Faustinus (105); 

— Q. Sosius Senecio (1057); 

— Fabius lustus (105-108) (?); 

— P Calpurnius Macer (112); 

— Quintus Pompeius Falco (116-117). 

Urmaşul lui Traianus, Hadrian, vizitează Dobrogea în două 
rânduri, în 118 cu ocazia intervenţiei împotriva roxolanilor 
când parcurge traseul Marcianopolis - Trophaeum Traiani 
(ocazie cu care drumul este reparat) şi probabil în anul 
123-124 când a putut vizita oraşele 'Tomis şi Troesmis. Există 
ipoteza că Hadrian ar fi trecut prin Dobrogea şi în 
intervalul anilor 128-134 când vizitează provinciile 
răsăritene ale Imperiului. După perioada de linişte din 
timpul lui Antoninus Pius, implicarea unităţilor militare 
dobrogene în conflictele marcomanice şi cu perşii, din 
timpul lui Marcus Aurelius, afectează şi Dobrogea. 
Profitând de lipsa unei legiuni în zonă (Legiunea V 
Macedonica după campaniile din Orient este mutată la 
Potaissa în Dacia) costobocii atacă în anul 170 Moesia 
Inferior, trecând Dunărea pe la Dinogeţia, înaintând până 


spre Durostorum şi Peninsula Balcanică. Răspândesc teamă 
şi insecuritate (locuitorii Histriei părăsesc teritoriul 
extramuran) şi provoacă mari distrugeri municipiului 
Trophaeum Traiani, unde se dă şi lupta decisivă. 

În timpul Severilor, Dobrogea cunoaşte din nou o perioadă 
de înflorire (cu scurtul interval al conflictului dintre 
Caracalla şi fratele său Geta). Relativa linişte este propice 
dezvoltării oraşelor şi satelor, înflorii economice. Cu atât 
mai grea va fi perioada care urmează dinastiei Severilor, 
caracterizată prin revigorarea invaziilor asupra graniţelor 
Imperiului, limesul dunărean cunoscând numeroase 
atacuri. De Moesia se leagă personalitatea împăratului 
Maximinus 'Thrax care se pare că era originar din această 
provincie, istoricul Radu Vulpe încercând să-l găsească 
originea pe baza izvoarelor documentare în Moesia Inferior, 
mai mult, chiar în sudul Dobrogei. 

În anul 238 are loc o mare invazie a carpilor. Coaliția 
carpo-gotică constituie un grav pericol pentru Imperiu. 
Pentru a o destrăma, sunt acordate subsidii goților, 
respingându-l peste Dunăre pe carpi. Atacurile carpice vor 
continua, îndeosebi în sudul Dobrogei (cu centrele urbane 
importante şi bogate) în speranţa obţinerii de subsidii. 
Peste zece ani, în 245 are loc o puternică expediţie, 
coalizând goți, carpi, vandali, bastarni şi totalizând 30.000 
de luptători, ca răspuns la refuzul împăratului Filip Arabul 
de a mai acorda subsidii goților şi a campaniilor acestuia 
împotriva carpilor. 

Atacatorii asediază cetatea Marcianopolis. Numit 
comandant militar al celor două Moesii şi Pannoniei, 
Traianus Decius depresoară Marcianopolisul (contra unei 
importante sume de bani - după Iordanes). Succesul în 
luptă îi aduce proclamarea de către armată ca împărat 
(248) dar în iarna 249-250 o mare coaliţie condusă de către 
regele got Kniva atacă pe două coloane Moesia Inferior, 
fiind asediat Novae unde se aflau trupele conduse de 
guvernatorul Trebonianus Gallus. 


În lupte succesive, armata romană este înfrântă, lângă 
Abrittus murind şi împăratul Decius. Guvernatorul 
Trebonianus Gallus este proclamat de trupe împărat şi 
încheie pacea cu goții. 

Moartea lui Decius constituie punctul culminant al crizei 
Imperiului la Dunărea de Jos. Luptele vor continua în anii 
următori, abia pe vremea lui Claudius Il Goticus instituindu- 
se parţial un climat de linişte. Între anii 238269, datorită 
invaziilor succesive, cetăţile dobrogene decad, suferind 
distrugeri importante. 

Reconstrucţia va începe pe vremea lui Aurelian, fără a 
avea forţa de a se ridica la nivelul de dezvoltare anterior. 
Dobrogea va continua să facă parte din Imperiu, 
integrându-se fazei târzii a acestuia (dominatul) şi 
perioadei romano-bizantine. 

Moesia Inferior a fost o provincie imperială, guvernată de 
un legatus augusti pro praetore, având în subordine trei 
legiuni: I Italica, XI Claudia şi V Macedonica (până la 
transferarea sa în Dacia). Administrarea finanţelor era 
încredinţată unui procurator augusti de rang ecvestru, 
însărcinat uneori, cu titlu interimar, să guverneze chiar 
provincia. 

Dunărea a constituit graniţa naturală care despărţea cele 
două Moesii de Dacia, precum şi Moesia Inferior de dacii 
liberi, sarmaţii roxolani şi goții din Muntenia şi Moldova. De 
la crearea Moesiei, acest teritoriu a fost puternic apărat de 
unităţi militare: două legiuni pe vremea lui Tiberius, trei 
sub Augustus, patru sub Vespasian şi cinci în timpul lui 
Domițian şi Traian: III Flavia Felix cu castrul de legiune la 
Singidunum - Belgrad; VII Claudia la Viminacium - 
Kostolac; I Italica la Novae - Sistov; XI Claudia la 
Durostorum - Silistra şi V Macedonica la Troesmis - Igliţa, 
Turcoaia. Dacă până la împăratul Traian rolul militar al 
Dobrogei a fost secundar, importanţa strategică a colţului 
sud-estic al Moesiei Inferior creşte prin aducerea aici de 
către Traianus a legiunii V Macedonica. 


Populaţia Dobrogei Geţii alcătuiau procentul majoritar 
demografic în teritoriul dintre Dunăre şi mare. Cetățile 
greceşti de pe litoral concentrau populaţia greacă, aflată în 
sec. III d. Hr. Într-un proces avansat de romanizare. De-a 
lungul timpului sau adăugat, ca urmare a succesivelor 
pătrunderi de populaţie de la nordul Dunării şi din spaţiul 
nord pontic alte grupuri etnice: sciţii - ajunşi aci încă din 
perioada prestatală dacică şi păstrându-se în anumite zone 
până la sfârşitul epocii romane; bastarnii şi sarmaţii 
roxolani, iar din a doua jumătate a sec. III d. Hr. Carpii şi 
goții. 

Cucerirea romană aduce colonişti romani din provinciile 
Imperiului, în primul rând învecinate dar şi mai 
îndepărtate, inclusiv din provinciile orientale, aşezaţi în 
mediul urban (castrele, canabaele şi oraşele, în primul rând 
cele construite de romani după cucerire, dar şi în cetăţile 
greceşti), precum şi în mediul rural (villae rusticae şi 
aşezări rurale). În număr mare sunt atestaţi, îndeosebi în 
mediul rural, colonişti de la sudul Dunării, respectiv 
populaţiile bessilor şi larilor (neamuri sud-tracice). 

Habitatul şi dezvoltarea economică Aşezările civile din 
Dobrogea erau oraşele şi aşezările rurale (vici şi pagi). 
Oraşele se împart în două categorii: hh) Oraş e greceşti de 
pe malul Pontului Euxin, care îşi păstrează modul de 
organizare propriu: Histria, Tomis, Callatis. 

[i) Oraşe întemeiate de romani. 

Oraşele greceşti Histria a avut încă de la începutul 
stăpânirii romane statutul de foederat sau oraş liber. Se 
restrânge şi se separă teritoriul extramuran al cetăţii, 
aceasta nemaiavând o posesiune efectivă asupra teritoriului 
care înconjura cetatea -în inscripţii apărând menţionarea 
regio Histria, distinctă de civitas. Cetatea va găzdui o 
garnizoană romană doar din timpul lui Marcus Aurelius. 
Teritoriul oraşului este foarte întins. Organizat în regio are 
o evoluţie proprie, fiind constituit din localităţi cu 
organizare diferită. Doar o mică parte a teritoriului intră în 


posesia efectivă a cetăţii. Populaţia oraşului şi a terrotirium- 
ului ajungea lşa 15.000 - 20.000 locuitori. Tomis a fost, 
până la Hadrianus, doar o civitas stipendiaria, în timpul 
acestui împărat oraşul reprimindu-şi libertatea şi 
păstrându-şi vechea organizare. Din sec. Il există aici o 
garnizoană militară romană. Oraşul şi territorium-ul său 
aveau o populaţie de cca. 20 - 30.000 de locuitori. 

Calatis, păstrându-şi vechea organizare, are statutul unui 
civitas foederata. Populaţia sa şi a territoriumului său se 
ridică la aproximativ 15.000 de locuitori. 

În oraşele greceşti de la Pont se constată procesul de 
romanizare. Cetăţenii greci parcurg acest proces purtând 
iniţial (sec. 1) două nume, unul grecesc şi unul roman, 
pentru ca spre sfârşitul perioadei (sec. III) să poarte trei 
nume, fiind definitiv romanizați. 

Oraşele întemeiate de romani Au organizare 
administrativă tipică. Unităţile militare auxiliare au avut 
propriile aşezări civile (canabae) care, prin dezvoltare au 
devenit municipii: 

— Troesmis, pe locul unei foste cetăţi getice, a fost sediul 
legiunii V Macedonica; 

— Trophaeum Traiani - municipiu existent, probabil încă 
de pe vremea lui Traian (care prin monumentul ridicat aici 
a dorit glorificarea victoriei în luptele cu dacii), sigur de la 
Marcus Aurelius, oraş de origine civilă (caracter de civitas). 
La începutul sec. II este adusă aici o vexilaţie a legiunii V 
Macedonica. Populaţia oraşului şi a teritoriului său ajungea 
la cca. 10.000 de locuitori. 

— Durostorum - canabaele legiunii XI Claudia s-au 
dezvoltat pe locul unei vechi aşezări traco-getice. În sec. II 
va deveni un important punct vamal, cu o mare dezvoltare 
economică. 

— Aflate într-un avansat proces de municipalizare, 
dezvoltate îndeosebi din canabae ale castrelor de unităţi 
auxiliare menţionăm: Aegyssus (Tulcea), Arrubium (Măcin), 


Beroe (Piatra Frecăţei), Cius (Gâărliciu), Carsium (Hârşova), 
Libida (Slava Rusă), Noviodunum, Axiopolis, Capidava. 

La oraşele romane dezvoltate pe limesul dunărean se 
poate constata împărţirea oraşului în canabae şi aşezarea 
civilă. 

În mediul rural, foarte numeroase sunt atestările 
epigrafice care menţionează vicus-uri şi villae rusticae în 
teritoriul oraşelor, la care se adaugă surprinderea 
arheologică pe teren a numeroase alte aşezări, neatestate 
documentar. Astfel, se pot documenta vicus-urile: Quitionis, 
Cassianus, Secundini, Buteridava, (în teritoriul Histriei); 
Turris Muca., Clementianensis, Narcisiani, Sca [.] lia (în 
teritoriul Tomisului); Amlaidina (teritoriul Calatisului) urme 
de vicusuri la Niculiţel şi Valea Teilor (teritoriul 
Noviodunum-ului); Tarniţa, Cerna (teritoriul Troesmisului); 
vicus Vergobrittani - lângă castrul Cius; vicus Carporum - 
lângă Carsium; Ulmetum - vicus cu caracter protourban 
(pagi?) în teritoriul Capidavei, etc. Villae rusticae: Nistoreşti 
(Histria), Agigea, Lazu (Iomis); Moşeni, 2 Mai (Callatis); 
Teliţa (Noviodunum); Turcoaia, Horia (Iroesmis), Capidava 
(lângă cetate, aparţinând familiei Cocceilor). 

Modul de organizare a acestor aşezări şi villae rusticae 
este asemănător celor din Dacia. 

Cucerirea romană a însemnat perioada de uniformizare a 
culturii materiale dobrogene, înlăturând astfel monopolul 
exercitat de oraşele greceşti. Agricultura rămâne principala 
activitate economică. Practicarea ei de geții dobrogeni este 
amintită de Ovidius, dar şi de alţi autori antici: Polybius, 
Strabon, Pomponius Melia, etc. 

Principalele plante cultivate erau meiul, orzul, grâul, inul, 
cânepa. În siturile arheologice au apărut urme de cereale 
carbonizate (grâu, orz, mei) precum şi unelte agricole. În 
producţia agricolă, cerealele deţineau locul cel mai 
important. Surplusul necesar alimentării populaţiei era 
asigurat din importuri. 


Creşterea animalelor deţinea şi ea un rol important în 
economie, fapt dovedit de oasele de animale domestice din 
săpăturile arheologice, dar şi datorită existenţei întinselor 
păşuni. Se poate presupune practicarea pescuitului ca 
mijloc important în asigurarea hranei în zona litoralului şi 
pe malul Dunării, fapt dovedit de greutăţile de la plasele de 
pescuit, sau oasele de peşte, descoperite pe cale 
arheologică. 

Pământul Dobrogei pretându-se la cultivarea viței de vie, 
este de presupus existenţa unei producţii viticole pentru 
necesităţi locale sau chiar şi export. Alături de agricultură 
se practicau numeroase meşteşuguri. Se exploata subsolul: 
minerit (fier şi cupru) - dar ca îndeletnicire secundară; se 
exploatau intens carierele de piatră, cunoscute fiind cele de 
la Cernavodă, Deleni şi Capidava. De la Deleni provine 
piatra folosită la construcţia monumentului de la Adamclisi. 

Oraşele greceşti au continuat tradiţiile meşteşugăreşti din 
epoca elenistică, dar în interiorul teritoriului predomină 
produsele de factură romană. Nu se cunosc însă colegii 
meşteşugăreşti. Produsul principal este ceramica, fiecare 
aşezare mai importantă avându-şi cuptoare proprii de 
produs ceramică unde se realiza ceramică comună şi se 
imitau vasele de lux romane. 

Construcţiile monumentale, vasele de sticlă, obiectele de 
port şi bijuteriile atestă indirect prezenţa zidarilor, 
sticlarilor, giuvaergilor şi altor meşteşugari. 

Prin poziţia sa geografică, Dobrogea a avut un comerţ 
foarte dezvoltat atât cu Barbaricum cât şi cu alte provincii. 
Se exporta peşte, miere, ulei, lemn, vite, în Imperiu, 
aducându-se cereale şi produse de lux. La Tomis este 
menţionat un colegiu de Asiani. Rol important a avut 
comerţul de tranzit. Negustori din Olbia şi Byzantion sunt 
menţionaţi la Tomis şi Tlrophaeum Traiani. Intensitatea 
schimburilor comerciale este dovedită şi de marele număr 
de monede şi tezaure monetare descoperite. Ele erau fie 
monede imperiale emise la Roma fie emisiuni locale ale 


cetăților greceşti dar care au pe avers imagini ale 
autorităţii romane. 'Tomis şi Calatis au rebătut monede din 
sec. I d. Hr., Histria pe vremea lui Antoninus Pius. 
Activitatea monetară cunoaşte o mare înflorire până la criza 
din sec. III. Dezvoltarea comerţului a fost strâns legată de 
căile de comunicaţie. 

Pe lângă porturile greceşti de la Pont şi transportul pe 
Dunăre se dezvoltă o reţea de drumuri terestre care legau 
Dobrogea cu Imperiul, cele mai importante fiind: 

20. Durostorum - Halmyris - Axiopolis - Troesmis - 
Noviodunum -Aegyssus, drum care lega castrele de pe linia 
Dunării; 

21. Halmyris - Histria - Tomis - Callatis - Byzantion 

22. Marcianopolis (Devina - Bulgaria) - Trophaeum 
Traiani -Aegyssus Moesia Inferior aparţinea de districtul 
vamal al Dunării (Portorium ripae Thraciae) 

Viaţa spirituală Dobrogea prezintă, sub aspectul 
spiritualităţii, particularitatea existenţei concomitente a 
celor două mari civilizaţii ale antichităţii: litoralul cu cetăţile 
greceşti perpetuând, conform tradiţiei, spiritualitatea 
greacă antică şi limba greacă, în vreme ce în interiorul 
zonei şi de-a lungul Dunării, cetăţile întemeiate după 
cucerire dezvoltă o viaţă spirituală provincial romană de 
limbă latină, integrând Dobrogea în aria latinităţii şi 
romanizării. Un sarcofag de copil descoperit la Tomis, 
având sculptat pe el ustensile de scris (tăbliță cerată şi 
penar pentru stylus) indică existenţa învăţământului 
elementar în cetate. Inscripţiile cuprinzând manifestările 
literare de gen minor din aceeaşi cetate (Iomis) dovedesc 
că cetăţile greceşti şi-au păstrat utilizarea limbii greceşti în 
manifestările spirituale (din 40 de inscripţii, 38 sunt în 
limba greacă şi doar două în limba latină). 

Sunt dovedite cunoştinţele matematice, de astronomie, 
medicale iar o inscripţie de la Sucidava referitoare la o 
moştenire poate sluji drept izvor de drept testamentar. 


Dintre manifestările artistice (arhitectură, sculptură, arte 
minore, etc.) cel mai important monument rămâne cel 
ridicat în anul 109 de către Traian la Adamclisi (Trophaeum 
Traiani) închinat luptelor date aici în timpul războaielor 
daco-romane. El este cel mai mare monument triumfal din 
lumea romană. Având înălţimea totală de aproximativ 40 m, 
constă dintr-un cilindru aşezat pe mai multe trepte şi având 
diametrul egal cu înălţimea; deasupra cilindrului se găsea o 
statuie iar întregul monument era acoperit cu un acoperiş 
conic, imitând ţigla în formă de solzi. De jur împrejurul 
cilindrului se găseau 54 de metope (48 păstrate) cu scene 
din timpul războaielor. Modul de execuţie al metopelor 
determină specialiştii să considere monumentul ca 
reprezentativ pentru arta provincială din zona Dunării. 
Elementele arhitecturale indică influenţa orientală, 
explicabilă dacă se admite că proiectul monumentului a fost 
executat de către Apollodor din Damasc. 

Viaţa religioasă a Dobrogei reflectă existenţa celor două 
mari civilizaţii. În cetăţile greceşti predominau divinităţile 
tradiţionale: Herakles, întemeietorul mitic al oraşului 
Callatis, Apollo la 'Tomis şi Histria. 

În oraşele romane apar monumente închinate divinităţilor 
din pantheonul adus de romani şi în Dacia. Sunt răspândite 
cultele orientale, (cel a lui Mithras îndeosebi) aduse de 
colonişti din provinciile orientale. Coloniştii din provinciile 
sud dunărene sunt atestaţi prin răspândirea remarcabilă a 
cultului „cavalerului trac” şi a „cavalerilor danubieni” 
(acesta mai bine atestat în Dacia decât în Dobrogea). 

Concluzii Se poate concluziona că în epoca romană 
Dobrogea, parte importantă a provinciei Moesia (Moesia 
Inferior din 86 d. Hr.) s-a integrat prin toate aspectele 
existenţei sale (economic, social, spiritual, politic) în 
civilizaţia romană provincială, realităţile concrete de la 
Dunărea de Jos (demografice, politice, etc.) asigurându-l 
specificul în cadrul acestei civilizaţii. 


CONCLUZII În urma războaielor daco-romane, Traian 
transformă cea mai mare parte a Daciei în provincie 
romană, încadrând-o în structura social-economică, politico- 
administrativă şi spirituală a Imperiului roman. Timp de 
aproape 170 de ani, până la Aurelian, istoria Daciei ocupate 
de romani a fost istoria unei provincii a Imperiului unde 
romanii au introdus formele proprii de organizare militară, 
administrativă, economică şi socială; limba latină, cultura şi 
civilizaţia proprie. Civilizaţia romană a venit în Dacia (atât 
în provincie cât şi în Dobrogea integrată Moesiei Inferior) în 
contact cu civilizaţia dacică, sub toate aspectele vieţii sale 
materiale şi spirituale. Din întâlnirea celor două civilizaţii cu 
nivel inegal de dezvoltare, în urma colonizării masive şi a 
romanizării (proces care presupune obligatoriu prezenţa 
autohtonilor supuşi romanizării, diferențiat în provincie faţă 
de teritoriile dacilor liberi) în cele aproape două veacuri de 
provincie romană sau pus bazele simbiozei daco-romane. 

Romanizarea a continuat şi s-a definit, ca un proces 
natural în sânul populaţiei daco-romane până în sec. V 
inclusiv (Dobrogea făcând în tot acest timp parte integrantă 
din Imperiu). Asemeni altor provincii (Italia, Hispania, 
Gallia) unde populaţia autohtonă şi-a păstrat romanitatea în 
vâltoarea contactelor cu migratorii, pe fondul continuității 
etnice indigene daco-romane în fostul spaţiu dacic s-a creat 
o masă compactă de populaţie romanică, extinsă şi asupra 
dacilor liberi latinofoni, nucleu al poporului neolatin în 
formare - poporul român. 


SFÂRŞIT