Adrian Bejan — Istoria Daciei Romane

ADRIAN BEJAN 


ADRIAN BEJAN 


DACIA FELIX 


Istoria Daciei romane 


CUPRINS: 

— CUCERIREA DACIEI DE CĂTRE ROMANI...5 

— CIVILIZATIA DACICA...5 

— EXPANSIUNEA ROMANA LA DUNAREA DE JOS...6 

— RAZBOAIELE PURTATE DE TRAIAN IMPOTRIVA 
DACIEI...9 

— ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ ŞI MILITARĂ A 

— DACIEI ROMANE... 17 

— DACIA ÎNTRE ANII 102-105... 17 

— ORGANIZAREA ADMINISTRATIVA A DACIEI 
ROMANE... 27 

— DISPUTA PRIVIND LOCALIZAREA DACIEI 
MAIVENSIS... 33 

— ORGANIZAREA MILITARA A PROVINCIEI DACIA... 36 

— ARMAMENTUL ROMAN ÎN PROVINCIA DACIA... 53 

— HABITATUL ÎN DACIA ROMANĂ... 64 

— ADMINISTRAȚIA CENTRALA şi LOCALA... 87 

— ROMANIZAREA DACIEI. COLONIŞTI ŞI AUTOHTONI 

— ÎN PROCESUL DE ROMANIZARE. 90 

— COLONISTII... 90 

— ROMANIZARE şi CONTINUITATE... 97 

— STRUCTURA SOCIALĂ ÎN DACIA... 102 

— DREPTUL ROMAN... 102 

— VIAŢA ECONOMICĂ... 112 

— AGRICULTURA... 112 

— EXPLOATAREA BOGĂŢIILOR SUBSOLULUI... 115 

— MEŞTEŞUGURILE... 124 

— CERAMICA ÎN PROVINCIA DACIA... 130 

— VIAŢA SPIRITUALĂ PROVINCIALĂ... 141 


— ÎNSUŞIREA LIMBII LATINE, MANIFESTĂRI LITERARE 
ŞI 

— CUNOŞTINŢE ŞTIINŢIFICE... 141 

— ARIA. 142 

— RELIGIA ÎN PROVINCIA DACIA... 144 

— CONCLUZII... 156 

— Istoria Daciei romane 

— ISTORIA POLITICĂ A PROVINCIEI DACIA... 158 

— RETRAGEREA AURELIANĂ... 172 

— DACII LIBERI ŞI RELAŢIILE LOR CU IMPERIUL 

— ROMAN. 180 

— DOBROGEA ÎN SECOLELE 1 - III... 190 

— CONCLUZII... 199 

— BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ... 200 


Stăpânirea romană în Dacia prezintă un dublu aspect. Ea 
s-a instaurat pe pământul Daciei prin violenţă, pe calea 
armelor şi s-a menţinut tot timpul sprijinindu-se pe o 
armată numeroasă şi pe un puternic sistem de apărare. 

Cu toate acestea, ea nu a avut un caracter distructiv. 
Dimpotrivă, epoca stăpânirii romane în Dacia a însemnat un 
progres din punct de vedere al evoluţiei generale a 
societăţii faţă de epoca precedentă, schimbând întreaga 
înfăţişare a Daciei şi ridicând-o la o treaptă superioară. 

Istoria Daciei romane 

CUCERIREA DACIEI DE CĂTRE ROMANI 

Civilizaţia dacică 

Perioada sec. 1 î. Hr. - 106 d. Hr, finalizată cu cucerirea 
Daciei de către romani este perioada celei mai înalte 
manifestări, pe un întreit tărâm, a capacităţii creatoare a 
poporului geto-dac. Pe plan economico-material este 
perioada formării unei civilizaţii de tip oppidan; pe plan 
spiritual ea este marcată de însuşirea scrisului şi de 
existenţa a numeroase cunoştinţe ştiinţifice; pe plan politic, 


este vremea organizării celei mai înalte la care a ajuns 
societatea dacică, statul lui Burebista şi Decebal. 

Se cuvine subliniată unitatea profundă a civilizaţiei dacice. 
Complexul din Munţii Orăştiei este un fenomen singular, 
dar cercetările au dovedit că elementele care-l compun se 
regăsesc, pe scară mai redusă, în alte zone. 

Descoperirile reflectă existenţa unui sistem de apărare 
vast şi complex, care justifică, pentru intervalul cronologic 
post Burebista, continuarea existenţei statului dac 
transilvănean, care avea să unească din nou, pe vremea lui 
Decebal, majoritatea triburilor geto-dacice din celelalte 
regiuni ale ţării. 

Unitatea politică realizată pe tot spaţiul dacic în anumite 
momente este dovedită de sistemul de cetăţi şi fortificaţii, 
unitar pe întreg cuprinsul Daciei. 

Unitatea profundă de cultură materială a civilizaţiei dacice 
este dovedită şi de construcţiile civile sau sacre, precum şi 
de inventarele aşezărilor dacice. 

Această unitate nu a însemnat însă uniformizare sau 
identitate absolută. 

Cultura şi civilizaţia dacică au fost profund originale. 
Această originalitate nu exclude ci dimpotrivă, implică 
acceptarea unor influenţe din afară. Dar dacii nu s-au 
mulţumit doar cu preluarea unor elemente de cultură 
materială şi spirituală de la alte popoare; ei le-au adoptat, 
le-au transformat şi le-au îmbogăţit, topindu-le în creaţiile 
lor tradiţionale şi formând o civilizaţie profund originală. 

Desfăşurarea civilizaţiei geto-dacice în sec. | î. Hr. 

— 1 d. Hr. pe cele patru nivele: economic, social, politic şi 
cultural-spiritual permite cristalizarea a cel puţin două 
concluzii privitor la existenţa daco-geților în perioada 
statului dac: 

1. Civilizaţia oppidană dacică constituie faza clasică (în 
raport cu cele anterioare) a culturii materiale şi spirituale a 
poporului geto-dac, reprezentând ceea ce epoca lui Pericles 


fusese pentru Atena antică sau principatul lui Augustus 
pentru Roma. 

Istoria Daciei romane 

2. Poziţia civilizaţiei daco-getice în ansamblul civilizaţiei 
antice europene. Poporul dac, civilizaţia şi statul dacilor 
aparţin lumii clasice. Ea se află încă la periferia acestei 
lumi, dar întreaga sa dezvoltare urmează calea deschisă de 
statele antichităţii clasice. Deşi inegale ca şi nivel de 
dezvoltare, prin natura sa civilizaţia dacică este egală cu 
cea elenistică sau cu cea romană imperială. „Şi dacă 
civilizaţia dacilor, mai puţin evoluată, a fost înfrântă şi 
distrusă în confruntarea militară cu civilizaţia Romei, 
caracterul ei clasic a trebuit să joace un rol de seamă în 
înlesnirea romanizării populaţiei autohtone” 

(H. Daicoviciu, Dacia de la Burebista la cucerirea romană). 

Expansiunea romană la Dunărea de Jos 

În paralel cu „creşterea” puterii dacilor, are loc 
penetrarea treptată (pe etape) romană în sud estul 
Europei. La sfârşitul sec. III - începutul sec. Il î. Hr. 

Roma devine pentru prima oară arbitru al situaţiei politice 
din Balcani. În a doua jumătate a sec. III (anul 229 î. Hr.) 
ocupă primele teritorii; la 148 î. Hr. 

Transformă statul macedonian în provincie; peste doi ani 
creează provincia Ahaia (146 î. Hr.); spre sfârşitul sec. [1 î. 
Hr. Ocupă tot litoralul est adriatic (129 î. Hr.). Dispariţia 
statului lui Mithridates al VI-lea Eupator al Pontului (112 - 
63 î. Hr.) aduce Roma la Dunăre şi Marea Neagră; în anul 
74 î. Hr. 

Generalul C. Scribonius Curio ajunge la Dunăre, undeva în 
Banatul de Sud, fără a trece fluviul; peste doi ani, în 72 î. 
Hr. Generalul M. Terentius Varro Lucullus pătrunde în 
Dobrogea şi instalează controlul roman asupra oraşelor 
vest pontice, prin guvernatorul provinciei Macedonia. 

După zece ani (62-61 Î. Hr.) guvernatorul Macedoniei C. 
Antonius Hybrida efectuează o expediţie în Dobrogea 
(pentru a pedepsi coloniile greceşti răsculate împotriva 


abuzurilor sale), dar este înfrânt de o coaliţie greco- 
bastarno-getă. Expediția lui Hybrida se înscrie în tendinţa 
Romei de a învălui Dacia, care se profila în perspectivă un 
inamic greu de învins. Se explică astfel preluarea de către 
Burebista, prin forţa armelor sau diplomaţie, a controlului 
asupra litoralului pontic. 

Prin campania sa, regele dac reuşise să stopeze pentru o 
perioadă expansiunea romană spre ţinuturile nord 
dunărene. Apariţia unui stat puternic în imediata vecinătate 
a graniţelor Romei şi lezarea intereselor imperiale prin 
scoaterea cetăților greceşti pontice din sfera de interes 
roman nu putea să nu stârnească reacţia Imperiului. 
Reacţie întârziată de războiul civil de la Roma (conflictul 
Caesar-Pompeius), în care regele dac intervine, plasându-se 
de partea lui Pompeius. Astfel se explică planurile militare 
ale 

Istoria Daciei romane lui Caesar, care preconiza o 
campanie împotriva dacilor, chiar înainte de proiectatul 
război cu parții. Moartea celor doi conducători amână 
confruntarea decisivă, dar zona devine un puternic focar de 
tulburări (atacuri dacice şi bastarnice) periclitând liniştea 
posesiunilor sudice. 

Izvoarele vremii pomenesc frecvent ameninţarea dacică 
(asupra Romei) luptele cu dacii constituind un subiect 
foarte actual la Roma în epoca lui Augustus. În 29 î. Hr. 
Regele dac Cotyso al dacilor care stau „aninaţi de munţi” 
(Florus) este înfrânt de către generalul Marcus Licinius 
Crassus, într-o expediţie desfăşurată la sudul Dunării. 

„Regii” daci se implică frecvent în viaţa politică de la 
Roma: un conducător, probabil din Câmpia munteană, 
Dicomes (Plutharch) se amestecă în războiul civil dintre 
Octavian şi Antonius. Un „rege al geților” (Suetonius) pe 
nume Coson este implicat în intrigile legate de Octavianus, 
acesta fiind acuzat de Antonius că intenţionează să se 
căsătorească cu fiica regelui get Coson, care, la rândul său, 
urma să o ia în căsătorie pe fiica lui Octavianus. 


Urmărind diminuarea tulburărilor de la graniţa cu dacii, 
Octavianus va demara politica „spaţiului de siguranţă” prin 
crearea de-a lungul frontierei cu dacii, în teritoriul duşman, 
a unei zone mai puţin populate, mai uşor de supravegheat. 
Din ordinul lui Augustus, Sextus Aelius Catus transferă la 
nord de Dunăre 50.000 de geţi din Muntenia. La mijlocul 
sec. Il d. Hr., legatul Moesiei, Tiberius Plautius Silvanus 
Aelianus transferă şi el în sudul Dunării peste 100.000 de 
geţi (cifră exagerată de izvoare). 

În paralel, Roma intervine în conflictele dintre 
conducătorii locali geţi din Dobrogea, Roles, Dapyx şi 
Zyraxes. „Prietenul şi aliatul” romanilor Roles va chema în 
ajutor în conflictul cu Dapyx pe generalul roman Crassus 
care, atacându-l şi pe al treilea conducător get Zyraxes 
ocupă întregul ţinut dobrogean. În scurt timp vor 
transforma litoralul în district militar dependent de 
provincia Macedonia, iar restul teritoriului, numit Ripa 
Thraciae va fi înglobat în regatul clientelar al Thraciei. 

Ocuparea romană a Dobrogei a intensificat conflictele 
daco-romane, daco-geţii atacând în permanenţă teritoriile 
cucerite de romani. Primele decenii ale sec. | d. Hr. Se vor 
caracteriza prin numeroasele atacuri dacice precum şi prin 
preocuparea împăraţilor romani de-a le anihila: sunt aduse 
în Dobrogea numeroase trupe, se creează praefectura orae 
maritimae (15 d. Hr.) - împăratul Nero va crea flota Mării 
Negre (Classis Pontica) iar Vespasian pe cea dunăreană 
(Classis Flavia Moesica), sunt situaţi sarmaţii iazigi în 
Câmpia "Tisei creându-se şi aici o zonă tampon între Imperiu 
şi daci. Se efectuează în Câmpia Munteană menţionatele 
transferuri de populaţie la sudul Dunării. În vremea 
împăratului Claudius, Dobrogea a fost anexată 

Moesiei şi apărarea sa a fost organizată temeinic, în 86 d. 
Hr. Fiind încorporată Moesiei Inferior. 

Istoria Daciei romane 

Preluarea puterii politice în Dacia de către Decebal, 
reconstituirea de către acesta a statului dac unitar a 


reacutizat conflictele dintre Imperiul roman şi Dacia, 
aducându-le în faza finală. 

Incursiunile dacilor la nord de Dunăre din iarna 85 /86 au 
pus în pericol taberele de iarnă ale legiunilor şi liniştea 
provinciilor romane. Ca urmare a acestor incursiuni asupra 
Moesiei, guvernatorul acesteia Oppius Sabinus moare în 
luptă. 

Impunându-se o ripostă la adresa dacilor, împăratul 
Domițian părăseşte Roma îndreptându-se spre Dacia, şi îşi 
stabileşte cartierul general la Naissus (Ni%-Serbia). Între 
timp, în Dacia Decebal preia tronul şi trimite soli la 
împăratul roman promițând pace. Oferta lui Decebal este 
însă respinsă, împăratul roman încredinţând comanda 
războiului generalului Cornelius Fuscus. Ca răspuns, 
Decebal trimite o a doua solie la Domițian, de această dată 
sfidându-l: va încheia pace dacă Domițian are să vrea ca 
fiecare roman să-l dea lui Decebal anual câte doi oboli. 
Dacă împăratul nu primeşte propunerea, Decebal va duce 
mai departe războiul, pe romani aşteptându-i mari 
nenorociri. 

Prin această atitudine orgoliul roman a fost grav lezat; în 
primăvara anului 87 armata romană condusă de Fuscus 
trece Dunărea pe un pod de vase. 

Decebal, retrăgându-se din faţa lui Fuscus îi pregăteşte o 
cursă şi îl atacă pe neaşteptate. Armata imperială este 
înfrântă, Fuscus ucis, stindardele armatei romane 
rămânând în Dacia, dezastrul lui Fuscus producând o 
puternică impresie la Roma. 

În anul următor, romanii preiau ofensiva, sub comanda 
generalului Tettius Iulianus, fost consul, veteran al 
războaielor de la Dunăre, care va înainta prin Banat, 
câştigând lupta de la Tapae. Însuşi Vezina, al doilea 
demnitar dac ca importanţă după Decebal se preface mort 
pe câmpul de luptă pentru a putea fugi noaptea. 

Învins de către marcomanii, Domițian va propune lui 
Decebal un tratat de pace pe care acesta îl va accepta, dar 


nu se prezintă personal la întâlnirea cu împăratul ci îl 
trimite pe Diegis să-l reprezinte. Condiţiile avantajoase 
pentru daci au făcut ca această pace să fie ulterior 
considerată ca ruşinoasă pentru romani: Decebal a primit 
sume importante de bani, meşteri constructori de cetăţi şi 
multe alte avantaje. În schimb, Domițian s-a considerat 
singurul biruitor şi a trimis la Roma „aşa zişi soli ai lui 
Decebal şi o prețioasă scrisoare de-a acestuia” pentru a 
anunţa senatului triumful său asupra dacilor. 

Istoricii consideră pacea din 89 ca pe o pace de 
compromis, necesară din cauza violenţei luptelor şi a 
epuizării reciproce. Decebal era interesat în obţinerea şi 
păstrarea acestei păci, ca aliat al Romei el putându-se mai 
bine apăra de atacurile neamurilor din jur - bastarnii şi 
sarmaţii care râvneau la 

Istoria Daciei romane pământul dacilor. De aceea, deşi s-a 
străduit să obţină avantaje cât mai mari în pacea cu 
Domițian, el a căutat însă să respecte tratatul încheiat şi să 
nu se implice în acte ostile Romei, reuşind, până în 
momentul preluării conducerii Imperiului de către 
Traianus, să evite o confruntare decisivă cu romanii. 

Războaiele purtate de Traian împotriva Daciei 

Izvoarele documentare privind războaiele lui Traian în 

Dacia 

Informaţiile documentare privind războaiele lui Traian în 
Dacia sunt puţine şi lacunare, majoritatea scrierilor despre 
daci pierzându-se de-a lungul timpului: scrierea relatând 
războaiele daco-romane intitulată Dacica a împăratului 
Traian, Getica scrisă de medicul militar Criton care l-a 
însoţit pe Traian în Dacia, scrierile lui Dios Crysostomos, de 
asemeni participant la evenimente, Istoria romană a lui 
Appianus, scrierile despre daci ale lui Flavius Arrianus, 
opera poetului Forus, toate au constituit documente 
valoroase pentru antici, dar ele s-au pierdut pentru 
posteritate. 


Cea mai importantă sursă documentară rămâne Istoria 
romană a lui Dio Cassius (sec. III), cărţile tratând 
războaiele lui Domițian şi Traian ajungând la noi în copii 
târzii, bizantine din sec. XI şi XII. 

Columna lui Traian, monument ridicat la Roma, în forumul 
lui Traian a fost inaugurată la 12 mai 113 fiind opera 
arhitectului Apollodor din Damasc. 

Este o creaţie originală a artei romane de la începutul sec. 
II, prezentând totodată un deosebit interes ca izvor istoric. 
În privinţa valorii sale istorice, părerile sunt împărţite: unii 
cercetători consideră Columna ca o cronică fidelă a 
evenimentelor, alţii consideră că ea ar fi doar o 
reprezentare artistică de sinteză. Este cert că în multe 
aspecte legate de războaiele dacice, Columna oferă 
informaţii unice, de neînlocuit prin alte surse. După 
moartea împăratului Traian Columna a servit ca mormânt 
împăratului. Pentru Dacia, Columna reprezintă o istorie în 
imagini a cuceririi ei şi a transformării în provincie romană, 
de aceea poate fi considerată ca un adevărat act de naştere 
al poporului român. 

Complexul de monumente de la Adamclisi. Pe teritoriul 
comunei Adamclisi (jud. Constanţa) se află ruinele a trei 
monumente legate de luptele romanilor contra dacilor. Cel 
mai cunoscut este Trofeul ridicat de împăratul Traian; la 80 
de în nord de acesta se află un tumul, Iar la 250 în de trofeu 
este un altar funerar. S-a presupus că tumulul reprezintă 
mausoleul cu resturile pământeşti ale soldaţilor lui Oppius 
Sabinus, căzuţi în luptă în timpul atacului dacic din 85 /86, 
adunate de romani după încheierea păcii; altarul ar 
reprezenta cenotaful ridicat de Domițian în memoria lui 
Fuscus şi a soldaţilor săi căzuţi în luptele cu dacii; trofeul, 
ridicat în anul 109 de către 

Istoria Daciei romane 

Traian avea scopul să comemoreze luptele grele pe care 
romanii le-au dus în aceste părţi împotriva dacilor şi 
aliaţilor lui. Monumentul ilustrează, într-o artă provincială, 


prin sculptură, scene la care participă în afară de luptătorii 
daci şi familiile lor şi sarmaţii şi bastarnii. 

Se adaugă la documentele şi monumentele menţionate 
izvoarele epigrafice şi cele arheologice. Cele mai multe 
inscripţii fac referiri la ofiţeri şi generali romani participanţi 
la lupte şi la unităţile militare pe care le conduceau. Ele 
provin de pe teritoriul viitoarei provincii dar şi din afara 
acesteia. 

Cercetările arheologice, îndeosebi cele din Munţii Orăştiei 
au adus elemente importante privitoare la distrugerea şi 
cucerirea cetăților dacice în primul război dacic, refacerea 
lor şi apoi distrugerea lor definitivă. Cercetările din castrele 
romane au oferit date privitoare la momentul şi condiţiile 
construirii lor. 

Cauzele războaielor daco-romane 

Spre deosebire de conflictele anterioare desfăşurate între 
romani şi daci, războaiele duse de Traian împotriva dacilor 
aveau ca scop definit acela de a transforma Dacia în 
provincie romană. Cauzele acestor războaie au fost diverse: 

— Creşterea puterii dacilor îngrijora profund Imperiul, 
care se vedea prins între două forţe inamice: regatul partic 
care ameninţa provinciile romane din Orient şi regatul dac. 
O cooperare militară între cele două putea constitui un 
serios pericol pentru romani. 

Sumele de bani plătite ca subsidii barbarilor de către 
Roma apăsau greu asupra economiei Imperiului. De aceea, 
împărații romani, inclusiv Traian urmăreau reducerea 
stipendiilor către barbari. 

Prada de război oferită de o campanie victorioasă contra 
dacilor şi posibilitatea exploatării ulterioare a bogățiilor 
Daciei în cadrul Imperiului. 

— Nemulțumirea romanilor (îndeosebi a lui Traian) faţă de 
avantajele câştigate de Decebal în urma tratatului de pace 
cu Domițian, pace considerată ruşinoasă pentru Imperiu. 


— Ambiţiile militare personale ale lui Traian. 

Se pare că Decebal a înţeles noua politică romană impusă 
de Traian şi s-a străduit să amplifice cât mai mult forţa de 
apărare a statului dac. Totodată, a evitat să declanşeze 
conflictul cu Imperiul, respectând pactul încheiat cu 
Domițian şi nereacţionând la tăierea subsidiilor de către 
Traian. 

În aceste condiţii Traian este cel care face primul pas, 
comiţând actul de agresiune împotriva Daciei. 

Istoria Daciei romane 

Primul război dacic din anul 101 /102 

Personalitate lui Traian 

Marcus Ulpius Traianus a fost primul împărat din afara 
Italiei urcat pe tronul Imperiului Roman. El s-a născut la 18 
septembrie 53 d. Hr. În oraşul Italica din Spania. 
Ascensiunea tatălui său - ajuns consul şi guvernator al 
Siriei a deschis drumul fiului care face o strălucită carieră 
militară. A fost tribun militar în armata din Siria şi apoi din 
Germania, pretor, comandant al legiunii VII Gemina din 
Hispania, guvernator al provinciei Hispania, consul, 
guvernator al provinciei Germania Superior. În anul 97 este 
adoptat de către împăratul Nerva. A domnit între anii 98- 
117 sub numele oficial de Imperator Caesar Nerva Traianus 
Augustus. Cu el se deschide cel mai prosper secol din 
istoria Imperiului. Este iniţiatorul unor reforme economice 
şi sociale care au redresat statul roman. 

A fost unul dintre cei mai mari comandanţi militari ai lumii 
antice. În 97 primeşte titlul de Germanicus, în 102 de 
Dacicus şi în 116 de Parthicus, ca urmare a înfrângerii 
germanilor, dacilor şi parţilor. 

A murit la 10 august 117 în Cilicia, la Traianopolis, la 
întoarcerea din expediţia împotriva parţilor. 

Pregătirile de război 

După trei ani de pregătiri minuţioase, la 25 martie 101 
împăratul Traian pornea din Roma spre baza de operaţiuni 
militare din Moesia Superior. 


Pregătirile de război fuseseră intense atât de partea 
romană cât şi de cea dacică. Traian ia următoarele măsuri: 

— Facilitarea concentrărilor şi mişcărilor de trupe şi a 
legăturilor cu provinciile învecinate teatrului de operaţiuni 
(Pannonia şi Moesia) prin: construirea uni drum în stâncă în 
anul 100, pe malul drept al Dunării în defileul Cazanelor; 
uşurarea legăturilor pe Dunăre a fost înlesnită prin săparea 
în anul 101 a unui canal de-a lungul malului drept al 
fluviului, între localităţile actuale Sip şi Caratas (Serbia); 

Concentrarea în provinciile vecine a 13-14 legiuni, 
numărând peste 70.000 de oameni, a numeroase unităţi 
auxiliare din armata regulată, alae şi cohorte precum şi 
unităţi speciale recrutate din rândul popoarelor supuse. 
Armata de uscat era sprijinită de flota dunăreană, Classis 
Flavia Moesica. 

În total au fost mobilizați cca. 150.000 de oameni; 

— Unităţile militare au fost puse sub comanda unor 
generali şi ofiţeri capabili dintre care se remarcă viitorul 
împărat 

Istoria Daciei romane 

Hadrian şi viitorii guvernatori ai Daciei Iulius Sabinus, D. 
Terentius Scaurianus şi C. Iulius Quadratus Bassus. 

La rândul său Decebal s-a pregătit de război. Armata 
dacilor, apreciabilă ca forţă, nu s-a ridicat numeric la 
valoarea celei romane, ea netrecând de 50.000 de oameni. 
Această armată era formată din cavaleria luptând cu arcuri 
şi pedestrime înarmată cu paloşe curbe (sicae) şi săbii 
drepte sau curbe (falces). Stindardul era vestitul balaur 
draco. Această armată se baza pe condiţiile de teren 
favorabile şi pe sistemul de fortificaţii şi cetăţi din Dacia, 
îndeosebi cel din jurul capitalei. 

Decebal s-a străduit să realizeze un sistem de alianţe 
antiroman cu popoarele vecine (bastarnii şi sarmaţii) dar şi 
cu regatul part, trimițând o ambasadă 


(solie) înaintea celui de-al doilea război la regele parţilor 
Pacorus II. 

Desfăşurarea conflictului 

Încheind minuţioasele pregătiri, Traian pătrunde în Dacia 
în fruntea unei armate de aproximativ 50.000 de oameni pe 
un pod de vase, pe la Viminacium (Kostolac, Serbia) şi 
traversează Banatul spre Tibiscum. O a doua coloană a 
armatei romane pătrunde în Dacia pe la Dierna (Orşova) 
înaintând pe Valea Cernei şi a Timişului şi unindu-se cu 
prima coloană la Tibiscum (Jupa, lângă Caransebeş). 
Probabil că o a treia coloană a pătruns în Dacia pe la 
Drobeta de unde s-a îndreptat spre munţi şi apoi prin pasul 
Vâlcan spre Sarmizegetusa. Înaintarea armatei romane s-a 
făcut fără incidente, Decebal aşteptându-i pe romani la 
Tapae (Porţile de Fier ale Transilvaniei). 

În timpul înaintării împăratului spre Tapae, Decebal 
încercă să-l determine pe Traian să renunţe la expediţie 
trimiţându-i un sol bur care aduce o ciupercă mare pe care 
era scris cu litere latine că atât burii cât şi ceilalţi aliaţi îl 
sfătuiesc pe Traian să se întoarcă şi să facă pace. Traian 
respinge ultimatumul şi bătălia se dă la Tapae unde lupta 
este crâncenă şi cu rezultat indecis. Decebal se retrage 
spre cetăţile cu ziduri de piatră din munţi, iar armata 
romană îl proclamă pe Traian pentru a doua oară 
imperator. 

Pe parcursul desfăşurării conflictului, Decebal a făcut mai 
multe încercări de a obţine pacea de la Traian. De fiecare 
dată însă soliile dace au fost respinse. 

Ca urmare, în iarna anilor 101-102 Decebal a încercat să 
schimbe soarta războiului, organizând o diversiune: invazia 
dacilor aliaţi cu sarmaţii roxolani şi cu burii germanici 
asupra Dobrogei. Atacul a luat prin surprindere 
garnizoanele romane, dar nu a avut amploarea şi 
importanţa scontate, nereuşind să nimicească forţele 
romane rămase în garnizoanele de la Dunăre şi nici să pună 
în primejdie liniile de comunicaţie ale lui Traian. 


Împăratul renunţă la asedierea capitalei lui Decebal 
lăsând o parte din armată în teritoriul ocupat; fără a disloca 
principalele forţe de pe teritoriul de 

Istoria Daciei romane luptă, el se îndreaptă spre Moesia 
Inferior; înfrânge într-o luptă separată călăreţii roxolani şi 
apoi pe daci, devenind pentru a treia oară imperator. În 
urma acestor lupte Traian supune triburile geto-dacice din 
Muntenia şi parte din sudul Moldovei. 

După aceste evenimente, în primăvara anului 102 Traian 
reia ofensiva, în ciuda încercărilor de tratative ale lui 
Decebal, duse de solii formate din comati şi apoi prin 
tarabostes. Traian atacă din mai multe părţi, probabil 
dinspre apa Oraşului, prin pasul Turnu Roşu şi trecătoarea 
Vâlcan. Cu prilejul luptelor au fost cucerite câteva cetăţi din 
Munţii Orăştiei printre care şi Costeşti, capturându-se 
insignele militare şi maşinile de război pierdute de Fuscus. 

În urma acestor lupte, dacii slăbiţi au cerut pace, pe care 
Traian a acceptat-o la sfârşitul verii sau începutul toamnei 
102; armata îl aclamă pentru a patra oară imperator. 
Biruinţa asupra dacilor este anunţată prin emisiuni 
monetare de bronz pe care Traian poartă titlul oficial de 
Dacicus. Prin războiul din 101-102 Dacia a fost învinsă dar 
nu zdrobită. Era nevoie de o a doua acţiune militară de 
amploare, care să desăvârşească ceea ce conflictul din 101- 
102 începuse. 

Traian nu a transformat Dacia în provincie romană după 
primul război, deoarece o astfel de măsură ar fi comportat 
riscuri deosebite şi ar fi putut dezlănţui în rândul dacilor o 
mişcare generală antiromană, îndepărtându-i pe dacii care 
s-au apropriat de Imperiu; în condiţiile în care armata 
romană suferise pierderi grele, ea nu ar fi făcut faţă unei 
revolte generale antiromane. De asemenea, o parte a 
senatului prefera o Dacie clientelară care, după înfrângere, 
nu mai prezenta o primejdie pentru Roma. 

În schimb, Traian impune lui Decebal o pace extrem de 
grea: predarea armelor şi maşinilor de război primite de la 


Domițian, predarea meşterilor romani şi a dezertorilor, 
interzicerea primirii fugarilor (ostaşi) romani; dărâmarea 
zidurilor cetăților; retragerea regelui dac din teritoriile 
cucerite de romani în cadrul războaielor din 101-102 (este 
vizat îndeosebi Banatul, cu trecătoarea 'Tapae şi probabil 
partea de vest a Olteniei), să fie aliat devotat Romei, 
interzicându-i-se o politică externă independentă. 

După încheierea păcii Traian se întoarce la Roma dar lasă 
garnizoane romane atât în cetăţile dacice cât mai ales în 
castrele construite în timpul înaintării în Banat, [ara 
Hațegului, Oltenia, Muntenia, sudul Moldovei şi sud-estul 
Transilvaniei. 

Forţa de ocupaţie romană lăsată în Dacia a fost 
apreciabilă. Diplomele militare datând din această perioadă 
şi descoperite în viitoarea provincie menţionează fracțiuni 
de legiuni şi trupe auxiliare. Comandantul armatei de 
ocupaţie a fost Longinus cu titlul de legat imperial al 
armatei din legiuni şi trupe auxiliare aflate în Dacia 
„legatus Augusti pro praetore exercitus 

Istoria Daciei romane legionarii et auxiliorum în Dacia 
tendentium” de rang consular, identificat cu fostul legat al 
provinciilor Moesia Superior (93-95) şi Pannonia (96-98). 

Traian trimite soli daci la Roma să se înfăţişeze senatului şi 
scrie acestui for cerând pacea. La Roma, Traian îşi 
sărbătoreşte triumful, ia titlul de Dacicus şi organizează 
festivități. Emisiunile monetare de după război (anul 103) îl 
vor reprezenta pe Traian învingător. 

În condiţiile în care intenţia fermă a lui Traian era de a 
transforma Dacia în provincie, este evident că ela 
considerat pacea din 102 doar ca pe un armistițiu. Între 
cele două războaie, Apollodor din Damasc construieşte 
podul de piatră de peste Dunăre, între Drobeta şi Pontes, 
eveniment imortalizat prin baterea unei monede de bronz 
ce va reprezenta podul şi a alteia reprezentându-l pe zeul 
Danubius. 


La rândul său Decebal, conştient de intenţiile lui Traian, se 
pregăteşte pentru revanşă. Pe ascuns continuă să-şi 
înarmeze oamenii şi să primească dezertori din Imperiu; 
revine la politica externă independentă, căutând să creeze 
acel front antiroman cu vecinii; marcomanii şi cvazii din 
nord-vest, carpii şi costobocii din centrul şi nordul 
Moldovei, bastaranii şi sarmaţii din răsărit. 

Probabil sarmaţii iazigi se numără printre aliaţii lui 
Decebal. Profitând de slăbiciunea lui Decebal şi a dacilor în 
timpul luptelor cu Domițian ei au ocupat zona de câmpie a 
Banatului (la vest şi nord de linia Lederata-Aizis-Berzobia- 
Tibiscum - până la Mureş) şi sperau că romanii să le 
recunoască acest teritoriu. După încheierea luptelor însă, 
Traian nu va restitui sarmaților acest teritoriu (recunoscut 
între timp de Decebal) înglobându-l în Imperiu. 

În primăvara anului 105, reclamând nerespectarea de 
către Decebal a clauzelor tratatului, Traian va reîncepe 
ostilitățile, de această dată decis să transforme Dacia în 
provincie romană. 

Al doilea război dacic (105-106) 

La 4 iunie 105 Traian părăsea Roma şi însoţit de Decimus 
Terentius Scaurianus, viitorul guvernator al Daciei, se 
îmbarcă la Brundisium, îndreptându-se spre Moesia 
Superior. Încă înainte de a pătrunde în Dacia într-o 
localitate din faţa Drobetei, Traian primeşte o solie de pace 
a lui Decebal. O parte a triburilor dacice se supuseseră 
romanilor, iar încercările lui Decebal de a se alia cu 
neamurile vecine eşuaseră. Cum condiţiile puse de Traian 
echivalau cu o capitularea, Decebal încercă să organizeze 
un complot împotriva lui Traian pentru a opri intrarea pe 
teritoriul dac a armatelor romane, complot care eşuează şi 
el. Pentru a forţa mâna lui Traian îl capturează pe Longinus, 
comandantul armatei romane din Dacia, cerând în schimbul 
său lui Traian retrocedarea teritoriilor cucerite până la 
Istru şi plata banilor cheltuiţi cu războiul. Longinus se va 
otrăvi în închisoare, Istoria Daciei romane anulând tentativa 


de înţelegere a lui Decebal. Toate acestea dovedesc cu 
claritate că Decebal s-a străduit să evite o confruntare 
decisivă cu Traian. 

Capturarea şi moartea lui Longinus înseamnă de fapt 
deschiderea ostilităţilor. În speranţa stopării duşmanului pe 
linia Dunării, dacii atacă primii. Acum, în grabă, se vor 
reface fortificațiile vechi (Costeşti, Piatra Roşie) şi se va 
construi la Blidariu a doua cetate. 

Traian trece Dunărea pe podul de la Drobeta şi se 
îndreaptă spre Dacia. 

Războiul este greu şi resimţit de ambele părţi. Împăratul 
evită capcanele şi gândeşte fiecare acţiune, iar biruinţa în 
luptă este rezultatul unor „lungi şi grele strădanii ,. 
Acţiunile din vara anului 105 au avut ca scop recucerirea 
poziţiilor câştigate în urma războiului din 101-102 şi apoi 
pierdute. Atacul asupra Daciei s-a desfăşurat din mai multe 
direcţii: din vest prin Banat, spre vale Mureşului şi Valea 
Oraşului; dinspre sud, de la Drobeta prin pasul Vâlcan; 
posibil şi pe Valea Oltului. Abia în anul 106 au început 
operaţiunile de cucerire a ultimelor cetăţi stăpânite de daci. 
Columna ilustrează prin scene dramatice aceste cuceriri, 
asediul cetăţii Costeşti trecută din nou prin foc şi sabie; 
rezistenţa apărătorilor Sarmizegetusei, apărători care-şi 
împart ultimele rămăşiţe de apă, iar înainte de a părăsi 
cetatea îi dau foc; cucerirea şi jefuirea de către romani a 
capitalei, capturarea tezaurului regal. 

Cu toată vitejia şi îndârjirea dacilor, cetăţile lor au fost 
rând pe rând cucerite şi distruse. În faţa acestei situaţii 
disperate Decebal împreună cu cei apropiaţi a fugit spre est 
cu intenţia de a organiza o nouă rezistenţă. Urmărit de 
romani el a fost ajuns şi pentru a nu cădea prizonier s-a 
sinucis. Scena 145 de pe Columnă îl arată pe regele dac 
lângă trunchiul uni stejar, tăindu-şi beregata cu sabia sa 
scurtă. După sinuciderea sa, capul şi mâna lui stângă au 
fost duse la Roma şi expuse în for. 


Există mai multe informaţii care confirmă sfârşitul lui 
Decebal. Cea mai importantă este stela funerară a lui 
Tiberius Claudius Maximus de la Grammeni din Macedonia 
(lângă anticul Philippi). Din biografia lui TI. Cl. Maximus 
redată în inscripţie rezultă că acesta a fost conducătorul 
grupului de călăreţi romani care l-a urmărit pe Decebal. 
După prinderea lui, i-a adus capul la Ranisstorum (localitate 
neidentificată) fapt pentru care a fost făcut ofiţer (decurion) 
în ala a Il-a a Pannoniei. Valoarea inscripţiei constă în faptul 
că confirmă veridicitatea scenei de pe Columna lui Traian. 

Moartea lui Decebal pune practic capăt războiului. Deşi 
chiar şi înainte de moartea regelui dac au existat nobili daci 
care s-au închinat lui Traian, focare de rezistenţă au mai 
continuat să existe, fiind însă treptat înăbușite. 

Romanii au urmărit capturarea membrilor familiei regale, 
atât pentru a împodobi cortegiul triumfal al împăratului, cât 
şi pentru a nu le da posibilitatea acestora de a organiza din 
exteriorul Daciei rezistenţa antiromană. De asemenea, 
pentru a face imposibilă rezistenţa dacilor au fost 

Istoria Daciei romane distruse din temelie cetăţile şi 
sanctuarele. În locul lor se va construi sistemul defensiv 
roman, populaţia din zona cetăților dacice fiind evacuată în 
zona viitoarelor aşezări. 

Prada de război, în care se include şi tezaurul lui Decebal, 
a fost mare. 

(Scena 78 de pe Columnă). Dio Cassius, loanes Lydus, 
(bazat pe datele din Getica lui Criton) apreciază acest 
tezaur la 165.000 kg aur şi 331.000 kg argint. Chiar dacă 
cifrele sunt exagerate, bogăţia prăzii a permis redresarea 
parţială a finanţelor Imperiului, edificarea unor construcţii 
impunătoare, organizarea la Roma a sărbătoririi victoriei 
lui Traian asupra dacilor. Au mai fost capturați şi duşi la 
Roma 50.000 de prizonieri. 

Victoria romanilor împotriva dacilor a fost sărbătorită în 
mod deosebit atât la Roma cât şi în Imperiu. S-a hotărât 
ridicarea Columnei comemorative la Roma şi a unor 


monumente triumfale pe locul luptelor (ex. la Adamclisi), 
întemeierea unor oraşe noi (Irophaeum Traiani, Nicopolis 
ad Istrum) s-au bătut monede şi medalioane comemorative. 

Dacia învinsă devine în vara anului 106 provincie 
imperială (diploma militară din 11 august 106 de la 
Porolissum), cucerirea romană marcând sfârşitul regatului 
independent al geto-dacilor. Nu tot teritoriul cucerit de 
Traian va intra în componenţa noii provincii. Ea va cuprinde 
cea mai mare parte a Transilvaniei (fără colţul de sud-est), 
vestul Olteniei, Banatul. 

Dacia ca provincie imperială era condusă de un legatus 
augusti pro praetore 

— Primul guvernând ca locţiitor al împăratului Decimus 
Terentius Scaurianus, care a fondat şi Colonia Ulpia 
Traianan Dacica - capitala noii provincii. O altă parte a 
Daciei, Muntenia şi sudul Moldovei împreună cu sud-estul 
Transilvaniei au fost înglobate la provincia Moesia Inferior; 
în sfârşit Crişana, Maramureşul şi cea mai mare parte a 
Moldovei au rămas în afara ocupaţiei romane, fiind locuite 
de dacii liberi. Astfel, atât în cadrul provinciilor romane cât 
şi în afara Imperiului, dar sub puternica amprentă a Romei, 
istoria poporului dac nu încetează, ci îşi continuă cursul, în 
istoria poporului român deschizându-se un nou capitol, cel 
al simbiozei daco-romane. 

Istoria Daciei romane 

ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ 

ŞI 

MILITARĂ A DACIEI ROMANE 

Dacia între anii 102-105 

Organizarea teritoriilor cucerite „După ce stătu câtva timp 
la Roma, Traian făcu o expediţie împotriva dacilor, 
gândindu-se la ceea ce făcuseră ei, supărat pentru banii pe 
care ei îi luau în fiecare an şi văzând că puterile şi trufia lor 
cresc” (Dio Cassius, „Istoria Romană”, LVIII, 6). În cadrul 
primului război dintre Traian şi Decebal armata romană a 
pătruns în Dacia pe trei căi, Traian însuşi conducând grosul 


trupelor (150.000 soldaţi) pe traseul Viminacium (Kostolac, 
Serbia) - Tibiscum (Jupa, Caransebeş). După lupta de la 
Tapae şi după revărsarea armatei romane în Ţara Hațegului 
în anul 102 se încheie primul război. Având o armată mai 
numeroasă şi mai organizată, romanii ies învingători iar 
dacii acceptă pacea impusă de Traian care prevedea: 
cedarea teritoriilor cucerite în campania din anii 101-102, 
predarea armelor şi maşinilor de război, extrădarea 
specialiştilor constructori şi a dezertorilor romani aflaţi în 
armata lui Decebal. Mai mult, regele dac consimte a avea 
„drept prieteni şi drept duşmani pe prietenii şi pe duşmanii 
Romei” (Dio Cassius). 

Pacea încheiată între cei doi conducători era privită ca un 
armistițiu. În privinţa condiţiilor încheierii păcii, opiniile 
istoricilor diferă: unii consideră că Traian nu şi-a continuat 
expedițiile pentru a nu fi nevoit să facă faţă rezistenţei 
întregii populaţii dacice într-un moment încă neprielnic 
pentru Imperiu, alţii consideră că împăratul nici nu a vizat 
cucerirea statului dac încă din primul război. 

Oricare a fost contextul şi motivațiile păcii din 102, este 
fapt constatat că o parte a regatului Daciei (zone 
importante, corespunzând provinciilor actuale româneşti) a 
fost integrată în urma acestui prim conflict în Imperiu, o 
parte a armatei romane rămânând în Dacia după încheierea 
armistiţiului (Dio Cassius), probabil pe locul unde se va 
ridica ulterior capitala noii provincii, în Ţara Hațegului. 

În anul 102 sunt anexate Imperiului cea mai mare parte a 
Banatului, cu trecătorile de la 'Tapae şi [ara Hațegului, care 
deschid drumul spre Transilvania. Peste Carpaţi, romanii 
ocupă Oltenia, Muntenia şi sudul Moldovei cu aşezarea de 
la Poiana. Castrele de la Jigorul Mare, Vârful Lui Pătru şi 
Comărnicel au servit ca loc de cantonament pentru trupele 
romane. 

Istoria Daciei romane 

O dovadă a anexării unor teritorii nord dunărene la 
Imperiu o reprezintă construcţia podului peste Dunăre la 


Drobeta - Turnu Severin pod care nu putea fi construit 
decât dacă stăpânirea romană în zonă (Oltenia) era deja 
consolidată. Scenele de pe Columna lui Traian referitoare la 
începutul campaniei din anul 105 indică libera deplasare a 
armatei romane în teritoriul dacic, neîntâmpinându-se nici 
o rezistenţă din partea armatei lui Decebal. 

Deplasarea fără conflict a armatei romane spre capitala 
Daciei în anul 105 nu ar fi fost posibilă fără ca măcar o 
parte a Olteniei (zona cuprinsă între Dunăre şi partea de 
nord a Olteniei) să nu fi fost deja sub stăpânirea Imperiului. 

La British Museum se păstrează un document - papirusul 
Hunt - descoperit în Egipt, al cărui text reprezintă un 
registru de efective militare (pridianum) al unui detaşament 
al cohortei 1 Hispanorum veterana, aparţinând Moesiei 
Inferioare, detaşament cantonat la Buridava în Oltenia. 
Majoritatea istoricilor datează documentul ca aparţinând 
perioadei de cucerire a Daciei, nu mai târziu de anii 105- 
106, perioadă când Buridava din Oltenia a putut aparţine 
provinciei Moesia Inferior. 

Utilizarea în epocă a expresiilor „trans Danuvium, intra 
provinciam” şi „trans Danuvium în expeditionem” 
referitoare la provincii din Banat, Muntenia şi sudul 
Moldovei indică anexarea acestor zone la Imperiu, încă 
după războiul din 101-102. 

Din teritoriile anexate se asigura aprovizionarea armatei, 
proviziile fiind păzite de un detaşament de soldaţi (ad 
annona [în] defendendam). 

O inscripţie descoperită la Corinth specifică expres faptul 
că doar în al doilea război a fost cucerită de către romani 
întreaga Dacie rezultând deci că doar o parte a sa fusese 
ocupată în cursul primului război. 

În teritoriul cucerit, romanii ridică numeroase fortificaţii 
de pământ şi piatră 

(ex. Castra Traiana la Sâmbotin pe Olt), multe din ele 
rămase neterminate, (în locul praetoriului în centrul 
lagărului se instalaseră corturi de campanie). 


Este greu de stabilit limita precisă a teritoriului care a fost 
anexat imperiului după războiul din 101-102. Astfel, unii 
istorici consideră că Oltenia a fost anexată în întregime, alţii 
opresc această anexare pe cursul Jiului, deci doar partea 
vestică a Olteniei. Construirea podului de la Turnu Severin 
(Drobeta) impunea totuşi crearea unei zone de protecţie 
care nu putea fi limitată doar până la Jiu. 

Descoperirea de cărămizi cu ştampile ale unităţilor 
militare staționate în zonă contribuie şi ele la elucidarea 
problemei. S-au descoperit ştampile aparţinând celor trei 
legiuni din Moesia Inferior: 1 Italica, V Macedonica şi XI 
Claudia. La Buridava s-au descoperit ştampile ale 
cohortelor II Flavia Bessorum, IX Batavarum şi pedites 
singulares (garda personală) puse sub comanda legatus- 
ului provinciae al Moesiei Inferior. Detaşamentele de lucru 

Istoria Daciei romane de la Buridava se aflau sub ordinele 
unor gradaţi (ex. Iulius Aper şi Cornelius Severus). 

Ştampilele cu pedites singulares (garda imperială) 
demonstrează prezenţa guvernatorului Moesiei Inferior 
pentru mai mult timp la Buridava, fapt ce întăreşte 
afirmaţia că după 102 romanii stăpâneau probabil în mod 
ferm întreaga Oltenie., cu pasul Oltului până la Turnu Roşu 
şi până la actualul teritoriu al Munteniei. 

O parte din efectivele cohortei I Hispanorum veterana se 
aflau la Piroboridavae în praesidio, Buridavae în 
vexillatione. Aceste toponime dacice au fost identificate ca 
fiind actualele Poiana (pe valea Siretului) şi Stolniceni (la 
ieşirea Oltului din munţi, nu departe de aşezarea dacică de 
la Ocniţa, identificată de către arheologul D. Berciu cu 
Buridava dacică). 

Papirusul Hunt, care menţionează aceste denumiri, 
permite concluzia că în cursul celui de-al doilea război 
dacic, teritoriile de la sud de Carpaţi precum şi o bună 
parte a sudului Moldovei se aflau integrate Moesiei Inferior. 
Tot acestei provincii îi aparţineau (conform geografului 
Ptolemeu) şi „oraşele” Zargidava, Ilamasidava şi 


Piroboridava, aflate lângă râul Hierassus (Siret) iar între 
acestea şi Tyras „oraşele” Iniconum, Optiussa şi Iyras. 

În aceste centre staţionau garnizoane romane. La 
Piroboridava se afla un detaşament al cohortei amintite, iar 
la Buridava fusese trimisă o vexilaţie, descoperirile 
epigrafice atestând aici şi alte efective din legiunile I Italica, 
V Macedonica şi XI Claudia. 

Spre nord, la Rucăr, se găseşte un castellum unde au fost 
descoperite ştampile ale cohortei II Flavia Bessorum. Spre 
sud, spre Prahova, la Târgşorul Vechi se află alt castru de 
unde provin cărămizi cu ştampila legiunii XI Claudia, iar 
spre est, pe Teleajen, sunt castrele de la Mălăieşti şi Drajna 
de Sus unde au fost găsite cărămizi purtând sigla legiunilor 
I Italica, V Macedonica, XI Claudia şi ale cohortei | Flavia 
Commagenorum. 

Probabil ca şi pe Valea Buzăului, la Filipeşti să fi existat un 
castru. 

La sfârşitul războiului din 101-102 sud estul Transilvaniei 
a fost anexat provinciei Moesia Inferior. Se poate constata 
contemporaneitatea (sistem de construcţie şi datare) 
castrelor de la Breţcu şi Hoghiz cu cele din Muntenia şi 
Oltenia. Castrele erau construite în preajma drumurilor ce 
însoțeau cursul principalelor râuri. Cele de dimensiuni mici 
erau dotate cu val de pământ, cele mari integrându-se în 
sistemul de apărare numit „limes transalutanus”. 

Deoarece descoperirile monetare din castrele de la 
Drajna, Mălăieşti, Târgşor şi Voineşti nu depăşesc domnia 
lui Traian, se pare că micile fortificaţii (din cadrul cărora fac 
parte şi cele menţionate) şi-au încetat existenţa spre 
sfârşitul domniei cuceritorului Daciei. 

Istoria Daciei romane 

Armata romană din Dacia între 101-105 

Unităţile auxiliare care aparținuseră armatei Moesiei 
Inferior au fost deplasate pe Olt. Sunt cunoscute deplasări 
ale cohortei I Flavia 


Commagenorum la Arcidava, ale cohortei | Hispanorum la 
Arutela, ale cohortei Il Flavia Numidarum la Feldioara, ale 
cohortei II Flavia Bessorum la Criscior, ale cohortei 1 
Bracarangustanorum la Angustia (Breţcu) şi ale alaei ] 
Asturum la Hoghiz. 

Cea mai importantă clădire a comandamentului roman în 
Dacia este aşa numitul Palat al Augustaliilor, care are 
caracteristici asemănătoare cu principia de la Potaissa, din 
sud-estul Transilvaniei. Aedes Augustalium are intrarea pe 
latura de nord. Pe laturile de est şi vest se aflau încăperi 
denumite principia. Acest tip de construcţie este specific 
Orientului Apropiat. Conform specialiştilor, „Aedes 
Augustalium” de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa reprezintă 
principia castrului de aici. 

Dintre legiunile care au staționat în Dacia între cele două 
războaie sunt menţionate legiunea XIII Gemina şi legiunea 
IV Flavia Felix. 

Înaintea primului război daco-roman legiunea XIII Gemina 
se afla cantonată la Vindobona unde îşi încheiase misiunea. 
La începutul sec. II d. Hr. 

Împreună cu legiunile I Adiutrix şi XV Apollinaris sunt 
mutate, probabil în 101, în dreapta Dunării de Jos, în 
apropierea viitorului teatru de operaţiuni militare. 
Legiunea XIII Gemina îşi aduce aportul militar la ambele 
campanii daco-romane. Comanda legiunii a avut-o (după 
cercetătorul N. Gostar) Longinus (Cn. Pompeius Longinus) 
care era şi comandantul legiunii IV 

Flavia Felix. Cercetătorul ieşean aduce ca argument 
ştampila abreviată a legiunii XIII Gemina descoperită 
împreună cu materiale identice aparţinând legiunii IV 
Flavia Felix, în unele localităţi din Banat şi datând - după 
opinia autorului - din anii 102-103. Această supoziţie 
trebuie privită cu rezerve, deoarece textul antic pe care se 
face demonstraţia (Dio Cassius, LXVIII, 12, 1-5) nu oferă 
decât în mod vag indicaţii în privinţa misiunii reale a 
generalului roman Longinus. 


Materialul tegular datează însă din primii ani ai stăpânirii 
romane în Dacia, dar în actualul stadiu al cunoştinţelor nu 
se poate afirma cu certitudine dacă produsele respective 
sunt anterioare cantonării legiunii la Apulum. 

Arheologul Vasile Moga este de părere că acest material 
datează din etapa imediat ulterioară instalării legiunii la 
Apulum şi că prezenţa sa în sud-vestul Daciei trebuie pusă 
în legătură cu vexilaţii ale legiunii dislocate în zonă. 
Confirmarea faptului că legiunea XIII Gemina a participat la 
ambele războaie şi că după aceasta se găsea în Dacia 
(tendit în Dacia) reiese clar din inscripţia onorifică ridicată 
la Corinth în onoarea lui C. Caellius Martialis, tribunus 
legionis XIII Geminae, personaj distins de împăratul Traian 
ca urmare a actelor de bravură militară săvârşite în cea de- 
a doua campanie. 

Istoria Daciei romane 

Longinus a fost primul magistrat care a exercitat o 
comandă stabilă în nordul Dunării. Putem socoti că el este 
aceeaşi persoană cu Cn. Pompeius Longinus, guvernator al 
Moesiei Superior între 93-96 şi al Pannoniei între 96-98. 

N. Gostar era de părere că Pompeius Longinus comanda 
ca vir consularis o armată de rang consular, nefiind 
subordonat altui vir consularis. Longinus dispunea de cel 
puţin două legiuni, a IV-a Flavia Felix şi a XIII-a Gemina şi 
controla Banatul şi vestul Olteniei, precum şi punctele 
strategice din sudul Transilvaniei, inclusiv capitala 
Sarmizegetusa. Istoricul ieşean era de părere că armata de 
ocupaţie din Dacia a ascultat de o comandă consulară de 
sine stătătoare, pe când teritoriul ocupat fusese anexat din 
punct de vedere administrativ Moesiei Superior; această 
situaţie i se pare contradictorie, mai de grabă a fost cazul 
unei cooperări militare. 

Nu toţi specialişti sunt de acord cu existenţa pe locul 
Ulpiei Traiane a unui castru legionar în perioada dintre cele 
două războaie. Cei care acceptă ipoteza existenţei sale 


consideră că acest castru legionar a fost un pilon central al 
strategiei lui Traian în Dacia. 

La Ulpia Traiana Sarmizegetusa au fost descoperite 
cărămizi cu ştampilele legiunii IV Flavia Felix, ceea ce 
explică participarea unor detaşamente ale legiunii la 
construirea unor edificii publice după 106 d. Hr. În ceea ce 
priveşte staționarea legiunii XIII Gemina la Ulpia, unii 
cercetători nu o cred posibilă, ipoteza bazându-se pe 
publicarea eronată a cărămizilor cu ştampila legiunii, care 
nu proveneau de la Ulpia ci de la Micia. 

Cassius Dio (LXVIII, 97) afirmă că Traian lasă în regiunile 
ocupate legiunea IV Flavia Felix. N. Gostar considera că 
comanda acestei legiuni o avea tot Cn. P Longinus, fost 
senator roman (93 /94-94 /95), fost Legatus Augusti pro 
praetore în Moesia Superior (95 /96-97 /98) având aceeaşi 
funcţie şi în Pannonia. Alegerea sa în funcţia de comandant 
militar a fost o consecinţă a faptului că acesta era un bun 
cunoscător al realităţilor dacice, după perioada îndelungată 
cât fusese guvernator în cele două provincii limitrofe Daciei 
libere. 

Cornelius Fronto în „De bello Parthico” menţionează că în 
vremea lui Traian în Dacia a căzut în captivitate un vir 
consularis. Acest vir consularis, care avea sub comanda sa 
două legiuni a fost identificat cu generalul roman amintit de 
Dio Cassius. 

Deci, în Dacia, după primul război rămân două legiuni: 
legiunea XIII Gemina cu sediul de staţionare încă incert şi 
legiunea IV Flavia Felix staționând, conform lui Cassius Dio, 
în capitala provinciei romane, singura cunoscută cu acest 
statut în sec. III d. Hr. Când scria autorul antic. 

O comparaţie între unităţile auxiliare menţionate în 
diploma din anul 100 

(CIL, XVI, 46) şi cea din anii 103 /107 - datată de N. 
Gostar în ianuarieistoria Daciei romane februarie 105 /106 
(CIL., XVI, 54) dovedeşte că multe din cele 23 de unităţi 
menţionate în anul 100 lipsesc în a doua diplomă. Aceste 


unităţi ar fi constituit armata de ocupaţie a lui Longinus, 
unele rămânând în cadrul armatei provinciei Dacia. Ele 
sunt: alae I Claudia Nova Miscellanea;coh. 

I Antiochiensium; coh. Il Britannorum e. R.p.f.; coh. III 
Brittanum; coh. II Hispanorum; coh. V Hispanorum; coh. | 
Thracum e. R.; coh. 1 Vindelicorum e. R. 

Între anii 102-105 legiunile şi auxiliile au staționat în 
castre mari de pământ ridicate la Schela Cladovei, Zăvoi, 
Berzobis, posibil Tibiscum şi Sarmizegetusa. Castrele de la 
Drobeta şi de la Pojejena au fost construite de cohors | 
Antiochiensium (Drobeta) şi coh. V Gallorum (Pojejena), iar 
Leg. 

IV Flavia Felix şi-a avut sediul într-un mare castru de 
pământ ridicat pe locul viitoarei capitale a provinciei. 

Se poate concluziona că între cele două războaie daco- 
romane Traian a fost preocupat de consolidarea stăpânirii 
teritoriului dacic cucerit şi organizării sale militare în 
vederea distrugerii statului dac. Fortificațiile care s-au 
construit au fost astfel amplasate încât trupele romane de 
aici să poată rezista unor eventuale atacuri prin 
surprindere, dar au fost totodată şi bastioane pentru 
viitoarea organizare militară a provinciei. Teritoriile 
ocupate în urma primului război au fost supuse unei 
comenzi unice. Cele situate în apropierea Moesiei Inferior, 
respectiv estul Olteniei, Muntenia, sudul Moldovei au fost 
subordonate guvernatorului Moesiei Inferior, iar Banatul şi 
vestul Olteniei subordonate Moesiei Superior (sau au 
format încă din anul 102 un comandament aparte). 

Banatul în cadrul provinciei romane 

După pacea din anul 102 se poate considera că Banatul 
făcea parte din Imperiu, inclusiv cu trecătoarea spre 
Transilvania, unde se afla locul luptei de la Tapae. Aici, din 
dispoziţia împăratului Traian se ridică un altar şi se oficiază 
jertfe în memoria celor decedați. Pentru ca romanii să 
deţină un punct stabil la Tapae, era necesar ca spatele să fie 
asigurat, deci se poate presupune că Banatul era deja 


integrat în Imperiu în intervalul dintre cele două războaie. 
Cu toate acestea, sunt încă controversate atât problema 
stăpânirii romane în Banat cât şi apartenenţa acestuia la 
Dacia sau Moesia Superior. 

Problema stăpânirii romane în Banat şi apartenenţa 
acestuia la Dacia sau la Moesia constituie încă obiectul 
disputei ştiinţifice. Unii cercetători caută să dovedească că 
partea de câmpie - Banatul vestic 

— Nu se afla sub control roman, ci se integra în teritoriul 
stăpânit de sarmaţii iazigi, masaţi în zona de la vest de Tisa. 
Descoperirile sarmatice bănăţene ar dovedi astfel 
penetraţia şi extinderea sarmată 

Istoria Daciei romane în sec. I - III d. Hr. Cercetătorii 
români au demonstrat caracterul roman al întregului 
Banat, ocupat efectiv în partea sa occidentală încă din 
timpul lui Traian. Ca dovezi şi argumente se apelează la 
urmele romane (vestigiile) descoperite cât şi la necesitatea 
pentru Roma de a avea o acoperire strategică până la Tisa. 

Din punct de vedere geografic Banatul reprezintă 
teritoriul delimitat la nord de Mureş, la vest de Tisa, la sud 
de Dunăre, la est de Munţii Carpaţi. În ce priveşte relaţia 
Banatului cu Imperiul Roman, există următoarele ipoteze: 
Banatul a fost incorporat Moesiei Superior; 

Banatul a aparţinut în totalitate provinciei Dacia; Doar 
Banatul de est a fost ocupat de romani; 

Banatul nu a fost incorporat imperiului roman; 

Banatul a fost ocupat de sarmaţii iazigi încă din sec. 1 d. 
Hr. lar în sec. II-III era un teritoriu „extra provinciam”. 

C. Daicoviciu, în studiul „Bănatul şi iazigii” (1939) 
analizează critic ipoteza lui A. Alfoldi (cercetător maghiar, 
ipoteza „e”): În prima jumătate a sec. 1 d. Hr. lazigii se 
despart de masa sarmaților aflată la nordul Mării Negre şi 
în valuri succesive încep stabilirea în pusta ungară în timpul 
lui Tiberius. Pe timpul lui Claudius (cca. 50 d. Hr.) ei se află 
deja între Dunăre şi Tisa, avându-i ca vecini pe germani şi 
pe quazi, astfel încât teritoriul lor era sigur cel din nordul 


pustei ungare. Spre deosebire de A. Alfoldi care crede că 
drumul urmat de iazigi a fost prin Muntenia şi Oltenia, C. 
Daicoviciu considera că aceştia au ajuns în zona Tisei prin 
nordul Daciei, trecând peste Carpaţi. Tot Alfoldi mai susţine 
că iazigii, aduşi în pusta ungară de către împărații romani 
din motive de siguranţă, ocupaseră în sec. I d. Hr. Banatul şi 
Oltenia, de la ei fiind cucerite aceste teritorii şi nu de la 
daci. 

Teoria potrivit căreia Banatul şi Oltenia au aparţinut 
iazigilor în sec. 1 d. Hr. 

Este neîntemeiată. Este posibil ca încă înainte de Decebal 
iazigii să fi făcut incursiuni în Dacia, dovadă fiind 
numeroasele descoperiri de la nord de Mureş. Dar încă din 
timpul lui Augustus tipul de monede specifice sarmaților 
era imitaţia după denarul imperial, aceste imitații găsindu- 
se şi la sarmaţii roxolani (Galiţia) şi la cei iazigi (pusta 
ungară), dar nu s-au descoperit pentru sec. Il d. Hr. Şi cu 
atât mai puţin în Muntenia şi Oltenia. 

Dio Cassius afirmă că după primul război cu romanii, 
Decebal recucereşte de la iazigi unele teritorii, pe care 
ulterior Traian nu le va mai restitui iazigilor. A. Alfoldi 
consideră că aceste teritorii erau Banatul şi Oltenia. 

Argumentele arheologice aduse de către cercetătorul 
maghiar în favoarea tezei sunt nesemnificative (mărgele de 
calcedon caracteristice iazigilor descoperite în Banat, dar 
care se găsesc şi în spaţiul pannonic, aceasta neînsemnând 
ocuparea Pannoniei de către iazigi). Deci nu se poate 
dovedi 

Istoria Daciei romane pe cale arheologică ocuparea 
Banatului şi Olteniei de către iazigi în sec. I d. Hr. 

Banatul roman a avut cu totul alt caracter decât Oltenia şi 
vestul Transilvaniei, zone intensiv colonizate. El a fost un 
ţinut de ocupaţie militară, servind pentru a face legătura cu 
Dacia interioară. Există părerea (L. Mărghitan) că după 
primul război cu dacii, Traian a organizat Banatul ca pe un 
fel de district militar care nu aparţinea nici Moesiei 


Superior nici Pannoniei pentru că „în situaţia strategică în 
care se aflau teritoriile desprinse prin forţa armelor din 
vatra statului geto-dac, era mai eficientă o autoritate 
militară la faţa locului, capabilă să ia hotărâri ferme şi 
rapide în eventualitatea unui atac prin surprindere, decât 
să aştepte dispoziţiile guvernatorului uneia dintre cele două 
provincii învecinate.” Relieful şi clima Banatului au 
contribuit ca această zonă să fie din cele mai vechi timpuri 
istorice o vatră de locuire umană, existând toate condiţiile 
necesare existenţei şi evoluţiei omului. Faptul este valabil şi 
pentru epoca romană. Aparenta raritate a urmelor romane 
şi sarmatice de aici (datorată de fapt unei deficienţe de 
cercetare pentru o lungă perioadă de timp) şi inexistenţa în 
Banat a unor cariere de piatră pentru construcţii au 
determinat pe unii cercetători să considere această zonă ca 
una neprielnică existenţei umane, plină de mlaştini şi 
terenuri nisipoase. Carl Patsch („Banater Sarmaten”) 
consideră că zona era controlată de romani doar prin unele 
puncte de veghe (posturi de control) situate pe înălţimi. 
Problema se complică dacă se iau în considerare cele trei 
valuri de pământ ce despart zona deluroasă de cea de 
câmpie. Ele puteau fi un limes roman pentru apărarea 
Daciei de sud-vest, sau numai lucrări de îndiguire şi secare 
a bălților. C. Daicoviciu nu le consideră romane, ele 
neavând, în concepţia cercetătorului, nimic comun cu 
sistemul de limes roman. Cercetările arheologice 
întreprinse nu au putut demonstra caracterul roman al 
acestor valuri, care puteau fi tot atât de bine iazige sau 
avare. Deci teza ocupării integrale a Banatului de către 
romani nu este infirmată de existenţa acestor valuri. De 
altfel, ar fi fost lipsit de logică ca romanii să fi ocupat linia 
Mureşului până la vărsarea în Tisa şi linia Dunării până la 
vărsarea Tisei, lăsând Banatul de vest neocupat. După unii 
istorici, Banatul a fost părăsit de către Hadrian, dovadă 
fiind încetarea existenţei castrelor de pământ din sud vestul 
Daciei. Explicaţia cea mai plauzibilă a încetării acestei 


existenţe a fost simplificarea sistemului de apărare, după 
liniştirea iazigilor de către Q. Marcius Turbo. De fapt, dacă 
romanii ar fi cedat câmpia Banatului iazigilor, aceştia ar fi 
trebuit să fie alături de Imperiu în războaiele marcomanice, 
fapt neadeverit de nici un izvor istoric. În momentul 
împărţirii Daciei sub Hadrian în 118-119, Banatul aparţinea 
Daciei Superior; o diplomă militară din 126 atestă 
Tibiscum-ul ca aparţinând Daciei 

Istoria Daciei romane 

Superior. Odată cu reorganizare Daciei, Banatul ţine de 
Dacia Apulensis (după opiniile lui D. Tudor şi Al. Borza). 

Istoricul şi arheologul Dumitru Tudor demonstrează faptul 
că Banatul a fost ocupat efectiv de către romani (D. Tudor, 
Oraşe târguri şi sate în Dacia Romană). Repertoriul urmelor 
romane din Banat este considerabil: la Vârşeţ 

(Banatul de sud, Serbia) încă săpăturile lui F. Milleker 
indicau prezenţa unui castru înconjurat de canabaele 
specifice. S-au descoperit ziduri romane, canale de 
scurgere, cărămizi, sculpturi în marmură, monede romane, 
inscripţii, cărămizi cu ştampilele coh. I Hispanorum Scutata 
Cyrenaica şi alae I Tungrorum Frontaniana, trupe 
aparţinând Daciei Porolissensis, care au staționat probabil 
la Vârşeţ în timpul cuceririi Daciei până la Hadrian. La 
Foeni este atestat un vicus, aici descoperindu-se ţigle, 
ceramică, cărămizi, monede şi o inscripţie. La D eta s-a 
descoperit ceramică, monede, amfore de import, o monedă 
de argint de la Antoninus Pius, probabil aici existând un 
vicus. Urme de aşezări romane s-au descoperit la Moraviţa 
(şi minerit), Jamul Mare şi cărămizi cu inscripţia Leg. IV 
Flavia Felix şi monede de la Claudius II Goticul şi Constans, 
la Carani un post de pază militar, cărămizi cu ştampile ale 
Leg. V Macedonica, ceramică provincială şi terra sigilata. 
La Timişoara a existat o aşezare rurală romană. S-au 
descoperit aici 35 monede de aur de la Augustus, cărămizi, 
vase, monede de bronz, terra sigilata, o rozetă de aur. 
Continuitatea vieţii în acest loc este dovedită de 


succesiunea monedelor din sec. I-IV (până la huni). La 
Recaş s-au descoperit o oglindă, o figurină din bronz şi 100 
de monede a cărei serie se încheie la Decius, fiind atestată 
aici o aşezare romană. La Cenad s-au descoperit pietre de 
mormânt, sarcofage, ceramică, monede (Traian, Hadrian, 
Claudius II, Constantin cel Mare), cărămizi cu ştampila Leg. 
XIII Gemina de producţie locală. S-au descoperit şi cărămizi 
cu ştampila SISC (IA) dovedind transferarea unor trupe de 
la Siscia la Cenad în sec. IV, pentru lucrări militare. Deci la 
începutul sec. IV Banatul se găsea încă sub stăpânirea 
romană, fapt dovedit şi de numeroasele descoperiri 
monetare de la Aurelian la Constantin cel Mare. La 
Sânicolaul Mare s-au descoperit urme de ziduri, monede, 
ceramică de sec. II-III, cărămizi cu ştampila Leg. XIII 
Gemina, un monument funerar şi o necropolă. Numeroase 
descoperiri s-au făcut la Aradul Nou, Lipova, Chesinţ, Bulci, 
etc. Deşi în ultimii ani urmele romane din Banat sau 
înmulţit, acest teritoriu rămâne încă o zonă mai săracă 
decât alte provincii în urme romane. Majoritatea aşezărilor 
sunt rurale, cele urbane, mai puţine, plasându-se spre zone 
„marginale” provinciei (Dierna, Tibiscum, etc.) Desigur 
lipsa cercetărilor sistematice şi de durată îşi spune 
cuvântul. 

La Denta s-a descoperit ceramică, cărămizi cu ştampila 
Leg. IV Flavia Felix, urme de ziduri şi castru roman precum 
şi o importantă inscripţie, în 

Istoria Daciei romane care, la sfârşitul textului apare 
numele lui C. Kaninius Sabinianus, urmat de trei iniţiale D. 
C. M. Carl Patsch este de părere că cele trei iniţiale ar 
însemna Decurio Coloniae Malvensis şi că aici ar trebui 
localizată capitala Daciei Malvensis. Majoritatea 
cercetătorilor cred însă că inițialele reprezintă 
prescurtarea curentă de la Decurio Muncipii. La Deta a fost 
de fapt doar un vicus, păzit probabil de un mic grup de 
soldaţi ai Leg. IV Flavia Felix. 


Dacia Malvensis a fost localizată în Oltenia, de către 
majoritatea specialiştilor. La Sevilla s-a depistat o inscripţie 
care atestă oraşul Romula, despre care Mihail Macrea 
spunea: „identitatea dintre civitas Romulensium din Dacia 
Inferior şi Malva nu este de loc probată şi nici asigurată 
întrucât inscripţia de la Sevilla se citeşte Romulensium M. 
Arvensium, adică 

Romula avea un curator civitatis Romulensium, care la o 
dată anterioară a fost curator [în] uncipii Arvensium din 
Baetica (Hispania) [| Sex. Iulius Possesol]”. 

Deoarece inscripţia este prost păstrată (greu lizibilă), 
permite diverse interpretări. 

C. Daicoviciu înclina să considere Banatul ca făcând parte 
din Dacia Malvensis. O inscripţie ridicată de sclavul Felix 
atestă două puncte vamale: Micia şi Pons Augusti. Sclavul 
este mutat de la Micia (la graniţa naturală dintre Banat şi 
Transilvania) la Pons Augusti (Marga sau Voislova) care se 
află la extremitatea estică a Banatului. Acest transfer atestă 
faptul că amândouă punctele vamale erau sub 
supravegherea financiară şi administrativă a imperiului 
roman. Modul de amplasare a celor două puncte de vamă 
din estul Banatului poate constitui un temei pentru ideea că 
întregul Banat a fost organizat ca o provincie de sine 
stătătoare; ca întindere teritorială, aria geografică cuprinsă 
între vămile de la Partiscum, Dierna, Pons Augusti şi Micia 
s-ar părea că justifică suprafaţa unei provincii romane. S-ar 
putea ca Malva să fie pe undeva prin Banat dovadă că 
Malva provine de la cuvântul moesic „mal”; Banatul antic 
era delimitat de trei importante „maluri”: Mureş, Tisa şi 
Dunăre. H. Daicoviciu considera că 

Malva nu ar fi existat, capitala Daciei Malvensis fiind unul 
dintre centrele urbane ale Banatului. Majoritatea 
cercetătorilor susţin însă ideea egalităţii Romula = Malva, 
fapt ce pare a fi confirmat de cercetările arheologice de la 
Reşca (Romula). 


Cercetările arheologice din ultima vreme au dovedit cu 
certitudine că 

Banatul a aparţinut, în întregimea sa, imperiului roman. 
Sunt numeroase descoperirile arheologice care atestă 
continuitatea daco-romană - peste 400 de puncte în 181 de 
aşezări bănăţene, iar în cadrul lor un număr de aproximativ 
30 reprezintă aşezări romane edificate pe cele dacice, iar 
peste 200 sunt puncte locuite în epoca romană şi 
continuând şi după retragerea aureliană. Dublarea 
numărului de descoperiri de epocă romană faţă de cele 

Istoria Daciei romane de epocă dacică constituie o dovadă 
că după 102 /106, prin integrarea Banatului în Imperiu are 
loc un proces de intensificare a locuirii sale şi de spor 
demografic atât prin colonizare cât şi prin creşterea 
demografică naturală. Este o dovadă a rolului pe care 
Banatul l-a avut în epoca romană, faptul constituind o 
premisă a continuității daco-romane pe teritoriul Banatului, 
în cadrul viitorului proces al etnogenezei româneşti (sec. IV- 
VIII). 

Organizarea administrativă a Daciei romane 

Conform diplomei militare din 11 august 106, în vara 
aceluiaşi an se încheiase războiul contra dacilor cu victoria 
definitivă a romanilor. 

Împăratul mai rămâne câteva luni în Dacia pentru a 
organiza noua provincie, dar în primăvara anului următor 
(107) se află la Roma unde îşi sărbătoreşte al doilea triumf, 
acordând cu această ocazie fiecărui cetăţean roman 450 
denari şi organizând pentru populaţia capitalei 123 zile de 
spectacole, în cadrul luptelor fiind ucise cu această ocazie 
11.000 animale şi 10.000 de gladiatori. 

Soldaţi participanţi la lupte primesc cetăţenia romană 
înainte de termen, după cum rezultă din diploma militară 
descoperită la Porolissum. 

Pentru a comemora cucerirea Daciei este emisă o monedă 
cu legenda DACIA CAPTA (Dacia a fost cucerită), având pe 


revers reprezentarea unei femei stând pe o stâncă şi având 
alături o sabie dacică curbă. 

Încă în perioada când se afla în Dacia, Traian organizează 
provincia: acordă 

Lex Provinciae, prin care se stabilesc hotarele, 
conducerea, trupele care vor staţiona aici, impozitele pe 
care provincia trebuie să le plătească. Emisiunile monetare 
din anul 112 au legenda DACIA AUGUST [I] PROVINCIA, 
dovedind că noua cucerire era o provincie imperială. Prin 
prezenţa în acest teritoriu a legiunilor XIII Gemina, IV 
Flavia Felix şi probabil 1 Adiutrix, titulatura guvernatorului 
provinciei era aceea de legatus Augusti pro praetore (vir 
consularis), ales dintre foştii consuli, exercitându-şi 
atribuţiile militare şi juridice în numele împăratului. 

Cassius Dio în Istoria romană (LII, 23) precizează că 
durata obişnuită a guvernării unui Legatus Augusti pro 
praetore într-o provincie era de cel puţin trei ani şi cel mult 
cinci ani. Puternica armată de ocupaţie rămasă în Dacia 
după plecarea împăratului era pusă sub comanda 
generalului Iulius Sabinus (menţionat în diploma din 14 
octombrie 109), succedat în anul 108 sau 109 la 
guvernarea provinciei de D. Terentius Scaurianus. Prin 113 
i-a succedat C. Avidius Nigrinus, urmat în 117 de C. Iulius 
Quadratus Bassus, fost guvernator al Spaniei. 

Faptul că Traian plecând în Orient retrage multe trupe 
auxiliare şi le transferă în armata provinciei Pannonia poate 
fi explicat ca urmare a 

Istoria Daciei romane instaurării păcii în noua provincie, 
probabil şi la hotarele acesteia. Traian acordă o atenţie 
deosebită Daciei în cadrul politicii imperiale la Dunărea de 
Jos şi de Mijloc. 

Situaţia se schimbă brusc după moarte împăratului, prin 
declanşarea unor puternice mişcări ale sarmaților şi 
populaţiei locale. Revolta sarmaților iazigi stabiliţi la vest de 
Tisa are loc concomitent cu atacuri ale roxolanilor. 


Atât de grave sunt tulburările încât noul împărat Hadrian 
este pe punctul de a abandona Dacia. 

În anul 117 Hadrianus trimite în Moesia trupele aduse din 
Orient, ca urmare a atacurilor violente îndreptate împotriva 
Daciei şi Pannoniei Inferior. 

Situaţia se agravează odată cu moartea naturală a 
guvernatorului consular al provinciei, C. Iulius Quadratus 
Bassus. 

Pentru a reprima revolta iazigilor, în fruntea trupelor este 
numit generalul Q. Marcius Turbo, acesta având o practică 
de reprimare a răscoalelor din Egipt şi Cirenaica. Însuşi 
împăratul este nevoit să se deplaseze în zona aflată în 
primejdie. Turbo va fi numit praefectus al Pannoniei inferior 
şi al Daciei; funcţie care se pare că a deținut-o până la 
înfrângerea sarmaților şi plecarea împăratului la Roma 
(ipoteză M. Macrea). Pentru ca Turbo să poată prelua 
conducerea celor două provincii, fusese numit prefect al 
Egiptului (generalul fiind de rang ecvestru, putea comanda 
doar trupe auxiliare, dar cu noul titlu preia comanda unei 
armate formate din legiuni şi trupe auxiliare). 

Hadrian încheie pace cu regele roxolan, iar până în vara 
anului 118 iazigii sunt zdrobiţi. După definitivarea 
reprimării revoltelor, în anul 119 pleacă la Roma. 

Apărând evidentă necesitatea reorganizării teritoriilor de 
la nordul Dunării, Hadrian revine la concepţia politică a lui 
Augustus: „o politică defensivă în cadrul limitelor 
existente”. Diplomele militare datate la 29 iunie 120 
descoperite la Căşei (Cluj), Moigrad (Sălaj) şi Românaşi 
(Sălaj) sunt primele care dovedesc schimbări în 
organizarea administrativă a Daciei, ca urmare a 
evenimentelor menţionate, respectiv existenţa Daciei 
Superior, cuprinzând probabil cea mai mare parte a Daciei 
Traiane. În ceea ce priveşte Dacia Inferior, existenţa sa este 
atestată pentru prima oară de diploma din 22 martie 129 
descoperită în anul 1842 în satul Grodjibod (Dolj). Datorită 
denumirii celor două provincii Superior - Inferior, părerea 


unanimă a cercetătorilor este că ele au fost create 
concomitent, probabil prin anii 118-119. 

Dacia Superior cuprindea Banatul şi Transilvania, cu 
excepţia zonei de sud-est. Hadrian transferă la 
Singindunum în Moesia Superior legiunea IV 

Flavia Felix, în Dacia Superior rămânând doar legiunea 
XIII Gemina cu centrul la Apulum. După această schimbare, 
comandantul legiunii XIII Gemina, Legatus Augusti Legionis 
era în acelaşi timp şi guvernatorul Daciei 

Istoria Daciei romane 

Superior, având titlul de legatus Augusti pro praetore (vir 
praetorius), având doar rang pretorian, (ajungea la 
consulat doar după guvernarea Daciei) deoarece provincia 
deţinea doar o singură legiune (XIII Gemina), secondat de 
un Procurator Augusti din ordinul ecvestru, pentru 
problemele de ordin administrativ-financiar. 

Dacia Inferior cuprindea Oltenia, colţul de sud-est al 
Transilvaniei şi fâşia din Muntenia aflată la vest de linia 
Flămânda-Rucăr şi era condusă de un Procurator Augusti 
vice praesidis din ordin ecvestru. După unele ipoteze, 
Daciei Inferior i-ar fi putut aparţine o zonă mai mare a 
Olteniei: ori întreaga Oltenie apuseană la vest de Jiu, ori 
partea de sud (zona Drobetei), ori partea de nord-vest. 
Muntenia şi sudul Moldovei vor fi evacuate de romani, 
aceştia mulţumindu-se cu supravegherea lor. 

Alte două diplome militare, una descoperită în castrul de 
la Gherla în anul 1971 şi a doua lângă satul Covdin (Serbia), 
ambele datate în vara anului 123 

(10 august), indică existenţa unei a treia provincii, Dacia 
Porolissensis, plasată în nordul Daciei Traiane, în teritoriul 
aflat la nord de cursul superior al Mureşului, râul Arieş, 
până la Munţii Meseşului şi râul Someş. 

Privitor la momentul apariţiei noii provincii există 
următoarele ipoteze: a) Dacia Porolissensis a apărut din 
necesitatea de a constitui aparte zona de nord-vest a Daciei 


Superior în împrejurările datorate războiului cu iazigii din 
anii 118-119. 

Cea de a treia provincie a apărut în urma reorganizării în 
două etape, chiar dacă perioada dintre constituirea lor a 
fost de scurtă durată (1. Piso, Cluj). După cercetătorul 
clujean, diploma de la Gherla nu poate proba apariţia 
provinciei în 119, ci oricând între 119-123. 

Provincia Dacia Porolissensis a fost constituită câtre anul 
124, momentul vizitei lui Hadrian în Dacia. 

Dacia Porolissensis a fost creată concomitent cu celelalte 
două provincii (C. Petolescu, Bucureşti). 

Asemeni Daciei Inferior era condusă de un procurator 
Augusti, provenind din ordinul ecvestru (Flavius Italicus) 
(aveau în subordine doar trupele auxiliare din provinciile ce 
le guvernau). Dacia Porolissensis îşi va menţine atât numele 
cât şi aceeaşi întindere teritorială - la nord cursul superior 
al Mureşului şi de la Arieş până la Munţii Meseşului şi 
cursul râului Someş - inclusiv în timpul lui Marcus Aurelius. 
Din 124 este certă existenţa celor trei provincii, Dacia 
Porolissensis avându-şi reşedinţa la Napoca (cercetătorul 
clujean N. Gudea nu este de aceeaşi părere, luând în 
considerare faptul că oraşul Porolissum a dat denumirea 
întregii provincii). 

Constituirea Daciei Porolissensis s-a realizat din raţiuni de 
ordin militar, provincia fiind un puternic bastion întărit al 
apărării romane, înfipt în 

Istoria Daciei romane mijlocul lumii barbare. Prin 
prezenţa sa, apărarea Imperiului era mult uşurată şi 
asigura liniştea în zona Dunării de Mijloc şi de Jos, precum 
şi la sudul Dunării. De aceea, provincia a avut de la început 
armata sa proprie, deosebită de cea a Daciei Superior - 
Exercitus Daciae Porolissensis, alcătuită din trupe auxiliare 
conduse de un procurator Augusti vice praesidis (ca şi 
Dacia Inferior). Diploma de la Gherla menţionează două 
alae şi şase cohorte, ulterior existând două alae şi 


douăsprezece cohorte şi cel puţin trei numeri; efectivul 
trupelor staționate în Dacia ajungând la 13.000 de soldaţi. 

Scurta perioadă de linişte este întreruptă de conflictele cu 
dacii liberi din anii 143, 156-157. Îndeosebi cele 
desfăşurate spre sfârşitul domniei lui Antoninus Pius (156- 
157) provoacă grele pierderi. Sunt aduse noi trupe în 
Dacia, se fac masive lăsări la vatră a veteranilor epuizați. În 
urma luptelor lui Antoninus Pius cu dacii liberi, noul 
împărat Marcus Aurelius şi-a asociat la domnie pe fratele 
său prin adopţie, Lucius Verrus, numindu-l Caesar şi 
Augustus şi „atunci pentru prima dată Imperiul Roman a 
începu să aibă doi Augusti” (SHA, Vita Marci Aureli, 7). În 
primii ani de domnie a celor doi Augusti se fac lăsări la 
vatră din trupele auxiliare, atestate de diplomele militare 
descoperite, referitoare la armata Daciei Porolissensis 
(Diplomele D 

XVIII-XXI în IDR 1). 

În anul 166 se declanşează aşa numitele războaie 
marcomanice. Barbarii vor iniţia atacuri asupra limes-ului 
dunărean al Imperiului, fiind afectate treptat toate 
provinciile limitrofe Dunării. Se consideră că adevărata 
cauză a războaielor marcomanice a constituit-o începutul 
migraţiei gotice care a produs mari mişcări de populaţie în 
toate direcţiile şi o serie de presiuni asupra triburilor 
barbare aliate romanilor. Noile împrejurări vor determina 
în Imperiu regrupări de trupe şi alte schimbări. O frază din 
SHA Vita Marci Aureli, 22, menţionează schimbări 
intervenite în rangul provinciilor: „A schimbat provinciile 
din preconsulare în consulare şi din consulare în 
preconsulare sau pretorale după cum au cerut necesităţile 
războiului”. În Dacia, pentru întărirea forţelor armate de 
aici şi în special a zonei nordice este adusă la Potaissa (în 
Dacia Porolissensis) legiunea V-a Macedonica, după 
întoarcerea acesteia din Orient (fosta garnizoană a acesteia 
fiind Troesmis, în Moesia Inferior). Tot acum, la conducerea 


Moesiei Superior este adus ca Legatus Augusti pro 
praetore trium Daciarum generalul 

Marcus Claudius Fronto, care se distinsese anterior în 
Orient în războiul cu parții. Funcţiile exercitate de acest 
important personaj sunt cunoscute din două inscripţii, una 
descoperită la Sarmizegetusa, oraş al cărui patronus a fost, 
şi alta, mai completă, aflată la baza statuii de bronz ce i-a 
fost ridicată în Forul lui Traian de la Roma, după moartea 
sa, din ordinul împăratului Marcus Aurelius. În aceste 
inscripţii este menţionată pentru prima oară până acum 
denumirea de Dacia Apulensis, dar este şi singura dată 
când la 

Istoria Daciei romane conducerea acestei provincii este 
atestat un Legatus Augusti pro praetore de rang consular, 
deţinând titlul de Procurator Augusti Daciae Apulensis. 

Apare acum şi prima atestare cunoscută a unei noi 
provincii, Dacia Malvensis dată de o inscripţie de la Roma 
referitoare la cariera lui M. Macrinius Avitus Catonius 
Vindex din ordinul ecvestru, promovat de către Marcus 
Aurelius în senat după anul 173. Între anii 167 şi 169 

Macrinius Avitus a fost praefectus alae I Ulpiae 
Centariorum, iar prin anul 169 a fost numit procurator 
provinciae Daciae Malvensis. 

În anul 1984 a fost publicată o diplomă militară datată la 1 
aprilie 179, descoperită la Drobeta. Până la descoperirea sa 
se considera că reorganizarea Daciei în timpul lui Marcus 
Aurelius a determinat dispariţia denumirilor de Dacia 
Superior şi Inferior, în locul lor apărând Dacia Apulensis şi 
Dacia Malvensis. Privind modificările teritoriale care au 
însoţit schimbările de nume, părerile erau împărţite, 
acceptându-se unele modificări minore, de exemplu 
integrarea colţului de sud-est al Transilvaniei la Dacia 
Apulensis. Diploma de la Drobeta a dat o nouă viziune 
asupra reorganizării Daciei în timpul lui Marcus Aurelius, 
deoarece la 1 aprilie 179 Publius Helvius Pertinax apare ca 
şi comandant al trupelor din Dacia Superior. 


Informaţiile epigrafice dovedesc că în timpul lui Marcus 
Aurelius cele trei provincii dacice au alcătuit din nou o 
unitate, din punctul de vedere al guvernării şi al conducerii 
trupelor. Denumirile de Apulensis şi Malvensis se regăsesc 
doar în legătură cu procuratorii financiari, cu excepţia 
menţionată anterior. 

Primul guvernator cunoscut al celor trei Dacii a fost M. 
Claudius Fronto. 

Înscripţiile referitoare la cariera sa arată că el a fost legat 
consular al Moesiei Superior în anul 167, apoi Legatus 
Augusti pro praetore Moesiae Superior et Daciae Apulensis. 
Din februarie 169 şi până în vara anului 170, când moare în 
luptă, generalul Fronto a avut două funcţii: Legatus Augusti 
pro praetore provinciarum Daciarum apoi cel de Legatus 
Augusti pro praetore provinciarum Daciarum et Moesiae 
Superior. Înscripţia de la Sarmizegetusa romană arată că 
Fronto a fost Legatus Augusti pro praetore trium Daciarum 
et Moesiae Superior, cuvântul trium demonstrând că este 
vorba de trei provincii dacice. 

După Fronto, guvernator general a fost Sextus Cornelius 
Clemens, numit consularis et dux trium Daciarum (într-o 
inscripţie din Caesareea Mauretania, pusă de un centurion 
din legiunea XIII Gemina), funcţie pe care o va deţine 
probabil până în anul 172. 

Un alt guvernator general a fost C. Arrius Antoninus, 
probabil între anii 175-177, după care este numit viitorul 
împărat al Imperiului Roman, Publius Helvius Pertinax, 
numit consularis III Daciarum, funcţie deţinută până cel 
mult în anul 180 când este numit guvernator al Siriei. În 
SHA, Vita 

Istoria Daciei romane 

Helvi Pertinax, se consemnează:,...a plecat la paza Dunării 
unde a fost guvernator al celor două Moesii şi al Daciei. 
Conducând bine lucrurile în această provincie, a fost 
avansat, dându-i-se guvernarea Siriei”. 


Revenind la diploma militară de la Drobeta, în care apare 
numele lui Pertinax cercetătorul I. Piso apreciază că este 
normal ca în titulatura guvernatorului consular să fie 
consemnate districtele militare subordonate autorităţii sale 
şi nu cele financiare, în continuare arătând că şi în timpul 
lui Marcus Aurelius, trupele auxiliare au fost enumerate în 
funcţie de districtele militare, vechea împărţire continuând 
să existe formal, din tradiţie şi poate din raţiuni practice, 
apărând numai în diplomele militare. De asemenea I. Piso 
precizează că acest fapt nu trebuie să ducă la concluzia că 
ar fi vorba de trei grupări de trupe autonome, organizate în 
funcţie de cele trei provincii şi că, pe de altă parte, Dacia 
Apulensis, Malvensis şi Porolissensis trebuie înţelese ca 
districte financiare, delimitând domeniile de competenţă ale 
procuratorilor financiari. 

Procuratorii (magistratură creată de Augustus şi ocupată 
de membrii ordinului ecvestru), cunoşteau o ierarhie în 
funcţie de venitul (plata) pe care îl primeau: sexagenarii şi 
centenarii primeau 60.000 şi respectiv 100.000 sesterţi pe 
an, ducentenarii şi trecentenarii primeau 200.000 şi 
respectiv 300.000 sesterţi pe an. Toţi cei trei procuratori ai 
Daciilor au aparţinut clasei centenarilor, cu toate că 
anterior, Pertinax a făcut parte din clasa ducentenarilor. 
Procuratorul Daciei Apulensis deţinea un rang superior, 
fiind adesea numit pe parcursul sec. III, agens vice 
praesidis. 

Problema importantă care se pune în legătură cu aceste 
districte financiare este dacă ele corespund din punct de 
vedere teritorial vechii împărțiri a Daciei. Nu există dubii în 
privinţa Daciei Porolissensis, aceeaşi denumire sugerând 
aceeaşi întindere teritorială. Dacă identitatea ce s-a stabilit 
între Dacia Superior = Dacia Apulensis şi Dacia Inferior = 
Dacia Malvensis este reală, se naşte problema motivului 
pentru care s-au schimbat denumirile celor două provincii, 
în timp ce aceea a Daciei Porolissensis a rămas la fel. 


O analiză a împrejurărilor istorice în care a fost 
reimpărţită Dacia constată că, după ce Helvius Pertinax a 
avut comanda flotei de la Rin, a fost mutat în Dacia, cu o 
soldă de 200.000 sesterţi, dar „suspectat de Marcus 
Aurelius din cauza unor intrigi, a fost îndepărtat din 
funcţie”. Ulterior, „ducându-şi mai departe bine sarcinile şi 
fiind descoperită uneltirea organizată împotriva lui, 
împăratul, ca să-i compenseze nedreptatea, l-a făcut 
pretorian” (SHA, Vita Helvi Pertinax, 2). Şi epigrafic este 
atestată calitatea lui Pertinax de procurator Augusti ad 
ducaena III Daciarum. Dacă într-adevăr Pertinax a fost 
procurator financiar al celor trei Dacii, neînţelegerea ivită 
în legătură cu el, corelată şi cu faptul că, începând cu 
Marcus Aurelius, se trece la folosirea pe scară largă a 
procuratorilor, care devin numeroşi şi de o extrem de mare 

Istoria Daciei romane varietate, să-l fi determinat pe 
împărat să reîmpartă Dacia din punct de vedere financiar 
pentru a dispersa puterea prea mare pe care o 
acumulaseră procuratorii financiari. 

Deci, reorganizarea Daciei sub Marcus Aurelius, spre 
deosebire de cea realizată în timpul domniei lui Hadrian, a 
presupus o guvernare şi o conducere militară unică a celor 
trei provincii dacice. Reforma înfăptuită de Marcus Aurelius 
a avut un caracter cu precădere militar. Menţinerea 
identităţii fiecărei provincii va consta nu numai din faptul că 
trupele celor trei provincii formează în continuare armate 
separate, ci şi din faptul că legația guvernatorului general 
conţine totdeauna referire la tres Daciae sau provinciae 
Daciarum, cele trei provincii păstrându-se în continuare ca 
şi departamente financiare distincte. 

Unirea celor trei Dacii efectuată de Marcus Aurelius va fi 
valabilă probabil până la sfârşitul stăpânirii romane în 
Dacia, ultimul legat cunoscut al celor trei Dacii este din 
timpul lui Gordian al III-lea. Pe vremea lui Septimius 
Severus şi Caracalla, se constată că un procurator al Daciei 
Apulensis era însărcinat să asigure interimatul guvernării 


Daciei cu titlul agens vice praesidis. Sub împărații ce au 
urmat, procedeul este reluat, ultima menţiune fiind în 
timpul domniei lui Trebonianus Gallus. De cele mai multe 
ori, menţiunea exercitării interimatului era asociată cu titlul 
de Procurator Augusti Daciae Apulensis, deci probabil 
autoritatea sa se întindea doar asupra Daciei Apulensis. 

Spre mijlocul secolului al III-lea uzurpările tot mai 
frecvente la tron, bazate pe existenţa în provincii a unor 
mari contingente militare, a făcut ca să se generalizeze 
practica interimatului. 

Disputa privind localizarea Daciei Malvensis 

Localizarea Daciei Malvensis a fost una din problemele 
controversate legate de istoria Daciei romane, unii 
cercetători considerând, pe baza interpretării izvoarelor 
(inscripţii îndeosebi) că Dacia Malvensis ar fi fost pe 
teritoriul Olteniei, iar alţii că ar fi fost în Banat, existând şi 
opinia că Dacia Malvensis nu ar fi alta decât Dacia Inferior. 
Chiar şi momentul apariţiei provinciei este controversat: a 
fost creată în timpul lui Antoninus Pius, care o numeşte 
astfel după un „municipium Hadrianum, Malvum”, sau a 
fost creată în vremea lui Marcus Aurelius. În sfârşit, 
localizarea oraşului de reşedinţă - 

Malva a fost o problemă mult controversată. 

Diploma militară din 7 ianuarie 230 acordată lui Marcus 
Aurelius Decianus, călăreț în garda imperială, numeşte 
oraşul natal al acestuia cu titlul de coloniae: coloniae 
Malvense ex Daciae. Alte două menționări ale Malvei şi 
Daciei Malvensis sunt tot din afara Daciei: Marcus Macrinus 
Avitus - 

Istoria Daciei romane procurator al provinciei în timpul lui 
Marcus Aurelius şi o inscripţie care atestă existenţa unei 
cohors Prima Flavia Miliaria Brittanum Malvensis. 

Privitor la localizarea Malvei au existat în istoriografia 
românească următoarele opinii: 

1. V. Pârvan o plasează la Răcari (Dolj), fără dovezi 
suficiente. 


2. C. Nicolăescu-Plopşor - la Cioroiu, sat la nord de 
Craiova - de asemeni argumentaţia nu rezistă din lipsă de 
dovezi. 

3. În anul 1926, în curtea castelului feudal din Denta a fost 
descoperită o inscripţie pusă de un anume Caius Kaninius 
Sabinus, închinată lui 1 [ OVI] O [PTIMO] M [AXIMO] 1 
LUNONI] 

R[EGINAE] M[INERVAE] T[ERRAE] M[ATRI] C. 
KANINIUS 

SABINUS D.C. M. II VIR. Unii cercetători au interpretat 
prescurtarea D. C. M. II VIR ca fiind Decurio Coloniae 
Malvensis, localizând Malva la Denta (com. Deta), iar Dacia 
Malvensis în Banat; alţi cercetători consideră că D. C. M. 
este doar o prescurtare de la Decurio Muncipii. 

4. Cei mai mulţi istorici plasează Malva la Reşca-Romula 
(jud. Olt) iar Dacia Malvensis în Oltenia. Aceştia se bazează 
pe textul unei inscripţii aflate în Sevillia (Romula Hispolis 
din Spania), aflată azi la baza unui turn (La Girallda). S-a 
păstrat până în prezent doar o copie realizată în anul 1575 
de umanistul Ambrosie de Morales şi un mulaj în ghips aflat 
la muzeul din Sevillia. În rândurile 4 şi 5 este menţionată o 
localitate Romula: CVRATORI CIVITASIS ROMULEN /SIUM 
MAVENSIUM. Unii au interpretat textul Curatori civitasis 
Romulensium Malvensiam, identificând Romula = Malva. 
Alţii au interpretat Romulensium M. Arvensium, adică 
Romula, Municipium Arvensium, Arva fiind o localitate, 
municipium din Peninsula Iberică. 

Pornind de la premisa că „mal” în limba dacă este acelaşi 
cuvânt ca „ripa” din latină, cercetătorul D. Tudor aprecia că 
Dacia Ripensis de la sud de Dunăre a fost întemeiată 
datorită faptului că se afla pe malul opus al Dunării faţă de 
Dacia Malvensis. 

Referitor la denumirea Romula - Malva s-au făcut 
numeroase speculaţii: 


Romula ar fi numele roman al aşezării, Malva ar fi numele 
dac; 

Malvum poate fi o denumire de plantă (la fel ca 

Ulmetum) caracteristică regiunii unde era aşezată 
localitatea; 

Cuvântul Malva porneşte de la radicalul indo-european 
(prezent şi în limba albaneză) „ma!” care înseamnă munte. 

S-au adus şi argumente împotriva relaţiei Romula = 
Malva: 

— Numele popular al Romulei a fost Antina; 

Istoria Daciei romane 

Romula se află într-o zonă de câmpie, la sute de kilometri 
de munţi deci interpretarea mal-munte nu se potriveşte; 

— Înscripţiile descoperite la Romula nu fac referire directă 
la Malva; 

Malva era municipiu încă de pe vremea lui Hadrian 

(poate chiar Traian), Marcus Aurelius ridicând-o la rang 
de coloniae; în schimb, Romula la sfârşitul domniei lui 
Antoninus Pius era încă municipium, fiind ridicată la rang 
de coloniae abia în timpul lui Filip Arabul, în 248, poate 
puţin mai devreme; 

— Zidurile şi fortificațiile Romulei au fost ridicate „manu 
militari” de soldaţi din Legio VII Claudia din Moesia 
Superior şi Legio XXII Filipianorum din Germania superior, 
staționată în Moesia. Deci garnizoanele Romulei erau 
formate din trupele provinciei Moesia şi nicidecum ale 
Daciei. Înainte de cucerirea Daciei, romanii controlau un 
anumit teritoriu din stânga Dunării. Primul val de apărare 
al oraşului, de fapt primul castru, datat în timpul lui Traian, 
putea fi un punct înaintat al liniei romane. Deci dacă în faza 
de început trupele staționate aici aparţineau provinciei 
Moesia iar ulterior erau tot garnizoane moesiene, rezultă 


că Romula era mult mai dependentă de Moesia Superior 
decât de Dacia. Ştampilele care atestă prezenţa Leg. V 
Macedonica şi Leg. XI Claudia sunt mult mai târzii. 
Prezenţa romană în zonă este atestată şi după 275 la 
Acidava - locuire neîntreruptă până la Constantin cel Mare 
şi la Slăveni pe Olt, unde se afla cel mai mare castru de 
piatră din zona sudică a Daciei, locuit până în sec. IV, 
ambele aşezări fiind în perimetrul Romulei. Dacă Dacia 
Malvensis s-ar fi întins atât de mult spre sud, Aurelian ar fi 
păstrat în scop propagandistic şi titlul Daciei Malvensis pe 
lângă Dacia Ripensis, fiind dovedită prezenţa romană în 
continuare. Un alt fapt ce infirmă identificarea celor două 
oraşe se desprinde din inscripţia de la Sevillia: Sextus Iulius 
Possesor era curator al Romulei, dar este ştiut faptul că 
aceşti curatori nu erau numiţi decât în provinciile 
senatoriale ale imperiului în timp ce Dacia era provincie 
imperială, deci acest Sextus Possesor ar fi singura excepţie. 

Chiar dacă dovezile plasării Malvei la Romula sunt incerte, 
plasarea sa la Denta este şi mai puţin posibilă, aici 
descoperindu-se doar „modeste cioburi romane” care 
dovedesc cel mult o aşezare. Dar existenţa la Denta a 

Istoria Daciei romane cărămizilor cu ştampila Legio IV 
Flavia dovedesc că Denta, ca şi Centum Putea şi Berzobis 
făceau parte tot din Moesia Superior şi nu din Dacia. 

La Răcari este o aşezare romană necercetată încă care 
ocupă o suprafaţă nouă hectare. Doar castrul a fost săpat, 
ultimele cercetări având loc în anii 1928 /1929. Au staționat 
aici trupe din Leg. V Macedonica şi un Numerus Maurorum. 

Se poate deci concluziona că Dacia Malvensis ocupa zona 
din nordul Olteniei, Oltenia Subcarpatică, probabil unele 
regiuni din sudul şi sud-vestul Transilvaniei (castrele de la 
Cumidava şi Angustia). Puțin probabil ca Banatul să fi făcut 
parte din Dacia Malvensis, eventual zona muntoasă a 
Banatului - exploatările de la Sasca Montană şi din Valea 
Cernei, în amonte. 

Organizarea militară a provinciei Dacia 


Cucerită printr-un efort militar uriaş, provincia Dacia, 
datorită poziţiei sale geografice şi strategice - cap de pod 
peste Dunăre, făcând legătura între Imperiu şi lumea 
„barbară” (popoarele şi seminţiile libere aflate în exteriorul 
limesului roman) a putut fi menţinută sub controlul 
Imperiului doar printr-o atentă şi permanentă întreţinere a 
unui puternic sistem de apărare. 

Multiplele interese de ordin economic, politic şi militar 
legau Dacia de Roma. În sistemul de apărare al Imperiului, 
la Dunărea de Mijloc şi de Jos, Daciei îi revine rolul de a 
sparge unitatea lumii aşa zis „barbare” din această zonă, de 
a întrerupe legăturile dintre diferitele neamuri, de a bara 
accesul acestora în Imperiu prin Câmpia Tisei şi şesul 
Munteniei. lar pe plan intern, armata avea sarcina de a 
supraveghea populaţia supusă a provinciei. 

Totodată, este important rolul armatei în procesul de 
romanizare a populațiilor noilor provincii. 

Pentru îndeplinirea rolului său strategic, Dacia a fost încă 
de la început înţesată cu trupe şi întărită cu numeroase 
castre, castele, burguri, turnuri, valuri şi alte lucrări de 
fortificaţie. Efectivele militare au fost menținute tot timpul 
la un nivel ridicat, iar sistemul militar defensiv a fost în 
permanenţă adaptat în funcţie de situaţia din exteriorul 
graniţelor provinciei. 

Organizarea militară a provinciei a cuprins două categorii: 
b) Sistemul ofensiv, constând din unităţile militare (legiuni 
şi trupe auxiliare). 

Sistemul defensiv, constând din diverse tipuri de 
fortificaţii, edificate atât în zona limesurilor cât şi în 
interiorul provinciei. 

Istoria Daciei romane 

Sistemul ofensiv 

Nucleul armatei în Dacia îl formează legiunile, în jurul 
cărora se grupează celelalte trupe. Legiunile erau alcătuite 
în exclusivitate din cetăţeni romani şi efectivul lor era de 
aproximativ 5600 de oameni. O legiune cuprindea zece 


cohorte, împărţite la rândul lor în centurii. Comandantul 
legiunii era un Legatus legionis ce se intitula şi Legatus 
Augusti pentru că era numit de împărat dintre membrii 
ordinului senatorial. Din timpul domniei lui Gallienus el se 
va numi praefectus legioni, nemaiavând rang senatorial, 
fiind numit dintre militarii de profesie. După el urmau în 
rang tribunii ce puteau fi tribuni laticlavii (tineri din ordinul 
senatorial) sau tribuni angusticlavii (rang ecvestru). 

În continuare, comandanții de centurii erau centurionii 
(centuriones), ei fiind ofiţeri de carieră, ca şi soldaţii din 
rândul cărora se alegeau comandanții mai mărunți - 
principales şi imunes (cei scutiţi de corvoadă). 

Centurionii puteau avansa în grad şi, de asemenea, se 
puteau transfera de la o legiune la alta până ajungeau în 
poziţia de primipili (comandanţi ai primei centurii din prima 
cohortă), după care, de obicei, erau admişi în ordinul 
ecvestru. Comandantul legiunii avea un stat major alcătuit 
din subofiţeri de diferite grade care îndeplineau diverse 
funcțiuni, însărcinări şi misiuni. 

În Dacia, doar legiunea XIII Gemina din garnizoana de la 
Apulum a staționat fără întrerupere de la cucerirea 
provinciei şi până la părăsirea ei. 

După cucerire, în Dacia a mai rămas şi legiunea IV Flavia 
Felix care a fost transferată ulterior în Moesia Superior. 

După reorganizarea provinciei din anul 119 d. Hr. În Dacia 
a rămas doar legiunea XIII Gemina urmând să asigure paza 
regiunii aurifere. Între anii 167-168 d. Hr. O a doua legiune 
- legiunea V Macedonica - a fost transferată din Moesia 
Inferior, de la Troesmis, cu garnizoana la Potaissa (Turda). 

Aceste două legiuni rămân pe teritoriul Daciei până la 
retragerea aureliană când vor fi retrase împreună în sudul 
Dunării în Dacia Aureliană. 

Începând din vremea lui Septimius Severus, subofiţerii se 
organizează în colegii care îşi au clădirea lor proprie chiar 
în lagăr. Detaşamente ale celor două legiuni sunt atestate 
epigrafic în diferite localităţi din Dacia, iar pe lângă acestea 


mai apar detaşamente ale legiunilor I Italica, IV Flavia, VII 
Claudia, XI Claudia, X Gemina şi XXII Primigenia, care au 
stat temporar în acest spaţiu. 

Trupele auxiliare, foarte numeroase în Dacia, se numesc 
alae, cohortes, numeri. Alaele sunt trupe de călăreţi, iar 
cohortele sunt alcătuite din pedestraşi. Efectivul lor poate 
cuprinde 500 de militari, în acest caz numindu-se 
quinagenariae, iar în cazul în care au 1000 de militari sunt 
numite milliariae. Dacă au în alcătuire şi călăreţi, se vor 
numi equitatae. 

Istoria Daciei romane 

Membri trupelor auxiliare se recrutau dintre locuitorii 
provinciilor care nu aveau cetăţenia romană, dar erau 
organizate după sistemul roman şi erau conduse de ofiţeri 
şi subofiţeri romani. Alaele erau conduse de un praefectus 
alae, iar cohortele de un praefectus /tribunus cohortis. 
Comandanții mai mărunți - principales - erau de diferite 
grade. Aleşi din rândul cetăţenilor romani, se numeau: 
decuriones, optiones, imaginiferi, signiferi, tubicines, etc. 

Soldaţii primeau cetăţenia romană la ieşirea din armată 
(după 25 de ani de serviciu sau mai mult), atât pentru ei cât 
şi pentru urmaşii lor. 

În majoritatea lor, trupele auxiliare din Dacia erau 
originare din provinciile vorbitoare de limbă latină, din 
Thracia (ex. Cohors I Thracum Germanica, coh. I Thracum 
Sagitariorum), din Dalmația (alae 1 Illiricorum, coh. III 
Dalmatarum) din Pannonia, din Raetia, Gallia, etc. 

În afară de alae şi cohorte, în Dacia au staționat şi multe 
formaţiuni neregulate, recrutate din ţinuturile mărginaşe şi 
mai puţin romanizate ale Imperiului, care îşi păstrau 
armamentul şi felul lor de luptă, doar comandanții fiind 
romani: Mauri Gentiles, Surii Sagitarii, etc. 

Începând cu Hadrian sau Antoninus Pius, aceste 
formaţiuni neregulate sunt organizate în numeri. 
Organizare de numeri aveau şi Pedites singulares şi Equites 


singulares care alcătuiau la Apulum garda legatului 
imperial. 

Numeri aveau un efectiv de 500-900 de oameni care 
alcătuiau unităţi separate de pedestraşi şi călăreţi, dar 
puteau fi şi formaţiuni mixte. În frunte sta un praepositus, 
sau, din sec. III d. Hr., un praefectus. 

Trupele de toate categoriile, care au staționat în Dacia 
însumează un efectiv mare, care în anul 110 d. Hr. Era 
apreciat ca situându-se în jurul cifrei de 35.000-40.000 de 
oameni. Ulterior, în ultimii ani de domnie a lui Traian şi în 
vremea lui Hadrian, efectivul a scăzut. Abia sub Antoninus 
Pius, datorită războaielor din anii 157-158 duse cu dacii 
liberi, au fost masate noi trupe în Dacia Porolissensis pentru 
ca, în timpul lui Marcus Aurelius, trupele să ajungă la cca. 
40.000 de oameni. 

În timpul staţionării lor în Dacia, trupele auxiliare şi-au 
schimbat mult compoziţia etnică iniţială. Recrutarea locală, 
introdusă treptat în toate provinciile Imperiului, îşi găseşte 
aplicarea într-o măsură mai redusă în Dacia secolului II d. 
Hr.; dar în sec. III d. Hr., după adoptarea constituţiei lui 
Caracalla şi mai târziu, ea se generalizează şi în provincia 
din nordul Dunării, recrutarea de elemente locale 
provinciale devenind aproape o regulă. 

Indiferent de categorie, toate trupele staționate în Dacia 
au jucat un rol de seamă în romanizarea provinciei şi în 
general în viaţa acesteia. În cursul serviciului militar 
îndelungat, soldaţii se romanizează, devenind la rândul 

Istoria Daciei romane lor factori ai romanizării populaţiei 
din Dacia. Mulţi veterani îşi găsesc rost în Dacia, devenind 
proprietari de pământ, meseriaşi sau negustori. 

Unităţile armate ale Daciei 

(după C. 

Petolescu, „Scurtă istorie a Daciei 

Romane”, Bucureşti, 1995, p. 58-60) 

Fiecare provincie a Daciei avea propria sa armată 
(exercitus). Armata Daciei Superioare număra, alături de 


Leg. XIII Gemina un număr important de unităţi auxiliare, 
sunt cunoscute unităţi de: 

— Cavalerie - (alae): 1 Batavorum miliaria (garnizoana de 
la Războieni-Cetate, probabil singura alae miliaria din 
Dacia); Il Bosporanorum (Cristeşti) şi Il Hispanorum 
Campagnorum (Micia-Veţel); 

— Infanterie - reprezentată în majoritate de cohortes 
quingenarie: | Gallorum Dacica, II Gallorum Pannonica, V 
Gallorum (Pojejana), | Augusta Ituraerorum sagittariorum, |] 
Thracum sagittariorum, | Ubiorum (Odorheiul Secuiesc); 
cohortes equitates: 1 

Alpinorum (Sărăţeni), Il Flavia 

Commagenorum sagittaria (Micia), IV Hispanorum 
(Inlăceni), VIII Raetorum civium Romanorum torguata 
(Teregova); cohortes miliariae din care trei peditatae: | 
Vindelicorum (Tibiscum), | Aurelia Brittonum (Bumbeşti) şi 
III Campestris (Drobeta); două equitatae: 1 Sagittariorum 
(sec. III Drobeta) şi III Delmatarum (Mehadia-Praetorium). 

Diplomele menţionează existenţa unor Palmyreni sagittari 
ex Syria qui sunt în Dacia Superiore, organizaţi ulterior în 
numeri: numerus Palmyrenorum Tibiscensium (la 
Tibiscum). Diploma din anul 158 aminteşte: vexil [ larii] 

Afric [ae] et Mau [r] et[aniae] Caes [ariensis] qui sunt cum 
Mauris gentilib [us] în Dacia Super [iore]. În 204 sunt 
pomeniţi la Micia Mauri Micienses; alţi numeri: ex. 
Numerus Maurorum Miciensium, numerus Maurorum Hisp. 
(Ampelum), numerus Maurorum Tibiscensium; Pedites 
singulares Britannici organizaţi ulterior în numerus 
singularium peditum Britannicorum, numerus 
exploratorum Germanicianorum (Bucium, Orăştioara de 
Jos). 

În garda guvernatorului provinciei intrau pedites 
singulares şi equites singulares (călăreţi organizaţi ulterior 
în numerus singularium). 

Dacia Inferior - aici au staționat doar trupe auxiliare: trei 
alae quingenariae: I Asturum (Hoghiz), | Claudia Gallorum 


Capitoniana (sud-estul Transilvaniei), | Hispanorum 
(Slăveni). 

Istoria Daciei romane 

Cohortes quingenariae: Il Flavia Bessorum (la Cincşor), | 
Bracaragustanorum (Breţcu), II Gallorum, III Gallorum 
(întâi pe Olt, la loneştii Govorii, ulterior în sud-estul 
Transilvaniei), | 

Tyriorum sagittariorum, VI nova Cumidavensium (Râjnov- 
Cumidava). 

Unele unităţi au avut în componenţă şi efective de călăreţi: 
I Flavia Commagenorum sagittariorum (în nordul 
Munteniei, pe timpul lui Traian, apoi pe Olt, atestată în 
castrul de la Câmpulung-Jidova), | 

Hispanorum veterana quingenaria (menţionată de 
papirusul Hunt), Il Flavia Numidarum (Feldioara). 

Se menţionează cohors Il Augusta Nervia Pacensis 
Brittonum milliaria şi cohors I Aurelia Brittonum milliria 
(Bumbeşti). 

Alte unităţi: arcaşii sirieni - surii sagitarii (menţionaţi în 
138 la Bivolari-Arutela şi Rădăcineşti, ulterior organizaţi 
într-un numerus Surorum sagitariorum atestat la Romula), 
vexillatio eguitum Illyricorum (ulterior organizaţi într-un 
numerus equitum Illyricorum staționat în sud-estul 
Transilvaniei) şi un n [umerus] burg Lariorum] et veredario 
Lrum] Daciae Inf|erioris], atestat la Copăceni-Praetorium. 

Armata Daciei Porolissensis este cel mai bine 
documentată: alae de cavalerie 1 Brittonum (Britannica) 
civium Romanorum, Il Gallorum et Pannoniorum 
(garnizoana de la Gherla), Siliana (Gilău), I Tungrorum 
Frontoniana (lliuşa). 

Cohortes quingenariae: Il Cannanefatium (Tihău), | 
Hispanorum pia fidelis quingenaria (Românaşi), Il 
Hispanorum scutata Cyrenaica (Bologa), V Lingonum 
(Porolissum), VI Thracum equitata. 

Cohortes milliariae: I Aelia Gaesatorum (Bologa), II 
Augusta Nervia Pacensis Brittonum (Buciumi), | Batavorum 


pia fidelis (Romita), I Brittonum milliaria Ulpia torquata pia 
fidelis civium Romanorum, | Britannica milliaria civium 
Romanorum, II Brittonum equitata milliaria civium 
Romanorum pia fidelis (Romita), | Flavia Ulpia Hispanorum 
milliaria civium Romanorum equitata (cu excepţia primelor 
două, toate celelalte sunt atestate ca fiind eguitatae). Mai 
existau un numerus Palmyrenorum Porolissensium (cu 
garnizoana la Porolissum) şi probabil un n [umerus] M 

| aurorum?] O [ptatianensium?] la Zutor-Optatiana. 

Sistemul defensiv şi căile de comunicaţii 

Organizarea acestuia a început îndată după cucerire, pe 
timpul lui Traian, şi a fost apoi, treptat, amplificat şi 
desăvârşit. 

În Dacia sunt folosite aceleaşi elemente de fortificaţie ca şi 
în restul Imperiului, caracteristice sec. II-III d. Hr. Sistemul 
defensiv al Daciei se 

Istoria Daciei romane bazează în primul rând pe 
numeroase castre, mai mari sau mai mici, castele, burguri 
şi turnuri. În centrul acestui sistem defensiv se află castrul 
leg. XIII Gemina de la Apulum, la care se adaugă apoi şi cel 
al legiunii V Macedonica de la Potaissa. Castrele erau astfel 
dispuse pe teren încât închideau în primul rând văile ce 
intrau şi ieşeau din podişul central al Transilvaniei, barând 
principalele căi de intrare în provincie. Pe drumurile de 
legătură, alte castre serveau atât pentru a supraveghea 
teritoriul şi populaţia din interior, cât şi ca etape şi rezerve 
pentru fortificațiile şi trupele din linia întâi. În plus, acest 
sistem de apărare nu a fost unul rigid, ci ela fost adoptat la 
formele de teren, care au fost exploatate la maxim (culmile 
muntoase, apele, văile abrupte pe care apele le săpau în 
sol). Ele constituie frontiera (limes-ul), în sens larg, al 
provinciei. 

Propriu zis, limes - zid de piatră sau val de pământ - nu s-a 
folosit în Dacia, spre deosebire de alte regiuni ale 
Imperiului: Raetia, Brittania, Africa, etc., decât în două 


porţiuni: e) Una de aproximativ 4 km (scurtă), în faţa 
castrului şi oraşului Porolissum; 

Una mai lungă (235 km) în Muntenia, de la localitatea 
Flămânda, pe Dunăre, până la pasul Bran şi poartă numele 
de Limes Transalutanus, fiind construit de 

Septimius Severus. 

Sistemul de fortificare a graniţelor cuprindea următoarele 
linii de castre: în sud, pe Dunăre, pornind de la Drobeta se 
înşiruie câteva castre menite a supraveghea cursul fluviului 
(Dierna, Moldova Veche, Pojejena). Pe drumul către 
Tibiscum se găseau castre la Arcidava, Berzobis, Centum 
Putei, aceste castre constituind linia de apărare exterioară 
în Banat. 

Principala poartă de intrare spre vest în provincie, pe 
valea Mureşului, era păzită de puternicul castru de la Micia. 
Spre vest, alte castele sau fortificaţii mai mici sunt 
cunoscute de-a lungul Mureşului, până la vărsarea lui în 
Tisa: Bulci, Aradul Nou, Sânicolaul Mare, Cenad. 

Apărarea ținutului aurifer era asigurată de cele două 
legiuni de la Apulum şi Potaissa, iar pe o linie interioară, în 
jurul Munţilor Apuseni se găsesc castrele de la Abrud şi 
Gilău. 

Valea Crişului Repede era închisă de castrul de la Bologa, 
iar pe culmile Munţilor Meseş au fost identificate mai multe 
turnuri de pază. Porolissum era cheia de boltă a apărării 
romane din nord-vestul Daciei. Aici au existat două castre - 
unul pe dealul Citera şi unul pe dealul Pomet. 

Începând de la Tihău, castrele sunt dispuse de-a lungul 
Someşului, la Căşei, Gherla şi Ilişua. De asemenea, spre 
sud-est, o serie de noi castre blochează căile de acces 
dinspre munţii vulcanici spre interiorul Daciei: castrele de 
la 

Istoria Daciei romane 

Orheiul Bistriţei, Brâncoveneşti, Călugăreni, Sărăţeni. Pe 
râul Bârsa, castrul de la Râşnov, supraveghea pasul Bran. 


De la Caput Stenarum (Boiţa), pe Olt în jos, până la Islaz, 
pe Dunăre, se înşiruie numeroase castre ce formează Limes 
Alutanus (limes nu exista, locul valului fiind luat de cursul 
apei). De-a lungul acestei linii de apărare s-au identificat: 
Râul Vadului, Câineni, Racoviţa, Copăceni, Stolniceni 
(Buridava), Momoteşti (Rusidava), Enoşeşti (Acidava), 
Reşca (Romula). 

Fortificarea acestei linii şi organizarea ei ca o frontieră a 
provinciei are loc pe timpul lui Hadrian după abandonarea 
teritoriului Munteniei şi reorganizarea Daciei. 

În interiorul teritoriului Olteniei alte castre sunt cunoscute 
de-a lungul principalelor artere de comunicaţie. Pe malul 
stâng al Dunării, de la Islaz până la Drobeta, s-au identificat 
mai multe castre, precum şi o serie de castele şi fortificaţii 
mai mici la Celei (Sucidava), Zavalu, Desa, Izvoarele, 
Izvorul Frumos. Pe drumurile din interior se aflau castrele 
de la Răcari şi Craiova. 

Ultima linie de castre din Dacia se afla de-a lungul limes- 
ului transalutanus în Muntenia. Acesta a fost construit de 
Septimius Severus fiind un val continu de pământ situat la 
10-15 Km de Olt. Valul era înalt de 3 în şi lat la bază de 10- 
12 în. Pe culme se afla o platformă lată de 3 în pe care se 
ridica un zid (parapet) de pământ şi palisadă, gros de cca. 1 
în şi înalt de 1,60 în, ce a fost ars intenţionat devenind astfel 
mai rezistent. La 150-300 în în spatele valului, s-au ridicat 
din loc în loc castre de pământ, cărămidă sau piatră. S-au 
identificat 13 castre dintre care o parte sunt castre duble 
(Băneasa, Săpata de Jos, Jidova). Limesul transalutan este 
părăsit în anul 245 d. Hr. ca urmare a invaziei carpilor din 
acest an, când apărarea provinciei a fost din nou 
transferată pe Olt. 

Cele mai numeroase castre au fost construite iniţial din 
pământ, pentru ca, ulterior, să fie reclădite din piatră. 

Unele castre de pământ folosite în timpul războaielor 
dacice au fost abandonate, iar cele construite cu începere 


de sub Traian au fost folosite ca fortificaţii permanente şi au 
fost incluse în sistemul defensiv al provinciei. 

Castrele sunt înconjurate de o incintă de pământ - agger - 
întărită cu palisadă constând dintr-un gard de nuiele şi pari 
de lemn. În cazul castrelor de pe limes Transalutanus, 
incinta este construită din pământ bătut aşezat pe un pat 
de trunchiuri de copaci şi întărit cu un gard de pari şi 
nuiele, apoi ars. 

La unele castre se foloseşte pământul ars şi cărămida. O 
tehnică deosebită este căptuşirea zidului cu glii de pământ 
(cazul castrului de la Bumbeşti). 

Pe timpul împăratului Hadrian, se completează şi se 
consolidează limes-ul transalutan, iar opera de desăvârşire 
a sistemului defensiv al provinciei este 

Istoria Daciei romane continuată de împăratul Antoninus 
Pius, când castrele de pământ sunt treptat reclădite din 
piatră (Gherla, Porolissum, Micia, Ilişua). 

Castrele de piatră sunt situate de obicei în văi sau pe 
terase, în apropierea unui curs de apă. Forma lor este în 
cele mai multe cazuri dreptunghiulară, mai rar fiind 
pătrată. Zidul de incintă, înalt de 3-5 în, era sprijinit dinspre 
interior de un val de pământ (agger-ul) pe care se afla 
drumul de rond lat de cca. 2 în. La unele castre, valul de 
pământ este înlocuit de un pod de lemn, sprijinit pe stâlpi 
de piatră. În exterior, de jur împrejurul zidului de incintă, se 
află o platformă lată de 1,50-2 în, numită berma, după care 
urma un şanţ fără apă. Colţurile zidului de incintă erau 
rotunjite şi întărite în multe cazuri cu turnuri. Pe fiecare 
latură se deschidea o poartă flancată de două bastioane, 
alte turnuri ridicându-se între porţi şi colţuri. În mijlocul 
castrului se afla clădirea comandantului (praetorium). Prin 
faţa sa trecea via principalis ce unea cele două porţi 
laterale. De la poarta principală, situată în faţa praetoriului, 
venea via praetoria, iar din spatele praetoriului venea via 
decumana. Aria interioară a castrului era împărţită în trei 
părţi: praetentura partea din faţă a pretoriului, latera 


praetorii - pe cele două laturi ale praetoriului şi retentura, 
partea din spatele său. 

Castrele trupelor auxiliare din Dacia prezintă o serie de 
particularităţi. De exemplu, la câteva castre, cum ar fi cele 
de la Bologa, Porolissum, Căşei, turnurile porţii ies în afara 
liniei zidului de incintă, descriind un semicerc. 

La altele (Breţcu), turnurile de colţ sunt circulare. Tot aici, 
zidul de pământ este susţinut dinspre interior de un zid de 
piatră paralel cu cel de incintă. 

Nelipsite pe lângă fiecare castru erau băile. 

Datorită faptului că în timpul lui Marcus Aurelius şi a fiului 
său Commodus, potenţialul armatei şi sistemul defensiv al 
Daciei au fost deteriorate, Septimius Severus hotărăşte să îl 
refacă şi să îl întărească. Se refac astfel castrele de la 
Bumbeşti, Slăveni, se repară drumul de-a lungul Oltului şi 
se construieşte Limes Transalutanus. Se întăreşte graniţa 
de vest şi nord-vest a Daciei, se reface castrul mare de la 
Porolissum, cele de la Căşei, Inlăceni, Bologa, Ilişua, Micia. 

În vremea lui Caracalla, sistemul defensiv a ajuns la 
apogeu. Reconstituirea în piatră a castrelor de pământ 
precum şi refacerea celor dărâmate era aproape terminată. 

După Caracalla se mai practică încă înconjurarea cu ziduri 
a unor oraşe. S-au fortificat puternic aşezările urbane din 
Dacia Inferioară, semn că provincia din nordul Dunării se 
afla într-o situaţie precară. Oricât de puternic ar fi fost 
sistemul defensiv, în faţa atacurilor migratorilor el nu a 
putut rezista. 

Cercetările arheologice au dovedit că romanii au făcut 
până la sfârşit încercări disperate de a reface în pripă 
fortificațiile distruse, folosind pentru 

Istoria Daciei romane aceasta şi monumentele din piatră, 
chiar şi cele ridicate în onoare împăraţilor. 

Când situaţia a devenit precară în teritoriile de la sudul 
Dunării, împăratul Aurelian, realizând că apărarea şi 
menţinerea provinciei de la nordul Dunării nu mai erau 
posibile, abandonează provincia retrăgându-şi armata 


împreună cu toată administraţia la sud de Dunăre. Atunci, 
fortificațiile atât de puternice cad încetul cu încetul în 
ruină. 

Castrele ridicate de armata romană în timpul războaielor 
din 101-106 rămân după cucerire intra Provinciam. 
Pierzându-şi rolul militar, cele mai multe vor fi abandonate. 

Sistemul defensiv al Daciei romane a fost iniţiat de Traian 
şi rezolvat sub Hadrian. Castrele din Dacia sunt situate: d) 
Pe principalele artere rutiere ale provinciei. În Dacia 
superioară - marele drum ce lega Porolissum de Dunăre ( 

Dunăre - Ulpia Traiana - Apulum - Porolissum); în Dacia 
Inferioară - pe Olt şi limes Transalutanus. 

Pe artere ce făceau legătura cu Imperiul, trecând prin 
zona doar controlată de romani (valea Meseşului, prin 
trecătoarea Breţcu şi nordul Moldovei, spre Dobrogea). 

Toate castrele sunt amplasate în funcţie de configuraţia 
geografică a provinciei, spre a bara căile de acces în 
provincie. Deci principalele căi de comunicaţie indică şi 
principalele linii de castre: 5. Lederata - Apus flumen - 
Arcidava - Centum Putei - Berzobis - 

Aizis - Caput Bubalitibiscum este drumul urmat de 
împăratul Traian şi marcat la mijlocul sec. Iil de Tabula 
Peutingeriana, având castre mai importante Arcidava şi 
Berzobis; 

6. Dierna - Tibiscum (estul Banatului) cu castrele de la 
Praetorium (Mehadia) şi Ad Pannonios (Teregova) - 

Zăvoi - Ulpia Traiana Sarmizegetusa - Aquae (pe râul 
Strei) - pe Mureş între Orăştioara de Sus şi Bucium. 

7. Pe Mureş până la Porolissum. Malul stâng al Mureşului 
inferior a fost fortificat în vremea lui Traian (Cenad, Aradul 
Nou, Bulci), fortificațiile fiind apoi abandonate. 

Drumul pe Mureş era străjuit de castrele de la Veţel; urca 
pe Mureş şi, după unirea cu drumul de la Ulpia Traiana - 

Aquae era castrul de la Cigmău, apoi Războieni-Cetate, 
Potaissa - Napoca, Porolissum. 


Granița de vest a provinciei trecea la vest de Micia şi 
Alburnus Major apoi pe culmile Munţilor Apuseni până la 
Crişul Repede, sistem ce avea în centru castrele de la 
Apulum şi Potaissa, drumurile vestice care porneau din 
aceste mari garnizoane fiind păzite de mici fortificaţii şi 
turnuri de observaţie. 

Istoria Daciei romane 

Apărarea Daciei Porolissensis pornea de le Bologa (pe 
Crişul Repede) continuând cu castrele de la Bucium, 
Românaşi, Romita şi cele două castre (de pe dealurile 
Citera şi Pomet) de la Porolissum. În faţa acestor castre se 
aflau turnuri de supraveghere. Complexul militar defensiv 
de la Porolissum era completat prin două linii de apărare 
constând din val de pământ şi zid de piatră (pe o porţiune), 
păzite de burgi de pământ şi turnuri de supraveghere. 

Limesul Daciei Porolissensis continua astfel: Tihău - Căşei 
(Samus) - Ilişua 

— Orheiul Bistriţei - Brâncoveneşti (pe Mureş). În 
interiorul provinciei Gilău, Gherla, Zutor. 

Dacia Superior - limesul pornea de la Brâncoveneşti - 
Călugăreni - Joseni 

— Sărăţeni - Înlăceni - Odorhei - Sânpaul. 

Dacia Inferior cu sud-estul Transilvaniei: Castrul de la 
Breţcu păzea trecătoarea Oituz (Angustia). Pe malul drept 
al Oltului Transilvan: Olteni, Hoghiz, Feldioara, Cincşor, 
Boiţa (Caput Stenarum). În zona Carpatică, pe malul stâng 
al Oltului se află castrele de la Câineni (Pons Vetus), 
Racoviţa, Copăceni, Călimăneşti - Bivolari (Arutela), Jiblea; 
la est de masivul Cozia sunt castrele de la Titeşti, 
Rădăcineşti şi Sâmbotin (Castra Traiana); între ieşirea 
Oltului din munţi până la Dunăre sunt castrele de la 
Stolniceni (Buridava), loneştii Govorei (Pons Aluti), 
Momoteşti (Rusidava), Enoşeşti (Acidava), Reşca (Romula), 
Slăveni, Tia Mare, Islaz. 

În Oltenia sunt două drumuri importante: Drobeta - 
Bumbeşti - pasul Vâlcan - Transilvania şi Drobeta - 


Admutrium - Pelendava - Castra Nova 

— Romula (drum menţionat de Ptolemeu, pe traseul căruia 
se afla şi castrul de la Răcari). 

Limes Transalutans (în vestul Munteniei) prezintă 
următoarele castre, pornind de la Dunăre: Flămânda, 
Putinei, Băneasa (două), Roşiorii de Vede, Gresia, Ghinca 
(Crâmpoaia), Urlueni (două), Fâlfani, Săpata de Jos (două), 
Albota, Purcăreni, Câmpulung (Jidova) (două), continuându- 
se peste munţi până în [ara Bârsei (castrul de la Râşnov - 
Cumidava). Sunt castre cu val de pământ, cu excepţia celor 
de la Săpata (cărămidă) şi Jidova (piatră). C. Petolescu 
consideră că fortificațiile mici (în special cele duble) 
datează din perioada cuceririi Daciei, cele mari fiind 
construite mai târziu (sub Hadrian sau Antoninus Pius, cel 
mult sfârşitul sec. 11). 

Sistemul defensiv al Daciei este unitar şi perfect închegat, 
el reprezentând o unitate indisolubilă între linia de castre şi 
drumul care le uneşte. 

Istoria Daciei romane 

Principalele unităţi militare ale Daciei 

Legiunea XIII Gemina 

Începuturile legiunii XIII Gemina sunt obscure datorită 
lipsei unor dovezi concludente şi a părerilor divergente ale 
cercetătorilor. Astfel, Th. Mommsen plasează începuturile 
unităţii în anul 6 d. Hr. Când Augustus, silit de împrejurări 
externe, adaugă la cele 12 legiuni republicane încă opt, 
numerotate de la XIII la XX. Alţi autori remarcă că şi înainte 
de Augustus a existat o legiune XIII Gemina şi propun 
pentru data înfiinţării sale anii 16-15 î. Hr. 

Epitetul „Gemina” indică fuzionarea într-o singură unitate 
a două sau mai multe corpuri de trupă (poate chiar 
legiunile cu numărul XIII ale lui Caesar şi Pompei) fapt 
explicat de Caesar în „De bello Gallico”: unam [legionem] ex 
Cilicia veteranam, quam factum ex dualus gemellam 
appelabat. Dio Cassius spune de asemeni că legiunile 
contopite poartă denumirea de Gemina. 


Insigna emblemă a unităţii era leul, simbol protector pus 
în legătură cu perioada zodiacală în care fusese constituită 
(20 iulie - 19 august). 

Monedele emise de Filip Arabul, Gallienus, Victorinus 
precum şi descoperirile arheologice confirmă, din punct de 
vedere iconografic, această insignă (Ex.: pe reversul unora 
dintre monedele lui Filip Arabul figurează leul şi un 
stindard cu cifra XIII, iar cele ale lui Victorinus, pe lângă 
inscripţia Leg. XIII Gemina Pia Fidelis conţin şi 
reprezentarea animalului simbol). 

Activitatea legiunii XIII Gemina a început încă din timpul 
lui Augustus. 

Câteva epigrafe menţionează o colonia alcătuită din 
veterani ai legiunii - 

Colonia Uthina ex Africa, apoi un centurio legionis şi un 
evocatus din efectivele unităţii. Aceste inscripţii se crede că 
datează din faza iniţială a istoriei legiunii, când Augustus se 
pregătea să formeze, prin contopirea legiunilor 
republicane, o unitate nouă cu numărul XIII şi epitetul 
Gemina. 

La scurt timp după anul 14 d. Hr. Are loc revolta legiunilor 
din Pannonia şi Germania îndreptate împotriva noii 
conduceri de la Roma. Tacitus şi Suetonius arată că 
nemulţumirea trupelor între care şi XIII Gemina a fost 
calmată de prezenţa la Rin a lui Germanicus. După 
evenimentele de la începutul domniei lui Tiberius, din 
ordinul împăratului, legiunea XIII Gemina ocupă castrul de 
la Vindonissa unde staţionează aproape trei decenii. 
Misiunea legiunii la Vindonissa se încheie sub Claudius, anul 
45 sau 46 când unitatea este transferată de pe limesul 
germanic în Pannonia la Poetovio până în a doua jumătate a 
sec. 1 d. Hr. 

În perioada pannonică istoria legiunii XIII Gemina se 
împleteşte cu evenimente ce s-au petrecut la Roma în anul 
69 d. Hr. La războiul civil 


Istoria Daciei romane cunoscut sub numele de „anul celor 
trei împărați” au luat parte trupe militare din mai multe 
provincii. Potrivit lui Tacitus şi Suetonius, în prima fază a 
războiului civil unitatea îl sprijină pe Otho. Pe câmpurile de 
luptă, la Bedriacum (Galia Cisalpină) şi Castores (lângă 
Cremona), sub conducerea legatului Vedius Aquila, legiunea 
suferă o grea înfrângere din parte legiunii V Alaudae. 

În 22 decembrie Senatul recunoaşte ca împărat pe Flavius 
Vespasianus. 

Soldaţii legiunii XIII Gemina, reîntorşi la Poetovio, trec în 
tabăra proaspătului împărat. Vespasianus înfrânge la 
Cremona pe ultimul dintre rivali Vitellius, punând capăt 
tulburărilor. 

În anul 70 d. Hr., împreună cu alte legiuni, legiunea XIII 
Gemina ia parte la înfrângerea unora dintre seminţiile 
galice. Victorioasă în această campanie militară legiunea 
revine la Poetovio. 

Noua detaşare trebuie pusă în legătură cu luptele 
împotriva suebilor şi sarmaților din 92-93. Dovadă a 
participării legiunii XIII Gemina la aceste conflicte este 
inscripţia descoperită la Antiochia cu menţionarea legatului 
legiunii Stel (?) Sospes, datorită contribuţiei sale din 
„expeditio subica et sarmatica”. La încheierea ostilităţilor, 
noul sediu al legiunii este stabilit la Vindobona (Viena). 

Începând cu sec. Il d. Hr., când Traian hotărăşte 
declanşarea atacului împotriva Daciei, se încheie şi 
misiunea legiunii XIII Gemina la Vindobona. 

În aproximativ anul 101 este mutată împreună cu legiunile 
I Adiutrix şi XV 

Apollinaris în dreptul Dunării de Jos. Ea va participa la 
ambele campanii daco-romane, confirmarea reieşind din 
inscripţia ridicată la Corinth în onoarea lui Caellius 
Martiales tribunus legionis XIII Geminae, distins de Traian 
ca urmare a actelor de bravură militară săvârşite în cea de 
a doua campanie în urma căreia „universa Dacia devicta 
est”. 


Legiunea XIII Gemina a staționat permanent în Dacia din 
primii ani ai întemeierii provinciei până la abandonarea ei 
de către romani la începutul domniei lui Aurelian. Ea a avut 
tot timpul garnizoana în castrul de la Apulum, clădit pe 
înălţimea „Cetate” de la Alba Iulia. 

În perioada de la Hadrian şi până la războaiele 
marcomanice, guvernatorul Daciei Superior a fost totodată 
şi comandantul legiunii XIII Gemina. După organizarea 
celor trei Dacii din 168-169, legiunea îşi are din nou 
comandanții săi aparte. La cele 15 nume de legati legionis 
XIII Geminae cunoscute trebuie să fie adăugat şi numele 
unui anonim, Valerius Maximus, care nu a fost guvernatorul 
Daciei dar pe vremea lui Commodus, în 182, a deţinut 
comanda legiunii XIII Gemina, după cum precizează 
inscripţia descoperită la Diana Veteranorum Numidia. 

Istoria Daciei romane 

Un alt legat al legiunii este M. Herennius Faustus, 
documentat prin două altare cu inscripţii, la Apulum, unul 
închinat lui Saturnus Securus şi celălalt zeiţei Minerva 
Supera. Nici el nu a deţinut funcţia de guvernator. 

În timpul domniei lui Gallienus, ca urmare a reformei 
efectuate de acesta, comandanții legiunilor poartă numele 
de praefecti, fiind numiţi dintre cavaleri. După comandantul 
legiunii urmează în rang tribunii legionis laticlavi, funcţie 
deţinută de tinerii din ordinul senatorilor, care exercită 
această comandă înainte de a avea acces la cariera 
senatorială propriu-zisă. 

Această comandă a deținut-o şi Iulius Rufinus Proculinus, 
care a închinat un altar zeităților egiptene Seraphis şi Isis. 

Legiunea XIII Gemina a fost singura legiune care a 
staționat în Dacia de la ocupare şi până la evacuarea 
provinciei. Pentru început, legiunea a fost utilizată la acţiuni 
de pacificare şi organizare a noii provincii romane. În 
momentul în care Traian începe pregătirea campaniei 
împotriva parţilor, el are în vedere şi participarea militarilor 


legiunii. Izvoarele epigrafice oferă informaţii privind 
participarea trupelor din Dacia la luptele din Orient. 

Înscripţiile apărute în Moesia Inferior, Galatia, Beyrut 
semnalează centurioni şi soldaţi din legiunea XIII Gemina 
prezenţi în corpul expediționar roman. Vexilaţiile din 
legiunea de la Apulum împreună cu alte detaşamente 
legionare au fost puse în Orient sub comanda lui Iulius 
Quadratus Bassus. 

La începutul domniei lui Hadrian soldaţii legiunii, 
împreună cu trupele auxiliare din provincie au opus o 
rezistenţă dârză atacurilor sarmate. 

Înscripţiile din Dacia, îndeosebi cele de la Apulum fac 
referiri la ofiţeri şi soldaţi ai legiunii (legaţi, ofiţeri 
superiori, soldaţi, veterani), indică originea lor etnică, 
divinităţile adorate şi scot în evidenţă rolul legiunii XIII 
Gemina în dubla misiune de apărare şi romanizare pe care 
a exercitat-o în Dacia. 

Sub domnia lui Antoninus Pius provincia Dacia a trebuit să 
facă faţă numeroaselor şi puternicelor atacuri ale dacilor 
liberi. Se remarcă în acţiunile militare din 156-157 unităţile 
legiunii, care era condusă de guvernatorul Daciei Superior, 
legatul Statius Prisscus. La sfârşitul ostilităţilor 
comandantul unităţii de la Apulum a ridicat în apropiere de 
Grădiştea Muncelului un altar închinat zeiţei Victoria 
Augusta pentru sănătatea împăratului. 

Războaiele cu cvazii şi marcomanii periclitează pentru mai 
bine de două decenii graniţele imperiului, afectând viaţa 
provinciilor. Centre ca Apulum, Ulpia Traiana 
Sarmizegetusa şi regiunea auriferă a munţilor Apuseni au 
cunoscut atacurile externe. Ca urmare, Marcus Aurelius a 
procedat la întărirea Daciei din punct de vedere militar, 
transferând din Moesia Inferior la Potaissa legiunea V 
Macedonica. Astfel, întregul efectiv militar al Daciei trece la 
contraofensivă. Înscripţia descoperită în Mauretania 
Caesariensis, Istoria Daciei romane dedicată lui Cornelius 
Clemens (comandant superior al unităţilor din Dacia) de 


către Avidius Valens din legiunea XIII Gemina, indică 
participarea acestei legiuni la lupte. 

În urma aducerii legiunii V-a Macedonica la Potaissa, 
detaşamentele legiunii XIII Gemina vor fi retrase din zonă. 
Legiunii XIII Gemina îi revenea în mod special paza 
ținutului aurifer. Întreg drumul de-a lungul Mureşului era 
păzit de detaşamente ale legiunii de la Apulum, instalate în 
staţiunile militare de la Micia, Bulci, Sânicolaul Mare, 
Cenad, fapt dovedit de cărămizile cu ştampile descoperite 
în aceste localităţi. 

Sub Commodus armata Daciei se găseşte în aceeaşi stare 
de alertă, datorită noilor atacuri ale dacilor liberi unitatea 
de la Apulum se alătură eforturilor colective de înlăturare a 
pericolelor. 

În timpul dinastiei Severilor (193-235) aşezarea civilă din 
jurul castrului legiunii XIII Gemina primeşte titlul de 
Municipium Septimium Apulense iar la Apulum se constituie 
o schola speculatorum, asociaţie a ofiţerilor unităţii. 

În această perioadă, armata beneficiază de o serie de 
înlesniri: la promovarea în ierarhia militară, măriri de solde, 
crearea de asociaţii militare, căsătorii în timpul efectuării 
serviciului militar. (Constituţia Antoniniana - dată de 
Caracalla în anul 212). 

Starea de nesiguranţă se accentuează tot mai mult la 
graniţele imperiului în perioada ulterioară Severilor. Atacul 
carpilor în anul 242 este respins de unităţile din Dacia, dar 
situaţia gravă impune prezenţa împăratului Gordianus în 
provincie (238-244). 

Italia propriu-zisă fiind ameninţată, se impunea 
concentrarea aici a numeroase trupe. Ca urmare, sunt 
aduse din provincii trupe care să apere teritoriul 
peninsulei. În localităţi din Italia de nord (Aqvilea, Ticinium, 
etc.) au apărut indicii despre existenţa unor vexilaţii 
aparţinând legiunii XIII Gemina, care au staționat aici. 
Situaţia imperiului se degradează şi sub Gallienus. 
Înscripţiile descoperite în apropierea de Poetovio 


semnalează detaşamentele legiunii XIII Gemina şi V 
Macedonica aflate sub comanda lui Flavius Aper pe 
teritoriul provinciei Pannonia. 

Sub împăratul Aurelian, legiunea XIII Gemina este 
transferată la sudul Dunării, în Dacia Ripensis (la Ratiaria), 
primind însărcinarea de a supraveghea malul drept al 
Dunării. La nordul şi sudul fluviului, datate aproximativ în 
sec. IV şi descoperite la Ratiaria, Kladovo, Drobeta, Dierna, 
sunt cărămizi şi ţigle marcate cu ştampila L XIII G. RAT, LE 
XIII GE, LEG XIII G PE. 

Notitia Dignitatum oferă informaţii privind dislocările de 
trupe în timpul Imperiului roman târziu; se atestă existenţa 
unor praefecturi şi praefecti legionis XIII Geminae în centre 
ca: Aegeta, Transdrobeta, Ratiaria, Zernis. După toate 
probabilitățile sediul de 

Istoria Daciei romane bază al legiunii era la Ratiaria; dar 
unităţi ale legiunii erau dislocate şi în localităţile 
menţionate în Notitia Dignitatum. Acest fapt întăreşte 
constatarea privind procesul de divizare al armatei romane 
ca urmare a reformelor împăratului Diocletian prin crearea 
unui mare număr de praefecturi militare. 

În cele 18 detaşamente aparţinând unor legiuni dislocate 
pe valea Nilului cu misiunea de a potoli revoltele locale, 
două erau vexilaţii ale legiunii V Macedonica şi XIII Gemina, 
care în jurul anului 235 se găseau cantonate la Memphis şi 
Babilonia, pe NIL. 

Reforma constantiniană a fixat definitiv detaşamentele 
respective malurile fluviului egiptean. Fracţionarea legiunii 
în mai multe praefecturi cantonate pe o întinsă arie 
teritorială a făcut ca numele legiunii XIII Gemina să se 
piardă în Egipt. În perioada tulbure a sec. IV-V, când 
Imperiul a fost zguduit de invaziile populațiilor migratoare, 
existenţa acestei legiuni nu mai poate fi urmărită. 

Legiunea V Macedonica 

Până la venirea în Dacia 


Începuturile legiunii care a avut drept embleme taurul şi 
vulturul sunt puţin cunoscute. A fost adusă pe teritoriul 
Moesiei probabil de Augustus dar ea este atestată, cu 
siguranţă, în timpul lui Tiberius. Prin 33-34, împreună cu 
legiunea IV Schytica construieşte o parte din drumul 
strategic din dreapta Dunării, iar în 44 ia parte la 
operaţiunile militare ce transformă Thracia în provincie 
romană. În timpul lui Claudius legiunea se afla în castrul de 
la Oescus. În anul 69 legiunea ia parte la războaiele dacice 
ale lui Domițian. 

După invazia dacilor în Moesia, în iarna anului 85 /86, 
când îşi pierde viaţa guvernatorul provinciei, C. Oppius 
Sabinus, Domițian vine la Dunăre pentru pregătirea 
războiului. Împarte Moesia în două provincii, legiunea V 

Macedonica făcând parte din armata provinciei Moesia 
Inferior. După alungarea dacilor, armatele trec Dunărea sub 
comanda praefectului praetoriului, Cornelius Fuscus. 
Traian hotărându-se să rezolve conflictele cu dacii, masează 
numeroase trupe în cele două Mosesii, printre care se afla şi 
legiunea V Macedonica, care avându-l la conducere pe Q. 
Roscius Caelius Pompeius Falco participă la ambele 
războaie şi este distinsă cu „dona militaria”. Legiunea 
participă şi la construirea podului peste Dunăre din dreptul 
Drobetei. În perioada dintre cele două războaie, 103-105, 
sau imediat după cucerirea Daciei legiunea este mutată de 
la Oescus la Troesmis (Igliţa), în Dobrogea. 

Istoria Daciei romane 

Aşezată de Traian în castrul de la Troesmis, timp de şase 
decenii, va contribui la organizarea, dezvoltarea economică 
şi romanizarea teritoriilor dobrogene. 

Prezenţa legiunii la Troesmis este atestată de Ptolemeu, 
dar şi de materialul epigrafic. Cele mai vechi inscripţii sunt 
din vremea lui Hadrian. În timpul lui Traian este posibil ca 
legiunea V Macedonica să fi făcut parte din armatele 
romane care luptă în războaiele orientale, dar nu se cunosc 
amănunte, mai sigură este prezenţa unei vexilaţii din 


legiune în războiul iudaic a lui Hadrian (132-135). Cea mai 
de seamă acţiune militară la care participă legiunea în 
acest răstimp este războiul lui Lucius Verrus (161-166). 

Răspândirea mărturiilor epigrafice, a materialului tegular, 
a permis stabilirea teritoriului militar al legiunii. Înscripţii s- 
au descoperit la Troesmis, Orlovka, Tyras, Trophaeum 
Traiani şi Tomis, iar ţiglele cu ştampila legiunii la Troesmis, 
Capidava, Dinogeţia, Barboşi, Orlovka, Tyras, Noviodunum, 
etc. Influențele legiunii s-au făcut simţite şi pe litoral la 
Tomis, dar mai ales la Histria şi Callatis. 

Detaşamentele din legiune au participat la construirea 
unor castre de pe teritoriul dobrogean (în sec. II, la 
Barboşi, Capidava şi Arrubium). În cele şase decenii de 
staţionare în Dobrogea legiunea a contribuit la ridicarea 
unor fortificaţii, la construirea şi întreţinerea drumurilor, la 
realizarea unor reţele de aducțiune a apei, etc. 

Din studiul inscripţiilor rezultă că militarii legiunii erau 
recrutaţi în această perioadă mai ales din provinciile 
orientale (Asia Mică, Siria) dar şi din Italia, Pannonia şi 
Moesia. 

În anul 161, puţin după urcarea pe tron a lui Marcus 
Aurelius începe „expeditio orientalis” în frunte cu Lucius 
Verrus, terminată cu succes pentru romani în 166. După 
lupte în Armenia, au loc operaţiunile împotriva parţilor, la 
care participă şi legiunea V Macedonica. 

Legiunea V Macedonica în Dacia şi după anul 271 

O ameninţare mult mai gravă pândeşte Imperiul: vasta 
coaliţie cvado-marcomanică. Probabil data venirii legiunii V 
Macedonica este legată de interpretarea care se dă funcţiei 
îndeplinite de Sex. Calpurnius Agricola în inscripţia lui TI. 
Valerius Marcianus din Troesmis, militar participant la 
războiul marcomanic. Din text rezultă că în timpul acestui 
război, legiunea se afla sub comanda lui Sex. Calpurnius 
Agricola. E posibil ca la sfârşitul războiului oriental, 
Agricola să fi condus un corp de armată din care făcea 
parte şi legiunea V Macedonica, în timpul expediției din 168 


a celor doi împărați în nordul Alpilor. Cu această ocazie 
Raetiei i s-a atribuit legiunea III Ithalica, provinciei 
Noricum legiunea II Ithalica, iar Daciei Porolissensis 
legiunea V Macedonica. Prin urmare, legiunea a putut sosi 
cel mai devreme 

Istoria Daciei romane în Dacia în 168 şi putem bănui că 
garnizoana a fost stabilită de la început la Potaissa. 

Dacia prin aşezarea sa geografică a avut de suferit, în 170, 
din partea sarmaților, lacringilor şi burilor care au pustiit 
zona auriferă ajungând până la capitala provinciei, astfel că 
legiunea V Macedonica este adusă pentru apărarea 
graniţelor din această parte a Imperiului. După moartea lui 
Marcus Aurelius, Commodus renunţă să mai continue 
războiul. 

Sosind la Potaissa, legiunea îşi construieşte castrul pe 
platoul numit azi „Cetate”. Dimensiunile sunt foarte mari 
535x408 în. castrul s-a ridicat respectând regulile artei 
fortificațiilor cu şanţ, zid de incintă, agger, turnurile de la 
colţurile castrului şi de curtină, turnurile care flanchează 
porţile. 

Legiunea a participat la războaiele civile din timpul lui 
Septimius Severus. 

Legiunile dacice s-au declarat de la început de partea 
acestui împărat. 

Vexilaţiile dacice l-au însoţit pe împărat în 193 în expediţia 
contra lui Didus Iulianus. În expediţia împotriva lui 
Pescenninus Niger au plecat tot în 193 vexilaţii ale 
legiunilor V Macedonica şi XIII Gemina. După bătălia de la 
Lugundum (ÎI, 197) vexilaţiile legiunii dacice se reîntorc în 
provincie, poate sub comanda unui tribunus militum 
laticlavius. 

Caracalla s-a interesat de soarta castrelor şi a trupelor din 
provincie, şi măreşte legiunii V Macedonica solda anuală de 
la 450 denari la 675 /750 denari. Acum legiunea primeşte 
epitetul de „Antoniniana”, atestat pe ştampile. În timpul 


împăratului Elagabal (218-222) şi apoi Severus Alexander 
(222-235) legiunea mai primeşte şi epitetul „Seviriana”. 

Cu domnia lui Maximin Tracul (235-238) începe perioada 
anarhiei militare când armata proclamă şi detronează 
împărați. E de remarcat faptul că legiunea V Macedonica 
are o atitudine loială faţă de împăratul în funcţie. În această 
perioadă se înteţesc atacurile popoarelor barbare. La 242 
carpii îşi fac apariţia la Dunăre. Marele atac al carpilor se 
produce în timpul lui Filip Arabul. Bătălia decisivă se dă în 
247. La lupte participă legiunile şi unităţile auxiliare. Nu 
este exclus ca însăşi Potaissa să fi fost atacată sau chiar 
ameninţată, pentru că s-au constatat refaceri la colţul de 
nord-vest al castrului. 

Prima jumătate a domniei lui Gallienus (253-268) este 
ultima perioadă din care se deţin ştiri despre activitatea 
legiunii V Macedonica în cadrul armatei Daciei şi la 
Potaissa. Există indicii că înainte de 257, Gallienus duce 
lupte la graniţele provinciei cu dacii liberi. Poate că epitetul 
III „pia fidelis” cu care legiunea V Macedonica este 
învrednicită în inscripţia lui Donatus, să-l fi dobândit în 
urma participării la aceste lupte. 

Din anul 260, situaţia din Dacia devine tulbure, izvoarele 
epigrafice dispar, iar cele literare vorbesc despre o amissio 
Daciae interpretată de H. 

Daicoviciu ca o pierdere nu a unui teritoriu, ci a autorităţii 
puterii centrale 

Istoria Daciei romane asupra Daciei, în urma unei revolte 
militare. Unele detaşamente din legiunea V Macedonica 
aflate în afara provinciei par să-şi fi modificat atitudinea 
faţă de Gallienus trecând de partea uzurpatorului 
Victorinus. 

Aurelian reface autoritatea asupra provinciei, pentru a 
retrage apoi trupele şi administraţia. Abia atunci legiunea V 
Macedonica va abandona castrul. 

După 16-17 decenii, legiunea revine la Oescus unde este 
atestată de numeroase ţigle. Din perioada de la Aurelian 


până la Constantin cel Mare, Imperiul s-a străduit să-şi 
consolideze capetele de pod din stânga Dunării. 

Ţiglele ştampilate de la Sucidava confirmă existenţa unui 
detaşament din legiunea de la Oescus. Alte ştampile sunt 
semnalate la Hinova şi eventual şi la Drobeta. 

După reorganizarea Egiptului de către Dioclețian, în noua 
provincie Aegyptus Herculia sunt transferate detaşamente 
ale legiunii XIII Gemina şi V Macedonica. Această ultimă 
perioadă rămâne, deocamdată, necunoscută. 

Armamentul roman în provincia Dacia 

În cadrul materialului arheologic, piesele de armament 
sunt bine reprezentate, deşi încă puţine ca număr ţinând 
seama de numărul şi durata staţionării trupelor romane pe 
teritoriul provinciei Dacia. Numărul relativ redus al pieselor 
de armament ar putea fi explicat prin faptul că aceste piese 
au fost fie pierdute, deteriorate şi apoi aruncate, fie uitate 
de către soldaţi cu ocazia retragerii. 

În fiecare castru - în clădirea comandamentului 
(praetorium) - se aflau una sau mai multe încăperi 
(armamentaria) destinate depozitării armelor. 

Arsenalele mai erau încadrate cu personal specializat. În 
afara celor care participau efectiv la făurirea armelor, 
împărţiţi în decurii, se aflau slujbaşii însărcinaţi cu serviciul 
de evidenţă (scribae armamentarii) sub conducerea unui 
armorum custos sau magister officiorum. 

Armele romane se pot clasifica după tipologia clasică în: e) 
Arme ofensive - arma 

Mijloace de apărare individuală - armatura Arme de mare 
putere în atac şi în apărare - tormenta f) Armele ofensive se 
subclasifică la rândul lor în: 

— Arme de aruncare şi de împungere - pilum, hasta, cu 
diferitele lor variante; 

— Arme de tăiere şi de împungere - gladius, spatha, pugio, 
clunaculum; 

— Arme de lovire şi de zdrobire - clava, securis; Mijloacele 
de apărare individuală erau compuse din: 


— Cască şi coif - cassis; 

Istoria Daciei romane 

— Cuirasă - lorica; 

— Scut 

— Scutum. 

Armele de mare putere cuprindeau maşinile grele de 
luptă, de lansare şi de asediere: 

— Catapulta 

— Balista 

— Onager 

— Aries. 

Iar ca intermediare între acestea şi armele ofensive erau 
armele uşoare de lansare de la distanţă arcus şi funda 
(praştia). 

Armele romane, chiar provinciale, respectă formele şi 
dimensiunile „standard” din Imperiu. Ele se remarcă prin 
uniformitate şi făurire în serie. 

Armele romane se dovedesc foarte practice, cu 
superioritate pe câmpul de luptă, mai uşoare decât cele 
greceşti şi mai eficace decât ale trupelor uşoare destinate 
ofensivei. 

În primele două secole ale Imperiului, armele romane au 
atins culmea perfecțiunii. Grija pentru arme se reflectă în 
creaţiile pur romane de pe urma experienţei în lupte. În 
acelaşi timp armele au devenit luxoase, fără însă a-şi pierde 
din valoarea combativă. În Imperiul roman târziu armele s- 
au adaptat tacticii şi tehnicii de luptă a popoarelor 
„barbare”. 

Arma 

Arme de aruncare şi împungere 

Pilum (sulița) formată din verutum, veche armă italică. A 
fost folosită prin excelenţă de infanterie. Avea o înălţime 
cuprinsă între 2,10-2,20 în. Era alcătuită din vârf, tijă şi 
hampă. Vârfurile de suliță au de regulă 4 muchii sau sunt de 
formă conică multifaţetată, terminate cu manşon sau 
peduncul, atingând dimensiuni variabile între 6-18 cm. 


Aplicarea la hampă pentru sistemul de înmănuşare 
tubulară, cel mai utilizat, se face prin fixarea la baza 
manşonului, prevăzut în acest scop cu una sau două 
perforaţii. În Dacia - vârfurile de suliță sunt foarte 
numeroase. 

Aceste tipuri, fie de luptă, fie de paradă, datează din sec. 
II-III d. Hr., la care se adaugă, coexistând cu ele, o formă 
nouă cu una sau două proeminențe inelare la bază, plasate 
intermediar între muchii şi manşon. Această formă îşi face 
apariţia din a doua jumătate a sec II d. Hr. Şi are rolul de a 
întări centrul de greutate al armei respective. Sub 
Dioclețian s-au utilizat, ca variante ale suliţei clasice 
spiculum şi verunculum, cu vârful mai scurt (22-25 cm şi 
respectiv 12 cm), ambele de formă piramidală din fier 
masiv. 

În săpăturile arheologice de la Slăveni, au fost descoperite 
peste 50 de vârfuri de pila turnate în bronz, cu înmănuşare 
piramidală şi făţuite 

Istoria Daciei romane piramidal (cu trei până la opt feţe). 
Ele fuseseră frumos lustruite, în unele cazuri chiar poleite 
cu foiţă de argint. Sunt fără îndoială arme de paradă. 

Cu totul excepţional se întâlneşte pilum murale, care este 
o suliță dublă, lungă de 1,50 în, folosită mai ales la 
asedierea unei cetăţi. Prinsă la centru cu mâner, ea se 
putea manevra de pe scara de asediu introducându-se prin 
golul dintre două creneluri în scopul de a lovi în dreapta şi 
în stânga pe duşmanii ascunşi după aceste parapete. 

Hasta (lancea) este o armă uşoară folosită atât în lupta 
corp la corp, cât şi la aruncare, a fost purtată de legiuni şi 
de trupele auxiliare de infanterie sau de cavalerie. Are vârf 
de fier (cuspis) şi hampă lungă (hastille) de secţiune 
circulară, fiind prevăzută cu o curea (amentum) fixată în 
centrul de greutate al armei pentru a-i da o forţă cât mai 
mare de aruncare şi un călcâi metalic (spiculum), montat la 
capătul opus vârfului, de formă conică cu vârful în jos 
pentru a putea înfige arma în pământ pe timp de repaus. În 


general, vârfurile de lance erau de două forme: foliformă şi 
romboidală, masivă sau plată, fixate la hampă cu tub de 
înmănuşare şi se fixau de mâner cu un cui. În sec. 

I-II înălţimea totală a ajuns la 1,15 în, dintre care cca. 15- 
20 cm reprezintă vârful propriu-zis. Din a doua jumătate a 
sec. III, lancea va fi folosită şi de cavaleria romană cu 
numele de contus. În Dacia vârfurile de lance sunt prezente 
în toate castrele. 

Arme de tăiere şi împungere 

Gladius (spada), considerată sabia „naţională” a romanilor. 
În timpul Imperiului, spre deosebire de epoca precedentă, 
are lama lungă de 50-55 cm pentru infanterie şi de 70-75 
cm pentru cea de cavalerie. Mânerul cilindric prezintă 
patru şanţuri corespunzând degetelor. Acesta putea fi din 
os, fildeş sau bronz. Corpul mânerului masiv, sferic sau 
bilenticular avea la partea superioară un buton aplatizat 
(capulus) şi un adaos sferic intermediar la capul mânerului, 
de fixare a cotorului lamei, care trecea prin mâner. Capul 
de mâner bilenticular era alcătuit din două discuri bombate 
în lentile biconvexe dispuse în planul lamei. Modelul era 
folosit şi la pumnalele epocii. Unele spade dispun şi de a 
doua pereche de lentile la baza mânerului. 

Teaca, alcătuită din două bucăţi de lemn, este întărită la 
extremităţi cu garnituri metalice şi terminată în vârf ascuţit 
la care se ataşează buterola. 

Adesea, tecile sunt îmbrăcate în tablă de aramă sau în 
bronz cu ornamente în volută şi uneori numai în piele. 
Garnitura de la gura tecii are două inele de agăţare a 
spadei de cingulum sau de balteus. 

Soldatul roman purta gladius-ul atârnat pe şoldul drept 
fiindcă în stânga avea scutul. Ofițerii nu purtau scut şi de 
aceea îşi fixau gladius pe şoldul stâng. 

Istoria Daciei romane 

Din a doua jumătate a sec. [II şi începutul sec. III apare un 
nou tip de spadă, spatha, purtată de trupele călări 


(auxiliare). Acest model se va generaliza treptat înlocuind 
gladius în a doua jumătate a sec. III. 

Spatha, va fi purtată de toată armata din vremea lui 
Dioclețian. Se caracterizează printr-o lamă lungă, între 85- 
95 cm. Mânerul este mult mai alungit (15 cm) faţă de 
gladius şi păstrează cele 4 şănţuiri, dar capul mânerului 
este ovoidal mergând spre aplatizare şi garda masivă 
cubică. 

Teaca ei este din lemn cu brățări metalice la gură, pe 
mijloc şi la vârf, având inele de suspendare fixate pe 
marginile garniturii de la gura tecii. 

Pugio (pumnal) este scurt ca dimensiuni, era folosit pentru 
lupta apropiată, se purta pe şoldul stâng, pe partea opusă 
spadei. Are lamă spatulată, lată de 4-6 cm, lungă de 20-25 
cm. Mânerul prismatic sau cilindric era placat cu os. 

Capul mânerului, bilenticular, avea între lentile un buton 
sferic pentru fixarea lamei la mâner. Teaca din bronz era 
ornamentată cu motive decorative gravate sau reliefate şi 
dispunea de două perechi de inele de suspendare pe părţile 
laterale, la gura tecii şi la mijloc. Unele teci erau lucrate în 
aur sau argint (cele pentru paradă). Pumnale bine 
conservate au fost descoperite în castrele de la Buciumi şi 
de la Racoviţa - Praetorium II (jud. Vâlcea). 

Clunaculum este pumnal de proporţii mai reduse, cu lamă 
îngustă şi scurtă, având mânerul alungit, fără lentile. Se 
purta la spate, fără alte arme, pe timpul diferitelor lucrări 
în afara luptei. Numeroase exemplare au fost descoperite în 
castrul Arutela. 

Arme de lovire şi de zdrobire 

Clava (buzdugan) a fost întrebuințat pe scară largă în sec. 
II d. Hr., are corp metalic pe care sunt montate vârfuri 
masive ascuţite cu înmănuşare tubulară. 

De formă mai mică este întrebuințat de cavalerie la 
sfârşitul Imperiului. În Dacia sunt cunoscute buzduganul de 
la Romula. 


Securis (secure) a fost mai puţin folosită la începutul 
Imperiului apoi devine una din armele principale atât 
pentru infanterie cât şi pentru cavalerie, în sec. V-VI. 

Armatura 

Căştile şi coifurile (cassis) folosite în Imperiul roman, mai 
ales în primele două secole, sunt cele numite de tip 
Haguenau şi de tip Weissenau intrând în dotare încă de la 
sfârşitul sec. 1 î. Hr. Şi începutul sec. 1 d. Hr. În timpul 
marşului casca se atârna pe umeri cu o sfoară petrecută 
printr-un inel fixat în vârful calotei (Columna Traiana). 

Primul tip (Haguenau) are o calotă din fier sau din bronz 
cu marginea îngustă în zona frontală şi mai proeminentă în 
dreptul urechilor şi apărătoare 

Istoria Daciei romane de ceafă orizontală; avea avantajul 
de a rezista la loviturile armelor de tăiere şi de a permite 
mişcările capului, dar lăsa un spaţiu vulnerabil între cască 
şi cuirasă. 

Casca de tip Weissenau are calota alungită până la baza 
craniului şi în faţă un ieşind de protecţie. Prezintă 
proeminențe în zona urechilor, jugulare (bucculae) mai late 
şi apărătoare de ceafă oblică şi arcuită. 

Apare şi un nou tip (Niederbiber), mai greu şi mai 
complet, cu apărătoare de ceafă, aproape oblică, care 
ajunge până la baza gâtului. Calota este întărită pe partea 
superioară cu o placă fixată cu nituri şi acoperă fruntea 
până la sprâncene. Apărătoarele de urechi sunt fixate cu 
balamale de calotă, protejând tot obrazul, încheindu-se una 
peste alta sub bărbie cu ajutorul unei catarame cu limbă, 
lăsând liberi ochii, nasul şi gura. Aceasta este casca de 
cavalerie, întâlnită şi în a doua jumătate a sec. III, care 
foloseşte ca decorație volutele, fulgerele, scorpionul şi 
şarpele încolăcit. 

Căştile sunt prevăzute de asemenea cu inscripţii legate de 
numele posesorului sau al unităţii din care făcea parte. 
Diversele tipuri de căşti expuse sunt exemplificate cu cele 
descoperite la Bumbeşti, Berzovia şi Ocna Mureş. 


În epoca imperială a fost utilizată şi casca cu mască 
asemănătoare cu forma tipului de Niederbider, elementele 
feţei fiind conturate, marcând ochii, nasul şi gura. Acest 
model se întrebuinţează la diferite întreceri hipice şi la 
paradă. Două asemenea căşti de cavalerist, de paradă, 
datând din sec. I provin de la Ostrov (jud. Constanţa) şi au 
ornamente în relief turnat şi cizelat, înfăţişând dioscurii, 
şarpele şi mistrețul. De la asemenea căşti provin şi măştile 
de la Carsium (sec. [1) şi de la Romula (sec. III). 

Începând din sec. IV pe tot timpul Imperiului roman târziu, 
forma căştii se schimbă. Calota este alcătuită din două părţi 
unite de o bandă, care formează în acelaşi timp creasta 
(crista) longitudinală, puţin proeminentă. Baza calotei este 
de asemenea prevăzută cu o bandă de întărire, apărătoare 
de ceafă îngustă şi scurtă, apărătoare de urechi 
semicirculare cu perforaţii, toate fiind cu nituri, unele 
având şi nazal după modelul oriental. Ornamentarea constă 
în aplicarea de pietre preţioase sau semiprețioase pe calotă 
şi pe apărătoarele de urechi. Uneori creasta era 
reprezentată de un panaş fixat pe vârful calotei. El consta 
din pene colorate în funcţie de natura armei şi a gradului. 
Panaşele se foloseau mai ales la parade. Forma, culoarea şi 
aranjamentul acestor „creste” variau foarte mult; se ştie că 
centurionul purta crista transversa, de culoare alb-argintie 
şi aranjată cu penajul răsfrânt lateral, în două grupe de 
pene. După culoarea şi forma penajului ostaşii puteau 
recunoaşte uşor gradele superioare. 

Istoria Daciei romane 

Lorica reprezintă o piesă de apărare individuală, de 
diferite modele, dintre care două sunt cunoscute şi pe 
teritoriul ţării noastre, lorica segmentata şi lorica squamata 
(plumata). 

Lorica segmentata este un tip de cuirasă, formată din 
benzi metalice articulate (laminare). Cuirasa protejează 
partea superioară a bustului cu două plăci suprapuse şi 
restul bustului până la brâu cu cinci-şase benzi metalice 


late de 5-6 cm. Trei sau patru benzi identice alcătuiau 
umerarii. Piesele metalice erau fixate pe o dublură sau pe 
un spenţer de piele, iar plăcile spătarului, alcătuite din 
două părţi, pivotau pe balamale pentru a îmbrăca armura şi 
se închideau în faţă pe pieptar cu ajutorul unor curele şi 
catarame cu limbă, montate pe fiecare bandă, descoperite 
în castrul de la Slăveni. 

Lorica sqguamata era alcătuită din plăcuţe suprapuse în 
forma solzilor de peşte (squama) sau a penelor de păsări 
(plumata). La începutul Imperiului roman era scurtă şi 
dantelată la bază, fără elemente decorative. 

De la începutul sec. ÎI a existat o varietate de forme în ce 
priveşte dispunerea solzilor şi pandantivelor, care erau 
rotunjite sau ascuţite la bază. Solzii aveau şi ei diferite 
forme: dreptunghiulare, pătrate sau semicirculare (după 
descoperirile arheologice în castrele de la Slăveni, Gilău 
sau Buciumi), uşor bombaţi şi legaţi între ei cu sârmă de 
aramă, care trecea prin orificii anume perforate în plăcuţe 
şi se răsucea apoi pe partea opusă. Uneori solzii erau 
prevăzuţi cu o uşoară nervură în scopul de a abate loviturile 
de spadă. Acest tip de cuirasă dispare către mijlocul sec. III. 

În epoca târzie a Imperiului a existat şi lorica hamata. 
Aceasta era o cămaşă realizată din țesătura continuă a unor 
ineluşe de metal sau din împletirea unei sârme. Se îmbrăca 
mai uşor decât celelalte două tipuri. 

Cele trei tipuri de lorica descrise mai sus, erau purtate de 
trupă şi de gradele inferioare. 

Împăratul şi ofiţerii îmbrăcau loricae alcătuite din două 
piese, de bronz, turnate după un mulaj luat pe bustul 
beneficiarului. O piesă acoperea partea din faţă a bustului 
şi alta spatele. 

Ele se completau cu legături din segmenta peste urechi şi 
cu bambrechine în partea inferioară. Prinderea cu 
catarame şi curele a celor două bucăţi se făcea de la şolduri 
până sub braţe. În faţă, această lorica era decorată cu 


diferite figuri de zei (Meduza, Mars, Victoria) sau cu unele 
semne religioase şi de război. 

Pentru atârnarea sabiei şi pumnalului, fiecare soldat purta 
un balteus sau un cingulum. Primul consta dintr-o diagonală 
de piele, petrecută pe deasupra 

Istoria Daciei romane umărului stâng, apoi legată pe 
şoldul drept. Mult mai frecvent apare însă pe reprezentările 
cu caracter militar, cingulum militiae, adică centironul care 
se lega peste pântece, imediat sub lorica. Centura se făcea 
de obicei dintr-o curea lată de piele, prinsă în faţă cu o 
cataramă puternică. Mai rar era compusă dintr-o serie de 
plăcuţe patrulatere din metal, legate între ele cu ineluşe. În 
ambele cazuri, centura era decorată cu aplice din metal 
strălucitor sau cu felurite pandantive. De centiron era 
atârnat în faţă un fel de „şorţ”, realizat din piele placată cu 
foi de metal şi terminat la poale cu pandantive ornamentale 
de metal (bulae). La ofiţerii superiori şi la împărați 
cingulum avea un caracter ornamental şi distinctiv în ceea 
ce priveşte gradul. Ei îşi atârnau sabia de o verigă legată 
sub lorica. În asemenea situaţie cingulum devenea o fâşie 
de lână frumos colorată care se încingea în jurul cuirasei, 
peste pântece şi se înnoda elegant în faţă. 

În epoca imperială, cnemidele (ocrae) nu s-au mai folosit, 
fiind incomode în lupte. Se purtau numai ca piese de 
paradă de către centurioni şi erau făcute din stofă bogat 
decorată cu ţesături colorate sau cu aplice lucitoare din 
metal. 

Scutum avea în imperiul roman diferite forme: ovală, 
rectangulară, curbată, rotundă, hexagonală, cu o 
convexitate mai mică decât în epoca precedentă. 

Lungimea lui este de până la 70-80 cm, lăţimea 
reducându-se proporţional. 

Umbo, în majoritatea cazurilor este ovoidal sau semisferic, 
cu margine circulară sau dreptunghiulară, care aderă la 
câmp şi se fixează cu nituri (ex: umbo de la un scut de 
paradă sau umbo de scut descoperit la Copăceni). 


La interior, scutul avea ataşate două mânere, unul la 
mijloc pentru mână şi altul la margine pentru antebraţ. 
Marginea scutului era prevăzută cu o bordură metalică 
marginală, de întărire. Din a doua jumătate a sec. II s-a 
generalizat forma dreptunghiulară a scutului, iar din sec. 
III până la sfârşitul Imperiului nu mai rămâne în dotare 
decât scutum oval cu umbo oval sau semisferic. 

Clipeus este un scut oval sau hexagonal care proteja 
numai bustul, era lucrat din lemn întărit cu şaibe de metal 
acoperite cu piele tăbăcită şi întărit pe margini cu o 
bordură de metal. În exterior, la centru, avea fixat un umbo. 

Parma era un scut de formă rotundă, lucrat din aceleaşi 
materiale, se purta de cavalerie şi de formaţiile uşoare de 
infanterie. 

În primele trei secole ale Imperiului, decorația câmpului 
abundă, cele mai numeroase ornamente constituindu-le 
motivele geometrice, arabescurile şi volutele, la care se 
adaugă simboluri siderale, soarele cu raze, steaua cu şase 
braţe, semiluna, fulgerul înaripat sau simplu. O altă grupă 
de ornamente o constituie păsările, animalele, vulturii, 
scorpionii, taurii. Mai puţin frecventă este decorația 
vegetală, ghirlande cu volute de flori, coroane cu lauri. 
Aceste însemne nu erau individuale, ci aparţineau grupelor 
de soldaţi. Uneori 

Istoria Daciei romane numele soldatului şi numărul unităţii 
erau înscrise pe umbo sau pe plăcuţe din bronz prinse de 
scut. 

Tormenta 

Catapulta este o maşină de luptă pentru lansarea săgeţilor 
de mare greutate (trifaces, pila muralia). A fost alcătuită din 
trei părţi: corpul propriu-zis prevăzut cu o cremalieră şi 
opritor; arcurile şi corzile; cutia cu resorturi. 

Catapulta a fost montată pe un suport cu două tălpi, una 
susţinând cutia şi alta corpul propriu-zis, la extremitatea 
opusă cutiei cu resorturi. Catapulta avea braţul traiectoriei 
orizontal, de aceea arunca proiectilele numai în linie 


dreaptă. Se mai numea şi scorpion. Imaginea ei o întâlnim 
pe Columna Traiana. 

Balista este o maşină de luptă folosită la asedii şi apărare, 
era amplasată pe turnurile fortificațiilor pentru aruncarea 
ghiulelelor de piatră. Maşinile de luptă de acest fel erau de 
dimensiuni diferite (maiores şi minores). Ele erau formate 
din arcuri mari de fier montate pe care trase de cai 
(carroballista) pentru a fi mai uşor transportate din loc în 
loc şi amplasate în diferite puncte ale luptei. Braţul de 
înclinare avea 45ş şi era prevăzut cu un cursor mobil, iar 
cablul se întindea ca şi coarda unui arc. Mecanismele de 
balistă, din fier, erau acţionate prin forţa de torsiune a unor 
legături de frânghii, care se realiza printr-un sistem de 
pârghii. Încordarea se făcea în funcţie de distanţa dorită 
pentru lovirea țintei. Mecanisme din fier de balistă au fost 
descoperite în fortificațiile de la Gornea şi de la Orşova. 
Balistele puteau lansa o ghiulea (glans) până la 30 de kg. Pe 
o distanţă până la 600 de metri. Ghiulelele (descoperite în 
majoritatea castrelor de pe teritoriul Daciei) erau din pietre 
naturale, altele prelucrate la mărimi diferite, calculate după 
nevoile de distrugere a țintelor şi pentru a învinge 
rezistenţa aerului pe traiectorie. 

Onager era o maşină puternică de lansat pietre grele cu 
un singur braţ, atingând pe traiectorie o viteză mică, 
aruncând piatra după greutatea ei până la o distanţă de 
numai 130-160 metri. Se compunea dintr-o cutie formată 
din două bârne puternice, legate între ele. În interiorul ei 
se aşezau în poziţie orizontală, segmente de funii (nervi) 
puternic răsucite. Aceste fâşii de coarde articulau un braţ 
de pârghie care, în stare de nefuncţionare, stătea vertical. 
La extremitatea lui superioară, era atârnat proiectilul (o 
piatră), întro mică plasă. Pârghia se încorda şi se apleca tot 
cu un troliu, până ce ajungea în poziţie aproape orizontală. 
Cu o lovitură de ciocan, se ridica brusc şi arunca proiectilul. 
Onagerul avea o traiectorie curbă, asemănătoare cu o 


praştie. În afară de pietre, cu el se aruncau asupra 
inamicului şi vase cu materiale inflamabile. 

Catapultele, balistele inclusiv onager erau folosite mai ales 
pentru apărarea fortificațiilor. Dar pentru a distruge 
întăriturile, romanii se foloseau de aries 

Istoria Daciei romane 

(berbec), cunoscut ca armă de dislocare a zidurilor. Arma 
constă dintr-o bârnă de lemn de esenţă tare, lungă de cel 
puţin 18 metri, având la una dintre extremităţi un tablou 
masiv de fier, făurit de obicei în formă de cap de berbec. 
Bârna se atârna uneori de grinda interioară a unei case 
mobile, aşezată pe roţi. Acest „hangar” poseda acoperiş în 
două pante şi era căptuşit cu materiale neinflamabile (de 
obicei cu piei de animale proaspăt jupuite). 

În această situaţie, mişcările de şoc se dădeau de la 
înălţime, nu mergeau întotdeauna la ţintă şi trebuiau 
reluate de mai multe ori, pentru a produce efectul dorit. 

Bârna mai putea fi rulată pe roţi sau cilindri, loviturile 
fiind mai puternice decât ale berbecului suspendat sau mai 
putea fi purtată pe braţele asediatorilor. 

Când asediul era considerat de mică importanţă, soldaţii 
făceau testudo (carapace de broască ţestoasă) din scuturi 
rectangulare. Se aşezau soldaţii unul lângă altul şi ridicau 
scuturile orizontal, deasupra capetelor, în aşa fel ca acestea 
să fie unul lângă altul şi să formeze un acoperiş. 

Asemănătoare cu aries erau falces murales şi terebrae. 
Prima se prezenta ca o uriaşă „seceră-coasă” care prin 
izbire pătrundea prin paramentul de blocuri al zidului şi-l 
desfăcea. Terebra, „sfredel-burghiu”, era un aries cu vârful 
ascuţit care producea perforaţii în zidurile de apărare, 
construite din cărămidă. 

Romanii mai foloseau pentru asedii şi turnurile de 
apropiere, construite din lemn şi împinse pe roţi. Acestea 
aveau forma trunchiului de piramidă şi în ele luau loc 
atacatorii. Şi la aceste turnuri exteriorul trebuia protejat cu 


piele crudă, ca să fie ferit de materiile inflamabile aruncate 
de inamic. 

Arcul este de asemeni armă de lovire şi împungere, folosit 
numai de trupele auxiliare, ca armă „naţională”. Arcul se 
bazează pe elasticitatea lemnului şi a corzii, de aceea era 
cioplit din esențe de lemn din cele mai tari şi mai elastice. 
Era de două feluri - simplu, cu extremităţile răsucite, unite 
printr-o piesă cilindrică la mijlocul armei şi de formă 
semicirculară, formată dintr-o hampă, prevăzută la un 
capăt cu crestătură cu pene (pennata) şi la celălalt capăt, 
cu un vârf de fier (spiculum). În castrele din Dacia au fost 
descoperite numeroase săgeți pentru care s-a putut fixa o 
tipologie. Existau vârfuri de săgeată (ferrum) de formă 
piramidală, conică, triunghiulară, de tip sirian sau cu 
barbeluri. 

Funda (praştia) era folosită pentru aruncarea bilelor de 
piatră. Bile de praştie au fost descoperite de asemenea în 
număr mare în castrele din Dacia. 

Dotarea cu armament şi uniformă a ostaşului roman se 
făcea în funcţie de specificul trupei în care lupta 
respectivul. 

Costumul soldaţilor din legiuni, în timpul Imperiului era 
compus dintr-o cămaşă-tunică, de lână sau pânză de în 
(tunica); o mantie groasă ţesută din 

Istoria Daciei romane lână (sagum-paenula), folie 
împotriva intemperiilor; un şal (focale), pantaloni scurţi şi 
sandale (caliga). Caliga se purta până la gradul de 
centurion; avea talpa ţintuită şi peste laba piciorului o reţea 
de cureluşe prinse în diferite feluri. În Dacia (Slăveni, 
Tibiscum, ş.a.) se cunosc urme de tălpi ţintuite, imprimate 
pe cărămizi şi mortarul zidurilor. 

Armamentul legiunilor era alcătuit din galea (cassis), 
lorica segmentata, scutum cu umbo, cingulum, gladius, 
pugio, hasta, pilum. Corpul subofiţerilor purta aproape 
acelaşi costum şi armament. 


Purtătorii de insigne militare (signiferi) aveau însă un 
costum aparte. Erau acoperiţi pe creştet cu o piele de cap 
de urs (ale cărui labe se legau pe piept), având o cuirasă de 
piele tare, tunica, sagum, şi gladius prins de balteus. 

Gradaţii din serviciul de administraţie se identifică prin 
pachetul de tabulae pe care îl poartă sub braţ. 

Centurionul purta un costum bogat ornamentat. În ţinuta 
de gală, el purta cuirasă de piele (sau o lorica squamata), 
cnemide ornamentate, galea, gladius, pugio, scutum. 
Semnul lui caracteristic era bastonul confecţionat dintr-un 
butuc de viţă pe care îl purta în mâna dreaptă. 

Despre ofiţerii superiori (tribuni legionem, praefectus 
castrorum şi legatus legioni) nu avem date suficiente în 
ceea ce priveşte costumele şi armele pe care le purtau. 
Ştim despre tribuni că puteau fi identificaţi după o bandă 
lată de purpură pusă pe poala mantiei. La cei de rang 
senatorial ea era lată 

(laticlavi), şi îngustă la cei din ordinul ecvestru 
(angusticlavi). Mantia şi-o atârnau de umăr cu o fibulă. 
Casca lor avea o crista foarte bogată în pene multicolore; 
gladius-ul era atârnat de o diagonală iar pantalonii lor 
coborau până deasupra genunchilor. Ofițerii superiori 
aveau dreptul de a purta calcei (cizmuliţe cu carâmb înalt şi 
răsfrânt, care închideau complet piciorul). 

Fiecare comandant, de la centurion în sus, purta 
paludamentum o fâşie de stofă de diferite culori (în funcţie 
de grad). 

În efectivul fiecărei legiuni întâlnim un detaşament de 
cavalerie. Călăreţii erau înarmaţi cu un gladius lung, 
contus, scutum, galea, lorica şi trei pila. 

Trupele auxiliare regulate (alae şi cohortes) erau 
recrutate dintre populaţiile barbare cucerite. 

Cohortes (de infanterie) se recunosc după tunica scurtă, 
cingulum, sagum, caliga şi focale. Ca arme, erau dotate cu o 
cuirasă de piele, galea cu inel de atârnat, scut oval, gladius 
şi hasta. 


Alae (de cavalerie) purtau în general aceleaşi costume şi 
aceleaşi arme ca şi cohortele. Scutul lor era o parma ovală 
sau hexagonală. 

Soldaţii din numeri erau specializaţi în mânuirea unei 
anumite arme. Ei veneau în castru cu costumul şi 
armamentul specific etniei lor. 

Deci, în domeniul armamentului, Roma, în decursul istoriei 
a adoptat şi a perfecţionat armele cu bun efect combativ 
asupra duşmanilor. Arsenalul 

Istoria Daciei romane armelor ofensive şi defensive varia 
după caracterul unităţilor pe care le echipa (infanterie, 
cavalerie, marină, trupe de asediu). 

Forma, dimensiunile, modul de întrebuințare a 
armamentului roman se pot cunoaşte din relatările unor 
autori, din reprezentările sculpturale sau picturale, dar mai 
ales din obiectele originale găsite în urma săpăturilor 
arheologice. În afara armelor de luptă, în majoritatea 
cazurilor lucrate din fier, au fost descoperite şi arme de 
paradă, turnate din bronz, câteodată poleite cu aur şi 
argint. 

Istoria Daciei romane 

HABITATUL ÎN DACIA ROMANĂ 

O înţelegere cât mai completă a problemelor social- 
economice şi etno-culturale ale provinciei Dacia impune 
cunoaşterea condiţiilor de habitat ale provinciilor şi a 
tipurilor de aşezări existente aici. Deşi toponimia antică a 
provinciei este destul de redusă, cuprinzând aproximativ 80 
de denumiri de aşezări, este evident că numărul acestora a 
fost mult mai mare, cele mai multe fiind aşezările rurale, 
alături de care s-au dezvoltat însă şi câteva centre urbane- 
oraşe. Dacă oraşele concentrează viaţa politică, culturală, 
meşteşugărească şi comercială a provinciei, în schimb 
aşezările rurale cuprind cea mai mare parte a populaţiei, 
îndeosebi a populaţiei autohtone, coloniştii îndreptându-se 
predilect spre mediul urban, unde se găsesc şi mai frecvent 
menţionaţi în inscripţii. 


Izvoarele epigrafice sunt suplimentate de cele 
documentare: Geografia lui Ptolemeu menţionează 44 de 
aşezări dintre care unele sunt menţionate şi de alte surse 
de informare, putând fi identificate topografic, iar altele 
datează din perioada anterioară provinciei; Tabula 
Peutingeriana (mijlocul sec. III d. Hr.), Cosmografia 
geografului anonim din Ravena (sec. VII) completează şi ele 
informaţia documentară. 

Aşezările rurale (pagus şi vicus) 

Aşezările rurale sunt atestate pe întreg teritoriul 
provinciei, dar răspândite inegal. Repartiția geografică 
inegală reflectă densitatea populaţiei şi importanţa 
economică diferită a unor regiuni cu o anumită formă de 
relief sau mai bogate ori mai sărace în surse ale solului şi 
subsolului. Gradul de densitate al aşezărilor într-o zonă 
geografică indică, pe de o parte ponderea autohtonilor în 
zonă, iar pe de altă parte procesul de colonizare romană în 
exteriorul centrelor urbane sau militare. 

Alături de villae-le rusticae, aşezările rurale de pe 
teritoriul Daciei romane au fost de tip pagii (pagus) şi vicii 
(vicus). Ambele aveau caracter agricol- pastoral, dar 
existau şi centre miniere sau centre cu pronunţat caracter 
meşteşugăresc (ex.: execuţia de ceramică-olărit). 

Raritatea documentelor epigrafice şi caracterul lor 
lacunar face să se ştie puţin despre statutul juridic, 
organizarea şi administrarea aşezărilor rurale ale 
provinciei. Analogiile cu modul de organizare a aşezărilor 
rurale din alte provincii ale Imperiului, oferă totuşi unele 
indicii. Astfel, istoricul Gr. Florescu comparând situaţia din 
Dacia cu cea din Mauretania şi alte zone (provincii) cu 
aglomerări de origini şi etnii diferite, încă neromanizate, 
consideră că în administraţia satelor din Dacia, acolo unde 
dreptul roman era 

Istoria Daciei romane în vigoare, nu se aplica principiul 
colegialităţii şi al eligibilităţii, ci se recurgea la sistemul 
numirii unei singure persoane (principes), însărcinată cu 


administrarea comunei sau a acelui territorium în fruntea 
căruia se afla. 

Arheologul şi istoricul D. Tudor susţinea că administraţia 
rurală era realizată de organele şi serviciile oraşului pe 
teritoriul căruia se găseau satele, iar funcţionarii (magistri) 
aşezărilor rurale din territoria municipiilor erau lipsiţi de 
putere de iniţiativă în problemele importante, ei acţionând 
după dispoziţiile venite de la conducerea oraşului. lar satele 
înglobate în territoriumul militar al unui castru erau 
administrate de comandantul garnizoanei ajutat probabil 
de un consiliu format din proprietarii rurali locali. 

Cercetătorul C. Petolescu, în urma studierii unei inscripţii 
care se referea la aşezarea romană de la Lucidava, în care 
sunt menţionate curial | es] terit [orii] Luc [idavensis] care 
se îngrijeau de restaurarea statuii templului zeiţei Nemesis, 
găseşte o analogie într-o inscripţie din Dobrogea unde este 
amintit un loci principes gquinquenalis territo [rii] 
Capidavensis. Statutul aşezării de la Capidava era acela de 
vicus, deci şi Lucidava a fost probabil tot un vicus. La 
conducerea aşezării de la Barboşi era atestat un 
quinquenalis. 

Termenul de pagus indică, după majoritatea cercetătorilor, 
o comună rurală de tip roman, constituită pe teritoriul unui 
oraş cu rangul de colonia. 

Economic, urbanistic şi administrativ un pagus se situa 
imediat după municipia. Aceste comune de tip roman 
duceau o vie activitate economică, care favoriza posedarea 
a multor elemente de urbanism. De aceea, în sens 
economic, ele se pot numi târguri (forarerum venalium). 

Calitatea juridică de pagus se acorda probabil de 
guvernatorul provinciei. La origine, cele mai multe dintre 
pagii s-au dezvoltat pe vechi târguri dacice. 

Unele dintre aceste pagii au fost, din punct de vedere 
urbanistic adevărate oraşe, dar nu au putut ajunge la 
rangul de municipia, cauzele fiind diverse: ori nu se aflau 


pe teritoriul unui oraş cu rang de colonia, ori prezenţa 
locală a unei garnizoane impunea o conducere militară. 

Deşi au existat mai multe asemenea pagii pe teritoriul 
Daciei, epigrafic sunt atestate doar pe teritoriul Ulpiei 
Traiane Sarmizegetusa: Pagus Aquensis şi Pagus Miciensis. 

Pagus Aquensis (Călan, jud. Hunedoara) este prima 
localitate atestată epigrafic între Sarmizegetusa şi Apulum, 
tabula Peutingeriana menţionând-o sub numele de Ad 
Aquas. Aici s-a format o aşezare civilă datorită izvoarelor 
termale existente în zonă şi a carierelor de piatră din 
apropiere. 

Poziţia juridico-administrativă a aşezării de la Aquae este 
relevată de inscripţia în care este menţionat un anume C. 
Iulius Marcianus, decurion colonia Sarmizegetusa şi 
praefectus pagi Aquesensis. Rezultă că era un 

Istoria Daciei romane pagus pe teritoriului capitalei 
condus de un praefectus care era în acelaşi timp şi decurion 
al Ulpiei Traiane. Aşezat într-o zonă muntoasă, lipsit de 
resurse naturale, acest pagus nu a avut forţa economică de 
a se ridica la rangul de municipia. 

Pagus Miciensis (Veţel, jud. Hunedoara) este cel mai 
important pagus cunoscut până acum în Dacia. El era un 
târg de graniţă care avea un dublu rol: economic şi militar. 
Aici se făceau schimburi comerciale cu iazigii de peste Tisa, 
iar puternica garnizoană ce staţiona la Micia controla zona 
minieră a munţilor Apuseni şi asigura siguranţa plutelor 
care coborau pe Mureş. 

Tot la Micia s-a creat şi o statio cu caracter vamal care 
vămuia toate mărfurile supuse taxei tranzitând pe Mureş 
spre vărsarea sa ori venind de la iazigi. De asemeni, Micia 
dispunea de un mic port în care acostau ambarcaţiunile 
care transportau mărfuri din Dacia spre Dunăre, pe Tisa. 

Pagus-ul avea şi un important rol de apărare, indicat de 
marele castru de aici şi de puternica garnizoană care-l 
ocupa: cohors II Flavia Commagenorum, venită din Orient 
şi Mauretania. 


Din punct de vedere al urbanisticii şi arhitecturii, Micia 
era un adevărat oraş. 

Se găseau aici therme romane, amfiteatru, templu. 

Studiind urbanistica de al Micia, cercetătorul Liviu 
Mărghitan a ajuns la concluzia că prezenţa capitelelor de 
marmură, fragmentelor de coloană, a hypocaustusului, 
pardosirea camerelor cu mortar, prezenţa ceramicii fine, a 
paharelor de sticlă, atestă caracterul unei localităţi tipic 
urbane. În niciuna din locuinţele cercetate nu s-au găsit 
ţigle sau cărămizi cu inscripţii militare care să ateste 
existenţa unei unităţi militare aici, ceea ce dovedeşte că 
localitatea civilă s-a dezvoltat independent de castrul 
roman. Se poate spune că între deceniile II şi III ale sec. III 
d. Hr. Este perioada în care pagusul Micia, din aşezare 
rurală devine o aşezare asemănătoare oricărui oraş din 
Dacia. Chiar şi prin existenţa celor doi magistri 
corespunzători duumvirilor, pagusul de la Micia se 
deosebea de celelalte aşezări rurale. 

Cercetătoarea Lucia Ţeposu-Marinescu crede că termenul 
de pagus pentru Micia ar trebui abandonat. Micia ar trebui 
să fie considerată un district din teritoriul unei colonia. 
Cercetătoarea consideră că pentru magistri de la Micia nu 
există nici o dovadă a legăturilor cu metropola, deci nu se 
ştie dacă aceştia au fost numiţi de către ordo decurionum al 
capitalei sau erau aleşi de veterani et cives romani. 

Vicus-urile sunt a doua categorie importantă de aşezări 
rurale. Sunt foarte puţin cunoscute din punct de vedere 
topografic şi administrativ. Prin vicus se desemnează de 
obicei o mică comună rurală, un sat organizat după tip 
roman, populat de colonişti, veterani, peregrini sau 
necetăţeni. Conducerea aşezării aparţinea unui magister 
fără importanţă politică, sediul 

Istoria Daciei romane administrativ fiind propria-i locuinţă. 
Au prosperat vicus-urile din regiunile agricole înfloritoare şi 
de pe noile drumuri de comerţ ocupate în general de 
colonişti. 


Izvoarele literare şi epigrafice menţionează multe 
asemenea aşezări, dar la cele mai multe nu li se cunoaşte 
precis statutul juridic de vicus-uri. 

Prezentarea unora dintre ele permite o mai bună 
înţelegere a organizării şi importanţei lor. 

În Banat, pe drumul care duce de la Lederata la Tibiscum 
sunt amintite aşezările: Arcidava (Vărădia), Centrum Putei 
(Surduc), Caput Bubali (Delineşti), Berzobis (Berzovia), 
Aizis (Ezeriş). Pe drumul ce pornea de la Dierna şi care, 
unindu-se cu primul, ducea la Sarmizegetusa se aflau 
localităţile: Ad Mediam (Mehadia), Praetorium (Plugova), 
Ad Pannonis (Gornea). 

În Oltenia sunt amintite: Admutrium (Butoieşti), 
Pelendava, (Mofleni), Acidava (Enoşeşti), Rusidava 
(Momoteşti). Pe valea Oltului, de la sud spre nord erau 
aşezările de la Pons Aluti (loneştii Govorei), Buridava 
(Stolniceni), Pons Vetus (Câineni), etc. 

În Transilvania sunt de asemenea nenumărate aşezări cu 
caracter rural: Cedonia (Guşteriţa), Lacidava, Brucla (Aiud) 
şi Salinae (aşezare în care se exploata sarea) - ambele între 
Apulum şi Potaissa. Între Napoca şi Porolissum se aflau: 
Optatiana (Gârbou), Zargiana (Zutor), Cersie (Romita). 
Între Apulum şi Sarmizegetusa sunt menţionate de izvoare: 
Germisara, Aquae, Petrae şi Burticum. 

În Munţii Apuseni, datorită tăbliţelor cerate, există 
informaţii despre unele aşezări: vicus Pirustarum, care era 
situat lângă castrul de la Alburnus Major. 

Era un sat de mineri iliri aduşi din Dalmația pentru 
exploatările miniere din Munţii Apuseni. În Dalmația 
aşezările purtau numele de castella şi erau conduse de un 
princeps, fiind organizate în collegia. Se pare că o astfel de 
organizare dalmată a fost la Pirustarum. 

Pe teritoriul oraşului Turda de astăzi a existat un vicus 
Patanissensium - sat de colonişti (sau poate de autohtoni) 
care a precedat faza de municipiu a Potaissei. 


O inscripţie din timpul lui Gordian III semnalează existenţa 
unui vicus Anartorum pe graniţa de vest a Daciei, localizat 
la Almaşul Mare, în apropierea castrului de la Bologa, vicus 
considerat de unii cercetători, pe baza materialelor 
arheologice de aici, drept sat de autohtoni. 

Aşezările de la Germisara şi Herculane, deşi au rol de 
staţiuni balneare pot fi interpretate tot ca vici. Ele dispun 
de ape termale vindecătoare şi s-au constituit în scopul 
valorificării acestor ape, cu amenajări speciale numite 
thermae. 

Istoria Daciei romane 

Istoricul Ulpian preciează că localităţile Napoca şi Potaissa 
au fost vicusuri înainte de a deveni municipii. 

Constatând numărul mare de aşezări cu nume dacic C. C. 
Giurăscu susţinea că pe locul unor aşezări dacice s-au 
cristalizat aşezări de tip roman şi că în cuprinsul acestor 
aşezări, elementele romane coexistă cu cele autohtone 
majoritare. 

Un loc aparte între aşezările de tip vicus îl reprezintă cele 
formate în imediata apropiere a castrelor militare. 
Construirea fortificațiilor cât şi instalarea armatei romane a 
fost urmată concomitent de instalarea unor construcţii şi 
clădiri cu caracter semicivil care aparţineau unor mici 
negustori, meşteşugari sau familiilor soldaţilor care 
însoțeau trupele în momentul transferării lor. 

În literatura de specialitate aceste aşezări sunt numite Vici 
militari, Auxiliar vici, Kastellvici. În această categorie intră 
şi vicusul de la Tibiscum (Jupa) atestat pe malul stâng al 
Timişului. Cercetările de aici au dus la concluzia că 
organizarea vicusului începea odată cu ridicarea castrului 
auxiliar, când se luau măsurătorile, se stabilea o zonă în 
apropierea castrului şi se împărțea terenul în loturi mici 
pentru case şi pentru diferite clădiri publice. Aşezarea era 
dispusă în jurul unei pieţe, unde se aflau ateliere 
meşteşugăreşti, brutării, cârciumi, prăvălii care deserveau 
populaţia. 


Se întindea pe o suprafaţă de 12 hectare, cu clădiri 
dispuse la 1,5-2 în una de cealaltă. Vicusul militar de la 
Tibiscum a cunoscut mai multe faze de dezvoltare. În jurul 
său a fost construit un sistem de apărare făcut în două faze: 
în prima era apărat de un val de pământ cu două şanţuri de 
apărare, iar în cea de-a doua fază se ridica un zid de 
incintă. Se pare că apogeul acestei aşezări îl reprezintă 
prima jumătate a sec. III, când aşezării civile i s-au adăugat 
multe elemente de urbanism şi a cunoscut o mare 
extindere, stabilindu-se aici prima generaţie de veterani şi 
au fost atraşi un număr mare de colonişti. Se poate 
presupune că populaţia sa ajungea la 3000-3500 de 
locuitori din care 2000 reprezentau soțiile şi copii soldaţilor. 

EI a avut rol în formarea centrului urban de pe malul 
drept al Timişului care în sec. III ajunge la rangul de 
municipiu. Cunoaşterea unor astfel de vicusuri este utilă, 
deoarece asemenea aşezări pregătesc urbanizarea 
provinciei, contribuind totodată la romanizarea sa. 

Tot cu caracter militar sunt aşezările numite stationes, 
situate de-a lungul drumurilor şi în punctele de control de 
graniţă. Există stationes vamale, militare, fiscale şi de poştă. 

La Căşei pe Someş s-a descoperit o inscripţie datând din 
anul 239. Ea menţionează o unitate administrativ teritorială 
(regio) sub jurisdicție militară precum şi funcţia militară pe 
care a obținut-o personajul de la Napoca concomitent cu 
comanda militară asupra unei regiuni. 

Istoria Daciei romane 

Tot o staţie militară este atestată şi la Cioroiul Nou dar 
statutul juridic al acestor tipuri de aşezări rămâne 
necunoscut. 

Există vicus-uri în care se găsesc urme de construcţii din 
piatră, cărămidă, olane, ţigle fragmente de terra sigilata, 
monede, inscripţii, instalaţii de hypocaustus. Aceste aşezări 
care reflectă o vie activitate economică au luat naştere în 
cea mai mare parte prin colonizarea romană. În alte vicus- 
uri construcţiile din piatră lipsesc, locul lor fiind luat de 


bordeie simple din pământ, altele modeste din lemn, 
împletite din nuiele, având în inventar ceramică 
rudimentară, în care se constată o „slabă activitate 
economică”. 

Acestea au fost interpretate ca aparţinând populaţiei 
autohtone. Dovada concretă pentru caracterul lor 
independent o formează printre altele perpetuarea unor 
forme de cultură materială şi spirituală din timpul Daciei 
independente, care se întâlnesc în acelaşi strat de cultură 
romană şi în aceeaşi locuinţă sau groapă de provizii, laolaltă 
cu unele produse superioare, unele aduse sau făcute în 
Dacia de către romani. 

Un exemplu de astfel de aşezare este cea de la Obreja, la 
20 km de Apulum. 

Cercetarea făcută în aşezarea şi cimitirul de la Obreja a 
dus la concluzia că în teritoriul care aparţine leg XIII 
Gemina de la Apulum există în plină epocă romană un sat 
de daci autohtoni care au practicat modul de viaţă şi 
obiceiurile avute înainte de cucerire, dar care au primit din 
abundență numeroase produse şi influenţe romane. 

Vicus-urile autohtone se aflau mai ales în ţinuturile izolate, 
cu pământ slab productiv sau în zonele periferice depărtate 
de oraşele şi castrele militare sau de principalele căi 
comerciale. Aceste sate ale autohtonilor se prezintă diferit 
de cele ale coloniştilor având o notă de conservatorism şi în 
majoritatea cazurilor având un caracter agricol-pastoral. 

Vicus-ul autohton era însă mult mai înapoiat din punct de 
vedere economic, cultural şi aceasta se datorează şi faptului 
că pământurile cucerite de la daci erau împărţite conform 
cu interesele stăpânilor. De asemeni minele, salinele, 
carierele de piatră, păşunile toate intrau în patrimoniul 
împăratului. Satului dac îi mai rămânea cel mai sărăcăcios 
pământ şi foarte puţine posibilităţi de dezvoltare şi de 
aceea rămânea în urma vicus-ului roman. 

Beneficiarii veniturilor obţinute de pe seama aşezărilor 
rurale erau doar câţiva proprietari funciari, colonişti, 


veterani. 

Prin prezenţa unui magistrat numit de consiliul oraşului se 
urmărea obţinerea a cât mai multe venituri de pe seama 
vicus-urilor din teritoriul lor. 

Oraşele îşi dădeau tot interesul ca ele să fie cât mai bine 
organizate şi supravegheate totodată de garnizoanele 
militare. 

Se poate concluziona că, prin faptul că fiecare aşezare 
rurală din Dacia urma planul unei aşezări tipic romane, prin 
intensa viaţă economică, socioistoria Daciei romane 
culturală şi uneori prin elementele de urbanism, prin 
schimburile şi interferenţele pe care le-au avut cu 
autohtonii, vicii şi pagii au fost celulele economice ale 
statului roman şi principalii piloni ai romanităţii în Dacia. 

Villae rusticae în Dacia Romană 

După cucerirea Daciei, coloniştii veniţi din alte provincii 
sau proveniţi din rândul veteranilor s-au instalat - parte din 
ei - în mediul rural, pe parcelele de pământ obţinute de la 
stat. 

Condiţiile concrete ale noii provincii au determinat tipul de 
proprietate funciară. „În Dacia Romană predomina 
proprietatea funciară mică şi mijlocie. Marile latifundii 
imperiale sau private, de felul celor cunoscute în Italia sau 
în alte provincii întinzându-se pe mii de jugăre, în Dacia nu 
sunt documentate. Cu timpul însă, după jumătatea sec. al II- 
lea, se formează totuşi probabil şi aici proprietăţi funciare 
mai mari, mai ales în teritoriile oraşelor. Cei mai mulţi 
dintre membri ordinului decurionilor erau proprietari de 
pământ. Ei şi-au rotunjit cu timpul proprietăţile provocând 
ruinarea micilor proprietăţi ţărăneşti” (M. Macrea, Viaţa în 
Dacia Romană, Bucureşti 1969, p.293). 

Coloniştii şi veteranii şi-au ridicat case pe loturile primite. 
Cu timpul, în funcţie de mărimea şi rentabilitatea lotului şi 
sub ocrotirea permanentă a statului roman, unele din 
aceste proprietăţi vor deveni „gospodării bine închegate, 
unităţi de exploatare agricolă, locuite permanent, cu o serie 


de construcţii anexe împrejmuite de cele mai multe ori, 
situate la o anumită distanţă de oraşe sau sate, producând 
astfel nu numai pentru gospodărie ci şi pentru piaţă”. Astfel 
de gospodării sunt cunoscute de autorii antici şi în 
literatura de specialitate sub numele de villae rusticae. 

Numărul descoperirilor semnalate (prin cercetări 
arheologice de suprafaţă) drept villae rusticae în Dacia se 
ridică până la 100, dar certe se pot considera în jur de 25- 
30 de asemenea gospodării. 

După planul constructiv şi după materialele arheologice 
descoperite sunt considerate villae rusticae cele de la Deva, 
Hobiţa-Grădişte, Sântămărie Orlea, Mânerău (jud. 
Hunedoara), Aiud, Răhău (jud. Alba), Apahida, Ciumăfaia 
(jud. Cluj), Gârbou (jud. Sălaj). Identificate doar pe baza 
unor observaţii făcute pe teren sau mici sondaje sunt la: 
Lesnic (jud. Hunedoara), Straja (jud. Alba), Chinteni, 
Dezmir (Criseni), Jucul de Sus, Viştea (jud. 

Cluj), Şeica Mică (jud. Sibiu), Darju şi Înclăceni (jud. 
Harghita) în Transilvania, Cernaţi (jud. Mehedinţi), Cioroiu 
Nou (jud. Dolj), Corabia şi Cilieni (jud. Olt). 

Alte descoperiri considerate drept villae rusticae nu 
îndeplinesc aceste caracteristici (Ex. Cele de la Ighiu - Alba 
şi Cinciş - Cerna - Hunedoara), cu câte o singură clădire (la 
Inghiu - cu elemente arhitecturale impunătoare, la 

Istoria Daciei romane 

Cinciş - lipsind sistemul de încălzire) la ambele construcţii 
lipsind anexele absolut necesare unei economii agrare, dar 
având în apropiere modeste aşezări cu cimitirul mic 
adiacent pentru lucrătorii folosiţi în exploatarea unor 
cariere de piatră sau mine de fier, sunt mai de grabă sedii 
administrative ale acestor exploatări. 

Alte descoperiri - la Apahida, Dezmir şi Aiton (jud. Cluj) - 
aflate în apropierea marelui oraş (Napoca) şi având doar 
câte o clădire, sunt de fapt villae suburbanae (sau au putut 
servi drept mansion, ori au aparţinut unor gospodării 
modeste, care nu au depăşit cerinţele minime ale unei 


familii). În zona Banatului, în apropierea Diernei s-au 
descoperit villae rusticae, încă insuficient cercetate. La 
Eşelniţa punct „Valea Mala”, la Jupalnic care era prima 
aşezare dinspre Dierna spre Ad Mediam. 

În provincia Dacia, villaele rusticae erau situate în 
apropierea marilor artere de circulaţie, în văile laterale sau 
pe terasele dealurilor. Reprezintă gospodării de ţară de 
mari dimensiuni, închise într-o curte întărită, având în 
proprietate culturi agricole, pomi fructiferi, păşuni care 
asigurau proprietarului venituri. De obicei stăpânii locuiau 
la oraş. În absenţa lor, muncile erau dirijate de un om de 
încredere (cel mai adesea sclav - vechil numit servus 
villicus sau actor). Produsele obţinute erau valorificate 
parte din ele pe pieţele târgurilor şi oraşelor din vecinătate. 

Prin modul de aşezare şi tehnica construcţiilor, villae-le 
rusticae din Dacia se încadrau în tipul de villae rusticae cu 
clădiri dispersate în interiorul unei incinte, întâlnite în Italia 
şi în Africa, îndeosebi în provinciile de nord ale Imperiului, 
în Gallia şi în provinciile dunărene. 

Zidurile de incintă descoperite (Hobiţa-Grădişte, 
Ciumăfaia, Deva, etc.) sunt construite din pietre legate cu 
mortar în tehnica opus incertum, groase de 0,70-0,90 în. Se 
urma un traseu rectiliniu încadrând o arie dreptunghiulară 
(Deva) sau se urmăreau forme de relief (Ciumăfaia, Hobiţa- 
Grădişte). Suprafaţa integrată în incintă era cuprinsă între 
0,26 şi 3,00 ha (Sântămărie Orlea). 

Clădirile - în zona centrală se afla clădirea principală 
(locuinţa proprietarului). Uneori în zona centrală se mai 
afla şi o clădire secundară 

(Ciumăfaia, Hobiţa). Restul construcţiilor dependente 
(totalul construcţiilor ajungând, până în prezent, la cinci în 
cadrul unei villae) sunt înşiruite în jurul celor două clădiri şi 
lipite de zid. 

Locuinţa proprietarului (clădirea principală) se afla în 
partea centrală a incintei. Nu este niciodată lipită de zidul 
de incintă. Clădirea are formă patrulateră (dreptunghiulară 


cel mai adesea) cu un perimetru relativ mic, între 350-600 
mp. Zidurile clădirilor erau din pietre legate cu mortar în 
opus incertum, fiind folosite uneori cărămizi, lespezi sau 
lemn. Zidurile exterioare aveau grosimea de 0,40-0,80 în; 
iar cele interioare 0,40-0,50 în 

Istoria Daciei romane 

(în interior unii pereţi erau doar din cărămidă). Fațadele 
erau decorate de la caz la caz cu porticuri (Aiud), abside 
exterioare, segmente de ziduri ieşind în exterior şi 
susţinând, cu ajutorul unor stâlpi de lemn, acoperişuri de 
exterior mult prelungite. Acoperişul clădirii este în două 
pante, conform prescrierilor arhitecţilor epocii. 

Clădirile aveau între 5 încăperi (Hobiţa) şi 12 (Mânerău), 
construite într-o singură fază sau două faze - mărirea 
clădirii, refaceri, etc. (Ciumăfaia, Apahida). La Sântămărie 
Orlea clădirea avea trei faze. În interiorul clădirilor s-au 
găsit instalaţii pentru apă sau baie. Încăperile erau 
padimentate, unele fiind pardosite cu mozaic de lut ars sau 
cărămizi. Unele aveau pe pereţi ornamente reliefate din 
stuc (Apahida) sau tencuială pictată. Toate locuinţele au fost 
acoperite cu ţiglă şi olane. 

Privitor la rolul încăperilor din casă, existau camere de 
locuit, bucătării şi dependinţe utilitare. La toate clădirile 
centrale din villae a fost descoperită o cameră mai mare 
care prin poziţia centrală şi prin numărul mare de 
fragmente de ţiglă din interior era probabil atrium-ul redus 
la o mică curte interioară ce oferea lumină celorlalte 
încăperi. 

Construcţii anexe - de la una la patru clădiri anexe. 
Construite din piatră şi mortar în opus incertum, mai rar 
cărămidă şi mortar sau din lemn. Cele mai multe anexe sunt 
plasate ce-a lungul zidului de incintă şi lipite de acesta. La 
toate villaele rusticae descoperite clădirile anexă erau 
dreptunghiulare, formate din una până la trei încăperi, 
unele fiind padimentate. Majoritatea sunt acoperite cu ţiglă 
(un singur caz - Deva - cu şindrilă). Uneori anexele sunt de 


mari dimensiuni, depăşind chiar clădirea principală, 
cuprinzând locuinţe pentru personal auxiliar sau slujitori, 
ateliere, adăposturi pentru animale sau magazii pentru 
cereale. 

Există anexe care se pare că au destinaţie specială: la 
Deva, o anexă patrulateră avea funcţia de post de 
observaţie; la Hobiţa-Grădişte poziţia, spaţiul şi confortul pe 
care îl oferea indică posibila locuinţă a unui villicus. 

Se poate constata faptul că villaele rusticae din Dacia erau 
asemănătoare cu cele din nordul Imperiului roman atât prin 
planul şi tehnica construcţiilor cât şi prin materialul utilizat. 

Construite îndată după cucerire, cele mai vechi villae 
rusticae (Deva, Hobiţa, Sântămărie Orlea, Şeica Mică) erau 
de dimensiuni modeste, fiind formate doar dintr-o casă de 
locuit şi câteva anexe. Cu timpul (cele construite mai târziu 
sau prin lărgirea celor vechi), vor constitui unităţi agricole 
bine închegate, ajungând la maxima dezvoltare în perioada 
Severilor. Dar prin dimensiunile lor villaele rusticae din 
Dacia nu au depăşit niciodată limita unor domenii mijlocii. 

Istoria Daciei romane 

Caracterul agricol al acestor edificii este cert documentat 
de inventarul lor (unelte agricole), situarea în zone fertile 
rurale ale provinciei, în apropierea surselor de apă naturale 
necesare oamenilor şi animalelor. Unele însă au caracter 
mixt, meşteşugul secundar având însă o importanţă mai 
scăzută. Ex. 

Villa rustica din apropiere de Corabia - avea un cuptor de 
olar aparţinând probabil unui atelier de produse ceramice 
care producea şi lucernae imitate după cele cu ştampilele 
lanuarius şi Flavius, doi producători din nordul Italiei şi 
Pannoniei; la Deva, într-o anexă s-au descoperit pietre de 
râşniţă - moară primitivă. 

Proprietarii acestor villae sunt în primul rând veteranii. Se 
adaugă coloniştii, peregrinii sau chiar autohtonii. Ei îşi 
recrutau mâna de lucru dintre localnicii din zonă, folosindu- 
i ca muncitori sezonieri sau angajaţi permanenţi. Aşa se 


explică prezenţa în inventarul ceramic al unora dintre villae 
(Aiud, Deva, Mânerău) a ceramicii dacice. Ca urmare, 
locuirea villaelor era permanentă. 

Uneori, activitatea economică era dirijată direct de stăpâni 
(ex. Aedicula de la Şeica Mică - indicând participarea 
efectivă a proprietarului la muncile câmpului). Proprietarii 
sau locţiitorii acestora căutau să-şi facă viaţa cât mai 
plăcută, imitând în condiţii diferite, ale casei de la ţară, 
confortul şi traiul din domus urbana prin sisteme de 
încălzire, băi, pictarea şi ornamentarea pereţilor. 
Inventarele descoperite sunt obiecte de factură romană, de 
la ceramică, unelte agricole de metal (fier de plug, seceri, 
etc.) şi din piatră 

(râşniţe), obiecte de cult (statuete din bronz la Deva, şapte 
altare din piatră la Ciumăfaia dedicate divinităţilor romane, 
inscripţii funerare), monede, stilus de bronz pentru scris, 
cărămizi cu ştampila L. D. P Toate indică faptul că villaele 
rusticae din Dacia, prin gradul lor de romanizare, constituie 
(alături de caracterul economic al lor) surse de răspândire 
în mijlocul masei de autohtoni a civilizaţiei şi culturii 
romane. Ele îşi aduc, deci, aportul substanţial atât la 
crearea romanităţii rurale cât şi a stabilităţii şi evoluţiei 
social-economice şi politice a provinciei Dacia. 

Istoria Daciei romane 

Urbanizarea provinciei Dacia 

Prin procesul de urbanizare se înţelege acel proces istoric 
în cursul căruia ansamblul aşezărilor de pe un teritoriu dat 
capătă o formă complexă, ierarhizată şi diversificată 
funcţional. Deci, urbanizarea romană a Daciei a fost acel 
proces istoric reprezentând un aspect al procesului mai 
amplu de romanizare, integrat în timp etnogenezei 
româneşti. 

Istoricii antichităţii au elaborat un model de oraş specific, 
adecvat societăţii antice, cunoscut sub denumirile antice de 
polis, civitas, municipium. 


„Cetatea antică” - modelul municipal la nivelul cel mai 
general este un oraş-stat, constituit din cetăţeni liberi, 
bucurându-se de „libertas” (autonomie deplină internă şi 
externă), conducându-se singur şi folosind un teritoriu 
propriu, având aceeaşi condiţie ca şi aşezarea urbană 
propriu-zisă, care era capitala şi cel mai însemnat centru 
dintre mai multe care formează teritoriul. 

Cucerirea romană a surprins regatul dac în plin proces de 
dezvoltare a unui sistem de aşezări diversificate şi 
ierarhizate, cu pronunţate tendinţe de urbanizare, dar şi cu 
forme specifice clar definite de cele din sudul greco-roman 
dar şi de vestul celtic. În cadrul acestui sistem se distinge 
un nivel maxim, caracterizat de o dezvoltare planificată, de 
amplasarea în locuri greu accesibile, de arhitectura 
monumentală, de amenajări edilitare importante, precum şi 
de efortul relativ însemnat prestat pe o durată de timp 
restrânsă, pentru realizarea aşezărilor urbane. Nivelul este 
dovedit de grupul de cetăţi din piatră ale ansamblului din 
Munţii Orăştiei precum cele de la Piatra Craivii, Polovragi, 
Tilişca, Râşnov, Jigodin - Cetatea Zânelor. Dintre acestea, 
ansamblul din Munţii Orăştiei (Grădiştea Muncelului, 
Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie, Vârful lui Hulpe, Feţele Albe) 
- constituie un ansamblu unitar, care are un caracter 
urban, atât prin diversificare funcţională cât şi prin 
sectorizarea şi ierarhizarea zonelor locuite. Celelalte cetăţi 
de piatră reproduc la o scară restrânsă caracteristicile 
„cetăţii regale” respectiv ansamblului din Munţii Orăştiei: 
acelaşi plan constructiv, utilizând spaţiul montan accidentat, 
aceleaşi tipuri arhitecturale, aceeaşi tehnică de construcţie, 
situarea lor în afara căilor de comunicaţie, dar în 
apropierea unui drum important. Cele mai multe sunt 
centre administrative, militare şi religioase ale zonei 
(districtului, circumscripţiei) cum sunt Tilişca, Căpâlna, 
Boiţa, Bâtca Doamnei, altele sunt predilect centre 
economice (Piatra Craivii). 


Nuclee cu funcţii diferenţiate şi rol de centre ale unor 
zone întinse pare să fi fost cetăţile de pământ din Câmpia 
Dunării şi Podişul Moldovenesc: Popeşti, Tinosul, Poiana, 
Brad la care se adaugă Pecica (jud. Arad). Sunt aşezări cu 
veche tradiţie şi cu o dezvoltare ocupând o îndelungată 
perioadă 

Istoria Daciei romane istorică, iar prin plasarea lor 
geografică puteau supraveghea importante drumuri 
strategice şi comerciale. Planul lor conţinea o acropolă 
fortificată 

(cu val de pământ, cu palisadă şi şanţ), în care erau situate 
şi edificiile publice precum şi sanctuarele şi atelierele 
meşteşugăreşti, alături de care se afla aşezarea „joasă” 
(civilă) şi necropola de incineraţie (tumulară sau plană). 
Aceste cetăţi nu reprezintă trăsături urbane atât de 
pronunţate, dar se situează într-o etapă de trecere de la 
locuirea sătească, specifică comunităţilor agrare, la o formă 
de organizare urbană. Sunt aşezări compacte, compuse 
dintr-un număr restrâns de locuinţe (ex. Marca, Arpaşu de 
Sus) plasate pe un mic pinten de terasă, fortificate cu val, 
palisadă şi şanţ, şi supraveghind de la distanţă un drum. 

Ultimul nivel de aşezări dacice este reprezentat de aşezări 
mici, răsfirate, deschise, amplasate pe malul unor ape 
curgătoare: Comana de Jos, Slimnic, Vlădiceasca. 

Istoricul Radu Florescu afirmă că în tipologia şi evoluţia 
aşezărilor şi locuirii în cultura dacică a putut fi sesizat un 
proces îndelungat de diversificare şi de diferenţiere 
ierarhică a tipurilor de aşezări, dar că acest proces a 
cunoscut o puternică accelerare în perioada regatului. În 
vremea lui Decebal se pare că această dezvoltare a oferit 
baza pentru o reformă administrativă: cetăţile conduse 
până atunci de reprezentanţii aristocrației locale au fost 
subordonate unor funcţionari regali. 

Fenomenul de urbanizare dac de tip „oppidan” s-a 
desfăşurat sub influenţe mediteraneene, dar adaptate 
concepţiei de viaţă a unei societăţi ce ieşea din sfera 


organizării gentilice. Dezvoltarea unor aşezări fortificate - 
sediu al uniunilor de triburi este urmată de crearea 
sistemului de cetăţi din jurul capitalei politice a statului dac 
din Munţii Orăştiei. Abia în cetăţile dacice din jurul capitalei 
apar elemente de urbanism. Fenomenul va fi întrerupt prin 
cucerirea romană, care va aduce pe teritoriul dacic 
întreaga experienţă de colonizare şi urbanizare a Romei. 

Urbanizarea romană a întrerupt procesul incipient dacic, 
de care nu a ţinut cont. Particularităţile urbanizării 
provinciei Dacia sunt tocmai o consecinţă a adaptării 
urbanismului roman la realităţile etno-istorice găsite aici. 
Provincia Dacia fiind printre ultimele create de către 
Imperiu, toate mecanismele de asimilare utilizate de 
Imperiu - colonizare, urbanizare, romanizare - ating forme 
optimizate funcţional. 

Fenomenul urban grec nu a produs elenizarea mediului 
autohton geto-dac. 

Oraşele greceşti urmăresc propria dezvoltare economică 
şi socială, asigurând coloniilor condiţii de viaţă proprii 
metropolei, într-un teritoriu în care continuă să trăiască 
populaţia autohtonă în forme organizate specifice. 

La cucerirea teritoriilor geto-dacice din sudul Dunării, 
Imperiul roman va ţine cont de dualismul dezvoltării 
„urbane” a acestora. Oraşele greceşti 

Istoria Daciei romane pontice vor continua să existe cu un 
regim de civitates foederate sau civitates stipendiariae, 
bucurându-se în acest cadru juridic de privilegii care le 
asigurau dezvoltarea tradiţională în condiţii de securitate 
sporită, lărgindu-le posibilităţile de prosperitate. 

Teritoriul daco-getic dintre Balcani şi Dunăre (Ripa 
Thraciae) va fi obiectul urbanizării de tip roman, transpus 
la realităţile specifice, mult mai asemănătoare celor din 
Dacia nord-dunăreană. 

Urbanizarea este termenul modern utilizat pentru a defini 
politica imperială de constituire a unor centre urbane de 
drept roman sau peregrin. Cu rare excepţii (Sarmizegetusa 


romană, Aquae în Dacia inferioară) se dovedeşte arheologic 
că mai toate oraşele provinciei s-au edificat pe, sau în 
apropierea, vetrelor unor aşezări dacice mai vechi; 
ceramica arată categoric această continuitate de viaţă, în 
timp ce numele autohtonilor din inscripţiile provinciei pot fi 
uşor confundate cu ale coloniştilor traci veniţi de la nord de 
Dunăre. Doar printr-o asemenea permanenţă se poate 
explica toponimia dacică păstrată masiv în oraşele, 
târgurile şi satele provinciei romane. 

Ptolemeu (Geografia, III, 8) descrie pentru Dacia 
populaţiile care locuiau aici, fără să indice oraşele care 
aparţin fiecăreia dintre ele. Prin faptul că 

Ptolemeu menţionează printre populaţiile din Dacia, 
alături de câteva nume autentice de triburi (anarţii, 
costobocii, tauriscii, biephii, ciagisii, piephigii) şi nume 
derivate din al unor aşezări dacice, permite ipoteza că ela 
dispus de o sursă documentară privind provincia în care 
erau indicate unităţi teritoriale în jurul unor centre, cel 
puţin cu numele autohton dacă nu şi cu o comunitate 
majoritar autohtonă. Faptul că printre localităţile 
menţionate în listă 

(Geografia, III, 8, 4) nu se găsesc oraşele Buridava, Potula, 
Cauca, etc., iar pe de altă parte în lista populațiilor lipsesc 
comunităţi atestate de alte izvoare (Apulii, Sucidavensii, 
Cumidavensii) a fost unul din argumentele neîncrederii 
cercetătorilor în veridicitatea descrierii lui Ptolemeu. Din 
prezentarea oraşelor lipsesc de asemenea date despre 
statutul fiecărui oraş în parte, iar neidentificarea pe teren a 
celor mai multe din aşezările menţionate (şi necercetarea 
sistematică a celor localizate) au mărit neîncrederea faţă de 
afirmaţiile geografului antic. 

Importante pentru localizarea centrelor urbane şi a 
aşezărilor rurale sunt şi alte două izvoare documentare: 
Tabula Peutingeriana (sec. III d. Hr.) care asigură 
localizarea multor stationes şi mansiones pe drumurile 


imperiale ale provinciei (cu erori de cifre rutiere) şi 
compilaţia cartografică a unui scriitor 

(geograf?) anonim din Ravena (sec. VII d. Hr.). 

În condiţiile impreciziei izvoarelor documentare 
specialiştii apelează în problema urbanizării Daciei exclusiv 
la documentele epigrafice. Totuşi, informaţia epigrafică este 
parţială, marea majoritate a monumentelor găsindu-se în 
marile centre urbane moderne, în urma descoperirii, 
adunării 

Istoria Daciei romane şi depozitării lor începând din 
Renaştere până în epoca modernă. Numărul relativ redus 
de inscripţii găsite în restul teritoriului Daciei se poate 
datora absenței lor în mediul rural, dar şi faptului că nu au 
fost descoperite prin lucrări moderne, sau au fost pierdute 
de-a lungul timpului, fără să se semnaleze descoperirea lor. 
Înscripţiile descoperite nefiind emanaţia unor instituţii 
juridice, termenii de redactare a lor nu sunt suficient de 
precişi pentru a defini juridic statutul aşezărilor menţionate 
în text. Ex. Între inscripţiile din Dacia nu există niciuna care 
să confirme existenţa unor civitates. În mediul geto-dacic 
civitas apare doar în cazul Ausdecenses pe un act de 
hotărnicie, emanaţie a administraţiei provinciale. Pentru 
Dacia romană lipsesc astfel de documente. În inscripţiile cu 
utilizare publică apare VICUS - ca centru alunei 
comunităţi, cum este cazul acelui R um VICUS 
ANARTORUM de pe miliarul de la Amlaşul Mare, 
interpretat drept Ruconium din lista lui Ptolemeu. 

Odată cu venirea romanilor se fundează primele oraşe din 
Dacia. Fiecare din aceste oraşe se bucură de protecţia unei 
divinităţi, căreia i se rezerva un sanctuar de seamă 
(Esculap şi Hygea la Apulum Fortuna la Romula, Nemesis la 
Sucidava, etc.). Oraşele se întrec în căutarea de patroni 
puternici politic şi pecuniar, cărora le oferă magistraturi 
onorifice, laice şi religioase, monumente epigrafice şi statui. 

În timp, urbanizarea Daciei coincide cu punctul culminant 
atins de urbanizarea în Imperiu, pe vremea Antoninilor şi 


Severilor (îndeosebi Septimius Severus). Statistic se 
constituie un oraş cu rang de colonia sub Traian (Colonia 
Dacica), două cu statut de municipium sub Hadrian 
(Drobeta şi Napoca) alte două cu statut de municipium sub 
Marcus Aurelius (Apulum - Partoş şi Romula) şi şase sub 
Septimius Severus (Apulum - 

Cetate, Potaissa, Porolissum, Dierna, Ibiscum, Ampelum). 

După unii cercetători (R. Florescu) procesul de urbanizare 
al Daciei romane comportă trei probleme specifice: g) Cum 
şi când au apărut noile oraşe; h) Tipologia oraşelor romane 
din Dacia; i) Modul în care în jurul oraşelor s-a constituit o 
reţea de aşezări, diferențiată funcţional şi ierarhic, şi locul 
pe care această reţea l-a ocupat în viaţa provinciei. 

1) Cu excepţia Ulpiei Traiana Sarmizegetusa, cele mai 
vechi oraşe romane din Dacia apar pe vremea împăratului 
Hadrian. Drobeta se dezvoltă în vecinătatea podului lui 
Apollodor, fiind municipium Aelium Hadrianum. Pe columna 
lui Traian scenele XCIX - C redau întâlnirea lui Traian, chiar 
lângă pod, cu reprezentanţi ai populaţiei barbare în faţa 
unui oraş cu sanctuare, amfiteatre şi zid de incintă. Se pare 
că în momentul construirii 

Istoria Daciei romane podului peste Dunăre în 102 s-a 
creat aici un oraş civil diferit de Castellum, acesta fiind, cel 
căruia Hadrian îi acordă statut de municipiu. 

Romula, municipiu tot din timpul lui Hadrian. Aici a existat 
iniţial doar un agger şi fassa, înconjurând o suprafaţă de 
216x182 în. Istoricul D. Tudor considera că în interiorul 
acestei incinte s-a creat oraşul, prin colonizare de veterani 
apoi, ca urmare a dezvoltării sale, prin construirea zidului 
de incintă. În sec. III s-a construit manu militari o incintă de 
pământ care cuprindea în interiorul său locuirea dezvoltată 
în jurul incintei timpurii. 

Acordarea statutului de municipium aşezării de la Napoca 
de către Hadrian dovedeşte existenţa aici, imediat după 
cucerire a unui vicus care s-a dezvoltat spre statutul de 
oraş roman. Acestei prime etape de urbanizare trebuie să-i 


fie inclusă şi Ulpia Traiana Sarmizegetusa, prima şi singura 
coloniae creată din start cu acest statut, aşezată într-o 
poziţie centrală şi la un important nod de drumuri, servind 
drept nucleu organizatoric al întregii provincii. Ridicarea 
canabaelor castrului de legiune de la Apulum la rang de 
municipiu sub Marcus Aurelius reprezintă ultimul episod al 
primei etape de urbanizare, respectiv de constituire a 
reţelei fundamentale urbane a Daciei. 

Pe această bază ia avânt viaţa economică şi socială care, la 
rândul său, adânceşte procesul de urbanizare. Centrele 
urbane existente se lărgesc ca spaţiu, cresc ca număr de 
populaţie, îşi diversifică activităţile economice, se 
diferenţiază populaţia. Alături de aceste centre apar noi 
centre urbane. 

Efectul este consacrarea oficială în promovarea urbană 
din timpul împăratului Septimius Sever, când primesc 
regim juridic de municipiu şase oraşe dacice - Dierna, 
Tibiscum, Apulum, Potaissa, Porolissum, Apulum - oraşul 
civil, iar alte trei municipii - Apulum - oraşul militar, 
Drobeta, Romula - sunt ridicate la rang de coloniae. 
Această etapă de urbanizare coincide şi ea cu alte măsuri 
de organizare administrativă, militară, rutieră a provinciei. 
Astfel, recunoaşterea statutului de oraş apare ca o măsură 
de integrare a unor realităţi locale în sistemul general al 
Imperiului. 

2) În cadrul tipologiei oraşelor romane din Dacia un loc îl 
ocupă planul de tip centralizat al Coloniei Ulpia Traiana 
Sarmizegetusa, patrulater aproape pătrat, cu o reţea de 
străzi octogonală, generată de cele două axe mediane cu rol 
de magistrale, forumul ocupând unul dintre cvartalele 
centrale. Oraşul are o suprafaţă de mărime medie. Încă de 
timpuriu locuirea şi unele instituţii publice s-au amplasat în 
afara zidurilor constituind cartiere întregi de-a lungul unor 
artere care prelungeau reţeaua stradală din interior. 

Cele mai multe oraşe însă, dezvoltate din canabae, 
evoluează în contact direct cu lagărul fortificat al trupei pe 


lângă care fiinţează. De obicei una sau două dintre 
magistralele lagărului se prelungesc în canabae şi 
generează o reţea octogonală, bază a organizării 
habitatului din oraşul militar. Dar 

Istoria Daciei romane planificarea urbană a canabaelor 
ţine seama, într-o măsură importantă, şi de relief şi de 
natura locului. 

Marile oraşe ale Daciei - Apulum, Potaissa, Napoca sunt 
relativ puţin cunoscute datorită suprapunerii lor de către 
localităţi moderne. Totuşi din informaţiile fragmentare, 
culese din fiecare dintre ele, se poate modela o imagine de 
ansamblu destul de concludentă. La Potaissa a putut fi 
delimitat un cartier meşteşugăresc cuprinzând ateliere de 
olari, sticlari şi fierari. 

Cartierele meşteşugăreşti sunt situate în general în zonele 
periferice ale oraşelor, în preajma unei surse de apă. Tot 
marginal sunt plasate şi unele construcţii publice - 
amfiteatre, therme. În general, amfiteatrele sunt 
extramuros, dar la Porolissum, unde nu a fost identificată o 
incintă fortificată, amfiteatrul este plasat în marginea 
aşezării. La Drobeta, thermele sunt situate în interiorul 
centurii fortificate, dar în marginea oraşului, pe malul 
Dunării. La Ulpia Traiana se pare că sunt localizate în afara 
zidurilor, între oraş şi amfiteatru. 

3) În ceea ce priveşte urbanistica şi arhitectura oraşelor, 
puţinele informaţii permit totuşi să se sesizeze aspectele 
esenţiale: străzi pavate, canalizări, apeducte, temple. Toate 
aceste edificii foloseau elemente arhitectonice şi artistice de 
tradiţie clasică romană, dar purtând, cel mai adesea, 
amprente provinciale. 

Aspectul urban roman, chiar dacă cu accent provincial, 
este ceea ce caracterizează oraşele Daciei. Din acest aspect 
face parte şi arta funerară. În jurul oraşelor, de-a lungul 
principalelor căi de comunicaţie se înşiruiau mausolee, 
aediculae sau simple stele funerare. Mormintele erau 


decorate cu statui, reliefuri şi inscripţii. Necropola 
constituie o adevărată reflectare a oraşului viu. 

4) Apare evident din analiza efectuată că procesul de 
urbanizare în Dacia romană a afectat întreg teritoriul, 
constituind o structură generală, fundamentală, care a 
oferit cadrul nu numai administrativ dar mai ales pentru 
dezvoltarea economică şi socială specifică provinciei. 

Faptul că această structură nouă a înlocuit radical şi 
complet vechea reţea de habitat dacică, constituind 
totodată baza unei dezvoltări economice şi sociale de nivel 
superior i-a asigurat un rol hotărâtor în procesul de 
asimilare al localnicilor daci şi pe cel de omogenizare al 
coloniştilor veniţi „ex toto orbe romana”. Se poate deci 
admite că organizarea militară, colonizarea şi urbanizarea 
au fost cei trei factori esenţiali ai romanizării Daciei, factori 
strâns corelaţi între ei. 

Urbanizarea a supravieţuit retragerii administraţiei şi 
trupelor romane din Dacia. Este cunoscut faptul că oraşele 
romane de la Dunăre - Dierna, Drobeta, Sucidava, au 
continuat să existe. Marile oraşe de pe drumul imperial 
Dierna - Tibiscum - Ulpia Traiana - Apulum - Potaissa - 
Napoca 

Istoria Daciei romane 

— Porolissum au continuat să existe ca oraşe, chiar dacă 
restrânse teritorial şi modificate ca instituţii, până către 
mijlocul sec. V d. Hr. 

Este evident că procesul de urbanizare romană a Daciei, 
jucând un rol de prim ordin în acela mai larg de romanizare 
a provinciei, a constituit un factor important şi în 
etnogeneza poporului român. 

Oraşele Daciei romane 

Oraşele provinciale erau „efigies parvae simulacraque 
populi Romani” în sensul încercărilor de a copia modelul 
Romei sub toate aspectele. 

Întemeierea lor repetă fundarea Romei. Noile ctitorii 
trebuiau să urmeze destinul cetăţii lui Romulus tocmai prin 


această respectare scrupuloasă a actului iniţial. lar Roma a 
fost creată din dorinţa zeilor. De aceea, întemeierea devine 
un act ritual cu semnificaţie cosmologică, presupunând 
inauguratio (constând din delimitarea unui spaţiu fictiv 
necesar consultării zeilor prin aruspicium), orientatio 
(stabilirea topografiei străzilor principale: decumana 
maximus de la Est la Vest şi cardo maximus de la Nord la 
Sud), limitatio (întoarcerea brazdei - sulcus primigenius - şi 
delimitarea incintei - pomerium). Pomerium-ul era 
determinat de numărul participanţilor la actul întemeierii, 
iar acesta determina mărimea celorlalte edificii publice sau 
private, după legile economiei de spaţiu. 

Topografia aşezărilor romane a fost complet schimbată 
faţă de cea anterioară, dacică, vechile criterii regional- 
tribale fiind ineficiente. 

Amplasarea lor s-a făcut în funcţie de sistemul rutier şi 
reţeaua navigabilă, care garantau schimbul şi posibilitatea 
rapidă de mişcare a populaţiei şi a trupelor. Datorită 
traficului rutier intens Apulum depăşeşte în dezvoltare 
chiar capitala provinciei, situată într-un punct rutier mai 
puţin importanti. 

Un alt criteriu de amplasare a fost cel al fertilităţii solului 
şi bogățiilor subsolului, care determinau în mod direct 
existenţa unor meşteşuguri. 

Cetatea antică, mai ales cea romană, a fost cadrul 
favorabil unei vieţi în special civile. Toate construcţiile din 
cadrul său sunt dispuse cu simţ practic, după legi strict 
funcţionale. „Centrul” cetăţii era forul cu anexele sale, apoi 
curia şi basilica, străzile axe principale orientate în cruce 
după coordonatele locului (EV-NS) (decumana şi cardo), 
străzile secundare (decumanes şi cardines). Urmau apoi 
alte construcţii mai puţin importante: stabilimente 
profesionale (officinae, scholae), locuinţe (domuri, insulae), 
Capitolium-ul, sanctuare, portice, thermae, fântâni publice, 
(fontes, putei, nymphae). 


Existau şi edificii extramurane (temple, necropole, villae 
suburbane). 

Primul şi singurul oraş din Dacia întemeiat sub Traian 
după toate regulile religioase, juridice şi de sistematizare 
ale urbanismului roman clasic a fost Colonia Dacica, care în 
timpul lui Hadrian se va numi colonia Ulpia 

Istoria Daciei romane 

Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa şi căreia Severus 
Alecsander îi va conferi titlul onorific de Metropolis. 

Amplasamentul oraşului a fost ales de Traian, potrivit 
tradiţiei de a întemeia un oraş pe locul unei victorii, în 
această regiune staționând trupele romane după primul 
război dacic (101-102 d. Hr.). Cercetările arheologice au 
avut ca rezultat descoperirea unei inscripţii care îi certifică 
fundarea: „ex autoritate imperatoris Caesaris divi Nervae 
filii Nervae Traiani Augusti condita colonia Dacica per 
Decimus Terentium Scaurianum legatum eius pro 
praetore”. Deci ctitorul de fapt este trimisul de rang 
consular (legatus Augusti) Terentius Scaurianus, executorul 
puterii (auctoritas) lui Ulpius Traianus în Dacia. 
Întemeierea se datează între plecarea împăratului şi 
expirarea mandatului primului său legat, deci între 108-110 
d. Hr. lextul dovedeşte prin „condita colonia” faptul că 
oraşul s-a întemeiat prin colonizare efectivă. Nucleul de 
cetăţeni l-a constituit un grup de veterani, toţi combatanți 
în războaiele daco-romane. Dacă la început aşezarea a avut 
un oarecare caracter militar, acesta se va pierde cu timpul, 
aici predominând populaţia civilă. 

Titlul de coloniae a impus înzestrarea oraşului cu extinse 
teritorii extramurane (teritoria ad tributa) parcelate după 
legile urbanismului în parcele de câte jugera alocate 
cetăţenilor romani. 

Datorită dimensiunilor apreciabile (32,4 ha) teritoriul 
extramuran dependent de oraş era foarte întins, pentru a 
putea hrăni o populaţie numeroasă. 


Limitele sale nu sunt exact cunoscute, dar se presupune că 
el cuprindea [ara Hațegului şi bazinul mijlociu al Mureşului 
de la Micia la Germisara. 

Până în a doua jumătate a sec. II, localităţile Tibiscum, 
Apulum şi Ampelum au depins tot de Sarmizegetusa, după 
această dată primind regim de municipii şi teritorii 
administrative proprii. Cetatea şi regiunea rurală 
dependentă beneficiau de jus Italicum, probabil de la 
întemeiere, ceea ce presupunea anihilarea impozitelor 
capitatio et jugatio şi omologarea religios 

— Juridică a pământurilor sale cu cele ale Romei şi Italiei. 
Ca urmare, cetăţenii Sarmizegetusei au fost incluşi în tribul 
Papiria din care făcea parte fondatorul Traianus. 

Aşezarea s-a dezvoltat şi datorită fertilităţii solului, 
abundenței pădurilor, bogăției de vite şi resurselor de 
piatră de construcţie, metale, ape curative. 

În calitatea de capitală administrativă şi culturală a 
provinciei, Ulpia Traiana a fost un puternic centru de 
romanitate. Guvernatorul celor trei Dacii se va muta la 
Apulum, dar procuratorul financiar va rămâne, oraşul fiind 
permanent adevărata capitală a provinciei. Aici s-a 
centralizat tabularium provinciae - întreaga activitate 
privitoare la fisc. 

Săpăturile arheologice au avut ca rezultat descoperirea 
unor urme ale clădirilor publice şi religioase. În centrul 
oraşului se construise un forum 

Istoria Daciei romane monumental decorat cu numeroase 
statui. Lângă acesta se afla casa Augustalilor (aedes 
Augustalium). În curtea centrală a palatului Augustalilor se 
fixase altarul imperial, unde se aduceau jertfe pentru 
împărat. Un cetăţean de prestigiu cu funcţia de sacerdos 
Arae Augusti oficia acest sacrificiu dar tot el era şi 
preşedintele concilium-ului Trium Daciarum. 

În prima jumătate a sec. III, oraşul primeşte titlul de 
Metropolis, se pare datorită prezenţei aici a acestui 
consiliu. 


Un rapid proces de urbanizare a cunoscut şi Napoca. La 
început fusese o aşezare rurală (vicus) ce fiinţase din 107 
sau 108, cu numele unui vechi sat dacic. 

În anii 122-123 devine Municipium Aelium Hadrianum iar 
sub Marcus Aurelius sau Commodus i se acordă titlul de 
Colonia Aurelia. 

Aşezarea Napoca va primi rangul de municipiu datorită 
necesităţii fixării unei capitale pentru provincia Dacia 
Porolissensis, însă titlul de colonia poate fi pus în legătură 
cu reorganizarea administrativă a celor trei Dacii de către 
Marcus Aurelius, un rol decisiv avându-l însă şi dezvoltarea 
social-economică a localităţii. Cetăţenii municipiului au fost 
incluşi în tribul Serapia din care provenea şi întemeietorul 
Hadrian şi au beneficiat de un extins teritoriu rural pe care 
s-au descoperit numeroase villae rusticae. 

Populaţia era majoritar civilă, singurele trupe staționate 
aici fiind pentru paza procuratorului Daciei Porolissensis. 

Oraşul s-a dezvoltat datorită fertilităţii solului şi situării pe 
drumul comercial de pe Mureş, prin castrele de la 
Războieni, Potaissa, Napoca şi Porolissum. În sec. III sau 
chiar la întemeiere a fost fortificat cu zid. 

Suprafaţa era de 32 ha, aproximativ egală cu a Ulpiei 
Traiane. 

Apărarea oraşului era asigurată de alae Silvana. Studiul 
inscripţiilor dovedeşte că din punct de vedere onomastic, 
majoritatea cetăţenilor era de origine latină. Ulpia Traiana 
şi Napoca au avut un caracter strict civil, toate celelalte 
oraşe din Dacia apărând şi dezvoltându-se în vecinătatea 
castrelor. 

Începuturile Drobetei sunt în legătură cu marele castru de 
pământ dintre Turnu Severin şi Schela Cladovei unde, în 
timpul războaielor dacice au staționat detaşamente ale 
legiunilor şi cohorte. Aşezarea s-a dezvoltat pe locul unei 
vechi aşezări dacice. Nucleul de cetăţeni l-a constituit o 
mică comunitate stabilită cu ocazia construirii podului de 
peste Dunăre. În inscripţii apare cu numele de Aelium 


Hadrianum, primind titlul de municipiu la a doua vizită a 
împăratului, în anul 142 d. Hr. Titlul de coloniae l-a primit 
de la Septimius Severus între 193-198 d. Hr. Dezvoltarea 
aşezării a fost foarte rapidă, datorită situării sale lângă pod, 
la întretăierea unor drumuri comerciale. Oraşul era apărat 
de trupele din castrul pe lângă care se formase. Castrul şi 
oraşul erau înconjurate de ziduri, în forma unui poligon 
neregulat, cu şanţ în faţă. Se pare că lângă oraş era şi un 
port, iar lângă pod 

Istoria Daciei romane funcţiona un tabularium vamal. 
Lângă Dunăre se afla o vastă instalaţie de băi publice 
ridicată de garnizoana locală. Dezvoltarea sa urbanistică îi 
va aduce epitetul de colonia splendissima. Înscripţiile au 
demonstrat diversitatea etnică şi religioasă existentă aici. 
Chiar şi după evacuarea Daciei, Drobeta va rămâne sub 
stăpânire romană, fiind distrusă doar în urma invaziei 
hunilor în zona Dunării, pe vremea lui Attila. 


Apulum a avut o evoluţie asemănătoare Drobetei. 
Aşezarea romană moşteneşte numele centrului tribal al 
apulilor, dava Apoulon, identificată cu cetatea de la Piatra 
Craivii sau cu vicus Apulensis, sat dacic dezvoltat în 
imediata apropiere a castrului legiunii XIII Gemina, pe 
valea Mureşului nu departe de cartierul Partoş (Alba Iulia). 
În timpul lui Marcus Aurelius, canabaele devin municipium 
cu numele de municipium Aurelium Apulense, ajungând se 
pare în timpul lui Commodus coloniae Aurelia Apulensis. 

Evoluţia rapidă s-a datorat dezvoltării social-economice şi 
urbanistice, aşezării pe malul drept al Mureşului, într-o 
zonă propice navigaţiei, într-un punct de întâlnire a tuturor 
marilor artere rutiere din Dacia. Teritoriul administrativ 
dependent de oraş cuprindea întreg centrul Transilvaniei şi 
a fost investit cu jus italicum de Marcus Aurelius sau 
Commodus. 

Dezvoltarea economică este dovedită de inscripţia ce 
menţionează aici colegiile fabrilor, dendrophorilor, 
centonarilor, navitorilor (ţesători, lemnari, navigatori) şi 
neguţătorilor. 

Alte dovezi în acest sens sunt şi descoperirile de 
numeroase monede, materiale de uz cotidian (râşniţe, 
olărie, sticlărie, unelte din fier, bronzuri) precum şi 
mulţimea fermelor (villae rusticae) profilate în producţia de 
cereale, viticolă, creşterea vitelor şi mai ales a oilor. 

Apulum şi ţinutul său au cunoscut cea mai largă şi 
diversificată producţie de mărfuri din Dacia, depăşind 
limitele topografice şi demografice ale coloniei Ulpia 
Traiana, capitala provinciei. De fapt oraşul se compunea din 
două oraşe separate între ele de castrul legiunii şi de o 
necropolă. La început, în stadiu de canabae, acestea erau 
organizate după modelul oraşelor, cu un magister şi cu un 
ordo decurionum, dar asupra lor îşi exercită controlul şi 
comandantul garnizoanei. 

În locul actualului cartier Partoş al oraşului Alba Iulia era 
zona cea mai urbanizată din Apulum, mândrindu-se cu 


epitetul Crysapolis (oraşul de aur). 

Al doilea oraş a apărut la nord de castru (pe dealul Cetăţii) 
ca municipium Septimium Apulense şi a coexistat alături de 
colonia Aurelia Apulensis. Este posibil ca şi acest municipiu 
să fi ajuns la rangul de coloniae. O inscripţie pusă în 
onoarea împăratului Traianus Decius (249-251) ca 
restitutor Daciarum aminteşte de o colonia nova Apulensis. 

Zeităţile adorate la Apulum demonstrează varietatea 
etnică, ca şi în cazul Ulpiei Traiana. 

Istoria Daciei romane 

În privinţa oraşului Romula, părerile sunt împărţite, mai 
ales în ceea ce priveşte cronologia deţinerii rangului de 
municipiu. D. Tudor susţine că promovarea la acest rang s-a 
datorat necesităţii fixării unei capitale pentru Dacia 
Inferior, întemeiată în 118-119 de către Hadrianus. 

Înscripţiile din Sevillia atestă pe Iulius Posessor, între 161- 
167, curator civitatis Romulensium Malvensium, adică 
inspector financiar al oraşului şi nu al municipiului Romula- 
Malva. Din funcţia titularului inscripţiei se deduce că 
Romula era la jumătatea sec. II în situaţia unui oraş cu 
autonomie internă dar cu sarcini financiare, deci inferior 
municipiului. Rezultă că peste satul getic Malva, lângă cele 
două castre de la gura Tesluiului s-au stabilit, imediat după 
cucerirea romană, un grup de cetăţeni romani care, 
datorită fertilităţii câmpiei Romanaţului au reuşit să 
dezvolte aşezarea, dându-i un aspect urban. 

Ridicarea la rangul de municipium în timpul domniei 
comune a lui Marcus Aurelius şi Lucius Verrus, probabil 
între 167-169 s-a datorat înfiinţării districtului Dacia 
Malvensis. Titlul de colonia l-a primit anterior datei de 7 
ianuarie 230, de când datează o diplomă militară care 
consemnează expresia colonia Malvense ex Dacia, deci nu 
aşa cum s-a apreciat, de la Filip Arabul în anul 248. În 
aceste condiţii, rangul de colonia i se atribuie de către 
Septimius Severus. 


Descoperirile arheologice atestă la Romula o intensă viaţă 
citadină, abundentă şi luxoasă, cu toate că oraşul nu a 
beneficiat niciodată de jus italicum, locuitorii suportând 
impozitele capitatio et jugatio alături de alte sarcini fiscale. 
Situaţia s-a datorat rodniciei lanurilor câmpiei romanaţene, 
incluse în teritoriul administrativ al oraşului şi vecinătăţii cu 
Oltul şi apropierii de Dunăre, artere hidrografice care 
ieftineau transportul, rentabilizând comerţul cu cereale. O 
mărturie în acest sens este extinderea topografică a 
oraşului de la patru la şaizeci şi cinci de hectare. 

La început, aşezarea era o fortificaţie de pământ 
patrulateră situată lângă râul Teslui. Aici au fost colonizate 
sub Hadrian grupuri importante de veterani şi cetăţeni, 
baza demografică a viitorului oraş. Filip Arabul a înconjurat 
cu ziduri întregul oraş. Populaţia va creşte treptat, cu 
colonişti dardani şi orientali (mai ales sirieni) atraşi de 
bogăţia agricolă. 

Cercetările arheologice au identificat o monetărie în 
mijlocul oraşului, primăria (curia), ferme (villae 
suburbanae) un canal de scurgere (cloaca). 

Un apeduct subteran, lung de 50 de în, alimenta oraşul cu 
apă din izvoarele de la Frăsinetul de Pădure. 

În 245 d. Hr. Oraşul a fost jefuit de o invazie carpică, iar la 
o a doua invazie, efectuată de goți, a fost distrus (în timpul 
împăratului Decius). Înscripţiile descoperite dovedesc că 
aici se vorbea latina, greaca şi siriana. 

Istoria Daciei romane 

Romula a fost centrul urban care a importat cele mai 
numeroase terra sigilatta, amfore cu vin sau untdelemn şi 
diferite alte mărfuri din provinciile îndepărtate ale 
imperiului. 

Potaissa - Turda de azi este un exemplu tipic de oraş 
militar, născut din canabaele legiunii a V-a Macedonica, 
instalată acolo în anul 168. Până la acea dată, Potaissa 
fusese vicus locuit de autohtoni şi puţini veterani. Într-o 


inscripţie din Dacia apare cu numele de Potaissa, dar la 
Salona-Patavissa. 

Ptolemeu o numeşte şi Patrovissa. Dezvoltarea rapidă îi 
aduce titlul de municipiu şi la scurt timp pe cel de coloniae. 
Aşezarea sa pe marele drum imperial ce ducea de la 
Dunăre la Porolissum este extrem de favorabilă. 

Oraşul s-a extins la poalele dealului Cetate, pe care se 
ridicase castrul. 

Th. Momsen crede că la început aşezarea depindea de 
Napoca, concluzie desprinsă din traducerea miliarului de la 
Aiton. În mod cert însă, până la acordarea rangului de oraş, 
aşezarea a depins direct de comandantul legiunii. 

Favorurile din partea împăratului au venit şi datorită 
contribuţiei legiunii în lupta de la Lungdumum (14 
februarie 197 d. Hr.) susţinută de Septimius Severus 
împotriva lui Clodius Albinus, favoritul aristocrației 
senatoriale care se proclamase împărat în Gallia. 
Cercetările arheologice demonstrează că primele şase 
decenii s-au scurs într-o dezvoltare lentă. 

Momsen crede că cohors I Flavia Ulpia Hispanorum ar fi 
staționat în castrul ridicat aici de Traian pe care l-a mărit, 
fiind preluat apoi de legiunea V Macedonica. Tot aici au mai 
staționat şi cohors I Batavorum şi Numerus Maurorum 
Miciensis, precum şi un detaşament al legiunii XIII Gemina. 

Un jurist de la începutul sec. Ill menţionează că Septimius 
Severus îi acordă rangul de colonia şi dreptul italic. 

În ceea ce priveşte situaţia demografică, s-a apreciat că 
ajungea până la 20-23.000 de locuitori, iar din descoperirile 
epigrafice rezultă că populaţia oraşului se compunea din 
iliri, greci, traco-geţi, orientali, celţi. 

Importante pentru stabilirea situaţiei economice sunt 
descoperirile de ateliere de olărie, de pietrar, prelucrarea 
metalului şi a osului. Sub Severi predomină denarul de 
argint, dar balanţa argint-bronz se va echilibra. 

Indiferent de monedă, schimbul comercial a fost foarte 
dezvoltat. 


Oraşul va cunoaşte stratificarea socială a epocii, rangul cel 
mai important fiind cel al comandantului legiunii, membru 
al ordinului senatorial. 

Conducerea oraşului era asigurată de aristocrația locală şi 
un consiliu municipal din care făceau parte veterani, 
proprietari de ateliere şi proprietari funciari precum şi 
negustori. Existau şi colegii meşteşugăreşti, religioase, 
militare. 

Oraşul a fost construit cu munca soldaţilor, inclusiv 
apeductele. 'Tot aici funcţiona o cărămidărie ce a produs 
materie primă pentru construirea amfiteatrului. 

Istoria Daciei romane 

Din punct de vedere religios, se adora pantheonul clasic 
(Jupiter, Mars, Hercules, etc.). 

Plecarea armatei şi a celor legaţi prin interese de ea a 
determinat o scădere demografică bruscă începând 
procesul de ruralizare. Nu se constată distrugeri sau 
incendii intenţionate. Castrul cade în ruină, iar în urma 
invaziei hunilor, populaţia se retrage la mare distanţă de 
oraş, acesta fiind locuit doar sporadic. 

Oraşul Porolissum s-a întemeiat pe locul unei aşezări 
dacice unde s-a instalat o garnizoană militară încă sub 
Traian. 

Primii colonişti erau veterani din cohors 1 Brittonum şi 
Numerus Palmyrenorum Porolissensium, formaţiuni 
auxiliare cantonate în localitate. 

S-au construit două castre: unul mai mic, pe dealul Citera 
şi altul mai mare, pe dealul Pomet, reconstruit de Caracalla. 

Localitatea a fost un punct important al sistemului 
defensiv din această parte a Daciei. La sfârşitul sec. Il 
primeşte titlul de respublica Municipii Septimii 
Porolissensium. În jurul castrului s-a format de la început o 
aşezare civilă dependentă de acesta. Însemnătatea sa era 
militar-strategică, ea dând numele provinciei create în anul 
124 de Hadrian. Vremurile tulburi care au urmat după 
epoca Severilor nu au fost favorabile dezvoltării şi nu a 


primit titlul de colonia. Se pare că nu a avut ziduri de 
incintă, fiind apărat dinspre barbaricum de un limes în 
spatele căruia era amplasat. 

Tibiscum apare şi evoluează asemănător cu Porolissum. 
Era situat la întâlnirea Bistrei cu Timişul. Rămâne până la 
sfârşitul sec. II în teritoriul administrativ al coloniei Ulpia 
Traiana. Această dependenţă s-a datorat fertilităţii şi 
bogăției pământurilor sale, ceea ce i-a şi determinat 
dezvoltarea. 

Aşezarea se va dezvolta în jurul castrului ce bara accesul 
din câmpia timişană către Banatul de sud şi, prin culoarul 
Porţilor de Fier, câtre Transilvania. 

Legăturile cu soldaţii garnizoanei şi rolul de cel mai 
important nod rutier al Banatului roman impulsionează 
dezvoltarea meşteşugărească şi comercială a oraşului. 

Septimius Severus promovează aşezarea - între timp 
urbanizată - la rangul de municipiu, scoţând-o de sub 
controlul administrativ al capitalei şi acordându-i un 
teritoriu rural propriu, care se pare că era foarte extins. 

Garnizoana de la Tibiscum îndeplinea funcţia de bastion al 
Banatului sudic expus atacurilor sarmaților din Pannonia. 

Dierna era situată în Clisura Dunării, la întretăierea cu 
râul Cerna. 

Toponimul este, ca şi Tibiscum, de origine geto-dacică. S-a 
dezvoltat datorită activităţilor meşteşugăreşti şi comerciale 
portuare susţinute de traficul naval şi rutier. 

Istoria Daciei romane 

La urbanizarea Diernei a contribuit corpul funcţionăresc 
al vămii (portorium) din localitate. 

Descoperirile arheologice demonstrează caracterul militar 
al aşezării. 

Septimius Severus îi oferă titlul de municipium, însă nu i s- 
a putut constitui un teritoriu administrativ datorită 
reliefului. A existat aici un castru, fiind descoperite cărămizi 
şi ţigle cu ştampila Legiunii XIII Gemina şi cohortei | 
Brittonum. 


Oraşul Ampelum s-a dezvoltat ca centru administrativ al 
minelor de aur, pe valea râului Ampoi. Toponimul provine 
din rădăcina amp sau din elenicul ampeos = vie, podgorie. 

Aşezarea de tip vicus se dezvoltă în directă legătură cu 
extracţiile aurifere din regiunea Zlatnei, imediat după 
cucerire aici având loc o intensă colonizare cu mineri 
specializaţi din Dalmația. 

Localitatea depăşeşte limitele unui vicus, devenind pagus 
înaintea domniei lui Marcus Aurelius şi apoi municipium, 
cum dovedeşte formula „Ordo Ampelensium” dintr-o 
inscripţie din anul 200 d. Hr. 

La urbanizare au contribuit şi soldaţii Legiunii XIII Gemina 
şi al unui numerus Maurorum Hispanorum în paza căruia 
intra întreg ţinutul montan aurifer. Nici după ce devine 
municipium nu se poate vorbi de un teritoriu rural, deci 
oraşul rămâne la nivelul Diernei. Apropierea de Apulum nu 
i-a permis o dezvoltare prea mare. 

Se poate constata că oraşele au fost unul din elementele 
fundamentale prin care Roma a reuşit să menţină sub 
control provinciile cucerite (deci şi în Dacia) reprezentând 
un vast teritoriu, locuit de populaţii foarte diverse. Ele au 
fost focare de romanizare, puncte de răspândire a limbii 
latine şi a civilizaţiei romane în ansamblul ei. 

Administraţia centrală şi locală 

Administraţia centrală 

Statutul şi modul de organizare al provinciei justifică 
numele de Dacia Augusti provinciae de pe monedele emise 
de Traian. Administraţia centrală a provinciei era deţinută 
de guvernatorul provinciei şi de adunarea provincială. 
Guvernatorului îi reveneau atribuţii de ordin politic, juridic 
şi administrativ. După împărat, guvernatorul avea cea mai 
mare autoritate asupra locuitorilor provinciei. Atribuţii 
importante reveneau adunării provinciale (concilium 
provinciae Dacorum Trium) aceasta reglementând 
problemele administrative curente ale provinciei şi 


implicându-se în promovarea cultului imperial pe teritoriul 
provinciei. 

Una din preocupările administraţiei centrale a fost 
organizarea proprietăţii funciare. Încă din timpul lui Traian 
s-a procedat la organizarea 

Istoria Daciei romane administrativă a teritoriului 
provinciei, acesta alcătuind ager publicus (pământul public) 
de care împăratul putea dispune. Traian a efectuat un 
recensământ general al provinciei (censum provinciae), 
pământul fiind înregistrat şi stabilindu-se impozite faţă de 
fiscul imperial. O parte din pământ a fost împărţit 
veteranilor şi coloniştilor. Pentru întemeierea coloniei 
Sarmizegetusa a fost parcelat un întins teritoriu în loturi de 
câte două iugera, pământul trecând din proprietatea 
statului în proprietatea deplină a coloniştilor, devenind ager 
privatus optimo iure cu scutire de impozit funciar, colonia 
bucurându-se de jus italicum. O altă parte din pământ a fost 
dată coloniştilor prin atribuire individuală (ad signatis 
viritim), în acest caz coloniştii având doar drept de folosinţă 
(posessio, usufructum). 

Şi după Traian s-au constituit comunităţi de cetăţeni 
romani, îndeosebi în regiunile bogate ale Daciei; loturile de 
pământ erau atribuite de asemeni trupelor staționate în 
provincie (ex. la Apulum, teritoriile Legiunii XIII Gemina). 
Unele teritorii de interes special (ex. Minele de aur din 
Munţii Apuseni, cu centrul de exploatare la Alburnus Major 
- Roşia Montană) erau trecute în patrimoniul împăratului 
(patrimonium Caesaris) ele fiind administrate de un 
praefectus aurarium cu sediul la Ampelum. Veniturile 
realizate intrau în visteria împăratului, acesta având 
monopolul şi asupra producţiei de aur. În patrimoniul 
imperial intrau şi minele de fier, păşunile şi salinele din 
Dacia, toate arendate unor conductores (ferrariarum, 
pascui et salinarum). 

O parte din pământul Daciei era dat în folosinţă populaţiei 
autohtone (ager stipendiaris), aceasta prestând în schimb 


impozite, prestații faţă de castre, servicii publice de poştă, 
etc. 

Administraţia locală 

Oraşele, chiar şi când s-au dezvoltat pe aşezări dacice, au 
schimbat organizarea şi înfăţişarea acestora. 
Sarmizegetusa, Apulum, Napoca şi Potaissa se bucurau de 
dreptul italic. Conducerea şi organizarea internă a oraşului 
era asemănătoare altor oraşe din imperiu: consiliul de 
conducere al oraşului (localităţii) format de obicei din zece 
persoane (ordo decurionum), căruia îi reveneau atribuţii 
juridice şi administrative. Acesta era forul superior de 
conducere, emițând decizii obligatorii tuturor celorlalte 
organe, care i se subordonau. Magistraturile erau anuale. 
Cei mai importanţi magistrați erau duumyvirii (la coloniae) şi 
quattuorvirii (la municipii - deci consiliul de administraţie 
era format din patru membrii). Primus duumyvir (primul 
duumvir) prezida şedinţele. 

Existau, pentru problemele curente, funcţionari inferiori 
(aedili) cărora le revenea sarcina întreţinerii drumurilor, 
canalelor, întreţinerea şi arendarea băilor publice şi în 
general probleme de urbanistică şi întreţinerea oraşului şi 

Istoria Daciei romane questorii, având rol de casieri 
municipali sau comunali. În cazuri deosebite, împăratul 
putea fi ales de către locuitori în calitate de primus duumvir 
şi, în acest caz, el conducea printr-un delegat - preafectus 
quiquinalis. 

Între municipiu (sau coloniae) şi teritoriul aferent exista o 
dependenţă administrativă, de oraş depinzând atât 
aşezările întărite (castella) cât şi satele (vicii, pagii) din 
ţinutul respectiv. Ţinutul însăşi putea forma o unitate 
administrativă (territoria), unele din ele având o autonomie 
relativă iar conducerea lor fiind încredinţată unui sfat de 
„consilieri comunali” ales pe cinci ani. 

Pagii şi vicii (cele locuite de autohtoni păstrau forma mai 
veche de organizare în obşti peste care se suprapunea 


organizarea de tip roman) erau conduse de doi magistrați 
aleşi de săteni şi un questor, ei putând fi şi numiţi. 

Sub aspectul organizării financiare, impozitele plătite în 
Dacia erau aceleaşi ca şi în alte provincii: impozite directe 
şi indirecte. Dintre impozitele directe, cel mai important era 
cel funciar, pe terenuri şi imobile, şi capitaţia, încasată de la 
oameni de condiţie liberă, cetăţeni sau necetăţeni. 
Impozitul funciar nu se plătea de către cetăţenii din oraşele 
din Dacia care primiseră dreptul italic. 

Dările indirecte erau diverse şi numeroase: birul de 5% 
plătit pe moşteniri sau pe eliberări de sclavi, taxa de 
vânzare (14% pentru sclavi, 1% pentru mărfuri obişnuite). 
Conducerea finanţelor o deţinea, în fiecare dintre cele trei 
Dacii un procurator ajutat de funcţionari inferiori. 

Tot în cadrul obligaţiilor fiscale intrau şi obligaţiile la care 
erau supuşi ţăranii pentru transporturi, întreţinerea 
drumurilor, găzduirea funcţionarilor importanţi, etc. De 
asemenea, taxele de vamă (Dacia făcând parte din 
circumscripţia vamală a Illiricum-ului) încasate pentru 
mărfuri şi călători, la frontiera şi în interiorul provinciei 
(taxe de barieră, de circulaţie pe anumite artere, trecerea 
peste poduri, etc.). Dacă în primele decenii ale provinciei 
statul arenda vămile unor particulari (publicani), ulterior 
ele se vor percepe direct, printr-un procurator. 

În concluzie, organizarea administrativă a Daciei 
dovedeşte unitatea sistemului administrativ impus 
provinciilor în epoca imperială, dar în acelaşi timp şi 
particularităţile pe care acest sistem le îngăduia, după 
împrejurări şi situaţii locale, atăt în ce priveşte conducerea 
şi administrarea provinciei cât şi organizarea teritoriului. 

Istoria Daciei romane 

ROMANIZAREA DACIEI. COLONIŞII 

ŞI 

AUTOHTONI ÎN PROCESUL DE ROMANIZARE. 

Coloniştii 


După transformarea Daciei în provincie, Traian a efectuat 
aici o colonizare masivă: „lraian, după ce a supus Dacia a 
adus aici din toată lumea romană mulţimi nesfârşite de 
oameni pentru a cultiva ogoarele şi a popula oraşele”. 

Afluxul de populaţie puternic romanizată l-a obligat pe 
urmaşul său Hadrian să renunţe la ideea părăsirii Daciei 
(Eutropius, „Breviarum historiae romanae”). Exagerat ca 
formulare, totuşi pasajul eutropian se confirmă epigrafic, 
onomastica Daciei fiind pe cât de bogată pe atât de diversă. 

Patrimoniul documentar (inscripţiile) a fost clasificat în 
două categorii de nume, romane şi neromane. În a doua 
categorie predomină numele greceşti şi greco-orientale 
(420) care atestă colonişti imigraţi în Dacia din provinciile 
grecofone ale imperiului roman: Peninsula Balcanică 
(Tracia, Macedonia, Achaia), Asia Mică, Siria, Mesopotamia, 
Egipt sau chiar din Roma, cum este cazul lui Marcus Ulpius 
Augusti, libertus Hermias, procurator aurariarum decedat 
în funcţie şi depus într-o necropolă din Roma. Urmează apoi 
numele ilirice (120) frecvente în zona auriferă 

Ampelum - Alburnus Major şi purtate de minerii şi 
coloniştii veniţi din Dalmația şi Pannonia dar şi din Moesia 
Superior şi Macedonia. 

Onomasticile celtice şi germanice sunt mai puţin 
numeroase (70) deşi coloniştii originari din Gallia, 
Britannia, Hispannia, din zona renană şi din Alpi, Noricum 
şi nord-estul Pannoniei s-au aşezat în număr mare în Dacia, 
odată cu formațiunile auxiliare recrutate din alte spaţii 
occidentale (allae şi cohortes Batavorum, Britannicorum, 
Gallorum, Hispanorum, Raetorum, etc.). 

Cele 60 de onomastici traco-getice din inscripţiile 
existente în Dacia romană arată că majoritatea populaţiei 
provinciei, autohtonii daco-geţi au continuat să trăiască la 
ţară, fără a renunţa la tradiţionalismul lor rural şi fără a 
prelua integral obiceiurile romane (ridicarea de altare şi 
monumente funerare, care să poarte inscripţii). 


Elementele tracice sunt bine reprezentate în mediul civil, 
dar mai ales în cel militar (cohortele Flavia Bessorum, 
Thracum, Germanica I, Thracorum sagitariorum) 
inscripţiile menţionează 60 de nume, majoritatea purtate 
de militari din cele 12 unităţi auxiliare recrutate din Syria, 
Palmzria, Tyr, Antiochia, etc. În sfârşit, câteva cognomene 
microasiatice (Thraco-bythyniene, frigiene şi galateene) sau 
nord-africane (punice) completează tabloul atât de divers al 
populaţiei neromane dar latinofone din Dacia. 

Istoria Daciei romane 

Cele aproximativ 2200 nume romane atestate în inscripţii, 
reprezintă 75% din întreg patrimoniul onomastic al 
provinciei Dacia, ele fiind clasificate în două categorii: 
republicane şi imperiale; cele republicane erau purtate de 
italici şi mai ales de descendenţii acestora sau de italo- 
provinciali emigraţi în Dacia după cucerirea traiană, în timp 
ce numele imperiale erau purtate de provincialii 
încetăţeniţi în sec. I-II şi începutul sec. III în exteriorul şi 
îndeosebi în cadrul provincial daco-roman. 

În condiţiile declinului economiei romane Dacia, exercită o 
atracţie firească şi puternică pentru italici. În această 
situaţie, mulţi dintre italici au preferat să vină în provincie, 
ale cărei bogății erau bine ştiute, date fiind relaţiile 
comerciale anterioare cuceririi traiane. Pentru definirea şi 
catalogarea cât mai exactă a italicilor aşezaţi statornic sau 
doar temporar în Dacia, cercetătorul N. Branga a repartizat 
onomasticile romane republicane atestate în inscripţiile 
nord-dunărene; s-au înregistrat 712 persoane purtătoare 
de gentilici republicane şi derivate ale acestora, majoritatea 
statornici în Dacia şi doar câteva zeci fluctuante. Dintre 
acestea doar 114 sunt italici, diferenţa de 598 constituind-o 
descendenţii italicilor colonizați de Caesar şi Augustus în 
vechile provincii din Orientul şi Occidentul imperiului, cu 
deosebire în Illyricum (Dalmația, Moesia, Pannonia şi 
Noricum) veniţi pe pământul Daciei după cucerirea 
romană. 


Majoritatea italicilor din Dacia provin în primul rând din 
Roma, întreg Latinum-ul şi Campania, apoi din Umbria, 
Etruria, Picenum şi Sanium (circa 62,63%), deci din 
leagănul romanismului; prin originea şi puritatea culturii 
lor latine aceştia au constituit fermentul cel mai activ şi 
eficace în procesul istoric al romanizării Daciei. Un rol 
important în acest proces a revenit italicilor, imigranţi în 
Dacia din nordul peninsulei (Gallia Cisalpină). Numărul lor 
redus (30,70%) în comparaţie cu cei veniţi din zona 
centrală se explică prin faptul că aceste ţinuturi erau mai 
bogate, cu proprietăţi mici şi mijlocii, încă prospere în sec. 
II-III d. Hr., cu oraşe înfloritoare profilate pe producţie şi 
schimburi interne cu provinciile centrale şi sud-est 
europene ale imperiului. Numărul extrem de mic al 
elementelor venite în Dacia din sudul Italiei (6,6%) s-a 
datorat în mare măsură depopulării zonei, aservirii 
populaţiei sale în cadrul raporturilor de colonat şi 
organizării tradiţionale autohtone a localităţilor elene 
maritime. 

Din cei 148 italici înregistraţi, majoritatea (119) s-au 
aşezat în Dacia Superior (Dacia Apulensis), 25 în Dacia 
Porolissensis şi doar patru în Dacia Inferior (Dacia 
Malvensis). Masiva concentrare în Dacia intracarpatică s-a 
datorat resurselor existente în această zonă cât şi faptului 
că tocmai aici s-a fixat oficialitatea romană imperială, civilă 
şi militară. Cei mai mulţi italici din Dacia (103-69,59%) s-au 
aşezat în cele cinci coloniae 

Istoria Daciei romane 

(Apulum, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Potaissa, Napoca 
şi Romula) şi în două municipii (Tibiscum şi Ampelum). 

Italicii din Dacia se înscriu în categoriile libere ale 
societăţii romane din epoca principatului. Majoritatea 
italicilor aflaţi în Dacia făceau parte din tertius ordo 
categoria cea mai largă de cives romani: oameni de mijloc şi 
de jos ai societăţii romane (plebes); sunt antrenați în 
producţia agricolă şi meşteşugărească, în afacerile 


comerciale locale şi constituiau rezerva de cadre pentru 
legiuni şi pentru demnitarii din provincie. Câţiva dintre 
demnitarii de rând au reuşit să se ridice la un cens de cel 
puţin 100.000 de sesterţi, sumă care le-a asigurat accesul 
în ordo decurionum, deţinând magistraturi superioare 
(quattuorviri şi duumviri în Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi 
Apulum). 

Cei mai activi italici din Dacia au fost cavalerii, toţi cei 44 
de italici din ordinul ecvestru au ocupat poziţii înalte în 
oraşele, administraţia şi armata provinciei; jumătate ca 
magistrați municipali (decurioni sau duumviri) în Dacia 
Apulensis şi Dacia Porolissensis, iar cealaltă jumătate au 
alcătuit-o comandanții (tribuni angusticlavi, praepositi, 
praefecti) numeroaselor formaţiuni auxiliare. Varietatea 
funcţiilor îndeplinite de consuli arată că această categorie 
socială înstărită a fost cea mai puternic angrenată în 
afacerile economice şi administrative sau în comanda 
armatei în Dacia, fapt ce-i confirmă calificativul de prim 
factor de legătură între casa imperială din Roma şi 
provincia carpatică. Ca factor de conducere şi decizie, 
cavalerii italieni au impus oficial legile şi principiile romane, 
de conduită în toate sectoarele vieţii provinciei, contribuind 
cu eficacitate sporită la procesul romanizării Daciei. 

Peste 30 de italici (14 reprezentanţi ai ordinului 
senatorial, cel puţin 17 cavaleri şi 2 soldaţi din legiunea XIII 
Gemina) au fost sezonieri în Dacia; aportul lor la 
romanizarea Daciei nu este mai puţin important decât al 
italicilor aşezaţi aici definitiv, deoarece în cei câţiva ani de 
conducere militară şi administrativă aceşti sezonieri 
contribuie şi ei cu eficacitate sporită la impunerea limbii şi a 
culturii latine, a legilor romane în rândul locuitorilor 
provinciei. Astfel se probează, încă odată în plus, 
contribuţia italicilor la întărirea romanităţii Daciei prin 
promovarea ideilor existente la acel moment în Imperiul 
roman. 


Procesul romanizării Daciei nu mai poate fi redus cu 
precădere la factorul etnic italic, cum s-a procedat în 
perioada iluminismului naţional latinizant. Înrolarea în 
formațiunile auxiliare şi în legiuni a constituit unul din cele 
mai eficace mijloace de integrare în romanitate a Daciei. 
Acest fenomen s-a finalizat pe planul vieţii civile daco- 
romane în apariţia categoriei sociale a veteranilor, 
statornică şi privilegiată. Problema numărului de 

Istoria Daciei romane veterani eliberaţi din armata Daciei 
în cei 165 de ani de stăpânire romană nu poate fi pe deplin 
soluţionată prin analiza izvoarelor epigrafice de care 
dispune cercetarea, cele mai multe inscripţii pierind în 
decursul veacurilor, altele fiind încă nedescoperite. Ceea ce 
se poate afirma pe baza informaţională existentă este că 
diplomele militare din bronz şi o seamă de inscripţii în 
piatră din Dacia atestă numai lăsări la vatră individuale sau 
în grup din formațiunile auxiliare şi legiunile cantonate în 
provincia de la nordul Dunării de Jos. 

Datele oferite până acum de izvoarele epigrafice permit o 
analiză etno-culturală şi socio-economică a veteranilor 
aşezaţi statornic în Dacia, fără a reflecta însă numeric 
această largă categorie socială. Ca urmare a cercetărilor 
făcute, s-a presupus că în Dacia s-au aşezat statornic în 
decurs de un veac şi jumătate circa 82.500 de veterani, cam 
1000 la doi ani, cifră care nu poate fi departe de realitate şi 
care constituie un argument demografic cert pentru 
romanitatea carpato-dunăreană. Din această imensă masă 
socială inscripţiile consemnează doar 154 de cazuri. 

Majoritatea veteranilor aşezaţi statornic în Dacia provin 
din legiunile şi auxiliile provinciei, fapt ce confirmă şi în 
cazul Daciei preferința veteranilor pentru ţinuturile pe care 
le-au cucerit şi apărat. Ca dovadă este aşezarea în Dacia a 
câtorva veterani din legiunile cantonate în provinciile 
învecinate şi a unui fost matelot din flota moesică care s-a 
datorat participării lor la războaiele lui Traian cu Decebal, 


relaţiilor de familie sau diverselor legături inerente între 
ţinuturile din nordul şi sudul Dunării Inferioare. 

Demnă de semnalat este şi prevalența relativă a 
veteranilor proveniţi din legiuni (38,96%) asupra celor 
lăsaţi la vatră din trupele auxiliare, deşi ultimele formaţiuni 
însumau efective de peste trei ori mai numeroase; este cert 
că 33,12% dintre veteranii menţionaţi în inscripţii provin 
din legiunile menţionate timp de un veac şi jumătate 
(24,68%-legiunea XIII Gemina) şi un veac în Dacia (8,44%- 
legiunea V Macedonica). Această elită a veteranilor Daciei 
s-a aşezat cu predilecție în oraşe (Apulum, Drobeta, 
Potaissa, Ulpia Traiana, Napoca sau Ampelum) sau 
canabae, dar şi în mediul rural, la propriile vilae situate în 
bazinul mijlociu al Mureşului. 

Obârşia soldaţilor şi implicit a veteranilor nu corespunde 
totdeauna cu teritoriile tribale şi spaţiile etnice de 
recrutare ale formațiunilor auxiliare din armata Daciei (ex. 
Siro-palmireanul Publius Aelius Theimes din Ulpia Traiana 
Sarmizegetusa, fost centurion în cohorta I de celți vindelici 
la Tibiscum). Stabilirea originii veteranilor din legiuni este 
şi mai dificilă deoarece recrutările în aceste trupe se 
efectuau în întregul Imperiu; laconismul şi stereotipia 
textelor epigrafice constituie un alt impediment în calea 
precizării obârşiei veteranilor. 

Istoria Daciei romane 

Cu toate acestea, analiza onomasticelor, în special 
cognomelor, patronimelor, a înrudirii şi genealogiilor, dar 
mai ales a referirilor textuale la provinciile şi la localităţile 
de provenienţă a permis stabilirea locului de origine a unui 
număr de 67 din cei 154 veterani atestaţi în inscripţiile din 
Dacia. Astfel, se confirmă teza momseniană verificată şi de 
G. Formi, după care recrutările în legiuni şi trupe auxiliare 
s-au efectuat atât în provinciile occidentale cât şi în cele 
orientale, constatându-se chiar un echilibru între veteranii 
originari din Orient faţă de cei din Occidentul Imperiului 
roman. 


Dintre occidentali precumpănesc cei din provinciile de 
adstrat etnic celtic (Britannia, Gallia, Hispannia, Noricum) 
aceştia fiind urmaţi de italici, pannoni, dalmaţi. Mai 
frecvenți printre orientali sunt sirienii, în special cei 
recrutaţi din Palmyra, apoi tracii din Balcani şi elementele 
microasiatice de cultură romanică şi elenistică. 

Clasificarea gentiliciilor în republicane, imperiale din sec. ] 
şi imperiale din sec. II-III aduce noi lămuriri privitoare la 
originea unora, precizează cronologia încetăţenirii altora. 
Cei 39 de veterani cu gentilicii de tradiţie republicană 
descind direct din Italia, dar mai ales din rândul italicilor 
colonizați cu precădere de către Caesar şi Augustus atât în 
vestul cât şi în estul Imperiului. Cei cu gentilicii imperiale 
din sec. I sunt urmaşii nu prea îndepărtați ai peregrinilor 
din interiorul şi de la fruntariile Imperiului, romanizați şi 
încetăţeniţi în Dacia după 25-30 de ani de serviciu militar. 

Cercetătorul sibian N. Branga ajunge la concluzia că 
„romanitatea carpato-dunăreană s-a plăsmuit mai mult în 
Dacia prin latinizarea şi încetăţenirea peregrinilor, decât 
prin imigrarea aici a unor mase romanice din alte 
provincii”. 

În ceea ce priveşte aşezarea veteranilor în cele trei 
districte provinciale se confirmă ca şi în cazul italicilor 
preferința netă pentru Dacia Superior (Dacia Apulensis) în 
număr de 91, apoi Dacia Porolissensis 46 şi în cele din urmă 
Dacia Inferior (Dacia Malvensis) doar 17. Cei mai mulţi, 115 
s-au stabilit după eliberare în aşezări cu garnizoane, fapt ce 
arată că şi veteranii Daciei, asemeni celor din întreg 
Imperiul, au continuat să trăiască între militari şi în 
vecinătatea centrelor unde au fost instruiți şi romanizați. În 
general, familiile veteranilor alcătuiesc un izvor nesecat de 
revitalizare a efectivelor armatei romane din Dacia şi din 
alte spaţii ale imperiului. 

Indiferent de localităţile în care s-au aşezat statornic după 
eliberare, veteranii au continuat să impună disciplina şi 
ordinea în rândul populaţiei civile daco-romane, în care s-au 


integrat cu familiile şi activităţile cotidiene paşnice; ei 
constituiau o largă categorie de cetăţeni romani înstărită şi 
privilegiată. Examinarea gradelor avute în armată arată 
caracterul omogen al acestei categorii sociale daco-romane, 
majoritatea reprezentând-o foştii soldaţi (68,18%) şi 
subofiţeri (28,57%), corpul ofițeresc superior al 

Istoria Daciei romane centurionilor ocupând doar 3,25% 
din totalul veteranilor atestaţi epigrafic. 

Această situaţie pledează pentru comunitatea de interese, 
spirit de grup şi acţiuni unitare ale veteranilor în planul 
vieţii social-economice, politice şi culturale din Dacia. 

În concluzie, toţi reprezentanţii diferitelor categorii 
sociale colonizate în Dacia s-au integrat foarte rapid noului 
mod de viaţă împreună cu autohtonii, aducându-i fiecare, 
indiferent de clasa socială căreia îi aparţinea (veteran, 
aristocrat sau sclav) sau de origine etnică (italică, 
germanică, siriană) contribuţia sa cât de modestă la 
romanizarea Daciei 

Autohtonii în Dacia 

Populaţia geto-dacică nu dispare după cucerirea romană. 
Este însă mai greu depistabilă, faptul realizându-se 
îndeosebi pe cale arheologică. 

Aşezările 

Descoperirile arheologice dovedesc existenţa unor aşezări 
autohtone în timpul stăpânirii romane în Dacia. Din 
aşezările perioadei cercetate, cel puţin 2 /3 sunt vetre de 
sate locuite de daci. Tipurile de locuinţe din aşezări sunt 
bordeie îngropate în pământ şi locuinţe de suprafaţă. În 
multe bordeie erau cuptoare de pâine, mici depozite de 
unelte agricole şi meşteşugăreşti, obiecte de port şi 
podoabă din bronz şi os şi inventare ceramice cuprinzând 
vase dacice şi romane. 

Unele aşezări datează încă dinainte de cucerirea romană: 
ex. Cernatu, jud. 

Covasna, Ciumbrud, jud. Alba, unde s-au găsit bordeie şi 
semibordeie datând din epoca preromană. 


Descoperirile arheologice au dovedit că ceramica dacică 
din locuinţele aşezărilor din epoca provinciei se găseşte 
împreună cu ceramica romană provincială. Unele aşezări 
autohtone datează o perioadă îndelungată de timp, din 
epoca preromană până după retragerea aureliană 
(aproximativ trei secole), fapt constatat atât în aşezările din 
Munţii Orăştiei, cât şi la Poiana Siret, Crăsani-lalomiţa, 
Tinosul, Zimnicea. 

Necropolele 

În condiţiile stăpânirii romane, dacii, asemeni altor 
populaţii, şi-au păstrat datinile proprii, reflectate arheologic 
îndeosebi prin particularităţile de rit de înmormântare 
specifice care se pot deosebi de cele ale coloniştilor romani. 

Mormintele de incineraţie ale geto-dacilor dinainte de 
cucerire pot fi clasificate în două grupe: 

— Cu arderea defuncţilor pe loc; 

— Cu arderea defuncţilor în altă parte. 

Istoria Daciei romane 

Din prima grupă fac parte trei tipuri de înmormântări: 
morminte cu cuptor, morminte tumulare şi morminte plane 
(fără urnă). În a doua grupă se încadrează mormintele cu 
urnă depusă în groapă simplă, rectangulară, cilindrică, 
lăcaş sau casetă de piatră şi fără urnă, resturile funerare 
fiind aşezate în gropi asemănătoare ca formă cu urnele. 

Morminte cu cuptor se cunosc doar două, unul la Poieneşti 
(Vaslui) şi altul la Zimnicea, ambele datate în sec. IV - [IL î. 
Hr. Şi aparţinând unor luptători. 

Mormintele tumulare, cu arderea cadavrelor pe loc şi 
înălţarea unor movile de pământ peste resturile funerare 
sunt semnalate în Dobrogea, Muntenia, sudul Moldovei 
(Poiana, Brad), Transilvania (Şimleul Silvaniei). 

Mormintele cu groapă fără urnă s-au descoperit doar în 
necropola Histriei datate în sec. IV î. Hr. Mormintele cu 
urnă, indiferent de forma lor, sunt folosite de majoritatea 
populațiilor care practică incineraţia şi sunt foarte 
răspândite, datându-se în sec. Il î. Hr. 


Cu toată circulaţia de monedă a perioadei (monede 
greceşti, macedoniene, dacice şi denarul roman), acestea 
nu apar în mormintele daco-geților. 

În Dacia romană se cunosc mai multe cimitire dintre care 
menţionăm: Cinciş (Hunedoara) - 12 morminte, cinci 
amplasate în pantă şi 12 situate în afara construcţiilor 
funerare. La Iacobeni (Cluj) s-au descoperit 15 morminte 
din care patru aveau urne. La Locusteni (Dolj) s-au 
descoperit 290 morminte, la Obreja (Alba) 243 morminte de 
incineraţie şi inhumaţie. 

Mormintele de incineraţie fără urnă (mai rare, câteva zeci) 
se reduc la o simplă scobitură în pământ, de formă ovală şi 
au mai puţine obiecte de inventar decât cele cu urnă. 
Ceramica din cimitire este autohtonă şi de factură romană 
provincială. Mormintele cu urnă au formă rotundă-ovală şi 
după culoarea urnelor (modul de ardere) se pot împărţi în 
trei categorii: 

— Cu urne roşii, de factură romană; 

— Cu urne de culoare cenuşiu-brun, de factură romană; 

— Cu urne dacice modelate cu mâna de culoare cenuşiu 
negricioasă. 

Mormintele depuse în casetă de piatră (cistă) sunt puţin 
numeroase. 

Deci, mormintele autohtone din Dacia romană se pot 
grupa în două mari categorii: de incineraţie şi de 
inhumaţie. Majoritatea sunt în prima grupă, a doua grupă 
este mai rară, reprezentând îndeosebi copii. Ritul de 
înmormântare din perioada romană ilustrează faptul că 
tradiţiile din perioada dinaintea cuceririi sunt păstrate de 
populaţia autohtonă care, deşi preia elemente de cultură 
materială superioare, romane, nu abandonează total ritul 
funerar, tehnica de execuţie a vaselor (îndeosebi urnele, 
legate direct de rit) şi alte obiceiuri, fapt ce se reflectă în 
mai mică măsură în aşezările epocii. 

Istoria Daciei romane 

Descoperirile monetare 


Se cunosc peste o sută de tezaure monetare din perioada 
provinciei. Printre acestea, aproximativ patruzeci încep cu 
piese anterioare cuceririi romane, emise în timpul 
republicii, ori de către împărați din sec. I d. Hr. (îndeosebi 
împărații Nero şi Vespasian) şi încheindu-se cu piese din 
vremea provinciei. 

Romanizare şi continuitate 

Prin romanizare în spaţiul Imperiului roman se înţelege 
asimilarea, de către o populaţie cucerită şi integrată în 
componenţa Imperiului sau aflată sub influenţa acestuia, a 
limbii latine şi a modului de viaţă roman. Dar cucerirea şi 
transformarea în provincii a unor teritorii de către Imperiu 
nu a avut obligatoriu ca şi consecinţă imediată 
romanizarea. Trecerea de la simpla cucerire militară la 
romanizare a presupus în primul rând existenţa unor 
factori interni favorabili. 

Existenţa unei civilizaţii autohtone cu un anumit nivel de 
dezvoltare şi cu un anumit grad de receptivitate faţă de 
împrumut sau inovaţie precum şi existenţa unor contacte 
anterioare cuceririi ale respectivei populaţii cu lumea 
romană, contacte care au creat o anumită familiarizare a 
autohtonilor cu elementele noii civilizaţii. În al doilea rând, 
procesul de romanizare este strâns legat de un alt fenomen 
politico-social în care factorii de decizie ai Imperiului roman 
vor conştientiza necesitatea trecerii de la simpla cucerire la 
romanizare, respectiv de la stăpânirea noilor teritorii la 
asocierea provinciei la viaţa şi conducerea Imperiului, 
colonizarea devine un fenomen reglementat prin măsuri de 
stat. De numele lui Cezar se leagă demararea politicii 
oficiale de stat de colonizare, iar urmaşii săi vor continua 
această politică, creându-se treptat convingerea că vastul 
Imperiu nu putea fi menţinut fără câştigarea elitelor 
provinciale. Deci asimilarea civilizaţiei romane şi a limbii 
latine de către membrii reprezentativi ai populaţiei cucerite 
a reprezentat obiectivul final al unei politici conştiente, 
mergânduse până la realizarea, începând cu a doua 


jumătate a sec. 1 d. Hr. De către împărații din dinastiile 
Flavilor (67-69) şi Antoninilor (96-192) a unor colonizări 
autoritare în acele teritorii incorporate Imperiului care s-au 
putut înscrie prin caracteristicile lor interne în dimensiunile 
acestei politici. 

Desigur colonizarea autoritară ca şi acordarea dreptului 
de cetăţenie au constituit doar mijloace, căi de rezolvare a 
problemei romanităţii, ele nereprezentând însă procesul 
propriu-zis. Romanizarea presupune abandonarea limbii 
materne şi a culturii tradiţionale de către marea masă a 
populaţiei şi adoptarea în cvasitotalitate a civilizaţiei 
romane, fapt ce nu se poate realiza decât în condiţiile în 
care transferul de populaţie sau colonizarea este urmat de 
transferul de civilizaţie. De aceea, pentru oricare 

Istoria Daciei romane din provinciile Imperiului roman 
procesul de romanizare se poate constata pe deplin 
romanizat în momentul în care romanizarea a pătruns în 
păturile de rând ale populaţiei, cu precădere în rândul 
populaţiei rurale, care de regulă păstrează mai multă 
vreme formele sale culturale tradiţionale, romanizarea 
manifestându-se alături de alte modalităţi de preluare a 
civilizaţiei romane prin: 

— Înlocuirea limbii materne cu limba latină (generalizarea 
limbii latine la nivelul marii mase a populaţiei autohtone); 

— Preluarea credințelor religioase romane (sincretism şi 
interpretatio romanae) şi apoi creştinarea în limba latină. 

Încă din vremea lui Claudius (41-54) s-a condiţionat prin 
lege dreptul de cetăţenie romană de cunoaşterea limbii 
latine. Într-un timp relativ scurt limba latină devine limba 
de largă utilizare în toate provinciile europene ale 
Imperiului cu excepţia celor în care limba greacă era limba 
maternă. 

Pătrunderea limbii latine în toate straturile populaţiei 
autohtone şi unificarea lingvistică prin romanizare a fost 
mult înlesnită de difuzarea creştinismului în limba latină 


În concluzie, este evident că procesul de romanizare 
presupune existenţa pe un anumit teritoriu a populaţiei 
autohtone, care reprezintă elementul demografic supus 
romanizării. Asimilarea formelor de civilizaţie romană 
nefiind un proces mecanic şi unilateral, este firesc 
fenomenul de supravieţuire în timp a substratului autohton 
înregistrându-se convergenţa celor două grupuri etnice, 
autohtoni şi colonişti, convergenţă în cadrul căreia fiecare 
grup, prin natura tradiţiilor incorporate vor conferi 
personalitate şi unicitate fenomenului universal al 
romanizării. 

Trecând de la general la particular, este de constatat că 
romanizarea dacilor este componentă inseparabilă a 
aceluiaşi proces general-european prin factorul roman, dar 
particular zonal prin componenta dacică. 

Procesul de romanizare este de neconceput fără a accepta 
parcurgerea unei etape timpurii a modului de viaţă roman, 
cel puţin în domeniul culturii materiale. Zonele care au 
venit în contact cu civilizaţia romană înainte de cucerire au 
fost mai uşor romanizate decât zonele care nu au cunoscut 
contactul cu civilizaţia romană şi influenţa acesteia în 
perioada de dinainte de cucerire. Spaţiul dacic a fost 
deschis curentelor de civilizaţie egeo-mediteraneene, din 
cele mai vechi timpuri (neolitic), această deschidere 
amplificându-se în epoca bronzului şi Hallstatt. Prezenţa 
coloniilor greceşti la Pontul Euxin a favorizat şi intensificat 
influenţa sudică (Dobrogea şi ambele maluri ale Dunării) 
penetrând pe râurile interioare spre Muntenia, Moldova şi, 
în mai mică măsură, spre Transilvania. Fenomenul este 
unitar la scara întregului spaţiu dacic. O importanţă 
deosebită au avut-o emisiunile monetare ale coloniilor 
greceşti din Pont ca şi formele superioare de gândire 

Istoria Daciei romane provenind de aici: sistemul metric şi 
alfabetul. De asemeni intrarea obiectelor greceşti în lumea 
geto-dacică dovedeşte gradul de deschidere al geto-dacilor 
la împrumut şi la inovaţie. 


Demararea legăturilor economice dintre spaţiul nord- 
dunărean şi lumea italică se leagă de activitatea centrului 
economic de la Aquileea (nord-vestul Italiei), legăturile 
dintre cele două zone devenind constante abia după 
cucerirea şi integrarea în Imperiu a Dobrogei şi stabilirea 
limesului pe Dunărea inferioară (începutul sec. Il î. Hr.), 
când pătrund atât produse ale metalurgiei romane cât şi 
elemente de arhitectură. Din sec 1 î. Hr. Produsele romane 
devin majoritare în cadrul importurilor, în defavoarea celor 
greceşti, pe care însă nu le elimină total. Moneda romană 
reduce procentul monedelor greceşti şi elimină total 
moneda dacică. Se adaugă şi alte modalităţi de penetraţie: 
alfabet, unele credinţe religioase. Corespunzând nivelului 
de dezvoltare al civilizaţiei dacice, pătrunderea elementului 
roman în spaţiul dacic se datorează expansiunii militare a 
Imperiului şi integrării spaţiului nord dunărean în sfera de 
interese a lumii romane. Se poate constata spiritul geto- 
dacilor de receptivitate şi incorporare a influențelor străine 
la toate nivelurile societăţii dacice astfel încât, în momentul 
cuceririi, societatea dacică era pregătită pentru a se 
integra procesului de romanizare. 

În vremea lui Augustus limesul roman se fixează pe 
Dunărea Inferioară, din acest moment contactul dintre 
Imperiu şi spaţiul dacic fiind direct. De acum se succed o 
serie de evenimente care vor constitui etape ale cuceririi 
Daciei de către romani: 

— Constituirea provinciei Moesia în 15 d. Hr; 

— Încorporarea Dobrogei în Moesia în 46 d. Hr; 

— Declanşarea unei politici active romane la nordul 
Dunării, politică demarată odată cu prima mare operaţiune 
militară romană în această zonă în anii 60-62 d. Hr; 
condusă de Tiberius Plautius Silvanus Aelianus. 

Operaţiile militare au fost urmate de deplasările de 
populaţie de pe malul nordic pe cel sudic al fluviului şi de 
luarea în stăpânire efectiv romană a unor zone de la nordul 
Dunării. 


Această linie politică se amplifică în timpul dinastiei 
Flavilor şi se accentuează după preluarea domniei Daciei de 
către Decebal. Transformarea Daciei în regat clientelar 
concomitent cu anexarea Munteniei şi a sudului Moldovei la 
provincia Moesia pregătesc înfrângerea finală a Daciei. 

Ocupaţia militară s-a desfăşurat în paralel cu organizarea 
administrativă şi demografică: în momentul încetării 
conflictului provincia era deja constituită; la 112 noul 
teritoriu era pacificat (chiar dacă graniţele noii provincii s- 
au trasat doar după moartea lui Traian). Măsurile 
organizatorice declanşează procesul de colonizare. 
Împărații Antonini şi Severi continuă 

Istoria Daciei romane politica de colonizare şi de 
organizare a provinciei, determinând dezvoltarea 
economică şi demografică deosebită, având ca efect 
înmulţirea aşezărilor şi constituirea oraşelor. Se adaugă 
populaţiei civile (colonişti şi autohtoni) numeroşi militari din 
unităţile armate din Dacia (legiuni şi trupe auxiliare). 

Veteranii de diverse etnii primesc pentru serviciul prestat 
de ei şi familiile lor cetăţenia romană şi pământ. 

Cele peste 3500 de inscripţii din Dacia indică originea 
coloniştilor, ponderea majoritară deţinând-o provinciile 
Dalmația, Noricum, Pannonia şi Moesia. 

Din aceste provincii sunt transferate mase compacte de 
populaţie care vor constitui enclave distincte pe teritoriul 
dacic. Urmează italicii, apoi populaţie de origine orientală şi 
micro-asiatică. loţi aceştia atinseseră deja un grad avansat 
de romanizare dovedit de limba vorbită şi scrisă, de 
onomastica şi de adoptarea practicilor funerare romane. 
Romanizarea şi cunoaşterea limbii latine fiind condiţia 
obligatorie în promovarea socială, şcolile municipale vor 
desăvârşi procesul de romanizare al urmaşilor coloniştilor. 

Romanizarea priveşte integrarea noii provincii atât în 
sistemul administrativ instituţional al Imperiului cât şi în 
viaţa economică şi spirituală romană. 


Economic Dacia a fost atât o consumatoare de produse cât 
şi o producătoare. Asimilarea modului de viaţă roman este 
evidentă în urbanistică, tehnica construcţiilor, decorația 
edificiilor publice şi private, în arta provincială romană, în 
riturile şi monumentele funerare, în asimilarea religie şi 
mitologiei greco-romane. Deci pentru lumea dacică 
integrată 

Imperiului romanizarea a reprezentat însuşirea în 
totalitate a civilizaţiei romane, ea pătrunzând la toate 
nivelurile societăţii. Baza acestei romanizări a constituit-o 
populaţia dacică din provincie şi capacitatea sa de asimilare 
a noii civilizaţii. 

Continuitatea existenţei populaţiei autohtone este deci 
condiţia fundamentală a romanizării unei noi provincii. Este 
greu de surprins în descoperiri acea parte a aristocrației 
dacice care, pentru a-şi păstra privilegiile după dispariţia 
statului a asimilat rapid şi aproape în totalitate modul de 
viaţă roman. Descoperirile arheologice surprind însă 
populaţia de rând, mai ataşată tradiţiilor, reflectată în 
practicile funerare tradiţionale din necropolele rurale şi din 
aşezările acestor comunităţi. Se surprind aici elemente de 
cultură materială de caracter mixt şi detalii de ritual 
specifice lumii dacice. 

Continuitatea este documentată şi de hidronimie şi 
toponimie. Dacia fiind o provincie de graniţă a cunoscut un 
regim sever de ocupaţie militară. Se interzicea locuirea 
autohtonilor în centrele fortificate ale provinciei, pentru a 
se evita organizarea unor răscoale cu sprijinul cetăților. Tot 
ca o măsură pe 

Istoria Daciei romane linia romanizării s-a interpretat şi 
distrugerea sanctuarelor dacice şi a oricăror elemente care 
să înlesnească practicarea religiei tradiţionale. 

Dar cele mai elocvente exemple de romanizare rapidă şi 
eficientă a dacilor sunt recrutările de trupe din provincie. 
Încă din vremea lui Traian (conform lui Pliniu cel Tânăr) se 
formează Alla Prima Ulpia Dacorum şi Cohors Prima Ulpia 


Dacorum. Hadrian recrutează noi trupe odată cu 
organizarea limesului dacic, sistemul de recrutare 
continuând sub Antoninus Pius, Marcus Aurelius, dinastia 
Severilor, Gordian al III-lea. 

Religia oferă şi ea dovezi de romanizare a autohtonilor. 
Unele culte tradiţionale persistă şi după cucerire: Silvanus, 
Diana, cavalerii danubieni, dezvoltate pe vechiul pantheon 
geto-dacic, peste care triumfă religia romană care îşi 
imprimă amprenta asupra vieţii spirituale a autohtonilor. 

În meşteşuguri şi artă, tehnicile tradiţionale vor ceda 
noilor tehnici aduse din lumea romană. Renumita artă a 
orfevrăriei dacice este total abandonată, fiind înlocuită cu 
timpul de bijuterii de provenienţă sau imitație romană. 

Se poate constata că în cadrul raportului continuitate 
/romanizare, păstrarea tradiţiei autohtone reprezintă o 
formă, o modalitate de protejare a culturii locale în faţa 
penetraţiei treptate dar decisive a civilizaţiei romane. 

Asimilarea limbii latine a fost înlesnită de faptul că în Dacia 
preromană limba dacă a fost o limbă fără scriere (iliterară). 
Se poate constata că asimilarea şi apoi vehicularea alături 
de colonişti a limbii latine şi pătrunderea latinei vorbite pe 
teritoriul dacic au asigurat particularitatea latinei vorbite în 
provinciile dunărene faţă de limba altor provincii, ca şi 
particularitatea sintezei de populaţie din această zonă - 
sinteza daco-romană. 

Istoria Daciei romane 

STRUCTURA SOCIALĂ ÎN DACIA 

Dreptul roman 

Izvoarele dreptului roman pe teritoriul Daciei 

Aplicarea dreptului roman în Dacia priveşte acele norme 
de drept aplicabile cetăţenilor rezidenţi aici, peregrinilor 
din această provincie, precum şi aşa numitul „jus gentium” 
ce reglementa raporturile dintre cetăţeni şi peregrini. 

Alături de dreptul roman se mai aplica în provincie şi 
dreptul local, geto-dacic, folosit concomitent cu cel roman, 
în cazuri ce priveau exclusiv populaţia autohtonă şi când 


normele sale nu veneau în contradicţie cu normele de drept 
romane. (Constituţia antoniniană preciza necesitatea 
respectării în aşezările urbane provinciale a drepturilor 
locale, cu condiţia de a nu contraveni dispoziţiilor de ordine 
publică romană). 

Ca izvoare de drept, prioritate aveau pentru cetăţenii 
romani rezidenţi - normele dreptului roman aplicabile pe 
întreg teritoriul imperiului, iar pentru celelalte categorii de 
locuitori ai provinciilor - cele mai importante izvoare de 
drept erau constituţiile imperiale şi edictele guvernatorilor. 

Edictele guvernatorilor constituiau o modalitate de 
aplicare de către guvernator a normelor juridice romane în 
condiţiile adaptării lor la necesităţile locale şi imediate. 
Edictul avea două părţi: j) dispoziţiile referitoare la dreptul 
roman aplicabil cetăţenilor romani rezidenţi în provincie; k) 
edictul provincial (norme de drept local). 

Constituţiile imperiale puteau fi: 1) edicte imperiale 
(aedicta) - dispoziţii scrise date de împărat şi valabile 
pentru tot teritoriul imperiului şi pentru întreaga sa 
domnie; în) mandate - instrucţiuni date de împărat 
guvernatorilor, referitoare la diferite probleme de drept 
civil şi penal care urmau să fie aplicate locuitorilor din 
provincia respectivă sau doar în câteva provincii enumerate 
în text (mai rar, mandatele puteau fi aplicate în toate 
provinciile). 

Istoria Daciei romane 

Instituţiile de drept. Regimul persoanelor, instituţia 
familiei, dreptul penal şi procesual. 

Înainte de edictul împăratului Caracalla, locuitorii liberi 
din Imperiu erau împărţiţi în trei categorii: n) cetăţeni 
romani, latini, peregrini. 

O) Cetăţenii romani locuiau în majoritate la oraşe, se 
bucurau de aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii rezidenţi din 
Roma sau Italia. 

Dacă colonia în care trăiau căpătase jus italicum (teritoriul 
coloniei primise calitatea de sol roman) atunci cetăţenii 


acestor coloniae aveau şi în materie imobiliară dreptul de 
proprietate romană. 

P) Latinii beneficiau de dreptul latin, aveau aceleaşi 
drepturi patrimoniale ca şi romanii (jus comercii). Nu se 
bucurau de jus conubii dreptul de a se căsători în 
conformitate cu dispoziţiile legii romane - şi nu aveau toate 
drepturile politice. 

Q) Peregrinii constituiau marea masă a populaţiei libere. 
Situaţia lor era reglementată prin legea de organizare a 
provinciei (lex provinciae) şi prin edictele guvernatorilor. 

Existau două categorii de peregrini: 

— Peregrini obişnuiţi. 

— Peregrini dediticii. 

Peregrinii obişnuiţi erau străinii a căror cetăţi n-au fost 
desfiinţate din punct de vedere politic în urma integrării lor 
în Imperiul roman. Ei puteau să-şi exercite drepturile 
politice fiind supuşi sub aspectul capacităţii juridice 
dreptului existent în teritoriile de provenienţă. Puteau 
dobândi cetăţenia romană prin servicii aduse statului 
roman sau prin naturalizare. Puteau stabili raporturi 
juridice cu cetăţenii romani printr-un sistem juridic numit 
„jus gentium”. 

Peregrinii deditici erau acei peregrini ale căror cetăţi, prin 
capitulare fără condiţii, au fost desfiinţate din punct de 
vedere politic şi administrativ. Ei nu aveau drepturi politice 
şi nu se puteau folosi de vechiul lor drept decât în limitele 
fixate de cuceritorii romani. 

În Imperiul roman exista instituţia sclavajului. Sclavii 
puteau fi proprietatea împăratului, proprietatea unor oraşe, 
colegii, temple, dar şi proprietatea persoanelor particulare. 
În cazul sclavilor aparţinând persoanelor particulare, 
situaţia lor juridică era reglementată de dreptul roman 
dacă 

Istoria Daciei romane aparţineau cetăţenilor romani sau 
de norme juridice locale dacă proprietarul era peregrin. 


Exista o categorie de sclavi publici, deţinând funcţii 
importante şi care datorită ocupaţiei lor aveau o putere 
financiară remarcabilă. Această „aristocrație servilă” deşi 
era lipsită de drepturi îşi cucereşte o situaţie economică şi 
socială aparte, superioară uneori oamenilor liberi. Ca 
urmare a eliberărilor de sclavi, aceştia deveneau liberţi. 

Începând din a doua jumătate a sec. [1 d. Hr. Între oamenii 
liberi şi sclavi se formează o nouă pătură socială (colonii), 
care va deveni tot mai numeroasă, de locuitori care, deşi 
liberi în drept se aflau într-o situaţie de fapt asemănătoare 
cu sclavia. 

În cazul cetăţenilor romani şi a latinilor predomina 
aplicarea dreptului roman valabil pe teritoriul întregului 
Imperiu, particularităţile juridice locale privindu-i îndeosebi 
pe peregrini. 

Căsătoria între peregrini nu era reglementată de dreptul 
roman, ci conform legilor tradiţionale sau conform 
drepturilor popoarelor (în cazul peregrinilor dediticii), 
peregrinii neavând jus conubii. 

În cazul căsătoriilor mixte (cetăţeni romani şi peregrini) 
puteau apărea diverse situaţii: 

— În cazul căsătoriei unui cetăţean roman cu o peregrină 
ce primise jus conubii, căsătoria era o căsătorie romană, 
copii devenind cetăţeni romani; 

— În cazul căsătoriei unui cetăţean roman cu o peregrină 
care nu avea jus conubii, căsătoria nu era valabilă după 
dreptul roman, copii având situaţia juridică a mamei 
(peregrini). 

Conform dreptului roman, căsătoria sclavilor nu era 
legală, ea constituind doar o uniune (deci contubernium nu 
matrimonium) a cărei stabilitate era dată de necesitatea 
existenţei mâinii de lucru servile. 

În cazul liberţilor căsătoria avea caracteristicile 
categoriilor de oameni liberi în care aceştia intraseră prin 
dezrobire. 


Cetăţenilor romani li se aplicau legile romane cu 
particularităţi (îndeosebi procedurale) caracteristice 
dreptului roman provincial. Tutela, curatela, adopţiunea şi 
adrogaţiunea constituiau în provinciile Imperiului instituţii 
de drept roman. Cu toate acestea, se aplica peregrinilor şi 
dreptul local al populaţiei autohtone. Se practica probabil 
„înfrăţirea”, diferitele forme de „înfrăţire” fiind practicate şi 
perpetuate de către români până în epoca feudală. 

Procedura de judecată privea doar cetăţenii romani. În 
cazul delictelor, peregrinilor li se acorda fictiv calitatea de 
cetăţean roman, atribuită ad-hoc pentru rezolvarea situaţiei 
juridice respective. În materie penală, Istoria Daciei 
romane guvernatorul avea jus gladii putând condamna la 
moarte pe locuitorii provinciei, cu excepţia cazurilor în care 
cei implicaţi erau fruntaşi ai populațiilor supuse, în aceste 
situaţii pedeapsa capitală putând-o da doar împăratul. 

Se poate constata că sistemul de drept roman a încercat 
să soluţioneze problema naturalizării peregrinilor în mod 
cazuistic ţinând seama de situaţiile particulare existente şi 
de interesele de stat. 

În ce priveşte regimul juridic al proprietăţii, peregrinii nu 
puteau avea o proprietate romană decât dacă aveau jus 
commercii. Ca mijloace de folosire a proprietăţii de către 
peregrini se utilizau ocupaţiunea şi tradiţiunea (traditio). 
Proprietatea peregrină era insuficient apărată îndeosebi în 
cazul în care ea provenea de la o persoană ce nu avea 
calitatea de proprietar (cetăţeanul roman - proprietar - 
putând revendica proprietatea). 

Pentru apărarea proprietăţii peregrine în aceste situaţii s- 
a instituit, începând din anul 199 edictul numit prescriptio 
longi temporis prin care peregrinii care au dobândit cu jus 
titlu un fond funciar şi l-au stăpânit zece sau douăzeci de 
ani puteau fi apăraţi împotriva oricăror pretenţii de posesie. 

Prescripţiunea era un mijloc de apărare şi nu un mijloc de 
dobândire a proprietăţii, peregrinii nedevenind proprietari 
după scurgerea timpului prevăzut de lege. Pentru 


remedierea acestei situaţii, s-a acordat şi peregrinului 
deposedat dreptul de a intenta o acţiune reală (revendicatio 
utilis) prin care putea reclama bunul (proprietatea) în mâna 
oricui s-ar găsi acesta. Peregrinii din Dacia aveau şi o 
proprietate reglementată de dreptul geto-dacic în măsura 
în care normele acestui drept fuseseră acceptate de 
cuceritori. 

Dreptul succesoral cunoştea moştenirea testamentară şi 
cea legală. Potrivit legii romane, peregrinii nu aveau 
capacitatea să-şi întocmească un testament sau să fie 
instituiţi moştenitori sau gratificaţi ca legatori (excepţie 
făcând ostaşii romani care puteau să-şi instituie ca 
moştenitori persoane peregrine sau latine). Dreptul geto- 
dac cuprindea însă norme speciale pentru întocmirea 
testamentelor de către autohtonii Daciei. 

Tranzacţiile din provincie sunt documentate de tăblițe 
cerate descoperite pe teritoriul Daciei (în jur de 25 de 
bucăţi) mai ales în zona minelor de aur de la Alburnus 
Major (Roşia Montană) având drept conţinut o serie de 
contracte. 

Cele mai numeroase sunt contractele de vânzare- 
cumpărare. Încheiate fie de romani, fie de peregrini, au 
utilizat procedeul mancipaţiunii. Actul de mancipaţie ce 
însoțea vânzarea nu era însă valabil - potrivit legislaţiei 
romane - pentru peregrinii ce nu deţineau jus comercii. De 
aceea pentru garanţia de evicţiune peregrinii recurgeau la 
ajutorul stipulaţiei. 

Garanţiile de vicii şi evicţiune sunt; în cazul în care se 
constată vicii, apărătorul poate cere anularea contractului; 
în cazul evicţiunii, totale sau 

Istoria Daciei romane parţiale, cumpărătorul este 
satisfăcut prin preţul dublu restituit de vânzător. 

Rol foarte important în tranzacţie îl au garanţiile, garanţii 
fiind numai cetăţeni romani. 

Contractele de închiriere conţin normele juridice romane 
în materie. Foarte răspândită era închirierea forţei de 


muncă (îndeosebi pentru munca în mină) utilizându-se 
expresia „lucrătorul şi-a închiriat persoana sa fizică şi 
munca sa”; contractele de împrumut de asemeni utilizează 
tipul de procedură romană - stipulaţiunea - menită să 
garanteze restituirea împrumuturilor. 

Concluzii. Se poate deci concluziona că dreptul roman 
clasic s-a aplicat în provincii (inclusiv în Dacia) într-o formă 
adaptată nevoilor practicii cotidiene, atât în raporturile 
dintre cetăţenii romani, cât şi în raporturile dintre aceştia şi 
peregrini sau doar între peregrini, abaterile apărute 
derivând din condiţiile concrete de existenţă a provinciei. 
Evident, forma de drept roman a fost o formă de drept 
superioară faţă de cel dacic peste care parţial se 
suprapunea. De aceea, el va constitui principalul izvor al 
dreptului românesc, păstrând însă şi unele tradiţii 
anterioare ale dreptului dacic. 

Structura socială în Dacia 

Statutul juridic al persoanelor, rezultat ca urmare a 
aplicării dreptului roman pe teritoriul Daciei, reflectă 
structura socială creată în provincie după cucerirea 
romană. În fruntea ierarhiei sociale se aflau cetăţenii 
romani, atât cei din teritoriul coloniae-lor cât şi veteranii, 
deveniți în momentul lăsării la vatră, ei şi familiile lor, 
cetăţeni romani. Urmau cetăţenii romani cu drepturi 
limitate (cetăţeni din clasa II-a - D. C. Giurăscu) 
reprezentaţi de locuitorii municipiilor. În cadrul acestei 
categorii, nu toţi se aflau în aceeaşi poziţie, existând 
municipii cu drepturi mai largi şi altele cu drepturi mai 
restrânse. 

Majoritatea coloniştilor din Dacia aveau statutul latinilor, 
oameni liberi dar necetăţeni romani, având dreptul latin 
dar unele drepturi politice fiindu-le limitate. Peregrinii, 
cuprinzând majoritatea populaţiei autohtone au devenit 
cetăţeni romani doar după edictul lui Caracalla (212 - 
Constitutio Antoniniana). Sclavii, recrutaţi din prizonierii de 


război sau cumpăraţi, erau lipsiţi de libertate personală şi 
drepturi. 

Din secolul III se presupune că a existat în Dacia instituţia 
colonatului - colonii fiind sătenii legaţi de pământul pe care- 
l lucrează. Instituţia colonatului nefiind reglementată 
printr-o lege, momentul apariţiei sale în Dacia este greu de 
precizat. Unii cercetători presupun că o instituţie 
asemănătoare colonatului a existat în Dacia şi înaintea 
cuceririi (C. C. Giurăscu şi D. C. Giurăscu). 

Chiar dacă Dacia a intrat târziu în componenţa Imperiului 
roman, într-un moment în care instituţia sclavajului intrase 
în declin, totuşi relaţiile de tip sclavagist determină 
principalele aspecte ale vieţii provinciei. Sclavajul în 

Istoria Daciei romane 

Dacia poartă caracteristici determinate în primul rând de 
condiţiile în care s-a efectuat cucerirea şi colonizarea 
provinciei precum şi de statutul populaţiei autohtone, pusă 
în stare de inferioritate faţă de cuceritori. Puţini dintre daci 
au reuşit să pătrundă cu timpul în rândul elitei provinciale. 
Se poate presupune o colaborare, încă înainte de cucerire, 
a unei părţi a aristocrației dacice cu autorităţile imperiale, 
nobilii daci căutând să-şi conserve privilegiile în condiţiile 
noilor realităţi politice care se profilau. Aceşti reprezentanţi 
ai aristocrației dacice, prin numărul şi ponderea lor nu au 
putut reprezenta o categorie distinctă în conducerea 
politică a noii provincii. Lor li se vor adăuga treptat oameni 
de afaceri proveniţi din masa autohtonă, proprietari de 
ateliere meşteşugăreşti, interesaţi în promovarea unor 
activităţi productive. 

În cazul oraşelor, pătura cea mai avută a cetăţenilor 
romani o constituia aristocrația municipală, deţinătoare a 
conducerii ca magistrați sau membri ai consiliului municipal 
(ordo decurionum). Odată cu întemeierea în Dacia a noi 
oraşe, numărul cetăţenilor romani a crescut simţitor, la 
această creştere numerică contribuind şi înrolările în 
cadrul armatei, veteranii care se stabilesc aici, eliberările 


de sclavi sau acordarea de către unii împărați a dreptului 
de cetăţenie individual sau unor grupuri mari de locuitori. 
Cu toate acestea, numărul cetăţenilor romani rămâne 
permanent inferior faţă de restul populaţiei din provincie, 
alcătuită din peregrini „dediticii” şi sclavi. 

Caracalla acordă prin Constitutio Antoniniana dreptul de 
cetăţenie celor mai multe categorii de oameni liberi, 
dispărând deosebirea de privilegii dintre cetăţenii romani şi 
ceilalţi oameni liberi care nu avuseseră până în acel 
moment cetăţenia, dar impunea tuturor obligaţii fiscale mai 
mari. 

Dintre cetăţenii romani atestaţi epigrafic în Dacia, foarte 
puţini fac parte din ordinul senatorial; această categorie 
privilegiată este reprezentată de guvernatorul provinciei 
(Legatus Augusti pro praetore), comandanții de legiuni 
(legati Augusti legionis) şi tribunii laticlavi (ofiţerii superiori 
ai legiunii). Cu toţi rămân în Dacia doar pentru perioada în 
care îşi exercită funcţia civilă sau comanda militară. 
Urmează ca importanţă în ierarhia socială a provinciei 
membrii ordinului ecvestru, reprezentaţi în Dacia de 
procuratorii provinciali (procuratoris Augusti), procuratorii 
minelor de aur (procuratores aurariarum), începând de la 
împăratul Hadrian procuratorii vămilor (portoriului); după 
Marcus Aurelius tribuni legionis angusticlavi, comandanții 
trupelor auxiliare (tribuni şi praefecţi) şi praefecţii legionis 
începând cu domnia lui Gallienus. Cavaleri romani erau şi 
unii arendaşi ai păşunilor şi ai salinelor (conductores pascui 
et salinarum) dintre care unul, Publius Aelius Strenius s-a 
bucurat de cele mai mari onoruri din partea mai multor 
oraşe din Dacia (Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Apulum, 
Drobeta). 

Istoria Daciei romane 

Cei mai mulţi stăpâni de sclavi sau patroni ai liberţilor 
erau proprietari de pământ dar totodată şi proprietari de 
ateliere meşteşugăreşti sau prăvălii, oameni de afaceri 
implicaţi în tranzacţii economice. Cel mai mare proprietar 


de sclavi era statul roman, reprezentat prin persoana 
împăratului; circa 41 de inscripţii din Dacia menţionează 
sclavi ai împăratului şi ai casei imperiale. 

Ei fac parte din familia Caesaris şi în inscripţii se 
intitulează Augusti nostri, Caesaris nostri sau Imperatoris 
nostri servus sau verna (sclav născut în casa împăratului). 
În Dacia ei alcătuiesc o adevărată armată de funcţionari de 
rang inferior, folosiţi în diferite birouri ale procuratorilor 
provinciei; ale procuratorilor portoriului ca şi ale 
procuratorilor minelor de aur. Stăpâni de sclavi erau şi alte 
autorităţi, instituţii civile sau religioase, organizaţii sau 
asociaţii cu caracter public. Ex.: oraşele, templele, colegiile 
profesionale. 

Deşi menţiuni directe despre sclavi ai oraşelor şi colegiilor 
profesionale lipsesc până în prezent, în Dacia, se poate 
presupune că ei au existat, fiind menţionaţi în alte provincii 
ale Imperiului. 

În Dacia nu se cunosc mari latifundii particulare care să fi 
atins importanţa şi întinderea celor din Italia; aici 
predominante au rămas tot timpul stăpânirii romane 
proprietăţile agricole mici şi mijlocii. Mulţi dintre colonişti, 
chiar dacă conduceau singuri exploatarea lotului de pământ 
primit din agger publicus, foloseau şi sclavii din proprietate 
pentru muncile agricole, păstorit sau în gospodărie. 
Domeniul în care s-au folosit în Dacia sclavii în număr mai 
mare au fost exploatările miniere de aur din regiunea 
Ampelum (Zlatna), alături de muncitorii liberi salariaţi. În 
număr mai mic sclavii erau folosiţi şi în alte activităţi 
productive, ex. Ateliere meşteşugăreşti, cărămidării, lucrări 
de construcţii, comerţ. Dezvoltarea relativ mai slabă a 
meşteşugurilor face ca aici să lipsească marile ateliere 
cunoscute în alte provincii. Este sigur că folosirea în număr 
relativ mic în comparaţie cu alte zone a muncii sclavilor a 
lăsat loc în măsură apreciabilă oamenilor liberi în toate 
domeniile. În agricultură predomină numeric micii 
producători, mai ales în regiunile din estul Daciei, locuite în 


cea mai mare parte de autohtoni; munca salariată era 
folosită şi în exploatările miniere, cum mici producători şi 
lucrători liberi se găseau şi la oraşe. Ei au reprezentat în 
Dacia (lucrătorii liberi şi micii producători) cel mai 
important factor de producţie. 

Dezvoltarea sclavajului în Dacia romană a avut un 
preambul datorită existenţei sclavilor pe acest teritoriu 
dinainte de cucerirea Daciei. În Dacia preromană 
dezvoltarea sclavajului s-a realizat inegal şi a fost 
condiţionată de mai mulţi factori precum: creşterea 
populaţiei, mărirea necesităţilor economice, creşterea 
producţiei, creşterea schimburilor comerciale, frecvenţa 
conflictelor armate etc. După constituirea provinciei, sclavii 
reprezentau un obiect de comerţ între provincie şi teritoriul 
de la sud de Dunăre, chiar de la Marea Mediteraneană. 

Istoria Daciei romane 

Numele sclavului nu constituie întotdeauna un indiciu al 
populaţiei din care el provenea, comerţul cu sclavi la nivelul 
întregului Imperiu determinând diversificarea acestor 
nume. Sclavii purtau în general un singur nume, care era 
dat de stăpânul în slujba căruia se afla. Lista cu nume de 
sclavi din inscripţiile Daciei romane conţine nume latineşti 
(majoritatea), greco-romane, traco-dacice, orientale, celto- 
ilire, etc. Aceste nume pot indica: locul de provenienţă, de 
creştere sau de cumpărare (Atticus, Aelianus, etc.) adjective 
sau substantive indicând bogăţie, fericire, iubire; anumite 
aptitudini, particularităţi fizice, însuşiri psihice, virtuţi 
corporale şi spirituale, referiri la divinităţi (Hygya, 
Hercules) etc. 

Înscripţiile din Dacia fac menţiuni asupra familiei şi a 
rudelor sclavilor. 

Unele se referă la „familia privată”, altele la „familia 
publică”. Între sclavi nu se încheie o căsătorie legală 
(matrimonia) ci o uniune „contubernium”, care constata 
unirea celor două persoane. Proprietarii de sclavi protejau 
„contubernia” sclavilor pentru a evita micşorarea 


numărului lor. Termenul de contubernium (contubernales) 
indică pe sclavii şi sclavele ce convieţuiesc sub acoperişul 
unui proprietar. 

Înscripţiile din oraşele Daciei fac referiri şi la căsătorii ale 
sclavilor, de obicei „servi publici”, deţinând funcţii în slujba 
statului şi o situaţie materială superioară, căsătoriţi cu 
femei de condiţie liberă, peregrine sau dezrobite. Au existat 
şi cazuri când proprietarii de sclavi s-au căsătorit cu sclave 
de-ale lor, după ce în prealabil le-au trecut în rândul 
libertelor. Copii născuţi din asemenea uniuni erau oameni 
liberi, având condiţia socială a mamei. 

Principalul proprietar de sclavi este şi în Dacia împăratul 
(statul). Peste 40 de inscripţii menţionează sclavi ai 
împăratului; utilizându-se în inscripţii expresiile „Augusti 
nostri servus”, „Caesari nostri servus” şi „imperatori nostri 
servus”. Erau achiziţionaţi prin cumpărare sau în urma 
războaielor. 

Templele deţin sclavi utilizaţi ca îngrijitori şi ajutoare 
pentru pregătirea ceremonialului de cult. 

Textele epigrafice prezintă proprietari de sclavi 
particulari. Cea mai puternică familie de proprietari de 
sclavi din Apulum era Antipater Marcellus. Ea apare în cel 
puţin 12 texte epigrafice, descoperite în Dacia şi Italia; la 
Tibiscum se cunosc ca proprietari de sclavi Cn. Marsus şi 
Marcus Terrianus. 

Proprietarii rurali stăpânind sclavi se găseau şi în mediu 
rural: Themopropius (Măcicaşul de Sus); Aelius Iulianus 
(Dezmir), Claudius Rufinus (Sic). 

Mulţi colonişti din mediul rural utilizau în exploatarea 
lotului şi în gospodărie munca sclavilor (servi villici, 
actores). 

Istoria Daciei romane 

În număr mult mai mare sclavii erau utilizaţi în atelierele 
meşteşugăreşti, cărămidării şi în carierele de piatră. 

Cei mai numeroşi proprietari de sclavi din Ampelum au 
fost „leguli”, adică mici arendaşi de puțuri şi galerii de mine 


aurifere. La Densara s-a descoperit o inscripţie ce 
reprezintă un contract, proprietarii de sclavi din respectiva 
tăbliță fiind consideraţi „bancheri locali”. În sistemul de 
exploatare al minelor de aur un rol însemnat îl au 
„redeneptores” care concesionau prin arendare minele. 
Munca fizică din mină se efectua cu sclavi de stat sau 
particulari, fapt dovedit atât prin inscripţii de piatră cât şi 
prin tăblițe cerate. 

Cercetarea a câtorva zeci de inscripţii a dovedit că o mare 
parte a sclavilor erau utilizaţi ca supraveghetori în 
gospodărie sau ca mici slujbaşi în aparatul de stat. Ei erau 
consideraţi oameni de încredere ai împăratului sau ai 
proprietarului şi formau „aristocraţia” sclavilor. Printre 
funcţiile îndeplinite sunt: „actores” - folosiţi exclusiv în 
serviciul proprietarului. Acestor „servus fidelisimus” li se 
încredința administrarea moşiei, supravegherea atelierului, 
mânuirea banilor în tranzacţii. Cei publici se numeau 
„villicus”. 

— Aeditus - gardian la templu; 

— Arcarius (arca = cutie, casă de bani) - funcţionari 
inferiori cu atribuţii de casier; 

— Păzitori ai tezaurelor templelor, arendaşi ai 
praetoriului. 

— Verificatori de acte (contrascriptorii) - verificau 
calculele din registrele oficiale vamale. 

— Dispensatores (dispens = a distribui banii) - contabili, 
casieri, trezorieri, încasatori, etc., care aveau o situaţie 
materială deosebită; 

— Tabularii - servi publici de rang inferior, păstrători de 
registre (Iabula - tăbliță de scris, tabulorium - birou unde 
se păstrau registre); 

— Arhivari, agenţi de încasări de impozite, de impuneri, 
copişti, etc. 

Recensămintele de populaţie nu luau în consideraţie 
sclavii. Ca atare nu se poate cunoaşte precis numărul 


sclavilor din Dacia, maximul ajungând, după unii istorici, în 
anumite perioade la un sfert din populaţia Daciei. 

În anumite condiţii favorabile, sclavii sunt eliberaţi 
(recunoştinţă faţă de loialitatea serviciilor), atât cei publici 
(ai împăratului), cât şi cei privaţi. Cei eliberaţi deveneau 
liberţi şi constituiau o categorie socială aparte. După 
modalitatea în care se făcuse eliberarea (existau trei forme 
în care se făcea eliberarea) şi după poziţia juridică a 
persoanei patronului se stabilea statutul juridic al persoanei 
libertului: „cives romani”, „latini Juniani” sau peregrini. 

Istoria Daciei romane 

Sclavii dezrobiţi de persoanele particulare poartă „tria 
nomina” (praenomen şi nomen gentilicum luate de la fostul 
stăpân iar cognomenul era fostul nume de sclav), fie două 
nume (dintre care unul era gentilicul stăpânului), sau un 
singur nume, pe care-l purtaseră în calitate de „servi 
privati”. 

Se consideră că cei cu trei nume au devenit prin dezrobire 
cetăţeni romani, ceilalţi doar peregrini. 

La Sarmizegetusa şi Porolissum s-au descoperit trei 
inscripţii care fac referiri despre sclavi care sunt în posesia 
altor sclavi (servii vikanii) - 

Vikanus - apare în inscripţii în două situaţii: ca sclav al 
unui dominus de condiţie liberă, sau ca sclav al unui alt 
sclav (unii sclavi din „familia publica” ajungând la o stare 
materială care le permitea să aibă proprii sclavi). 

Trei tăblițe descoperite la Alburnus Major şi vicus 
Pirustanum vorbesc despre comerţul cu sclavi. Ei sunt aduşi 
din alte zone şi contractanţii, atât vânzători cât şi 
cumpărători, sunt în cele trei cazuri peregrini posedând 
„jus comercii”. Valoarea în bani a sclavilor cumpăraţi era 
determinată de factori precum: vârsta, sexul, aspectul fizic, 
pregătire, sănătate, etc. Contractele stabilesc stipulaţiuni 
de vicii (sănătate, furt, fugă, etc.) şi garanţii de evicţiune 
(atacarea şi anularea actului). Cele trei contracte 
descoperite în Dacia sunt dintr-o perioadă în care Roma nu 


întreprindea acţiuni militare care să aducă noi sclavi din 
sfera Imperiului (anii 139, 142 şi 160 d. Hr.) şi ca urmare 
preţul sclavilor a fost destul de ridicat: o fetiţă cu 205 
dinari, un tânăr (10-19 ani) cu 600 dinari şi o femeie (20-30 
ani) cu 420 dinari. Nu există indicii pentru documentarea 
unui comerţ sistematic cu sclavi în Dacia, dar se poate 
presupune existenţa sa. 

Se poate constata că structura societăţii din Dacia romană 
a îmbrăcat formele clasice răspândite în tot Imperiul, dar s- 
a adaptat realităţilor existente aici. 

Istoria Daciei romane 

VIAŢA ECONOMICĂ 

Cucerirea romană a inclus provinciile Moesia Inferior şi 
Dacia în orbita lumii romane, subordonând aceste teritorii 
intereselor economice ale Imperiului. Colonizarea romană a 
contribuit la o viaţă economică intensă şi înfloritoare. 

Evoluţia economică a provinciei Dacia se poate împărţi în 
patru etape: 8. De la cucerire până la războaiele 
marcomanice (106-166) 

— Perioadă de avânt a economiei; 

9. Perioada de la războaiele marcomanice până la domnia 
lui Septimius Severus (166-193) - stagnare a vieţii 
economice; 10. De la Septimius Severus la Gallienus (193- 
253) - o nouă înflorire a vieţii economice; 

11. Până la retragerea aureliană (253-271 /275) - 
perioadă de criză 

(criză generală a Imperiului). 

Agricultura 

Constituie principalul domeniu economic. Conform 
dreptului roman, pământul Daciei a trecut în proprietatea 
Imperiului, devenind agger publicus. El a fost măsurat şi 
cadastrat, iar apoi împărţit astfel: r) O parte a teritoriului a 
trecut în patrimoniul împăratului care l-a arendat sau 
exploatat direct prin funcţionarii imperiali (ex. 

Minele de aur din zona Munţilor Apuseni). 


S) O a doua parte revenea armatei (territorium militare) şi 
intra sub jurisdicţia militară (teren agricol, păduri, păşuni, 
etc.). 

T) O parte importantă a fost dată în folosinţa veteranilor, 
coloniştilor şi familiilor lor. (ex. la întemeierea coloniaei 
Sarmizegetusa - 105 d. Hr. 

— Teritoriul a fost parcelat în loturi de câte două jugera şi 
împărţit veteranilor care au participat la cucerire). Aceste 
parcele capătă statut de agger privatus optimo iure, 
împroprietăriţii având asupra lor drept de proprietate 
privat total. 

Când pământul nu se împărțea unor grupuri de veterani 
sau colonişti ci unor persoane individuale, acestea aveau 
asupra pământului doar drept de folosinţă, plătind impozit. 

Începând cu Hadrian, veteranii primesc bani cu care pot 
cumpăra pământul. Pământul vândut de stat individual 
civililor rămânea în proprietatea statului, se putea moşteni 
dar nu se putea vinde. 

Istoria Daciei romane u) Agger stipendiarus - pământ 
lăsat în folosinţă populaţiei autohtone, care îl lucra în 
schimbul unui impozit şi a unor prestații pentru armată, 
administraţie sau lucrări publice. 

Sistemul de distribuire a pământului a condiţionat noua 
structură socială a provinciei, Dacia fiind o provincie 
preponderent agrară. 

Existau două tipuri de organizare a sistemului agricol: v) 
Exploatarea de tip roman, în sistemul latifundiilor şi a 
villaelor rusticae, utilizându-se munca oamenilor liberi 
precum şi a sclavilor. În capitolul referitor la habitat 
(aşezări rurale şi villae rusticae) s-a constat că nu au existat 
în Dacia latifundii de mari proporţii. Proprietarii villae-lor 
rusticae au fost veteranii şi coloniştii. 

Lucrătorii din rândul populaţiei libere erau plătiţi pentru 
munca prestată. Autohtonii constituiau şi în acest sistem de 
exploatare a fondului funciar forţa principală productivă, 


prin exploatarea individuală a terenurilor (mici 
producători) sau prin prestare de servicii. 

W) Obgştile săteşti autohtone, supraviețuind în zonele mai 
retrase sau în estul provinciei, mai puţin urbanizat şi aflate 
sub control roman. Aceste comunităţi îşi continuă existenţa 
pe locul vechilor aşezări, păstrând formele tradiţionale ale 
civilizaţiei daco-getice, dar asimilând totodată noile 
elemente de civilizaţie romană. 

Dacia a fost cunoscută drept un grânar al Imperiului, 
cerealele ocupând un loc de frunte în producţia agricolă a 
provinciei. Zonele cerealiere (câmpia Banatului, a Olteniei, 
valea Mureşului etc.) asigurau atât necesităţile interne cât 
şi necesarul pentru aprovizionarea trupelor din provinciile 
nord estice ale Imperiului (papirusul Hunt consemnează 
obligativitatea contribuţiei cu cereale ce reveneau 
agricultorilor din Dacia pentru aprovizionarea armatei). 

Arheologic, practicarea agriculturii este dovedită prin 
depozitele de unelte agricole (Dedrad, Obreja, Tibiscum, 
Gornea, etc.); numeroase râşniţe şi mortaria, seminţe de 
grâu carbonizat. Se cultivau două-trei soiuri de grâu, ovăz, 
orz, mei, legume. La Tibiscum s-au descoperit sâmburi ce 
indică existenţa în aproprierea unor livezi de pomi fructiferi 
(cireşi sau vişini); dintre plantele textile se cultivau inul şi 
cânepa. 

Înscripţiile şi monumentele votive dionisiace vorbesc 
despre practicarea în provinciile dacice a viticulturii, 
obținându-se un vin local, consumat alături de vinul de 
import, mai scump. În descoperirile arheologice s-au găsit 
unelte utilizate de viticultori (cosoare şi cuțite pentru viţa 
de vie). 

Numeroasele construcţii publice şi private ale provinciei, 
inscripţiile dedicate zeului Silvanus Silvester, imaginile de 
pe Columnă, uneltele de 

Istoria Daciei romane dulgherit descoperite de arheologi 
precum şi menţionarea într-o inscripţie la Apulum a unui 


collegium dendrophorus, indică exploatarea întinselor 
păduri din provincie. 

Creşterea vitelor este a doua mare ramură a economiei 
rurale. Păşunile constituie proprietate imperială, fiind 
arendate împreună cu salinele. 

Se creşteau boi, vaci, ovicaprine şi cai (animale 
reprezentate pe Columna lui Traian). Boii şi caii se creşteau 
pentru tracţiune, bovinele, porcinele, ovicaprinele pentru 
hrană. S-a efectuat analiza osteologică asupra oaselor de 
animale descoperite în aşezarea de la Moldova Veche, punct 
„Vinograde Vaskicrai”. S-au descoperit zece specii de 
mamifere: şase domestice (bovine, ovicaprine), patru 
sălbatice (cerb, mistreţ) şi păsări de curte. 

Păşunile necesare creşterii vitelor erau arendate unor 
conductores. Cel mai important conductores cunoscut din 
inscripţiile Daciei a fost P Aelius Strenuus (Apulum, sfârşitul 
sec. Il), cumulând demnități municipale şi publice la 
Apulum, Sarmizegetusa şi Drobeta. 

Prelucrarea pieilor de animale este atestată de colegiile 
utricularilor atestaţi la Apulum, Marga - Pons Augusti 
(Caraş Severin), Călugăreni (Mureş), care confecţionau 
burdufurile (utriculus) necesare ambarcaţiunilor. 

Civilizaţia romană a îmbunătăţit tehnicile rurale şi a 
perfecţionat uneltele agricole. Uneltele romane (îndeosebi 
plugul şi cuțitul de plug din fier de tip roman) pătrund în 
Dacia unele încă înaintea cuceririi, dar abia în perioada 
provinciei se generalizează. Se cunosc în Dacia depozite de 
unelte: Mărculeni (jud. Mureş) - aproximativ 200 de piese, 
Dedrad (jud. Mureş), Obreja (Alba), Lechinţa de Mureş 
(Mureş) sau descoperiri de unelte agricole Apulum, 
Cristeşti, Tălmaciu, Ungra (Transilvania), Răcari (Oltenia), 
Moldova Veche, Tibiscum, Dierna, Pescari, Gornea, Băile 
Herculane (Banat) constând din: cuțite de plug, seceri, 
coase, sape, greble, etc. 

În Dacia se utilizau două tipuri de fiare de plug: 


— Cel roman în două variante, triunghiulară şi mai largă şi 
rotunjită la vârf; 

— Elenistic-dacic, cunoscut încă dinainte de cucerire şi 
păstrat de populaţia autohtonă a provinciei. 

În unele descoperiri arheologice (Mărculeni, Aiud) 
lanţurile găsite alături de cuțitul de plug indică utilizarea 
plugului pe roţi. 

Dintre uneltele agricole romane descoperite în Dacia 
menţionăm: sapa romană (trei tipuri: sarculum - cu lama în 
formă de scut, marra şi ligo), hârleţe (palla), aratrum, 
grape (restrum), seceri (falces strumentariae sau 
messariae), coasa (falx foenaria), topoare (securis) de 
diferite tipuri, cosoare şi cuțite de altoit (falces arboriae sau 
sylvaticae - pentru pomicultură şi falces vineticae pentru 
viticultură). Izvoarele menţionează existenţa unei 

Istoria Daciei romane instalaţii de treierat (plastellum 
Punicum) - luată de romani de la cartaginezi, dar cel mai 
frecvent se treiera cu ajutorul unui tăvălug cilindric, tras de 
vite. 

Cerealele se zdrobeau pentru a fi transformate în făină în 
râşniţe şi mori (molae), acestea de diferite tipuri, de la piua 
de piatră în care se sfărâmau cerealele cu ajutorul unui 
pisălog (mola trusatilis) la cele puse în mişcare de un 
animal (mola asinaria) sau de forţa hidraulică (mola 
aquaria) - aceasta descoperită în regiunea auriferă a Daciei 
şi la Sucidava. 

Cele mai numeroase, aproape în fiecare aşezare, sunt 
râşniţele din piatră, din tuf vulcanic şi se învârteau cu mâna 
(molae manuariae) printr-un mâner fixat lateral sau 
vertical, în dunga pietrei. O râşniţă portativă pentru zdrobit 
alimente fierte era mortaria (albii de pisat) foarte 
răspândite (unele cu ştampila producătorului), de execuţie 
locală sau de import. 

Se poate concluziona că în provincia Dacia noul sistem de 
proprietate şi distribuire a pământului ca şi diversitatea 
noilor unelte agricole au dus la practicarea unei agriculturi 


performante care, în perioadele de avânt economic ale 
provinciei (şi Imperiului) au asigurat necesităţile interne de 
produse agricole, ele deţinând ponderea principală şi în 
exportul provinciei. 

Exploatarea bogățiilor subsolului 

Cucerirea romană s-a datorat, pe lângă cauze politice, 
strategice şi de ordin economic, şi solului şi subsolului 
Daciei, bogate în minereuri feroase şi neferoase, piatră de 
construcţie, depozite de sare. 

Exploatarea aurului şi a metalelor neferoase 

Exploatarea metalelor preţioase (aur şi argint) are o 
îndelungată tradiţie în spaţiul dacic, îndeosebi în 
Transilvania. Există o artă a argintului şi aurului dac, 
reflectare a unor realităţi economice privind exploatarea şi 
prelucrarea acestor metale în Dacia preromană. Estimările 
privind tezaurul dus de Traian din Dacia (J. Carcopino) 
indică drept o posibilă motivaţie pentru cucerirea Daciei 
marea bogăţie de metal preţios a munţilor săi, îndeosebi 
Munţii Apuseni. 

Încă din perioada când, după cucerire, Traian se mai afla 
în Dacia, este organizată administrativ zona minieră: se iau 
măsuri pentru mărirea producţiei de aur, se înfiinţează noi 
aşezări miniere, începe construcţia de drumuri care să lege 
cele mai importante centre miniere de Alburnus Major. 

Există două zone importante: Munţii Apuseni şi Banat. 
Zona Auriferă din Munţii Apuseni a fost împărţită în şapte 
regiuni miniere. 

Toate aceste puncte miniere au fost organizate 
administrativ. Minele fiind proprietate imperială, în fruntea 
lor se afla un „procurator aurarium” - ca 

Istoria Daciei romane împuternicit al împăratului. Primul 
„procurator aurarium” al minelor de aur din Dacia a fost 
Ulpius Herminas, libert a lui Traian, mort în funcţie la 
vârsta de 55 de ani. 

Din cronologia procuratorilor minelor de aur rezultă că 
exploatarea minieră în Munţii Apuseni a suferit doar o 


întrerupere sau stagnare temporară în vremea războaielor 
marcomanice. Sediul administraţiei provinciale a exploatării 
minelor de aur a fost la început la Ampelum (Zlatna) 
„Procuratorul aurarium” avea în subordinea sa numeroşi 
funcţionari, tabulori şi ajutoarele lor „aditores tabula”, care 
ţineau evidenţa exploatărilor şi arhiva, ei fiind liberţi ai 
casei imperiale sau sclavi imperiali. 

Lângă Alburnus Major s-a descoperit un important 
material epigrafic şi unelte. Împăratul exploata minele prin 
arendarea unor întreprinzători numiţi „leguli”. În mină se 
folosea munca sclavilor, a celor condamnaţi la muncă 
forţată şi a oamenilor liberi angajaţi prin contract. 

Administrativ, sistemul de organizare a regiunii aurifere 
din Munţii Apuseni era împărţit în trei sectoare: 

[. 

Al municipiului Ampelum, care adăpostea şi administrarea 
minieră; 

Îl. Aşezarea Alburnus Major (Roşia montană). 

III. 

În jurul oraşului de azi Brad. 

Aşezările miniere din jurul Ampelum-ului se compuneau 
din aşezări care nu puteau ajunge la dimensiunile unui 
vicus. Fiind centrul minier al aurului, Ampelum-ul era păzit 
de soldaţii Legiunii XIII Gemina. 

Pentru o mai bună exploatare a minelor de aur, Traian a 
adus şi colonizat în Dacia colonişti dalmaţi specializaţi în 
extragerea aurului. După cum rezultă din inscripţii, un 
important număr de dalmaţi locuiesc în sate sau cartiere 
separate, numite după seminţiile din care fac parte. 
Înscripţiile şi tăbliţele cerate arată prezenţa orientalilor în 
regiile aurifere, în postura oamenilor de afaceri (leguli). 

Tehnicile folosite şi uneltele erau rudimentare. Un 
important centru a fost la Amlaşu Mare care avea mai multe 
puncte de extracţie în satele apropiate: Poiana, Amlaşu Mic 
şi dealurile din zonă. La Poiana a fost descoperită o aşezare 
minieră. La Amlaşu Mic, într-o construcţie s-a descoperit o 


inscripţie în cinstea împărătesei Lucilla în care „legatus et 
familia aurarum” îşi înscrie numele înaintea arendaşilor de 
mină (leguli aurarum). Ordinea trecerii pe inscripţie 
dovedeşte poziţia superioară a primilor faţă de leguli. 

Sclavii şi liberţii din oficiul procuratorial de la Ampelum 
prezentau frecvent nume specifice clasei lor cu rezonanţă 
greco-orientală (Diocles, Suriales, etc.). Sclavii persoanelor 
particulare indică o stare materială bună a celor ce trăiau 
din exploatările miniere aurifere. „Leguli” constituiau 
asociaţii cu caracter profesional - colegium aurorum. 
Colegiile lucrătorilor dalmaţi erau 

Istoria Daciei romane conduse de princeps care, datorită 
poziţiei lor, obțineau cu uşurinţă cetăţenia romană. 

Se poate constata că deşi galeriile şi puţurile aurifere 
puteau fi date în exploatare unor particulari, rezultatul 
muncii în mină - respectiv producţia auriferă - a fost şi în 
provincia Dacia monopol de stat. 

Aurul şi argintul exploatat în Dacia romană (cu excepţia 
celui prelucrat pe plan local) era destinat monetăriilor din 
Siscia, Sirmium, Viminacium, ajungând până chiar la Roma. 
Este greu de evaluat cantitatea producţiei aurifere a 
provinciei. Din lipsa informaţiilor, se pot face doar supoziţii 
pe baza analogiilor din alte provincii. Pentru cei 165 de ani 
de stăpânire romană s-a propus cifra de 11.200 kg aur, 
obţinut din Dacia, cifră neacceptată de către toţi 
cercetătorii. 

Tehnologia obţinerii aurului se deosebeşte de cea a altor 
metale întrucât el apare în stare nativă sub forma unor 
filoane sau pepite. Diodor din Sicilia redă procedeul 
zdrobirii minereului, alegerea sterilului cu mâna, 
transportarea masei semiprelucrate la locurile de 
măcinare. Aici se executa pisarea în mojare, cu ajutorul 
unor răngi de fier, apoi măcinarea în râşniţe prevăzute cu 
mânere, până când minereul ajunge la mărimea unui bob 
de linte. 


Spălarea se făcea în canale săpate în pământ, firele de aur 
colectându-se cu ajutorul unor tufe de rosmarin. Apoi tufele 
se uscau şi se ardeau pentru a recupera aurul. Produsul 
obţinut prin spălare era topit în recipiente de lut, executate 
dintr-un material refractar (creuzete) care se introduceau 
într-un cuptor. 

Datorită faptului că aurul conţinea şi anumite cantităţi de 
argint (în Munţii Apuseni în procentaj ridicat), era supus 
unui proces de rafinare (numit cementatio) pentru 
eliminarea impurităților. În acest scop se adăugau cantităţi 
de plumb şi tărâţe de orz sau alte metale indicate de autorii 
antici (cositor etc.). Creuzetele descoperite în Dacia la 
Lupşa şi Baia de Arieş nu poartă urmele unui foc puternic, 
deci retopirea avea loc la o temperatură moderată şi 
constantă. Aurul exploatat din depozitele aluvionare, 
conţinând mai puţini compuşi mineralogici, nu era supus 
unei topiri repetate. 

Aurul se mai putea obţine şi prin amalgamarea, cu ajutorul 
mercurului, tehnologie cunoscută din izvoare dar şi din 
descoperirile arheologice din zona minieră a Daciei. În zona 
oraşului Zlatna s-au descoperit două vetre pentru 
reducerea minereului, considerate de cercetători drept 
„distilerii” primitive de mercur. Minereul era supus unei 
operaţii de prăjire închisă, descompunându-se în vapori de 
mercur şi oxizi de sulf. Operația se execută în vase 
piriforme cu gât înalt în care se introducea o cantitate de 
cinabru, fiind astupate ermetic cu un dop de argilă crudă. 
La temperatura de 400* 

Istoria Daciei romane 

Celsius cinabrul se descompunea. În timpul răcirii, 
mercurul se condensa şi se aduna pe fundul vasului, de 
unde se recolta prin scurgere. 

Metalurgia argintului este mai complexă decât cea a 
aurului. În minereu argintul apare amestecat cu plumbul. 
Cuptoarele de redus minereul aveau două compartimente, 
corespunzând la două faze ale procesului de topire. În cel 


superior se obținea plumbul brut, iar în cel inferior se 
rafina plumbul prin separarea argintului. 

Nu se cunosc în Dacia cuptoare de topire pentru obţinerea 
argintului, nici măcar gropi. Pentru rafinarea minereului 
topit în primă fază nu era nevoie de cuptoare, putând fi 
utilizate şi creuzetele. 

Tehnologia metalurgiei cuprului se deosebea din punct de 
vedere chimic şi al construcţiei cuptorului de tehnologia 
aurului şi argintului. Temperatura de topire de peste 1000* 
Celsius impunea folosirea unor materiale refractare de 
calitate. 

Mineritul şi metalurgia fierului 

Au avut o tradiţie foarte îndelungată în spaţiul dacic, încă 
înainte de cucerirea romană. Pentru epoca romană, 
informaţiile privitoare la metalurgia fierului sunt reduse. 
Exploatarea minelor şi prelucrarea metalului constituiau 
proprietatea statului roman, organizat după un sistem 
centralizat, cu sediul la Roma. Exploatarea zăcămintelor 
era condusă de un Procuratores metallorum care aveau 
atribuţii bine stabilite, putând fi mutaţi de la un district 
minier la altul. Procuratorii aveau în subordine exploatări 
miniere conduse de conductores ferrarium. În ordine 
ierarhică urmau vegtigal ferrariarum care se ocupau cu 
organizarea procesului propriu-zis de minerit, iar villicus 
officinarum ferrariarum aveau sub control instalaţiile 
metalurgice. 

O inscripţie descoperită la Teliuc (jud. Hunedoara) 
menţionează în timpul lui Caracalla doi arendaşi ai minelor 
de fier, conductores ferrarium care fac o închinare 
împăratului. 

Aceşti conductores alcătuiau poate o asociaţie de 
exploatare a fierului în Dacia, o societas. Datorită 
însemnătăţii mai reduse a fierului faţă de aur, fierul era 
concesionat spre exploatare unor arendaşi (spre deosebire 
de Illiricum unde exploatarea fierului era administrată 
direct de câtre procuratorii imperiali). 


Înscripţia de la Teliuc dovedeşte că acolo se afla centrul 
administraţiei minelor de fier din Dacia. Urme de 
exploatare au mai fost constatate în această regiune la 
Hunedoara, Gherla, Ruda. 

Mici exploatări miniere sunt documentate în centrul şi 
sudul Banatului, deşi modeste faţă de cele din Munţii 
Apuseni şi Transilvania. Din lipsa cercetărilor arheologice 
acestea nu oferă informaţii prea clare privind 

Istoria Daciei romane sistemul de exploatare. Cercetările 
sunt îngreunate de faptul că aceste exploatări au continuat 
şi în evul mediu precum şi în perioada modernă, ducând la 
distrugerea eventualelor materiale arheologice. Tehnica 
exploatării în evul mediu a evoluat foarte puţin faţă de cea 
romană, acest fapt ducând la confuzii de datare. 

Numeroase centre miniere au existat şi în masivul 
Semenic şi pe valea superioară a Timişului şi afluenții săi. 
Fierul se exploata la Bocşa Montană, Reşiţa şi Anina, iar 
plumbul se extrăgea din zona Centum Putei, Moldova Nouă 
şi Ebenthal (lângă Orşova). Lucrări de exploatare a fierului 
în perioada romană s-au găsit la Criciova (Timiş) în cadrul 
unei aşezări rurale. Pe o suprafaţă de 600 în. s-au 
descoperit ziduri romane reprezentând un centru 
meşteşugăresc datat în sec. III d. Hr. Exploatări miniere s- 
au mai descoperit la Tincova, Turnu Rueni şi Vârciorova. 
Între Găvojdia şi Jena s-a găsit o mână turnată din bronz, 
pusă în legătură cu zeiţa siriană Sabasius. 

Importante exploatări miniere romane au fost la Bocşa 
Montană (CS) pe locul numit „Cracul de aur”. Aici s-au găsit 
opaițe, drugi de fier, sape, ciocane, icuri, ele fiind 
descoperite în cavităţi speciale săpate în stâncă. 

La Bocşa Montană este dovedită existenţa unui 
detaşament de pază pentru cei care munceau cu forţa fizică 
(îndeosebi sclavi - domati metalla). O aşezare de mineri 
este atestată la Dognecea, zona de provenienţă a minerilor 
fiind necunoscută. 


La Cinciş a fost cercetată o villae rusticae şi o necropolă 
din apropiere cu o construcţie funerară şi 17 morminte, 
necropola reprezentând locul de înmormântare al 
proprietarului minei de fier şi a lucrătorilor, fapt dovedit de 
bucăţile de metal depuse în morminte ca simbol al 
îndeletnicirii defuncţilor. 

În zona Moldova Nouă existau multe puncte de exploatare 
a minereurilor de fier. Dezvoltarea aşezărilor miniere a fost 
împiedicată de dificultatea păstrării legăturii cu principalele 
artere economice, aşezările fiind plasate pe văile înguste, 
precum şi de faptul că zona nu se preta practicării 
agriculturii. 

Ca urmare, aşezările care s-au creat au avut mai mult un 
caracter sezonier, format din locuinţe improvizate şi puţin 
rezistente. 

Cu tot numărul lor mare, aşezările miniere din Banat nu 
au ajuns la nivelul de dezvoltare a celor din Transilvania (nu 
au devenit oraşe), atât datorită lipsei condiţiilor favorabile 
cât şi datorită faptului că aici colonizarea nu a fost atât de 
intensă ca şi în Dacia Superioară. Se folosea pe scară largă 
munca oamenilor liberi dar şi a sclavilor şi ocnaşilor. Cele 
mai importante centre miniere beneficiau de un 
detaşament de pază format dintr-un grup de soldaţi, 
numărul lor fiind determinat de mărimea exploatării 
miniere. 

Zonele bogate în metale au fost proprietatea împăratului, 
exploatarea lor începând imediat sau la scurt timp după 
cucerire. Fierul exploatat în Dacia era destinat satisfacerii 
nevoilor interne, arendaşii minelor de fier având 

Istoria Daciei romane probabil şi dreptul de 
comercializare a metalului, fiind însă obligaţi ca pe lângă 
arenda datorată fiscului imperial, să predea şi o parte din 
producţie (fierul obţinut) administraţiei provinciei, folosit în 
special pentru nevoile armatei. 

O inscripţie de la Apulum menţionează doi arendaşi care 
se ocupau totodată şi de producerea şi întreţinerea 


armelor. Execuţia armelor era supravegheată de 
administraţia imperială. 

Din punct de vedere juridic, prin lex Metalli Vipascensis 
(fines metalli) se stipulează faptul că teritoriul fiscal al unei 
mine este strict separat de restul provinciei. Oraşele sunt 
întotdeauna în afara fines metallorum. Cele care erau în 
interior se numeau vicus castellum. Munca în mine era 
organizată pe baza unui contract între minerii liberi şi 
arendaşi. De transportarea metalului sub formă de lingouri 
de la atelierele meşteşugăreşti se ocupau detaşamentele 
militare. 

Extracţia minereului era foarte grea, în condiţiile tehnicii 
rudimentare. 

Minereul era extras din puțuri sau galerii care porneau 
din faţa dealului. 

Principala metodă de extracţie era aceea de a încălzi 
puternic minereul, peste care apoi se turna apă, răcirea 
bruscă a rocii provocând crăpături. În crăpături se 
introduceau icuri de lemn cu care se desprindeau calupuri 
de minereu care apoi se transportau la atelierele de 
reducere. Atelierul metalurgic de mici dimensiuni 
descoperit la Criciova (Timiş) conţinea în inventar un 
fragment de lupă de fier cu diametrul de 26-28 cm, groasă 
de 4,5 cm. Cuptorul de redus minereu în care a fost 
obţinută a trebuit să fie distrus. 

În apropierea bazei cuptorului se aflau una sau două 
perforaţii prin care se introduceau tuburi de suflare din lut 
folosite pentru tirajul de aer în timpul arderii. 

Cuptoare asemănătoare au mai fost găsite la Şoşdea, 
Fizeş, Reşiţa, Berzovia. 

Cuptorul se instala într-o groapă de dimensiuni mai mari 
unde se constată inventar ceramic, obiecte din fier şi sticlă. 
Un astfel de cuptor putea produce 100 kg zgură, pentru 
aceasta erau necesare 200 kg minereu, din care se 
obțineau aproximativ 34 kg fier. Topirea dura aproximativ 
20 de ore. Lupa de fier era scoasă din cuptor şi prin 


ciocănire se îndepărta zgura iar apoi se introducea în 
cuptor pentru a doua topire care contribuia la purificarea 
metalului. 

Metalul era transportat în bare de cca. 4-5 kg şi lungi de 
50 cm (0,5 în). În cazul Criciova, sursa de materie primă 
era minereul extras din Munţii Poiana Ruscăi. 

Fierul brut se obținea sub forma unor lupe de cca. 30 kg 
care erau apoi prelucrate din nou prin forjare. Prin batere 
cu ciocanul la cald se mărea duritatea, iar prin procedeul 
călirii se obținea oţelul, cu calităţi superioare 

Istoria Daciei romane fierului. Aliajul de fier-carbon 
prelucrat dădea următoarele varietăţi; oţel, fier moale, 
fontă albă şi fontă neagră. 

După obţinerea metalului (feros sau neferos) el era 
prelucrat în cadrul atelierelor. Se executau obiecte casnice, 
unelte agricole şi artizanale, arme, podoabe, obiecte de 
port; meşterii fierari şi bijutierii (aurari, argintari) 
stăpânind tehnologia transformării metalului brut în piese 
finite. 

Cercetările arheologice au evidenţiat în castre şi aşezări 
civile prezenţa unor instrumente şi creuzete folosite în 
prelucrarea metalelor. Au fost stabilite două tipuri de 
ateliere: 

[. Ateliere pentru producerea de piese de podoabă şi piese 
de echipament militar 

ÎI. Atelier pentru producerea de piese de uz comun, de 
cult şi ateliere pentru turnat statui votive 

Din prima categorie au fost descoperite în prezent 13 
ateliere de bijutier dintre care, la Tibiscum 5(4 de bijutier - 
unul de fibule - şi unul de echipament militar); la Dierna 1 
atelier de bijuterii de bronz, la Napoca un atelier de fibule, 
un atelier la Potaissa, atelier de fibule la Porolissum iar 
ateliere de echipament militar la Bucium, Romita, Gilău, 
Bologa, Feldioara, Căşei, Romula, Slăveni. Se mai 
presupune pe bază de informaţii ateliere la: Copăcei, Ilişua, 
Micia, Gherla, Apulum. 


În a II-a categorie de ateliere sunt cele care produc piese 
din plumb şi bronz 

— Drobeta, Sucidava, Romula - plăcuţe cu cavalerii 
danubieni, iar pentru statuete mărturiile sunt foarte puţine 
- Venus Pudice la Dierna şi o piesă de mâner la Romula. În 
ceea ce priveşte descoperirea de la Bucium, ea 
demonstrează că existau castre pe limes care şi produceau 
echipament militar. 

Numărul mic de ateliere din Dacia poate fi pus şi în 
legătură cu slaba cerere a pieţei din zonă. O altă 
caracteristică a producţiei meşteşugăreşti este faptul că 
majoritatea atelierelor se află în mediul militar ceea ce 
arată că producţia metalurgică trebuia să satisfacă nevoile 
armatei. 

Din sec. III desele conflicte militare vor determina 
renunţarea la paza minelor, districtele miniere vor decădea, 
astfel încât se va folosi preponderent iniţiativa particulară. 
Instabilitatea politică va influenţa negativ dezvoltarea 
activităţilor miniere şi implicit a celei metalurgice, 
determinând o criză a metalului. Se va practica 
tezaurizarea metalului vechi, utilizat pentru retopire. 
Precaritatea condiţiilor va restrânge exploatarea şi 
prelucrarea metalului la comunităţile rurale. 

Istoria Daciei romane 

Exploatarea sării şi a pietrei 

Exploatarea sării 

Exploatarea şi valorificarea sării a constituit una dintre 
principalele ocupaţii ale populaţiei din Dacia. Monumentele 
epigrafice fac referiri la modul de organizare a salinelor. 

Pe baza analogiilor, se presupune că au existat exploatări 
de suprafaţă cu secţiune pătrată cu latura de 7m., 
prevăzute cu armături din lemn de fag sau stejar fasonat. 
Blocurile se scoteau de la talpa exploatării, pentru 
desprinderea lor folosindu-se penele şi răngile. După 
atingerea nivelului de sare (între 0,30 - 10 în) se montau 
jgheaburi pe suporţi de lemn, prin care se aducea apă dulce 


de la suprafaţă. În contact cu sarea, apa devenea tot mai 
saturată, sarea urcând la suprafaţă. Procedeul ducea la 
părăsirea salinei destul de repede şi deschiderea altei 
saline, la 15-20 în de cea abandonată. 

Când apa se aducea de la distanţă mare, se foloseau roţile 
hidraulice. 

Tabula Peutingeriana menţionează localităţile unde s-a 
exploatat sarea. La Salinae lângă castrul Potaissa şi la Ocna 
Sibiului s-au identificat exploatări romane. Tot în epoca 
romană s-au utilizat exploatările de la Sic, Pata şi Ocna 
Dejului, în regiunea salinelor de pe Târnava, la Sânpaul- 
Homorod. În localităţile Rupea (Braşov), Cojocna (Cluj) de 
asemeni s-au depistat urme ale exploatărilor de sare. Sarea 
transilvăneană era transportată pe Mureş. Pe Olt până la 
Dunăre se transporta sarea din salinele de la Ocnele Mari. 
În Maramureş sunt cunoscute salinele de la Coşteiu şi 
Crăciuneşti. 

Administrarea salinelor (proprietate imperială) se făcea de 
către arendaşi (conductores salinarum), ele putând fi 
arendate împreună cu păşunile (conductores pascui et 
salinarum), putându-se arenda chiar şi dreptul la desfacere 
a sării. Este cazul lui Publius Aelius Strennus, conductor 
pascui, salinarum et commerciarum, concomitent patron al 
colegiului plutaşilor. Se mai cunosc din inscripţiile Daciei 
încă doi conductores salinarum: Aelius Mar (i) us semnalat 
în două inscripţii, la Micia şi Domneşti şi C. Iulius Valentinus 
la Sânpaul-Homorod. Sarea extrasă din Transilvania 
aproviziona regiuni întinse din Europa centrală şi sud estică 
până în Evul Mediu, transportul făcându-se cu plutele pe 
Mureş sau pe Olt şi Dunăre. 

Carierele de piatră 

Piatra a constituit materia primă de bază la edificarea a 
numeroase edificii urbane şi militare (fortificaţii), apeducte, 
mausolee, poduri şi monumente epigrafice şi sculpturale. 
Având o atât de largă utilizare, este firească preocuparea 
pentru exploatarea carierelor de piatră de construcţie 


(calcar, granit) şi marmură. Deschiderea unei cariere 
presupunea stabilirea a o serie 

Istoria Daciei romane de factori: tipul de rocă, granulaţia 
şi densitatea acesteia, mărimea suprafeţei de exploatare, 
factori geologici, direcţia diaclazei. 

Maximul de rocă ce urma a fi exploatată era apoi împărţit 
în sistemul de diaclază (acesta formând direcţiile naturale 
de despicare a straturilor). 

Pentru a disloca blocul de piatră, într-o primă operaţie 
trebuiau săpate şanţuri înguste cu ajutorul unor ciocane 
duble, ascuţite la un capăt. Apoi se introduceau un şir de 
icuri metalice, bătute cu ciocane foarte grele. La Deva 
(dealul Bejan) au fost descoperite trei ciocane. Pe un capitel 
roman descoperit la Napoca sunt redate, pe lângă un 
ciocan de pietrar cu două braţe şi câteva dălţi ascuţite, o 
daltă simplă şi o daltă cu trei dinţi. Uzura mare a metalelor 
utilizate în carieră presupune existenţa în apropiere a unor 
ateliere de fierărie care asigurau schimbul de unelte. 

După desprindere, blocurile erau transportate pe uscat 
sau pe apă. Blocurile de până la zece tone erau 
transportate pe uscat cu ajutorul unor roţi tubular 
cilindrice. De obicei, blocurile foarte mari erau transportate 
pe apă. 

Nu există informaţii privind organizarea numeroaselor 
cariere de piatră din Dacia. Prin analogie cu alte provincii, 
se presupune că ele au fost exclusiv proprietate imperială. 
Procuratorul imperial avea în atribuţiile sale întreaga 
activitate a carierei şi de expediere a blocurilor. În aparatul 
administrativ se includea şi un procurator sau ofiţer (cu 
rang de centurion) care supraveghea operaţiunile tehnice, 
asigurând calitatea pietrei extrase. Existau şi funcţionari 
speciali care urmăreau transportul până la destinaţie. 

În condiţiile în care particularii preluau în folosinţă 
carierele (sau doar anumite porţiuni de carieră) aceştia 
plăteau o anumită sumă de bani, având un statut juridic 
intermediar între funcţionarii imperiali şi arendaşi. 


În cadrul lucrătorilor la cariere (lapicizi) intrau oameni de 
condiţie liberă şi liberţi. Nu există în Dacia atestări privind 
munca sclavilor în cariere, deşi se presupune că sub 
supraveghere militară au lucrat atât sclavi cât şi 
condamnaţi la muncă silnică. Cei mai mulţi pietrari par să fi 
fost de origine greco-dalmată sau italică. Ei se organizau în 
corporaţii profesionale. La Micia este atestat un collegium 
lapicidarim. Unul asemănător trebuie să fi existat şi la Ulpia 
Traiana Sarmizegetusa., unde au funcţionat mai multe 
ateliere de pietrari. 

Fiecare aşezare mai importantă din Dacia şi-a avut propria 
carieră de piatră. 

Dintre cele mai importante sunt; cea de la Bucova 
(marmură) lângă Ulpia Traiana, altele la Călan, Strei, Săcel, 
Deva. Apulum se alimenta cu piatră din cariera de la 
Geoagiu, iar Potaissa - de la Gherla; în zona Drobetei se 
cunosc cariere la Vârciorova şi Gura Văii, iar în Banat la 
lablaniţa şi Petnic. Blocurile de piatră erau utilizate pentru 
necesităţile locale, dar puteau fi şi exportate (marmura). 

Istoria Daciei romane 

Meşteşugurile 

Faţă de epoca statului dac, producţia meşteşugărească a 
provinciei a luat un avânt considerabil, diversificându-se şi 
crescând calitativ şi cantitativ. 

Meşteşugarii erau organizaţi în colegii (colegia) care 
reprezentau asociaţii de ajutor reciproc organizând 
ceremonii religioase, banchete, distribuind ajutoare. 
Autorităţile apelau la colegii pentru îndeplinirea anumitor 
sarcini obşteşti. Colegiile aveau o organizare paramilitară, 
membrii lor fiind împărţiţi în decurii (colegiul faurilor de la 
Ulpia Traiana avea cel puţin 15 decurii şi era condus de un 
praefectus sau magister. Deţinea local propriu (schola) 
pentru organizarea diferitelor activităţi. Pentru a se 
proteja, ele îşi alegeau câte un protector dintre 
personalităţile marcante (patronus defensor) pe care îl 
onorau prin inscripţii. 


Cel mai frecvent menţionat colegiu era cel al faurilor 
(collegium fabrum), menţionat în marile oraşe ale Daciei: 
Ulpia Traiana, Apulum, Drobeta. 

Cuprindea pe cei care se ocupau cu metalurgia, dar şi alte 
meşteşuguri (dulgheri, zidari, olari) şi negustori legaţi de 
aceste meşteşuguri. Sunt atestate epigrafic şi alte colegii: 
colegium centonariorum (al postăvarilor), lapidariorum 
(pietrari), utriculariorum (plutaşi), lecticariorum (purtători 
de lectica şi hamali). 

Înscripţiile atestă de asemenea meserii, fără a se şti dacă 
cei care le practicau erau organizaţi în colegii: mensor 
(inginer hotarnic), arhitectus, coriarius (curelar), 
armamentarii (armurieri), ocularii (oculişti - preparau şi 
vindeau alifii pentru boli de ochi). 

Descoperirile arheologice atestă zidari, olari, sticlari, 
giuvaergii dovediţi prin rezultatele muncii lor. Materialul de 
construcţie din lut era produs în officinae civile sau militare. 
Cea a lui Mannius Servius Donatus de la Ulpia Traiana era 
cea mai cunoscută. 

Cel mai răspândit era meşteşugul olăritului, ceramica 
reprezentând majoritatea inventarului din aşezări şi 
necropole. Domina ceramica lucrată la roată. Fiecare 
aşezare mai importantă deţinea propriile ateliere pentru 
necesităţile sale, dar marile centre lucrau pentru zone mult 
mai largi (ex. 

Centrele de la Micăsasa - Sibiu, Cristeşti - Mureş, etc.). 
Cuptoare de ceramică s-au descoperit la Ulpia Traiana, 
Apulum, Micia, Tibiscum, Romula, Sucidava, Drobeta, etc. 

În aceste ateliere se produceau atât vase de uz 
gospodăresc cât şi imitații după ceramica de lux (terra 
sigilata) importată din Gallia, Germania sau Pannonia. Cel 
mai mare centru de producţie de terra sigilata descoperit 
până în prezent este la Micăsasa. În marile ateliere se 
turnau opaițe (lucernae), existând şi ateliere profilate doar 
pe acest produs. De asemeni se realizau din teracotă 
statuete, plăci ornamentale, medalioane. 


Istoria Daciei romane 

S-au descoperit ateliere de sticlărie la Tibiscum şi Ulpia 
Traiana. La Romula şi la Porolissum s-au găsit urmele unor 
ateliere pentru producerea de geme şi camee. 

Numeroase şi importante în viaţa economică a provinciei 
au fost atelierele de ceramică şi materiale de construcţii. 

Ateliere de ceramică şi materiale de construcţii 

Despre existenţa unor ateliere în care se producea 
ceramică sau materiale de construcţii, vorbesc atât 
izvoarele scrise (ştampile), cât şi descoperirile arheologice: 
urme ale instalaţiilor de ardere, tipare, instrumente de 
lucru. 

Prezenţa unui cuptor de ars ceramică (materiale de 
construcţii) este pusă în legătură cu funcţionarea unui 
atelier specializat în domeniu. 

Clasificând atelierele în funcţie de proprietarul lor, s-a 
constatat şi în cazul Daciei Romane existenţa officinelor 
militare şi a celor civile. 

În mediul militar au existat cărămidării aparținătoare 
castrelor. Ele au fost amplasate în interiorul castrului 
(Drobeta) sau, în cele mai multe cazuri, în zona canabaelor. 
Materialele de construcţii produse de aceste officine 
(cărămizi, ţigle, olane, tuburi pentru apeducte sau 
hipocaust) erau utilizate pentru ridicarea fortificaţiei, a 
clădirilor de interes public, dar erau vândute şi în mediul 
civil. De altfel, cu timpul producţia s-a mutat din castru în 
mediul civil (Napoca, Dierna, Ulpia Traiana Sarmizegetusa). 

Pe lângă cărămidării, în castre au funcţionat şi ateliere de 
olari. 

În fiecare castru sau în zone mai mult sau mai puţin 
îndepărtate de acesta s-au găsit urme materiale care fac 
trimitere la funcţionarea unor cărămidării. 

Aşa sunt cărămizile ce poartă ştampila diferitelor unităţi 
(legiune, cohortă, alae, numeri) ce au staționat la un 
moment dat în provincia Dacia. Astfel: 


— De la Romula provin materiale de construcţii ce poartă 
ştampila: LEG VII CLAUDIA sau LEG XI CLAUDIA. 

— La Drobeta: LEG XIII G, LEG IV FE, LEG IIIAL, L. V.M, 
lor adăugânduli-se atelierele din castrele de la Bumbeşti, 
Bivolari, Rădăcineşti, Stolniceni, Slăveni. 

— De la Derna provin abrevierile: COH I BR, LEG XIII R, 
LEG XIII G, DRP DIERNA. 

— La Tibiscum: CIS, NPT, ALH; 

— La Apulum: LEG XIII G; 

— La Potaissa: LEG. V.M. 

— La Micia: COH II HIS. 

— Porolissum cu ştampilele unităţilor ce au cantonat aici 
etc. 

Se consideră că materialele de construcţie produse în 
spaţiul militar, erau realizate de către detaşamente de 
cărămidari aflaţi sub conducerea unui 

Istoria Daciei romane magister, care se deplasau în 
diferite puncte, aplicând ştampila sediului principal de 
garnizoană. 

Officinele militare şi-au început activitatea imediat după 
cucerirea Daciei, iar după retragerea aureliană centrele s- 
au restrâns pe linia Dunării: Dierna, Ostrovul Banului, 
Gornea - acestea activând până în sec. III - IV. 

Urme ale cărămidăriilor şi ale atelierelor de olari au fost 
descoperite şi în mediul civil, unde officinele respective au 
fost amplasate în zone ce ofereau condiţii propice: lut de 
calitate, apa în apropiere, la fel şi lemnul necesar pentru 
alimentarea cuptoarelor. Şi aici au apărut cărămizi care 
poartă ştampila unor producători particulari: la Romula 
(GREC - exporta şi la Sucidava, QAB - abreviere cunoscută 
şi la Sarmizegetusa) sau atelierul lui Marcus Syrus de la 
Tibiscum, care producea pe lângă ceramică şi materiale de 
construcţii. De obicei, ştampilele aplicate pe materialele de 
construcţii ieşite din atelierele particulare, sunt scurte şi 
greu de descifrat. 


Pentru a-şi semna producţia meşterii utilizau ştampile 
dreptunghiulare şi mai rar pătrate, dar şi mărci speciale de 
olari (rozetă, cruce, frunză). Scrierea cu mâna se făcea 
ocazional. Aceste mărci se aplicau pe vase în diferite zone: 
pe toarta unei amfore - MARC SYR (Tibiscum); pe burta 
unui vas descoperit la Slăveni: 

O; ATTICUS - nume apărut pe un fragment de la Romula, 
AA - producător de opaițe din acelaşi centru. 

În mediul civil ateliere de ceramişti (cărămidari) existau 
atât în mediul urban cât şi în cel rural (villae rusticae sau 
centre de mai mică importanţă). 

Pe teritoriul Daciei Romane astfel de centre au fost 
identificate în urma descoperirii cuptoarelor pentru ars sau 
a unui bogat material ceramic. 

Officine au funcţionat la Micăsasa - cel mai mare centru de 
olari din Transilvania, unde s-au descoperit 15 cuptoare, 
tipare de vase şi ceramică; Micia - unde a fost descoperit 
un grup de cinci cuptoare, Apulum - două cuptoare, 
Ampelum - officina ceramistului Gaius Proculus, la Ulpia 
Traiana, la Tibiscum - unde prof. M. Moga a presupus 
existenţa unei prăvălii antice datorită multitudinii de cioburi 
provenite de la diverse tipuri de vase, toate găsite în 
aceeaşi clădire, Dierna, Ramna. 

În Oltenia ateliere au fost la: Romula - cel mai însemnat 
centru, unde în villa suburbană s-au găsit cinci cuptoare 
care au făcut parte dintr-un singur atelier, Sucidava (4 
cuptoare), Drobeta, Locusteni, Cârcea, Govora, Aquae 
(Cioroiul Nou), Ghidici, etc. 

În mai toate aşezările rurale trebuie să fi existat ateliere 
care să deservească interesele comunităţii, având caracter 
temporar sau permanent. N. Branga consideră că au existat 
officine în toate localităţile în care au apărut materiale de 
construcţii sau fragmente de ceramică. 

Este greu de stabilit dacă centrele au cunoscut o 
specializare strictă, unele producând numai cărămidă, ţiglă, 
iar altele olane, apeducte. Se pot observa 


Istoria Daciei romane diferenţele dintre atelierele de olari 
şi cele de cărămidari. În urma studierii cuptoarelor; cele 
din urmă sunt mai mari, iar placa de reverberaţie mai 
rezistentă. 

Un cuptor pentru ars ceramică (materiale de construcţii) 
are două părţi distincte: camera de foc (praefussium) şi 
camera de ardere. În săpături au fost surprinse mai multe 
tipuri de cuptoare: x) Cuptor cu plan dreptunghiular. 
Camera de foc era formată dintr-un canal lung (de la gura 
focarului şi până la peretele din spate, opus intrării) din 
care perpendicular pe el se desprindeau în stânga şi 
dreapta o serie de câte şapte canale, care aveau menirea să 
distribuie căldura din focar în întreg cuprinsul camerei de 
ardere. De pe cele şapte canale paralele porneau arcuri de 
boltă care încălecau canalul principal şi care aveau menirea 
de a susţine platforma orizontală ce separa cele două părţi 
ale cuptorului. 

Placa de reverberaţie era construită din straturi de 
chirpici şi fragmente de ţiglă lipite cu lut, faţa dinspre 
camera de ardere fiind bine fălţuită. Ea era străbătută de 
numeroase orificii dispuse în moduri ce variază de la un 
cuptor la altul. 

Camera de ardere avea formă dreptunghiulară, pereţii 
lipiţi cu lut, iar după aşezarea vasului pe grătar, aceasta se 
închidea printr-un strat gros de lut. 

Alimentarea cu lemne se făcea printr-un coridor boltit, 
flancat de cei doi pereţi. 

Astfel de cuptoare s-au descoperit la Micia, Garvăn, 
Sarmizegetusa. 

Y) Cuptor de formă dreptunghiulară cu colţurile uşor 
rotunjite şi cu perete median. Peretele median putea fi lăsat 
din pământ cruțat (Micia) sau construit din chirpici 
(Romula). În cazul cuptorului de la Romula, din cele două 
canale principale mai porneau câte cinci canale secundare, 
perpendiculare pe primele şi despărțite prin pereţi de 
chirpici. 


Astfel de instalaţii erau utilizate şi pentru arderea vaselor, 
dar în special pentru materialele de construcţii: cărămidă, 
ţigle, tuburi, plăci ornamentale. 

Z) Cuptor cu plan rotund şi stâlp central de susţinere. 
Focarul avea formă aproximativ rotundă, din centrul său 
pornind un plan realizat din pământ cruțat sau din cărămizi 
şi ţigle lipite cu lut (Tibiscum). Pe el se sprijinea placa de 
reverberaţie care era străbătută de orificii rotunde dispuse 
concentric. 

Istoria Daciei romane 

Partea de sus a camerei de ardere era în formă de boltă, 
construită din lut. Ea se ridica deasupra nivelului 
pământului, iar după un număr repetat de arderi trebuia 
refăcută. 

Vasele destinate arderii se aşezau pe deasupra, după 
aceea deschizătura era acoperită cu fragmente de ceramică 
şi lut. 

Alimentarea camerei de foc se făcea tot printr-un canal, 
iar după încălzire gura focarului se astupa treptat pentru a 
primi cât mai puţin aer, apoi, în ultima fază de ardere a 
obiectelor, gura se alimenta pentru ultima oară şi se astupa 
complet. 

Astfel de cuptoare au fost descoperite în Transilvania la: 
Cristeşti, Blandiana, Apulum, Potaissa, Napoca, Micia, iar în 
Oltenia la: Sucidava, Slăveni, Drobeta, Buridava, Bumbeşti. 

Există şi în afara graniţelor Daciei Romane, la: Străuleşti, 
Scheia, Dormăneşti. 

Aa) Cuptor rotund cu perete median pe care se sprijină 
placa perforată. Poate fi considerat o variantă a celui de mai 
sus, în Dacia fiind puţin răspândit (Locusteni), mai multe 
fiind în afara provinciei: Medieşul Aurit, Ceala - Arad şi în 
mediul carpic din Moldova. 

Bb) Cuptor rotund, la care camera de ardere era săpată în 
pământ şi era mai largă decât cea de foc. Grătarul se 
sprijinea pe trei pilaştri alipiţi de pereţi, fiecare realizat din 
câte şase bucăţi de chirpici. Peste camera de ardere se 


înălța deasupra solului o cupolă. Un astfel de exemplar s-a 
găsit la Sucidava. 

Ce) Cuptor de formă aproximativ ovală. (D=1,90 în) placa 
de reverberaţie se sprijinea pe un stâlp construit din 
cărămizi, dar şi pe bordura aflată pe marginea pereţilor 
camerei de ardere. 

La Tibiscum, într-un atelier de olărie ce era situat la 20-25 
în de castru, pe lângă cuptor s-au găsit anexe pentru 
pregătirea lutului: platformă pentru bătut lutul (L=3 în; 
1=0,90 în) şi două bazine pentru frământare şi curățirea 
lutului de impurități. 

Până în prezent se cunosc multe centre de producţie 
ceramică, cuptoare pentru arderea ceramicii găsindu-se la 
Apulum, Potaissa, Blandiana, Micia, Ilişua, Cristeşti, Orheiul 
Bistriţei, Tibiscum, Slăveni, Stolniceni, Sucidava, Drobeta, 
Romula, Bumbeşti, Locusteni etc. Dar cel mai important 
dintre toate pare să fie cel de pe vatra actualei comune 
Micăsasa, jud. Sibiu. 

Aşezarea Micăsasa din partea de Est a provinciei Dacia a 
fost fondată de coloniştii romani, situându-se pe drumul 
imperial ce ducea la Apulum şi totodată pe drumul ce pleca 
de la Apulum spre estul provinciei, vestigiile ei aflându-se 
pe aproximativ 20 hectare, cercetându-se până în prezent 
doar 23 

Istoria Daciei romane arii. Straturile de cultură materială 
demonstrează că fondatorii aşezării, coloniştii romani s-au 
stabilit aici încă din primii ani ai provinciei şi au dăinuit aici 
pe toată durata stăpânirii romane. 

În cadrul aşezării Micăsasa se practică o serie de 
îndeletniciri, cea mai importantă fiind olăritul. 

„Aşezarea romană de la Micăsasa este, incontestabil până 
în prezent, cel mai mare centru de olărie cunoscut în Dacia 
şi, se pare, din provinciile dunărene, fiind comparabil cu 
marile centre similare din Vestul Imperiului Roman.” (|. 
Mitrofan - conducătorul cercetărilor). Până la descoperirea 
acestei aşezări Dacia era socotită dependentă în domeniul 


producţiei de ceramică de provinciile învecinate. După 
descoperirile de la Micăsasa, cercetătorii afirmă că, 
dimpotrivă din Dacia erau exportate în provinciile 
învecinate din „barbaricum” ceramica terra sigilata. 

Despre structura atelierelor de olărit se ştie foarte puţin, 
considerându-se că existau 6 faze în confecţionarea 
ceramicii: 

III. Extracţia şi transportul argilei, IV. Prepararea pastei, V. 
fasonarea vaselor şi decorarea lor, VI. Uscarea, VII. 
Arderea, VIII. Înmagazinarea şi transportul produsului finit. 

Lutul curăţat de impurități era modelat în vase cu ajutorul 
roții olarului, pusă în mişcare de piciorul olarului în timp ce 
cu mâinile acesta modela bucata de lut aşezată pe roată. 
Decorarea vaselor se putea realiza prin diferite metode: 

— Incizarea lutului moale cu un obiect ascuţit; 

— Ştampilarea cu ajutorul unor ştampile din lut ars ce 
lăsau în lutul moale o varietate de modele. 

— Ornamentele în relief se obțineau cu ajutorul tiparelor 
sau prin tehnica barbotinei. 

În ceea ce priveşte mâna de lucru, în Dacia romană nu 
există dovezi ale prezenţei sclavilor în atelierele de 
ceramică, alături de oamenii liberi. 

Pe lângă vasele ceramice produse în Dacia romană, în 
atelierele de aici se făceau şi figurine de lut, imitând pe cele 
de bronz, importate şi reprezentând personaje umane sau 
divinităţi. Asemenea tipare folosite pentru confecţionarea 
statuetelor se cunosc la Apulum, Dierna, Drobeta, Romula. 

Unele dintre statuete erau probabil divinităţi dacice 
reprezentând un zeu cu barbă şi o zeiţă, uneori cu un copil 
între ei. 

Cercetările arheologice au demonstrat că în atelierele din 
provincia Dacia s-au realizat cele mai variate tipuri de 
ceramică; de la cea de uz comun, până la imitații după terra 
sigilata, diferite forme de vase, opaițe lucrate cu roata 

Istoria Daciei romane sau turnate în tipare, chiar mărgele 
de lut şi o camee din ceramică 


(Porolissum). 

Prelucrarea lutului a fost una dintre cele mai vechi 
îndeletniciri practicate de diferitele comunităţi umane. Încă 
dinaintea cuceririi romane, dacii foloseau cuptoarele pentru 
ars, iar ceramica acestora a fost utilizată şi în timpul 
provinciei. 

Cercetătorii au observat unele similitudini între cuptoarele 
dacice şi cele romane existente în provincie. Există 
diferenţe în ceea ce priveşte construcţia lor şi este 
sesizabilă evoluţia, însă aportul cuceritorilor este mai clar 
delimitat în ce priveşte tipologia vaselor sau în modul de 
ştampilare a acestora, respectiv a materialelor de 
construcţii. 

Ceramica în provincia Dacia 

Studierea ceramicii este importantă pentru cunoaşterea 
vieţii social-economice a provinciei Dacia. Cucerirea Daciei 
de către romani reprezintă un impuls pentru dezvoltarea 
meşteşugurilor locale. Atelierele de olărie încearcă - pe de 
o parte - să imite produsele importate pentru a satisface 
dorinţele păturilor avute, iar pe de altă parte se străduiesc 
să păstreze tradiţia, în scopul de a satisface gustul şi 
cerinţele mai conservatoare manifestate de păturile sărace 
ale populaţiei. În acelaşi timp, ceramica din import 
ilustrează legăturile economice ale Daciei cu alte provincii. 

Ceramica din epoca romană perpetuează ceramica din 
epoca premergătoare, din Latene-ul geto-dacic. Pe de o 
parte, există vase lucrate cu mâna sau numai la roată, ce-şi 
păstrează ornamentaţia de dinaintea cuceririi romane, 
astfel încât de multe ori este greu de deosebit un vas de 
secolul II d. Hr. De un altul din sec. 1î. Hr. (G. Popilian), iar 
pe de altă parte există în Dacia olărie de factură romană, 
aceasta fiind lucrată la roată, în alcătuirea căreia influenţa 
produselor indigene mai vechi a ocupat un loc însemnat, 
dându-i coloritul ce o deosebeşte până la un punct de 
ceramica din alte provincii ale imperiului. 


Vasele de tradiţia Latene-ului geto-dacic lucrate cu mâna 
sunt confecţionate din pastă grosolană amestecată cu mult 
nisip, un mic număr de vase au o pastă amestecată cu 
pietricele. Vasele sunt arse inegal, de culoare cenuşie sau 
uneori gălbuie. 'Toarta orizontală şi ornamentul vălurit sunt 
elemente des întâlnite în ceramica de epocă dacică Latene 
care se perpetuează şi în producţia ceramică din Dacia 
romană. Cele mai importante vase lucrate cu mâna sunt 
ceaşca dacică şi oala borcan. 

Ceaşca dacică este cel mai des întâlnită în aşezările 
romane din sec. II-III d. Hr,, fiind răspândită în acelaşi timp 
şi în aşezările carpice. Forma sa este tronconică, cu fundul 
mai scurt decât gura, cu o toartă sau două torţi, fiind uneori 
ornamentată. În aşezări ele au fost folosite ca opaițe, având 
urme de 

Istoria Daciei romane fum şi foloseau drept capace pentru 
urnele funerare. Forma ceştii dacice nu se schimbă, ea 
rămâne aceeaşi din sec. II d. Hr., până în sec. IV d. Hr. 

Oalele borcan sunt numeroase în aşezări şi necropole. În 
necropole sunt folosite ca urne funerare, cele mai multe 
fiind descoperite la Locusteni dar şi în aşezări rurale din 
provincie (Soporul de câmpie, Ocna Sibiului, Slăveni, 
Stolnicani, Cârcea, Ocniţa). Oala borcan are formă de sac 
sau uşor bitronconică. Cele mai des întâlnite sunt cele cu 
buza răsfrântă în exterior şi decorată cu brâuri alveolare 
aplicate pe umărul vasului şi mai puţin pe zona maximă de 
rotunjire. La acest tip există mici diferenţe de profil sau 
decor. 

Ceramica dacică lucrată grosolan nu are corespondent în 
ceramica romană provincială. Ea a persistat în mediul rural 
al provinciei în tot timpul stăpânirii romane, găsindu-se în 
castrele formațiunilor auxiliare, în cimitirele de incineraţie 
rurale, asociate fiind în aceleaşi gropi de provizii, bordeie, 
în acelaşi strat de cultură cu olărie şi produse romane. 
Amestecul acestor două specii ceramice asigură datarea 


olăriei primitive dacice în perioada romană şi exclude 
posibila sa apartenenţă la epoca dacică. 

Producţia sătească este principala sursă a ceramicii 
primitive dacice din provincie, folosită îndeosebi pentru 
uzul casnic şi fiind produsă în ateliere dar şi în gospodării, 
pentru nevoi personale. Cantitativ este relativ puţină, olăria 
de factură romană reprezentând majoritatea. Ea reflectă 
participarea dacilor la viaţa provinciei. Folosind produse 
romane, păstrează totuşi şi elemente de cultură proprie. 

Ceramica dacică fină continuă şi ea, dar într-o cantitate 
foarte mică, doar în aşezări rurale şi în număr redus de 
forme: fructiere, chiupuri, oale, străchini. 

Este de două categorii: din pastă zgrunţuroasă, care de 
cele mai multe ori are culoare cărămizie şi din pastă fină, 
cenuşie (categoria cea mai răspândită). 

Tipul de vas de factură dacică cel mai răspândit lucrat la 
roată este oala-borcan, modelată fie din pastă zgrunţuroasă 
de culoare cărămizie (identică cu oalele borcan modelate cu 
mâna), fie din pastă cenuşie cu suprafaţa lustruită. Corpul 
este bitronconic, cu umăr bine marcat în zona diametrului 
maxim, decorul fiind format din două-trei linii paralele 
adânc incizate, înălţimea vaselor fiind de 0,25-0,45 în. 

Motivele ornamentale ale ceramicii dacice din epoca 
romană se simplifică foarte mult sub influenţa ceramicii 
romane. Se mai păstrează încă brâul împletit alveolar sau 
crestat, proeminențe rotunde sau late, crestături sau 
alveole pe buza vasului, linia simplă, motivul „brăduleţ”, dar 
frecvenţa folosirii lor este mai redusă. 

Componenta locală în ceramica provinciei Dacia se poate 
constata şi în evoluţia unor forme ale ceramicii romane 
provinciale de culoare cenuşie-negricioasă, preluate din 
repertoriul olăriei dacice, vase care nu au analogii în 
ceramica din provinciile vecine. O categorie aparte de 
ceramică, mai 

Istoria Daciei romane bogat ornamentată, este formată din 
vase ştampilate, roşii sau negre-cenuşii, întâlnite în special 


în Dacia Porolissensis. Ea este tot de tradiţie dacică, 
dezvoltată în epoca romană, probabil în legătură cu noile 
ateliere din afara provinciei ale dacilor liberi (ex. Medieşul 
Aurit, jud. Satu Mare). Vasele sunt decorate cu ajutorul 
unor sigilii cu motive ornamentale de tradiţie dacică 
Latene. 

Ceramica romană din provincie se grupează în două 
categorii 

— Ceramică locală 

— Ceramică de import 

Ceramica locală 

Se împarte în cinci categorii: 

12. Imitaţii locale de terra sigillata 

13. Ceramica decorată cu figuri în relief 

14. Ceramica ştampilată 

15. Ceramica pictată ceramica de uz casnic 

Imitaţii locale de terra sigillata 

Preţul ridicat al ceramicii „terra sigillata” de import şi 
cererea tot mai mare a acestei categorii ceramice au 
stimulat încercările de imitație. Situaţia este comună şi 
pentru alte provincii precum Pannonia sau Moesia. 
Atelierele unde s-au găsit tipare de terra sigillata sunt 
răspândite în toată provincia Dacia, dar în special în oraşe. 
Tehnica este mai rudimentară, pasta mai zgrunţuroasă şi 
deci calitatea mai slabă a acestor vase imitate o face uşor 
de distins de cea originală. Anumite zone ale vasului, în 
care intră întotdeauna părţile cu decor în relief, sunt 
acoperite cu o vopsea roşie cu toată gama nuanţelor ei. 
Toate părţile decorate sunt realizate cu ajutorul tiparului. 

Elementele de decor sunt de natură umană, animalieră, 
vegetală sau geometrică. Combinarea acestor motive 
simple dă originalitatea decorului pe care îl compun. 

Ceramica decorată cu figuri în relief 

Decorul în relief nu se obținea cu un tipar în negativ 
pentru întregul vas, ca în cazul sigillatelor, ci prin 
realizarea unor motive ornamentale independente, care se 


aplicau apoi pe pereţii vasului respectiv. Metoda aceasta a 
fost folosită mai întâi la Pergam, de unde a fost preluată de 
olarii de la Arretium, ca în cele din urmă să se 
răspândească în centrele ceramice din mai multe provincii 
ale Imperiului roman. De remarcat în cadrul acestei 

Istoria Daciei romane grupe vasele decorate cu şerpi 
(Schlangefosse). Vasele de acest fel se pot clasifica în două 
categorii: dd) vase decorate cu şerpi şi alte figuri vase 
decorate numai cu şerpi. 

Luând drept criteriu tehnica realizării solzilor, putem 
distinge patru variante: 

— Vasele pe care solzii şerpilor sunt redaţi prin cerculeţe 
ştampilate; 

— Vasele pe care aceste detalii sunt realizate prin 
împunsături; 

— Vasele cu reprezentări realiste ale solzilor; 

— Vasele pe care solzii şarpelui nu au fost indicaţi. 

Semnificaţia acestor vase decorate cu şerpi în relief este 
pusă în legătură cu cultul lui Mithras sau al lui Sabazios. 
Alţi cercetători consideră că acest tip de ornament este de 
origine orientală, având semnificaţie apotropaică. Se 
admite însă, de către toată lumea, că ele servesc pentru 
îndeplinirea unor anumite ceremonii religioase în culte de 
origine orientală. Posibil deci ca ele să fi pătruns în Dacia 
odată cu coloniştii orientali. 

Ceramica ştampilată 

Tehnica ştampilării este folosită destul de frecvent în tot 
Imperiul roman. 

Ornamentarea prin ştampilare datează din sec. IV î. Hr. Şi 
până în sec. V-VI d. Hr. Ceramica ştampilată exista în Dacia 
încă din primii ani ai cuceririi romane, pe fondul cunoaşterii 
acestei tehnologii de către daci prin intermediul grecilor. 

După calitatea pastei putem împărţi ceramica ştampilată 
în două categorii: 

— Ceramica din pastă fină; 

— Ceramica din pastă zgrunţuroasă. 


— Iar după culoare, în ceramică roşie şi cenuşie. 

Vasele din pastă fină sunt frecvente în sec. II d. Hr., iar 
cele din pastă zgrunţuroasă sunt mai des întâlnite în sec. III 
d. Hr. Totuşi, ceramica din această categorie este rar 
întâlnită sau puţin publicată. 

Ceramica pictată 

Este o categorie de ceramică fină, mai rar întâlnită, pictată 
la exterior sau în interior cu ornamente geometrice (benzi 
de cercuri paralele), cu o vopsea de culoare roşie sau 
cărămizie pe fond gălbui. 

Există ipoteza că ceramica pictată din epoca romană este 
specific dacică şi continuă tradiţia autohtonă, anterior 
cuceririi romane. Răspândirea acestei ceramici pe tot 
cuprinsul imperiului dovedeşte că ea nu este specifică 
numai dacilor, ci este transmisă din Latene târziu ceramicii 
romane. 

Istoria Daciei romane 

Ceramica de uz casnic 

Prin aceste termen se înţeleg vasele care se întrebuinţau 
la pregătirea mâncării sau serveau drept veselă pentru 
masă. Se includ în această categorie şi unele tipuri de vase 
care foloseau la alte îndeletniciri casnice sau practici 
funerare, deoarece în cadrul acestei categorii nu se pot 
face delimitări precise. 

Ceramica de uz casnic exprimă mai precis individualitatea 
ceramicii romane provinciale din Dacia. Această categorie 
reprezintă în modul cel mai fidel sinteza romană cu cea a 
autohtonilor, în domeniul olăritului. Olarii daci au cunoscut 
cu siguranţă ceramica romană înainte de transformarea 
ţării lor în provincie romană. Strânsele legături economice 
şi culturale între lumea romană şi Dacia de dinainte de 
cucerire au avut ca efect, printre altele, şi influenţe în 
meşteşugul olăritului. Pentru a sublinia influenţa ceramicii 
romane asupra celei dacice, este suficient să menţionăm că, 
în general, ulcioarele dacice, cu o singură toartă, lucrate la 
roată imită formele romane. 


Numai maniera lor de confecţionare, precum şi detaliile 
tehnice ne dovedesc că avem de-a face cu piese lucrate de 
daco-geţi şi nu de import. De multe ori, unele vase dacice, 
care au forme asemănătoare cu cele din repertoriul roman, 
nu reprezintă altceva decât evoluţii din forme autohtone. În 
cazul acesta este foarte greu de delimitat unde se opresc 
formele tradiţionale supraviețuitoare şi noul repertoriu de 
forme aduse de romani. De aceea se cere, în acest sens, o 
foarte mare prudenţă, deoarece anumite forme din Latene- 
ul târziu, comune celților şi dacilor, au intrat şi în 
repertoriul roman, înainte de cucerirea Daciei. 

Ceramica de uz casnic constituie capitolul cel mai dificil al 
studiului ceramicii provinciale romane din Dacia. Dificultăţi 
mari se întâlnesc mai ales la înscrierea cronologică a 
formelor. Multe din acestea au o viaţă lungă şi se găsesc în 
timpul întregii epoci de stăpânire romană în Dacia, fără să 
sufere schimbări sesizabile. Criteriile de datare nu prezintă 
totdeauna o mare siguranţă. Modelele din morminte pot să 
fie mai vechi (câteodată cu mai multe decenii) decât 
mormintele. În aceste cazuri, tipurile de vase din 
mormintele respective trebuie să fie datate prin analogie cu 
vase de acelaşi tip care pot fi datate mai sigur. 

O altă dificultate se întâlneşte în sistematizarea 
materialului ceramic, destul de bogat şi divers. O 
sistematizare mai judicioasă (care să ţină seama de anumite 
criterii de importanţă majoră) este indispensabilă. Nu se 
poate contesta importanţa deosebită pe care o are calitatea 
pastei într-o încercare de clasificare a ceramicii romane, 
dar acest criteriu nu poate fi folosit singur. 

Importante sunt, de asemenea, forma şi culoarea vasului. 

Luând drept criterii calitatea pastei, ceramica locală de uz 
casnic se poate împărţi în două mari grupe: 

Istoria Daciei romane 


Ceramica din pastă fină; 


Ceramica din pastă zgrunţuroasă. 

Ceramica fină are o pastă bine frământată, fără impurități, 
iar ca degresant se foloseşte mica şi nisipul fin. Culoarea 
cea mai des întâlnită la această categorie este cea roşie- 
cărămizie. Majoritatea vaselor de această culoare sunt 
acoperite cu o vopsea de nuanţă roşie brună, care poate să 
ocupe anumite porţiuni din întreaga suprafaţă a vasului. Un 
număr mult mai mic de vase din această categorie au 
suprafaţa interioară şi cea mai mare parte a suprafeţei 
exterioare acoperite cu un firnis similar cu acela al vaselor 
„terra sigillata” de import. 

Tot în categoria ceramicii cu pastă fină există un număr 
destul de important de vase de culoare cenuşie. O parte din 
vasele fine de culoare gri au pereţii acoperiţi cu un firnis 
negru, care imită întrucâtva ceramica „terra nigra”. În 
general, anumite forme din această categorie nu sunt 
specifice pentru o anumită culoare. Trebuie subliniat faptul 
că ceramica fină roşie are acelaşi repertoriu de forme cu 
ceramica fină de culoare cenuşie (gri). 

Ceramica zgrunţuroasă are pasta amestecată cu pietricele 
şi este executată mai puţin îngrijit. Culoarea cea mai 
frecventă a vaselor lucrate din astfel de pastă este cenugşie 
cu toate nuanțele sale, dar un procent destul de însemnat 
de vase este de culoare roşie-cărămizie. Repertoriul 
formelor lucrate din pastă gri-cenuşie nu este identic cu 
acela al celor lucrate din pastă fină. 

Există însă şi forme comune ambelor categorii. Se 
consideră că vasele din pastă zgrunţuroasă apar la 
începutul sec. II, iar pasta fină continuă să existe şi în sec. 
III - începutul sec. IV d. Hr. 

Deşi există mai multe variante de tipologii, totuşi 
specialiştii în domeniu sunt de acord cu clasificarea în două 
categorii a ceramicii de uz casnic, după origine: 

— De tradiţie romană; 

— De tradiţie Latene dacică. 

Ceramica de uz casnic de tradiţie romană 


Cea mai completă tipologie a acestei categorii ceramice 
pentru provincia Dacia o datorăm istoricului Gh. Popilian, 
care face o clasificare în nouăsprezece tipuri: 

Oale-borcan (11 subtipuri). Cele mai multe exemplare din 
pastă zgrunţuroasă de culoare cenuşie. O mică parte a 
ceramicii de acest tip este din pastă fină. La prima vedere 
forma este stereotipă. Totuşi unele elemente ca marginile, 
buzele şi felul în care este modelat fundul, permit stabilirea 
unor tipuri. Decorul de pe oala-borcan este foarte sărac: de 
obicei una sau două linii orizontale incizate. Utilizată pentru 
fiert mâncarea, prin excepţie şi ca urnă funerară. 

Istoria Daciei romane 

Oale cu o toartă, din pastă zgrunţuroasă, cenuşie, cu 
pântecul bombat, cu urme de utilizare în bucătărie sau ca 
urne funerare. Nu are variante. Buza este răsfrântă în 
afară, corpul sferic sau ovoidal. Fundul este neprofilat dar 
uşor concav. 

Oale cu două torţi (6 subtipuri). Tipică pentru fiert 
mâncarea. 

Căni (4 subtipuri). Este un vas cu o toartă, de înălţime 
medie, care are ca funcţie principală turnarea şi păstrarea 
lichidelor. Sunt confecţionate din pastă fină de culoare 
roşie-cărămizie sau cenuşie. 

Ulcioare cu o toartă (12 subtipuri), din pastă fină de 
culoare în general roşie-cărămizie. Utilizare multiplă. 

Ulcioare cu două torţi (6 subtipuri). Utilizate în special în 
scopuri funerare. 

Toate tipurile sunt din pastă fină de culoare roşie, cu 
pereţii vopsiți în nuanţe de roşu. 

Căniţe cu o toartă (7 subtipuri), de dimensiuni reduse, 
comune pentru întreg imperiul. Utilizate pentru băut sau 
libaţii funerare. Pasta este fină, de culoare roşie sau 
cenuşie. 

Căniţe cu două torţi (2 subtipuri). Utilizate în general 
pentru băut, sau depuse ca ofrande în morminte. 


Cupe-pahare (8 subtipuri). Utilizare exclusiv pentru băut. 
Imită forme ale ceramicii de tip „terra sigillata”. 

Creuzete. Sunt utilizate pentru turnat metalele lichide. Au 
cap cilindric sau tronconic, cu cioc şi pereţi groşi. 

Puşculiţe. Utilizate pentru păstrarea banilor; de forma 
unui ulcior fără gât şi corpul bombat. 

Chiupuri (2 subtipuri). Vase de mari dimensiuni care 
serveau pentru păstrarea proviziilor (cereale), cunoscute 
sub numele de „dolia” sau „pithoi”. 

Afumători (4 subtipuri). Asemănătoare cu o fructieră. Din 
pastă fină sau zgrunţuroasă, culoare roşie-cărămizie sau 
roşie-brună. Pereţii sunt înalţi, buza îngroşată şi răsfrântă 
spre exterior. 

Castroane (7 subtipuri). Vase de dimensiuni mari şi adânci. 
Pastă fină, culoare roşie sau cărămizie. Formă bitronconică, 
buză îngroşată şi evazată. 

Fund profilat sau inelar. 

Străchini (3 subtipuri). Mai mici decât castroanele şi mai 
late. Buza este dreaptă şi pereţii arcuiţi. Fund inelar. 

Farfurii-talere (7 subtipuri). Vase mai largi cu pereţii mai 
mici şi oblici (sau drepţi). Fund drept, uneori uşor concav. 
Pastă fină sau zgrunţuroasă, culoare cenuşie, roşie sau 
neagră. 

Strecurători (2 subtipuri). În două registre, partea 
inferioară în formă de con şi perforată sau în formă de 
castron complet perforat. 

Platouri-tăvi (3 subtipuri). Vase cu diametrul mare şi cu 
pereţii scunzi. Din pastă fină de culoare roşie sau cenuşie. 

Istoria Daciei romane 

Capace (5 subtipuri). Lucrate mai neglijent din pastă fină 
sau zgrunţuroasă, culoare roşie-cărămizie sau cenuşie, 
formă tronconică, cu un buton, o toartă sau mai multe. 

Ceramica de import. 

Se împarte în mai multe tipuri ceramice, cele mai 
importante fiind: 

Terra Sigillata 


Constituie cel mai sigur mod de datare pentru situl 
arheologic respectiv. 

Variaţiile formei sale, schimbarea elementelor de decor, în 
perioade succesive de la o epocă la alta, de la un atelier la 
altul, cât şi mărcile olarilor dau posibilitatea încadrării 
perfecte într-o evoluţie cronologică a produselor de tip 
terra sigillata. În Dacia, ca şi în alte provincii ale imperiului 
roman, terra sigillata nu pătrunde decât odată cu unităţile 
militare care o cuceresc. 

Cele mai vechi vase terra sigillata au pătruns în zona de la 
sud de Carpaţi şi sunt produse în atelierele nord-italice. 
Fragmente de astfel de vase sunt puţine, pentru că la 
sfârşitul sec. I Dacia nu devenise încă provincie romană. 

Importul de terra sigillata şi în general de obiecte de lux 
se intensifică în Dacia, după ce procesul de urbanizare şi 
romanizare se dezvoltă. 

Importul masiv de sigillata în Dacia începe cu sfârşitul 
domniei lui Traian şi cu epoca lui Hadrian. Centrele de unde 
sunt aduse vasele terra sigillata se întind din nordul Italiei 
până în Gallia, Germania şi Pannonia, Arretium, La 
Granfesenque, Le 'Toux, Pheinzabern, Westerndortf, 
Pfaffenhofen am Inn etc. Şi se explică prin migrarea 
treptată a centrelor de producţie spre pieţele de consum. 
Se pare că terra sigillata pătrunde în Dacia la început 
adusă de soldaţii primelor garnizoane militare. Odată cu 
dezvoltarea procesului de urbanizare, sigillatele vor fi 
aduse de negustori pentru a satisface cererile păturii 
înstărite. Lipsa aproape totală a vaselor terra sigillata în 
aşezările rurale dovedeşte că acest tip de vas era 
considerat de lux. 

Mortaria 

Sub denumirea latinească de „mortaria” sau „pelves” sunt 
cunoscute vasele de mari dimensiuni, cu pereţi groşi, cu 
marginea evazată şi curbată în jos, prevăzută cu deversor, 
care are rolul de a înlesni curgerea lichidelor. 


Mortaria sunt răspândite peste tot în imperiul roman, dar 
în special în castre. 

Există mai multe ipoteze legate de utilizarea lor: 

— Au folosit la sfărâmarea grăunţelor sau a legumelor 
fierte. 

— Au folosit la smântânirea sau la închegarea laptelui. 

— Au folosit la macerarea diverselor produse alimentare. 

Cert este că au fost întrebuințate în special de soldaţi, fiind 
uşor de transportat. 

Istoria Daciei romane 

Amforele 

De origine grecească, amfora a devenit un vas foarte 
obişnuit la romani, aflându-se peste tot în cuprinsul 
imperiului roman. Amfora a fost creată pentru păstrarea şi 
transportarea lichidelor, în special a untdelemnului şi 
vinului. Spre deosebire de ceramica terra sigillata de 
import, care indică relaţiile comerciale apusene ale 
imperiului, studiul amforelor descoperite în Dacia, care vin 
şi din regiunea orientală, întregeşte tabloul comerţului 
acestei provincii. Deşi amfora este prezentă destul de 
frecvent în aşezările urbane şi rurale din cuprinsul Daciei 
romane, totuşi nu există dovezi sigure până în prezent că ar 
fi fost produse şi în atelierele locale. Având în vedere că, 
încă din Latene, autohtonii imitau amforele greceşti, se 
poate admite că olarii din Dacia să fi lucrat şi amfore atât 
de necesare în comerţ. 

Forma cea mai timpurie de amforă este din pastă fină 
cărămizie, cu gâtul lung, buza îngroşată în afară şi toarta 
înaltă, compusă din două benzi rotunde, cu protuberanţă în 
partea unde face unghiul drept. Va evolua, în diferite 
variante (cu gâtul, scurt, larg, fundul ascuţit, decorate, 
ştampilate etc.), forma cea mai răspândită fiind cea a 
amforei fusiforme cu piciorul tubular, din pastă fină, 
cenuşie, acoperită cu angobă gri-neagră, ce va continua să 
existe până în sec. IV d. Hr. 

Alte categorii de vase de import 


Vase cu decor în tehnica barbotinei, sunt vase de lux, din 
pastă fină fără impurități, acoperite cu o vopsea de culoare 
roşie. Datorită faptului că pereţii vaselor sunt subţiri şi 
friabili, s-au păstrat foarte puţine forme de vase. 
Majoritatea acestora sunt castroane sau boluri şi în puţine 
cazuri căniţe cu două torţi sau oale cu corpul bombat, de 
asemenea cu două torţi. Cea mai răspândită formă de vas 
decorat cu tehnica barbotinei este castronul sau strachina 
de diferite profile şi mărimi. Unele dintre ele sunt decorate 
cu motive vegetale, majoritatea specialiştilor admițând 
originea răsăriteană a acestei tehnici de ornamentare, 
venită din Grecia şi bazinul oriental al Marii Mediterane. 

Vase cu interiorul decorat cu figuri în relief. Acest tip de 
vas este rar întâlnit, având un rol decorativ; se întâlneşte 
într-o singură variantă de farfurie larg deschisă pentru a se 
putea observa mai bine decorul interior. 

Decorul se află pe fundul vasului şi reprezintă figuri 
mitologice ieşite în relief. Autohtonii au încercat imitarea 
acestui tip de vas, însă într-o tehnică rudimentară şi dintr-o 
pastă mai puţin fină, cu impurități. 

Vase cu ştampilă. Majoritatea descoperirilor de acest tip 
provin de la castroane din pastă cărămizie fină, cu pereţii 
acoperiţi cu o vopsea roşie închisă. Pe partea interioară a 
vaselor se află unul sau două cercuri concentrice, formate 
din linii incizate, realizate cu rotiţa dinţată, în centrul 

Istoria Daciei romane cărora este imprimată o marcă ce 
reprezintă un picior încălţat într-o sandală, sau diferite alte 
simboluri. Tipurile acestea de vase sunt importate de la sud 
de Dunăre, aria lor de răspândire fiind restrânsă şi cu rol 
decorativ. 

Vase fine decorate cu rotiţa. Sunt vase din pastă foarte 
fină, cu suprafaţa acoperită cu o vopsea roşie, de 
dimensiuni mici, în special boluri sau farfurii. Decorația cu 
rotiţa se aplică pe întreaga suprafaţă exterioară a vasului, 
de jur împrejurul axei. 


Vasele din pastă fină cu pereţi subţiri. Pereţii vaselor sunt 
acoperiţi la exterior cu o vopsea roşie-cărămizie. Formele 
obişnuite sunt farfuriile, cupele şi bolurile. Uneori fundul 
vasului este decorat cu cercuri concentrice incizate cu 
ajutorul rotiţei dinţate. 

Ceramica cu glazură. Apare spre sfârşitul ocupaţiei 
romane, vasele având o culoare galben-lemon sau verde- 
oliv. Numărul de fragmente este foarte mic şi în general 
datat în sec. III-IV d. Hr. 

În concluzie, din preistorie şi până în feudalism ceramica a 
reprezentat elementul cronologic cel mai frecvent şi mai 
important pentru datarea obiectivelor arheologice. Şi în 
Dacia romană, ca şi în celelalte provincii ale imperiului, 
ceramica este produsul cel mai răspândit, atât în centrele 
urbane, cât şi în cele rurale. Element fundamental al 
culturii materiale, ea permite studiul evoluţiei economice şi 
sociale a provinciei. În cazul provinciilor dacice, ceramica 
permite surprinderea continuității de viaţă a dacilor în 
condiţiile stăpânirii romane. 

Comerţul 

Schimburile comerciale au cunoscut o intensificare faţă de 
perioada statului dac, ca urmare a creşterii demografice, 
urbanizării, mărirea reţelei căilor de comunicaţii şi 
perfecţionării mijloacelor de transport, creşterii producţiei 
de mărfuri. În circuitul comercial intern intrau cerealele, 
sarea, fierul, lemnul, textilele, vitele, pieile, lâna, ceara, 
mierea, cărămizile, ţiglele, vase ceramice, etc. 

Dacia avea legături de schimb intense şi cu provinciile 
învecinate sau mai îndepărtate: Pannonia, Noricum, Illyria, 
cele două Mosesii, Gallia, Germania, provinciile din Asia 
Mică, precum şi cu triburile din Barbaricum. Se exportau 
cam aceleaşi produse utilizate şi pe plan intern O situaţie 
aparte o prezenta comerţul cu Italia şi provinciile 
dezvoltate economic. În schimbul produselor de lux (vase, 
bijuterii, obiecte de port, bronzuri) se exportau mari 
cantităţi de materii prime şi produse alimentare. 


În schimb aurul lua drumul monetăriilor imperiale fără ca 
Dacia să câştige ceva, producţia auriferă fiind monopol de 
stat. 

Istoria Daciei romane 

Intensitatea vieţii comerciale este atestată de marele 
număr de monede descoperite izolat sau în tezaure. 
Circulau denari şi mai târziu antoninieni de argint, diferite 
monede de bronz emise la Roma sau în provincii, monede 
de bronz ale oraşelor greceşti de pe litoralul dobrogean, 
din peninsula Balcanică şi din Asia Mică. În anul 245 
împăratul Filip Arabul a acordat şi provinciei Dacia dreptul 
de a bate monedă de bronz, monetăria funcţionând 
probabil la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Emisiunile au 
continuat până prin anii 256-257. 

Rolul de frunte în comerţul Daciei îl aveau negustorii de 
origine orientală, grupaţi adesea în asociaţii. La Napoca 
sunt atestaţi Galatae consistentes municipio şi un colegiu de 
Asiani precum şi negustori greci şi traci. Galatae activau şi 
la Germisara, iar la Ampelum sunt cunoscuţi negustorii din 
Bithynia; la Densara (neidentificat pe teren, în zona 
auriferă) doi negustori greci înfiinţează o societate cu 
scopul de a împrumuta bani pe dobândă. 

Alături de orientali, activi au fost negustorii din zona 
renană; câte unul sunt atestaţi la Apulum şi Drobeta, iar o 
inscripţie din Colonia Agrippina (Koln - 

Germania) numeşte pe unul din locuitorii săi: negotiator 
Dacicus. 

Negustorii originari din Dacia sunt menţionaţi epigrafic în 
Dalmația. 

Concluzii. 

Se poate constata intensa viaţă economică a provinciei. 
Principalele ramuri economice au continuat să fie - asemeni 
perioadei statului dac - agricultura, creşterea vitelor, 
exploatarea bogățiilor subsolului şi a solului, meşteşugurile 
(îndeosebi metalurgia, materialele de construcţii şi olăritul). 
Dar îndeletnicirile vechi au primit un nou impuls prin noile 


tehnologii introduse în toate domeniile. Meşteşugurile s-au 
orientat spre tipuri de produse aparţinând lumii romane. 
Integrat Imperiului, comerţul provinciei se diversifică şi 
intensifică, orientându-se spre schimbul de produse cu alte 
provincii, inclusiv Roma. Toate determină o înfloritoare şi 
neîntreruptă viaţă economică. 

Istoria Daciei romane 

VIAŢA SPIRITUALĂ PROVINCIALĂ 

Studiul spiritualităţii romane provinciale reprezintă 
studiul componentelor fundamentale ale procesului de 
romanizare într-o provincie. El presupune existenţa unei 
numeroase populaţii romanizate - sau în curs de 
romanizare 

— Dacă procesul romanizării se poate surprinde în cultura 
materială a populaţiei asupra căreia se exercită, procesul 
nu se desăvârşeşte decât atunci când se extinde asupra 
vieţii spirituale. El va fi încheiat atunci când romanizarea a 
triumfat şi în viaţa spirituală. De aceea, cunoaşterea vieţii 
spirituale a provinciei Dacia reflectă gradul atins de 
romanizare în această provincie - consecinţă a integrării 
coloniştilor şi autohtonilor provinciei în lumea romană, 
premisă a procesului de etnogeneză românească. 

Însuşirea limbii latine, manifestări literare şi cunoştinţe 
ştiinţifice 

Însuşirea limbii latine a constituit condiţia fundamentală a 
procesului de romanizare. Cele 3.500 de inscripţii latine 
(comparativ cu 40 greceşti şi mai puţin de zece în limba 
siro-palmyreană) indică evoluţia procesului de romanizare 
din provincie. „Latina populară” vorbită în Dacia este o 
limbă unitară. Abaterile de la limba latină clasică din 
inscripţii sunt comune unor arii provinciale întinse, deci nu 
constituie excepţie pentru Dacia. 

Numărul relativ mare al ştiutorilor de carte indică 
existenţa unor şcoli, unde copiii erau instruiți şi învățau în 
limba latină. Maturii căutau dobândirea ştiinţei de carte 


pentru a putea ocupa anumite poziţii în societate. Desigur, 
învăţământul era preponderent de nivel elementar. 

Indicii pentru capacitatea răspândirii romanizării prin 
scrierea latină le oferă dovezile privind practicarea scrisului 
cursiv în Dacia romană. Înscripţiile cursive au apărut în 
castre, oraşe şi aşezări rurale. Ele sunt pe vase (în jur de 80 
de texte, aproximativ jumătate în Dacia Malvensis, mai 
puţin în Dacia Porolissensis) şi pe ţigle şi cărămizi (peste 
100 de texte, majoritatea tot în Dacia Malvensis, cele mai 
puţine în Dacia Apulensis). Păstrate cele mai multe 
fragmentar, ele reprezentau: nume de persoane, exerciţii 
de scriere, epitafe funerare, jocuri, cifre etc. Când numele 
era scris în pasta crudă, el desemna meşterul producător 
(ori ajutoarele sale), iar când era zgâriat pe produsul finit - 
proprietarul sau destinatarul respectivelor produse (vase, 
țigle, cărămizi). Cifrele indicau litrajul (la vase) sau numărul 
de obiecte prelucrate de muncitorul (meşterul) care 
notează cifra. Literele de alfabet reprezintă exerciţii de 
scriere. De remarcat că numele din inscripţii sunt 
majoritatea latineşti (aproape exclusiv cognomina), cele 
greceşti sau 

Istoria Daciei romane orientale fiind puţine. Numele 
reflectă proporţiile etnice ale populaţiei provinciei, aşa cum 
apar ele şi în inscripţiile lapidare. 

Compararea tipurilor de litere folosite în inscripţiile 
cursive din Dacia, conţinutul inscripţiilor şi tipul general de 
scriere a permis constatarea că aceste inscripţii se înscriu 
perfect în scrierea latină cursivă din imperiu din secolele II- 
III d. Hr. În ceea ce priveşte problemele de lexic, textele 
întregi sau întregibile folosesc limba latină comună 
specifică zonei de la Dunărea de Jos a Imperiului Roman. 

Monumentele funerare conţinând epitafuri (unele din ele 
în versuri) dovedesc existenţa unor preocupări literare. Se 
detaşează o pătură de locuitori care cunosc operele 
scriitorilor clasici (Homer, Ovidiu, Vergiliu), receptivă la 
curentele filosofice ale vremii. Elemente noi de rit şi ritual 


funerar (utilizarea sarcofagelor, introducerea de vase de 
cult în morminte, a monedelor-obol al lui Charon etc.), 
credinţele despre „lumea umbrelor” se reflectă în 
inscripţiile funerare. Textul unei inscripţii de la Tibiscum 
indică elemente de simbolism sideral de origine stoică: 
pământul ţine trupul, numele (este pe) piatră iar sufletul (se 
află) în aer. Reprezentările simbolice ale sufletului, ale 
morţii sau ale virtuţilor umane indică elementele unui 
sistem filosofic şi etic al celor care au dedicat monumentele 
(uneori şi supravieţuiri ale spiritualităţii autohtonilor). 

Dintre ştiinţe, se remarcă cele din domeniul juridic, 
matematic şi medical. 

Instituţiile juridice şi modul lor de funcţionare se reflectă 
îndeosebi în elementele de drept succesoral (testamente) şi 
al contractelor (a se vedea capitolul privind dreptul roman 
în Dacia). 

Cunoştinţele matematice erau indispensabile în activitatea 
economică 

(tranzacţii etc.) şi arhitectonică (construcţii). Ele aveau şi 
caracter sacru, astronomia şi matematica slujind calculării 
timpului şi prezicerii viitorului. 

Practicarea medicinei este ilustrată de monumentele şi 
templele închinate zeilor Aesculap şi Hygeea (vezi capitolul 
privind religia) drept mulţumire pentru vindecarea 
dedicatului sau unor apropiaţi ai săi. Cunoştinţele medicale 
şi de igienă corporală sunt dovedite de utilizarea apelor 
termale de la Germisara (Geoagiu) şi Aquae (Băile 
Herculane), existenţa numeroaselor băi publice (therme) 
dar mai ales menţionarea în inscripţii a unor medici şi 
descoperirea pe cale arheologică a unor instrumente 
chirurgicale. 

Arta 

Conceptul de artă provincială se referă la producţia 
artistică realizată în provinciile din afara imperiului, 
exceptând Grecia. Ea priveşte îndeosebi arta produsă în 
provincia respectivă (Ex. Arta provinciei Dacia etc.) dar şi 


importurile din centrele cu veche tradiţie. Ca urmare, se 
poate afirma că „producţia artistică” a Daciei romane a avut 
un caracter specific, local, Istoria Daciei romane datorat 
multiplelor influenţe pe care artiştii le primesc din zonele 
de provenienţă sau învecinate, încadrându-se însă în 
tiparele generale ale artei romane. 

Avântul economic, social şi spiritual al provinciei în noile 
cadre politice create de integrarea Daciei în imperiu a 
determinat dezvoltarea artistică, legată direct de evoluţia 
urbană. Construirea oraşelor provinciei a impus 
dezvoltarea nu numai a arhitecturii civile şi religioase ci, 
odată cu ea, a monumentelor sculpturale şi de decorare: 
statui, reliefuri, mozaicuri. 

Corespunzător evoluează plastica de lut sau metal, artele 
minore. 

Concepţia romană de urbanistică - având drept model 
Roma - repartiza pe zone (cartiere) principalele domenii 
ale vieţii aşezării: viaţa publică în for, cea economică în for 
şi cartierele meşteşugăreşti, viaţa religioasă în zonele 
sacre, care cuprindeau templele, viaţa culturală în 
amfiteatre, teatre, therme. Se adăugau locuinţele private 
ale cetăţenilor înstăriți. Clădirile, străzile şi pieţele sunt 
decorate cu porticuri, monumente, fântâni arteziene. 

În oraşele mai importante există sisteme de canalizare şi 
aprovizionare cu apă, băi şi instalaţii sanitare, iar unele 
străzi sunt pavate. 

Oraşele Daciei erau aşezări menite să asigure stabilitate, 
siguranţă şi confort locuitorilor. Erau dotate cu: incinte de 
apărare (Ulpia Traiana, Napoca, Drobeta, Romula, 
Sucidava), forumuri (Ulpia Traiana, Napoca), amfiteatre 
(Ulpia Traiana - 5.000 de locuri; Micia - amphiteatrum 
castrense — 

— 1.000 de locuri; Porolissum - 5-6.000 de locuri; Apulum 
- menţionat epigrafic), apeducte (Ulpia Traiana, Apulum, 
Drobeta, Romula, Potaissa), thermae (Ulpia Traiana, 
Drobeta, Micia, Slăveni, Orheiul Bistriţei, Bumbeşti etc.). 


— Villaele suburbanae sau rusticae erau astfel concepute 
încât să ofere în mediul rural maximul de confort 
ocupanților lor. 

— Se adăugau construcţiile cu caracter utilitar: 
amenajările portuare (Drobeta, Dierna, Micia), podurile (al 
lui Apollodor din Damasc fiind una din cele mai renumite 
construcţii ale epocii). 

— Templele, incintele funerare şi mausoleurile constituie 
principalele construcţii religioase. În Dacia sunt identificate 
arheologic peste zece temple (la Ulpia Traiana, Porolissum, 
Micia etc. 

— A se vedea capitolul referitor la religie) dedicate 
divinităţilor romane şi orientale. 

— Arhitectura militară este reprezentată de castre, 
turnuri de pază şi semnalizare, precum şi de limes-urile 
provinciei. 

— În mediul rural, arhitectura provincială cuprinde şi 
construcţiile de tradiţie dacică din aşezări: locuinţele şi 
amenajările gospodăreşti. 

— Sculptura. Lucrările sculpturale cele mai importante au 
fost statuile din bronz sau marmură şi busturile împăraţilor 
şi membrilor familiei imperiale. 

— De cele mai multe ori se păstrează doar fragmente de 
statui (capul ori alte 

— Istoria Daciei romane părţi anatomice). Sunt 
monumente şi piese sculpturale provenite din afara 
provinciei (îndeosebi monumentele din bronz) sau 
executate doar în provincie, fiind cunoscute atelierele de 
sculptură şi pietrărie din Dacia (Apulum, Napoca, 
Porolissum, Tibiscum), menţionarea unor dăltuitori la 
Aquae, Ulpia Traiana, Cristeşti (Mureş), chiar a unui 
colegium lapidarium la Micia. La Tibiscum se află un centru 
specializat în confecţionarea tăbliţelor votive dedicate 
cavalerilor danubieni. 

— În aceste sculpturi se constată influenţe occidentale şi 
orientale. 


— Monumentele sculpturale se împart în: 

— Reprezentări şi statui ale împăraţilor sau ale membrilor 
familiei imperiale şi ale unor conducători militari din 
provincie: statuia de marmură a lui P Helvius Pertinax la 
Apulum; statuia ecvestră a lui Caracalla şi statuia mamei 
sale Iulia Domna la Porolissum; capul lui Traianus Decius de 
la Ulpia Traiana. Monumentele sunt distruse, s-au păstrat 
doar fragmente (capul sau alte elemente anatomice). 

— Sculpturile funerare feminine şi masculine (bărbaţi 
înveşmântaţi în togă). 

— Se înscriu în cadrul schemelor iconografice preluate de 
sculptura romană din statuaria greacă şi difuzate în 
provinciile europene ale imperiului. Statuile, turnate din 
bronz, uneori aurite (Diana - descoperită la Ulpia Traiana, 
Dionysos de la Apulum, Mars şi Jupiter de la Potaissa, Venus 
şi Diana de la Ulpia Traiana, Venus de la Gilău, Jupiter 
Dolichenus şi Libera de la Ilişua etc.), sau din marmură - 
replici provinciale înfăţişând diferite divinităţi. 

— Numeroase sunt aediculaele, altarele, stelele şi 
medalioanele funerare (uneori cu reprezentarea 
banchetului funerar). 

— Plastica de lut este întruchipată de reprezentările de 
zeități, după modele din bronz şi măştile de teracote, 
precum şi imitaţiile de terra sigilatta şi opaițe. 

— La Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi Apulum au fost 
descoperite mozaicuri, din care două de la Ulpia, de sec. II- 
III reprezintă, după modelele din Orient, teme din mitologia 
greacă: „Judecata lui Paris” şi „Priam cerând lui Achiles 
corpul lui Hector”. 

— Religia în provincia Dacia 

— Expresia „Mozaic de culte” reflectă extrema varietate a 
cultelor din provincie. Ele se răspândesc însă inegal ca 
intensitate în provincie. Anumite culte s-au generalizat şi 
formează un „grup principal” (există aproximativ 20 de 
divinităţi romane considerate principale, selectate încă din 
antichitate). În Dacia, apartenenţa la acest „grup principal” 


de culte nu este condiţionată de originea geografică a unui 
cult sau altul. Grupul formează o unitate din punctul de 
vedere al importanţei în ansamblul religiei provinciale. 

— Divinităţile care formează „grupul principal” în Dacia 
sunt: Jupiter, Mithras, Liber şi Libera, Hercules, Venus, 
Silvanus, Diana, Aesculapus şi Hygia, Istoria Daciei romane 
fiecare divinitate fiind atestată de un număr de monumente. 
Participarea împreună, în alcătuirea grupului principal a 
unor culte cu origini diferite este urmarea „universalizării” 
credințelor. 

— O sinteză a religiei romane în Dacia distinge 
următoarele departajări: ee) Cultele loialismului politic faţă 
de statul roman şi împărat; Culte din „religia romană 
universală” - care se constituie în grupul caracteristic de 
culte ale provinciei; Cultele „personale” ale unor grupuri 
etnice - se răspândesc în provincie; 

— Culte care reprezintă „moda”, curente religioase 
diverse; Cultele populaţiei autohtone - cu pondere redusă. 

— În epoca romană, sentimentul religios al majorităţii 
locuitorilor lumii romane a suferit profunde transformări: 
slăbirea pietăţii, a gândirii religioase care, treptat, se 
goleşte de conţinut. Depărtarea de divinităţile civice, 
restrângerea ariei sacrului, incredulitatea sunt fenomene 
care-şi făcuseră apariţia în elenism, iar la Roma în vremea 
războaielor punice, făcând paşi repezi în ultimul secol al 
republicii, astfel că în primele secole ale imperiului 
scăderea religiozităţii (a sentimentelor sincere faţă de 
divinitate) este generală. Importante rămân manifestările 
exterioare, impuse de obiceiuri precise. Practicile religioase 
trebuiau îndeplinite cu grijă, fiind acte civice; zeii înşişi 
reclamă împlinirea riturilor tradiţionale; dacă nu există 
dragoste faţă de zei, cu atât mai important rămâne 
respectul şi datoria de a le câştiga pacea. De aici concepţia 
romană privind virtuțile religioase: a fi religios înseamnă a 
îndeplini cu scrupulozitate toate ceremoniile de cult. 


— Se fac făgăduieli divinității în schimbul obţinerii unor 
funcţii sau onoruri. 

— Uneori credinciosul menţionează că a primit din partea 
divinității indicaţia de a depune ofrandă. Înscripţiile votive 
ale unor militari, înalţi funcţionari sau chiar personaje 
modeste care aspiră la diferite funcţii se înscriu în sfera 
loialismului politic înveşmântat în haină religioasă. Aici se 
încadrează dedicaţiile către zeii oficiali ai pantheonului 
roman, protectori ai împăratului şi statului, dedicaţii pentru 
victoria împăratului, pentru zeii cu epitetul Augustus, 
Augusta, pentru divinităţile abstracte la modă, în sfârşit, 
pentru divinităţile venerate în mod deosebit de împăratul în 
viaţă. Poziţia socială ocupată sau cea spre care se aspiră 
constituie adevărata motivaţie a dedicaţiilor către 
asemenea divinităţi sau pentru Domus Divina. 

— Apartenența la corpul sacerdotal sau împlinirea unor 
funcţii în colegiile religioase determină dedicaţiile spre 
divinităţile slujite. Uneori sărbătorile religioase constituie 
motivul sau, cel puţin, prilejul dedicării unor monumente 
votive. 

— Contactul cu divinitatea, rugăciunea care vizează 
înduioşarea divinității sau, mai rar, operaţia magică care 
urmăreşte să impună divinității voinţa 

— Istoria Daciei romane credinciosului, sunt cele mai 
obişnuite relaţii între om şi divinitate. 

— Locuitorul Daciei romane, privit ca homo religiosus, va 
avea trei categorii de acţiuni şi atitudini, în funcţie de locul 
unde trăia, ocupaţie, starea socială şi obârşia etnică: 

— 17. Avea larariul cu zeii săi, religia lui cotidiană, cu 
forme moştenite sau mai recent îmbrăţişate, credinţele şi 
divinităţile sale protectoare, avea templul sau templele pe 
care cu predilecție le frecventa. 

— 18. Participa la manifestările religioase oficiale publice, 
în măsura în care prezenţa îi era impusă sau şi-o 
autoimpunea din motive personale precise. 


— 19. Privea cu respect, cu bunăvoință sau toleranţă (de la 
caz la caz, în funcţie de interese şi situaţii) zeii vecinului, 
care puteau fi alţii decât ai săi. 

— Două trăsături fundamentale caracterizează religia în 
provincie (inclusiv provincia Dacia): ff) sincretismul, 
respectiv contopirea într-o singură zeitate a unor divinităţi 
cu atribute apropiate (Jupiter cu Zbelsurdos a rezultat 
Jupiter Zbelsurdos etc.); gg) interpretatio romana - 
adorarea divinităţilor locale sub haina celor romane cu 
atribute asemănătoare sau identice: Silvanus, Liber şi 
Libera, Diana, Hercule invictus etc. 

— Cultul cavalerilor danubieni, de sorginte traco-dacică a 
fost rezultatul contopirii mai multor divinităţi. 

— Divinităţile atestate epigrafic şi figurativ în provincie au 
următoarea pondere: zeii greco-romani: 73% din 
monumentele religioase ale provinciei (2.100 monumente); 
zeul Mithras: 10%; divinităţile siro-palestiniene: aproape 
5%, cultele din Asia Mică: 3,8%, cultele traco-moesice: 
3,6%, cultele egiptene: aproape 3%. 

— În Dacia şi Moesia Inferior sunt atestate peste 130 de 
divinităţi, fapt explicabil prin originea diversă a populaţiei. 
— Pentru ilustrarea fenomenului religios din provinciile 
dacice, prezentăm succint răspândirea în Dacia a cultului 

imperial, a cultelor lui Jupiter, Silvanus, Liber şi Libera, 
cultele orientale (îndeosebi Mithras, Jupiter Heliopolitanus 
şi Jupiter Dolichenus). 

— Cultul imperial 

— Inaugurând epoca principatului, Augustus va implica 
instituţia imperială în viaţa social-economică şi cultural- 
religioasă a imperiului. Pentru susţinerea acestei instituţii, 
reprezentată prin persoana împăratului şi mai târziu a 
familiei sale, Augustus se va folosi de toate prerogativele 
puterii, punând 

— Istoria Daciei romane autoritatea imperială în legătură 
cu autoritatea zeilor. S-a conceput venerarea persoanei 
împăratului, care după moarte era ridicat în rândul zeilor 


prin formula „divus - cel trecut în rândul zeilor”. Adularea 
va deveni treptat tot mai complexă, împăratul ajungând să 
fie considerat zeu încă în timpul vieţii, iar familia sa, de 
origine divină. 

— Termenii în care au fost redactate inscripţiile imperiale 
oglindesc evoluţia concepţiei despre puterea imperială. 
Începând cu Septimius Severus, se impunea în titulatura 
imperială termenul de stăpânul nostru „dominus noster”, 
iar fiul său, Caracalla, este proslăvit ca „felicissimus 
fortissimusque princeps”, în timp ce mamei sale, Iulia 
Domna, i se dau epitete de „mater sanctissimi Antonini 
augusti et castrorum senatusque ac patriae”. 

— Încă din timpul lui Hadrian, casa imperială era venerată 
într-un templu al ei la Ulpia Traiana. Înscripţiile dedicate ei 
încep cu formula „ în honorem domus divinae”. 

— De la Traian până la Gallienus, aproape fiecărui împărat 
îi revin câteva monumente onorifice în Dacia, numărul cel 
mai mare înregistrându-l Caracalla şi Gordianus al III-lea, 
apoi numărul dedicaţiilor scăzând brusc. 

— Se mai utiliza şi formula „pro salute imperatori”, prin 
care se ura sănătate veşnică împăratului. 

— Prezenţa conducătorului statului era obligatorie în toate 
domeniile de activitate. Unităţile militare vor purta etichete 
ca Antoniniana, Severiana, Gordiana, Philipiana, iar oraşele 
păstrează fiecare numele împăratului în timpul cărei domnii 
a fost constituit. Pentru a sublinia devotamentul faţă de 
împăratul aflat la putere, unităţile militare îşi încheiau 
dedicaţiile epigrafice prin formula „devota minimi 
maiestatique eius” (devotată numelui şi maiestăţii sale). 
Inclusiv divinităţile încep să aibă epitete care le leagă de 
casa imperială: Apollo, Hercule, Liber, Jupiter primesc 
epitetul de August, iar divinităţile feminine Minerva, Diana, 
Venus, titlul de Augusta. 

— Apropierea dintre împărat şi zei era realizată şi invers. 
De exemplu, împăratul Commodus apărea uneori acoperit 


cu blana de leu şi cu o măciucă în mână, imitându-l pe 
Hercule. 

— Pentru a întreţine cultul imperial a fost organizată o 
adevărată reţea, finanțată de casa imperială (ordo 
augustalium), deţinând temple conduse de augustali care, 
pe lângă întreţinerea cultului imperial, se implicau şi în 
viaţa economică şi religioasă a provinciei. 

— Cea mai fastuoasă sărbătoare a ordinului era cea din 
ziua de 3 noiembrie, când, prin jertfe, ceremonii şi jocuri se 
aduceau urările şi biruinţele solemne împăratului domnitor. 

— Sediul central al ordinului era la Ulpia Traiana, unde, în 
curtea palatului augustalilor (aedes augustalium), se găsea 
şi altarul principal al cultului imperial. 

— Istoria Daciei romane 

— Deşi data înălţării construcţiei nu poate fi precizată cu 
certitudine, ea a fost stabilită pe la mijlocul secolului al II- 
lea d. Hr. 

— Existenţa augustalilor este atestată şi în alte oraşe 
(Apulum, Napoca, Potaissa) care se bucurau de Jus 
Italicum. La Drobeta, existenţa unui aedes augustalium este 
presupusă pe baza unei inscripţii închinate împăratului 
Caracalla. 

— În oraşele mai mici, rolul augustalilor este luat de 
flamines (Micia, Dierna, Tibiscum). Ei sunt atestaţi epigrafic 
şi la Sarmizegetusa. 

— O formă de manifestare a cultului imperial o constituie 
adorarea lor ca genii sau puteri divine (la Apulum, 
Sarmizegetusa, Napoca), semnificative fiind două dedicaţii 
adresate geniului lui Gordianus al III-lea la Apulum. Acestea 
nu sunt simple acte de adoraţie a împăraţilor, ci adorarea 
lor ca fiinţe divine, constituind o „alianţă a tronului cu 
altarul”, potrivit concepţiei că „zeii sunt făcuţi ca să 
servească statul”. 

— Cultul lui Jupiter 

— Jupiter, tatăl zeilor, este prima divinitate oficială a 
statului. Trebuind să fie adorat peste tot unde se exercită 


puterea Romei, formează cu Juno şi Minerva triada 
capitolină, totdeauna prezentă în capelele castrelor şi în 
centrul oraşului. De aceea, el a fost denumit „cel prea bun 
şi prea mare” 

— (optimus et maximus), epitet ce i se dă în cele mai multe 
inscripţii. 

— Este zeul suprem în mitologia romană, deţinând 
principalele atribute cereşti, în genere derivate din ideea 
de lumină şi este ocrotitorul Romei. 

— Figura lui se recunoaşte după faţa de bătrân senin: 
Jupiter încununat stă pe tron, poartă în mâini un sceptru şi 
o Victoria ce-i oferă o coroană, iar la picioare o acvilă 
priveşte spre faţa divinității. 

— În Dacia, Jupiter e întâlnit în peste 250 de inscripţii, la 
acestea adăugându-se numărul mare al reprezentărilor: 
statui şi reliefuri din piatră, statuete din bronz. Caracterul 
oficial al cultului său e întărit de analiza dedicanţilor. 

— Jupiter e numit de cele mai multe ori lupiter Optimus 
Maximus, dar poartă şi alte epitete, ca „ fulgurator”, , 
stator”, „ conservator”, „ vincinius” 

— (protectorul răchitei), „ frugifer” (aducător de roade), , 
sumanus” (zeul întunericului, al nopţii), „ depulsor” (cel 
care-i învinge pe inamici), „pistor” 

— (brutarul), „ supilanis” (atotdoborâtorul), „ victor” 
(învingătorul), „tronans”. 

— Ca prim zeu al Olimpului (princeps) şi al imperiului, 
Jupiter are cele mai multe epitete în inscripţii şi apare 
asociat cu multe alte divinităţi. Altarele închinate lui IOM, 
Juno Regina şi Minerva la Sarmizegetusa, Apulum şi 
Napoca ar putea constitui un indiciu pentru existenţa în 
aceste trei oraşe a câte unui capitoliu, triada capitolină fiind 
probabil protectoarea celor trei oraşe. 

— Istoria Daciei romane 

— Dedicaţiile au un caracter oficial prin calitatea 
dedicanţilor: magistrați, municipali, comandanţi de legiune, 
soldaţi din legiunea V Macedonia. 


— Cultului militar al lui Jupiter îi aparţine şi o mare 
cantitate de acvile modelate în piatră, metal sau argilă, cu 
fulgerul în gheare şi coroana în plisc. 

— Cu timpul, Jupiter capătă numeroase ipostaze, definite 
de epitete corespunzătoare: Jupiter Elicius - producătorul 
ploii şi cel care dăruieşte semne miraculoase; Jupiter 
Vernus - diriguitorul ploilor de primăvară; Jupiter Tonans - 
autorul tunetelor; Jupiter Feretrius - cel care ia prada sau 
care învinge, care loveşte, dar şi ocrotitorul direct al 
copacului de care erau atârnate prăzile de război, luate de 
la duşmani: există şi o ceremonie a ofertei prăzilor, ca 
ofrandă către zei, pe o targă specială, numită „feretrum”. 

— Arborele consacrat lui Jupiter este stejarul, copacul pe 
care, în credinţa romanilor, îl lovea cel mai des fulgerul, ca 
semn simbolic al ordinelor comunicate de zeu pentru 
auguri. Procesul treptat de foarte larg sincretism realizează 
cele mai diferite epitete atributive: Jupiter Lapis - simbolul 
cremenei; Jupiter Propugnator - apărătorul prin luptă; 
Jupiter Pistor (brutarul), pentru că i-a sfătuit pe romani, în 
timpul asediului gallic, să arunce din cetate ce aveau mai de 
preţ, iar aruncarea pâinilor peste ziduri a fost interpretată 
de gali drept belşug şi forţă. 

— De asemenea, Jupiter e cunoscut şi sub epitetele de , 
Acraeus” - ipostaza de mare divinitate a altitudinilor 
montane, unde avea sanctuare speciale; Jupiter Capitolinus 
- patronul templului ce îi era consacrat pe Capitoliu. 

— Cultul lui Jupiter era slujit de preoţii flamini (flamines), 
constituiți într-un colegiu. 

— Lui Jupiter i se dedică sărbători publice (feriae 
publicae), îi sunt consacrate toate zilele cu lună plină (idus), 
de asemenea, toate sărbătorile vinului şi alte zile. La 21 
aprilie lui Jupiter, ca protector al viței de vie şi al butoaielor 
care se deschid în ziua de 23 aprilie, pentru prima dată 
după culesul din anul trecut, îi e consacrată sărbătoarea „ 
Vinalia”. 


— Principalele atribute ale tatălui zeilor erau fulgerul, 
acvila şi sceptrul, mai rar patera. În secolele II-III d. Hr. Ela 
sincretizat cu o serie de Baali orientali, căpătând epitetele 
de Dolichenus, Heliopolitanus, Turmas, Tavianus. 

— Pasărea lui Jupiter, vulturul, turnată în argint, a fost 
dată ca emblemă legiunilor de către Marius. Ea era 
reprezentată cu aripile desfăcute pentru zbor, avea o 
coroniţă în plisc şi fulgerul în gheare. Soldatul purtător al 
acestui steag era numit „aquilifer” 

— Reprezentând puterea statului, cultul lui Jupiter se 
sărbătorea la 3 ianuarie în castrele romane. 

— În Dacia existau şi temple dedicate cultului. La Potaissa 
a fost indicat un templu de descoperirea celor cinci altare la 
întretăierea străzilor Cheii şi 

— Istoria Daciei romane 

— Bălcescu. Două din cele cinci altare erau închinate lui 
Jupiter. Aceste altare dovedesc că în zonă se găsea un 
templu al lui Jupiter, de fapt al triadei capitoline. De fapt, la 
Potaissa s-au ridicat cele mai multe monumente zeilor din 
pantheonul clasic greco-roman. Zeului suprem, Jupiter, i s- 
au dedicat 44 de monumente (din care 40 de altare, cu 
inscripţie). Numai Apulum întrece Potaissa printre oraşele 
dacice în numărul de dedicaţii pentru Jupiter. 

— În spaţiul Daciei, numărul taurilor dolichenieni se ridică 
la 5 sau la 6. 

— Piesele este posibil să fi fost realizate în ateliere locale, 
execuţia lor nefiind perfectă. Piesele de la Porolissum, la 
care se adaugă şi o mână votivă dolicheniană, ne îndeamnă 
să credem că aici a fiinţat un posibil templu dolichenian. 

— Aşa cum s-a observat, Jupiter, zeul suprem în mitologia 
romană, deţinând principalele atribute cereşti, ocupă un loc 
important şi în Dacia, cultul său fiind larg răspândit. 

— Cultul lui Silvanus 

— Un element remarcabil al pantheonului roman este 
Silvanus, zeu de origine italică, ce a reuşit să penetreze în 
majoritatea provinciilor imperiului şi care deţinea o paletă 


largă de dedicanţi din punctul de vedere al aspectului 
social. 

— Silvanus este considerat de specialişti drept o divinitate 
italică străveche. 

— În Dacia, Silvanus este atestat epigrafic şi prin 
intermediul a numeroase reprezentări figurative. Sunt 
cunoscute în jur de 100 de inscripţii închinate lui Silvanus, 
iar numărul lor creşte pe măsura noilor descoperiri. Într-o 
ordine ierarhică privind numărul de inscripţii votive 
închinate unor divinităţi din Dacia, Silvanus ocupă locul al 
III-lea, după Jupiter Optimus Maximus şi Mithras. 

— Din 78 de inscripţii mai recente, 24 provin de la 
Apulum, 6 de la Ampelum (Zlatna), 7 de la Alburnus Maior 
(Roşia Montană), 20 de la Micia (Veţel), 4 de la Napoca, 4 
de la Porolissum (Moigrad), 1 de la Potaissa (Iurda), 6 de la 
Ulpia Traiana, 1 de la Tibiscum şi câte una din următoarele 
centre: Salinae, Sebeş, Germisara (Geoagiu Băi), Cristur, 
Bejan. 

— Silvanus este reprezentat în 12 reliefuri în Dacia, 
situându-se, în ceea ce priveşte numărul reprezentărilor, pe 
locul al treilea alături de Pannonia Inferior, după Pannonia 
Superior şi Dalmația. De asemenea, există o gemă care 
provine de la Micia, care îl reprezintă pe Silvanus. 

— O reprezentare statuară a lui Silvanus, provine de la 
Apulum (aflată în custodia Muzeului de Istorie a Artei din 
Viena), fiind vorba despre Silvanus Pater. Pe bază de 
bibliografie, mai poate fi identificat un fragment statuar al 
lui Silvanus Pater, provenind de la Napoca. 

— Pentru cultul lui Silvanus, atestările de temple sunt 
extrem de rare, situaţie care poate fi întâlnită şi în provincia 
Dacia. 

— Istoria Daciei romane 

— La Ulpia Traiana a fost dezvelită în anul 1976, la S-E de 
amfiteatrul şi la circa 50 în distanţă de zidul oraşului, o 
clădire care, pe baza inventarului a fost identificată cu 
templul lui Silvanus. Atribuirea templului s-a realizat pe 


baza unui ex voto (pe care sunt reprezentaţi Silvanus şi 
nouă Silvanae). 

— Templul presupus al lui Silvanus este unul din puţinele 
temple cunoscute pentru acest zeu. Unii specialişti îşi 
manifestă rezervele în atribuirea edificiului practicării 
cultului lui Silvanus. 

— Referitor la alte edificii de cult închinate lui Silvanus, nu 
există încă dovezi arheologice. Există însă o inscripţie la 
Apulum, închinată lui Silvanus Sanctus, care pomeneşte de 
refacerea din temelie a unui templu închinat probabil 
acestuia. 

— Adorarea lui Silvanus se realiza izolat, de către fiecare 
individ, în jurul unui altar amplasat în propria casă. O 
situaţie similară este întâlnită la Carnuntum, în casa 
numărul 6 fiind surprins un astfel de lăcaş de cult. 

— Demn de remarcat este faptul că în Dacia sunt 
cunoscute altare închinate lui Silvanus Domesticus la 
Apulum, care prezintă în partea superioară un orificiu, 
realizat probabil în vederea libaţiilor. Din acelaşi centru 
provine un altar închinat lui Silvanus, ridicat de Ammius 
Valens, altar care în partea sa superioară prezintă o 
adâncitură care servea, probabil, libaţiilor. 

— Practicarea cultului lui Silvanus nu era aşadar legată de 
existenţa unor temple, el desfășurându-se după caz, în 
natură. 

— Cultul lui Silvanus reprezintă unul dintre cele mai 
populare culte din Dacia romană, cunoscând cea mai 
puternică răspândire în Dacia Superior. 

— Pătrunderea cultului în Dacia s-a produs dinspre Italia, 
prin filieră pannonică, existând însă şi dovezi ale influenţei 
dalmatine, cu precădere în iconografia zeului. 

— La practicarea cultului participau reprezentanţi ai 
tuturor categoriilor sociale deşi, de multe ori, Silvanus a 
fost considerat prin excelenţă un zeu protector al celor 
săraci. 

— Cultul lui Liber şi Libera 


— Liber Pater - din latină libare „a stropi, a jertfi, a gusta” 
- este un zeu italic al sporului, al înmulţirii, de obicei fiind 
asociat cu zeiţa Libera, ambele, zeități plebee. Sărbătorile 
consacrate se numeau Liberalia şi erau originare din 
Latium. Un sanctuar roman de pe Aventin (construit de 
arhitecţi greci în 494 î. Hr.) era închinat unei triade rurale, 
adorată de plebei: Ceres, Liber şi Libera; triada avea scopul 
de a se opune triadei aristocratice Jupiter, Juno, Minerva. 
Liber Pater devine apoi patronul oraşelor libere (cetăţi 
autonome), probabil şi datorită consonanţei fonetice între 
Liber şi Libertas (libertate). Mult mai târziu, Liber Pater a 
fost identificat cu 

— Istoria Daciei romane 

— Bacchus, iar Libera cu Proserpina. Sărbătoarea 
Libreralia (17 martie) era un soi de carnaval, cu măşti din 
scoarță de copac şi din frunze. 

— Răspândirea cultului lui Liber ca zeu protector al viței 
de vie, al vegetației, dătător de roade pământului şi de forţe 
omului, zeu al universului şi al morţii, o ultimă ipostază sub 
care apare, este ilustrată de numărul relativ mare al 
inscripţiilor şi reprezentărilor figurate descoperite în 
diverse aşezări ale provinciei de la Dunăre. 

— Dezvoltarea în Dacia a cultului celor două zeități este în 
strânsă legătură cu marea răspândire a acestui cult în 
epoca imperială, apoi cu existenţa asociaţiilor lui Liber- 
Dionysos, originare din Asia Mică. 

— Între zeitățile adorate de cetăţenii metropolei Daciei 
romane, la loc de cinste se află Liber Pater şi perechea sa 
Libera. Dovada cea mai concludentă o constituie însăşi 
descoperirea din 1974 a templului închinat lui Liber, a 
câtorva inscripţii şi a numeroase reprezentări. 

— Din cele 44 de inscripţii din Dacia, care se cunosc, 
dedicate lui Liber şi Libera, 3 provin de la Sarmizegetusa, 
două fiind inscripţii pe reliefuri şi una fiind pe un altar. 
Capitala Daciei romane ocupa locul patru după Turda 
(Potaissa), Alba Iulia (Apulum) şi Veţel (Micia). Săpăturile 


efectuate aici în ultimii ani au scos la iveală încă 9 inscripţii, 
dintre care 6 sigure şi 3 probabile, plasând astfel 
Sarmizegetusa alături de Turda. 

— În Dacia se cunosc 157 de reprezentări aparţinând lui 
Liber-Dionysos şi acoliţilor săi, dovadă a popularității de 
care zeul se bucura: Sarmizegetusa se situează cu douăzeci 
şi două de reprezentări pe primele locuri, alături de Romula 
(Reşca), Apulum (Alba Iulia) şi Potaissa (Turda). 

— Lucrate din marmură, piatră, teracotă şi bronz, 
reprezentările se încadrează cronologic în sec. II-III. Opere 
ale meşterilor locali, piesele sunt realizate artistic diferit, 
priceperea acestor meşteri indicând intensa activitate 
meşteşugărească din centrele economice ale Daciei. 

— Cultul lui Aesculap şi al Hygiei 

— Dintre divinităţile de origine greacă ale pantheonului 
roman, de o răspândire mai mare s-au bucurat în Dacia zeii 
sănătăţii Aesculap şi Hygia, cărora li se ridică numeroase 
altare votive, peste 80 de inscripţii şi reliefuri votive (cărora 
li se adaugă şi câteva geme) din care menţionăm cele 
descoperite la Săcelu (Gorj), Băile Herculane, Ulpia Traiana 
Sarmizegetusa, Germisara, Ampelum, Napoca, Porolissum, 
Hoghiz şi îndeosebi Apulum, de unde provin 23 de altare 
dedicate celor doi zei, precum şi două temple la Apulum şi 
Ulpia Traiana. 

— Majoritatea dedicanţilor din inscripţiile pentru Aesculap 
şi Hygia sunt de origine romană, italică şi mai rar greco- 
orientală. Ei sunt oameni politici, militari, funcţionari, 
meşteşugari bogaţi, dar şi sclavi. 

— Istoria Daciei romane 

— La Apulum, templul celor doi zei era loc de pelerinaj şi 
tratament pentru bolnavi, după cum indică descoperirea 
unor instrumente medicale folosite în operaţii uşoare, a 
unei ştampile-reţetă cuprinzând patru remedii 
oftalmologice şi a unei inscripţii exprimând recunoştinţa 
pentru recăpătarea vederii în acest sanctuar, a unui 


veteran, C. Iulius Frontanianus, care activase în Legiunea V 
Macedonia. 

— Zeii aveau la Apulum un sanctuar renumit, pentru 
înfrumusețarea căruia se ridicau porticuri lungi de 30-40 
de picioare. Există două table votive care ne vorbesc de 
cele două porticuri ridicate, unul de către un augustal al 
municipiului Septimium Apulense şi altul de către un 
decurion al municipiului Apulum. Cele două inscripţii 
datează cam din aceeaşi perioadă, sfârşitul sec. II - 
începutul sec. III (193-250). Din păcate, templul nu s-a 
păstrat. 

— Preoţii asklepeionului de la Apulum se bucurau de o 
deosebită consideraţie în rândul concetăţenilor lor. De 
exemplu: un libert al templului, după eliberare devine un 
personaj de seamă al oraşului, intrând chiar în rândul 
augustalilor. El primea din partea consiliului orăşenesc 
distincţia de ornamenta decurionalia - care se dădea 
onorific şi pe viaţă. 

— În ceea ce priveşte cronologia templului, se presupune 
pe baza inscripţiilor că asklepeionul a luat fiinţă la sfârşitul 
sec. Il, iar perioada de maximă înflorire a avut-o în prima 
jumătate a sec. III. D. Hr. 

— Templul de la Sarmizegetusa a cunoscut trei faze de 
construcţie, suprapunându-se în mare măsură una peste 
cealaltă, faza I datându-se la începutul sec. II d. Hr. 

— După reconstrucţia din faza a treia, complexul a mai 
funcţionat aproape un secol. 

— Cultele orientale 

— Cultele orientale sunt atestate în mediul roman încă de 
la sfârşitul secolului al III-lea î. Hr., dar răspândirea lor a 
fost la început lentă, redusă la câteva divinităţi micro- 
asiatice, siriene sau egiptene. De la sfârşitul secolului I d. 
Hr. Până la începutul secolului al V-lea, afirmarea şi 
ascensiunea cultelor orientale este continuă, cu amplitudini 
diferite pentru fiecare cult. 


— Dintre divinităţile siriene sincretizate cu prima 
divinitate a pantheonului roman, Jupiter, o mai mare 
importanţă o are Jupiter Dolichenus (Jupiter sincretizat cu 
Baal din Dolichene). El a fost adorat ca tămăduitor al 
tuturor bolilor, dar şi ca mântuitor moral şi aducător de 
victorii, până când ajunge zeul patron al militarilor, cel care 
asigură sănătatea soldatului şi triumful în luptă. De altfel, 
unele statui îl şi înfăţişează în vestimentaţie militară 
romană. În unele inscripţii din Dacia este asociat şi 
extracţiei minereurilor de fier. 

— Istoria Daciei romane 

— Alte descoperiri în Dacia, referitoare la cultul lui Jupiter 
Dolichenus sunt menţionate la Micia (un altar), la Ulpia 
Traiana (un dolicheum, altorelief cu inscripţie), Tibiscum 
(altar înălţat de Iulius Valentius), Pojejena de Sus (altar 
fragmentar), la Ilişua (în Bistriţa) - apare alături de Serapis 
- pe o statuetă fragmentară de bronz, în Dacia Inferioară, la 
Cătunele (o mână votivă de bronz), Drobeta (un cap de 
marmură dintr-o statuie a zeului), Amăreştii de Sus (statuie 
de marmură). Alături de templul de la Sarmizegetusa, mai 
are unul la Apulum. Din punct de vedere cronologic, 
monumentele se grupează în perioada împăraţilor Antonini. 
Dedicaţii în Dacia au fost: 14 făcute de militari, 6 de preoţi, 
4 de negustori, 2 de meşteşugari. Analiza numelor 
dedicanţilor oferă gradul de romanizare: 26,7% sirieni, 
11,7% greci, 6% romani. 

— O altă divinitate siriană răspândită în Dacia a fost 
Jupiter Heliopolitanus. 

— Cunoscut în sec. II-III, reprezenta evoluţia cultului lui 
Hadat (zeu din localitatea Balbek din Mesopotamia). Acest 
zeu, Jupiter Heliopolitanus, e în fruntea unei triade din care 
făceau parte Venus Heliopolitana, Mercurius Heliopolitanus 
- echivalentă cu Hadat, Atargatis, Simios. Era un zeu al 
furtunilor şi al cerului, dar şi al grâului. Apare în 
aproximativ 60 de inscripţii greceşti şi latine. În Dacia s-au 
descoperit două altare cu inscripţii, la Micia şi 


Sarmizegetusa. Aici apare cu epitetul de Optimus Maximus. 
La Micia altarele au fost ridicate de 2 militari. A treia 
dedicație a fost descoperită în [ara Hațegului. 

— Dea Syria, preluată de romani din Siria şi preluând în 
noul cult alura şi atributele zeiţei Atargatis, pandra lui 
Hadad din Hieractopolis. Numele de Syria Dea este un 
apelativ, intenţionat vag pentru a nu divulga adevăratul 
nume. Apelativul devine însăşi numele zeiţei şi cunoaşte în 
inscripţii numeroase variante: Suria Dia, Dasuria, Lasura. 

— Un loc important îl deţine zeul Mithras. Este singura 
divinitate de origine persană ce a invadat Imperiul Roman, 
ajungând să aibă cea mai mare longevitate. Cultul acestui 
zeu a existat şi în epoca elenistică. El s-a răspândit foarte 
mult atunci când legiunile romane s-au apropiat de Eufrat. 

— La început Mithras a fost un zeu solar. El s-a născut într- 
o peşteră, în ziua de 25 decembrie. În momentul naşterii 
sale păstorii au venit să i se închine. 

— După un timp s-a înălţat la cer cu ajutorul lui Sol. După 
alte variante însă, Mithras a avut o luptă cu Sol, pe care-l va 
învinge, dar acesta îl va răpi pe Mithras şi-l va duce în carul 
său solar în cer. În Europa, cultul său a fost adus de 
legiunile lui Pompeius. În epoca romană, Mithras apare ca 
salvator al omenirii. El trebuie să sacrifice un taur fabulos. 
Tot din lumea elenistică este preluată dogma pregătirii 
sufletului pentru viaţa următoare. Treptele de iniţiere în 
cultul mithriac sunt în număr de 7, la acest cult participând 
doar bărbaţii. Cei iniţiaţi trebuiau să păstreze secretul 
ritualului. În reprezentări 

— Istoria Daciei romane acest zeu apare însoţit de doi 
discipoli care asistă la ritual. Animalele sale sacre sunt: 
şarpele, câinele, scorpionul. Locaşul de cult închinat acestui 
zeu se numea Mithreum. La acesta se ajungea pe o scară. 
În Dacia s-a descoperit un templu al acestui zeu, iar în 
Dobrogea e cunoscută peştera lui Adam. 

— Toate peşterile trebuiau să fie iluminate printr-o 
crăpătură, pe unde să pătrundă raza soarelui. Apare 


reprezentat având sub piciorul drept capul taurului, iar în 
mâna dreaptă - pumnalul. Există şi un relief care-l 
reprezintă pe Mithras trăgând cu arcul într-o stâncă din 
care va ţâşni apa. 

— În Oltenia sunt cunoscute 50 de monumente dedicate 
lui Mithras, cele mai importante apărând la Romula; sunt 
prezentate scene care arată sacrificiul taurului. Se 
presupune că aici a existat şi un templu închinat acestui 
zeu. În Transilvania prezenţa cultului este atestată prin 
reliefuri şi statui. 

— Dimensiunile mici ale acestor plăci şi reliefuri nu dau 
posibilitatea de a bănui prezenţa unor grote, ci de a 
considera aceste piese ca ofrande. Cultul mitriac a avut cel 
mai mare rol în formarea religiei creştine, prin care începe 
decăderea acestuia, după anul 391 importanţa lui scăzând 
considerabil, iar în secolul VIII un sinod va interzice 
definitiv practicarea acestui cult. 

— Dintre multele divinităţi orientale atestate în Dacia, mai 
amintim: 

— Divinităţi siriene: Jupiter Eractopolitanus, Jupiter 
Turmasgades, Baltis, Sol Invictus, Deus Acternus; 

— Zei palmyrieni: Theos Hypsistos, Jupiter 

— Exsuperantissimus, Bellus, Malachbellus, Iarhibolus, 
Belhamon (zeu punic adus de palmyrieni); 

— Zei egipteni: Isis şi Seraphis; 

— Zei microasiatici: Cybele, Attis. 

— Pe lângă practicarea numeroaselor culte au existat în 
Dacia şi adepţi izolaţi ai creştinismului. 

— Răspândirea creştinismului 

— Practicile religioase, orientările şi tendinţele religioase 
cu nuanţe de monoteism şi universalitate din cadrul 
religiilor păgâne au pregătit, ca şi în alte ţinuturi romane, 
ascensiunea creştinismului. S-au creat astfel condiţiile 
apariţiei unui creştinism de factură populară, care se va 
manifesta îndeosebi în secolele ulterioare. Descoperirile 
arheologice din Dacia şi Moesia Inferior, sec. II-III dovedesc 


apariţia în aceste zone a adepților noii religii, chiar în 
vremurile primare ale creştinismului. Sunt însă manifestări 
disparate, între hotarele statului roman. Ele nu sunt prea 
numeroase şi aparţin în general artei minore, datându-se 
majoritatea în a doua jumătate a secolului al III-lea d. Hr. 
Dacă nu se poate vorbi de o generalizare a noii credinţe în 
intervalul cronologic amintit, se poate aprecia însă că la 
acea vreme, în cele două provincii existau nu numai creştini 
izolaţi, dar şi nuclee 

— Istoria Daciei romane de credincioşi. Este valabil 
îndeosebi pentru Dobrogea, unde comunitatea devenise o 
realitate, modul de existenţă a adepților noii religii. Faptul 
este atestat şi documentar, prin acte de martiraj ale 
creştinilor căzuţi în vremea lui Dioclețian, reflectând o 
organizare ierarhică creştină aici înainte de edictul de la 
Milan (313), prin menţionarea lui Evanghelius, episcop de 
Tomis, purtător al sfintelor lui Dumnezeu biserici (plural, 
deci mai multe lăcaşe de cult). 

— Mici nuclee creştine au existat probabil şi în spaţiul 
fostei Dacii, descoperirile creştine sau gnostico-creştine de 
la Romula, Potaissa, Orlea fiind argumente că în stânga 
Dunării existau „biserici” creştine. 

— În spaţiul extracarpatic (dacii liberi) se poate admite 
prezenţa adepților noii religii doar după mijlocul sec. III, 
credincioşii respectivi provenind din rândurile prizonierilor 
luaţi de carpi şi de goți din provinciile sud-dunărene. 

— Propagarea credinţei s-a făcut printr-un fel de , 
evanghelizare celulară”, o mişcare ce s-a întins de la o 
„celulă” la alta, de la un oraş la altul, marea religie 
câştigând locuitori din diverse stări sociale ale Daciei şi 
Moesiei Inferior, îndeosebi în mediul urban şi armată, mai 
puţin la sate. Deşi limba originară a cultului a fost greaca, 
din sec. II, în provinciile latinofone latina se substituie 
treptat acesteia, din acest moment creştinismul devenind 
un factor de latinizare. Apostolatul Sf. Andrei în Scythia dar 
şi al altor sfinţi şi martiri au generat o literatură 


istoriografică de proporţii. Menţionarea unor martiraje pe 
linia Dunării în vremea tetrarhiei indică sporirea numărului 
de credincioşi şi organizarea solidă a bisericii în Scythia 
(Dobrogea) dar şi în alte zone. Refugierea unor adepţi ai 
religiei Mântuitorului la nordul Dunării a contribuit la 
strângerea legăturilor dintre grupurile locale şi cele de pe 
linia fluviului, punându-se bazele unor tradiţii privitoare la 
rolul anumitor biserici sud-dunărene la viaţa religioasă a 
celor nordice (pretenţiile ulterioare jurisdicţionale ale unor 
episcopate din provinciile Moesia I, Dacia Ripensis, Scythia 
Minor etc.). 

— Se poate deci afirma că începuturile creştinismului la 
români datează încă din perioada provinciei. 

— Concluzii 

— Instaurarea stăpânirii romane în stânga Dunării s-a 
soldat cu un transfer de civilizaţie de factură romană, 
respectiv un nou sistem de valori politice, morale, alte 
concepţii artistice şi estetice, o ideologie specifică, o altă 
limbă oficială - latina, tradiţii, mentalități, credinţe de altă 
sorginte şi cu alte modalităţi de manifestare. În acest mod, 
o bună parte a patrimoniului spiritual autohton a fost 
anihilat. În acelaşi timp însă, unele valori tradiţionale s-au 
dovedit viabile, ceea ce a dat specificul romanităţii nord- 
dunărene. 

— Istoria Daciei romane 

— Însuşirea cultelor romane de către autohtoni a 
reprezentat factorul decisiv al romanizării Daciei, 
asimilarea valorilor culturii spirituale a marcat integrarea 
definitivă a geto-dacilor în universul roman. 

— Istoria Daciei romane 

— ISTORIA POLITICĂ A PROVINCIEI DACIA 

— Informaţiile documentare, legate de evenimente care 
reflectau interesele imperiale, integrează viaţa politică a 
provinciei în istoria imperiului pe parcursul celor 165 de ani 
de existenţă, cu particularităţile politice ale acestui bastion 
în lumea barbară. Dacia lui Traian este tipul de provincie 


pacificată (provincia pacta) purtând pe monede titlul de 
Dacia August (i) Provincia. Apogeul dezvoltării sale l-a 
cunoscut în timpul dinastiei Antoninilor, denumită astfel 
după cel mai pacifist dintre ei, Antoninus Pius. 

— Marcus Ulpius Traianus (98-117) 

— Primul şi cel mai important împărat din dinastia 
Antoninilor a fost Marcus Ulpius Traianus. În timpul 
domniei sale imperiul a cunoscut maximul extinderii 
teritoriale (3.300.000 km) şi demografic (55.000.000 
locuitori). 

— Cucerirea Daciei şi transformarea sa în provincie a 
constituit apogeul politico-militar al domniei lui Traian. 

— Marcus Ulpius Traianus s-a născut la 18 septembrie 52 
d. Hr. În municipiul Italica, colonie de veterani în provincia 
Boetica (sudul peninsulei Iberia). 

— Tatăl său pătrunde în viaţa publică romană în timpul 
domniei lui Nero. 

— Având protecţia filosofului Seneca, ajunge guvernatorul 
provinciei Boetica şi participă la asediul Ierusalimului. În 
timpul lui Vespasianus devine consul (aprox. 69 d. Hr.), 
peste zece ani ajungând guvernatorul Siriei şi deschizând 
astfel drumul fiului spre tronul imperial. 

— Soldat înnăscut, viitorul împărat îşi va petrece o mare 
parte din viaţă în armata Siriei, ca tribun militar, apoi în cea 
de pe Rin, ajungând la Roma în timpul lui Domițian, unde va 
deţine mai multe funcţii civile. De aici pleacă în Spania, la 
conducerea legiunii VII Gemina, apoi guvernator al 
provinciei. 

— După trei ani ajunge consul, după care va fi guvernator 
imperial în Germania Superioară. 

— După moartea lui Domițian, împăratul Nerva, bătrân şi 
bolnav, îl adoptă pe Traian ca fiu şi unic moştenitor al 
tronului (octombrie 97 d. Hr.). Aflat în Germania Superioară 
la aflarea veştii numirii sale, proaspătul împărat nu se 
întoarce la Roma nici după moartea lui Nerva (27 ianuarie 


98 d. Hr.), ci rămâne să consolideze sistemul defensiv dintre 
Rin şi Dunăre, pregătind planul cuceririi Daciei. 

— Reîntors la Roma în vara anului 99, îşi câştigă 
popularitatea deoarece „se purta cu blândeţe faţă de popor 
şi cu demnitate în relaţiile sale cu senatul, era iubit de toţi, 
dar netemut de nimeni, în afară de inamici... Nu era nimic 
în care să nu se remarce” (Dio Casius). 

— Istoria Daciei romane 

— Traian aduce cu el un nou program de guvernare a 
imperiului, neimplicând armata în viaţa politică. Deşi 
imperiul avea mari probleme financiare, programul de 
guvernare grandios cuprindea mari cheltuieli (războaie, 
lucrări publice, constituirea de noi legiuni, scutiri de taxe 
pentru populaţie). 

— Consolidând liniştea internă a imperiului, Traian va 
favoriza dezvoltarea economică în toate ramurile de 
activitate. Soluţia pentru toate problemele imperiului, 
financiare, politice şi militare care se profilează pentru 
Traian încă de la începutul domniei a fost cucerirea Daciei. 
Campaniile împotriva Daciei au fost îndelung pregătite şi s- 
au soldat cu integrarea celei mai mari părţi ale statului 
independent dac în imperiu (provinciile Dacia şi Moesia 
Inferior). 

— În anul 107 Traian se întoarce glorios la Roma, unde şi- 
a serbat cu mare fast triumful, Senatul acordându-i încă din 
105 titlul unic de „Optimus Princeps” 

— Cel mai bun împărat). 

— Prada de război adusă din Dacia i-a permis lui Traian să 
redreseze finanţele imperiului, să susţină cheltuielile 
exorbitante pentru construirea unor importante 
monumente şi edificii, să organizeze grandioase spectacole 
pe durata a 123 de zile. 

— Traian a lărgit graniţele imperiului şi prin alte cuceriri: 
provincia Arabia (în teritoriul Arabiei apusene) între 107- 
113; după lupte grele cu parții cucereşte Partia în anul 116 
(luându-şi numele de Parthicus), transformând în provincii 


romane Armenia şi Mesopotamia. Numeroasele răscoale 
din teritoriile cucerite în Orient îl vor determina să 
încoroneze ca rege al Partiei un aliat al imperiului. 

— Bolnav, înaintat în vârstă şi uzat de conflictele din 
Orient, Traian va muri în 13 august 117 d. Hr,, în timpul 
războiului cu parții. 

— Urmaşul său Hadrianus va ocupa tronul sprijinit de 
văduva lui Traian, Plotina, care anunţă Senatul că Traian îl 
adoptase pe patul de moarte. 

— Publius Aelius Hadrianus (117-138) 

— S-a născut la 24 ianuarie 76 în oraşul Italica din 
provincia Boetica, unde îşi va petrece copilăria şi 
adolescenţa. Tatăl lui Hadrian este văr cu împăratul Traian, 
iar Hadrianus va fi căsătorit cu nepoata de soră a 
împăratului. În momentul în care Traian devenea împărat, 
Hadrian comanda o legiune. Va face parte din statul major 
în timpul războaielor dacice, remarcându-se din timpul 
luptelor. A fost unul dintre cei mai culţi împărați, deţinând o 
cultură universală vastă. Este caracterizat de contemporani 
(Vita Hadriani) astfel: „Vesel şi sever, amabil şi grav, pătimaş 
şi stăpânit, avar şi darnic, ascuns şi deschis, sălbatic şi 
blând, era întotdeauna schimbător la toate”. Din cei 21 de 
ani de domnie, zece ani Hadrianus i-a petrecut călătorind 
prin Orient şi Occident, punând ordine în administrarea 
provinciilor, reorganizând armata, Istoria Daciei romane 
anihilând răscoalele din noile provincii, construind 
fortificaţii şi limesuri, restaurând monumentele înaintaşilor. 
Între anii 121-125 va face un lung traseu prin Britannia, 
peninsula Iberică, Orient, Grecia, Sicilia. După trei ani 
petrecuţi la Roma pleacă într-un scurt voiaj în Africa (128), 
apoi în Asia Mică (128-134), ajungând până la Ierusalim. Pe 
plan intern, deşi a colaborat cu Senatul, a aplicat politica 
autoritară în administraţia imperiului. Astfel, în anul 120, 
împarte Italia în patru regiuni distincte, conduse fiecare de 
câte un fost consul, om al împăratului, dând astfel caracter 
formal administrării Italiei de către Senat. 


— Prin politica sa economică şi legislativă a redresat 
tezaurul imperial şi a sprijinit provinciile, contribuind la 
procesul de romanizare şi integrare a lor în viaţa 
imperiului. Moare la 10 iulie 138, după ce îşi asigură prin 
adopţie succesiunea la tron. 

— Evoluţia provinciei Dacia este strâns legată de domnia 
lui Hadrian: organizarea militar administrativă, construirea 
a numeroase castre şi a limesului alutanus, stabilitatea 
economică şi dezvoltarea urbană, realizate şi ca urmare a 
prezenţei împăratului în provincie în două rânduri, între 
anii 117-118 şi 123-124. Mult discutată de către istorici a 
fost intenţia lui Hadrian de a părăsi Dacia în perioada ce a 
urmat morţii lui Traian. 

— În anii 117-118, în momentul în care împăratul se afla în 
provincie inspectând fortificațiile de la Dunăre, au loc 
răscoale şi invazii ale sarmaților (roxolani şi iazigi), la care 
participă şi daci, înfrânte cu greu de către armata romană. 
Datorită nemulțumirilor sarmaților legate de integrarea în 
Moesia a Moldovei şi Munteniei (cu păşunile de aici), 
Hadrian renunţă la stăpânirea efectivă a acestor teritorii, 
părăsind castrele de la Drajna de Sus, Mălăieşti şi Târgşor, 
încheind şi pace cu roxolanii. Tot acum înfăptuieşte şi prima 
reorganizare administrativă a Daciei, creând la nord de 
Dunăre cele două provincii, Dacia Superior şi Inferior. 

— Cu toate că organizase mai temeinic provinciile, 
Hadrian - potrivit concepţiei sale militar-politice de 
„repliere şi defensivă” - avea iniţial intenţia să evacueze 
Dacia, cum informează celebrul pasaj din istoria-cronică 
eutropiană: „încercând să facă acelaşi lucru (evacuare) în 
Dacia, prietenii l-au speriat şi îndepărtat de la asemenea 
plan, spre a nu fi astfel predaţi barbarilor, mulţi cetăţeni 
romani...”. Un istoriograf roman din secolul al doilea a 
interpretat acest proiect aproape ca pe un fapt împlinit. 

— Semnificativă apare de asemenea măsura luată de 
comandamentul roman de a se demonta podeaua şi partea 
superioară a podului peste Dunăre, de la Drobeta Turnu- 


Severin, cu scopul de a bloca trecerea, împiedicând astfel 
pătrunderea în Moesia a cetelor de barbari năvălitori, care 
ar fi înfrânt rezistenţa din castrul de pe malul dacic al 
fluviului. 

— Istoria Daciei romane 

— S-a pretins că afirmaţia despre evacuarea iminentă a 
provinciei Dacia ar fi fost o simplă calomnie şi „insinuare” 
din partea adversarilor împăratului şi a istoriografiei 
duşmănoase, ori vreo „confuzie”, unii istorici admițând că 
„intenţia i-ar fi fost atribuită lui Hadrianus de către 
contemporanii săi, în urma faptului că ela retras din Dacia 
câteva unităţi militare”. 

— Sigur este numai că Aelius Hadrianus a retras din Dacia 
Legiunea IV Flavia, pe la 117 /118 (?) şi eventual câteva 
unităţi auxiliare, aducând în schimbul acestora alte 
formaţiuni auxiliare din Occident şi Orient, poate chiar mai 
numeroase decât cele din timpul lui Traian. 

— Dar elementul cel mai deosebit în acest context este 
faptul că în alternativa retragerii totale a trupelor şi 
administraţiei imperiale sub presiunea puternică a 
invaziilor sarmato-dace, nu urmau să fie evacuaţi romanii, 
ci erau lăsaţi sub ocupaţie „barbară”. Istoriografia ultimului 
secol a reluat acest argument pentru a considera că 
„Dacia” care ar fi intenţionat să fie evacuată de câtre 
Hadrianus era doar Dacia Superior. 

— În anii 118 /119 Hadrian organizează strategic şi 
administrativ zona de sud-vest a Daciei Superioare în Dacia 
Porolissensis. Reorganizarea s-a făcut în două etape, 
afectându-i provinciei nou formate o armată proprie. 
Diploma de la Gherla din 123 atestă Dacia Porolissensis, 
creată între anii 119-123, aşezată fiind la nord de Arieş şi 
de cursul superior al Mureşului. 

— Prin măsurile de ordin administrativ şi militar luate de 
Traian şi de Hadrian, Dacia a fost ferită de atacurile din 
afară, timp de aproape două secole, răstimp în care 


teritoriul şi populaţia daco-romană au devenit parte 
organică a istoriei imperiului. 

— Antoninus Pius (138-161) 

— Născut la 19 septembrie 86 în împrejurimile Romei, era 
descendent dintr-o familie nobilă, strămoşii săi deţinând 
înalte funcţii în stat. A moştenit de la bunici o însemnată 
avere şi posibilitatea accesului la înalte funcţii. 

— La vârsta de 23 de ani ajunge consul, apoi guvernator al 
uneia din cele patru provincii italice create de Hadrianus. 
Domnia sa de pace internă şi externă a reprezentat 
desăvârşirea pe plan politic, administrativ şi legislativ a 
guvernământului imperial. Personalitatea şi politica sa au 
întruchipat în ochii contemporanilor idealul cooperării 
dintre senat şi împărat (care i-a adus epitetul de Pius). 
Provinciile au cunoscut în vremea sa o prosperitate 
nemaiîntâlnită până atunci. 

— Conservator în domeniul religiei, respectă vechea 
religie a romanilor, fiind însă adeptul „păcii religioase”, 
tolerând şi celelalte religii care se consolidaseră în imperiu. 

— Domnia lui Antoninus Pius nu a fost scutită de puternice 
răscoale care au zguduit imperiul: în Dacia între 143-157; 
în 155 se răscoală Iudeea; în 

— Istoria Daciei romane 

— Africa are de înfruntat triburile maure timp de opt ani 
(144-152). Treptat însă, aceste răscoale au fost potolite. 

— La vârsta de 74 de ani, în anul 161 se stinge din viaţă, 
lăsând drept succesor pe Marcus Aurelius, dându-i de soţie 
pe fiica sa, Faustina Minor. 

— În vremea lui Antoninus Pius au avut loc tulburări şi în 
Dacia, o mare răscoală în anul 139, în timpul căreia unele 
castre au fost incendiate. În anul 143 este respinsă o 
încercare de pătrundere a dacilor liberi în provincie. 

— Favorizată de tulburările provocate de dacii liberi, în 
157 partea de nord a Daciei a fost afectată de o răscoală a 
localnicilor. 


— Pentru liniştea provinciei au fost aduse alte trupe în 
Dacia, s-au întărit fortificațiile, prin reconstruirea în piatră 
a castrelor din nord-estul Daciei şi de pe Olt, acum putând 
să dateze începuturile construcţiei limes-ului 
Transalutanus. 

— În perioada domniei sale a fost respins un atac al 
alanilor în zona Olbiei, romanii restabilindu-şi autoritatea în 
stepele din nordul Mării Negre. 

— Marcus Aurelius Antoninus (161-180) 

— Născut la 26 aprilie 121 la Roma, a fost asociat la 
domnie încă din anul 146. 

— Familia sa era originară din Spania (ca şi Traian şi 
Hadrian) numărând printre strămoşi şi rude personalităţi 
ale vieţii publice romane. Încă din copilărie a manifestat 
interes pentru filosofia stoică, care l-a preocupat toată 
viaţa, fiind autorul unor meditații intitulate „către sine 
însuşi”. A domnit în asociaţie cu Lucius Verrus, până la 
moartea acestuia în 169. Domnia sa a fost dominată de 
războaie, constituind începutul crizei care se va declanşa 
un secol mai târziu. 

— Din cei nouăsprezece ani de domnie, şaisprezece au fost 
ani de război efectiv. Succesiv, a trebuit să facă faţă la două 
mari atacuri barbare în Orient (161-166) şi la Dunăre (166- 
175). După doi ani de relativă linişte (175-177) a izbucnit 
cel de-al treilea război cu barbarii, tot la Dunăre (177-180) 
şi pe care n-a putut să-l încheie datorită morţii sale. 

— Diplomaţia romană s-a străduit vreme îndelungată să 
evite conflictul cu neamurile barbare de pe malul stâng al 
Dunării, în mijlocul cărora străjuia ca un puternic bastion 
provincia Dacia. Roma nu putea duce concomitent două 
războaie, unul la Dunăre şi altul în Orient. Între populaţiile 
duşmane se află cele germanice, marcomanii, vandalii, 
longobarzii, quazii, lacringii, suevii, apoi cele sarmatice: 
roxolanii, alanii şi iazigii. 

— Primul atac barbar s-a desfăşurat între anii 166-169. În 
168 s-a încheiat pace cu unii dintre barbari. În 169 Marcus 


Aurelius porneşte o contraofensivă împotriva marcomanilor 
şi quazilor. Atacul combinat germano-sarmat din anul 170, 
îndreptat asupra Daciei şi Moesiei Superioare, le-a adus 
romanilor un mare dezastru. Marea ofensivă nord- 
dunăreană a împăratului a fost 

— Istoria Daciei romane deschisă în anul 171 prin 
invadarea teritoriilor locuite de quazi, marcomani şi iazigi. 
În 173 legiunile au obţinut o victorie hotărâtoare, ceea ce i- 
a determinat pe quazi să ceară pace. Rezistenţa quazilor a 
încetat în 174, nu însă şi aceea a altor neamuri barbare. La 
sfârşitul anului 174 „bellum Germanicum” dus împotriva 
marcomanilor şi quazilor era încheiat, nu însă şi „bellum 
Sarmaticum”, cel purtat separat contra iazigilor. În 
momentul când Marcus Aurelius se apropia de izbânda 
finală şi era pe punctul de a crea două noi provincii romane: 
Marcomannia şi Sarmatia, s-a produs în Orient răzvrătirea 
lui Avidius Cassius. Marcus Aurelius a fost silit să accepte 
pacea cu iazigii, în toamna anului 175, când împreună cu 
fiul său Commodus a primit titlul de Sarmaticus. Apoi a fost 
nevoit să plece spre Orient împotriva uzurpatorului, care a 
fost ucis de propriii soldaţi. 

— Quazii şi marcomanii suportau cu greu tratatul de pace 
care le fusese impus de Marcus Aurelius. Timp de trei ani 
(177-180) a avut loc un nou război cu marcomanii, sarmaţii 
şi quazii. Marcus Aurelius şi fiul său Commodus se 
deplasează la Dunăre în vara anului 178 pentru 
organizarea unei noi mari campanii, care în planurile 
împăratului trebuia să fie ultima şi decisivă. În 179 romanii 
obţin o mare victorie. Quazii au acceptat stăpânirea 
romană. 

— Mai rămâneau de învins marcomanii, care scăpaseră de 
jugul roman prin moartea neaşteptată a împăratului şi în 
urma nechibzuinţei lui Commodus, grăbit să încheie pacea 
cu orice preţ, cât mai repede. Războaiele de la Dunăre au 
ocupat 12 ani din domnia lui Marcus Aurelius. 


— Provincia Dacia a fost profund afectată de războaiele cu 
quazii şi mai ales cu marcomanii. Unele triburi au pătruns şi 
au devastat regiunea auriferă a Daciei, au atacat Apulum, 
Porolissum. Concomitent, costobocii au invadat dinspre 
vest, înaintând în Peninsula Balcanică până în Attica. 
Urmele acestei invazii s-au păstrat în Dobrogea, la 
Trophaeum Traiani, unde s-a descoperit epitaful unui 
triumvir căzut în lupta împotriva costobocilor. La Tomis 
autorităţile romane au consultat oracolul spre mântuirea 
publică, iar la Callatis după trecerea primejdiei s-au refăcut 
zidurile. Nevoit să facă concesii sarmaților din vest, Marcus 
Aurelius permite iazigilor să facă comerţ cu roxolanii 
(ramura răsăriteană a sarmaților) folosind drumurile 
Daciei. În schimb, a reorganizat apărarea Daciei şi a adus 
legiunea a V-a Macedonica în provincie. Reorganizează 
administrativ cele trei provincii, creând Concilium trium 
Daciarum, adunare provincială cu sediul la Ulpia Traiana. 

— În primăvara anului 180, la 59 de ani, Marcus Aurelius 
moare de ciumă în tabăra de la Vindobora, preocupat de 
soarta imperiului sub conducerea fiului său Commodus pe 
care-l asemăna cu Nero, Caligula şi Domitianus. 

— Conform lui Dio Cassius „pentru romanii de atunci 
istoria a trecut de la o domnie de aur la una de fier şi 
rugină”. 

— Istoria Daciei romane 

— Lucius Aelius Aurelius Commodus (180-192) 

— Ultimul împărat al dinastiei Antoninilor s-a născut la 31 
august 161. După mamă se trăgea din Hadrian, avându-l 
străbunic pe Traian. 


— Istoricii au subliniat contrastul dintre educaţia 
deosebită pe care a primit-o şi caracterul „nedemn de 
rangul imperial”. Încă din anul 177 a fost asociat la domnie 
de către tatăl său. După moartea acestuia şi preluarea 
tronului a încheiat războiul cu marcomanii, renunțând la 
proiectul lui Marcus Aurelius de a muta graniţele imperiului 
pe linia Carpaţilor nordici. Între condiţiile de pace impuse 
de Commodus în anul 180 populațiilor de la nordul Daciei, 
Dio Cassius aminteşte interdicţia ca burii să se apropie de 
hotarele Daciei dincolo de o linie de 400 de stadii. În timpul 
guvernării lui Sabianus (cca 180) au fost supuşi 12.000 de 
daci liberi, cărora li s-a făgăduit pământ în „Dacia noastră”. 
Aşezaţi sub scutul stăpânirii romane, aceştia aveau situaţia 
social-economică a colonilor. Din anul 184 Dacia a fost iarăşi 
atacată de „barbari de dincolo”, probabil de sarmaţi. În 
aceste războaie şi-au dobândit faima guvernatorii Clodius 
Albinius şi Pescenius Niger, viitori împărați. 

— Commodus moare la 1 ianuarie 193, asasinat de 
adversarii săi politici. După moartea sa, senatul a decretat 
damnatio memoriae, numele său fiind şters de pe 
monumentele publice ale imperiului. 

— Odată cu moartea lui Commodus se stinge dinastia 
Antoninilor. Conducerea statului este preluată de prefectul 
Romei, P Helvius Pertinax, apoi Didius Iulianus, până la 
instaurarea noii dinastii, cea a Severilor. 

— Dinastia Antoninilor a însemnat pentru imperiu, ca şi 
pentru provinciile dacice un apogeu al dezvoltării. Deşi în 
urma cuceririi şi a răscoalelor de după moartea împăratului 
Traian provincia a cunoscut un regim de ocupaţie militară, 
treptat, dacii din cadrul provinciei s-au integrat nu numai 
vieţii politice a imperiului, dar au asimilat cultura şi 
civilizaţia romană. 

— Lucius Septimius Severus (193-211) 

— Primul împărat roman născut în afara Europei, la 
11.04.146, în oraşul Magna, pe coasta libiană a Africii, 
provenind dintr-o familie de rang ecvestru. Deţine diverse 


funcţii publice şi militare, între 191-193 fiind guvernator al 
Pannoniei Superior. Se pare că un rol important în 
ascensiunea sa l-a avut cea de-a doua soţie, lulia Domna. 

— După moartea lui Commodus la Roma se instaurează 
anarhia. Pertinax este ucis doar după 87 de zile de domnie; 
tronul imperial este ocupat de senatorul Didius lulians, fapt 
ce duce la revolta legiunilor care se răscoală şi îşi proclamă 
conducătorii împărați. Astfel armatele din Siria îl proclamă 
împărat pe Pescenius Niger, cele din Pannonia pe Septimius 
Severus, iar cele din Britannia pe Clodius Albinus. În urma 
războiului civil (193-197 primăvara) Septimius Severus 
rămâne singur stăpânitor al Imperiului. 

— Istoria Daciei romane 

— Pe tot parcursul domniei sale domină autoritatea 
imperială, Septimius Severus declanşând regimul 
militarilor, care va duce la transformarea imperiului în 
dominat, domnia sa fiind o formă de tranziţie între principat 
şi dominat. 

— În anii 197-198 va desfăşura o nouă campanie în Orient, 
înfrângându-i pe parți. Îşi va lua titlul de Parthicus Maximus 
şi pune bazele dinastiei Severilor prin ridicarea celor doi fii 
la rangul de auguşti. El rămâne în Orient până în 202, 
desfăşurând aici o intensă activitate administrativă. În anul 
208 pleacă în Britannia pentru a înăbuşi răscoalele de aici. 
Va muri în această provincie la 4 februarie 211. 

— Sprijinindu-se pe armată, Septimius Severus acordă 
atenţie provinciilor cărora le asigură o lungă perioadă de 
pace şi de relativă prosperitate. Se ocupă peste tot de 
întărirea apărării hotarelor imperiului. 

— După vremurile precare din timpul războaielor 
marcomanice, Dacia cunoaşte în timpul domniei lui 
Septimius Severus o perioadă mai lungă de linişte şi de 
refacere economică. Activitatea economică este reluată cu 
intensitate. 

— Oraşele se bucură de o nouă perioadă de înflorire. 
Septimius Severus acordă rangul de municipiu aşezărilor 


de la Potaissa, unde se afla sediul legiunii V 

— Macedonica şi de la Porolissum, alt important centru 
militar în nordul Daciei. Poate tot el a acordat dreptul de 
municipiu şi oraşelor Dierna, Tibiscum şi Apulum, iar la 
Apulum se întemeiază, în jurul importantului castru al 
legiunii XIII Gemina, un al doilea oraş, municipium 
Septimium Apulense, alături de mai vechea colonia Aurelia 
Apulensis. 

— Unora dintre oraşe, ca de pildă Drobeta, Septimius 
Severus le acordă rangul mai mare de coloniae, iar 
Potaissei, rangul de coloniae şi dreptul italic (lus Italicum), 
care pune oraşele din Dacia pe aceeaşi treaptă cu cele din 
Italia, ceea ce le aducea reale beneficii. 

— În timpul lui se reconstruiesc în piatră mai multe castre 
de pământ. Este foarte probabil că tot sub Septimius 
Severus se organizează, poate pe o linie de apărare 
menţinută încă din timpul lui Hadrian, aşa-numitul limes 
transalutanus, de la est de Olt, astfel că acum hotarul Daciei 
este împins efectiv dincolo de Olt, în Muntenia, până la linia 
care de la Flămânda, pe Dunăre, continuă fără întrerupere 
până în faţa pasului Bran. 

— Comerţul se desfăşoară într-o ambianţă cosmopolită, 
ceea ce, în cazul Daciei, presupunea o imigrație de cetăţeni 
şi supuşi romani, ex toto orbe romano, dar şi a unei 
populaţii dacice locale, care se romanizase chiar înainte de 
venirea romanilor, din nevoia de a comunica cu negustorii 
care vorbeau latineşte şi cu clienţii veniţi să cumpere. 

— Inscripţiile din această perioadă păstrează nume 
latineşti, aşa cum purtau oamenii de pe suprafaţa întregului 
imperiu, dar majoritatea acestor nume par 

— Istoria Daciei romane să fi fost mai degrabă de origine 
italică şi din provinciile limitrofe din sudul Dunării şi din 
Pannonia. 

— Consecințele deosebitei atenţii faţă de Dacia a lui 
Septimius Severus au dus la construirea de drumuri pentru 
transportul mărfurilor şi, bineînţeles, al trupelor, precum şi 


la crearea a numeroase edificii necesare administraţiei şi 
serviciilor publice. 

— Septimius Severus a ales cu multă grijă guvernatorii 
Daciei, stabilind totodată şi garnizoane importante şi de 
elită între Carpaţi şi Dunăre. 

— Guvernatorul Pollux 'Terentianus reconstruieşte la Micia 
băile cohortei Il Flavia Commagenorum. Publius Septimius 
Geta, fiul împăratului, amintit într-o inscripţie de la Apulum 
aşezată acolo de trupele sale, a ridicat la Potaissa, în anul 
195, un edificiu în numele împăratului. Fostul consul Caius 
Iulius Maximianus ajunge şi el guvernator în Dacia şi, drept 
mulţumire, el ridică un altar împăratului la Apulum. Multe 
inscripţii din Dacia îl amintesc pe guvernatorul Lucius 
Octavius Iulianus, în funcţie în anii 200 /201, cel care a 
ridicat, întru cinstirea împăratului şi a celor doi fii, un altar 
la Germisara, închinat zeiţei Fortuna. Guvernatorul Lucius 
Pomponius Liberalis (204) a acordat daruri colegiului 
postăvarilor din Apulum, a reconstruit Templul Patriei în 
localitatea Micia, închinat Împăraţilor Neînvinşi - Septimius 
Severus, augustul Antoninus zis Caracalla şi Cezarul Geta -, 
nefiind uitate nici împărătesele Iulia şi Plautilla, ca şi socrul 
lui Caracalla. Tot la Apulum, un alt guvernator, Menius 
Surus (205) a înscris la temelia clădirilor numele curierilor 
statului său major. În Banat, la Băile Herculane, 
guvernatorul Claudius Gallus închină un altar lui Hercule, 
între anii 205-209. 

— Alţi comandanţi şi funcţionari în Dacia au lăsat urme 
prin inscripţii de tot felul, ca, de exemplu, legatul consular 
Herennius Gemellinus, procurator în Dacia Apulensis. 
Acesta provenea din rândul cavalerilor şi era pentru prima 
dată când se acorda un post atât de înalt unui membru al 
acestui ordin. 

— Iniţiativa lui Septimius Severus a avut ca scop înlocuirea 
senatorilor care ocupaseră aproape în exclusivitate 
posturile cele mai importante, cu oameni dintr-un ordin 
inferior, mult mai supuşi şi mai devotați împăratului. 


— Iniţiativa capătă mai târziu şi o formă legală, prin 
reforma introdusă de Gallienus. 

— O deosebită solicitudine manifestă Septimius Severus 
faţă de trupele şi soldaţii de toate categoriile din Dacia. 
Armata care se găsea în Dacia în acea perioadă deţinea 15 
unităţi auxiliare, sub formă de alae şi cohorte, recrutate în 
Dacia printre tinerii autohtoni. Pentru a nu-i obliga pe 
tinerii daci la acţiuni împotriva propriilor familii, politica 
statului roman a fost aceea de a-i trimite să lupte în alte 
provincii ale imperiului. Astfel, o unitate recrutată în Dacia 
şi numită vexillatio Dacorum Parthica, a luat parte la 
campania 

— Istoria Daciei romane împotriva parţilor din anii 197- 
199, comandantul ei fiind decorat de împărat şi de către 
Iulia Domna pentru bravura sa. O altă vexillatio recrutată 
din Dacia în anul 196 a luat parte la luptele din Gallia, sub 
comanda lui Tiberius Claudianus, cu ocazia înfrângerii lui 
Clodius Albinus. 

— În timpul lui Septimius Severus nu se cunosc lupte la 
hotarele Daciei. 

— Liniştea care domneşte în provincie pare să fie oglindită 
şi de faptul că abia două tezaure monetare sunt îngropate 
în timpul lui Severus. O ştire, înregistrată de Dio Cassius, 
aminteşte de zădărnicirea pornirii unui război împotriva 
Imperiului roman, în 196, de către o populaţie din estul 
Daciei pe care el o numeşte sciți. Este vorba probabil de 
populaţii amestecate de la nordul gurilor Dunării şi a 
țărmului Mării Negre, care se găseau încă din acest timp în 
fierbere. Starea de nelinişte în aceste ţinuturi este oglindită 
şi de îngroparea în Moldova a cinci tezaure monetare, 
dintre care patru au ca ultimă emisie, monede din anul 196. 
Dar din relatarea istoricului antic reiese clar că incursiunea 
în Dacia sau în altă parte a Imperiului roman nu a avut loc 
acum. În Dacia domneşte liniştea şi aici oraşele şi templele 
se întrec să-i ridice lui Septimius Severus şi celor doi fii, 
asociaţi la domnie, statui, monumente, altare. 


— Pe baza ştampilelor de pe cărămizi cu numele legiunii 
XIII Gemina, s-a ajuns la concluzia că pe timpul lui 
Septimius Severus a avut loc o intensă activitate 
constructivă în castrul de la Apulum, ridicându-se clădiri noi 
sau refăcându-se altele mai vechi. Dreptul de a se organiza 
în colegii şi de a avea clădiri proprii pentru întruniri chiar în 
castru a fost dat subofiţerilor de Septimius Severus în 
cadrul favorurilor acordate de el soldaţilor şi armatei. 

— Toate aceste fapte demonstrează clar că, la sfârşitul 
secolului al II-lea, Dacia a ajuns la apogeul puterii şi 
importanţei sale. lar dacă Septimius Severus a fost acuzat 
pentru asprimea sa, nu numai în conducerea statului, dar şi 
în eliminarea tuturor inamicilor reali sau potenţiali, Dacia şi 
locuitorii săi au avut de câştigat, deoarece măsurile 
adoptate de împărat au contribuit la o mai eficientă 
integrare a locuitorilor provinciei în viaţa economică şi 
politică a imperiului. 

— Marcus Aurelius Antoninus (Caracalla) (211-217) 

— Fiu al lui Septimius Severus şi al luliei Domna, născut la 
Lyon, în 4 aprilie 188, va fi desemnat în anul 196 Caesar, iar 
în anul 198 Augustus, devenind, la moartea lui Septimius 
Severus, împărat alături de fratele său Geta. Va fi numit 
neoficial Caracalla, după mantia soldăţească cu acest nume 
pe care o purta în campaniile militare. 

— Despre Caracalla s-a scris că era „o caricatură a tatălui 
său”, fiind considerat un tiran, brutal, crud şi răzbunător. 
Cu toate acestea, a moştenit de la Septimius Severus 
incontestabile calităţi militare, dorinţa de glorie şi ordine 

— Istoria Daciei romane în stat. Cea mai mare parte a 
domniei (cinci ani din şapte) şi-a petrecut-o în expediţii 
pentru apărarea şi întărirea frontierelor de la Rin, Dunăre 
şi în Orient. 

— A purtat războaie în Germania şi Boetica (213) 
împotriva carpilor şi în Orient (215-217). Conducerea 
administrativă a imperiului a lăsat-o pe seama mamei sale 


Iulia Domna care, înconjurată de jurişti şi administratori 
capabili, a desfăşurat o activitate legislativă remarcabilă. 

— Aflat în permanent conflict cu fratele său Geta, în 
februarie 212 reuşeşte să-l înlăture, punând să fie asasinat. 

— Fiind preocupat exclusiv de armată, toate veniturile 
vistieriei s-au scurs în tabere militare. Ca urmare, împăratul 
efectuează o reformă militară, bătând o nouă monedă, 
argentus Antoninianus, în greutate de 5,45 g, dar conţinând 
doar 20% argint. 

— Pe plan spiritual, deşi consecvent cultelor tradiţionale 
romane, sub influenţa mamei sale a sprijinit răspândirea în 
provincii a cultelor orientale, îndeosebi cele siriene. 

— 'Tot din necesităţi financiare - nevoia creşterii numărului 
impozitelor - promulgă în anul 212 Constitutio Antoniniana 
prin care acordă privilegiul de cetăţean roman tuturor 
locuitorilor liberi ai imperiului. 

— În primăvara anului 214 părăseşte Roma pentru 
totdeauna, pornind spre Orient prin Peninsula Balcanică şi 
Asia Mică. 

— La Porolissum, punctul cel mai nordic vizitat de împărat 
în Dacia s-au descoperit fragmentele unei mari lespezi 
(3,20 x 1,20 în) puse de unitatea militară din zonă, cu un 
text închinat împăratului. Pe blocul de piatră a fost fixată o 
statuie ecvestră din bronz a lui Caracalla, din care s-au 
descoperit mai multe fragmente. 

— Împăratul a reorganizat garnizoanele din provincie şi 
de pe malul Dunării, trecând apoi în Tracia, spre Orient. Va 
fi ucis la 8 aprilie 217 într-un complot organizat de către 
praefectul pretoriului Marcus Macrinus, viitorul împărat 
(217-218). 

— Marcus Aurelius Severus Alexander (222-235) 

— Fiu al Iuliei Mamaea şi al lui Casius Marcianus din 
Cezareea Libanului, Severus Alexander s-a născut la 
Emessa, la 10 octombrie 205. Bunica sa era soră cu soţia lui 
Septimius Severus, lulia Domna. 


— A venit la Roma în anul 218 şi a fost adoptat de 
împăratul Elagabalus (218-222), în anul 221 primind titlul 
de Caesar. A fost proclamat împărat la vârsta de 16 ani, în 
data de 11 martie 222. Noul principe fiind minor, treburile 
statului au fost conduse de către bunica (până în 226) şi 
mama sa şi de un „consiliu de regență” format din 16 
senatori în frunte cu jurisconsulţii Ulpianus, Paulus şi 
Modestinus. Ei au desfăşurat o politică de echilibru între 

— Istoria Daciei romane curtea imperială şi senat. Domnia 
sa a fost o perioadă de avânt economic, cu numeroase 
reforme interne; s-au efectuat edificii publice (apeductul 
care-i poartă numele la Roma, a terminat templele lui 
Caracalla) şi s-au înlăturat autocratismul şi excentricităţile 
predecesorului său. În probleme de stat, împăratul şi mama 
sa au apelat la oameni cu experienţă în domeniu. Au 
profitat de pe urma măsurilor imperiale provinciile, inclusiv 
Dacia. 

— O inscripţie de pe frontispiciul băilor militare de la Micia 
indică refacerea lor în timpul lui Severus Alexander. 
Unitatea purta numele imperial de Severiana Alexandrina, 
după numele împăratului. Acum colonia Sarmizegetusa 
devine metropolis. Aici s-a constituit conciliul provincial al 
Daciei (Concilium Daciarum Trium) care se întrunea anual. 
Constituit din delegaţii oraşelor şi ai districtelor rurale, 
prezidat de marele preot al cultului imperial, dezbătea 
diversele probleme ale provinciei, aducea elogii 
guvernatorului, îşi exprima loialitatea faţă de împărat, 
printr-o hotărâre consemnată într-o inscripţie şi transmisă 
uneori acestuia. 

— Împăratul a dus o politică tolerantă faţă de religiile 
aparţinând popoarelor din imperiu, păstrând ataşamentul 
faţă de cultele oficiale, fapt de care a profitat creştinismul 
în dezvoltare, care şi-a lărgit poziţiile în toate păturile 
sociale. A eşuat în schimb în politica militară. Docilitatea 
totală faţă de mama sa, eşecul contraofensivei romane în 
Orient (231-233) şi în Gallia (234-235) au nemulţumit 


armata şi garda pretoriană faţă de „un tinerel fricos ce nu 
ieşea din vorba mamei”. În martie 235, în tabăra militară 
din apropiere de Maintz, în Germania, împăratul, mama şi 
anturajul său sunt ucişi, armata proclamându-l împărat pe 
Maximinus Thrax, stingându-se astfel dinastia Severilor. 

— Perioada 235-275 

— Încă din timpul dinastiei Severilor, după Caracalla s-au 
înregistrat atacuri ale dacilor liberi şi ale sarmaților la 
Dunărea de Jos, astfel încât împăratul Maximinus Tracul, în 
urma luptelor cu aceste populaţii şi-a luat numele de 
Dacicus Maximus şi Sarmaticus Maximus. Dacia 
reprezentând o tentaţie pentru populaţiile din exteriorul 
imperiului, va fi în continuare atacată sub Gordian al III-lea 
(238-244) şi Filip Arabul (244-249). Un puternic atac carpic 
are loc în anul 245. Sosit în zonă, împăratul îi învinge pe 
carpi, luându-şi, în 247, numele de Carpicus Maximus. Din 
iniţiativă imperială va funcţiona timp de 11 ani o monetărie 
imperială în provincie, bătându-se monedă cu legenda 
Victoria Carpica. Invazia are însă drept consecinţă 
abandonarea limesului transalutan (graniţa revine pe Olt) şi 
îngroparea unui mare număr de tezaure. Se iau măsuri de 
consolidare a graniţelor, se consolidează fortificațiile, se 
fortifică oraşele (Romula, Sucidava) din apropierea 
limesului alutan, se aduc noi detaşamente în Dacia. Un 
moment 

— Istoria Daciei romane important în apărarea imperiului 
la Dunărea de Jos şi în Tracia (Balcani) l-a constituit domnia 
lui Traianus Decius. 

— Caius Messius Quintus Traianus Decius (249-251) s-a 
născut în anul 195 în apropierea oraşului Sirminium, 
capitala provinciei Pannonia Inferioară. A avut o strălucită 
carieră: guvernator al celor două Mosesii, apoi al Pannoniei 
Inferior şi prefect al Romei. În anul 248 respinge invaziile 
barbare din Peninsula Balcanică. Trupele pe care le 
comanda îl proclamă împărat. În bătălia de la Verona, Filip 
Arabul moare, Traianus Decius devenind noul împărat. 


Urmărind restaurarea principatului conform concepţiei lui 
Augustus, Decius a avut un program politic conservator, 
bazat pe restaurarea tradiţiilor romane, aceasta explicând 
efortul de consolidare a cultelor oficiale, prin încercarea de 
eliminare a celorlalte culte şi îndeosebi a creştinismului. Pe 
plan militar se remarcă luptele de la Dunăre cu goții şi 
carpii. În iarna anului 249 /250 se constituie la Dunăre o 
coaliţie goto-carpică. În două coloane, aliaţii atacă imperiul: 
o coloană trece Dunărea îngheţată în Dobrogea. A doua 
coloană, mai puternică, înaintează prin sudul Moldovei, 
pătrunde în Muntenia, trece peste limes Alutanus şi pradă 
Dacia Sudică (acum este distrus castrul de la Slăveni), iar 
apoi, trecând şi ea Dunărea, atacă cetăţile Oescus şi Novae, 
fără a le putea cuceri fiind apărate de guvernatorul Moesie 
Inferioare, 'Trebonianus Gallus. Sosit în zonă cu trupe, 
Decius şi fiii săi obţin o importantă victorie lângă Nicopolis 
ad Istrum. Goţii pătrund în Tracia, îl înfrâng pe împărat şi 
cuceresc capitala provinciei, Philipopolis (Plovdiv). Pe 
drumul de întoarcere, în cadrul a trei lupte succesive, 
armata romană este distrusă, în luptă fiind ucis şi 
împăratul. 

— Se pare că înfrângerea s-a datorat şi trădării lui 
Trebonianus Gallus, guvernatorul Moesiei Inferior, care se 
proclamă împărat (251-253). 

— În timpul invaziilor goto-carpice, soarta Daciei a fost 
mai bună decât a Moesiei Inferior şi a Traciei. Cel mai mult 
a avut de suferit zona de câmpie a Olteniei, atacurile dacilor 
liberi fiind stăvilite, iar goții neputând pătrunde în podişul 
transilvan. Faptul se reflectă în inscripţii, Decius fiind numit 
„Dacicus Maximus”. La Porolissum se pun inscripţii în 
onoarea sa, la Apulum este numit într-o inscripţie 
„Testitutor Daciarum”. Legenda „Dacia Felix” de pe 
inscripţii constituia mai puţin o realitate politico-economică 
şi mai mult o dorinţă optimistă. Retragerea garnizoanelor 
romane de pe litoralul nordic al Mării Negre punea în 
pericol viitorul provinciilor Dacia şi Moesia Inferior. Sub 


Gallienus (253-268) continuă invaziile, împăratul luându-şi 
titlul de Dacicus Maximus. Provincia se află în situaţie 
dificilă şi în timpul lui Claudius II Goticull (268-270), motiv 
care îl va determina pe Aurelian să fixeze graniţa din 
această zonă a imperiului pe Dunăre. 

— Lucius Domitius Aurelianus (270-275) s-a născut la 5 
septembrie 214, dintr-o familie de origine modestă din 
apropierea oraşului Sirmium. Are o 

— Istoria Daciei romane ascensiune militară remarcabilă. 
Este protejat de Valerianus (259-260), dar va complota 
împotriva fiului acestuia, Gallienus. Moartea lui Claudius II 
Goticul (dec ciumă) îl surprinde în luptele cu goții la 
Dunăre. Este proclamat împărat de armată, împotriva 
pretendentului Senatului, care va domni doar 20 de zile. 
Programul său politic corespunde situaţiei grele a 
imperiului: alungarea barbarilor din Italia, curățirea 
mărilor de pirați, refacerea unităţii imperiului, reprimarea 
regatului Zenobiei şi a „imperiului gallic”. Perseverenţa şi 
energia sa îl vor ajuta să-şi îndeplinească programul politic 
propus. A purtat numeroase războaie împotriva vandalilor 
în Pannonia, a iuthungilor în Italia, a goților şi carpilor la 
Dunăre. În răsărit (271-273) a purtat război împotriva 
Zenobiei, regina Palmyrei care, ocupând Egiptul şi Asia 
Mică până în Bithynia, punea în primejdie unitatea 
imperiului. În Gallia l-a învins pe Tetricus, care se 
proclamase împărat. 

— Strălucita activitate militară desfăşurată de Aurelian de- 
a lungul tuturor frontierelor, asigurând unitatea imperiului 
şi disciplina trupelor i-a adus titlul de restitutor orbis. Nu a 
neglijat problemele interne ale statului, cunoscându-se 
activitatea sa legislativă şi efectuarea unei reforme 
monetare. 

— Vedea consolidarea imperiului pe plan spiritual prin doi 
factori religioşi: cultul imperial şi o religie unică. Datorită 
politicii sale autoritare, sfârşeşte ca urmare a unui complot. 


— A părăsit provincia Dacia dar, pentru a disimula 
pierderea, care afecta prestigiul politic şi militar al 
Imperiului, a înfiinţat la nordul Dunării, în teritoriul Moesiei 
o provincie nouă numită Dacia, care curând va fi împărţită 
în două, Dacia Ripensis între Dunăre şi Balcani, cu capitala 
la Ratiaria (Arcar, Bulgaria) şi Dacia Mediteraneea, la nord 
de aceasta, cu capitala la Serdica (Sofia). 

— Istoria Daciei romane 

— RETRAGEREA AURELIANĂ 

— Încetarea stăpânirii romane în Dacia constituie un 
important eveniment în istoria Imperiului roman şi prin 
consecinţele sale a căpătat o însemnătate excepţională în 
alcătuirea, evoluţia şi dăinuirea romanităţii orientale. 

— Datorită importanţei deosebite pe care o prezintă 
pentru istoria românească acest eveniment, el a fost 
îndelung controversat în lumea ştiinţifică. În epoca 
modernă a primit şi o încărcătură politică deosebită. Din 
modul în care cercetătorii au căutat să surprindă caracterul 
părăsirii oficiale a Daciei şi îndeosebi soarta romanităţii de 
la nordul Dunării şi din Carpaţi în perioada ulterioară 
retragerii, au rezultat cele două opinii contrare privind 
locul de formare a poporului român: teza continuității daco- 
romane în Dacia şi teza despre migrarea târzie a poporului 
român, deja constituit, din Peninsula Balcanică în teritoriile 
de la nordul Dunării. 

— Deosebirea de opinie la istoricii moderni îşi are originea 
în faptul că ştirile literare antice referitoare la părăsirea 
Daciei sunt insuficiente, neclare şi contradictorii. 
Interpretarea altor categorii de izvoare (epigrafice, 
arheologice, numismatice) s-a făcut adesea greşit sau 
tendenţios, cercetarea fiind adesea viciată de tendinţe 
inspirate de interese politice, fapt ce a tergiversat stabilirea 
adevărului istoric. 

— Izvoarele literare cu privire la părăsirea Daciei se 
caracterizează prin exagerări şi lipsă de obiectivitate. 
„Istoriile cele mai vechi n-au scris ce vedeau, ci ce auzeau. 


Învăţaţii aceia de atunci, scriind şi ei numai după cărţi, nu şi 
după viaţă, au pus în povestea lor ştirea ce li s-a spus la 
Roma...” (V. 

— Pârvan). Se impune de asemenea constatarea că 
istoricii antici mai însemnați care relatează despre 
părăsirea Daciei, toţi de limbă latină: Sextus Aurelius Victor, 
Eutropius, Rufius Festus, Historia Augusta, Orosius, 
Iordanes nu sunt contemporani cu evenimentul, ci mult 
ulterior lui. Astfel, Sextus Aurelius Victor, Eutropius şi 
Rufius Festus şi-au redactat opera în a doua jumătate a 
secolului al IV-lea (360 /361, 369 /370 şi 371 /372), Historia 
Augusta a fost alcătuită probabil în ultimul deceniu al 
aceluiaşi secol, Orosius şi-a încheiat scrierea pe la 417, iar 
Iordanes îşi redactase lucrarea prin anii 550 /551. Deci, 
sunt izvoare datânt dintr-o perioadă mai târzie decât 
faptele la care se referă şi prezentând un anumit coeficient 
de relativitate. 

— Cât priveşte momentul desfăşurării acestui eveniment, 
sursele literare amintesc două părăsiri ale Daciei, una sub 
Gallienus, alta în timpul lui Aurelian. 

— Aurelius Victor, Eutropius, Rufius Festus şi lordanes 
vorbesc în termeni aproape similari de o pierdere a Daciei 
„amissa Daciae” în timpul lui 

— Istoria Daciei romane 

— Gallienus, iar apoi, fără nici o referire la cele spuse 
înainte, Eutropius, Rufius Festus şi Iordanes, vorbind 
despre Aurelian, afirmă că acest împărat a retras 
stăpânirea romană din Dacia, termenii în care se exprimă 
fiind numai puţin diferiţi. Sextus Aurelius Victor şi Orosius 
atribuie pierderea Daciei numai lui Gallienus, iar Historia 
Augusta pune evenimentul numai pe seama lui Aurelian. 

— În ceea ce priveşte presupusa retragere romană din 
Dacia în timpul lui Gallienus (263-268), se observă la autorii 
antici care susţin aceasta o asemănare a frazelor care 
dovedeşte faptul că au copiat mai mult sau mai puţin precis 
pe un predecesor al lor, Vopiscus şi că „n-au cules ştiinţa lor 


despre părăsirea Daciei din alte izvoare, decât numai din 
cel arătat” (A. D. 

— Xenopol). Acest autor antic, aproape contemporan cu 
Aurelian (aproximativ 25 de ani după moartea împăratului 
Aurelian) susţinea că „văzând Illyricul devastat şi Moesia 
pierdută (Aurelian) a părăsit provincia întemeiată de Traian 
peste Dunăre, Dacia, disperând de a o mai putea menţine şi 
a retras din ea armata şi pe provinciali (sublato exercitu et 
provincialibus). Oamenii luaţi de acolo i-a aşezat în Moesia 
şi a numit (noua provincie) Dacia sa (adică Aureliană) care 
acuma desparte cele două Mosesii. 

— Afirmațiile lui Vopiscus conţin unele contradicții 
flagrante, el neputând fi considerat un izvor sigur. El 
vorbeşte despre retragerea „provincialilor” din Dacia. Or 
sudul Dunării era mereu prădat şi nesigur pentru locuitorii 
de aici, deci cei veniţi de la nordul Dunării nu ar fi găsit aici 
siguranţă în faţa năvălirilor barbare, deci nu ar fi avut rost 
mutarea locuitorilor nord dunăreni în sudul Dunării. Pe de 
altă parte, Aurelian nu i-ar fi putut adăposti pe toţi locuitorii 
Daciei în Moesia. 

— Se consideră de către istorici că Vopiscus nu a relatat 
adevărul pur. Ca izvor el a folosit jurnalul operaţiilor 
militare ale lui Aurelian, deci un izvor „oficial”, prezentând 
evenimentele într-o lumină favorabilă împăratului. 

— În termeni asemănători, Sextus Aurelius Victor (De 
Caesaribus) afirmă că 

— Gallenius „a pierdut dincolo de Istru ceea ce câştigase 
Traian”. Eutropius (Breviarum ab Urbe condita), vorbind 
despre acelaşi împărat, spune că 

— Dacia, pe care Traian o alipise (imperiului) dincolo de 
Dunăre, a fost pierdută atunci, (adică sub Gallienus) şi tot 
el, uitând parcă cele relatate cu puţin înainte, ne 
informează: „deoarece întreg Illyricum şi Moesia erau 
devastate şi pierzând speranţa că va putea-o păstra, 
Aurelian a evacuat provincia Dacia, pe care o întemeiase 
Traian dincolo de Dunăre şi scoțând pe romani din oraşele 


şi de pe ogoarele Daciei, i-a aşezat în partea de mijloc a 
Moesiei şi pe aceasta a numit-o Dacia, care acum desparte 
cele două 

— Moesii.” 

— Rufius Festus (Breviarum rerum gestarum populi 
Romani), referindu-se la „provincia” organizată de Traian 
„dincolo de Dunăre, pe pământul barbar”, Istoria Daciei 
romane spune şi el că sub împăratul Gallienus Dacia a fost 
pierdută, iar Aurelian, după ce au fost strămutați de acolo 
romanii (translatis exinde Romanis), a înfiinţat două Dacii în 
ţinuturile Moesiei şi Dardaniei. 

— Acelaşi fapt îl relatează şi Iordanes în Romanica, 21, 7: 
„Dar Gallienus în timpul domniei sale, i-a pierdut (pe daci), 
iar împăratul Aurelian, retrăgând de acolo legiunile 
(evocates exinde legionibus), le-a aşezat în Moesia şi într-o 
parte a acesteia a întemeiat Dacia Mediteraneea şi Dacia 
Ripensis, la care a alipit Dardania”. Singura deosebire 
relevantă este că expresia „Romanis” de la Rufius Festus 
este înlocuită la Iordanes cu „legionibus”, fără nici o aluzie 
la locuitorii civili, aceasta fiind o restricţie semnificativă 
pentru dovedirea continuității de locuire la nordul Dunării 
(autorul fiind originar din apropierea Daciei, de la 
Durostorum - V. 

— Pârvan). 

— Historia Augusta” plasează evenimentul exclusiv lui 
Aurelian. Retragerea este prezentată în Vita Aureliani, cap. 
39 aproape în aceiaşi termeni şi cu aceeaşi explicaţie ca şi 
la Eutropius, fiind înlocuit totuşi cuvântul Romanos din 
expresia „ abdustaque Romanos” („şi scoțând pe romani”) 
cu populos din expresia „ abdustaque ex eo populos” 
(„scoțând populaţia de acolo” - din Dacia) şi fiind introdusă 
şi expresia „ sublato exercitu et provincialibus” 

— („mutând armata şi pe provinciali”), ceea ce lipseşte cu 
totul la Eutropius şi Rufius Festus, dar căreia îi corespund 
la Iordanes cuvintele „ evocatis exinde legionibus” 
(„retrăgând de acolo legiunile”) fără „ provincialibus”. 


— În legătură cu deosebirile şi coincidenţele remarcate la 
aceşti autori antici, s-a emis ipoteza că ei ar fi folosit ca 
izvor şi „0 colecţie mai veche de biografii oficiale ale 
împăraţilor, astăzi pierdută, scrisă pe timpul lui 
Constantinus II şi cunoscută după numele istoricului care i- 
a stabilit existenţa, sub denumirea de „Istoria împărătească 
a lui Enmann”. 

— Orosius (Istoriorum adversum paganos libri septem), 
deosebindu-se de ceilalţi scriitori amintiţi, menţionează că 
sub Gallienus „Dacia de dincolo de Dunăre a fost răpită 
pentru totdeauna”, iar despre Aurelian afirmă că „făcând o 
expediţie la Dunăre, a bătut pe goți, în lupte mari şi a 
restabilit stăpânirea romană în vechile ei graniţe”. Mihail 
Macrea şi alţi istorici consideră că relatarea lui Orosius 
(secolul al V-lea) este lipsită de interes şi nu se poate lua în 
considerare, din cauza caracterului apologet creştin al 
operei sale. Din afirmaţia lui nu trebuie dedus că Aurelian 
ar fi cucerit ceea ce Gallienus pierduse în Dacia, ci numai că 
„după alungarea invadatorilor din ţinuturile illirice, ela 
menţinut frontiera imperiului anterioară războiului cu goții. 
(a. 272). 

— Pe baza acestor informaţii literare antice, confuze şi 
contradictorii, istoricii moderni au soluţionat problema în 
mod diferit. Cei mai mulţi, începând cu Th. Mommsen, 
susţin că Dacia a fost abandonată pe timpul lui Gallienus, 
Istoria Daciei romane prin anii 256 sau chiar 260 d. Hr., dar 
că unele zone mai bine apărate din sudul provinciei, mai 
ales din Oltenia şi Banat au fost menținute de romani până 
la Aurelian. Acest împărat roman a părăsit ultimele teritorii 
de la nordul Dunării, înființând o nouă Dacie la sudul 
fluviului. O astfel de interpretare este de fapt echivalentă cu 
acceptarea relatării lui Eutropius, Festus şi Iordanes despre 
părăsirea provinciei („amissio Daciae”) în două etape. 
Referitor la termenul „amissio Daciae”, C. Daicoviciu 
considera că aceasta se referea la „pierderea teritoriului 
Munteniei şi Moldovei de sud, cuprinse în termenul de 


Dacia, în accepțiunea lui mai veche de dinainte de cucerirea 
romană”. Situaţia creată în Dacia pe timpul lui Gallienus se 
oglindeşte în Tabula Peutingeriana, al cărei prototip ar data 
(pentru Dacia şi ţinuturile de la Dunărea de Jos) dintre 250- 
260 sau în apropierea acestei date. Într-adevăr, din această 
hartă lipsesc părţile de est ale Daciei şi cele care se întind 
la răsărit de ea şi la nord de Dunărea de Jos, figurând însă 
celelalte teritorii ale provinciei. 

— Există însă istorici care, având în vedere scrierile lui 
Sextus Aurelius Victor şi Orosius, consideră că toată Dacia a 
fost definitiv pierdută sub domnia lui Gallienus. Concepţia a 
fost mai des întâlnită în istoriografia mai veche românească, 
la Miron Costin (De neamul moldovenilor), stolnicul 
Constantin Cantacuzino (Istoria Ţării Româneşti), autorii 
demonstrând însă continuitatea de locuire la nord de 
Dunăre. 

— În sfârşit, unii istorici, luând în considerare doar datele 
din Historia Augusta au preconizat o singură părăsire a 
Daciei, efectuată de Aurelian. De fapt, punându-se de acord 
ştirile literare cu datele oferite de izvoarele directe, s-a 
concluzionat că în timpul lui Gallienus a avut loc o retragere 
parţială din anumite teritorii (nordul şi estul Daciei 
transilvane). Alţii, orientându-se după toate ştirile literare 
antice, afirmă că sub Gallienus a fost retrasă populaţia 
civilă, iar Aurelian a evacuat armata, desăvârşind astfel 
abandonarea provinciei întregi. 

— De fapt, există două tradiţii istorice în această privinţă 
(VI. Iliescu): prima vorbeşte de o evacuare totală, atât a 
armatei cât şi a populaţiei (fals şi tendenţios), a doua indică 
doar o evacuare parţială sau oficială (tradiţia corectă). 

— Contribuţii la clarificarea istoriei Daciei în perioada de 
la Traianus Decius la Aurelian aduc descoperirile 
arheologice, îndeosebi inscripţiile şi circulaţia monetară din 
acest interval cronologic. 

— Dificultatea întocmirii unui repertoriu arheologic, 
numismatic şi epigrafic al acestei perioade de un sfert de 


veac este deosebită. Majoritatea materialului arheologic 
este compus din obiecte de uz gospodăresc care au evoluat 
puţin pe parcursul existenţei provinciei, cele mai multe 
tipuri fiind în uz şi după secolul al III-lea d. Hr., deci pot fi 
luate în considerare doar cele găsite în 

— Istoria Daciei romane nivele stratigrafice după anul 
250. Se adaugă ca dificultate perioada de circulaţie 
(monede) sau folosinţă (obiecte de port, podoabe) ale 
pieselor. 

— Singurele vestigii care se pot încadra cronologic cu 
certitudine sunt inscripţiile, cele executate în această 
perioadă sau cele mai vechi, refolosite acum. 

— Cercetarea comportă două posibilităţi de abordare: una 
largă, care include toate piesele care au putut fi utilizate şi 
în perioada dată, alta restrânsă, incluzând doar piesele ce 
se pot data cu certitudine în această perioadă. 

— Materialul epigrafic cunoscut atestă existenţa provinciei 
până la Gallienus. 

— Perioada de refacere şi stabilitate a provinciei din 
vremea lui Traianus Decius a fost suficient ilustrată de 
epitetele atribuite împăratului în inscripţiile onorifice - 
„restitutor Dacorum”. Este perioada în care poate fi datată 
prima etapă de construcţii şi refaceri din cadrul fazei finale 
a castrelor, tehnica şi sensul acestei activităţi trădând 
continuitatea vieţii provinciale în tipare cunoscute. 

— După moartea împăratului (252), pacea răscumpărată 
de Trebonianus Gallus asigură o perioadă de linişte 
provinciei: se refac drumuri (între Micia şi Apulum), se 
dezvoltă oraşele (Colonia Aurelia Apulensis). Materialul 
epigrafic (inscripţiile) indică o perioadă de tranziţie în care 
atribuţiile administrative şi de comandă sunt preluate de 
reprezentanţi ai ordinului ecvestru. Situaţia se datorează 
creării noilor complexe provinciale de la Dunărea de Mijloc 
şi de Jos de care ţinea şi Dacia. În aceste condiţii, este 
posibil ca la conducerea fiecărei provincii să se afle de facto 
un agens vice praesidis care nu avea doar atribuţii juridice 


ci deţinea şi comanda efectivă asupra acelor trupe care la 
momentul respectiv nu erau concentrate sub comanda 
guvernatorului celor trei Dacii. Galllienus va desăvârşi 
această doctrină politică, nemainumind guvernatori de rang 
imperial. 

— Domnia lui Valerian (253-259) şi Gallienus (253-268) 
marchează începutul unei noi perioade de instabilitate. 
Sunt presupuse conflicte cu dacii liberi în preajma anului 
257. În cadrul luptelor pentru putere împotriva 
uzurpatorilui Regalianus, legiunile Daciei rămase fidele 
imperiului detaşează trupe în Pannonia Superior (260 
toamna). În provincie atmosfera este calmă, fapt dovedit de 
inscripţiile puse acum: la Tibiscum un altar, la Potaissa se 
termină lucrările la un templu. Se aşează inscripţii onorifice 
împăraţilor la Mehadia şi lui Licinius Cornelius Valerianus, 
nobilissius Caesar la Sarmizegetusa. Ioate monumentele 
provin din prima jumătate a domniei lui Gallienus. După 
259 se poate data cu certitudine doar altarul lui Marc (us) 
Aurel (ius) Veteranus prae (fectus) leg (ionis) XIII Gall (i). 

— Este ultima atestare epigrafică a unui funcţionar 
imperial în Dacia. Altarul a fost găsit în secolul al XVIII-lea 
la Mehadia sau Herculane şi titlul personajului ilustrează 
reforma lui Gallienus. Se poate presupune prezenţa 

— Istoria Daciei romane veteranului la tratament la apele 
termale de la Herculane, mai mult, probabil că legiunea se 
mai afla în vechea sa garnizoană la Apulum, deci în 
provincie era linişte. Interpretarea ştampilelor târzii ale 
legiunii apărute la Mehadia şi Herculane, precum şi a 
ştampilei comune a legiunilor XIII Gemina şi V 

— Macedonia, puse în legătură cu refacerile târzii ale 
castrelor de la sfârşitul secolului al III-lea - începutul 
secolului al V-lea la care au participat cele două legiuni 
permite însăşi ipoteza că praefectul legiunii a venit de la 
Ratiaria la Herculane, unde erau dislocate trupe ale 
legiunii. 


— Statistica descoperirilor monetare indică o creştere de 
monedă de la Traianus Decius la Gallienus, pentru a cobori 
la Claudius II Gothicus. 

— Ruptura intervine odată cu a doua parte a domniei lui 
Gallienus, explicânduse prin încetarea emiterii de monedă 
în Dacia în anul 256. Monede de la Gallienus continuă totuşi 
să existe în mediile militare (castre). 

— Deci inscripţiile şi descoperirile monetare par a indica 
continuarea vieţii normale a provinciei romane şi după 
Gallienus. 

— Ideea abandonării Daciei de către întreaga populaţie 
daco-romană a fost respinsă de aproape toţi istoricii 
români, care au susţinut cu toţii că este cazul doar al 
retragerii legiunilor, administraţiei şi a unei minorităţi a 
populaţiei civile: „Un popor aşezat nu fuge niciodată în 
întregimea lui înaintea unei năvăliri. Numai nomazii care îşi 
duc viaţa în căruțele lor, umblând din loc în loc, se pot 
strămuta cu totul. Se poate oare găsi un singur exemplu în 
istorie unde un popor întreg aşezat să fi părăsit ţara sa 
pentru a căuta scăpare aiurea?... Pentru ce oare să fi făcut 
excepţie de la această obştească lege?” (A. D. Xenopol). 

— Condamnată de critica izvoarelor, teza unei evacuări 
totale a populaţiei din Dacia este respinsă şi mai mult de 
realităţile generale ale vieţii omeneşti şi de ordinea firească 
a lucrurilor. Teritoriile Daciei Aureliene de pe malul drept al 
Dunării şi din Balcani nu ofereau nici întinderea, nici 
mijloacele de trai ale Daciei Traiane şi nici nu erau 
depopulate pentru a-i primi pe toţi locuitorii acesteia până 
la ultimul om” (R. Vulpe, Considerations historiques autour 
de levacuation de la Dacie). 

— Numeroşi alţi istorici: D. Cantemir (Hronicul vechimii 
româno-moldo-vlahilor), P Maior (Istoria pentru trecutul 
românilor Dacia), A. T. Laurian, A. Sacerdoţeanu etc., au 
remarcat faptul că locuitorii Daciei Traiane nu se puteau 
muta de pe locurile străbune într-o regiune săracă şi 


nesigură, cu atât mai mult cu cât şi la sud de Dunăre aveau 
loc incursiuni barbare. 

— Istoricilor români li se adaugă în demonstrarea tezei 
continuității daco-romane şi numeroşi istorici şi învăţaţi 
străini. Astfel, mitropolitul Stefan Stratimirovici de Carlovitz 
- contemporan cu Petru Maior - susţinea cu justeţe la 1806: 
„Mărturia lui Vopiscus din această expresie «sublato 
exercitu et provincialibus» (retrăgând armata şi pe 
provinciali) şi a lui 

— Istoria Daciei romane 

— Eutropius «abductos Romanos ex urbis et agri Daciae» 
(luând pe romani din oraşele şi de pe ogoarele Daciei) cel 
mai bine şi probabil aşa se poate înţelege dacă spunem că 
romanii şi-au retras de acolo armata lor, toate garnizoanele 
şi toţi funcţionarii care au aparţinut armatei sau aşa-zis 
conducerii, şi poate pe toţi cetăţenii romani care s-au 
distins prin proprietăţi şi prestigiu, care au putut şi au vrut 
să plece. Acolo au lăsat întreaga prostime (vulgus ignobile 
colluviem) a acelui popor, care întotdeauna a alcătuit cea 
mai mare parte a locuitorilor, neputând afirma că ei 
(romanii) au retras, în afară de funcţionari, orăşeni şi 
familiile ilustre, şi marele număr al prostimii de acolo.” 

— Marele istoric E. Gibbon afirmă că Aurelian a retras 
numai armata din Dacia, dar că aici „a rămas, totuşi, un 
număr considerabil din locuitorii săi, care se îngrozeau mai 
mult de pribegie decât de stăpânul got.” 

— De aceeaşi părere se declara şi ]. Jung care spunea că 
„Aurelian nu a retras din Dacia decât o parte din colonişti, 
mai ales dintre cei bogaţi, însă marea majoritate a 
populaţiei, care cunoscuse destule greutăţi în timpul 
stăpânirii romane, a continuat să trăiască sub noii stăpâni, 
goții.” 

— L. Homo, în „Essai sur le regne de lempereur Aurelien” 
(p. 316-317), susţine şi el că nu a fost posibilă părăsirea 
Daciei de către toată populaţia daco-romană. 


— Un alt mare istoric, Jacques Zeiller, susţine că „o 
plecare în masă (a locuitorilor) ar fi fost inexecutabilă fără 
război. Goţii, înaintea cărora se retrăgeau romanii, n-ar fi 
admis o evacuare a întregii populaţii civile. Dacă această 
populaţie se acomoda noului regim, Aurelian n-avea nici un 
motiv să se arate mai intransigent decât ea... Înclinăm deci 
a crede că Dacia n-a fost evacuată complet la 275.” 

— Numeroşi alţi istorici (D. Cantemir în „Hronicul vechimii 
romano-moldo-vlahilor”, P Maior „Istoria pentru trecutul 
românilor în Dacia”, A. T. 

— Laurian A. Sacerdoţeanu etc.) au remarcat faptul că 
locuitorii Daciei Traiane nu se puteau muta de pe locurile 
străbune într-o regiune săracă şi nesigură, pentru că şi la 
sud de Dunăre aveau loc incursiuni barbare. 

— Aceşti eminenţi istorici (români şi străini) şi-au fondat 
teoriile lor cu privire la cine a plecat şi cine a rămas în 
Dacia traiană, pe afirmaţiile scriitorilor antici. Eutropius şi 
Festus notează că, din Dacia au fost evacuaţi „romanii” 

— Romani), iar în „Historia Augusta” se spune că au plecat 
„armata” 

— (exercitus), „provincialii” (provinciales) şi „mulţimile” 
(populi). Iordanes, însă, menţionează numai retragerea 
„legiunilor” (legiones). Indiferent de felul relatării şi de 
terminologia folosită, indiferent de lucrările istorice mai 
vechi din care ei şi-au luat informaţia, de la aceşti autori 
rezultă că din Dacia a fost retrasă atât armata, cât şi o 
parte din populaţia civilă. 

— Istoria Daciei romane 

— În ce priveşte data precisă în care a avut loc retragerea 
stăpânirii romane de la nordul Dunării pe timpul lui 
Aurelian a fost şi continuă să fie subiectul unei îndelungi 
polemici în literatura de specialitate, evenimentul fiind 
plasat, cu excepţia anului 273, în fiecare an din domnia 
acestui împărat. 

— Unii istorici acceptă anul 270 (Th. Bernhardt, H. 
Schiller şi V. Pârvan), alţii susţin anul 271 (. Jung, M. 


Macrea, C. Daicoviciu), existând istorici care plasează 
abandonarea definitivă a Provinciei carpatice la sfârşitul 
domniei lui Aurelian, în anul 275 (Br. Rappaport, L. Homo, 
E. Ritterling, A. D. 

— Xenopol, M. Besnier, V. Christescu, R. Vulpe „data 
retragerii aureliene trebuie căutată nu spre începutul 
domniei, ci spre sfârşit, în 274-275”.), considerând că totul 
pledează în favoarea acestei date. 

— Cu toate acestea, în istoriografia românească din 
ultimele decenii, anul 271 e. n. a fost acceptat în general ca 
dată a părăsirii Daciei. Dar, după numeroase cercetări, se 
poate afirma cu certitudine numai faptul că Dacia a fost 
abandonată de Imperiu pe timpul lui Aurelian (270-275), 
fără a se putea preciza în care an anume. După D. Protase, 
izvoarele literare, datele epigrafice şi numismatice, toate 
pledează pentru părăsirea Provinciei la sfârşitul domniei lui 
Aurelian (274 /275). 

— Indiferent de data la care a avut loc retragerea 
administraţiei romane din Dacia şi care a fost contextul în 
care s-a desfăşurat, cert este faptul că la nord de Dunăre a 
continuat să existe o populaţie daco-romană, majoritară, 
care în contact sau convieţuind cu migratorii, a format baza 
etnică a proceselor istorice desfăşurate aici ulterior. „Altoiul 
roman pe trunchiul dacic s-a dovedit rezistent şi viabil, în 
ciuda vicisitudinilor istorice din frământata perioadă a 
migraţiilor, din care romanitatea dacică va ieşi biruitoare şi 
capabilă de noi sinteze etnice în regiunile de la Dunăre şi 
din Carpaţi.” 

— Istoria Daciei romane 

— DACII LIBERI ŞI RELAŢIILE LOR CU 

— IMPERIUL ROMAN 

— După înfrângerea regatului lui Decebal, teritoriul dacic 
neintegrat provinciilor Dacia şi Moesia Inferior vor rămâne 
sub controlul dacilor liberi. 

— Dacii liberi din est (costobocii şi carpii) 


— Soarta teritoriilor estice rămase în afara provinciei nu a 
fost aceeaşi pe toată întinderea lor. Ptolemeu, în Geografia 
(III, 10, 7-9) menţionează că provincia Dacia se mărgineşte 
la răsărit cu Siretul şi că regiunea dintre Siret şi Nistru 
aparţine Moesiei Inferior. Cercetările au indicat faptul că 
regiunea dintre Prut şi Nistru este clientelară Romei. Deşi 
nu s-au făcut numeroase cercetări arheologice, se poate 
constata că această zonă nu a fost abandonată de populaţia 
dacă, continuând să existe aşezări şi necropole, doar 
fortificațiile fiind abandonate. Societatea locală evoluează 
continuu, în permanent contact cu lumea romană, pe tot 
parcursul existenţei provinciei. 

— Raporturile dintre băştinaşi şi romani nu au rămas 
aceleaşi, ci au suferit treptat unele modificări. Odată cu 
schimbarea zonei de ocupaţie de după cucerire, în ţinutul 
clientelar s-au schimbat parţial relaţiile între băştinaşi şi 
romani. Cu toate că încasează tributul şi făceau unele 
recrutări din cadrul comunităţilor săteşti, acestea 
rămâneau cu o largă autonomie şi organizare proprie. S-a 
constatat că, cultura materială a populaţiei din zona 
clientelară din sudul Moldovei era mai apropiată de cea a 
dacilor liberi din centrul Moldovei decât de civilizaţia 
romană, fapt datorat gradului ridicat al acestei autonomii. 

— În privinţa dacilor din zona liberă, cercetările de la 
Lipiţa, Vârteşcoiu, Poieneşti, Moldoveni, Pădureni, Văleni, 
Poiana Dulceşti şi Gălineşti aduc importante precizări 
privind cultura dacică de la est de Carpaţi. Se observă aici 
că toate aşezările sunt de factură clasică, iar necropolele, 
aproape în totalitatea lor, aparţin dacilor; doar un număr 
restrâns de morminte au fost lăsate de nomazii sarmaţi, 
descoperirile dacice şi sarmatice formând complexe 
distincte, diferenţiate cu multă claritate, cu toate 
împrumuturile reciproce ce au avut loc între ele ca urmare 
a contactelor dintre cele două populaţii. Elementele de 
civilizaţie romană nu apar concentrate în complexe ce ar 
putea fi definite ca romane. În schimb, vestigiile romane 


propriu-zise, ca şi elementele imitate sau inspirate după 
acestea se găsesc în toate aşezările şi necropolele dacice, 
uneori chiar şi în mormintele sarmatice. 

— Aşezările dacice aveau o mare întindere, erau 
nefortificate, situate de-a lungul văilor, pe terasele râurilor 
de obicei sau pe panta mai domoală de la 

— Istoria Daciei romane poalele dealurilor, având în 
preajmă terenuri agricole şi pentru creşterea vitelor. 
Locuinţele parţial îngropate în pământ sau construite la 
suprafaţa solului se aflau orânduite pe două sau mai multe 
şiruri, probabil de o parte şi de alta a uliţelor care 
străbăteau aşezarea de la un capăt sau altul. Printre cele 
mai intens cercetate sunt aşezările de la Văleni (com. 
Boteşti, jud. 

— Neamţ), Băiceni (jud. laşi), Cucorăni (jud. Botoşani), 
Poiana-Dulceşti (jud. 

— Neamţ), Lipiţa de Sus (Republica Moldova). 

— Între spaţiile dintre multe locuinţe s-au semnalat şi 
resturi de la diferite anexe gospodăreşti. Între acestea sunt 
de menţionat vetrele şi „cuptoarele de copt pâine”, care nu 
sunt altceva decât rămăşiţele unei bucătării în aer liber. 

— Ambele puteau fi protejate cu pereţi uşori şi chiar cu 
acoperiş, pentru aceasta folosindu-se stâlpi de lemn, stuf. 
De asemenea, au fost descoperite în număr apreciabil şi 
diferite gropi, în general cilindrice, uneori cotlonite, în 
umplutura cărora se găsesc de obicei şi multe resturi 
menajere, deşi se pare că destinaţia lor iniţială trebuie să fi 
fost aceea de a adăposti rezervele de hrană, în special de 
cereale. 

— Un loc important între complexele de aşezări îl ocupă 
atelierele meşteşugăreşti, din care cele mai răspândite sunt 
acelea de olărie. 

— Constatarea că atelierele perfecţionate pentru lucrat 
vase de lut nu lipsesc în niciuna din aşezările mai intens 
cercetate dă dreptul de a susţine că ele au existat în toate 
aşezările sau în marea lor majoritate, în unele din aşezări 


dezvoltându-se adevărate cartiere specializate cu ateliere 
de olărie. 

— Inventarul de obiecte din cuprinsul aşezărilor este 
foarte bogat şi de o mare varietate. O parte din uneltele 
care se foloseau în agricultură: cuțite, brăzdare de plug, 
seceri, coase dar şi topoare, dălţi, burghie, piese de 
harnaşament, amnare, chei, ace de cusut, undiţe folosite în 
diferite meşteşuguri şi activităţi gospodăreşti erau lucrate 
din fier. Râşniţele pentru măcinat boabe, de formă 
discoidală şi perforate la mijloc erau imitate în rocă locală 
după modelul roman. Ca obiecte din piatră foarte frecvente 
în aşezări sunt gresiile pentru ascuţit, fusoaiele din lut, 
precum şi greutăţi piramidale şi conice pentru războaiele 
de ţesut. 

— Ceramica este de două feluri: lucrată cu mâna şi la 
roată, într-o primă etapă timpurie predominând vasele 
lucrate cu mâna, ca apoi vasele lucrate la roată să preia 
întâietatea. Vasele lucrate cu mâna erau dintr-o pastă de 
proastă calitate, păstrând formele şi ornamentele specifice 
tradiţionale Latene-ului dacic. Astfel apar oale, ceşti 
tronconice cu şi fără toartă, cu brâie în relief, alveole, 
crestături, proeminențe, linii orizontale sau în val incizate. 

— Ceramica la roată este dintr-o pastă de calitate 
superioară, fină, de culoare cenuşie sau roşie, prezintă o 
varietate mai numeroasă de forme. Între acestea, mai 
frecvent se găsesc diferite tipuri şi variante de oale, vase de 
provizii, străchini, castroane, fructiere, căni, amfore şi 
capace, lucrate 

— Istoria Daciei romane întotdeauna cu mare grijă şi 
acoperite cu angobă. Ele sunt de multe ori decorate în 
tehnica lustrului, mai ales cu numeroase combinaţii de linii 
drepte şi în val. 

— În aşezări au mai fost descoperite şi arme (vârfuri de 
lance), accesorii vestimentare (fibule, catarame, scuturi) şi 
obiecte de podoabă (mărgele, cercei, brățări, pandantive, 
amulete) şi oglinzi. 


— Se mai adaugă pe lângă acestea şi numeroase alte 
materiale de origine romană. Mai frecvente sunt amforele 
(prezente în toate aşezările, ceea ce demonstrează că 
niciuna din ele nu a rămas în afara contactului cu lumea 
romană); se mai pot semnala şi alte categorii de vase 
precum castroanele, uneori chiar terra sigillata. Trebuie de 
asemenea amintite vasele de argint, de sticlă, diferite 
fibule, piese de harnaşament din bronz placate cu argint, 
râşniţe de tuf vulcanic, piese mici de joc de formă sferică, 
turnate din sticlă şi alte obiecte. Un loc foarte important îl 
ocupă monedele, ce apar ca exemplare izolate în aşezări 
sau constituite în tezaure, cuprinzând uneori peste 2.000 
de piese. 

— În privinţa necropolelor, acestea cuprind morminte de 
incineraţie, dar unele cuprind şi morminte de înhumaţie, 
găsindu-se în apropierea aşezărilor în tot teritoriul locuit de 
dacii liberi; la Văleni (comuna Boteşti, jud. Neamţ) au fost 
dezvelite 608 morminte, iar la Gălineşti (comuna Onceşti, 
jud. Bacău) 291 de morminte. 

— Dacii practicau incineraţia, aceasta fiind o continuare 
firească a ritului tradiţional, încât mormintele de incineraţie 
s-au găsit în număr mare în toate necropolele cu inventar 
de ceramică dacică din sec. II-III d. Hr. Există două tipuri de 
morminte de incineraţie: morminte cu oase calcinate 
depuse în urne, acoperite sau neacoperite cu capac şi 
morminte cu oase calcinate depuse direct în groapă, dar 
fiecare variantă are multe particularităţi ce demonstrează 
marea variabilitate a practicilor funerare din lumea dacică. 

— Pe lângă incineraţie, se mai practica şi înhumaţia. S-a 
stabilit caracterul dacic al mormintelor de înhumaţie de la 
Văleni, Poieneşti, Moldoveni, aducându-e argumente 
hotărâtoare pentru contemporaneitatea mormintelor de 
înhumaţie cu cele de incineraţie şi deci pentru apartenenţa 
lor dacică, cu toate aparențele de apartenenţă la lumea 
sarmatică, pe deasupra găsindu-se similitudini cu 
mormintele de înhumaţie descoperite în provincie, în ce 


priveşte detaliile de rit ale mormintelor de înhumaţie. Toate 
acestea arată că în mod cert pe teritoriul dacilor liberi cât şi 
al acelora aflaţi în provincia romană, în sec. II-III se 
practică, pe lângă incineraţie şi înhumarea, arătând prin 
întinderea spaţiului cu descoperiri de morminte de 
înhumaţie, că obiceiul nu era de dată recentă şi nu era luat 
de la o altă populaţie. 

— Raporturile cu sarmaţii au fost relaţii de împrumut 
reciproc cultural şi colaborare în politica faţă de imperiul 
roman. Nu se cunoaşte dacă natura 

— Istoria Daciei romane acestor raporturi a rămas aceeaşi 
din perioada războaielor daco-romane şi până la retragerea 
aureliană. Se pare că sarmaţii s-ar fi infiltrat treptat în 
grupuri mici, ceea ce nu a dus la un conflict cu autohtonii. 
Sarmaţii n-au pătruns pe tot teritoriul locuit de daci. 
Concentrări mai mari de morminte s-au găsit pe cursul 
Răutului, Bârladului şi Jijiei. Sarmaţii nu s-au aşezat în 
câmpia Moldovei decât în zona dintre Prut şi Jijia, iar spre 
vest doar pe cursul inferior al Bahluiului, unde mai apar 
câteva morminte. Mai apar morminte şi la Broscăuţi (jud. 
Botoşani) şi Larga (comuna Movileni, jud. 

— laşi). 

— În teritoriul dacilor liberi nu au fost găsite aşezări şi 
necropole romane, în schimb s-au găsit produse romane în 
absolut toate aşezările şi în mormintele dacilor. Cele mai 
des întâlnite produse sunt amforele, găsindu-se depozite la 
Holboca, laşi şi Vetrişoaia. Prezenţa amforelor cu ulei de 
măsline sau vin în aşezările dacilor liberi presupune şi 
pătrunderea unor negustori romani în teritoriul lor, dar nu 
este exclus ca negustorii daci să fi preluat mărfurile chiar 
din centrele romane de la nordul Dunării de Jos şi de pe 
litoralul nord-pontic (Barboşi, Iyras). 

— Monedele romane se găsesc de asemenea în aşezările şi 
necropolele dacilor liberi dar şi în tezaure. Pătrunderea 
acestora s-a făcut prin schimburi comerciale, stipendii, 
incursiuni militare în teritoriul roman, răscumpărarea 


captivilor, mercenariat. În privinţa tezaurelor de monede, 
ele se întind pe tot teritoriul dacilor liberi şi cu ajutorul lor 
se poate cunoaşte momentul apogeului puterii lor, cât şi 
momentele de decădere sau din nou de creştere. 

— Astfel, descoperirile arheologice de până acum atestă 
cu certitudine unitatea culturii dacice din zonele neocupate 
de romani. Doar în privinţa unor elemente secundare se 
poate observa o anumită variabilitate de la o zonă la alta. 
Toate aceste deosebiri nu fac altceva decât să ofere 
elemente de diversitate firească în spaţiul culturii dacice. 

— Pentru diferite grupe din teritoriul est-carpatic s-au 
folosit denumiri cum ar fi „cultura Lipiţa” - pentru 
descoperirile de pe Nistrul superior şi „cultura Poieneşti” 
pentru cele din zona subcarpatică şi Podişul Central 
Moldovenesc. Gheorghe Bichir va impune pentru 
descoperirile de la Poieneşti termenul de „cultură carpică”. 
El îşi exprimă părerea că „în carpi trebuie văzut un trib 
dacic, care iniţial a locuit în zona Carpaţilor răsăriteni, zona 
de la vest de Siret cuprinsă între râurile Putna şi Trotuş la 
sud, de apa Moldovei la nord şi cu timpul s-au extins 
treptat, aşa încât în sec. II-III d. Hr. 

— A ajuns să-şi exercite autoritatea asupra celei mai mari 
părţi din teritoriul geto-dacic de la est de Carpaţi. Ei, 
precizează autorul, s-au extins din zona iniţială spre sud şi 
est, „ocupând regiunea cuprinsă între Siret şi Prut”, au 
pătruns şi la răsărit de Prut până la Nistru „dar într-un 
număr mai mic decât în teritoriul dintre Siret şi Prut.” 

— Istoria Daciei romane 

— Între populaţiile menţionate de Ptolemeu (III, 8, 3) 
figurează şi costobocii, situaţi în părţile de nord-est ale 
Daciei. Identificarea lor cu grupul de tip Lipiţa, este 
aproape unanim acceptată. 

— Geograful antic Ptolemeu (III, 8, 3) aminteşte numele a 
15 populaţii din Dacia de dinainte de cucerirea romană, 
printre care coistobocoii, caucoensioii, cotensioii, sensioii şi 
piefigoii sunt situaţi în partea de răsărit a Daciei. Lia 


mijlocul sec. II carpii nu apar, ei neavând un rol important 
în acea vreme; abia începând cu anul 238 sunt menţionaţi 
în izvoarele scrise dar în sec. II], carpii ocupau un loc de 
frunte între celelalte populaţii dacice libere din regiunile 
est-carpatice. Autoritatea lor este recunoscută, iar atacurile 
îndreptate împotriva Imperiului Roman, la care îşi asociază 
uneori pe sarmaţi şi pe goți, sunt de o forţă rar întâlnită, 
mai ales până în vremea lui Filip Arabul (244-249). Pentru a 
înlătura pericolul carpic, romanii le plătesc substanţiale 
stipendii. 

— Se pot sesiza două etape importante în evoluţia 
societăţii dacice de la răsărit de Carpaţi în intervalul 106- 
275, fiind împărţite cronologic de evenimentele din jurul 
anului 170, care se desfăşoară pe un spaţiu mai larg şi la 
care participă şi dacii liberi. În prima perioadă stipendiile 
romane sunt scăzute deoarece după înfrângerea lui 
Decebal, romanii nu plăteau stipendii dacilor liberi, pentru 
moment ei nemaireprezentând un pericol. În prima 
perioadă deci, stipendiile sunt scăzute şi vor creşte odată 
cu creşterea puterii militare şi a refacerii dacilor liberi. 
Acum se remarcă între triburile dacilor liberi costobocii, 
despre care se cunoaşte că au organizat mai multe expediţii 
în Moesia Inferior, ajungând până în Grecia. Ei stăpâneau 
nordul Moldovei, Bucovina şi zona Nistrului superior din 
Ucraina subcarpatică. După 170 puterea lor militară 
decade, nemaifiind menţionaţi în izvoarele scrise. 

— După dispariţia costobocilor din izvoarele scrise ale 
antichităţii (dovadă a scăderii puterii lor militare), apar 
atestaţi carpii, al căror nume, după unii cercetători, ar fi în 
legătură cu Munţii Carpaţi, iar după alţii ar deriva din 
cuvântul kar, de origine indo-europeană; sunt menţionaţi în 
izvoarele antice şi atestaţi arheologic la est de Carpaţi, 
locuind mai intens în zonele subcarpatice şi de podiş ale 
Moldovei. Constituiţi într-o puternică uniune tribală - în 
care poate au fost integrați şi costobocii - au atacat în sec. 
III şi IV Imperiul Roman, în alianţă cu sarmaţii, goții şi alte 


populaţii, având supremaţia coaliţiei până la mijlocul 
secolului al III-lea, pe care au preluat-o apoi goții. Această 
perioadă de la 170 la 275 reprezintă a doua perioadă, 
găsindu-i pe dacii liberi cu forţele refăcute şi reorganizaţi în 
mai multe formaţiuni, care se vor uni la un moment dat sub 
autoritatea carpilor. 

— Refacerea forţelor dacilor este arătată şi de 
descoperirile de mari cantităţi de monede ce demonstrează 
importanţa unora din aceste formaţiuni. 

— Istoria Daciei romane 

— Plata stipendiilor substanţial mărite după 170, încă din 
vremea lui Marcus Aurelius, continuă pe vremea 
împăraţilor Commodus şi primii ani de domnie ai lui 
Septimius Severus (193-196), când cresc şi mai mult. 

— Creşterea substanţială a stipendiilor reflectă 
recunoaşterea de către romani a unor prefaceri interne 
calitative din societatea dacică. Reforma monetară din 
imperiu şi schimbarea politicii de abordare a stipendiilor îi 
afectează pe dacii liberi, la care se înregistrează o scădere 
a tezaurelor. 

— Pătrunderea sarmaților mai accentuată în ultima parte 
a acestei perioade pare să fie însoţită, la un moment dat, de 
retragerea stipendiilor; în acest sens sunt şi datările din 
această perioadă a marii majorităţi a descoperirilor 
sarmatice din teritoriul dacilor liberi. Depunerile şi 
complexele arheologice din aşezările şi necropolele dacice 
aparţinând acestei etape sunt mai consistente şi au un 
inventar bogat şi variat. Produsele romane apar în cantităţi 
mult mai mari şi mai diversificate în comparaţie cu etapa 
precedentă. Obiectele de lux, cum ar fi paharele de sticlă 
ori podoabele de argint lucrate în tehnica filigranului, au 
acum o largă răspândire; apare evidentă astfel 
prosperitatea tuturor aşezărilor. 

— În noua situaţie creată de apariţia goților şi problemele 
pe care le pun aceştia stăpânirii romane, istoria dacilor 
liberi intră într-o nouă fază, cuprinsă în intervalul de timp 


de la retragerea aureliană, 275, până la invazia hunilor, 
376. În această perioadă, puterea militară şi supremaţia 
sau mai bine zis rolul de conducător al uniunii de triburi din 
estul Carpaţilor, pe care îl avuseseră până atunci dacii 
liberi, va fi luat de noii veniţi, goții, care îşi vor impune 
supremaţia în zonă. 

— Zona de la nord de Dunăre, din sudul Moldovei va fi 
părăsită şi ea în momentul acţiunii generale de repliere pe 
aliniamentul Dunării în perioada Gallienus-Aurelianus. 

— Această retragere treptată a avut importante urmări 
pentru teritoriul dacic est-carpatic, deoarece dispare zona 
de ocupaţie şi clientelară, cât şi graniţa ce le despărţea, 
populaţia dacilor liberi intrând într-un contact direct cu 
modul de viaţă roman, prin pătrunderea de elemente 
dacice în teritoriul abandonat sau grupuri de daci liberi 
care s-au instalat aici. Schimbul treptat de populaţie între 
zone (populaţie gata romanizată trecând în teritoriul 
dacilor liberi şi invers), contribuind la o restructurare 
etnică în teritoriile dacice răsăritene, aducându-şi aportul la 
extinderea aici a romanităţii. 

— Retragerea aureliană va fi folosită de goți pentru a 
pătrunde pe o mare parte a teritoriului dacic, în timp ce 
forţa militară şi politică a dacilor liberi scade. 

— Consecința este constituirea complexului cultural 
Sântana de Mureş. 

— Restructurarea nu se realizează însă prin înlocuirea 
unei populaţii vechi cu alta nou venită, ci printr-un adaos de 
populaţie de altă etnie. 

— Istoria Daciei romane 

— Dacii liberi din Muntenia 

— Începând cu domnia lui Augustus, împărații romani s-au 
străduit să întărească paza frontierelor, creând, de-a lungul 
lor, în teritoriu duşman (acolo unde zona s-a pretat unei 
astfel de măsuri) - politica „spaţiului de siguranţă” - 
practicată de romani şi la Dunărea de Jos din ordinul lui 
Augustus. Sextus Aelius Catus transferă la sud de Dunăre 


50.000 de geţi. La mijlocul sec. 1 d. Hr. Legatul Moesiei 
Tiberius Plautius Silvanus Aelianus transferă şi el la nord de 
Dunăre peste 100.000 de geţi (cifră exagerată). 

— Pornind de la aceste informaţii, unii istorici (A. Alfoldi) 
considerau că 

— Muntenia a fost golită de populaţie şi că în locul geților 
au pătruns sarmaţii roxolani. Dar nu s-au descoperit în 
Muntenia şi Câmpia Română morminte sarmatice 
anterioare sec. Il d. Hr, iar populaţia geto-dacă, trăind în 
zona colinară, a început după 106 să se extindă treptat şi în 
zona de câmpie, mai puţin locuită în urma depopulărilor 
practicate de romani în sec. I. Pe teren se pot vedea uneori 
consecinţele politicii de siguranţă: în vremea lui Augustus 
sunt abandonate dave din Câmpia Dunării (Zimnicea, 
Popeşti); în vremea lui Plautius Aelianus este afectată linia 
Tirosul (Prahova)-Mătăsari (Dâmboviţa), afectând nordul 
Moldovei şi Basarabiei. Distrugerea aşezărilor s-a făcut prin 
incendiere, deci transferul s-a făcut prin împotrivirea 
dacilor. 

— Geto-dacii au revenit pe fostele meleaguri începând 
probabil chiar cu epoca lui Traian, când teritoriul Munteniei 
şi sudul Moldovei au fost înglobate la Moesia Inferior (101- 
117). Din papirusul Hunt (datat în anii 105-106) rezultă că 
soldaţii cohortei I Hispanonum veterana, cu detaşamente la 
Piroboridava (Poiana - Sudul Moldovei) şi Buridava 
obțineau periodic tributul de grâne din teritoriu, tribut care 
se putea obţine doar de la geto-daci, agricultori sedentari 
din zonă. Cu atât mai mult cu cât sarmaţii, nomazi în acel 
moment, au pătruns în Moldova după 105-106, iar în 
Muntenia abia după 117-118. Ei s-au limitat la zonele de 
şes, cele mai numeroase descoperiri sarmate făcându-se în 
sud-estul Munteniei (Bărăgan), unde în necropole sarmate 
s-a descoperit ceramică dacică, atestând şi prezenţa 
localnicilor în zonă. 

— Deci sarmaţii vor convieţui cu autohtonii, influenţându- 
se reciproc. 


— Istoria Munteniei în vremea provinciei Dacia se rezumă 
la sforţările făcute de imperiu pentru menţinerea acestor 
teritorii sub supravegherea sa. 

— Continuare a politicii de siguranţă, începând cu Traian 
se vor construi castre în zona subcarpatică (Drajna de Sus, 
Mălăieşti, Târgşor, Rucăr, Voineşti, Ciolanu, Filipeşti, Năieni 
şi capete de pod (Barboşi şi Flămânda - aici este un castru 
de pământ din timpul războaielor cu Decebal). Pe vremea 
lui Antoninus Pius s-a construit în vestul Munteniei şi linia 
transalutană a limesului din S-E Daciei. Muntenia a avut un 
statut aparte faţă de alte teritorii rămase în afara provinciei 
Dacia, deoarece a fost temporar stăpânită 

— Istoria Daciei romane de romani şi continuu 
supravegheată. O dovedeşte titlul de praefectus acordat în 
143 lui IT. Flavius Priscus C. Gallonius Franto Q. Marcius 
Turbo, procurator şi pro legato al Daciei Inferior, având 
atribuţii militare pe care le exercită în afara provinciei 
(Muntenia). 

— Dezvoltată din Latene-ul geto-dacic, cultura Militari- 
Chilia reprezintă cultura materială a geto-dacilor din 
Muntenia şi Câmpia Română. Cele mai importante 
descoperiri sunt la Mătăsaru (Dâmboviţa), Coloneşti- 
Mărunţei (Olt) şi Târgşor (Prahova) (aşezări) şi Chilia 
(necropolă). 

— Cercetările arheologice au demonstrat continuitatea 
populaţiei geto-dacice din toate zonele neocupate de 
romani. Cultura lor (a dacilor liberi) a fost unitară în esenţa 
sa, atât sub aspectul material, cât şi spiritual, existând însă 
particularităţi determinate de factori zonali. 

— Astfel, purtătorii culturii Militari-Chilila aveau aşezări 
compuse din locuinţe de suprafaţă şi bordeie; practicau 
aceleaşi variante de ritualuri funerare - incineraţia - 
păstrată din Latene (particularitate pentru Muntenia - nu s- 
au descoperit morminte de înhumaţie). Ocupațiile lor 
principale au fost agricultura, păstoritul şi producţia 
meşteşugărească. În cadrul meşteşugurilor - practicarea 


metalurgiei fierului este dovedită în aşezări la Mătăsaru, 
Coloneşti-Maărunţei, Scorniceşti, Bucureşti-Militari, 
Dulceana. 

— Au existat ateliere de turnat oglinzi (Bucureşti-Militari) 
dintr-un aliaj conţinând mai multe metale: cupru, plumb, 
staniu, zinc etc. În alte ateliere se reparau (sau chiar 
turnau) obiecte de bronz (Mătăsaru, Dulceana). 

— Uneltele de tâmplărie, rotărie, dulgherie atestă 
prelucrarea lemnului. lar numeroasa ceramică, precum şi 
cuptoarele de olar de la Mătăsaru atestă meşteşugul 
olăritului. 

— Ceramica geto-dacilor din Muntenia indică pe de o 
parte tradiţia Latene-ului geto-dacic, pe de altă parte, o 
puternică influenţă romană. Influenţa romană este 
sesizabilă îndeosebi la ceramica lucrată la roată, mai dificil 
de constatat la ceramica lucrată cu mâna. 

— Durata aşezării de la Mătăsaru se poate stabili pe baza 
inventarului. 

— Începuturile sale datează din timpul domniei lui 
Hadrian (după retragerea trupelor romane din zona 
subcarpatică), primul său nivel de locuire datând până în 
vremea lui Caracalla (atacul carpilor în 214) când încetează 
şi aşezările de la Scorniceşti şi Coloneşti-Gueşti). După 
atacul carpic, imperiul va construi un castru la Şarânga- 
Pietroasele, care va fi ocupat spre mijlocul sec. III de carpi. 
Cercetătorul Gh. Bichir consideră că aici s-a aflat Costellum 
Carporum (inscripţia de la Intercisa (Dunapentele) şi 
respectiv cetatea menţionată de istoricul Zosimos. De altfel, 
spre sfârşitul sec. III se poate data chiar sfârşitul „culturii” 
Militari-Chilia (în centrul şi vestul Munteniei continuându-se 
până în primele decenii ale secolului IV). 

— Istoria Daciei romane 

— Toate aşezările cercetate au fost distruse prin incendiu. 
Populaţia va continua să trăiască alături de noii veniţi - 
goții, care vor stăpâni aceste teritorii în calitate de 
foederaţi ai imperiului roman. 


— Descoperirile arheologice şi numismatice (121 de 
descoperiri monetare, din care 21 tezaure) indică 
integrarea Munteniei în această perioadă circuitului 
economic roman, pe teritoriul ei trecând şi drumurile 
comerciale care legau Moesia Inferior de Dacia romană. 

— Soldaţii care păzeau castrele şi capetele de pod de pe 
linia transalutană, stabiliţi mulţi ca veterani în zonă, au 
contribuit, alături de alte influenţe, la propagarea în 
teritoriu a culturii romane şi la acomodarea daco-geților 
munteni cu limba latină (unii chiar învățând vorbitul şi 
scrierea în această limbă). 

— Se poate afirma că în Muntenia procesul de romanizare 
s-a desfăşurat paralel cu cel din Dacia romană. Populaţia de 
aici era familiarizată cu civilizaţia romană încă înainte de 
ocuparea Daciei, iar sudul Munteniei a rămas în stăpânire 
romană până în sec. VI d. Hr,, în tot acest interval 
cronologic geto-dacii constituind un factor de permanenţă 
şi continuitate (Gh. Bichir). 

— Dacii vestici 

— Informaţiile documentare şi cercetările arheologice au 
demonstrat că teritoriul locuit de daci se întindea spre vest 
până la Dunărea mijlocie şi Munţii Slovaciei, inclusiv nord- 
estul Pannoniei. Încă de la sfârşitul sec. 1 d. Hr,, în spaţiul 
locuit preponderent de daci au pătruns alte populaţii: 
quazii în Slovacia de vest, sarmaţii, iazigii între Dunăre şi 
Tisa, pe o limită răsăriteană cuprinzând localităţile Arad- 
Oradea-Săcuieni-Carei. 

— Cucerirea romană stabileşte graniţa vestică a provinciei 
pe Tisa, Mureş, versanţii vestici ai Munţilor Apuseni şi la 
nord de Someş. Se conturează astfel teritoriul dacilor liberi 
vestici: el cuprindea Crişana, Maramureşul, estul Slovaciei, 
nord-estul Ungariei şi Ucraina de Vest. Pentru siguranţa 
limesului vestic, imperiul creează o zonă de supraveghere 
în spaţiul dacilor vestici până la Depresiunea Zarandului, pe 
valea Crişului Repede, la vest de Bologa, la nord de Someş 
şi până la poalele Munţilor Maramureşului. 


— În acest context, sub control roman, iar în anumite zone 
suprapuşi de populaţii „barbare” (quazi, sarmaţi, iazigi), 
după o retragere a dacilor spre munţi, se poate constata în 
sec. II-III d. Hr. O „renaştere” a fondului vechi dacic, la care 
se adaugă mereu elemente dacice noi, venite din vestul şi 
nord-vestul Daciei romane. Izvoarele literare şi inscripţiile 
atestă participarea dacilor vestici la luptele date de imperiu 
în vestul Daciei. 

— Inscripţiile din provincie (Ulpia Traiana, Apulum) 
amintesc de luptele 

— Istoria Daciei romane desfăşurate în vestul provinciei în 
vremea împăraţilor Antoninus Pius şi Marcus Aurelius, la 
care au participat şi dacii vestici. 

— Descoperirile arheologice, circulaţia monetară şi 
importurile de ceramică romană (îndeosebi terra sigillata) 
din aşezări şi necropole demonstrează că dacii liberi au 
intermediat schimbul de produse între Dacia romană şi 
lumea sarmato-iazigă, celtă şi veche germană, evident în 
măsură diferențiată de la o zonă la alta. Cercetările 
arheologice au dus la identificarea unor noi ateliere 
ceramice în spaţiul dacic la Biharea (Crişana) un important 
centru de olărie celtică, iar la Medieşu Aurit (Satu Mare) un 
atelier de olărie dacică care realiza atât ceramică de 
tradiţie locală, dacică, cât şi ceramică de tradiţie romană 
provincială. Cercetătorul Sever Dumitraşcu (Oradea), 
studiind evoluţia şi răspândirea unui important tip de vas 
dacic, chiupul, consideră revelatoare răspândirea acestui 
tip de vas de factură dacică în peste zece variante la 
populaţiile cu care dacii vestici au intrat în contact. 

— Pentru prezenţa şi rolul dacilor în zonă se detaşează 
aşezarea şi centrul de olărit de la Medieşul Aurit, unde se 
poate constata puternica influenţă romană provincială 
asupra comunităţii de daci liberi. 

— Aşezările şi necropolele dacilor vestici (Medieşul Aurit, 
Sântanaarad, Cicir, Arad-Ceala), cele din depresiunea 
Holodului (între localităţile Tinca şi Holod, pe valea Crişului 


Negru la Cociuba Mare, Rohaci, Râpa, Tinca, pe valea 
Crişului Repede (Oradea), ilustrează identitatea culturii 
materiale a dacilor liberi (evoluată sub influenţă 
diferențiată romană). Aşezările sunt deschise, cu locuinţe 
de suprafaţă şi bordeie. Activităţile economice 
fundamentale ale localnicilor sunt agricultura şi păstoritul, 
atelierele de olărie şi metalurgice (extracția metalului, 
fierărie) indicând principalele meşteşuguri practicate de 
daci. Tezaurele monetare descoperite în zonă la Covăsânţ 
(jud. Arad) - 500 de piese, 14 identificate, de la Nero la 
Faustina Senior; între localităţile Vânători şi Sântana (Arad) 
tezaur de 150 de piese, unele de la Domițian şi Hadrian; 
Aştileu (Bihor) - 28 de piese, de la Antoninus Pius la 
Commodus şi Crispina; Ghiuşa (Satu Mare) - aproximativ 
200 de piese de la Vespasian la Lucius Verrus; la Teceu 
(Maramureş) - peste 1.100 decari romani imperiali, de la 
Vitellius la Septimius Severus, la care se adaugă 
numeroasele monede izolate (descoperite la Arad, Arad- 
Ceala, Chişineu Criş, Oradea etc.) permit observaţii privind 
evoluţia economică a zonei (comerţ, circulaţie monetară) 
dar şi concluzii istorice asupra momentului îngropării lor. 

— Se poate deci dovedi că spaţiul vestic al Daciei, asemeni 
celui din estul provinciei (Moldova) şi din sud (Muntenia), 
prin dacii liberi de aici şi civilizaţia lor, se integrează 
procesului de continuitate daco-romană şi romanizare. 

— Istoria Daciei romane 

— DOBROGEA ÎN SECOLELE 1 - III 

— Organizarea administrativ-militară 

— La mijlocul sec. I d. Hr. Statul dac a lui Burebista 
integrează în componenţa sa Dobrogea, stopând pentru un 
timp expansiunea romană în zonă. După dispariţia lui 
Burebista şi dezmembrarea statului dac, oraşele greceşti 
de pe malul vestic al Pontului Euxin vor fi nevoite să accepte 
treptat controlul, apoi stăpânirea romană, obţinând în 
schimbul supunerii lor, condiţii prielnice de dezvoltare şi 
protecţia împotriva atacurilor dacilor şi sarmaților. 


— Intrate după Burebista în componenţa statului odris, 
stat clientelar Romei, oraşele greceşti se aflau de fapt sub 
directul control roman, păstrându-şi însă autonomia, 
manifestată prin perpetuarea conducerii proprii, organizată 
după modelul metropolei, în care însă vor accede tot mai 
mulţi oameni ai Romei (chiar cetăţeni romani - în anul 15 
Ovidius, exilat la Tomis devine aghonothet al cetăţii). 
Edificator este faptul că Tomisul va emite monede cu sigla 
împăraţilor romani, aflându-se aici probabil şi un templu 
destinat cultului imperial. Deci, încă înainte de ocupaţia 
romană efectivă, Dobrogea va evolua integrată Imperiului 
sau controlată de acesta. 

— În urma declanşării luptelor pentru putere în regatul 
odris (12 d. Hr.) care vor dura cu intermitențe până la 
desfiinţarea sa (46 d. Hr.), în vremea împăratului Augustus 
oraşele greceşti de aici vor intra sub autoritatea unei 
prefecturi a litoralului maritim (praefectura orae 
maritimae) iniţial subordonată proconsulului Macedoniei, 
iar după anul 15 guvernatorul Moesiei, aceasta însemnând 
de fapt integrarea litoralului în provincia Moesia. Restul 
teritoriului dobrogean va fi inclus în Ripa Thraciae, aflată 
încă sub autoritatea nominală a regatului odris. 

— În anul 46 statul odris este desfiinţat, provincia Moesia 
extinzându-şi graniţele până la Delta Dunării şi Marea 
Neagră. Încă de la început Moesia a fost o provincie de 
rang consular, dispunând de două legiuni: V Macedonica 
staționând la Oescus şi III Scitica la Viminacium. Roma îşi va 
imprima sigiliul impunându-şi propria ordine în zonă; 
guvernatorul Moesiei, Tiberius Plautius Silvanus Aelianus, 
în urma unei expediţii la nord de fluviu având ca rezultat 
liniştirea temporară a geților şi sarmaților, va transfera în 
Moesia un mare număr de transdanubieni (izvoarele dau 
exagerat 100.000) creând astfel „zona de siguranţă” 
necesară liniştii provinciei. 

— Cu prilejul acestei expediţii, datată între anii 57-67, 
oraşele greceşti sunt obligate să accepte garnizoane 


romane. Cu toate aceste măsuri, mai ales pe timp de iarnă, 
când apele Dunării îngheţau, expedițiile dacilor şi 
sarmaților de la nordul Dunării în Moesia sunt frecvente. 
Astfel, în anii 67-68 are loco 

— Istoria Daciei romane expediţie sarmată, iar peste doi 
ani o puternică incursiune dacică provoacă mari daune în 
provincie. 

— Împăratul Vespasian (69-79) va declanşa o politică 
energică de pacificare a zonei: măreşte numărul unităţilor 
militare (doar trupe auxiliare), organizează flota de pe 
Dunăre (Clasiss Flavia Moesica) după ce în timpul lui Nero 
s-a format flota Mării Negre, toate acestea având drept 
scop, conform lui Tacitus (Historia) „pentru ca barbarii să 
nu poată trece deloc Istrul”. Reuşită de scurtă durată, 
atacul dacilor din anii 85 /86 soldându-se cu moartea 
guvernatorului Caius Oppius Sabibus. Situaţia este atât de 
gravă încât împăratul Domițian este nevoit să se deplaseze 
în zonă. El încredinţează conducerea armatei din Dobrogea 
praefectului praetoriului Cornelius Fuscus care reuşeşte să- 
i respingă pe daci. Continuarea operaţiilor pe teritoriul 
dacic se va sfârşi însă în anul 87 cu dezastrul de la 'Tapae. 

— Prezent la Dunărea de Jos, Domițian reorganizează 
provincia Moesia împărţind-o în Moesia Superior şi Moesia 
Inferior (în funcţie de aşezarea lor pe cursul Dunării), 
Dobrogea integrându-se Moeiei. 

— Conform teoriilor care susțineau că nordul Dobrogei a 
fost abandonat de romani, cercetările ultimelor decenii au 
demonstrat că teritoriul Dobrogei a rămas unitar în 
perioada stăpânirii romane. 

— Un izvor important pentru cunoaşterea organizării 
administrative dobrogene îl reprezintă Horotensia 
teritoriului rural al Histriei. Este un document emis la 25 
octombrie anul 100 d. Hr. De către M. Laberius Maximus, 
legat al provinciei sub Traian, conţinând hotărâri cu privire 
la hotarele şi privilegiile Histriei, din momentul preluării de 
către romani în vremea lui Claudiu şi până la Traian. 


— Intensa menționare prin inscripţii a guvernatorilor, 
indică faptul că centrul de greutate a provinciei Moesia 
Inferior s-a deplasat treptat spre zona dobrogeană, aici 
existând importante efective militare dar şi un intens trafic 
economic, tot aici ridicându-se şi numeroşi pretendenți la 
tron în timpul anarhiei militare. 

— Istoricii au stabilit pe baza informaţiilor documentare şi 
epigrafice lista probabilă a guvernatorilor provinciei Moesia 
până în timpul lui Traian: 


— Tulius Geminus (47-50); 


— Flavius Sabinus (50-57); 


— Tiberius Plautius Silvanus Aelianus (57-67); 

— C. Pompeius Pius (67-68); 

— Lucius Iulius Marius, pe vremea lui Nerva (inscripţie la 
Salsovia - Mahmudia); 


— Q. Pomponius Rufus (99); 

— Laberius Maximus (100-102) (autorul Horotensiei 
Histriei); 

— Istoria Daciei romane 

— Quintus Fabius Postuminus (inscripţie la Carsium), 
reface teritoriul distrus de război (103); 


— A. Ceacilius Faustinus (105); 


— Q. Sosius Senecio (1059); 


— Fabius lustus (105-108) (>); 


— P Calpurnius Macer (112); 
— Quintus Pompeius Falco (116-117). 

— Urmaşul lui Traianus, Hadrian, vizitează Dobrogea în 
două rânduri, în 118 cu ocazia intervenţiei împotriva 
roxolanilor când parcurge traseul Marcianopolis - 
Trophaeum Traiani (ocazie cu care drumul este reparat) şi 
probabil în anul 123-124 când a putut vizita oraşele Tomis 
şi Troesmis. 

— Există ipoteza că Hadrian ar fi trecut prin Dobrogea şi 
în intervalul anilor 128-134 când vizitează provinciile 
răsăritene ale Imperiului. 

— După perioada de linişte din timpul lui Antoninus Pius, 
implicarea unităţilor militare dobrogene în conflictele 
marcomanice şi cu perşii, din timpul lui Marcus Aurelius, 
afectează şi Dobrogea. Profitând de lipsa unei legiuni în 
zonă (Legiunea V Macedonica după campaniile din Orient 
este mutată la Potaissa în Dacia) costobocii atacă în anul 
170 Moesia Inferior, trecând Dunărea pe la Dinogeţia, 
înaintând până spre Durostorum şi Peninsula Balcanică. 
Răspândesc teamă şi insecuritate (locuitorii Histriei 
părăsesc teritoriul extramuran) şi provoacă mari distrugeri 
municipiului Trophaeum Traiani, unde se dă şi lupta 
decisivă. 

— În timpul Severilor, Dobrogea cunoaşte din nou o 
perioadă de înflorire (cu scurtul interval al conflictului 
dintre Caracalla şi fratele său Geta). Relativa linişte este 
propice dezvoltării oraşelor şi satelor, înflorii economice. Cu 
atât mai grea va fi perioada care urmează dinastiei 
Severilor, caracterizată prin revigorarea invaziilor asupra 
graniţelor Imperiului, limesul dunărean cunoscând 
numeroase atacuri. De Moesia se leagă personalitatea 
împăratului Maximinus 'Thrax care se pare că era originar 
din această provincie, istoricul Radu Vulpe încercând să-i 
găsească originea pe baza izvoarelor documentare în 
Moesia Inferior, mai mult, chiar în sudul Dobrogei. 


— În anul 238 are loc o mare invazie a carpilor. Coaliția 
carpo-gotică constituie un grav pericol pentru Imperiu. 
Pentru a o destrăma, sunt acordate subsidii goților, 
respingându-i peste Dunăre pe carpi. Atacurile carpice vor 
continua, îndeosebi în sudul Dobrogei (cu centrele urbane 
importante şi bogate) în speranţa obţinerii de subsidii. 
Peste zece ani, în 245 are loc o puternică expediţie, 
coalizând goți, carpi, vandali, bastarni şi totalizând 30.000 
de luptători, ca răspuns la refuzul împăratului Filip Arabul 
de a mai acorda subsidii goților şi a campaniilor acestuia 
împotriva carpilor. 

— Istoria Daciei romane 

— Atacatorii asediază cetatea Marcianopolis. Numit 
comandant militar al celor două Mosesii şi Pannoniei, 
Traianus Decius depresoară Marcianopolisul (contra unei 
importante sume de bani - după Iordanes). Succesul în 
luptă îi aduce proclamarea de către armată ca împărat 
(248) dar în iarna 249-250 o mare coaliţie condusă de către 
regele got Kniva atacă pe două coloane Moesia Inferior, 
fiind asediat Novae unde se aflau trupele conduse de 
guvernatorul Trebonianus Gallus. 

— În lupte succesive, armata romană este înfrântă, lângă 
Abrittus murind şi împăratul Decius. Guvernatorul 
Trebonianus Gallus este proclamat de trupe împărat şi 
încheie pacea cu goții. 

— Moartea lui Decius constituie punctul culminant al crizei 
Imperiului la Dunărea de Jos. Luptele vor continua în anii 
următori, abia pe vremea lui Claudius Il Goticus instituindu- 
se parţial un climat de linişte. Între anii 238-269, datorită 
invaziilor succesive, cetăţile dobrogene decad, suferind 
distrugeri importante. 

— Reconstrucţia va începe pe vremea lui Aurelian, fără a 
avea forţa de a se ridica la nivelul de dezvoltare anterior. 
Dobrogea va continua să facă parte din Imperiu, 
integrându-se fazei târzii a acestuia (dominatul) şi 
perioadei romano-bizantine. 


— Moesia Inferior a fost o provincie imperială, guvernată 
de un legatus augusti pro praetore, având în subordine trei 
legiuni: I Italica, XI Claudia, şi V Macedonica (până la 
transferarea sa în Dacia). Administrarea finanţelor era 
încredinţată unui procurator augusti de rang ecvestru, 
însărcinat uneori, cu titlu interimar, să guverneze chiar 
provincia. 

— Dunărea a constituit graniţa naturală care despărţea 
cele două Moesii de Dacia, precum şi Moesia Inferior de 
dacii liberi, sarmaţii roxolani şi goții din Muntenia şi 
Moldova. De la crearea Moesiei, acest teritoriu a fost 
puternic apărat de unităţi militare: două legiuni pe vremea 
lui Tiberius, trei sub Augustus, patru sub Vespasian şi cinci 
în timpul lui Domițian şi Traian: III Flavia Felix cu castrul de 
legiune la Singidunum - Belgrad; VII Claudia la Viminacium 
- Kostolac; 1 Italica la Novae - Sistov; XI Claudia la 
Durostorum - Silistra şi V Macedonica la Troesmis - Igliţa, 
Turcoaia. 

— Dacă până la împăratul Traian rolul militar al Dobrogei 
a fost secundar, importanţa strategică a colţului sud-estic al 
Moesiei Inferior creşte prin aducerea aici de către Traianus 
a legiunii V Macedonica. 

— Populaţia Dobrogei 

— Geţii alcătuiau procentul majoritar demografic în 
teritoriul dintre Dunăre şi mare. Cetățile greceşti de pe 
litoral concentrau populaţia greacă, aflată în sec. III d. Hr. 
Într-un proces avansat de romanizare. De-a lungul timpului 
s-au adăugat, ca urmare a succesivelor pătrunderi de 
populaţie de la nordul 

— Istoria Daciei romane 

— Dunării şi din spaţiul nord pontic alte grupuri etnice: 
sciţii - ajunşi aci încă din perioada prestatală dacică şi 
păstrându-se în anumite zone până la sfârşitul epocii 
romane; bastarnii şi sarmaţii roxolani, iar din a doua 
jumătate a sec. III d. Hr. Carpii şi goții. 


— Cucerirea romană aduce colonişti romani din provinciile 
Imperiului, în primul rând învecinate dar şi mai 
îndepărtate, inclusiv din provinciile orientale, aşezaţi în 
mediul urban (castrele, canabaele şi oraşele, în primul rând 
cele construite de romani după cucerire, dar şi în cetăţile 
greceşti), precum şi în mediul rural (villae rusticae şi 
aşezări rurale). În număr mare sunt atestaţi, îndeosebi în 
mediul rural, colonişti de la sudul Dunării, respectiv 
populaţiile bessilor şi larilor (neamuri sud-tracice). 

— Habitatul şi dezvoltarea economică 

— Aşezările civile din Dobrogea erau oraşele şi aşezările 
rurale (vici şi pagi). 

— Oraşele se împart în două categorii: hh) Oraşe greceşti 
de pe malul Pontului Euxin, care îşi păstrează modul de 
organizare propriu: Histria, Tomis, Callatis. 

— Îi) Oraşe întemeiate de romani. 

— Oraşele greceşti 

— Histria a avut încă de la începutul stăpânirii romane 
statutul de foederat sau oraş liber. Se restrânge şi se 
separă teritoriul extramuran al cetăţii, aceasta nemaiavând 
o posesiune efectivă asupra teritoriului care înconjura 
cetatea - în inscripţii apărând menţionarea regio Histria, 
distinctă de civitas. Cetatea va găzdui o garnizoană romană 
doar din timpul lui Marcus Aurelius. 

— "Teritoriul oraşului este foarte întins. Organizat în regio 
are o evoluţie proprie, fiind constituit din localităţi cu 
organizare diferită. Doar o mică parte a teritoriului intră în 
posesia efectivă a cetăţii. Populaţia oraşului şi a terrotirium- 
ului ajungea lşa 15.000 - 20.000 locuitori. 

— Tomis a fost, până la Hadrianus, doar o civitas 
stipendiaria, în timpul acestui împărat oraşul reprimindu-şi 
libertatea şi păstrându-şi vechea organizare. Din sec. Il 
există aici o garnizoană militară romană. Oraşul şi 
territorium-ul său aveau o populaţie de cca. 20 - 30.000 de 
locuitori. 


— Calatis, păstrându-şi vechea organizare, are statutul 
unui civitas foederata. Populaţia sa şi a territoriumului său 
se ridică la aproximativ 15.000 de locuitori. 

— În oraşele greceşti de la Pont se constată procesul de 
romanizare. Cetăţenii greci parcurg acest proces purtând 
iniţial (sec. 1) două nume, unul grecesc şi unul roman, 
pentru ca spre sfârşitul perioadei (sec. III) să poarte trei 
nume, fiind definitiv romanizați. 

— Istoria Daciei romane 

— Oraşele întemeiate de romani 

— Au organizare administrativă tipică. Unităţile militare 
auxiliare au avut propriile aşezări civile (canabae) care, 
prin dezvoltare au devenit municipii: 

— Troesmis, pe locul unei foste cetăţi getice, a fost sediul 
legiunii V Macedonica; 

— Trophaeum Traiani - municipiu existent, probabil încă 
de pe vremea lui Traian (care prin monumentul ridicat aici 
a dorit glorificarea victoriei în luptele cu dacii), sigur de la 
Marcus Aurelius, oraş de origine civilă (caracter de civitas). 

— La începutul sec. II este adusă aici o vexilaţie a legiunii 
V Macedonica. Populaţia oraşului şi a teritoriului său 
ajungea la cca. 10.000 de locuitori. 

— Durostorum - canabaele legiunii XI Claudia s-au 
dezvoltat pe locul unei vechi aşezări traco-getice. În sec. II 
va deveni un important punct vamal, cu o mare dezvoltare 
economică. 

— Aflate într-un avansat proces de municipalizare, 
dezvoltate îndeosebi din canabae ale castrelor de unităţi 
auxiliare menţionăm: Aegyssus (Tulcea), Arrubium (Măcin), 
Beroe (Piatra Frecăţei), Cius (Gâărliciu), Carsium (Hârşova), 
Libida (Slava Rusă), Noviodunum, Axiopolis, Capidava. 


— La oraşele romane dezvoltate pe limesul dunărean se 
poate constata împărţirea oraşului în canabae şi aşezarea 
civilă. 

— În mediul rural, foarte numeroase sunt atestările 
epigrafice care menţionează vicus-uri şi villae rusticae în 
teritoriul oraşelor, la care se adaugă surprinderea 
arheologică pe teren a numeroase alte aşezări, neatestate 
documentar. Astfel, se pot documenta vicus-urile: Quitionis, 
Cassianus, Secundini, Buteridava, (în teritoriul Histriei); 
Turris Muca..., Clementianensis, Narcisiani, Sca [...] lia (în 
teritoriul Tomisului); Amlaidina (teritoriul Calatisului) urme 
de vicusuri la Niculiţel şi Valea Teilor (teritoriul 
Noviodunum-ului); Tarniţa, Cerna (teritoriul Troesmisului); 
vicus Vergobrittani - lângă castrul Cius; vicus Carporum - 
lângă Carsium; Ulmetum - vicus cu caracter protourban 
(pagi?) în teritoriul Capidavei, etc. 

— Villae rusticae: Nistoreşti (Histria), Agigea, Lazu 
(Iomis); Moşeni, 2 Mai (Callatis); Teliţa (Noviodunum); 
Turcoaia, Horia (Troesmis), Capidava (lângă cetate, 
aparţinând familiei Cocceilor). 

— Modul de organizare a acestor aşezări şi villae rusticae 
este asemănător celor din Dacia. 

— Cucerirea romană a însemnat perioada de uniformizare 
a culturii materiale dobrogene, înlăturând astfel monopolul 
exercitat de oraşele greceşti. 

— Agricultura rămâne principala activitate economică. 
Practicarea ei de geții 

— Istoria Daciei romane dobrogeni este amintită de 
Ovidius, dar şi de alţi autori antici: Polybius, Strabon, 
Pomponius Mella, etc. 

— Principalele plante cultivate erau meiul, orzul, grâul, 
inul, cânepa. În siturile arheologice au apărut urme de 
cereale carbonizate (grâu, orz, mei) precum şi unelte 
agricole. În producţia agricolă, cerealele deţineau locul cel 
mai important. Surplusul necesar alimentării populaţiei era 
asigurat din importuri. 


— Creşterea animalelor deţinea şi ea un rol important în 
economie, fapt dovedit de oasele de animale domestice din 
săpăturile arheologice, dar şi datorită existenţei întinselor 
păşuni. Se poate presupune practicarea pescuitului ca 
mijloc important în asigurarea hranei în zona litoralului şi 
pe malul Dunării, fapt dovedit de greutăţile de la plasele de 
pescuit, sau oasele de peşte, descoperite pe cale 
arheologică. 

— Pământul Dobrogei pretându-se la cultivarea viței de 
vie, este de presupus existenţa unei producţii viticole 
pentru necesităţi locale sau chiar şi export. 

— Alături de agricultură se practicau numeroase 
meşteşuguri. Se exploata subsolul: minerit (fier şi cupru) - 
dar ca îndeletnicire secundară; se exploatau intens 
carierele de piatră, cunoscute fiind cele de la Cernavodă, 
Deleni şi Capidava. De la Deleni provine piatra folosită la 
construcţia monumentului de la Adamclisi. 

— Oraşele greceşti au continuat tradiţiile meşteşugăreşti 
din epoca elenistică, dar în interiorul teritoriului predomină 
produsele de factură romană. Nu se cunosc însă colegii 
meşteşugăreşti. 

— Produsul principal este ceramica, fiecare aşezare mai 
importantă avându-şi cuptoare proprii de produs ceramică 
unde se realiza ceramică comună şi se imitau vasele de lux 
romane. 

— Construcţiile monumentale, vasele de sticlă, obiectele 
de port şi bijuteriile atestă indirect prezenţa zidarilor, 
sticlarilor, giuvaergilor şi altor meşteşugari. 

— Prin poziţia sa geografică, Dobrogea a avut un comerţ 
foarte dezvoltat atât cu Barbaricum cât şi cu alte provincii. 
Se exporta peşte, miere, ulei, lemn, vite, în Imperiu, 
aducându-se cereale şi produse de lux. La Tomis este 
menţionat un colegiu de Asiani. Rol important a avut 
comerţul de tranzit. 

— Negustori din Olbia şi Byzantion sunt menţionaţi la 
Tomis şi Trophaeum Traiani. Intensitatea schimburilor 


comerciale este dovedită şi de marele număr de monede şi 
tezaure monetare descoperite. Ele erau fie monede 
imperiale emise la Roma fie emisiuni locale ale cetăților 
greceşti dar care au pe avers imagini ale autorităţii 
romane. Tomis şi Calatis au rebătut monede din sec. I d. Hr., 
Histria pe vremea lui Antoninus Pius. Activitatea monetară 
cunoaşte o mare înflorire până la criza din sec. III. 

— Dezvoltarea comerţului a fost strâns legată de căile de 
comunicaţie. 

— Istoria Daciei romane 

— Pe lângă porturile greceşti de la Pont şi transportul pe 
Dunăre se dezvoltă o reţea de drumuri terestre care legau 
Dobrogea cu Imperiul, cele mai importante fiind: 

— 20. Durostorum - Halmyris - Axiopolis - Troesmis - 
Noviodunum - 

— Aegyssus, drum care lega castrele de pe linia Dunării; 
21. Halmyris - Histria - Tomis - Callatis - Byzantion 22. 

— Marcianopolis (Devina - Bulgaria) - Trophaeum Traiani 

— Aegyssus 

— Moesia Inferior aparţinea de districtul vamal al Dunării 
(Portorium ripae Thraciae) 

— Viaţa spirituală 

— Dobrogea prezintă, sub aspectul spiritualităţii, 
particularitatea existenţei concomitente a celor două mari 
civilizaţii ale antichităţii: litoralul cu cetăţile greceşti 
perpetuând, conform tradiţiei, spiritualitatea greacă antică 
şi limba greacă, în vreme ce în interiorul zonei şi de-a 
lungul Dunării, cetăţile întemeiate după cucerire dezvoltă o 
viaţă spirituală provincial romană de limbă latină, integrând 
Dobrogea în aria latinităţii şi romanizării. 

— Un sarcofag de copil descoperit la Tomis, având sculptat 
pe el ustensile de scris (tăbliță cerată şi penar pentru 
stylus) indică existenţa învăţământului elementar în cetate. 
Înscripţiile cuprinzând manifestările literare de gen minor 
din aceeaşi cetate (Iomis) dovedesc că cetăţile greceşti şi- 


au păstrat utilizarea limbii greceşti în manifestările 
spirituale (din 40 de inscripţii, 38 sunt în limba greacă şi 
doar două în limba latină). 

— Sunt dovedite cunoştinţele matematice, de astronomie, 
medicale iar o inscripţie de la Sucidava referitoare la o 
moştenire poate sluji drept izvor de drept testamentar. 

— Dintre manifestările artistice (arhitectură, sculptură, 
arte minore, etc.) cel mai important monument rămâne cel 
ridicat în anul 109 de către Traian la Adamclisi (Trophaeum 
Traiani) închinat luptelor date aici în timpul războaielor 
daco-romane. El este cel mai mare monument triumfal din 
lumea romană. Având înălţimea totală de aproximativ 40 în, 
constă dintr-un cilindru aşezat pe mai multe trepte şi având 
diametrul egal cu înălţimea; deasupra cilindrului se găsea o 
statuie iar întregul monument era acoperit cu un acoperiş 
conic, imitând ţigla în formă de solzi. De jur împrejurul 
cilindrului se găseau 54 de metope (48 păstrate) cu scene 
din timpul războaielor. Modul de execuţie al metopelor 
determină specialiştii să considere monumentul ca 
reprezentativ pentru arta provincială din zona Dunării. 
Elementele arhitecturale indică influenţa orientală, 
explicabilă dacă se admite că proiectul monumentului a fost 
executat de către Apollodor din Damasc. 

— Istoria Daciei romane 

— Viaţa religioasă a Dobrogei reflectă existenţa celor două 
mari civilizaţii. În cetăţile greceşti predominau divinităţile 
tradiţionale: Herakles, întemeietorul mitic al oraşului 
Callatis, Apollo la 'Tomis şi Histria. 

— În oraşele romane apar monumente închinate 
divinităţilor din pantheonul adus de romani şi în Dacia. Sunt 
răspândite cultele orientale, (cel a lui Mithras îndeosebi) 
aduse de colonişti din provinciile orientale. Coloniştii din 
provinciile sud dunărene sunt atestaţi prin răspândirea 
remarcabilă a cultului „cavalerului trac” şi a „cavalerilor 
danubieni” (acesta mai bine atestat în Dacia decât în 
Dobrogea). 


— Concluzii 

— Se poate concluziona că în epoca romană Dobrogea, 
parte importantă a provinciei Moesia (Moesia Inferior din 
86 d. Hr.) s-a integrat prin toate aspectele existenţei sale 
(economic, social, spiritual, politic) în civilizaţia romană 
provincială, realităţile concrete de la Dunărea de Jos 
(demografice, politice, etc.) asigurându-i specificul în cadrul 
acestei civilizaţii. 

— Istoria Daciei romane 

— CONCLUZII 

— În urma războaielor daco-romane, Traian transformă 
cea mai mare parte a Daciei în provincie romană, 
încadrând-o în structura social-economică, politico- 
administrativă şi spirituală a Imperiului roman. Timp de 
aproape 170 de ani, până la Aurelian, istoria Daciei ocupate 
de romani a fost istoria unei provincii a Imperiului unde 
romanii au introdus formele proprii de organizare militară, 
administrativă, economică şi socială; limba latină, cultura şi 
civilizaţia proprie. Civilizaţia romană a venit în Dacia (atât 
în provincie cât şi în Dobrogea integrată Moesiei Inferior) în 
contact cu civilizaţia dacică, sub toate aspectele vieţii sale 
materiale şi spirituale. Din întâlnirea celor două civilizaţii cu 
nivel inegal de dezvoltare, în urma colonizării masive şi a 
romanizării (proces care presupune obligatoriu prezenţa 
autohtonilor supuşi romanizării, diferențiat în provincie faţă 
de teritoriile dacilor liberi) în cele aproape două veacuri de 
provincie romană s-au pus bazele simbiozei daco-romane. 

— Romanizarea a continuat şi s-a definit, ca un proces 
natural în sânul populaţiei daco-romane până în sec. V 
inclusiv (Dobrogea făcând în tot acest timp parte integrantă 
din Imperiu). Asemeni altor provincii (Italia, Hispania, 
Gallia) unde populaţia autohtonă şi-a păstrat romanitatea în 
vâltoarea contactelor cu migratorii, pe fondul continuității 
etnice indigene daco-romane în fostul spaţiu dacic s-a creat 
o masă compactă de populaţie romanică, extinsă şi asupra 


dacilor liberi latinofoni, nucleu al poporului neolatin în 
formare - poporul român. 


SFÂRŞIT