Amos Oz — Cum Sa Lecuiesti Un Fanatic

Amos Oz 
Cum să lecuieşti un fanatic 


Humanitas, 2007 


Amos Oz 
How to cure a fanatic, Essays 2002 


Cum să lecuieşti un fanatic 


Cuprins 

Introducere ee tnt te e a a ata tele tt a el 3 
Cum să lecuieşti un fanatic... eee 4 
Între dreptate şi dreptate... 25 
Plăceri secrete cositor e oa de ete Aaa 45 
Ordinul Linguriţei - interviu cu Amos 0z........... 69 


Amos Oz 


Introducere 


Amos Oz este vocea bunului-simţ care se înalţă 
peste confuzia, peste bălmăjeala mincinoasă şi 
isterică a vorbăriei mondiale din jurul conflictelor 
actuale. In limpezimea strălucită a eseului „Cum 
să lecuieşti un fanatic", el analizează încâlcitele 
rădăcini istorice care produc floarea hidoasă a 
violenţei, răsădită fără încetare. Ne pune în faţă 
natura fanatismului, evoluţia lui. Nu oferă un 


panaceu. 
Dar ne convinge pe deplin de caracterul 
conflictului  israelo-palestinian: „Nu război 


religios, nu război între culturi, nu nepotrivirea a 
două tradiţii, ci pur şi simplu o dispută legată de 
proprietatea funciară, a cui este casa." Şi nu 
şovăie să afirme, bazându-se pe viziunea şi pe 
integritatea 

Introducere lui politico-morală, că această 
dispută poate fi soluţionată. „Intre dreptate şi 
dreptate" este o soluţie realistă, şi autorul 
pledează pentru necesitatea de a ne gândi la 
lucrurile esenţiale trebuincioase unor oameni 
aflaţi în anumite situaţii ca să poată începe să 
definească şi să respecte spaţiul fiecăruia. 
Umorul ironic cu care luminează problemele 
vitale face ca totul să fie şi mai grăitor. 


Nadine Gordimer 


Cum să lecuieşti un fanatic 


Cum să lecuieşti un fanatic 


Aşadar, cum să lecuieşti un fanatic? 

Una e să vânezi o mână de fanatici prin munţii 
din Afganistan, şi cu totul alta e să lupţi cu 
fanatismul. Mă tem că nu prea mă pricep la 
găbjirea fanaticului din munţi, dar am ceva idei 
despre natura fanatismului şi despre felul în care 
poate fi, dacă nu lecuit pe deplin, măcar ţinut în 
frâu. 

Atacul suferit de America pe 11 septembrie n-a 
însemnat doar o înfruntare între sărăcie şi 
bogăţie. lInfruntarea dintre sărăcie şi bogăţie 
este una dintre cele mai grave probleme ale 
lumii, dar am diagnostica greşit aceste atacuri 
teroriste dacă am crede că nu este vorba decât 
despre săracii care se iau de bogaţi. Nu intră în 
joc doar „cei care au" şi „cei care n-au". Dacă 
situaţia ar fi atât de simplă, ar trebui mai 
degrabă să ne aşteptăm la un atac din partea 
Africii, cea mai săracă, asupra Arabiei Saudite şi 
a ţărilor din Golf, producătoarele de petrol, cele 
mai bogate. Nu, aceasta este o bătălie între 
fanatici, care cred că scopul - orice scop - scuză 
mijloacele, şi noi, ceilalţi, care credem că viaţa 
este un scop, nu un mijloc. E o luptă între cei 
care cred că dreptatea - indiferent ce înţeleg ei 
prin asta - este mai importantă decât viaţa, şi 
aceia dintre noi care credem că viaţa este mai 
presus de multe alte valori, convingeri sau 
credinţe. Criza mondială actuală din Orientul 
Mijlociu, din Israel/Palestina, nu este provocată 


4 


Amos Oz 


de valorile islamului. Nu este provocată de 
mentalitatea arabilor, aşa cum trâmbiţează unii 
rasişti, nici vorbă de aşa ceva. 

Este vorba despre străvechea înfruntare dintre 
fanatism şi pragmatism. 

Dintre fanatism şi pluralism. Dintre fanatism şi 
toleranţă. Ceea ce s-a petrecut pe 11 
septembrie nu a avut de-a face nici măcar cu 
problema dacă 

America este bună sau rea, dacă este sau nu 
hidos capitalismul, sau dacă globalizarea ar 
trebui sau nu să înceteze. Acolo a fost ideea 
fanatică tipică: dacă eu cred că un lucru e rău, îl 
nimicesc, împreună cu tot ce e în jur. 

Fanatismul este mai vechi decât islamismul, 
mai vechi decât creştinismul, mai vechi decât 
orice stat sau guvern sau sistem politic, mai 
vechi decât orice ideologie sau credinţă din 
lume.  Fanatismul este, din păcate, o 
componentă omniprezentă a firii omeneşti, o 
genă malignă, dacă putem să-i zicem aşa. 
Delictele celor care aruncă în aer clinicile 
americane în care se practică avortul, ale celor 
care incendiază moscheile şi sinagogile din 
Europa, nu se deosebesc de cele comise de 
Osama bin Laden decât din punct de vedere al 
proporţiilor, nu al naturii lor. Fără îndoială, 11 
septembrie a stârnit pretutindeni tristeţe, furie, 
consternare, şoc, melancolie, dezorientare şi, da, 
unele reacţii rasiste - antiarabe şi 
antimusulmane. Cine şi-ar fi închipuit că secolul 
XX va fi urmat de secolul al XI-lea? 


Cum să lecuieşti un fanatic 


Faptul că am crescut la lerusalim m-a făcut 
expert în fanatism comparat.  lerusalimul 
copilăriei mele, în anii '40, era plin de indivizi 
care se proclamau profeţi, mântuitori şi Mesia. 

Chiar şi astăzi unul din doi locuitori ai 
lerusalimului - bărbați sau femei - deține propria 
formulă pentru mântuirea imediată. Toți afirmă - 
şi citez aici un vers celebru dintr-un cântec vechi 
- că au venit la lerusalim ca să-l înalte si să fie 
înălţaţi de el. In realitate, unii dintre ei - evrei, 
creştini şi musulmani, socialişti, anarhişti, 
reformatori ai lumii - au venit la lerusalim nu 
atât ca să-l înalțe, nu atât ca să fie înălţaţi de el, 
cât ca să fie crucificaţi sau să-i crucifice pe 
ceilalţi, sau ambele. 

Există o tulburare mentală aparte, o maladie 
psihică atestată numită „sindromul lerusalim". 
Oamenii vin la lerusalim, trag cu nesaţ în 
plămâni aerul de munte minunat de limpede şi, 
deodată, li se pune pata să dea foc unei 
moschei, unei biserici sau unei sinagogi. Sau pur 
şi simplu îşi aruncă hainele de pe ei, se cocoaţă 
pe o stâncă şi se apucă să facă profeţii. Nimeni 
nu-i bagă în seamă. Chiar şi în zilele noastre, în 
lerusalimul actual, la fiecare coadă din staţia de 
autobuz conversaţia poate în orice clipă să se 
transforme într-o dezbatere aprigă, şi oameni 
care nu se cunosc deloc se iau la ceartă pe tema 
politicii, moralei, strategiei, istoriei, identităţii, 
religiei şi a adevăratelor intenţii ale lui 
Dumnezeu. Cei care participă la astfel de 
seminare stradale se contrazic în privinţa politicii 
şi teologiei, a binelui şi răului, în vreme ce-şi 


6 


Amos Oz 


croiesc drum cu coatele către începutul cozii. 
Toţi răcnesc, nimeni nu ascultă. In afară de 
mine. Eu ascult uneori; aşa îmi câştig pâinea cea 
de toate zilele. 

Şi totuşi, mărturisesc că, pe când nu eram 
decât un ţânc din lerusalim, eram şi eu întru 
totul un mic fanatic intoxicat de propagandă. 
Mulţumit de mine, şovin, orb şi surd la orice idee 
diferită de puternicul curent evreiesc, sionist, din 
acea vreme. Eram un puşti care dădea cu pietre, 
un puşti din Intifada evreiască. De fapt, primele 
cuvinte din limba engleză pe care le-am învăţat, 
în afară de yes şi no, au fost British, go home! - 
asta strigam pe când aruncam cu pietre în 
patrulele engleze din Ierusalim. Şi, ca să vedeţi 
ironia istoriei, în romanul Pantera din subsol, din 
1995, povestesc cum băiatului, căruia i se zice 
Proffy, îi dispar - cel puţin până la un punct - 
fanatismul, şovinismul, şi e schimbat aproape 
deplin în decurs de două săptămâni, printr-o 
senzaţie - o nuanţă - de relativism. Întâmplarea 
face ca el să se împrietenească, în taină, cu unul 
dintre duşmani - un sergent din poliţia britanică, 
foarte blând şi cu capul în nori. Cei doi, băiatul şi 
sergentul, se întâlnesc pe furiş şi se învaţă unul 
pe celălalt engleza şi ebraica. lar băiatul 
descoperă că femeile nu au coarne şi copite 
despicate, o revelaţie aproape la fel de şocantă 
pentru el ca descoperirea că englezii şi arabii nu 
au coarne şi copite despicate. Aşadar, într-un fel, 
băiatul capătă simţul ambivalenţei, capacitatea 
de a se lepăda de gândirea lui de tipul „laie ori 
bălaie". Aceasta însă, evident, se plăteşte: până 


7 


Cum să lecuieşti un fanatic 


la sfârşitul micului roman nu mai e copil, e un 
mic matur, o fărâmă de adult. O mare parte din 
bucuria, fascinația, ardoarea şi simplitatea vieţii 
s-au pierdut pe vecie. Şi, după toate, i se mai 
agaţă şi o tinichea de coadă, foştii lui prieteni îi 
zic trădător. Îmi permit să citez o pagină şi 
jumătate de la începutul cărţii Pantera din 
pivniță!, deoarece cred că aici îmi exprim cel mai 
bine părerea despre fanatism. 

De mai multe ori am fost numit trădător. Prima 
dată aveam doisprezece ani şi un sfert şi trăiam 
într-un cartier de la marginea lerusalimului. Era 
vacanţa de vară, cu aproape un an înainte ca 
englezii să plece din ţară şi statul Israel să se 
nască din convulsiile războiului. 

Într-o dimineaţă, au apărut pe peretele casei 
noastre, chiar sub geamul de la bucătărie, 
aceste cuvinte, scrise gros cu vopsea neagră: 
PROFFY BOGED SHAFEL. „Proffy e un trădător 
josnic." 

Cuvântul shafel, „josnic", a ridicat o problemă 
care mă interesează şi acum, când scriu această 
poveste. Un trădător poate fi şi altfel decât 
josnic? Dacă nu, de ce Chita Reznik (i-am 
recunoscut scrisul) s-a ostenit să adauge 
cuvântul „josnic"? Şi dacă da, în ce condiţii 
trădarea nu e josnică? 

Mi se zicea Proffy de când eram de-o şchioapă. 
Era prescurtarea de la Profesor, îmi spuneau aşa 
din cauza obsesiei mele de a cerceta cuvintele. 
(Continui să iubesc cuvintele. Imi place să le 


1 Panther in the Basement, traducere de Nicholas de 
Lange, Londra, Vintage, 1997. (N.a.) 


Amos Oz 


adun, să le înşir, să le amestec, să le răstorn, să 
le combin. Aşa cum fac cu monedele şi cu 
bancnotele cei care iubesc banii, şi cum fac cu 
cărţile de joc împătimiţii jocului.) 

Tata a văzut ce scrie sub fereastra bucătăriei 
când a ieşit să ia ziarul, la șase şi jumătate. La 
micul dejun, pe când ungea cu gem de zmeură o 
felie de pâine neagră, a înfipt brusc cuțitul în 
borcanul cu gem, aproape până la plasele, şi a 
zis cu vocea lui calmă: „Ce surpriză plăcută! Ce- 
a mai pus la cale înălţimea Sa, de ni s-a făcut 
această onoare?" 

Mama a zis: „Nu te lua de el de dimineaţă, e 
rău destul că se iau de el tot timpul ceilalţi 
copii." 

Tata era îmbrăcat în haine kaki, ca majoritatea 
bărbaţilor din cartierul nostru, în vremea aceea. 
Avea gesturile şi vocea cuiva care are dreptate 
absolută. In vreme ce râcâia de pe fundul 
borcanului o grămăjoară lipicioasă de gem de 
zmeură şi o întindea egal pe cele două jumătăţi 
ale feliei de pâine, a zis: 

„Adevărul e că aproape toată lumea abuzează 
acum de cuvântul «trădător». Dar ce înseamnă 
trădător? Da, sigur. Un om lipsit de onoare. Un 
om care, în taină, pe la spate, pentru te miri ce 
avantaj discutabil, ajută duşmanul să facă rău 
poporului său. Sau să-i vatăme familia şi 
prietenii. E mai mârşav ca un ucigaş. Mănâncă 
tot oul, rogu-te. Spune în ziar că în Asia sunt 
oameni care mor de foame." 

Mai departe, în roman, cititorul va descoperi că 
această caracterizare era complet greşită: doar 


9 


Cum să lecuieşti un fanatic 


cel care iubeşte poate deveni trădător. Trădarea 
nu este opusul iubirii, ci una dintre numeroasele 
ei opţiuni. Eu cred că trădătorul este cel care se 
schimbă, din punctul de vedere al celor care nu 
se pot schimba, şi nu vor să se schimbe, şi urăsc 
schimbarea, şi nu pot concepe schimbarea, cu 
excepţia faptului că vor să te schimbe pe tine. 
Cu alte cuvinte, în ochii fanaticului trădător este 
oricine se schimbă. Şi asta e o alegere tare grea, 
între a deveni fanatic şi a deveni trădător. Se 
poate spune că pentru fanatic a nu fi fanatic 
înseamnă, într-o oarecare măsură şi într-un 
anumit fel, a fi trădător. Eu am ales, aşa cum o 
să vedeţi în Pantera din subsol. 

M-am numit expert în fanatism comparat. Nu e 
nici o glumă. Dacă auziţi de vreun institut sau 
vreo facultate care creează o secţie de fanatism 
comparat, îmi depun aici candidatura pentru un 
post de cadru didactic. Ca vechi locuitor al 
lerusalimului, ca fanatic pocăit, simt că sunt 
perfect potrivit pentru această muncă. Poate că 
a sosit vremea ca la toate institutele şi 
universităţile să se ţină măcar câteva cursuri de 
fanatism comparat, pentru că îl întâlneşti 
pretutindeni. Nu înţeleg prin aceasta doar 
manifestările evidente de fundamentalism şi 
fanatism. Nu mă refer numai la acei fanatici 
evidenţi, cei pe care îi vedem la televizor, acolo 
unde mulțimi isterice ameninţă cu pumnii 
aparatul de filmat, strigând lozinci în limbi pe 
care nu le înţelegem. Nu, fanatismul este 
aproape peste tot, şi formele lui mai calme, mai 
civilizate sunt în jurul nostru şi poate că şi în noi. 


10 


Amos Oz 


li ştiu prea bine pe duşmanii fumatului, care te- 
ar arde de viu dacă ai aprinde o ţigară în 
preajma lor! li ştiu prea bine pe vegetarienii care 
te-ar mânca de viu pentru că mănânci carne! îi 
ştiu prea bine pe pacifişti, unii dintre colegii mei 
din Mişcarea pentru Pace din Israel, care mi-ar 
trage bucuroşi un glonţ în scăfârlie pentru că 
susţin o strategie puţin diferită pentru pacea cu 
palestinienii! Departe de mine gândul că oricine 
se pronunţă împotriva unui lucru e fanatic. Şi nici 
nu sugerez că oamenii care au opinii ferme ar fi 
fanatici. Nu spun decât că sămânţa fanatismului 
zace întotdeauna în sentimentul superiorității 
categorice, pacostea multor secole. Evident, răul 
are grade diferite. Chiar dacă este neclintit în 
dreptatea lui, un ecologist militant face foarte 
puţin rău în comparaţie cu un adept al 
pogromurilor sau cu un terorist. Şi totuşi, toţi 
fanaticii sunt foarte atraşi de kitsch, îl gustă din 
plin. În cele mai multe cazuri, fanaticii nu ştiu să 
numere decât până la unu, doi e o cifră prea 
mare pentru ei. Însă veţi constata că, tot în cele 
mai multe cazuri, fanaticii sunt cât se poate de 
sentimentali: preferă să simtă, nu să gândească, 
şi sunt neobişnuit de interesaţi de propria 
moarte.  Dispreţuiesc această lume şi abia 
aşteaptă să o schimbe pe „rai'. Insă raiul lor 
este conceput de obicei ca fericirea veşnică de la 
sfârşitul filmelor de doi bani. 

Am vă spun acum o poveste; se ştie că-mi plac 
digresiunile, tot timpul mă abat de la subiect. 
Unui prieten şi coleg foarte drag inimii mele, 
minunatul romancier israelian Sammy Michael, i 


11 


Cum să lecuieşti un fanatic 


s-a întâmplat odată ceea ce ni se întâmplă din 
când în când unora dintre scriitori, o călătorie 
foarte lungă cu maşina până în alt oraş cu un 
şofer care i-a ţinut predica obişnuită despre 
necesitatea absolută ca noi, evreii, să-i ştergem 
pe arabi de pe faţa pământului. Sammy l-a 
ascultat şi, în loc să ţipe: „Vai, ce om îngrozitor! 
Sunteţi nazist,  fascist?"', s-a hotărât să 
procedeze altfel. L-a întrebat: „Şi cine credeţi că 
ar trebui să-i omoare pe arabi?" Şoferul a zis: 
„Ce vreţi să spuneţi? Noi! Evreii israelieni! 
Trebuie! Nu avem de ales, uitaţi-vă numai ce ne 
fac în fiecare zi!" „Dar cine anume credeţi că ar 
trebui să facă treaba asta? Poliţia? Sau armata? 
Sau poate pompierii? Sau echipele medicale? 
Cine să o facă?" Şoferul s-a scărpinat în cap şi a 
răspuns: „Cred că sarcina ar trebui să se împartă 
egal între noi toţi, fiecare dintre noi ar trebui să 
ucidă câţiva dintre ei." 

Sammy Michael, jucându-şi în continuare rolul, 
a zis: „Bine, să spunem că vi se repartizează un 
anumit bloc din oraşul în care v-aţi născut, Haifa, 
şi bateţi la toate uşile, sau sunaţi, întrebând: 
«Scuzaţi-mă, domnule sau doamnă, sunteţi 
cumva arab/arăboaică?», şi dacă răspunsul este 
«da», îl/o împuşcaţi. Apoi, când aţi terminat de 
verificat apartamentele şi sunteţi pe cale să 
plecaţi spre casă, chiar când vă întoarceţi spre 
ieşire", a continuat Sammy, „auziţi undeva, la 
etajul patru al blocului de care vă ocupați, 
plânsetul unui sugar. Vă întoarceţi şi îl împuşcaţi 
pe bebeluş? Da sau nu?" 


12 


Amos Oz 


A urmat un moment de tăcere, după care 
şoferul i-a spus lui Sammy Michael: „Sunteţi un 
om foarte crud, să ştiţi." Povestea aceasta este 
foarte semnificativă, pentru că fanaticul are o 
fire foarte sentimentală şi, în acelaşi timp, 
complet lipsită de imaginaţie. Şi acest lucru îmi 
dă uneori speranţa, chiar dacă e foarte firavă, că 
injectarea unui strop de imaginaţie îl poate face 
pe fanatic să se simtă stingherit. Nu e un leac 
rapid, nu e un tratament rapid, dar poate fi de 
folos. 

Conformismul şi uniformitatea, nevoia de a-şi 
avea locul în societate şi dorinţa de a-i face pe 
toţi ceilalţi să aibă acelaşi loc s-ar putea să fie 
cele mai răspândite - dacă nu chiar cele mai 
periculoase - forme de fanatism. 

Amintiţi-vă o secvenţă din acel film minunat 
scris şi jucat de trupa Monty Python, Viaţa lui 
Brian, în care Brian îi spune mulţimii de viitori 
discipoli: „Sunteţi cu toţii indivizi!", şi mulţimea 
strigă într-un glas: „Suntem indivizi!", în afară de 
unul care spune sfios, cu un firicel de voce: „Nu, 
eu nu sunt", şi toţi ceilalţi se stropşesc la el. De 
fapt, după ce am spus că uniformitatea şi 
conformismul sunt forme uşoare, dar răspândite, 
ale fanatismului, trebuie să adaug că adesea 
cultul personalităţii, idealizarea conducătorilor 
politici şi religioşi, adorarea persoanelor în vogă 
pot reprezenta alte forme de fanatism. Secolul 
XX pare să fi excelat în ambele direcţii. Pe de o 
parte regimuri totalitare, ideologii  ucigaşe, 
şovinism agresiv, forme violente de 
fundamentalism religios, pe de altă parte 


13 


Cum să lecuieşti un fanatic 


idolatrizarea universală a unei Madonna sau a 
unui Maradona. Cel mai grav aspect al 
globalizării este, poate, infantilizarea omenirii - 
„grădiniţa globală" plină de jucării şi dispozitive 
ingenioase, de prăjituri şi acadele. Până la 
mijlocul secolului al XIX-lea, cu câţiva ani încolo 
sau încoace - în funcţie de ţară şi de continent -, 
dar, în mare, până prin secolul al XIX-lea, pentru 
majoritatea oamenilor din cele mai multe părţi 
ale lumii existau cel puţin trei lucruri sigure: 
unde voi trăi, cum am să-mi câştig pâinea şi ce 
se va petrece cu mine după moarte. Până acum 
aproximativ 150 de ani, aproape tot omul ştia că 
o să trăiască în locul în care a venit pe lume, sau 
pe undeva prin preajmă, poate în satul vecin. Tot 
omul ştia că îşi va câştiga pâinea cea de toate 
zilele aşa cum şi-au câştigat-o şi părinţii, sau 
aproape la fel. Şi oricine ştia că, dacă se poartă 
cum se cuvine, după moarte va merge într-o 
lume mai bună. Secolul XX a zdruncinat şi, 
adesea, a distrus de-a binelea aceste certitudini 
Şi altele. Pierderea acestor certitudini 
elementare se pare că a dus la o jumătate de 
secol îndopată de ideologie, urmată de o 
jumătate de secol cumplit de egoistă, hedonistă 
şi dominată de dispozitive ingenioase. Pentru 
curentele ideologice din prima jumătate a 
ultimului secol, mantra era „Mâine va fi o zi mai 
bună - haideţi să strângem astăzi cureaua; 
haideţi să le impunem altora sacrificii, aşa încât 
copiii noştri să poată trăi ca-n sânul lui Avram". 
Cândva, pe la mijlocul acelui secol, ideea a fost 
înlocuită de cea a fericirii imediate, nu doar 


14 


Amos Oz 


celebrul drept de a trudi pentru atingerea 
fericirii, ci iluzia actuală, larg răspândită, că 
fericirea se vinde la magazin şi tot ce ai de făcut 
e să ajungi destul de bogat ca să ţi-o poţi 
cumpăra. Noţiunea de „fericire veşnică", iluzia 
fericirii durabile, este de fapt un oximoron. Ori 
linie dreaptă, ori vârf. 

Fericirea veşnică nu mai e fericire, aşa cum un 
orgasm veşnic nu mai e orgasm. 

Esenţa fanatismului este dorinţa de a-i sili pe 
ceilalţi să se schimbe. Obişnuita tendinţă de a-l 
face pe vecin mai bun, de a schimba obiceiurile 
partenerului de viaţă, de a-ţi manevra copilul 
sau de a-ţi aduce fratele pe calea cea bună, în 
loc să-i laşi în legea lor. Fanaticul este o făptură 
care debordează de generozitate. Fanaticul este 
un mare altruist. Adesea, fanaticul este mai 
interesat de tine decât de el însuşi. Vrea să-ţi 
salveze sufletul, vrea să te mântuiască, vrea să 
te scoată din robia păcatelor, greşelilor, 
fumatului, credinţei sau lipsei de credinţă, vrea 
să-ţi îmbunătăţească alimentaţia sau să te 
vindece de năravul băuturii ori al votării cu cine 
nu trebuie. Fanaticului îi pasă foarte mult de 
tine; fie că stă atârnat de gâtul tău, pentru că te 
iubeşte la nebunie, fie îţi sare la beregată, în 
cazul în care se dovedeşte că nu poţi fi mântuit. 
Oricum, din punct de vedere topografic, 
atârnarea de gâtul tău sau săritul la beregată 
sunt aproape acelaşi gest. Intr-un fel sau altul, 
fanaticul este mai interesat de tine decât de 
sine, pentru simplul motiv că şinele lui este 
foarte redus, sau chiar inexistent. Domnul 


15 


Cum să lecuieşti un fanatic 


Osama bin Laden şi cei de teapa lui nu urăsc 
Occidentul, şi cu asta basta. Nu e aşa de simplu. 
Eu cred mai degrabă că vor să vă mântuiască; 

vor să vă elibereze - să ne elibereze - de 
valorile noastre hidoase, de materialism, de 
pluralism, de democraţie, de libertatea 
cuvântului, de emanciparea femeilor... Toate 
acestea, susţin fundamentaliştii islamici, sunt 
foarte, foarte nocive pentru sănătatea 
dumneavoastră. Ţinta directă a lui bin Laden o fi 
fost ea reprezentată de New 

York sau de Madrid, dar scopul lui era să-i 
transforme pe musulmanii moderați, pragmatici, 
în credincioşi „adevăraţi", în musulmani de felul 
lui. După părerea lui bin Laden, Islamul a fost 
minat de „valorile americane" şi, ca să aperi 
Islamul, nu e destul să izbeşti Occidentul de să-i 
sune apa-n cap, trebuie în cele din urmă să-l 
converteşti. Pacea va domni doar atunci când 
lumea va fi convertită nu la islamism, ci la cea 
mai fundamentalistă şi fioroasă şi rigidă formă 
de islamism. Asta o să vă facă mult bine. In 
esenţă, Osama bin Laden vă iubeşte; în mintea 
lui, pe 11 septembrie s-a săvârşit o faptă de 
iubire. A făcut-o pentru binele dumneavoastră, 
vrea să vă schimbe, vrea să vă mântuiască. 

Foarte des, asta începe în familie. 

Fanatismul începe acasă. Incepe exact cu 
foarte răspândita dorinţă fierbinte de a face o 
rudă iubită să se schimbe, pentru binele ei. 
Începe cu dorinţa fierbinte de a se sacrifica 
pentru un vecin adorat; începe cu nevoia de a-i 
spune propriei odrasle „Trebuie să ajungi ca 


16 


Amos Oz 


mine, nu ca maică-ta", sau „Trebuie să ajungi ca 
mine, nu ca taică-tău'", sau „Te rog să ajungi 
altfel decât părinţii tăi". Sau, între soţi, „Trebuie 
să te schimbi, să gândeşti ca mine, altfel 
căsnicia noastră se duce de râpă". De foarte 
multe ori începe cu nevoia de a trăi prin 
intermediul altcuiva. De a renunţa la tot, ca să te 
dedici înfloririi depline a altcuiva sau bunăstării 
generaţiei următoare. Sacrificiul de sine implică 
de cele mai multe ori culpabilizarea oribilă a 
beneficiarului şi duce astfel la manipularea sau 
chiar controlarea lui. Dacă ar trebui să aleg între 
cele două mame tipice din celebrul banc 
evreiesc - mama care îi zice copilului „Te omor 
dacă nu mănânci tot din farfurie", sau cea care 
zice „Mă omor dacă nu mănânci tot din farfurie" 
-, aş alege probabil răul cel mai mic. Adică, să nu 
golesc farfuria şi să mor, decât să nu golesc 
farfuria şi să port toată viaţa în cârcă povara 
vinovâăţiei. 

Haideţi să vedem acum rolul sinistru al 
fanaticilor şi al fanatismului în conflictul dintre 
Israel şi Palestina, dintre Israel şi o mare parte 
din lumea arabă. Lupta între Israel şi Palestina 
este, în esenţă, altceva decât un război civil 
dintre două segmente ale aceleiaşi populaţii, ale 
aceluiaşi popor sau ale aceleiaşi culturi. Nu este 
un conflict intern, ci internaţional. Asta e bine, 
întrucât conflictele internaţionale sunt mai uşor 
de rezolvat decât cele interne - confruntări 
religioase, între clase, între valori. Am spus „mai 
Uşor", n-am spus „uşor". In esenţă, lupta dintre 
evreii israelieni şi arabii palestinieni nu este un 


17 


Cum să lecuieşti un fanatic 


război religios, deşi fanaticii din ambele tabere 
se străduiesc din răsputeri să-l transforme în aşa 
ceva. In realitate, nu este altceva decât un 
conflict teritorial, pe problema sfâşietoare „Al cui 
este pământul?" 

Este un conflict sfâşietor între dreptate şi 
dreptate, între două pretenţii foarte solide şi 
foarte convingătoare asupra aceleiaşi ţări cât 
palma. Nu război religios, nu război între culturi, 
nu nepotrivirea a două tradiţii, ci pur şi simplu o 
dispută legată de proprietatea funciară, a cui 
este casa. Şi eu cred că există rezolvare. 

Cu moderație şi prudenţă, sunt convins că 
imaginaţia poate sluji ca leac parţial şi limitat al 
fanatismului. Sunt convins că un om capabil să- 
şi imagineze ce anume implică ideile sale atunci 
când vine vorba despre bebeluşul care plânge la 
etajul patru îşi poate pierde un strop din 
fanatism, ceea ce înseamnă o oarece 
ameliorare. 

Mi-aş dori să vă pot spune în acest moment că 
literatura este soluţia, pentru că ea conţine un 
antidot al fanatismului, injectează imaginaţie în 
cititori. Mi-aş dori să pot prescrie, pur şi simplu: 
citiţi literatură, şi vă veţi vindeca de fanatism. 
Din păcate, nu-i atât de simplu. Din păcate, de-a 
lungul istoriei, multe poezii, multe poveşti şi 
piese au fost folosite pentru a aţâţa ura şi 
sentimentul superiorității naţionaliste. Există 
totuşi şi unele lucrări literare care cred că pot 
ajuta, într-o anumită măsură. Nu pot face 
minuni, dar pot fi de folos. Shakespeare poate 
ajuta mult. La el, orice manifestare de 


18 


Amos Oz 


extremism, orice cruciadă orbească, orice formă 
de fanatism sfârşeşte fie în tragedie, fie în 
comedie. 

Fanaticul nu ajunge niciodată mai fericit sau 
mai mulţumit; sau moare, sau ajunge de râsul 
lumii. Asta e o vaccinare prețioasă. Şi Gogol 
poate fi de folos: citindu-l pe Gogol, ne dăm 
seama cât de ridicol de puţine lucruri ştim, chiar 
şi atunci când suntem sută la sută convinşi că 
avem dreptate. Gogol ne învaţă că nasul poate 
deveni un duşman cumplit, chiar un duşman 
fanatic, şi ne putem trezi că hăituim cu fanatism 
propriul nas. Nu e rea deloc lecţia. 

Kafka este un bun învăţător în această privinţă, 
deşi sunt sigur că nu i-a trecut vreodată prin cap 
ideea de a sluji drept învăţătură împotriva 
fanatismului. Kafka ne arată că există întuneric 
şi mister şi batjocură chiar şi atunci când credem 
că n-am făcut nimic rău. Asta ajută. (Şi dacă ar fi 
momentul potrivit, aş vorbi mai pe larg despre 
Kafka şi Gogol şi legătura - subtila legătură - pe 
care o simt între ei, dar rămâne pe altă dată.) ŞI 
William Faulkner poate să ajute. Poetul israelian 
Yehuda Amichai exprimă toate acestea mai bine 
decât aş putea nădăjdui să o fac eu, când spune 
„Acolo unde avem dreptate nu poate creşte nici 
o floare". E un vers foarte folositor. Aşadar, într-o 
oarecare măsură, unele opere literare pot să 
ajute, dar nu toate. 

Şi, dacă promiteţi să nu luaţi drept literă de 
evanghelie ceea ce urmează, pot să vă spun că, 
măcar în principiu, cred că am inventat leacul 
fanatismului. Simţul umorului este un 


19 


Cum să lecuieşti un fanatic 


medicament grozav. N-am văzut în viaţa mea 
vreun fanatic care să aibă simţul umorului, nici 
vreo persoană cu simţul umorului care să devină 
fanatică, în afară de cazul în care şi-a pierdut 
simţul umorului. Fanaticii sunt adesea sarcastici. 
Unii dintre ei sunt plini de sarcasm, dar nu au 
umor. Umorul conţine capacitatea de a râde de 
tine însuţi. Umorul este relativism, umorul este 
capacitatea de a te vedea aşa cum s-ar putea să 
te vadă ceilalţi, umorul este capacitatea de a 
înţelege că, indiferent câtă dreptate ai şi cât de 
crunt ai fost nedreptăţit, există o latură a vieţii 
care e întotdeauna amuzantă. Cu cât ai mai 
multă dreptate, cu atât eşti mai amuzant. Şi, de 
altfel, puteţi fi un israelian mulţumit de sine, sau 
un palestinian mulţumit de sine, sau oricine 
mulţumit de sine, câtă vreme aveţi simţul 
umorului sunteţi parţial imun la fanatism. Dacă 
aş putea să umplu nişte capsule cu simţul 
umorului şi să conving popoare întregi să înghită 
pilulele mele de umor, imunizând toată lumea 
împotriva fanatismului, aş putea candida într-o 
bună zi la premiul Nobel pentru medicină, nu 
pentru literatură. 

Dar fiţi atenţi la mine! însăşi ideea de a vâri 
simţul umorului în capsule, însăşi ideea de a-i 
face pe alţii să înghită pilulele mele de umor, 
pentru binele lor, scoţându-i astfel din necaz, 
este deja contaminată un pic de fanatism. Aveţi 
mare grijă, fanatismul se ia foarte uşor, mai uşor 
ca orice virus. 

E uşor să vă infectați de fanatism chiar şi când 
încercaţi să-l înfrângeţi sau să-i ţineţi piept. E de- 


20 


Amos Oz 


ajuns să citiţi un ziar sau să vă uitaţi la ştirile de 
la televizor ca să vedeţi cât de uşor devin 
oamenii fanatici ai antifanatismului, 
antifundamentalişti habotnici, cruciați antijihad. 
Până la urmă, chiar dacă nu putem învinge 
fanatismul, poate că reuşim măcar să-l ţinem un 
pic în frâu. Cum ziceam, capacitatea de a râde 
de noi înşine este un leac parţial; capacitatea de 
a ne vedea aşa cum ne văd alţii este alt leac. 
Este de ajutor şi capacitatea de a trăi situaţii în 
care se poate întâmpla orice, ba chiar 
capacitatea de a învăţa să savurăm situaţiile în 
care se poate întâmpla orice, de a învăţa să ne 
bucurăm de diversitate. Nu predic un relativism 
moral total, departe de mine acest gând. Încerc 
doar să amplific capacitatea de a ne imagina în 
locul celuilalt. La toate nivelurile, la cel mai 
obişnuit nivel, să ne închipuim pur şi simplu că 
suntem în locul celuilalt. 

să ne punem în locul celuilalt atunci când ne 
certăm, să ne punem în locul celuilalt atunci 
când ne plângem de ceva, să ne punem în locul 
celuilalt tocmai în momentele în care ni se pare 
că avem dreptate deplină. Chiar şi atunci când 
avem sută la sută dreptate şi celălalt vede 
lucrurile complet greşit este util să ne punem în 
locul lui. De fapt, facem asta tot timpul. In 
ultimul meu roman, Aceleaşi ape, este vorba 
despre vreo şapte persoane care trăiesc în 
diferite părţi ale lumii şi între care există o 
comunicare aproape mistică. Simt ceea ce simt 
celelalte, comunică permanent între ele, 


21 


Cum să lecuieşti un fanatic 


telepatic, cu toate că sunt împrăştiate în cele 
patru zări. 

Capacitatea de a trăi situaţii în care se poate 
întâmpla orice este, teoretic, la îndemâna oricui: 
de exemplu, scrierea unui roman implică, printre 
alte feluri de trudă, necesitatea de a te trezi în 
fiecare dimineaţă, de a bea o cană de cafea şi de 
a începe să te pui în locul altcuiva. Ce s-ar 
întâmpla dacă aş fi ea, şi ce s-ar întâmpla dacă 
dumneavoastră aţi fi el. Şi, pe fundalul meu 
personal, în povestea vieţii mele şi a familiei 
mele, nu pot să nu mă gândesc foarte des că, 
printr-o mică schimbare a genelor mele, sau a 
împrejurărilor legate de părinţii mei, aş putea fi 
un el sau o ea, aş putea fi un colonist evreu din 
Cisiordania, aş putea fi un extremist 
ultraortodox, aş putea fi un evreu oriental într-o 
ţară din lumea a treia; aş putea fi oricine. Aş 
putea fi unul dintre duşmanii mei. Faptul că îmi 
închipui aceasta este întotdeauna util. Acum 
multă vreme, pe când eram copil, preaînţeleapta 
mea bunică mi-a explicat în vorbe foarte simple 
diferenţa dintre evreu şi creştin - nu între evreu 
şi musulman, ci între evreu şi creştin. „Uite", a 
spus ea, „creştinii cred că Mesia a fost cândva 
aici şi va reveni, cu siguranţă, într-o bună zi. 
Evreii susţin că Mesia încă n-a venit. Şi din cauza 
asta, a spus bunica mea, din cauza asta au fost 
atâta mânie, persecuție, vărsare de sânge, ură... 
De ce?" a zis ea. „De ce nu poate toată lumea să 
aştepte, pur şi simplu? Dacă Mesia vine şi zice 
«Salutare, mă bucur să vă văd din nou», evreii 
vor fi siliţi să-şi recunoască greşeala. Pe de altă 


22 


Amos Oz 


parte, dacă Mesia vine şi zice «Bună ziua, mă 
bucur să vă cunosc», întreaga lume creştină va 
trebui să le ceară scuze evreilor. Intre acea clipă 
şi acum", a spus înţeleaptă mea bunică, „să 
trăim şi să-i lăsăm şi pe ceilalţi să trăiască." Era 
complet imună la fanatism. Cunoştea secretul 
adaptării la situaţiile în care se poate întâmpla 
orice, la conflictele nerezolvate, la faptul că 
oamenii sunt diferiţi între ei. 

Am spus la început că fanatismul porneşte 
adesea de acasă. Voi încheia spunând că şi 
antidotul se găseşte acasă, practic la îndemâna 
noastră. 

Nici un om nu e o insulă, spunea John Donne, 
dar eu îndrăznesc să adaug, cu sfială: nici un 
bărbat şi nici o femeie nu sunt insule, ci suntem 
cu toții peninsule, pe jumătate legaţi de 
continent, pe jumătate întorşi spre ocean - o 
jumătate legată de familie, prieteni, cultură, 
tradiţie, ţară, popor, sex, limbă şi multe altele, şi 
cealaltă jumătate dorind să fie lăsată în pace să 
se uite la ocean. Cred că ar trebui să ni se 
îngăduie să rămânem peninsule. Orice sistem 
social şi politic care ne transformă într-o insulă 
donneană, prefăcând restul omenirii în duşman 
sau rival, este monstruos. Dar, în acelaşi timp, 
orice sistem social, politic, ideologic care vrea să 
ne transforme pe fiecare într-o simplă moleculă 
a continentului este tot o monstruozitate. 
Condiţia peninsulei este condiţia corectă a 
omului. 

Asta suntem şi merităm să rămânem aşa. Prin 
urmare, se poate spune că în fiecare casă, în 


23 


Cum să lecuieşti un fanatic 


fiecare familie, în fiecare condiţie umană, există 
de fapt o relaţie între nişte peninsule, şi am face 
bine să ne amintim aceasta înainte de a încerca 
să-i schimbăm pe ceilalţi, să-i facem să se 
răsucească, să-l punem pe cel de alături să se 
întoarcă spre noi, când el are nevoie, în realitate, 
să privească o vreme oceanul. Lucrul acesta 
este adevărat şi în cazul grupurilor sociale, al 
culturilor, al civilizaţiilor, al popoarelor şi, da, al 
israelienilor şi al palestinienilor. Nici unul dintre 
ei nu este insulă şi nici unul dintre ei nu poate să 
se contopească deplin cu celălalt. Aceste două 
peninsule trebuie să fie legate între ele şi, în 
acelaşi timp, trebuie să fie lăsate în voie. Ştiu că 
este un mesaj neobişnuit în aceste zile de 
violenţă, furie, răzbunare, fundamentalism, 
fanatism, rasism, dezlănțuite în Orientul Mijlociu 
şi în alte părţi. Simțul umorului, capacitatea de a 
ne pune în locul celuilalt, capacitatea de a 
recunoaşte calitatea de peninsulă a fiecăruia 
dintre noi ne pot apăra cel puţin parţial de gena 
fanatismului care zace în fiecare dintre noi. 


24 


Amos Oz 


Între dreptate şi dreptate 


Care sunt băieţii buni? Asta vrea să ştie 
întotdeauna, mai întâi de toate, orice european 
plin de intenţii bune, orice european de stânga, 
orice european intelectual, orice european 
liberal. Care sunt ăia buni din film şi care sunt 
ăia răi. Din acest punct de vedere, cu Vietnamul 
a fost simplu: vietnamezii erau victimele, 
americanii erau ăia răi. Tot aşa şi cu apartheid- 
ul: îţi dădeai seama imediat că apartheid-ul e o 
crimă, şi era dreaptă lupta pentru drepturile 
civile, pentru eliberare şi egalitate, pentru 
demnitatea umană, încleştarea dintre 
colonialism şi imperialism, pe de o parte, şi 
victimele colonialismului şi imperialismului, pe 
de altă parte, pare destul de limpede - îi poţi 
deosebi pe cei buni de cei răi. 

Când ajungem la bazele conflictului israeliano- 
arab, şi mai ales ale celui israeliano-palestinian, 
lucrurile nu mai sunt atât de simple. Şi tare mă 
tem că nu vă voi da totul mură-n gură, zicând: 
iată, aceştia sunt îngerii, aceştia sunt diavolii; nu 
trebuie decât să-i sprijiniți pe îngeri, şi binele va 
învinge răul. Conflictul israeliano-palestinian nu 
e un western. Nu e o luptă între bine şi rău, ci o 
tragedie în cel mai vechi şi precis sens al 
cuvântului: o  încleştare între dreptate şi 
dreptate, o încleştare între o revendicare foarte 
puternică, profundă şi convingătoare, şi alta 
foarte diferită, dar nu mai puţin convingătoare, 
nu mai puţin puternică, nu mai puţin umană. 


25 


Cum să lecuieşti un fanatic 


Palestinienii sunt în Palestina pentru că 
Palestina este patria poporului palestinian, unica 
lui patrie. Aşa cum Olanda este patria 
olandezilor, sau Suedia patria suedezilor. Evreii 
israelieni sunt în Israel pentru că nu există altă 
ţară din lume pe care evreii, ca popor, să o 
poată numi patrie. Ca indivizi da, însă nu ca 
popor, nu ca naţiune. Palestinienii au încercat, 
călcându-şi pe inimă, să trăiască în alte ţări 
arabe. Au fost respinşi, uneori chiar umiliţi şi 
persecutați de aşa-zisa familie arabă. Au fost 
făcuţi să conştientizeze în cel mai dureros mod 
„palestinianismul" lor; n-au fost acceptaţi de 
libanezi sau de sirieni, de egipteni sau de 
irakieni. Au fost siliţi să înveţe pe pielea lor că 
sunt palestinieni şi că aceasta este singura ţară 
căreia îi aparţin, într-un fel ciudat, evreii şi 
palestinienii au avut o experienţă istorică destul 
de asemănătoare. Evreii au fost izgoniți din 
Europa; părinţii mei au fost izgoniți din Europa 
acum vreo şaptezeci de ani. Aşa cum 
palestinienii au fost întâi izgoniți din Palestina şi 
apoi din ţările arabe, sau aproape la fel. Când 
tata era copil, în Polonia, străzile din Europa erau 
pline de graffiti: „Evreilor, căraţi-vă în Palestina", 
sau chiar mai rău: „Jidani împuţiţi, căraţi-vă în 
Palestina." Când tata a mers din nou în Europa, 
după cincizeci de ani, zidurile erau acoperite de 
noi graffiti: „Evreilor, căraţi-vă din Palestina." 

Oameni din Europa îmi tot trimit invitaţii 
minunate să petrec un weekend idilic într-o 
staţiune splendidă împreună cu parteneri 
palestinieni, colegi palestinieni, omologi 


26 


Amos Oz 


palestinieni, ca să ne cunoaştem, să ne 
simpatizăm, să stăm la taclale la o cafea, aşa 
încât să înţelegem că nici unul dintre noi nu are 
coarne şi copite despicate - şi problema o să 
dispară. Aceasta se bazează pe ideea europeană 
sentimentală, larg răspândită, că orice conflict 
este, în esenţă, o simplă neînțelegere. O mică 
terapie de grup, un strop de îndrumare 
matrimonială, şi toată lumea trăieşte fericită 
până la adânci bătrâneţi. Ei bine, mai întâi iată o 
veste proastă pentru domniile voastre: unele 
conflicte sunt foarte reale; sunt mult mai grave 
decât o simplă neînțelegere. Acum iată şi vestea 
senzaţională: nu există vreo neînțelegere 
esenţială între arabii palestinieni şi evreii 
israelieni. Palestinienii vor ţara pe care o numesc 
Palestina. Au motive foarte solide ca să o 
dorească. Evreii israelieni vor exact aceeaşi ţară, 
din exact aceleaşi motive, ceea ce asigură o 
înţelegere perfectă între cele două părţi şi o 
imensă tragedie. Râuri de cafea băute împreună 
nu ar putea şterge tragedia celor două popoare 
care revendică - şi eu zic că pe drept - aceeaşi 
țărişoară, ca fiind singura lor patrie din întreaga 
lume. Aşa că e minunat băutul cafelei împreună, 
şi sunt cu totul de acord, mai ales dacă este 
cafea arăbească, infinit mai bună decât cea 
israeliană. Dar băutul cafelei nu poate rezolva 
problema. Nu avem nevoie doar de cafea şi de o 
mai bună înţelegere. Ceea ce ne trebuie este un 
compromis dureros. In Europa, cuvântul 
„compromis" are o reputaţie urâtă. Mai ales 
printre tinerii  idealişti, în ochii cărora 


27 


Cum să lecuieşti un fanatic 


compromisul este întotdeauna oportunism, ceva 
necinstit, ceva laş şi dubios, un semn al lipsei de 
integritate. Nu şi în vocabularul meu. 

Pentru mine, cuvântul „compromis" înseamnă 
viaţă. lar opusul compromisului nu este 
idealismul, nu este devoluţia; opusul 
compromisului este fanatismul şi moartea. Avem 
nevoie de compromis. De compromis, nu de 
capitulare. Un compromis înseamnă că poporul 
palestinian nu va trebui niciodată să 
îngenuncheze; şi nici evreii israelieni. 

Voi prezenta natura acestui compromis, dar 
trebuie să vă spun de la început că el va fi foarte 
dureros - pentru că ambele popoare îşi iubesc 
ţara, şi ambele popoare, evreii israelieni şi arabii 
palestinieni, au în această ţară rădăcini istorice 
şi sufleteşti la fel de adânci, chiar dacă diferite. 
Una dintre componentele acestei tragedii, unul 
dintre aspectele ei oarecum ironice este faptul 
că mulţi evrei israelieni nu pricep cât de adâncă 
este legătura emoţională a palestinienilor cu 
acest pământ. Şi mulţi palestinieni nu reuşesc să 
priceapă cât de adâncă este legătura emoţională 
a evreilor cu acelaşi pământ. lar această 
înţelegere se instalează în mod dureros, ca un 
proces dureros pentru ambele naţiuni. De 
ambele părţi, este un drum pavat cu visuri 
spulberate, iluzii sfărâmate, nădejdi rănite, 
lozinci sforăitoare din trecut. 

Am activat multă vreme în mişcarea israeliană 
„Pace Acum". De fapt, am militat pentru pacea 
israelo-palestiniană mult înainte de fondarea 
mişcării, în 1978. In 1967, imediat după 


28 


Amos Oz 


Războiul de Şase Zile, am fost printre primii şi 
foarte puţinii israelieni care au susţinut ideea de 
a negocia viitorul teritoriilor Cisiordania şi Gaza 
nu cu lordania sau cu Egiptul, ci cu conducerea 
palestiniană şi, da, cu OEP, care pe atunci nu 
accepta nici măcar să pronunţe cuvântul 
„ISrael'". A fost o experienţă ciudată. In acel 
moment a fost compromisă mişcarea israeliană 
pentru pace. 

Dar trebuie să fie foarte clar că mişcarea 
israeliană pentru pace nu a fost sora geamănă a 
mişcărilor pacifiste europene sau americane din 
timpul războiului din Vietnam sau de după 
aceea. Nu credem că dacă Israelul se retrage din 
teritoriile ocupate totul se va rezolva peste 
noapte. Nici nu avem convingerea simplistă că 
Israelul este eroul negativ, şi cu siguranţă nu 
este singurul erou negativ din povestea aceasta. 
Milităm pentru pace, dar nu neapărat pentru 
Palestina. Suntem foarte nemulţumiţi de 
conducerea palestiniană. In ceea ce mă priveşte, 
sunt la fel de nemulţumit de conducerea 
palestiniană pe cât sunt de cea israeliană. Şi am 
să revin asupra acestui lucru mai departe. Dar 
contradicţia dintre noi şi unele mişcări pentru 
pace europene este mai profundă. Eu am fost pe 
front de două ori, prima dată ca rezervist într-o 
unitate de tancuri pe frontul egiptean, în Sinai, în 
1967, şi a doua oară pe frontul sirian, în războiul 
din 1973. A fost cea mai cumplită experienţă din 
viaţa mea, însă nu mi-e ruşine că am luptat în 
aceste două războaie. Nu sunt pacifist în sensul 
sentimental al cuvântului. Dacă aş simţi din nou 


29 


Cum să lecuieşti un fanatic 


că există riscul real ca ţara mea să fie ştearsă de 
pe faţa pământului, iar poporul meu măcelărit, 
aş lupta din nou, deşi sunt bătrân. Dar aş lupta 
doar în cazul unei chestiuni de viaţă şi de 
moarte, sau dacă aş crede că există cineva care 
încearcă să facă din mine sau din cel de alături 
un sclav. 

N-aş lupta niciodată - prefer să fiu aruncat în 
închisoare - pentru cucerirea unor teritorii 
străine. N-aş lupta niciodată pentru un dormitor 
în plus al naţiunii. N-aş lupta niciodată pentru 
locuri sfinte. N-aş lupta niciodată pentru aşa- 
zisele interese naţionale. 

Dar m-aş lupta, şi încă din răsputeri, pentru 
viaţă şi pentru libertate, pentru nimic altceva. 

Ei, asta ar putea crea o prăpastie între mine şi 
pacifistul european obişnuit, care susţine că răul 
suprem din lume este războiul. In vocabularul 
meu războiul este îngrozitor, dar cel mai mare 
rău nu el este, ci agresiunea. Dacă în 1939 
întreaga lume, în afară de Germania, ar fi 
susţinut că războiul este cel mai mare rău de pe 
lume, Hitler ajungea până acum stăpânul 
Universului. Aşadar, când identifici o agresiune 
trebuie să lupţi cu ea, indiferent de unde vine. 
Dar numai pentru viaţă şi libertate, nu pentru 
anexarea de teritorii sau de resurse. 

Când am creat formula „faceţi pace, nu 
dragoste", evident că nu predicam împotriva 
dragostei.  Încercam doar, într-o oarecare 
măsură, să elimin talmeş-balmeşul sentimental 
larg răspândit, pace şi iubire şi frăţie şi milă şi 
iertare şi îngăduinţă şi toate celea, care îi face 


30 


Amos Oz 


pe oameni să creadă că nu trebuie decât să 
aruncăm armele, şi lumea va deveni imediat un 
loc încântător, plin de iubire. In ce mă priveşte, 
cred că iubirea este un lucru rar. Cred - cel puţin 
aşa îmi spune propria experienţă - că un om 
poate iubi zece persoane. Dacă este foarte 
generos, poate iubi douăzeci de persoane. Dacă 
e dat naibii de norocos, poate fi iubit de 
douăzeci de persoane. Dacă cineva îmi spune că 
iubeşte America Latină, sau Lumea a Treia, 
afirmaţia e prea superficială ca să fie 
semnificativă. 

Aşa cum se plângea cu multă vreme în urmă 
interpretul unui cântec foarte cunoscut: „Nu e 
destulă dragoste ca să ajungă pentru toată 
lumea." Nu cred că iubirea este virtutea prin 
care se rezolvă problemele internaţionale. 

Ne trebuie alte virtuţi. Ne trebuie simţul 
dreptăţii, dar şi bun-simţ; ne trebuie imaginaţie, 
o mare capacitate de a ne pune în locul celuilalt, 
uneori de a intra în pielea lui. Ne trebuie 
capacitatea raţională de a face compromisuri şi, 
uneori, sacrificii şi concesii, dar nu e nevoie să 
ne sinucidem de dragul păcii. „Mă omor, ca să fii 
fericit." 

Sau „Vreau să te omori, pentru că aşa voi fi 
fericit." Şi aceste două atitudini nu sunt diferite; 
ele sunt mai apropiate decât credeţi. 

După părerea mea, opusul războiului nu este 
iubirea, opusul războiului nu este mila, opusul 
războiului nu este generozitatea sau frăţia sau 
iertarea. Nu, opusul războiului este pacea. 

Popoarele trebuie să trăiască în pace. 


31 


Cum să lecuieşti un fanatic 


Dacă apuc să văd statul Israel şi statul 
Palestina trăind ușă-n ușă, ca nişte vecini 
cumsecade, fără nedreptate, exploatare, vărsare 
de sânge, teroare sau violenţă, voi fi mulţumit, 
chiar dacă nu va domni iubirea. Şi, aşa cum ne 
aminteşte poetul Robert Frost, „Gardurile bune 
fac vecini buni." 

Unul dintre aspectele care îngreunează 
deosebit de mult lucrurile este faptul că acest 
conflict dintre israelieni şi palestinieni, dintre 
israelieni şi arabi opune, în esenţă, două victime. 

Două victime ale aceluiaşi tiran. Europa - care 
a colonizat lumea arabă, a exploatat-o, a umilit- 
O, i-a călcat în picioare cultura, a dominat-o şi a 
folosit-o ca teren de joacă al imperialismului - 
este aceeaşi Europă care i-a discriminat pe 
evrei, i-a persecutat, i-a hărțuit şi, în cele din 
urmă, i-a asasinat în masă, într-un genocid fără 
precedent. Aţi putea crede că între două victime 
răsare pe dată solidaritatea - ca, de exemplu, în 
poezia lui Bertolt Brecht. Însă în viaţa reală 
unele dintre cele mai grave conflicte sunt tocmai 
cele dintre două victime ale aceluiaşi tiran. Intre 
doi copii ai unui părinte nemilos nu există 
obligatoriu iubire. 

Adesea, fiecare vede în celălalt exact imaginea 
părintelui nemilos. 

Tocmai aşa stau lucrurile nu numai între 
israelieni şi palestinieni, ci şi între evrei şi arabi. 
Fiecare dintre părţi se uită la cealaltă şi vede 
imaginea asupritorilor din trecut. În literatura 
arabă contemporană, chiar dacă nu peste tot (şi 
aici îmi exprim o rezervă; nu am acces la 


32 


Amos Oz 


literatura arabă decât în traducere), evreul, mai 
ales evreul israelian, apare adesea ca o 
prelungire a Europei din trecut - albă, sofisticată, 
colonizatoare, tiranică, violentă, lipsită de inimă. 
Evreii sunt descrişi ca acei colonialişti care au 
venit din nou în Orientul Mijlociu, deghizați de 
această dată în sionişti, ca să tiranizeze, să 
colonizeze şi să exploateze. 

Foarte frecvent, arabii - chiar şi unii scriitori 
arabi sensibili - nu ne văd aşa cum suntem cu 
adevărat noi, evreii israelieni - o ceată de 
refugiaţi şi de supraviețuitori pe jumătate 
isterizaţi,  bântuiţi de coşmaruri cumplite, 
traumatizaţi nu numai de Europa, ci şi de modul 
în care am fost trataţi în ţările arabe şi islamice. 
Jumătate din populaţia Israelului o reprezintă 
oameni izgoniți din ţări arabe şi islamice. Israelul 
este, în realitate, o mare tabără de refugiaţi. Cu 
toate că jumătate dintre noi sunt, de fapt, 
refugiaţi evrei din ţări arabe, arabii nu ne văd 
aşa; ei ne văd ca pe o prelungire a 
colonialismului. Tot aşa, noi, evreii israelieni, nu-i 
vedem pe arabi, şi în special pe palestinieni, aşa 
cum sunt ei de fapt: victime ale unor secole de 
tiranie, exploatare, colonialism şi umilire. Nu, îi 
vedem ca pe autori de pogromuri şi nazişti care 
s-au înfăşurat în kaffiyeh-uri, şi-au lăsat mustăţi 
şi s-au înnegrit la soare, dar se ţin de aceeaşi 
veche distracţie, tăierea beregatei evreilor. Pe 
scurt, sunt bucăţică ruptă din vechii tirani. Din 
acest punct de vedere, ambele părţi plutesc într- 
o ignoranță profundă: nu în privinţa scopurilor 


33 


Cum să lecuieşti un fanatic 


politice, ci a fundalului istoric, a traumelor 
profunde ale celor două victime. 

Mulţi ani am criticat aspru mişcarea naţională 
palestiniană. Unele motive sunt istorice, altele 
nu. In principal, i-am criticat pe cei din mişcarea 
naţională palestiniană că nu înţeleg cât de 
adevărată este legătura evreilor cu teritoriul 
Israelului. Că nu îşi dau seama că Israelul 
modern nu este produsul unei acțiuni 
colonialiste, sau, cel puţin, că nu spun asta 
poporului lor. 

Adaug imediat că sunt la fel de necruţător şi cu 
generaţii întregi de sionişti israelieni care n-au 
reuşit să-şi bage în cap ideea că există un popor 
palestinian, un popor în carne şi oase, cu 
drepturi reale şi legitime. Aşadar, ambele 
conduceri trecute şi, da, prezente - sunt vinovate 
pentru că fie nu au înţeles tragedia, fie nu au 
vorbit despre ea popoarelor lor. 

Ei bine, nu cred într-un acces de iubire 
reciprocă între Israel şi Palestina. 

Nu mă aştept ca, după ce se va găsi vreo 
formulă magică, cei doi antagonişti să se 
îmbrăţişeze şiroind de lacrimi, într-o scenă 
dostoievskiană a împăcării între fraţi care au fost 
multă vreme învrăjbiţi - „Of, frăţioare, mă vei 
putea ierta vreodată, cum am putut fi atât de 
crud, ia tot pământul, cui îi pasă de pământ, nu 
vreau decât să mă iubeşti". Din păcate, nu mă 
aştept la nimic de soiul acesta. Nu mă aştept nici 
la o lună de miere. Mai degrabă mă aştept la un 
divorţ echitabil între 


34 


Amos Oz 


Israel şi Palestina. Şi divorţurile nu sunt 
niciodată fericite, chiar şi atunci când sunt destul 
de echitabile. Tot rănesc, tot sfâşie. Cu atât mai 
mult acest divorţ anume, care va fi foarte 
special, pentru că soţii divorţaţi vor trăi pe veci 
în aceeaşi casă. Nici unul nu se mută. 

Şi, apartamentul fiind foarte mic, trebuie să 
decidă care ia dormitorul mare şi care-l ia pe cel 
mic, şi cum îşi împart sufrageria; apartamentul 
fiind atât de mic, trebuie să facă nişte 
aranjamente speciale cu baia şi bucătăria. 
Foarte incomod. Dar mai bine decât iadul pe 
pământ în care trăim acum cu toţii, în ţara 
aceasta pe care o iubim. O ţară în care, în 
fiecare zi, bărbaţi, femei şi copii palestinieni 
suferă persecuții, hărţuială, umilinţe, privaţiuni 
din partea nemilosului guvern militar israelian. 

O ţară în care poporul israelian este terorizat 
zilnic de  redutabilele atacuri teroriste care 
răpun, fără deosebire, civilii - bărbaţi, femei, 
prunci, copii de şcoală, cumpărătorii dintr-un 
mall. 

Orice este preferabil acestor lucruri! 

In special un divorţ echitabil. Şi poate că, în 
cele din urmă, după ce realizăm divorţul dureros 
şi echitabil, prin crearea a două state împărţite, 
în mare, conform realităţii demografice - nu mă 
apuc acuma să desenez harta, dar vă pot spune 
în două vorbe că aceste hotare trebuie să fie, în 
esenţă, cele de dinainte de 1967, cu unele 
modificări făcute de comun acord şi cu unele 
aranjamente speciale pentru disputatele locuri 
sfinte din lerusalim -, după ce divorţul s-a 


35 


Cum să lecuieşti un fanatic 


încheiat şi s-au trasat hotarele, cred că israelienii 
şi palestinienii nu vor întârzia să treacă peste ele 
ca să bea o cafea împreună. 

Acela va fi momentul potrivit pentru a bea 
împreună o cafea. Ba mai mult, prevăd că la 
puţină vreme după ce va fi transpusă în realitate 
soluţia împărţirii vom fi în stare să ne gătim 
împreună mesele în bucătăria micuță, înțelegând 
prin aceasta că vom crea o economie comună. 
Poate că o piaţă comună a Orientului Mijlociu. 
Poate că o monedă a Orientului Mijlociu. Pot să 
le garantez un singur lucru europenilor: conflictul 
nostru din Orientul 

Mijlociu o fi el dureros şi sângeros şi crud şi 
stupid, dar nu vom avea nevoie de o mie de ani 
ca să creăm în Orientul Mijlociu un echivalent 
pentru euro. 

Vom merge mai repede ca dumneavoastră şi 
vom vărsa mai puţin sânge 

Cum să le cuie şii un Jan atic decât aţi vărsat. 

Prin urmare, în loc să vă uitaţi de sus la noi - 
evrei şi arabi tâmpiţi, cruzi, fanatici, extremişti, 
violenţi -, n-ar strica să fiţi mai atenţi când ne 
faceţi semn de dojana cu degetul. Istoria noastră 
sângeroasă va fi mai scurtă decât istoria 
dumneavoastră sângeroasă. Ştiu că e foarte 
riscant să faci profeţii când eşti de pe 
meleagurile mele. E mare înghesuială de profeţi 
pe-aici. Dar îndrăznesc să prezic că nu vom 
petrece sute de ani măcelărindu-ne între noi, ca 
în tradiţia europeană consacrată. Vom merge 
mai iute. Cât de iute? Tare aş vrea să vă pot 
răspunde. Nu subestimez niciodată miopia şi 


36 


Amos Oz 


prostia conducerii politice din amândouă părţile. 
Dar se va întâmpla. 

In plus, primul pas, hotărâtor, trebuie să fie 
soluţia bistatală. Israelul trebuie să se retragă pe 
poziţia inițială israeliană din 1948 şi chiar 
dinainte, de la începuturi: recunoaştere în 
schimbul recunoaşterii, stat deplin în schimbul 
unui stat deplin, independenţă în schimbul 
independenţei, securitate în schimbul securităţii. 
Bună vecinătate în schimbul bunei vecinătăţi, 
respect în schimbul respectului. In ceea ce o 
priveşte, conducerea palestiniană trebuie să se 
întoarcă spre poporul ei şi să afirme în fine, sus 
şi tare, ceva ce nu a reuşit niciodată să 
pronunţe, şi anume că Israelul nu este un 
accident al istoriei, că Israelul nu este o 
intruziune, că Israelul chiar este patria evreilor 
israelieni - indiferent cât de dureros ar fi acest 
lucru pentru palestinieni. 

Tot aşa cum noi, evreii israelieni, trebuie să 
afirmăm sus şi tare că Palestina este patria 
poporului palestinian, oricât de supărător ne-ar 
putea părea acest lucru. 

Cea mai grea parte a conflictului israeliano- 
arab, a conflictului israeliano-palestinian, nu este 
acum, ci a fost în acei mulţi ani, în multele 
decenii în care fiecare dintre cele două părţi nu 
putea nici măcar să rostească numele celeilalte. 
Când palestinienii şi alţi arabi nu reuşeau să 
pronunţe cuvântul murdar „Israel“. Il numeau 
„entitatea sionistă", „creaţia artificială", 
„intruziunea", „infecția“, „Al Daula al-Mazouma" 
- „statul artificial" sau „făptura artificială". Foarte 


37 


Cum să lecuieşti un fanatic 


multă vreme, numeroşi arabi şi majoritatea 
palestinienilor au susţinut că Israelul e un soi de 
expoziţie mobilă. Dacă protestau destul de tare, 
lumea urma să ia Israelul şi să-l transplanteze 
altundeva, poate în Australia, sau pe alte 
coclauri. Tratau Israelul ca pe un vis urât, un 
koshmar; dacă se frecau bine la ochi, Israelul 
avea să dispară. Tratau Israelul ca pe o 
mâncărime trecătoare; dacă se  scărpinau 
oleacă, avea să treacă. Şi chiar au încercat de 
câteva ori - chiar de mai multe ori - să termine 
cu Israelul prin forţa militară. 

N-au reuşit, şi au fost foarte supăraţi din cauza 
eşecului. Dar în acea vreme nici israelienii nu 
erau mai breji. Nici noi nu eram în stare să 
pronunţăm limpede cuvintele „Poporul 
palestinian". Recurgeam la eufemisme, cum ar fi 
„localnicii" sau „locuitorii arabi ai țării". Eram 
mai panarabici decât regimul lui Nasser, în Egipt, 
pentru că dacă eşti panarabic nu mai există 
problema palestiniană. Lumea arabă este uriaşă. 
Mulţi ani noi, israelienii, am fost orbi la faptul că 
poporul palestinian nu putea să-şi afle un cămin 
nici măcar în ţările arabe. Nu voiam să vedem 
sau să auzim aşa ceva. 

Vremurile acelea au trecut. Fiecare dintre cele 
două popoare ar trebui acum să priceapă că 
celălalt este real; şi majoritatea oamenilor din 
ambele părţi ştiu acum că ceilalţi n-or să plece. 
Chestia asta le cade bine? Nici vorbă. Momentul 
de faţă este fericit? Ba deloc. E un moment 
dureros. Mai degrabă este, pentru ambele părţi, 
cam ca atunci când te trezeşti la spital, după 


38 


Amos Oz 


somnul provocat de anestezie, şi descoperi că ți- 
a fost amputat un membru. Şi trebuie să vă spun 
că acesta este un spital prost, şi doctorii nu sunt 
prea grozavi, iar cele două familii din afara sălii 
de operație se bălăcăresc între ele şi îi 
bălăcăresc şi pe doctori. lată imaginea Orientului 
Mijlociu în acest moment. Dar toată lumea ştie 
măcar că operaţia este inevitabilă, toată lumea 
ştie acum că ţara va trebui să fie împărţită 
cumva în două state naţionale. O ţară care va fi 
predominant - nu exclusiv, ci predominant - 
evreiască, deoarece evreii au dreptul să fie 
majoritari într-o ţărişoară care, după retragerea 
israeliană, va fi probabil cât o treime din 
suprafaţa unui comitat britanic. Dar acesta va fi 
locul recunoscut de evreii israelieni, de întreaga 
lume, chiar şi de vecini, ca patria noastră. Insă 
preţul trebuie să fie acelaşi drept pentru poporul 
palestinian. 

Vor avea o patrie, care va fi chiar mai mică 
decât Israelul, dar va fi un cămin, căminul lor. 

Totuşi, mai urgentă decât problema hotarelor, 
decât problema locurilor sfinte disputate, mai 
urgentă decât orice altceva este problema 
tragediei refugiaților palestinieni din 1948. Acei 
oameni care şi-au pierdut casele şi, în unele 
cazuri, şi-au pierdut patria, au pierdut totul în 
timpul războiului israelian de independenţă din 
1948. Vinovăţia - sau marea parte a vinovăţiei în 
privinţa acestei tragedii - este foarte 
controversată. Există istorici israelieni moderni 
care învinovăţesc Israelul. 


39 


Cum să lecuieşti un fanatic 


Presupun că în câţiva ani, în cele din urmă - şi 
sper să apuc ziua aceea -, vor exista şi istorici 
arabi moderni care să învinovăţească guvernele 
arabe din acea vreme. Dar, indiferent cine este 
vinovat şi în ce măsură, problema este de primă 
urgenţă. Toţi refugiații palestinieni care nu au 
casă, loc de muncă şi ţară în care să trăiască 
trebuie să primească locuinţă, loc de muncă şi 
paşaport. Israelul nu-i poate primi, cel puţin nu 
în număr foarte mare. Dacă o face, va înceta să 
fie Israel. Insă Israelul trebuie să participe la 
găsirea soluției şi să accepte o parte a 
răspunderii pentru această tragedie 

- cu toate că gradul răspunderii este o 
chestiune foarte speculativă şi, probabil, foarte 
subiectivă. Insă o parte a răspunderii apasă pe 
umerii Israelului. 

Restul se împarte între conducerea 
palestiniană din 1947 şi guvernele arabe din 
1948. Israelul trebuie să ajute la reaşezarea 
refugiaților în viitoarea Palestina - adică 
Cisiordania şi Gaza, sau altundeva. Desigur, 
Israelul este perfect îndreptăţit să ridice 
problema unui milion de evrei refugiaţi din ţările 
arabe, care şi-au pierdut casa şi tot avutul în 
urma războiului din 1948. 

Aceşti evrei nu vor să se întoarcă în ţările 
arabe. Dar şi ei au lăsat acolo tot ce aveau - în 
Irak, Siria, Yemen, Egipt, nordul Africii, Iran şi 
Liban - când au fost practic aruncaţi afară din 
aceste ţări, uneori brutal. Deci, toate aceste 
lucruri trebuie puse în rânduială. 


40 


Amos Oz 


Dacă aş fi prim-ministrul Israelului nu aş semna 
nici un tratat de pace care nu rezolvă problema 
refugiaților palestinieni, reaşezându-i în statul 
Palestina, deoarece orice rezoluţie care nu se 
ocupă de problema refugiaților este o bombă cu 
explozie întârziată. Nu numai din raţiuni morale, 
ci şi din raţiuni egoiste, legate de securitatea 
Israelului, această problemă umană şi naţională 
trebuie să fie rezolvată în cadrul procesului de 
pace actual. Din fericire, nu vorbim despre 
întreaga 

Africă sau despre India. Vorbim despre câteva 
sute de mii de case şi de locuri de muncă. In 
prezent nu toţi refugiații palestinieni sunt fără 
casă şi fără ţară. Dar cei care se află în această 
situaţie zac în lagărele de refugiaţi, în condiţii 
inumane - problema lor este problema mea. 
Dacă nu se găseşte o soluţie pentru aceşti 
oameni, Israelul nu va avea parte de pace şi 
linişte, chiar dacă ajunge la un acord cu vecinul 
său. 

Vreau să propun primul proiect mixt pe care 
trebuie să-l iniţieze evreii israelieni şi arabii 
palestinieni după ce se va fi săvârşit divorţul lor 
şi va fi fost transpusă în fapt soluţia bistatală. 

Acest proiect, pentru care nu ar trebui să 
acceptăm ajutor extern şi în care ambele naţiuni 
ar trebui să investească egal, dolar pe dolar, 
trebuie să fie un monument comun care să 
reflecte prostiile, tâmpeniile noastre din trecut. 

Adică, toată lumea ştie că atunci când tratatul 
de pace va fi încheiat, în fine, poporul 
palestinian va căpăta mult mai puţin decât ar fi 


41 


Cum să lecuieşti un fanatic 


putut căpăta acum cincizeci şi cinci de ani, acum 
cinci războaie, acum 150 000 de morţi, ai noştri 
şi ai lor. Păcat că atitudinea liderilor palestinieni 
din 1947-1948 a fost fanatică, părtinitoare, 
rigidă, păcat că nu au acceptat rezoluţia ONU din 
noiembrie 1947 în privinţa împărţirii teritoriului. 
Dar şi conducerea israeliană trebuie să 
contribuie la monumentul prostiei, pentru că noi, 
israelienii, am fi putut face un târg mult mai bun, 
mult mai convingător dacă nu eram atât de 
aroganţi, dacă nu ni s-ar fi urcat puterea la cap, 
dacă eram mai puţin egoişti şi mai puţin lipsiţi 
de imaginaţie după victoria militară din 1967. 

Aşadar, ambele naţiuni vor trebui să şadă şi să 
cugete profund la trecutele greşeli comune. 
Totuşi, avem o veste bună, aceea că blocajul 
cognitiv a dispărut. Dacă s-ar face acum un 
referendum sau un sondaj de opinie de la ţărmul 
Mediteranei până la râul lordan, întrebând pe 
fiecare, indiferent de religie, statut social, 
politică, paşaport sau lipsa paşaportului - tot 
omul - nu care i-ar părea soluţia dreaptă, nu ce i- 
ar plăcea să vadă, ci ce crede că se va întâmpla 
până la urmă, presupun că 80% ar spune: 
„despărţirea şi soluţia bistatală". Unii ar adăuga 
pe dată: „Şi cu asta se va sfârşi totul, şi va fi o 
nedreptate strigătoare la cer!" In ambele tabere 
vor fi din cei care spun asta. Dar, cel puţin, cei 
mai mulţi ştiu acum. 

Vestea bună este că, zic eu, ambele popoare, 
evreii israelieni şi arabii palestinieni, şi-au 
depăşit conducătorii, pentru prima dată într-un 
secol. Când, în cele din urmă, în ambele părţi se 


42 


Amos Oz 


va ridica un lider vizionar şi va spune: „Gata! 
Asta e! Visele biblice - visaţi-le sănătoşi, vise 
dinainte de '47, vise de după '67, închipuiri de 
tot soiul, visaţi cât poftiţi, nimeni nu cenzurează 
închipuirile. Dar realitatea este, în mare, în liniile 
din 1967." Câteva palme de pământ mai încolo 
sau mai încoace, prin consens. Şi o formulă 
deschisă pentru disputatele locuri sfinte, pentru 
că acolo este posibil doar un aranjament lipsit de 
rigiditate. În momentul în care liderii ambelor 
părţi vor fi gata să spună aceasta, vor descoperi 
că ambele popoare, cu inima grea, sunt 
pregătite să o facă. Deloc fericite, dar gata să o 
facă. Mai pregătite decât oricând. Pregătite în 
sensul dur, pregătite prin suferinţă şi vărsare de 
sânge, dar pregătite. 

Vreau să mai spun un singur lucru. 

Ce puteţi face dumneavoastră? Ce pot face 
liderii de opinie? Ce pot face europenii? Ce pot 
face toţi cei neimplicaţi în problemă, în afară de 
a clătina din cap şi a zice „Vai, ce nenorocire!"? 

Păi, ar fi vreo două lucruri, poate trei. 

Mai întâi, liderii de opinie din Europa au prostul 
obicei de a face semn cu degetul, dojenitor, ca o 
demodată directoare de şcoală din epoca 
victoriană, către una sau cealaltă dintre părţi: 

„Cum nu vă crapă obrazul de ruşine?" 

Mult prea des găsesc în ziarele din diferite ţări 
europene lucruri îngrozitoare despre Israel sau 
lucruri îngrozitoare despre arabi şi despre 
islamism. 

Lucruri naive, lucruri obtuze, lucruri ipocrite. 
Nu mai sunt european în nici un alt sens în afară 


43 


Cum să lecuieşti un fanatic 


de durerea părinţilor şi străbunilor mei, care a 
imprimat în genele mele sentimentul unei iubiri 
neîmpărtăşite faţă de Europa. 

Insă, dacă aş fi european, aş avea grijă să nu 
fac nimănui semn de mustrare cu degetul. In loc 
să dojenesc, zicându-le în fel şi chip israelienilor 
sau palestinienilor, aş face tot ce-mi stă în puteri 
ca să ajut ambele părţi, pentru că ambele sunt în 
pragul celei mai dureroase decizii din istoria lor. 
Pentru israelieni, renunţarea la teritoriile 
ocupate, desfiinţarea majorităţii coloniilor vor 
însemna nu numai ciuntirea imaginii despre sine 
şi confruntarea cu un grav dezacord şi scindare 
interne. Ele vor reprezenta şi un mare risc 
pentru securitate, nu din partea Palestinei, ci a 
unor viitoare forţe arabe extremiste - acestea ar 
putea, la un moment dat, să folosească teritoriul 
palestinian pentru lansarea unui atac împotriva 
Israelului, care după retragere va avea la mijloc 
o lăţime de numai doisprezece kilometri. Asta 
înseamnă că graniţa viitorului stat palestinian va 
începe la circa şapte kilometri de singurul nostru 
aeroport internaţional. Palestina va fi la mai 
puţin de douăzeci de kilometri de mai bine de 
jumătate din evreii israelieni. 

lerusalimul va fi pe graniţă. Nu este o hotărâre 
uşor de luat pentru israelieni, şi totuşi trebuie să 
o ia. La rândul lor, palestinienii vor trebui să 
sacrifice părţi care erau ale lor înainte de 

1948, lucru dureros. Adio Haifa, adio Jaffa, adio 
Beersheba şi multe alte oraşe şi sate care erau 
arăbeşti, dar nu mai fac şi nu vor mai face 
nicicând parte din Palestina. O să doară al naibii 


44 


Amos Oz 


de tare. Prin urmare, dacă aveţi o fărâmă de 
simpatie de oferit, acum este momentul să o 
daţi celor doi pacienţi. Nu mai trebuie să alegeţi 
între poziţia pro-Israel sau pro-Palestina. 

Trebuie să fiţi pro-pace. 


45 


Cum să lecuieşti un fanatic 


Plăceri secrete 


Doamnelor şi domnilor, una e să hăituieşti o 
mână de rebeli prin munţii din Afganistan sau pe 
ulicioarele din Gaza şi Bagdad. Şi cu totul alta e 
să opreşti şi să vindeci fanatismul. Nu mă pricep 
la hăituire, dar iată câteva idei despre natura 
fanatismului şi despre cum poate fi îmblânzit, 
dacă nu chiar vindecat. In cazul atacului din 11 
septembrie asupra 

Americii nu era vorba doar despre sărăcie şi 
bogăţie. Dar astă-seară nu sunt aici ca să 
vorbesc despre război şi pace, despre pace şi 
iubire, despre iubire şi duşmănie - despre toate 
astea sper să discutăm săptămâna viitoare, în 
altă seară, sau poate în mai multe seri. Astăzi 
am să vă vorbesc despre scrisul meu. Un scriitor 
care vorbeşte despre propriul scris comite un 
incest. 

Acum mulţi ani am scris o carte pentru copii, 
intitulată  Soumchi; foarte intimă, scrisă la 
persoana întâi, şi în care dezvăluiam câte ceva 
din copilăria mea. Într-o bună zi, cineva care îmi 
lua un interviu mi-a zis: „Domnule Oz, ne puteţi 
povesti cu cuvintele dumneavoastră subiectul 
cărţii?" Aşadar, în esenţă, iată problema mea 
astă-seară, să vă spun cu propriile cuvinte cum 
stă treaba cu scrisul meu. Vă spun ce nu am să 
fac: n-am să analizez, n-am să încerc să-i înving 
pe experţi pe terenul lor şi nici măcar n-am să 
încerc să vă spun cât de bun sunt ca scriitor. In 
schimb, am să vă povestesc câte ceva despre 
felul în care am ajuns scriitor, despre cum scriu, 


46 


Amos Oz 


cum şterg, despre unele dintre nemulţumirile şi 
bucuriile mele. Ştiu că este un lucru foarte 
obişnuit, mai ales în Germania, în tradiţia 
germană, să vorbeşti despre chinurile şi 
frământările legate de scris. 

Ba chiar cunosc cuvântul Schmertz din acest 
context. Acum vreau să vă vorbesc despre 
bucuria pe care o aduce. Sau despre unele 
dintre bucurii. 

Îmi place să mă pierd în digresiuni, aşa încât în 
expunerea mea or să apară multe. la t-o chiar 
acum pe prima. Că veni vorba despre bucurie: 
pe la vreo doisprezece ani mergeam la un 
seminar pentru băieţi, foarte puritan, extrem de 
victorian - dacă nu punem la socoteală faptul că 
habar n-aveau cine a fost Victoria. Într-o zi, 
asistenta medicală a şcolii, cea mai cumsecade 
femeie pe care am întâlnit-o în viaţa mea, ne-a 
adunat pe toţi într-o clasă, vreo treizeci şi cinci 
de băieţi, sau poate patruzeci. A închis bine 
ferestrele şi uşa şi, timp de două ore, ne-a 
dezvăluit toate secretele vieţii. Toate 
mecanismele, toate dispozitivele secrete, ce 
anume intră unde, cu surle şi trâmbiţe. Şi îmi 
amintesc cum şedeam cu toţii acolo, atât de 
palizi şi încremeniţi şi şocaţi, pentru că, după ce 
a descris toate acele mecanisme teribile, a 
pomenit şi despre faimoşii monştri ai vieţii 
sexuale, Al-Qaida şi Hesbollah: sarcina nedorită 
şi bolile venerice. 

Aproape că am leşinat cu toţii, şi revăd fărâma 
de om care eram ieşind din clasă şi spunându-şi 
„bun, am priceput tehnica, dar de ce ar dori 


47 


Cum să lecuieşti un fanatic 


vreodată cineva întreg la minte să se apuce de 
aşa corvoadă?' Se pare că asistenta cea 
cumsecade, care ne-a descris totul, a omis să ne 
pomenească de zvonul că în chestia asta intră şi 
oarece plăcere. Poate că nu ştia. Dar de multe 
ori, când vine vorba despre scris şi aud scriitorii 
plângându-se de chinurile şi truda creaţiei, îmi 
aduc aminte de acea asistentă cumsecade. 
Dragii mei, am devenit scriitor din cauza 
sărăciei, însingurării şi îngheţatei. Eram singur la 
părinţi, într-o familie de la limita de jos a clasei 
mijlocii - de fapt, o familie destul de nevoiaşă din 
lerusalim. Tata era bibliotecar, iar mama dădea 
din când în când lecţii particulare de istorie şi 
literatură. Trăiam într-un apartament minuscul, 
cam ca interiorul unui submarin, înţesat cu cărţi 
în multe limbi, dar în afară de cărţi nu prea mai 
era mare lucru pe acolo. Părinţii obişnuiau să se 
vadă cu prietenii prin cafenele. Şi mă cărau după 
ei, pentru că nu mă aveau decât pe mine şi nu 
aveau cu cine să mă lase acasă, îmi spuneau că 
or să stea la taifas cu prietenii, şi eu trebuie să 
fiu cuminte, iar dacă sunt cuminte, la sfârşit o să 
capăt îngheţată. Acuma, trebuie să ştiţi că la 
lerusalim, în acea vreme, îngheţata era mai rară 
decât pacea din 

Orientul Mijlociu în zilele noastre. Era un zvon, 
era o legendă; nu aveau parte de ea decât cei 
foarte  norocoşi. Îmi doream cu disperare 
îngheţata, dar părinţii mei se întindeau la vorbă 
cu prietenii câte şapte zile şi şapte nopţi în şir, 
sau cel puţin aşa mi se părea. Şi trebuia să fac 
ceva ca să nu urlu sau să-mi pierd minţile. Aşa 


48 


Amos Oz 


că şedeam acolo şi, ca un mic detectiv, 
urmăream vânzoleala din cafenea - oamenii care 
veneau, oamenii care plecau... Ca un mic 
Sherlock Holmes, mă uitam la hainele, la 
chipurile lor, la gesturile pe care le făceau, le 
cercetam încălţările, le studiam gentile şi îmi 
omoram timpul născocind povestioare despre ei. 

De unde vin, care sunt adevăratele relaţii 
dintre cele două femei şi bărbatul care şed la 
masa din colţ; femeile fumează, bărbatul nu, una 
dintre ele arată foarte înverşunată, bărbatul 
vorbeşte foarte puţin, una dintre femei vorbeşte 
întruna, cealaltă tace aproape tot timpul. 
Trebuia să inventez o poveste. Sau asta - un 
tânăr înalt, ciudat, cu înfăţişare care-ţi dă fiori, 
sade aproape de uşă, are în faţă un ziar, dar nu-l 
citeşte. Se uită la uşă, aşteaptă. O oră, două - 
păi, nu s-ar zice că aşteaptă îngheţata mea, 
aşteaptă pe cineva. 

Inventam persoana pe care o aştepta şi de ce 
anume. Şi aşa, am învăţat să-mi alin 
însingurarea uitându-mă la oameni, 
presupunând, născocind, uneori prinzând din 
zbor frânturi de discuţie şi îmbinându-le, ca un 
securist, bucățele de informaţii din care să fac o 
poveste, uneori acuzatoare. Trebuie să vă 
mărturisesc că şi acum fac asta când trebuie să- 
mi „omor timpul" la aeroport, sau în sala de 
aşteptare la dentist, sau la vreo coadă - în loc să 
citesc ziare sau să mă scarpin în cap, îmi las 
imaginaţia să zburde. 

Unele dintre născocirile de acum nu mai sunt la 
fel de inocente ca acelea din copilărie, din zilele 


49 


Cum să lecuieşti un fanatic 


îngheţatei, dar continui să-mi imaginez. Şi 
credeţi-mă că e o distracţie folositoare nu numai 
pentru un romancier, nu numai pentru un 
scriitor, ci pentru oricare dintre noi. Se întâmplă 
atâtea lucruri la fiecare colţ de stradă, la fiecare 
coadă din staţia de autobuz, în fiecare cameră 
de aşteptare de la clinică, în fiecare cafenea... 
Intr-adevăr, atâţia oameni intră zilnic în câmpul 
nostru de vedere, şi de cele mai multe ori nu ne 
interesează, nici măcar nu-i observăm, vedem 
siluete, nu oameni în carne şi oase. Prin urmare, 
dacă adoptați obiceiul de a privi necunoscuţii şi 
dacă sunteţi norocoşi, veţi ajunge să scrieţi 
povestiri, închipuindu-vă cum se poartă unii cu 
alţii, cum sunt legaţi între ei. Dacă nu, vă alegeţi 
cu o distracţie pe cinste şi cu o îngheţată la 
sfârşit; la jocul acesta nimeni nu pierde. 

Am devenit scriitor şi pentru că m-am născut 
într-o familie de refugiaţi cu inimile zdrobite. 
Toate rudele mele, din partea ambilor părinţi, 
erau europeni fervenţi. De fapt, erau îndrăgostiţi 
cu pasiune de Europa. Cunoşteau limbile, istoria, 
cultura, erau îmbibaţi de Europa. Din nefericire, 
în acele zile, anii '30, anii '20, când au fost siliţi 
să plece din Europa - mulţi din familia mea a 
plecat în anii '20 şi la începutul anilor '30 -, în 
acea vreme evreii, ca părinţii mei şi celelalte 
rude, erau singurii europeni din Europa. Toţi 
ceilalţi erau pangermanici sau panslavi sau 
patrioţi portughezi. Tata îmi spunea adesea, în 
glumă, că în Cehoslovacia sunt trei naţionalităţi: 
cehii, slovacii şi cehoslovacii, care suntem noi, 
evreii. In lugoslavia sunt nouă naţionalităţi, 


50 


Amos Oz 


sârbi, croaţi, muntenegreni şi ceilalţi - şi 
iugoslavi, care suntem noi, evreii. Şi, desigur, în 
Anglia sunt englezii şi galezii şi scoţienii - şi 


britanicii, care suntem tot noi, evreii. Dar, 
desigur, dragostea lor pentru Europa s-a dovedit 
a fi neîmpărtăşită. Cei norocoşi au fost izgoniți. 
Cei făr' de noroc n-au mai ieşit vii din Europa. 
Cărţile, amintirile, ideile, peisajele, muzica, 
dorul. Trebuia să le ghicesc nostalgia, pentru că 
nu voiau să mă împovăreze cu aleanul lor. Nu 
voiau să mă împovăreze cu relaţia lor de iubire- 
ură cu 

Europa. Voiau ca eu să fiu un nou început, 
mulţi părinţi evrei-israelieni din acea vreme 
doreau ca odraslele lor să fie un nou început. Ai 
mei erau lingvişti de primă mână. Tata citea în 
16 sau 17 limbi. Vorbea 11 limbi, toate cu un 
straşnic accent rusesc. Vorbea chiar şi araba cu 
un straşnic accent rusesc. Mama vorbea 6 sau 7 
limbi. De obicei vorbeau între ei în rusă şi 
polonă. Citeau texte germane, franceze şi 
engleze, pentru cultură. Cred că visurile lor erau 
în idiş. Dar pe mine m-au învăţat doar o limbă - 
ebraica. Pesemne se temeau că aş putea fi 
sedus de farmecele ucigătoare ale Europei, că aş 
merge în Europa şi mi-aş găsi acolo moartea. 
Acesta a fost fundalul vieţii mele. Ani la rând 
părinţii mei şi-au spus unul altuia, dar şi mie, că 
într-o bună zi, poate în timpul vieţii mele - nu 
credeau că o apucă şi ei -, lerusalimul va deveni 
un oraş adevărat. Nu pricepeam în ruptul capului 
ce vor să zică. Pentru mine, lerusalimul era cum 


51 


Cum să lecuieşti un fanatic 


nu se poate mai adevărat. Era singurul loc 
adevărat. M-am născut în el. 

Alte locuri nu erau adevărate. Dar, după mulţi 
ani, am descoperit ce înțelegeau ai mei prin 
„Oraş adevărat": un oraş adevărat trebuie să fie 
înconjurat de o pădure deasă şi traversat de un 
râu, cu poduri. Aşa că nădăjduiau că, într-un fel 
sau altul, cu timpul, avea să se întâmple asta şi 
la lerusalim: pădure, râu, poduri. In spatele ideii 
stă o poveste sfâşietoare. lată ironia ei: când 
tata era tânăr, în Lituania - era din 

Rusia, şi familia lui fugise în Lituania, care în 
acea vreme aparţinea Poloniei, ai lui au avut 
norocul să fie alungaţi şi, după multe peripeții, 
au ajuns în Palestina Britanică, la începutul anilor 
'30. In acea vreme, zidurile Europei erau pline de 
lozinci: „Evreilor, căraţi-vă în Palestina." Când a 
călătorit din nou prin Europa, după multe 
decenii, a găsit-o plină de graffiti: „Evreilor, 
căraţi-vă din Palestina." 

Şi atunci, care e locul nostru adevărat? Poate 
că nu avem nici unul. Nu există un răspuns 
simplu, laie ori bălaie, la această întrebare, şi la 
nici una. 

Am crescut pe un fond de ambivalenţă, 
ambiguitate, emoţii amestecate, relaţii de iubire- 
ură şi iubire neîmpărtăşită. lar cartierul era plin 
de aşa-zişi reformatori ai lumii, idealişti, ideologi, 
fiecare cu propria formulă pentru mântuire 
imediată. Fiecare era mare orator, nimeni nu 
asculta pe nimeni. 

Erau pe acolo o grămadă de tolstoieni - cei 
care credeau în filozofia lui Tolstoi - şi unii dintre 


52 


Amos Oz 


ei chiar arătau şi se îmbrăcau ca Tolstoi. Purtau 
barba aceea albă şi se încingeau cu o funie 
peste un soi de halat rusesc şi arătau mai 
tolstoieni decât Tolstoi însuşi. Când am văzut 
prima dată portretul lui Tolstoi, pe ultima 
copertă a unui roman, am fost convins că e din 
cartierul nostru. Păi, nu-l văzusem de nu ştiu 
câte ori? Şi nu numai pe el, ci şi familia, fraţii? E 
de-ai noştri. Aşadar, erau tolstoieni, dar mulţi 
dintre ei erau tolstoieni care ieşeau direct dintr-o 
nuvelă de Dostoievski, pentru că aveau mintea 
şi sufletul tare chinuite - pline de contradicții, 
furie, conflicte. Şi totuşi, acei  tolstoieni 
dostoievskieni aparţineau, de fapt, unei povestiri 
de-a lui 

Cehov. Adevăratul spirit al cartierului nu ţinea 
nici de Tolstoi, nici de Dostoievski - ţinea de 
Cehov. Dorul după locuri îndepărtate. Undeva, 
dincolo de zare, era Moscova preaiubită. 
Moscova, Moscova. Dar această „Moscovă'", care 
ar fi putut fi Berlin, Viena, Paris, Varşovia sau 
mai ştiu eu care -, această „Moscovă de dincolo 
de zare" nu i-a vrut pe evrei. Dorea ca ei să 
dispară din faţa ochilor şi din minte şi, în unele 
cazuri, chiar şi de pe pământ. 

Nu-şi puteau permite nici măcar să-şi 
mărturisească iubirea faţă de culturile pe care le 
părăsiseră. 

Mai exista şi un conflict zilnic: în copilăria mea, 
lerusalimul era un oraş amestecat. Existau 
cartiere arăbeşti, evreieşti, nemţeşti şi 
armeneşti, şi o colonie americană, şi una 
grecească - era unul dintre cele mai cosmopolite 


53 


Cum să lecuieşti un fanatic 


orăşele din lume. De fapt, era mai degrabă un 
ciorchine de cartiere decât un oraş. Şi între 
cartiere întâlneai fie un câmp, fie terenuri 
necultivate. Şi cei din fiecare cartier se rugau 
altfel, vorbeau altă limbă şi se îmbrăcau altfel. 

Şi, da, comunicau cu ceilalţi. In viaţa de zi cu zi 
din anii '40 erau tensiuni, dar nu era violenţă. 
Cumva, fiecare nutrea convingerea că ceilalţi nu 
sunt decât fundalul. Ceea ce aveau cu toţii în 
comun era ardoarea mesianică secretă. Fiecare 
credea că reprezintă adevărata moştenire a 
lerusalimului, adevărata religie, adevărata 
credință. Fiecare credea că aparține cu adevărat 
lerusalimului, în vreme ce toţi ceilalţi sunt o 
simplă prezenţă tolerabilă de pe fundal. Ba mai 
mult, fiecare credea că lerusalimul îi aparţine de- 
a binelea. 

Şi, desigur, la lerusalim frenezia religioasă, 
tensiunile între credinţe erau atât de intense, 
încât nu prea aveai de ales: fie o luai razna, fie 
te căptuşeai cu un solid simţ al umorului. 
Trebuia să-ţi dezvolţi un simţ al relativismului. 
să pricepi că, sigur, fiecare are o versiune, dar a 
nimănui nu este mai valabilă sau mai 
convingătoare decât a celui de lângă el. 

Amintesc aici o poveste veche, în care unul 
dintre personaje, din lerusalim, evident, de unde 
altundeva, sade într-o cafenea micuță, şi 
aproape de el sade un bătrân cu care intră în 
vorbă. 

Şi iată că bătrânul este Dumnezeu însuşi. Ei, 
personajul nostru nu crede imediat acest lucru, 
dar câteva mici minuni îl conving că stă la masă 


54 


Amos Oz 


chiar cu Dumnezeu. Şi vrea să-i pună o întrebare 
foarte importantă, desigur. Zice: 

„Doamne, spune-mi rogu-te adevărul-adevărat, 
cine sunt cei care au credinţa corectă? Romano- 
catolicii, protestanții, poate evreii, sau să fie 
oare musulmanii? A cui credinţă e corectă?" Și 
Dumnezeu din poveste zice: 

„Ca să ţi-o spun p'a dreaptă, fiule, nu sunt 
evlavios, n-am fost niciodată, nici măcar nu mă 
interesează religia." 

Eram foarte mic pe când trăiam sub mandatul 
britanic, şi primele cuvinte englezeşti pe care 
am ştiut să le pronunţ, înainte să învăţ engleza 
la şcoală - primele vorbe în afară de yes şi no au 
fost „British, go home!", asta strigam toţi puştii 
evrei din lerusalim când aruncam cu pietre după 
patrulele engleze, în 

„Intifada" noastră din 1945-1947. Cum să nu- 
mi fi dezvoltat un simţ al relativismului, un simţ 
al proporţiilor şi un fel de simţ al ironiei triste, în 
privinţa felului în care invadatul devine 
invadator, asupritul devine asupritor, victima de 
ieri poate foarte uşor să se transforme în călău, 
în privinţa uşurinţei cu care se inversează 
rolurile. 

Înainte de 1948, în partea de vest a 
lerusalimului existau mai multe cartiere arăbeşti. 
Apoi au venit asediul, hărţuiala, bombardarea 
lerusalimului evreiesc de către armata 
iordaniană şi cea egipteană, tiruri de artilerie şi 
raiduri aeriene, şi apoi, când s-a sfârşit, nu mai 
rămăsese nici un arab în cartierele evreieşti. Ca 
locuitor al lerusalimului, mi-e foarte limpede cine 


55 


Cum să lecuieşti un fanatic 


poartă cea mai mare vină pentru cele petrecute 
în 1948 - şi cred că guvernele arabe sunt acelea 
-, dar nu aceasta contează în primul rând. Ceea 
ce contează este tragedia însăşi. Indiferent dacă 
învinovăţim guvernele arabe, sau pe sionişti, sau 
ambele părţi, dacă îşi împart culpa - rămâne 
faptul că în 1948 sute de mii de palestinieni şi-au 
pierdut casele. Ştiu că în acel an, în acelaşi 
război, aproape un milion de evrei orientali, din 
ţările arabe, şi-au pierdut la rândul lor casele, şi 
mulţi dintre ei au fost izgoniți, ajungând în cele 
din urmă în Israel, adesea în casele care 
fuseseră ale arabilor palestinieni. Acei evrei 
refugiaţi-supravieţuitori din Irak, nordul Africii, 
Egipt, Siria, Yemen - au ajuns în cele din urmă, 
după trei, sau patru, sau cinci ani petrecuţi în 
lagăre de refugiaţi, să aibă case şi locuri de 
muncă, ceea ce nu s-a întâmplat şi cu refugiații 
palestinieni. 

Aşa încât problema rămâne deschisă şi 
dureroasă. Ca povestitor, ca romancier, nu pot 
să nu văd că aceasta nu este o problemă de tipul 
alb-negru. 

Nu e o poveste cu băieţi buni şi băieţi răi. Nu 
este un western, sau un western de-a-ndoaselea. 
Cu toate acestea aici, în Europa, de cele mai 
multe ori dau peste tipi nerăbdători care vor 
întotdeauna să ştie care sunt „ăia bunii" şi „ăia 
răii" din fiecare poveste, din fiecare conflict, pe 
cine trebuie să sprijinim şi împotriva cui trebuie 
să protestăm... Părerea mea, din experienţa 
dobândită pe parcursul vieţii, este că lupta 
dintre evreii israelieni şi arabii palestinieni nu e o 


56 


Amos Oz 


poveste cu „ăia bunii' şi „ăia răii'. Este o 
tragedie: încleştarea dintre dreptate şi dreptate. 
Şi am spus-o de atâtea ori, că m-am pricopsit cu 
eticheta de „trădător patentat" din partea 
multora dintre concetăţenii mei evrei israelieni. 

Totodată, n-am reuşit niciodată să-i 
„mulţumesc" deplin pe prietenii mei arabi, 
parţial pentru că li se pare că poziţia mea nu e 
destul de radicală, sau nu e militant 
propalestiniană sau proarabă. De fapt, mi-e 
destul de familiară această atmosferă de 
ambivalenţă. 

E mai mult decât justificată întrebarea: pe ce 
drept sau calificare aparte se bazează un 
romancier sau un povestitor ca să-şi exprime 
opiniile? Există vreun lucru anume pe care 
romancierii sau povestitorii sau scriitorii de orice 
fel îl ştiu mai bine decât şoferii de taxi, 
programatorii de calculatoare sau chiar 
politicienii? Păi, răspunsul simplu este că, vedeţi 
dumneavoastră, eu vin dintr-o ţară în care toţi 
discută despre tot, de ce n-aş face-o şi eu? Vin 
dintr-o ţară în care fiecare şofer de taxi ştie 
perfect cum să conducă ţara şi planeta, de ce n- 
aş şti şi eu? Dacă promiteţi că nu-mi interpretaţi 
rigid vorbele, o să vă spun că Israelul nu e o ţară 
sau o naţiune. E o colecţie de dispute aprige şi 
zgomotoase, un nesfârşit seminar stradal. 
Fiecare argumentează, fiecare ştie mai bine ca 
oricine. 

Există un filon de anarhie nu doar în Israel, zic 
eu, ci în moştenirea culturală evreiască. Nu 
degeaba evreii n-au avut niciodată papă, şi nici 


57 


Cum să lecuieşti un fanatic 


n-ar putea avea. Dacă s-ar găsi cineva care să se 
proclame papă al evreilor, fiecare s-ar apropia 
de el şi l-ar bate pe spate, zicând: „Hei, salut, 
papă, nu mă cunoşti, nu te cunosc, dar bunicul 
meu făcea afaceri cu unchiul tău pe când eram 
la Minsk sau la Casablanca, aşa că ţine-ţi gura 
cinci minute şi lasă-mă să-ţi explic, odată pentru 
totdeauna, ce vrea cu adevărat Dumnezeu de la 
noi." Apropo, acest lucru este adânc înrădăcinat 
în cultura evreiască. De la începutul 
începuturilor. Evreii au din totdeauna obiceiul de 
a se contrazice. 

Nu întâmplător întotdeauna doi evrei se 
contrazic pe orice temă - de fapt, e greu să 
găseşti vreun evreu care e de acord cu sine 
însuşi, deoarece toţi au mintea şi sufletul pline 
de contradicții în privinţa tuturor lucrurilor, toţi 
sunt dostoievskieni tolstoieni sau invers. Şi asta 
se întâmplă încă din zilele în care evreii de 
frunte obişnuiau să-l provoace pe Dumnezeu 
însuşi, în mod deschis. Şi uneori i-au cerut să se 
înfăţişeze la judecată. Poate vă amintiţi cum, în 
Sodoma, Avraam, sfântul patriarh Avraam, 
părintele evreilor şi al arabilor, încearcă să 
salveze  păcătosul oraş Sodoma de mânia 
Domnului, care vrea să-l distrugă. Şi se tocmeşte 
cu Dumnezeu ca un vânzător isteţ de maşini de 
ocazie. Cincizeci de drepţi, patruzeci de drepţi, 
treizeci, douăzeci, poate zece. Când este învins 
(şi n-ai cum să ieşi învingător dintr-o dispută cu 
Dumnezeu), ridică ochii la cer şi rosteşte aceste 
vorbe foarte îndrăznețe: „ ...(în ebraică) 


58 


Amos Oz 


Judecătorul întregului pământ nu va face ce e 
drept?" 

Asta e curată blasfemie, e o cutezanţă fără de 
măsură, înseamnă să-i spui lui Dumnezeu însuşi: 
oi fi tu şefu' l mare, dar nu eşti mai presus de 
lege. 

Oi fi tu legiuitorul, dar nu eşti mai presus de 
lege. Poate că reprezinţi sursa autorităţii, dar tot 
trebuie să te justifici în faţa unei curţi de justiţie 
supreme. Justiţia e mai presus de tine - o idee 
care, probabil, nu poate fi nici măcar concepută 
în alte religii. Şi nu e singurul exemplu. Profeţii 
se apucau să discute cu Dumnezeu, şi uneori îl 
acuzau. Povestea mea preferată din 

Talmud a fost întotdeauna cea despre doi 
rabini foarte virtuoşi, Rabbi Jehoshua şi Rabbi 
Tarfon, care, în calitatea lor de judecători, se 
contrazic pe o anumită interpretare a legii 
divine, Tora. Discută ei de zor, şi, în cea mai 
bună tradiţie evreiască, discută zi şi noapte, fără 
oprire, nu mănâncă, nu dorm, o ţin tot aşa. După 
şapte zile şi şapte nopţi, Dumnezeu însuşi se 
milostiveşte de ei, îşi dă seama că or să moară 
tot discutând astfel. Aşa că intervine, şi se aude 
din tării o voce, Bat Kol, spunând: „Rabbi 
Jehoshua are dreptate, Rabbi Tarfon se înşală, 
duceţi-vă la culcare." („Duceţi-vă la culcare" nu 
e în text, dar e în context.) Şi totuşi, acesta nu 
este sfârşitul poveştii, învinsul, Rabbi Tarfon, 
ridică ochii la cer şi zice: „Doamne Atotputernic, 
ai dat Tora oamenilor, fă bine şi nu te băga în 
discuţia asta." Şi nici un trăsnet n-a venit din 
ceruri să-l izbească, n-a căzut pe el ploaie de 


59 


Cum să lecuieşti un fanatic 


pucioasă! De fapt, după ceea ce îmi închipui că a 
fost o clipă de şovăială uluită, Dumnezeu zice: 
„ -Fiii mei m-au învins." 

Şi El se retrage, dacă putem spune aşa, cu 
divina Lui coadă între divinele Lui picioare, şi cei 
doi rabini continuă să se contrazică. Această 
tradiţie, acest filon de anarhism, de contrazicere, 
este crucea civilizaţiei noastre, şi iaca, mie îmi 
place. Chiar şi când mă scoate din minţi, chiar şi 
când se întoarce împotriva mea, uite că-mi 
place. Aşadar, de ce n-aş face-o şi eu? 

Mai fac o digresiune, cu o istorioară: am fost 
înrolat ca ofiţer cu rang mic într-o unitate de 
tancuri din armata israeliană, pe frontul 
egiptean, în '67, în Războiul de Şase Zile. Eram 
rezervist, aveam aproape 30 de ani, şi toţi de 
acolo lucram în diferite domenii, nu mai eram 
soldaţi tineri. Dar ne găseam într-o unitate de 
tancuri şi, în ultima noapte dinaintea bătăliei, 
şedeam la un foc de tabără şi ne dădeam cu 
părerea despre ce va mai fi. La un moment dat 
s-a arătat generalul. Generalul Tal era 
comandantul suprem pe frontul de sud în 
războiul din '67. Era linişte, şi generalul Tal s-a 
apucat să ne împărtăşească ideile lui despre 
bătălia care urma. După vreo patru fraze a fost 
întrerupt de un caporal mai în vârstă, ochelarist 
şi rotofei, care a spus, foarte politicos: „Scuzaţi- 
mă, domnule general, aţi citit vreoată Război şi 
pace, al lui Tolstoi?" Generalul a zis: „Sigur că 
da, ce mai întrebare, l-am citit de mai multe ori." 
„Şi vă daţi seama, domnule general, că sunteţi 
pe cale să repetaţi eroarea de concepţie pe care, 


60 


Amos Oz 


după părerea lui Tolstoi, au făcut-o ruşii în 
bătălia de la Borodino?" Cât ai bate din palme, 
tot plutonul se pornise să discute cu îndârjire şi 
zbierete despre Tolstoi, strategie, literatură, 
traducere, despre toate cele. Toţi răcneau cât îi 
ţineau plămânii, toţi îşi ziceau între ei „idiot, 
inclusiv generalul şi caporalul. Până la urmă s-a 
dovedit că acel caporal era profesor de literatură 
rusă la Universitatea din Tel Aviv, însă generalul 
avea un grad superior în filozofie la Universitatea 
din lerusalim. 

Aşadar, de ce n-aş face-o şi eu? Israelienii 
discută, discut şi eu. Şi totuşi, mă trezesc în 
fiecare dimineaţă, mă preumblu un pic prin 
deşert, îmi fac o cafea, mă aşez la birou şi încep 
să mă întreb: „Cum m-aş simţi dacă aş fi ea? 

Ce-aş face dacă aş fi în pielea lui?" - lucrul pe 
care trebuie să-l faci dacă vrei să scrii cel mai 
simplu dialog: trebuie să-ți împărţi între 
personaje nu numai devotamentul, ci chiar şi 
trăirile cele mai profunde. Cred că îl parafrazez 
pe D. H. Lawrence, care spunea cândva că 
pentru a scrie un roman trebuie să fii în stare să- 
ţi asumi cu aceeaşi convingere şi impetuozitate 
şi empatie cam o jumătate de duzină de 
sentimente şi păreri diferite, care se înfruntă şi 
se contrazic. Prin urmare, poate că sunt un pic 
mai bine echipat decât alţii ca să înţeleg, din 
punctul meu de vedere evreiesc-israelian, cum e 
să fii un palestinian exilat, cum te simţi ca arab 
palestinian a cărui patrie a fost ocupată de 
„străini de pe altă planetă". Cum e când eşti 
colonist israelian în Cisiordania. Da, uneori intru 


61 


Cum să lecuieşti un fanatic 


în pielea acelor ultraortodocşi - sau, cel puţin, 
mă străduiesc să o fac. 

Presupun că asta îmi dă dreptul să înalt vocea 
şi să critic. Şi, împreună cu vreo două duzini 
(cam pe acolo) de alţi israelieni, în majoritate 
romancieri şi poeţi, o mână de oameni, încă din 
1967, cu mult înainte de apariţia mişcării „Pace 
Acum", la câteva săptămâni după spectaculoasa 
victorie a Israelului în Războiul de Şase Zile din 
1967, am început să susţinem soluţia bistatală, 
Palestina învecinată cu Israelul, lucru care în 
acele zile de euforie naţională din Israel era 
considerat nu numai trădare, dar şi tâmpenie 
crasă. In acea vreme eram atât de puţini, încât 
aproape că puteam desfăşura adunările 
membrilor Mişcării Israeliene pentru Pace din 
toată țara, puteam ține un congres național în 
cabina unui telefon public. Insă, când privesc 
înapoi către acele zile, îmi dau seama că 
adoptasem o asemenea poziţie nu pentru că aş 
fi dispus de o înţelegere excepţională a istoriei, 
sau aş fi cunoscut argumentele arabe sau 
ideologia palestiniană. Probabil că era vorba 
despre obişnuinţa mea „profesională“ de a mă 
pune în locul - sau în pielea - altora. Asta nu 
înseamnă că le găsesc întotdeauna justificări 
celorlalţi, dar am capacitatea de a înţelege 
punctul de vedere al altora. 

Mereu această dilemă fără sfârşit: ce faci când 
se întâmplă să locuieşti uşă în uşă cu suferinţa, 
nedreptatea, asuprirea, violenţa, demagogia, 
şovinismul, fundamentalismul religios şi 
fanatismul, cum procedezi? Cum îţi foloseşti 


62 


Amos Oz 


cuvântul, presupunând că ai un cuvânt de spus, 
că ai un instrument de scris şi îl poţi folosi? Ar fi 
corect să zici „iată, se varsă sânge la doi paşi de 
casa mea, nu e vremea pentru poveşti de 
dragoste, nu e momentul povestirilor erudite, 
subtile, complexe, experimentale, e momentul 
să lupţi cu nedreptatea"? Da, fac asta din când 
în când, şi întotdeauna simt că mi-am trădat un 
pic arta, fineţea ambivalenţei şi a nuanţării. In 
acelaşi timp, dacă stau acasă şi mă lupt cu 
diferitele alternative sintactice ale unei fraze, 
sau cu problemele dialectale ale unui dialog, sau 
chiar cu relaţia melodică-muzicală dintre două 
fraze din roman, apare adesea o voce mică în 
mine care mă face trădător: „Cum te rabdă 
inima? Sunt omorâţi oameni la douăzeci, de 
kilometri, la cincisprezece kilometri de locul în 
care stai şi scrii - cum te rabdă inima?" Ce poţi 
face într-o astfel de situaţie? Oricum o iei, eşti 
trădător. Orice ai face, fie îţi trădezi arta, fie îţi 
trădezi simţul datoriei civice. Ei bine, răspunsul 
meu la această întrebare este cel pe care îl dau 
pentru multe lucruri: fac un compromis. Cred cu 
tărie în compromis. Ştiu că acest cuvânt are o 
reputaţie oribilă în cercurile idealiste din Europa, 
mai ales printre tineri. Compromisul este 
considerat lipsa integrității, lipsa coloanei 
vertebrale, lipsa consecvenţei, lipsa onestității. 
Compromisul e scârbos, compromisul e necinstit. 

Nu şi în vocabularul meu. In lumea mea, 
cuvântul „compromis" este sinonim cu „viaţă". Şi 
acolo unde este viaţă, sunt şi compromisuri. 
Opusul compromisului nu este integritatea, 


63 


Cum să lecuieşti un fanatic 


opusul compromisului nu este idealismul, opusul 
compromisului nu este hotărârea sau 
devotamentul. Opusul compromisului este 
fanatismul şi este moartea. Sunt însurat de 
patruzeci şi doi de ani cu aceeaşi femeie, ştiu 
câte ceva despre compromisuri, zău aşa. Şi 
permiteţi-mi să adaug imediat că atunci când 
spun compromis nu înţeleg prin asta capitulare, 
nu înţeleg prin asta să-i oferi şi celălalt obraz 
rivalului sau duşmanului sau partenerului de 
viaţă, ci să încerci să-i ieşi în întâmpinare până 
la jumătatea drumului. Şi nu există 
compromisuri fericite: un compromis fericit e o 
contradicție. Un oximoron. Aşa că fac un 
compromis şi când scriu: ori de câte ori constat 
că sunt sută la sută de acord cu mine în vreo 
privinţă, nu scriu o povestire, scriu un articol 
furios, în care le spun celor de la conducerea 
ţării noastre ce să facă, uneori spunându-le unde 
să se ducă, grămadă, şi anume la dracu'. Din 
cine ştie din ce motiv, ei nu mă ascultă 
niciodată. Cu toate că le-am spus răspicat de 
nenumărate ori să se ducă la dracu' - sunt încă 
aici. Dar în acele cazuri, şi ele sunt foarte dese, 
în care aud în mine mai mult de o părere într-o 
anumită privinţă, când pot desluşi mai mult de 
un punct de vedere, uneori mai mult de două 
puncte de vedere, când aud în mine o mică 
dispută, atunci ştiu că am rămas, în sfârşit, 
însărcinat cu o povestire. Şi când spun 
„însărcinat' cu o povestire sau un roman, 
trebuie să adaug imediat că, cel puţin în cazul 
meu, au fost mai multe avorturi decât naşteri. 


64 


Amos Oz 


Aşa că fac compromisuri, scriu articole, scriu 
povestiri, şi nu le amestec niciodată. N-am scris 
niciodată o povestire sau un roman doar pentru 
a transmite un mesaj politic direct, cum ar fi 
„opriţi implantarea de colonişti în teritoriile 
ocupate" sau „recunoaşteţi dreptul 
palestinienilor asupra lerusalimului de Est". Nu 
scriu niciodată un roman, un roman alegoric, ca 
să le spun concetăţenilor mei sau celor de la 
conducerea ţării să facă un lucru sau altul. Asta 
intră în articolele mele. Dacă există în romanele 
mele un mesaj metapolitic, este întotdeauna, 
într-un fel sau altul, despre compromis, un 
compromis dureros, şi despre nevoia de a alege 
viaţa, nu moartea, imperfecţiunea vieţii şi nu 
perfecțiunea morții glorioase. Acesta este 
compromisul meu, unul dintre multele mele 
compromisuri. In aşa măsură, încât am două 
unelte de scris pe birou, două pixuri foarte 
simple, foarte ieftine. Cărora trebuie să le 
schimb rezerva o dată la două săptămâni, dar 
am întotdeauna două, unul negru, celălalt 
albastru. Ca nu cumva să uit că atunci când scriu 
un eseu politic este altceva decât când scriu o 
povestire. Şi nu amestec lucrurile. In Israel, 
oamenii nu citesc doar articole şi manifeste, ci şi 
romane. Citesc de parcă ar avea o obsesie. 
Conform statisticilor UNESCO, israelienii citesc 
mai mult decât oricare altă naţiune de sub 
soare, cu excepţia islandezilor - care, oricum, nu 
sunt sub soare. Dar, spre deosebire de oamenii 
din Europa, spre deosebire de oamenii din 
Germania, spre deosebire de oamenii din 


65 


Cum să lecuieşti un fanatic 


Islanda, israelienii nu citesc romane ca să se 
delecteze cu ele. Nu citesc literatură ca să se 
destindă sau să-şi lărgească orizontul. Nici 
vorbă, citesc ca să se înfurie! Citesc ca să 
contrazică! Citesc ca să caute pricină autorului, 
sau personajelor, sau tuturor. In aşa măsură, 
încât un editor cinic din Israel mi-a spus cândva 
că, probabil, romanele mele şi ale confraţilor mei 
se vând atât de bine în Israel pentru că unii 
cumpără câte zece exemplare din aceeaşi carte 
ca să le nimicească pe toate. Şoferii de taxi se 
iau la harţă adesea cu mine sau, prin intermediul 
meu, cu personajele din cărţile mele. Nu numai 
că îmi spun că o carte ar fi trebuit să se 
sfârşească altfel, sau alta ar fi trebuit să fie 
scrisă altfel, sau alta să nu fie scrisă deloc. Dar 
mai vor şi să le spun personajelor, din partea lor, 
că au păreri periculoase, sau că ideile lor sunt 
trădătoare, sau că nici măcar nu ştiu prin ce a 
trecut neamul evreiesc, sau că nu-i cunosc pe 
arabi - „Spuneţi-le din partea mea, eu îi cunosc 
pe arabi, vin dintr-o ţară arabă". lată ce mesaje 
trebuie să transmit personajelor din partea 
taximetriştilor, şi nu sunt singurele. Ştiţi, Israelul 
e o ţară ciudată. La noi e ceva foarte obişnuit ca 
prim-ministrul să invite un poet, un romancier 
sau un dramaturg să petreacă o seară în doi, în 
discuţii de la suflet la suflet. Şi capeţi un ceai 
sau o tărie, în funcţie de cine eşti, şi de cine e 
prim-ministrul, şi prim-ministrul îţi spune - mie 
mi s-a întâmplat de mai multe ori - „Ei bine, 
Amos, ia zi-mi şi mie ce nu merge bine în ţară? 
Şi unde o să ajungem?" Şi cade pe spate când 


66 


Amos Oz 


aude răspunsurile mele sau ale confraţilor mei. 
Admiră fiecare cuvinţel, şi apoi ne ignoră total. 
Dar hai să fim realişti - nici măcar profeţii, la 
vremea lor, n-au reuşit prea tare să schimbe 
mintea şi inima cârmuitorilor şi regilor, sau ale 
poporului. N-ar fi realistă nădejdea ca vreun 
confrate de-al meu sau eu, generaţia actuală de 
scriitori din Israel, să avem mai mult succes 
decât profeţii în treaba cu schimbarea minţii şi 
inimii cârmulitorului şi poporului. 

N-am ajuns scriitor cât ai zice peşte. 

Desigur, întotdeauna am scris povestioare şi 
fragmente de roman. Dar când m-am dus să 
locuiesc într-un kibbutz a trebuit să muncesc pe 
câmpurile de bumbac la fel cu toată lumea, iar 
faptul că eu scriam povestiri sau poezii nu 
impresiona pe nimeni. De fapt, era un handicap. 
Scriitorii nu sunt adevăraţi oameni ai 
pământului. Intelectualii ăştia, hm, da, bravo lor, 
dar au ei habar ce înseamnă munca fizică şi 
viaţa egalitaristă? Aşa că doar atunci când mi-au 
fost publicate în reviste două sau trei povestiri 
mi-am adunat curajul ca să mă înfăţişez 
comitetului de conducere al kibbutz-ului şi să 
solicit o zi liberă pe săptămână, pentru scris. A 
urmat o dezbatere, o dezbatere serioasă, cu 
argumente puternice de ambele părţi. Unii au 
zis: „Uite, omul are o puternică înclinaţie 
artistică, scrie, publică, trebuie să-i acordăm 
nişte timp pentru sine." Alţii au zis: 

Cum să le cuie şti un fanatic 

„Ba nu, nu-i aşa de simplu. Într-o societate 
socialistă nimeni nu-şi poate zice artist. Şi nu 


67 


Cum să lecuieşti un fanatic 


comitetul are căderea să hotărască cine este cu 
adevărat artist şi cine nu. Ce-ar fi dacă, până la 
urmă, toţi s-ar trezi că sunt artişti? 

Cine ar mai munci la câmp?" După o lungă 
deliberare, chestiunea a fost supusă la vot, şi au 
hotărât să-mi acorde o zi scutită de muncă fizică, 
pentru scris - cu condiţia să mă angajez să 
muncesc de două ori mai mult în restul zilelor. 
Apoi am publicat un roman, încă unul, am mai 
cerut o zi, până am ajuns să am trei zile pentru 
scris. Era o anexare pas cu pas, nu a teritoriului, 
ci a timpului. Sfârşitul amuzant al poveştii este 
că, atunci când romanele mele au devenit o 
sursă de venituri pentru comunitatea kibbutz- 
ului, trezorierul m-a abordat cu mare prudenţă, 
spunând: „Uite ce e, acum, când cărţile tale 
aduc o grămadă de bani, ce crezi, dacă ţi-am da 
doi membri în vârstă ai kibbutz-ului, care nu mai 
pot munci la câmp, care stau prost cu sănătatea, 
să-ţi dea o mână de ajutor, crezi că ar putea 
creşte un pic producţia?" l-am zis: „Ascultă, asta 
e cu adevărat o muncă de interior, nu afară, în 
bătaia soarelui. Poţi să pui la treabă trei 
vârstnici, iar pe mine mă trimiţi să mulg vacile." 

Incep să scriu în fiecare dimineaţă, înainte de 
ora 6. Câteodată şed în biroul meu câteva ore şi 
produc o pagină, uneori doar două-trei fraze, 
uneori absolut nimic. Nu pot nici măcar să citesc 
ziarul în fiecare dimineaţă în drum spre serviciu, 
pentru că biroul e chiar sub dormitor, câteva 
trepte şi am ajuns. Dar nu mai sunt furios pe 
mine când nu produc ceva. Au fost zile în care 
mă uram pentru că nu fac altceva decât să şed 


68 


Amos Oz 


acolo, fără să produc nimic. Mai ales când 
locuiam încă în kibbutz, şi şedeam toată 
dimineaţa, scriind vreo trei linii şi ştergând vreo 
patru, aşa că eram în deficit faţă de ziua 
dinainte. Şi apoi mergeam la cantină şi mi-era 
ruşine să mănânc. Erau acolo oameni care 
araseră pogoane întregi, sau care mulseseră 
sute de vaci, sau care construiseră un perete, şi 
îşi mâncau prânzul - iar eu scrisesem patru 
rânduri şi ştersesem cinci, cum de nu-mi crăpa 
obrazul de ruşine să mănânc? Dar, cu timpul, m- 
am obişnuit cu punctul de vedere al unui 
prăvăliaş: treaba mea este să merg acolo în 
fiecare dimineaţă, să deschid dugheana şi să 
aştept cumpărătorii. Şi să nu fac altceva. Dacă 
am clienţi, se cheamă că în ziua aceea am 
succes. Dacă nu, tot îmi fac datoria, prin faptul 
că şed acolo şi aştept. lar eu fac mai mult decât 
să aştept, pentru că şi atunci când nu scriu în 
mintea mea se petrec lucruri, aşa cum se 
petreceau pe când eram un ţânc care dorea cu 
disperare îngheţata şi aştepta ca părinţii să-şi 
termine odată taifasul. Privesc, îmi închipui, îmi 
las fantezia să zboare. Mă pun în pielea altora. 
Nu v-am vorbit astăzi despre stil, tehnici, teme, 
parabole - experţii se pricep mult mai bine la ele 
decât mine. Am vrut în schimb să vă 
împărtăşesc câteva dintre bucuriile experienţei 
de povestitor „din rărunchi". De unde vine de 
fapt nevoia de a povesti, şi cum rămâne vie, 
chiar şi în cele mai grele momente, chiar şi în 
clipele de suferinţă, nedreptate, tragedie, 


69 


Cum să lecuieşti un fanatic 


pierdere şi înfrângere. Cât de veche este 
această nevoie de a povesti. 

Cred că o are orice om, nu numai scriitorii - 
nevoia de a spune o poveste, de a-şi închipui 
cum e altcineva, de a se pune în pielea altcuiva 
nu este, de fapt, doar o experienţă etică, doar o 
mare lecţie de smerenie, doar o bună călăuză în 
politică, ci, la urma urmei (să nu mă pârâţi 
asistentei de la şcoala mea), este şi o imensă 
plăcere. 

Vă mulțumesc tuturor pentru răbdare şi 
îngăduinţă. 


70 


Amos Oz 


Ordinul Linguriţei - interviu cu Amos Oz 


BvR: Eseurile care alcătuiesc această carte au 
fost prezentate sub formă de conferinţe în 2002. 
De atunci s-au schimbat multe lucruri: moartea 
lui Arafat, un nou lider palestinian, Abu Mazen, 
Şi, cel mai recent, retragerea din Gaza făcută de 
Sharon. Credeţi că lucrurile sunt pe drumul cel 
bun? 

Oz: Cred că Israelul a făcut un pas pe drumul 
cel bun prin retragerea civililor şi a armatei din 
Gaza. Eu aş fi procedat altfel. Aş fi făcut-o ca 
primul pas dintr-o reaşezare completă a 
palestinienilor. Aş fi încercat să ajung la un acord 
general în privinţa tuturor aspectelor disputate, 
începând cu Gaza. Dar chiar şi aşa cum a făcut-o 
Sharon, este un pas pe drumul cel bun. 

BvR: Prin urmare, este primul pas pentru 
rezolvarea a ceea ce aţi numit, în esenţă, „un 
conflict legat de proprietatea funciară"? 

Oz: E un pas, şi trebuie să-l privim în context. 
Mai e cale lungă înainte şi, cum zice proverbul 
arab, „Nu poţi aplauda cu o singură mână". 
Faceţi-mi un hatâr, încercaţi, şi o să vedeţi că e 
imposibil. Ar trebui să vedem şi un gest similar 
din partea palestinienilor, în privinţa strunirii 
fanaticilor lor, măcar un început de strunire a 
violenţei. 

BvR: în acest context, credeţi că şansele de 
pace au crescut de când e la conducere Abu 
Mazen? 


71 


Cum să lecuieşti un fanatic 


Oz: Abu Mazen aduce un nou limbaj, şi acest 
nou limbaj este, într-adevăr, foarte important. 
Limbajul lui este mai puţin violent şi conflictual 
decât al predecesorului. Este secular, pragmatic 
şi orientat spre pace. 

BvR: Credeţi că va reuşi în cele din urmă să 
impună această viziune, şi palestinienii îl vor 
urma? 

Oz: Aceasta este întrebarea de căpătâi, şi tare 
aş mai vrea să-i cunosc răspunsul. Sunt la fel de 
nerăbdător ca dumneavoastră, şi poate chiar 
mai nerăbdător, să aflu răspunsul la această 
întrebare: are el cu adevărat această putere, 
sau, cu alte cuvinte, care este opinia publică 
palestiniană? Conform anchetelor sociale din 
Palestina, în fiecare săptămână apare o 
majoritate de 60% în favoarea unui compromis 
pragmatic cu Israelul. Şi veţi găsi imaginea în 
oglindă a acestei reacţii în partea israeliană. Şi, 
de ambele părţi, în fiecare săptămână, sondajele 
de opinie arată, de asemenea, că tot cam 60% 
sunt în favoarea unei soluţii bistatale şi a unui 
compromis pragmatic. Pentru mine, aceasta 
înseamnă un imens progres. Când mi-am început 
activitatea în mişcarea israeliană „Pace Acum", 
propovăduind soluţia bistatală, acum aproape 
patruzeci de ani - Cum zboară timpul! Era în toi 
războiul din Vietnam! - suporterii soluției 
bistatale din Israel şi din Palestina ar fi putut să- 
şi ţină adunarea naţională într-o cabină de 
telefon public. Acesta este un mare pas înainte. 

BvR: Deci, chiar vi se pare încurajator, doar 
văzând cifrele? 


72 


Amos Oz 


Oz: Da, dar chiar dacă ne simţim încurajați şi-i 
încurajăm pe alţii, să nu subestimăm niciodată 
forţa fanaticilor şi încăpăţânarea lor de a sabota 
orice compromis pragmatic între Israel şi 
Palestina. Şi ştiu că fanaticii din ambele părţi îşi 
servesc reciproc atuurile în jocul acesta. 

BvR: Că veni vorba despre fanatici şi marea lor 
capacitate de a sabota compromisul, ce părere 
aveţi despre războiul actual din lrak şi despre 
rolul lui în conflictul israelo-palestinian? 

Oz: Dacă înţeleg bine, politica şi filozofia 
actualului guvern american nu sunt deloc 
conservatoare. Oamenii aceştia mi se înfăţişează 
ca reformatori ai lumii, nu conservatori. Vor să 
instaleze democraţia în Irak şi, poate, în întreaga 
lume, sub ameninţarea puştii. Asta, zic eu, e 
lipsă de realism. Nu că aş respinge ameninţarea 
cu puşca. Nu sunt adeptul lui „faceţi dragoste, 
nu război". N-am fost niciodată. Faţă de 
palestinieni, poziţia mea a fost întotdeauna 
„faceţi pace, nu dragoste". La urma urmei, 
opusul războiului nu este dragostea: opusul lui 
este pacea. Insă pentru a instaura democraţia 
trebuie să sprijini evoluţia societăţii civile. Fără o 
societate civilă nu poate fi democraţie. 
Societatea civilă nu poate evolua sub 
ameninţarea puştii şi nu poate evolua peste 
noapte. Şi nu poate evolua fără un fel de Plan 
Marshall. Deznădejdea este cel mai mare inamic 
al societăţii civile şi, prin urmare, al democraţiei. 

BvR: E interesant faptul că menţionaţi Planul 
Marshall - îi vedeţi pe americani jucând în 
Orientul Mijlociu un rol asemănător celui jucat cu 


73 


Cum să lecuieşti un fanatic 


succes în Europa după cel de-al Doilea Război 
Mondial? 

Oz: Aş dori ca actualul guvern american, şi 
poate chiar tot poporul american, să fi studiat 
mai atent propria istorie. Pentru mine, Planul 
Marshall nu este doar cea mai generoasă 
iniţiativă şi cea mai generoasă politică din 
istorie, ci şi cea mai bună investiţie care a fost 
făcută în toată istoria. Planul Marshall a dus la 
victoria din Războiul Rece. Nu puştile cu laser şi 
războaiele stelelor, ci Planul Marshall. După 
părerea mea, comunismul a fost învins de Planul 
Marshall, chiar dacă a mai fost nevoie să treacă 
treizeci sau patruzeci de ani până la răsturnarea 
lui. Harry Truman, nu Ronald Reagan, a fost cel 
care a câştigat războiul, prin Planul Marshall. Dar 
care a fost esenţa Planului Marshall? El a 
însemnat ajutorul Americii la reconstrucţia 
societăţii civile - o societate distrusă - prin 
prevenirea sărăciei şi deznădejdii. Cred că un 
proiect similar trebuie să fie implementat în 
zilele noastre în cele mai sărace părţi ale lumii. 
Nu doar de către America: Europa trebuie să 
participe şi ea. Japonia, care a beneficiat mai 
înainte de o formă echivalentă a Planului 
Marshall, ar trebui să fie unul dintre sponsori. In 
proporţie redusă, chiar şi Israelul ar trebui să 
participe, simbolic. 

BvR: Pornind de la ceea ce aţi spus acum 
despre Planul Marshall şi dat fiind că aceste 
conferinţe au fost prezentate iniţial în faţa 
publicului european, aveţi ceva anume de 
comunicat publicului american? 


74 


Amos Oz 


Oz: Păi, tocmai v-am încredinţat modestul meu 
mesaj. Recitiţi propria istorie şi gândiţi-vă iar la 
Planul Marshall. Războiul din Irak, războiul cu 
terorismul, războiul din Afganistan or să coste 
America aproape la fel de mult ca Planul 
Marshall. Acuma, nu sugerez ca americanii să se 
apuce de completat cecuri. In Orientul Mijlociu, 
cecurile primite ar încuraja corupţia şi ar ajunge 
rapid în vreun cont dintr-o bancă elveţiană. Ce 
trebuie este munca direct pe teren: de exemplu, 
construirea de case pentru sutele de mii de 
refugiaţi palestinieni care îşi duc viaţa în lagăre 
de aproape şaizeci de ani. Şi nu mă ocup acum 
de problema mai puţin urgentă a celor care se 
fac vinovaţi de suferințele refugiaților 
palestinieni. In esență, vina se împarte între 
Israel şi lumea arabă. Dar este un lux discuţia 
despre cum se Împarte vina. Ajutarea refugiaților 
este urgentă, mult mai urgentă decât chestiunea 
locurilor sfinte. Refugiații au nevoie de 100 000 
de case şi, probabil, de 200 000 de locuri de 
muncă. Aceste case trebuie să fie în viitoarea 
Palestina, în Cisiordania şi Gaza, nu în Israel; 
altfel, vor fi două state palestiniene şi nici unul 
pentru israelieni. Acest proiect nu înseamnă să 
reconstruieşti în întregime Lumea a Treia; nu 
este toată Africa. Este aproximativ echivalentul 
efortului pe care l-ar face Statele Unite pentru a 
investi în Louisiana. Aceasta, zic eu, este o 
problemă arzătoare. Prin urmare, iată mesajul 
meu, şi se adresează în aceeaşi măsură 
americanilor şi europenilor: când faceţi semn 
dojenitor cu degetul, indiferent dacă o faceţi 


75 


Cum să lecuieşti un fanatic 


către Israel (Să vă fie ruşine! Cum puteţi asupri 
palestinienii în halul ăsta?) sau către palestinieni 
şi ceilalţi arabi (Nu vă e ruşine, terorişti 
afurisiţi?), stilul acesta de directoare de şcoală 
victoriană nu ţine. Ceea ce ne trebuie, ambelor 
părţi, este ajutorul concret. Să vă dau un 
exemplu simplu: toate acele baraje rutiere 
israeliene din teritoriul ocupat, iritante şi 
despotice. O mare parte din această problemă ar 
fi fost rezolvată dacă ţările bogate şi-ar fi adus 
contribuţia la un fond comun pentru construirea 
unui tunel - treizeci de mile, mai puţin de treizeci 
de mile - între Gaza şi Cisiordania. Nu ar mai 
exista baraje rutiere, iar problema coeziunii 
teritoriale a Palestinei ar putea fi rezolvată 
printr-o autostradă cu patru benzi şi o cale ferată 
între Gaza şi Cisiordania, pe sub teritoriul 
israelian. Nici măcar nu vorbim aici de miliarde; 
vorbim despre sume de bani rezonabile. Aceasta 
ar fi ajutat la rezolvarea problemei. Dojana e 
pierdere de timp şi creează resentimente atât 
printre israelieni, cât şi printre palestinieni. 

BvR: Ca unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori 
israelieni şi cei mai realişti intelectuali, şi ca 
persoană care a fost implicată în două dintre 
războaiele purtate de ţara sa, dar a jucat un rol 
şi în mişcarea israeliană „Pace Acum", cum 
vedeţi rolul dumneavoastră? 

Oz: Mă consider un modest doctor de ţară. 
Ştiţi, aceasta este o tradiţie foarte diferită. Atât 
în tradiţia europeană, cât şi în cea americană, 
când vedeți o nedreptate, organizaţi o 
manifestaţie furibundă împotriva băieţilor răi, 


76 


Amos Oz 


semnaţi o petiție înflăcărată în care vă arătaţi 
simpatia faţă de băieţii buni şi apoi mergeţi la 
culcare mulţumiţi. Eu aparţin unei tradiţii foarte 
diferite. 

Când văd oameni sângerând, prăvăliţi în drum, 
ultimul lucru de care îmi pasă în acea clipă este 
cine a provocat accidentul. Mă întreb ce pot face 
concret, ca individ. Dacă am ceva pregătire 
medicală, mă ocup de răni. Dacă nu, aduc apă, 
dau telefon; încerc să înţeleg. Asta facem noi, 
cei din Mişcarea 

Israeliană pentru Pace, de treizeci şi cinci de 
ani încoace, şi asta fac colegii noştri din 
Mişcarea Palestiniană pentru Pace. In loc să ne 
mulţumim să semnăm petiţii (dar semnăm şi 
petiţii), în loc să ne mulţumim să organizăm 
manifestații (dar organizăm şi manifestații, din 
când în când), ceea ce încercăm să facem în 
primul rând este crearea contactului direct între 
oameni. Încercăm să stăm împreună şi să 
discutăm şi să facem propuneri concrete pentru 
orice problemă aflată în dispută. Conducătorii nu 
sunt încă gata să accepte propunerile înaintate 
de mişcările pentru pace din Israel şi 

Palestina, dar noi am pregătit o procedură 
eficientă pentru toate aceste probleme - 
refugiații, coloniile, locurile sfinte, graniţele, 
securitatea, economia, încercăm să le explicăm 
oamenilor şi să-i facem să înghită acest 
medicament amar care le stă în gât; nu e un 
leac plăcut. 

BvR: în carte vă descrieţi ca „un mic fanatic 
intoxicat de propagandă", care a crescut în 


77 


Cum să lecuieşti un fanatic 


lerusalim. Credeţi că acest climat cu tendinţe de 
polarizare pe care îl descrieţi, în care aţi trăit în 
tinereţe, s-a schimbat de ambele părţi? 

Oz: Există mecanisme diferite care 
funcţionează simultan. Pe de o parte, acum 
ambele părţi sunt mai pragmatice, nu ca rezultat 
al eforturilor noastre, ci al palmei zdravene 
primite de la realitate. Ambele părţi au învăţat o 
lecţie amară din încăierare. Ambele sunt rănite, 
şi tot sângerează de zeci de ani. In acelaşi timp, 
fanaticii sunt neobosiţi, şi fanatismul este în 
creştere nu numai în Orientul Mijlociu, ci în 
întreaga lume. S-a amplificat fanatismul islamic, 
s-a amplificat fanatismul evreiesc şi, fără 
îndoială, s-a amplificat fanatismul creştin, sau 
fundamentalismul. Eu nu văd nici o diferenţă 
între cei care aruncă în aer clinicile din America 
în care se practică avortul şi cei care au lovit 
turnurile World Trade Center, în afară de 
proporţiile acţiunilor. Principiul este acelaşi. 
Aşadar, trebuie să rămânem vigilenţi, pentru că 
fanatismul se întăreşte, chiar dacă mulţi oameni 
doresc compromisul pragmatic. 

Fanaticii sunt din ce în ce mai entuziaşti şi mai 
dornici de a sabota compromisul. 

BvR: Aţi spus că esenţa conflictului nu ţine de 
civilizaţie, religie sau cultură; după părerea 
dumneavoastră, este o străveche luptă între 
fanatism şi toleranță, şi o omniprezentă 
componentă a naturii omeneşti - o genă 
malignă, dacă vreţi. Credeţi că există şi un 
aspect aparte al conflictului? 


78 


Amos Oz 


Oz: Cred că am spus-o în eseul despre fanatici: 
este un conflict între două foste victime ale 
aceluiaşi tiran. Asta nu uşurează lucrurile, ci le 
îngreunează. După cum ştim, poate, din 
experienţa personală, din experienţa familială - 
unele dintre cele mai acute conflicte apar tocmai 
între două victime ale aceluiaşi tiran, doi copii ai 
unui părinte violent. Se uită unul la celălalt şi îl 
văd pe părintele violent. Chiar aşa stau lucrurile 
între israelieni şi palestinieni, între israelieni şi 
ceilalţi arabi. 

Să nu uităm că atât evreii, cât şi arabii au 
suferit înfrângeri, umilinţe, discriminări, mari 
persecuții şi asuprire din partea civilizaţiei 
europene. Să nu uităm asta niciodată. Chiar 
dacă americanilor li se pare că nu au nimic de-a 
face cu aceste relaţii complicate dintre Europa şi 
Orientul Mijlociu, trebuie să fie conştienţi de 
faptele istorice. 

BvR: Care credeţi că este rolul jucat de istoria 
evreilor, având în vedere faptul că a fost 
descrisă adesea ca o istorie a suferinţei şi a 
persecuției? 

Oz: Pentru mine este mai puţin important 
faptul că evreii au fost victime - ei nu sunt 
singurul popor din istorie persecutat, după cum 
ştiţi. Conflictul este între două victime. Ambele 
părţi şi-au însuşit imaginea despre sine ca 
victimă, ceea ce implică adesea un anumit grad 
de mulţumire de sine, nevroză şi nesiguranţă. 
Acestea apar şi la evrei, şi la arabi. In această 
privinţă, evreii şi arabii se aseamănă în mod 


79 


Cum să lecuieşti un fanatic 


tragic - nesiguranţă, mulţumire de sine, senzaţia 
de persecuție veşnică. 

Ştiţi, chiar şi atunci când problema dintre Israel 
şi Palestina va fi rezolvată, când Israelul si 
Palestina vor fi de acord să-şi trimită reciproc 
ambasadori, stabilind relaţii diplomatice, chiar şi 
atunci când acest conflict va aparţine trecutului, 
va rămâne neînţelegerea acută în privinţa celui 
care a fost victimă şi a celui care a fost călău. 

Şi nici unul dintre parteneri nu va renunţa la 
statutul de victimă. Aceasta face parte din 
comedia umană, şi o putem accepta. La urma 
urmei, nu e nevoie să fim de acord în privinţa 
trecutului; trebuie să fim de acord doar în 
privinţa prezentului şi a viitorului. 

BvR: Unele dintre remediile pe care le 
prescrieţi în carte sunt un solid simţ al umorului, 
lecturi din Shakespeare şi Kafka, punerea în 
locul altuia. Nu mă pot abţine să mă întreb dacă 
unii nu vor considera aceasta un mod de a privi 
lumea total nerealist şi de un idealism 
iremediabil. 

Oz: Doctorul de ţară care sunt prescrie intrarea 
în pielea celuilalt şi simţul umorului. Nu ca 
înlocuitori ai compromisului realist, ci ca o 
pregătire necesară. Avem nevoie de compromis; 
avem nevoie de un contract; avem nevoie de o 
soluţie în domeniul imobiliar; trebuie să 
împărţim casa în apartamente, într-un duplex. 
Bunele intenţii şi simţul umorului nu înlocuiesc 
toate astea, dar creează atmosfera potrivită. Eu 
cred, de fapt, că este vorba despre mai mult 
decât conflictul din 


80 


Amos Oz 


Orientul Mijlociu. A te pune în locul celuilalt, din 
punctul meu de vedere, nu ţine doar de estetică. 
Este în acelaşi timp o obligaţie etică. Intr-o 
familie - nu doar între naţiuni sau între 
comunităţi -, a te pune în locul celuilalt este o 
obligaţie morală. Vreau să vă spun un secret (să 
nu mă citați): cred că a te pune în locul celuilalt 
este şi o mare plăcere. Un răsfăț tainic şi o mare 
plăcere. Cred că faptul că ne punem în locul 
altuia ne face nu numai vecini mai buni sau soţi 
mai buni; ne face chiar şi amanți mai buni. 

BvR: Şi, în multe feluri, a te pune în locul altuia 
este, desigur, însăşi esenţa literaturii. 

Oz: Tocmai aceasta este legătura între 
activitatea mea literară şi cea politică. Nu m-am 
sinchisit niciodată care sunt ăia buni şi care sunt 
ăia răi. Ştiu că unele conflicte sunt între bine şi 
rău, dar ele mă interesează mai puţin în 
literatură şi în viaţă. Pe mine mă fascinează 
întotdeauna, doctor de ţară fiind, conflictul 
dintre dreptate şi dreptate, conflictele 
complicate, nu cele simple. In secolul XX, multe 
dintre conflicte au fost foarte simple. Fascismul, 
nazismul - si antinazismul: orice om cumsecade 
ştia de partea cui este, chiar dacă îl sculai din 
somn ca să-l întrebi. Colonialismul, 
decolonizarea, apartheid-ul, războiul din 
Vietnam: dacă erai om cumsecade, ştiai pe ce 
poziţie te afli. Conflictul din Orientul 

Mijlociu nu este de acest soi. Este încleştarea 
dureroasă şi tragică dintre dreptate şi dreptate, 
şi uneori dintre greşeală şi greşeală - foarte des 
dintre greşeală şi greşeală. Insă tocmai de aceea 


81 


Cum să lecuieşti un fanatic 


mă fascinează acest conflict, şi fascinația se 
reflectă şi în activitatea mea literară. Nu scriu 
niciodată despre băieţii buni şi băieţii răi; scriu 
despre încleştări din familie, dintre oameni care 
au amândoi dreptate, sau amândoi au dreptate 
parţial. 

BvR: Vă pun o ultimă întrebare, foarte amplă, 
generală: e vreo nădejde ca fanaticii să se 
lecuiască vreodată? 

Oz: Am spus cândva că acesta este un coşmar 
din care nu ne putem trezi. 

Nu e un lucru care să dispară de pe faţa 
pământului, dar îl putem ţine în frâu. Nu-l putem 
lecui deplin, dar îl putem struni. Şi când vorbesc 
despre umor ca leac pentru fanatism, trebuie să 
luaţi vorbele mele cu un strop de detaşare. 
Propun ca toată lumea să le ia cu un strop de 
detaşare: dacă nu aveţi aşa ceva, înseamnă că 
nu aveţi umor. Da, cred că umorul este un mare 
vindecător, dar cum le inoculezi oamenilor 
umorul, cum îi faci capabili să râdă de ei înşişi - 
cu alte cuvinte, cum îi faci să se vadă aşa cum îi 
văd ceilalţi -, ei bine, pe termen foarte lung, 
cititul romanelor este de mare ajutor, dar nu un 
leac miraculos. Nu există formule magice cu 
toptanul pentru nimic. Nu sunt radical, cu toate 
că în unele cercuri din ţara mea am reputaţia de 
a fi un radical înverşunat. N-am fost niciodată 
aşa ceva. Sunt evoluționist. Viaţa mea, 
particulară şi publică, m-a învăţat să am mare 
răbdare cu leacurile. Ai de-a face cu o boală şi cu 
un pacient cu multe rubedenii. Şi uneori 
pacientul e prost sau refuză să-ţi urmeze 


82 


Amos Oz 


prescripţiile. Ca doctor de ţară ce mă aflu, zic 
mereu „Încearcă, mai încearcă o dată". 

Haideţi să încheiem cu povestea mea despre 
Ordinul Linguriţei. Cred că, atunci când asistați 
la o catastrofă - o explozie, să zicem -, există 
doar trei opţiuni principale. Prima: să o luaţi la 
goană cât vă ţin picioarele, iar cei care nu pot 
fugi n-au decât să ardă. A doua: 

să-i trimiteţi o scrisoare foarte indignată 
editorului ziarului dumneavoastră, cerând ca 
vinovaţii să fie daţi în şuturi afară din serviciu. 
Sau să organizaţi o manifestaţie. A treia: să 
aduceţi o găleată cu apă şi să o aruncaţi peste 
foc, şi dacă nu aveţi găleată să aduceţi un pahar, 
şi dacă nu aveţi pahar să aduceţi o linguriţă - tot 
omul are o linguriţă. Da, ştiu că o linguriţă e 
mică, iar focul e imens, dar suntem milioane de 
oameni, şi fiecare are o linguriţă. Ei bine, aş vrea 
să fondez Ordinul Linguriţei. Mi-ar plăcea ca 
aceia care îmi împărtăşesc atitudinea - nu fuga, 
nu scrisoarea, ci linguriţa - să poarte întotdeauna 
la reverul hainei o linguriţă, ca să ştim că 
suntem în aceeaşi mişcare, în aceeaşi frăţie, în 
acelaşi ordin, Ordinul Linguriţei. Aceasta este 
filozofia mea, într-un cuvânt - sau într-o linguriţă, 
cu voia dumneavoastră. 


83