Ion Coja — Contenciosul iudaic în România

lon Coja 


Prima pagină Despre 


Contact 


Contenciosul iudaic în România 


11 octombrie 2022 | Doctrină naționalistă 


DOSARE SECRETE 


privind 


războiul nevăzut al evreilor sioniști cu românii 


1 


o o N ON UU A WU N 


. De unde ne vin Evreii!? 

. Războiul Alianţei Israeliților cu Românii 

„Răscoala ţăranilor 

. Bancherii evrei împotriva României Mari 

. Regele, amanta și Legiunea Arhanghelului Mihail 

. B'NAI B'RITH (Fiii Legământului), lumea și România 
„Băncile românești - ţinta israelită 

„România, ţinta sionistă 


. Personajele cheie ale afacerilor israeliene în 


România 


10. Gheșefturi evreiești sau asimilare politico- 


economică! 


11. Evreii și Petrolul Românesc în Mileniul Trei 


12. Noul asalt asupra agriculturii 


13. MOSSAD-ul și tehnica militară Românească 


Libraria 


Q 


on-line 


Căutare... 


LibrăriaslIonįCoja 


Cărţi on-line 


BELL HELICOPTERS, RULETĂ A AFACERILOR 
EVREIEȘTI 

14. Privatizarea Hotelului București. STUDIU DE CAZ 
2 

De unde ne vin Evreii!? 

O stranie poveste a fost mereu lansată de-a lungul 
timpului de către evrei, relativ la 

închipuita lor existență milenară pe teritoriul 
României, revendicând astfel un drept 

natural. O astfel de teorie, care susține colonizarea 
Daciei de către imperiul roman cu 

populaţie evreiască strămutată din ludeea, a fost 
relansată în anul 2002 de către Teșu 

Solomovici în lucrarea România ludaică, lucrare sub 
forma a două volume uriașe 

publicate pe banii Ministerului Culturii din România, 
deci pe banii contribuabililor 

români. De aici decurge ideea că evreii au o existență 
naturală în România dinainte 

încă de nașterea poporului român. Ei bine, de aici mai 
este doar un pas până la a spune 

că drepturile lor asupra teritoriului României sunt mai 
vechi decât ale noastre. Astfel, 

am ajuns să ne învăţăm istoria de la străini. Ungurii 
(hunii) ne spun că nu ne-au găsit 

aici când s-au așezat în Transilvania și în Câmpia 
Panoniei, iar evreii ne spun că nici 

nu ne născusem când ei erau stăpâni în Dacia ca 
cetățeni romani. 

Teoria ascendențţei evreiești asupra românilor în 
teritoriilor dacilor (Dacia Traiana sau 


România Mare de mai târziu) a fost lansată într-o serie 


Jooble- 


search box 


Selectează luna v 


> Agenda prezidențială 


> Amestecate 


> Arhivă 


> Basarabia 


> Biserica 


> Carte pentru dumirire 


și îndreptare 


de studii ale autorilor evrei 

încă de la jumătatea secolului al 19-lea și prima 
jumătate a secolului 20, pentru ca să 

revină în forță la începutul mileniului 3, de data 
aceasta pe banii românilor și fără nici 

o reacţie din partea istoricilor români. Cu totul alta a 
fost situația acum 90 de ani, când 

Nicolae lorga își prezenta în ședința Academiei 
Române lucrarea Istoria Evreilor în 

Țările noastre, dând replica necesară unor autori 
precum Johan Kaspar Bluntschli sau 

Bernard Stambler. Bluntschli afirmase la 1879, în 
lucrarea Statul român și situaţia 

juridică a Evreilor în România că: „Fără îndoială (o 
siguranță hazardată, am spune noi 

- n.n.) că un număr mare de familii israelite au venit în 
provincia dunăreană Dacia, 

încă sub domnia vechilor împărați romani. Aceste 
familii vechi israelite s-au 

conservat aici și sunt cel puţin tot așa de vechi 
pământene ca și națiunea română... Ele 

formează și sâmburele populaţiei evreiești de astăzi 
din România”. Astfel de 

fundamentări fără nici un probatoriu decât imaginaţia 
autorilor evrei s-au dorit lucrări 

de „rigurozitate științifică” ce se publicau la 
momentele când evreii încercau să-și 

consolideze poziția socio-economică din România, ci 
nu de dragul adevărului 

științific. „Provincia dunăreană Dacia”, despre care 
scria Bluntschli, era totuși Dacia 


Traiană, iar împăratul Traian, așa cum s-a văzut mai 


> Ce-i de făcut? 


> Constituţia Creștină a 


României 


> Cu mâinile curate 


2014 


> Cvadratura cercului 


> Doctrină naționalistă 


> Holocaust 


> Întrebare concurs 


> lon Coja la TV 


> Lazi 


> Legionarii în 


eternitate 


> Lingvistică 


> Lista naţională 


> Literatură 


> Marele Manipulator 


> Memorandum Est 


> Preafratele nostru 


> Proces cu Aurel 


sus, nu i-a agreat deloc pe evrei 

în calitate de „coloniști”, punând armata chiar să îi 
extermine (cazul insulei Cipru). 

Scrierea lui Bluntschli a fost, însă, una politică, pusă în 
slujba evreilor din România, 

deoarece afirma, în chiar anul 1879, că familiile 
evreiești sunt „cel puţin tot așa de 

vechi pământene ca națiunea română”, adică apărea 
chiar în vremea când evreii, 

năvălitori peste români, revendicau „împământenirea” 
de la tânărul stat român. (A se 

vedea capitolul următor.) 

Nicolae lorga, după ce enumera toate documentele în 
care este menţionată prezența 

unor evrei pe teritoriul Ţării Românești și al Moldovei, 
răspunzând de fapt lucrării 

L'histoire des Israelites roumains et le droit 
d'intervention (Paris 1913) a evreului 

Bernard Stambler, formulează următoarea concluzie: 
„Astfel am ajuns la [anul] 1600 

fără a găsi menţiunea unui element evreiesc așezat în 
părțile noastre”: 

Adevărul despre apariţia evreilor pe pământurile 
românilor a fost totuși scris de 

adevărații cercetători, mulţi dintre ei chiar evrei. Este 
vorba despre autorii istoriei 

„Imperiului Khazar”, numit și „Regatul Evreiesc”, sau 
cele „Nouă Tărâmuri” ale 

khazarilor - popor barbar răspândit în Caucaz, pe 
Volga și pe Don, convertit la 

3 


mozaism în anul 740, integrat mai apoi ca „evreu” în 


Vainer 


> Promovate 


> Publicistică.Varia 


> Regele Mihai 


> Sinai 


> Texte uitate, texte 


cenzurate 


> Textele altora 


> Transilvania 


> Trianon 100 


> Vatra Românească 


> Video-inregistrari 


martie 2024 
L Ma MijJ V S D 
1 2 3 


4 5 6 7 8 9 10 
11 12 13 14 15 16 17 
18 19 20 21 22 23 24 
25 26 27 28 29 30 31 
« feb. 


Ucraina și Polonia, după care 

împins cu ură de către aceste gazde spre românii din 
Moldova, ulterior anului 1600. În 

limba română a fost publicată traducerea 
remarcabilului studiu al lui Arthur Koestler, 

Al treisprezecelea trib, Khazarii (în 1987 la Roma, de 
către editura Nagard, 

anagramare a numelui Drăgan, al finanţatorului losif 
Constantin Drăgan). 

O listă foarte mare de studii israeliene (în limba 
ebraică), dar și din întreaga lume, 

folosite ca surse de către evreul Koestler, conduc la o 
concluzie cutremurătoare: 

cetățenii actualului stat Israel nu au nici o legătură 
genetică și rasială cu evreii de 

acum două mii de ani (semiţi), / autori ai textelor 
biblice, deși au complotat și 

revendicat teritoriul Palestinei pentru a înființa 
Israelul, în baza dreptului lor natural 

asupra vechiului lor stat. Acești israelieni își trag 
originea din sălbaticii khazari 

(numiţi și așkenazi), băutorii de sânge uman, popor 


fără cultură scrisă, care împreună 


cu rudele lor aliate, hunii, au îngrozit două continente 


acum 1.000 de ani, prin sadism 

și plăcerea de a ucide. 

Unul dintre pionierii cercetărilor privind obârșia 
khazară a evreimii de astăzi este 

Abraham N. Poliak, profesor de istorie medievală a 
evreilor la Universitatea din Tel 

Aviv, subminând astfel legenda „poporului ales”, 


afirmă A. Koestler, prin cele două 


Adresa ta de e-mail: 


> "Locuri de muncă" 


> Coaliția pentru 


Familie 
> Librăria lon Coja 
> Lista Naţională 
> România Mare 


> Trakia Nova 


studii ale sale în limba ebraică: Convertirea khazarilor 
la iudaism (1941 editura Zion, 

lerusalim) și Khazaria - istorja unui regat evreiești în 
Europa (1951 editura Mossad 

Bialik, Tel Aviv). În introducerea lucrării sale, A. Poliak 
scrie că „Realitățile impun 

un nou mod de abordare, atât a problemei relaţiilor 
dintre evreimea khazară și 

celelalte colectivităţi evreiești, cât și a întrebării cât de 
departe putem merge în 

considerarea acestei evreimi khazare drept nucleu al 
marii comunităţi evreiești din 

Europa orientală [cu principal debușeu România - 
n.n.]. Descendenții acesteia - cei 

care au rămas pe loc, cei care au emigrat în Statele 
Unite și în alte țări, precum și cei 

care s-au dus în Israel - formează astăzi marea 
majoritate a evreimii mondiale.” La 

rândul său Koestler adaugă: „Marea majoritate a 
evreilor care au supravieţuit în lumea 

contemporană sunt de origine est-europeană, și deci, 
probabil, mai ales khazară..., 

strămoșii lor veneau nu de pe malurile Iordanului, ci 
de pe ale Volgăi, nu din Canaan, 

ci din Caucaz. Deci din punct de vedere genetic, ei se 
înrudesc mai de aproape cu 

triburile hunilor, ungurilor și maghiarilor decât cu 
seminţiile lui Abraham, Isaac 

și lacob.” 

Înainte de a arăta pe scurt istoria acestor barbari 
travestiti în popor biblic, khazarii, 


vom arăta temerile autorilor evrei, privind propriile lor 


dezvăluiri, acelea că „evreii nu 

sunt evrei”. 

„Sunt conștient de primejdia ca lucrarea mea să fie 
interpretată - scrie A. Koestler, de 

origine evreu khazar -ca o negare a dreptului la 
existenţă a statului Israel. Dar acest 

drept nu se bazează pe originile ipotetice ale 
poporului evreu și nici pe legământul 

mitologic al lui Abraham (și al lui lacob) cu Dumnezeu; 
el se întemeiază pe dreptul 

internaţional, adică pe hotărârea luată de Naţiunile 
Unite în 1947”. ÎI înțelegem pe 

Koestler, că trebuie să se apere în fața conaționalilor 
săi, dar noi trebuie să ne amintim 

că hotărârea luată de Naţiunile Unite se bazează pe 
șantajul baronului bancher evreu 

Rothschild asupra Marii Britanii, ca „evreii să își 
primească patria înapoi”, adică 

pământurile Palestinei. Neexistând, însă, nici o 
justificare a prezenţei actualei rase de 

evrei (khazari) pe teritoriul de astăzi al Israelului, 
Koestler insistă cu justificări 

fabricate la întâmplare și noroc: „Oricare ar fi originile 
rasiale ale cetățenilor 

4 

Israelului [adică cele khazare - n.n.] și oricare ar fi 
iluziile nutrite de ei în aceasta 

privinţă [că ar fi urmași ai poporului biblic - n.n.], 
statul lor există de jure și de facto 

[?]... împărțirea Palestinei a fost rezultatul unui secol 
de imigrație pașnică și eforturi 


de pionierat ale evreilor, ceea ce oferă justificarea 


etică pentru existenţa legală a 

statului Israel. Dacă cromozomii populaţiei sale 
conține gene de origine khazară... e 

un lucru irelevant și nu poate afecta dreptul Israelului 
la existență”. Noi credem că 

dimpotrivă, nu numai că NU justifică dreptul la 
existența modernă a unui stat evreu, 

dar astfel de studii, cu reală bază științifică, dărâmă 
chiar și orice pretenţie (a la Teșu 

Solomovici) de ascendență a evreilor de azi asupra 
teritoriilor românești. 

„Paradoxul” descoperit de aceste cercetări științifice, 
este acela că nu urmașii vechilor 

evrei semiţi (ai celor 12 triburi biblice) sunt cei pe care 
astăzi, sub identitate evreiască, 

îi regăsim ca cei mai mari conspiratori la adresa 
tuturor celorlalte popoare, ci un popor 

asiatic războinic, violent și rapace, înrudit cu hunii (și, 
într-o mai mică măsură, chiar 

cu turcii), anume khazarii sau așkenazii, care în anul 
740 după Hristos au trecut la 

religia evreiască, mozaismul, deoarece le satisfăcea 
instinctele primitive, criminale și 

de jaf. 

Evreii khazari sau așkenazi, turcomani din stepele 
Asiei, sunt astăzi proprietarii 

marilor afaceri din întreaga lume, a marilor finanţe, ei 
conduc organismele 

mondialiste și oligarhice ale lumii occidentale, sub 
identitate evreiască. 

La apogeul puterii lor medievale, khazarii aveau sub 


control circa treizeci de naţiuni și 


triburi diferite, stabilite pe teritorii întinse între Muntii 
Caucaz, Marea Aral, Munţii 

Ural și stepele ucrainene. Îi aveau supuși pe bulgari, 
burtași, ghuzi, maghiari, coloniile 

gotice și grecești din Crimeea, triburile slave de la 
nord-vest, iar armatele khazare 

făceau expediții de jaf în Gruzia, în Armenia și în 
Califatul Arab. Până în secolul IX 

khazarii nu aveau rivali în regiunile de la nord de 
Marea Neagră și Marea Caspică 

(denumită în epocă Marea Khazară), fiind stăpânii 
supremi vreme de peste un secol și 

jumătate și astupând poarta Uralo-Caspică de trecere 
din Asia în Europa. Un cronicar 

arab îi descrie ca având feţele albe, cu părul mai ales 
roșu, fluturându-le în vânt, iar 

trupurile le erau mărunte și firea rece. În schimb, o 
cronică georgiană îi identifică pe 

khazari cu armatele lui Gog și Magog, sălbatici, cu fețe 
hidoase și deprinderi de fiare 

sălbatice, „care beau sânge de om”. Privitor la 
semnificația denumirii de „khazar”, 

cercetătorii amintesc despre unele presupuse derivate 
moderne ale cuvântului: 

cuvântul rusesc „cazac”; cuvântul maghiar „huzar” 
(ambele desemnând un călăreț cu 

înfățișare războinică); sau cuvântul german „ketzer”, 
însemnând eretic, adică evreu. 

(Nu trebuie făcută totuși confuzia etnică între khazari 
și cazaci, chiar dacă este 

posibilă o apropiere istorică între aceștia.) 


Cronica lui Priscus afirmă apariția khazarilor pe scena 


europeană pe la mijlocul 

secolului al V-lea ca popor dominat de huni. Totodată, 
împreună cu maghiarii și alte 

triburi, khazarii pot fi socotiți un vlăstar târziu al 
hoardei hune a lui Atila. Khazarii s au aflat, într- 
adevăr, sub tutela hunilor, apoi sub cea a turcilor. 
După declinul turcilor 

la mijlocul veacului al VII-lea le-a venit lor rândul să 
stăpânească „Regatul de 

miazănoapte”, cum îl numeau persanii și bizantinii. 
La anul 627 Statul Persan a fost definitiv învins de 
către împăratul bizantin Heracliu, 

aflat în alianţă cu hoarda khazarilor condusă de regele 
lor, Ziebel, care a contribuit la 

5 

campanie cu peste 40.000 de călăreţi. Pentru a obţine 
această alianță, fiica împăratului 

Heracliu, Evdochia, i-a fost făgăduită de soţie regelui 
Khazar. 

Un nou triunghi al puterii se născuse în Asia: Califatul 
Arab (de religie islamică sau 

mahomedană), Imperiul Roman de Răsărit (sau 
Bizantin, de religie creștin-ortodoxă) 

și Regatul Khazar (care era în căutarea unei identități 
religioase personale), în primii 

douăzeci de ani de la fuga profetului Mahomed la 
Medina în anul 622, musulmanii 

arabi izbutiseră deja să cucerească Persia, Siria, 
Mesopotamia, Egiptul și să 

încercuiască centrul Imperiului Roman de Răsărit 
(Turcia de astăzi). Pentru 


înconjurarea Imperiului Bizantin, Caucazul khazar 


reprezenta însă o piedică. Ca 

urmare a avut loc serie de bătălii interminabile între 
arabi și khazari, din care 

victorioși ieșeau de regulă khazarii care, la un moment 
dat, în anul 730 au cotropit 

Gruzia și Armenia și au înaintat până dincolo de 
jumătatea drumului spre Damasc, 

capitala Califatului Arab. O armată musulmană 
proaspăt ridicată a stăvilit însă hoarda 

khazară și a alungat-o înapoi, peste munți, spre casă. 
Decizia khazarilor de a se converti la religia evreiască, 
mozaismul, a avut un caracter 

politic, scopul principal fiind acela al unei identități 
religioase diferite de cea a 

romanilor creștini și a arabilor musulmani, principalii 
lor concurenţi, cărora le era 

astfel stopată capacitatea de asimilare cultuală și apoi 
culturală. În altă ordine de idei, 

mozaismul, promițând adepților săi stăpânirea tuturor 
popoarelor lumii, convenea de 

minune unui neam războinic și sângeros precum 
khazarii. O cronică arabă nota: 

„Regele khazarilor se făcuse evreu încă sub Califatul lui 
Harun al Raşid (anii 

786-809)”. Aproape concomitent cu convertirea lor, 
khazarii au adoptat și alfabetul 

ebraic. 

Peste 300 de ani însă, statul khazar a început să 
decadă, decăderea sa fiind marcată de 

repetatele izbucniri ale unui sionism mesianic, cu falși 
mesia, precum David El-Roy, 


eroul unui roman de Benjamin Disraeli, ce au condus 


campanii donchihotești pentru 

„recucerirea lerusalimului”. În anul 1141 un evreu 
Khazar sionist, pe nume lehuda 

Halevi, în celebra sa carte, KUZARII, susținea ideea că 
„națiunea evreiască” este 

singurul mediator între Dumnezeu și restul omenirii, 
dar că la sfârșitul istoriei toate 

popoarele vor fi supuse iudaismului. 

Apariţia vikingilor rhuși (strămoșii rușilor) pe scena 
istoriei a cauzat decăderea finală 

a khazarilor. Rhușii efectuau campanii violente de 
pradă, ceea ce i-a obligat pe 

khazari să se apropie mai mult de supușii lor maghiari, 
pe care i-au așezat strategic 

peste malul apusean al Donului, ca tampon la 
năvălirile rhușilor. Schema a funcţionat 

vreme de aproape un secol, timp în care relațiile dintre 
maghiari și khazari s-au strâns 

tot mai mult, culminând cu două evenimente ce au 
influențat profund națiunea 

maghiară. A fost înființată prima dinastie maghiară, 
khazarii instalându-l ca rege pe 

Arpad, peste cele 7 hoarde maghiare, iar mai multe 
triburi khazare s-au contopit cu 

maghiarii, modificând astfel caracterul etnic al 
acestora. Pentru că s-au dovedit „mai 

vrednici în războaie” maghiarii le-au încredințat 
conducerea militară a statului lor 

celor trei triburi khazare care s-au unit cu ei. Până la 
mijlocul secolului X, în Ungaria 

se vorbeau atât maghiara, cât și khazara, ceea ce face 


ca în maghiara de astăzi să 


existe peste 200 de cuvinte de origine khazara. 

Rhușii au reușit în cele din urmă să distrugă regatul 
Khazar la sfârșitul secolului al X lea, pentru ca apoi, la 
mijlocul secolului al XIII-lea, khazarii să cadă victime 
ale marii 

6 

invazii mongole declanșate de Ginghis Han. Hoarda de 
Aur a acestuia și-a stabilit 

centrul imperiului chiar pe teritoriul khazar. „Dar 
înainte și după ridicarea mongolilor, 

khazarii au trimis multe lăstare și ramificații în ţările 
slave nesubjugate, în cele din 

urmă contribuind la făurirea marilor centre evreiești 
din Europa răsăriteană” (S.W. 

Baron, A social and Religious History of Jews). Într- 
adevăr, dispariția naţiunii 

khazare din habitatul său istoric este concomitentă cu 
apariția celor mai mari 

concentrări de evrei dinspre nord. 

Exodul evreilor khazari spre Țările Românești sau spre 
centrul Europei a fost precedat 

de întemeierea coloniilor și așezărilor khazare în 
diferite părţi ale Ucrainei și Rusiei 

meridionale. Astfel, la Kiev a continuat să existe o 
mare comunitate evreiască și după 

cucerirea orașului de la khazari de către neamul rhus. 
De aceea, în Ucraina și Polonia 

sunt numeroase toponime derivate de la „khazar” sau 
„jid” (evreu): Jidovo, 

Kozarzewek, Kozara, Kozarzow, Jidovska Voia, 
Zydaticze etc. 


O situație mai specială au avut evreii khazari din 


Ungaria. Ultima rezistență khazară 

în Ungaria a avut loc în secolul X, când sfântul Ștefan a 
îmbrățișat credința romano catolică și l-a învins pe 
khazarul Gyula, răzvrătit și „trufaș în credinţa lui, care 
nu voia 

în ruptul capului să se creștineze”. În anul 1222 regele 
maghiar Andras II a emis, la 

presiunea supușilor săi, „Bula de aur”, prin care 
evreilor li se interzicea să fie șefi, 

perceptori sau controlori ai monopolului regal al sării, 
ceea ce înseamnă că până la 

emiterea edictului, evreii din Ungaria deţineau aceste 
importante poziţii, fapt 

confirmat și de poziția de custode al veniturilor curții 
regale, deținută de contele Teka, 

evreu khazar. 

Prin urmare, exodul evreilor khazari a făcut ca, practic, 
Țările Românești (mai ales 

Moldova) să se afle după secolul al XIII-lea înconjurate 
de către o populaţie evreiască 

nestatornică, așezată vremelnic în Rusia, Polonia, 
Ucraina și Ungaria. Focarul 

propriu-zis al evreimii răsăritene a fost însă Polonia, 
aici născându-se idișul, limbajul 

popular al evreilor până la al II-lea Război mondial 
(încă vorbit în S.U.A. și Rusia), 

amalgam de ebraică, germană medio-răsăriteană și 
elemente slavone. Explicaţia 

constă în faptul că, din punct de vedere cultural și 
social, în Polonia medievală 

elementul dominant l-au constituit germanii, populaţie 


imigrantă superioară evreilor 


khazari și mai influentă din punct de vedere economic 
și intelectual. 

În concluziile sale, A. Koestler (autor evreu khazar) 
afirma că, din punct de vedere 

etnic, triburile semite de pe malurile Iordanului 
(„adevărații evrei”) sunt total 

deosebite de triburile turco-khazare de pe Volga (care 
formează evreimea de astăzi), 

„Dar în același timp religia lor exclusivistă generează 
tendinţa de a se strânge laolaltă 

și de a refuza contactele cu exteriorul, de a-și stabili 
propriile comunități cu propriile 

lor lăcașuri de rugăciune, cu școlile lor, cu cartierele lor 
de locuit și cu ghetourile 

(inițial impuse de ei înșiși, nu din afară) în orice oraș 
sau ţară în care se stabileau... 

Religia mozaică - spre deosebire de creștinism, 
budism sau mahomedanism - implică 

apartenența la o naţiune istorică, la o rasă aleasă. 
Toate sărbătorile [religioase] 

evreiești comemorează evenimente din istoria lor 
națională: exodul din Egipt, revolta 

maccabeilor, moartea asupritorului Haman, 
distrugerea Templului. Vechiul Testament 

este mai întâi și întâi narațiunea istoriei unei națţiuni..., 
crezul ei este mai degrabă 

tribal decât universal. Toate rugăciunile și toate riturile 
practicate proclamă 

apartenența la o rasă străveche, ceea ce în mod 
automat îl separă pe evreu de trecutul 

rasial și istoric al poporului în sânul căruia trăiește. 


Credința mozaică, așa cum 


7 

dovedesc două mii de ani de istorie tragică, determină 
auto-segregația pe plan național 

și social. Ea îl izolează pe evreu și îndeamnă la izolarea 
lui de către ceilalți. Ea 

creează în mod automat ghetourile fizice și culturale. 
Ea îi transformă pe evreii din 

diaspora într-o pseudo-naţiune...; această pseudo- 
naţiune este vag unită printr-un 

sistem de credinţe tradiționale întemeiate pe premise 
rasiale și istorice...” A. Koestler 

evită să spună direct adevărul: „pseudo-naţiunea” 
evreiască s-a constituit într-o rețea 

mondială oligarhică cu scopul precis conturat de a 
controla și stăpâni întreaga 

omenire. 

Până la anul 1600, Nicolae lorga nu găsise nici o 
mențiune de element evreiesc așezat 

„în părţile noastre”, iar cea mai mare parte a evreilor 
care s-au stabilit în Ţările 

Române, cu precădere în Moldova, provin din evreii 
khazari, veniți dinspre Polonia și 

Rusia. Apariția primilor evrei în Moldova se leagă de 
răscoala de dezrobire 

economică a cazacilor poloni din anul 1648. 
Latifundiarii polonezi și lituanienii 

cedaseră treptat evreilor khazari întreaga activitate de 
administratori și încasatori de 

impozite, aceștia devenind astfel exponenții 
exploatării celei mai nemiloase. Răscoala 

cazacilor a aruncat însă în Moldova o mare parte 


dintre exploatatorii evrei, ca arendași 


și cămătari, cum a aflat-o, la lași, un călător sirian (Paul 
din Alep) din gura unuia 

dintre fugarii evrei, lancăl, scăpat de masacrul 
declanșat de cazaci. 

Refugiaţi în ţările românești, evreii au adus cel mai 
perfid mod de exploatare a 

ţărănimii, înșelând și furând fără scrupule în orice 
împrejurare. 

8 

Războiul Alianţei Israeliților cu Românii 

Împotriva României ca stat. Două mari organizaţii 
evreiești s-au implicat direct și 

extrem de activ în obţinerea de drepturi pentru evreii 
ce invadaseră Principatele Unite 

(Țările Românești), îndeosebi Moldova, mica ţară 
românească ce devenise „debușeul 

etnic” al marilor puteri europene în privinţa evreilor. 
După ce reușiseră să acapareze 

controlul economic în Moldova, evreii, fără a avea nici 
un drept natural, din simplii 

refugiaţi, solicitau acum „împământenirea”, adică 
statutul de români (sau cetăţenia), 

pentru a avea acces nestingherit de la pârghiile 
economice până la cele mai înalte 

funcţii administrative ale tânărului stat român. 
Implicarea organizaţiilor evreiești 

mondiale a coincis cu momentul creării în secolul al 
19-lea a statului român modern, 

acestea obstrucționând pe orice cale realizarea 
dezideratelor naţionale românești. 

Cele două organizații implicate erau Alianţa Israelită 


Universală și Înaltul Ordin B'nai 


B'rith. Sediul central al Alianţei Israelite (de la 
înființarea din 1860) se găsea la Paris, 

iar al B'nai B'rith la New York (de la înființarea din 
1843). De altfel, Alianţa Israelită 

a fost înfiinţată chiar de către B'nai B'rith. 

lată apelul lansat către întregul „popor israelit” de 
către cei doi fondatori ai Alianţei 

Israelite Universale, Cremieux și Montefiore 
(mandataţi de B'nai B'rith), din care 

reiese ca Alianţa nu a fost decât o altă etapă a 
sionismului secular al evreilor: 

„Alianţa noastră nu este nici europeană, nici asiatică, 
nici africană, nici americană, 

nici australiană, ea este universală, împrăștiați în 
mijlocul unor popoare care sunt 

dușmane drepturilor și intereselor noastre, vom 
rămâne membri ai poporului ales. 

Naţionalitatea noastră este religia părinților noștri și 
nu recunoaștem alta. Trăim în ţări 

străine și nu ne putem îngriji de interesele vremelnice 
ale acestor țări, întrucât 

interesele noastre morale și materiale sunt în 
primejdie. Religia lui Israel trebuie să 

cuprindă i într-o zi întreg pământul. Creștinismul, 
dușmanul nostru de veacuri, zdrobit 

în luptă, e aproape să îngenuncheze. 

Pe zi ce trece, reţeaua cu care evreii îmbrățișează 
întreg pământul se întinde, iar 

mărețele profeții ale cărților noastre sfinte se vor 
împlini. Nu este departe timpul în 

care toate bogăţiile Pământului vor fi ale noastre.” 


Primul succes al Alianţei Israelite asupra românilor a 


fost răspunsul favorabil al 

domnitorului Al.I.Cuza, care în 1864 a declarat: 
„Guvernul va lua măsuri curente 

pentru emanciparea românilor de rit israelit”. Mai 
mult, Cuza concesionează evreilor 

dreptul de a înființa Banca României, cu dreptul de a 
emite monedă românească (a se 

vedea capitolul următor). 

Problema însă s-a acutizat cu ocazia publicării în presă 
a proiectului Constituţiei 

României din 1866. Opinia publică românească, deja 
îngrozită de faptele evreilor, s-a 

revoltat atunci când a citit Articolul 6 al proiectului 
acestei Constituţii, conform căruia 

„religia nu poate fi un obstacol la împământenire”. 
Moldovenii, cei mai năpăstuiţi 

români în faţa rapacității evreilor, au înaintat proteste 
Adunării Constituante, cerând 

să nu se dea drepturi politice evreilor și să nu fie 
împământeniţi. O serie de 

manifestații anti-evreiești s-au lăsat cu arestări, iar 
evreul francez Isaac Adolf 

Cremieux (președinte al Alianţei Israelite și fost 
ministru în „guvernul provizoriu” de 

la 1848 din Franţa) se deplasează la București și are o 
consfătuire intimă cu deputaţii 

9 

români în sediul Camerei, oferind României suma de 
25 milioane franci în schimbul 

adoptării unei Constituţii favorabile încetățenirii 
evreilor infiltrați între graniţele ţării. 


Prezenţa israelitului Isaac Cremieux în Camera 


Parlamentului a scos însă populaţia 

Bucureștiului în stradă, înconjurând clădirea cu pricina 
și amenințând cu strigăte 

împotriva evreilor. Deși la ședințele din Adunarea 
Constituantă cei mai categorici 

deputați împotriva evreilor erau cei din Moldova, 
populația Bucureștiului a dovedit o 

solidaritate de excepţie cu aceștia pentru cauza 
națională, mergând până acolo încât 

manifestaţia anti-israelită a culminat cu devastarea 
sinagogii din București. S-ar putea 

spune că lon Brătianu este cel care a pus capăt acestei 
situaţii, prin declaraţia: „Evreii 

au devenit o plagă socială pentru România și, când 
națiunea este ameninţată, se 

deşteaptă și devine nu intolerantă, ci prevăzătoare!. 
Deputaţii români au votat în unanimitate Constituţia 
României la 30 iunie 1866 cu 

următorul text al Articolului 7 (fostul Articol 6 al 
proiectului Constituţiei): „Numai 

străinii de rit creștin pot dobândi împământenirea”. 
Având în vedere motivaţia 

religioasă a evreilor pentru stăpânirea lumii, 
renunțarea la ritul mozaic era imposibilă 

pentru aceștia, ceea ce a însemnat declanșarea unui 
război ocult al evreilor împotriva 

națiunii române și, după 13 ani de presiuni și uneltiri, 
au reușit revizuirea Constituţiei, 

dar nu exact cum voiseră. 

Evreii khazari nu se puteau împăca cu ideea că un 
„popor neînsemnat” li se poate 


opune tocmai pe meleagurile unde întrevedeau 


posibilitatea creării unui fel de Nou 

Israel, în care ei să reprezinte aristocrația privilegiată, 
iar băștinașii români, forţa brută 

de muncă. 

Bogdan Petriceicu Hașdeu publica, tot în anul 
adoptării Constituţiei, 1866, la 

București, lucrarea Studii asupra iudaismului, în care 
arăta că evreii, nu numai de la 

noi, dar din întreaga lume, sunt caracterizați de 
hidoasa cununie a trei calităţi 

negative: tendinţa de a câștiga fără muncă, lipsa 
simțului de demnitate și vrăjmășia 

contra tuturor popoarelor. Totodată, evreii se ocupă 
cu specula, cu cămătăria și 

schimbul banilor, iar acolo unde a pătruns un evreu, e 
greu să-i fie concurent un 

creștin, căci evreii formează o adevărată asociaţie de 
ajutor împotriva restului lumii. 

Brătianu este atacat și acuzat de organismele evreiești 
mondiale. Opinia publică 

străină este asaltată de blamări asupra românilor. 
Apar însă și articole de apărare a 

României. Eugen Carada publică în 1867, în periodicul 
Le Siecle, studiul Leș 

israelies, le vagabondage et le ministre Bratiano. În 
același an, Ernest Desjardins 

publica, tot la Paris, lucrarea Leș Juifs de Moldavie, 
arătând că evreii rămân cu totul 

străini de viața naţiunii în sânul căreia trăiese, că nu 
vor să urmeze școlile românești, 

că se sustrag serviciului militar și se ocupă cu camătă. 


Față de acuzele ce îi erau aduse din afara ţării în 


„chestiunea jidovească” ca Ministru 

de Interne, Mihail Kogălniceanu răspunde în iunie 
1869 Ministrului de Externe al 

României: 

„În România, chestiunea evreilor nu este o chestiune 
religioasă; ea este o chestiune 

naţională și totodată o chestiune economică. În 
România, jidovii nu constituie numai o 

comunitate religioasă deosebită; ei constituie în toată 
puterea cuvântului o 

naționalitate, străină de români prin origine, prin port, 
prin moravuri și chiar prin 

10 

sentimente... Toţi acei care au vizitat Principatele 
[Române], și îndeosebi Moldova, s au înspăimântat de 
aspectul trist, spre a nu zice mai mult, ce-l înfățișează 
israeliţii 

polonezi care împovărează orașele noastre. Când ei au 
cercetat mai în fond comerţul, 

industria și mediile de convieţuire a acestei mulțimi, 
acești călători s-au spăimântat și 

mai mult, căci au văzut că jidovii sunt consumatori fără 
a fi producători. Și că marea, 

și pot zice, singura și principala lor industrie, este 
debitul băuturilor... 

Miniștrii ai României, ai unei ţări cu un regim 
constituțional, noi nu putem guverna 

decât conform cu voinţa naţiunii. Suntem datori a ţine 
seama de trebuinţele, de 

păsurile și, până la un oarecare punct, chiar și de 
prejudiţiile ei... 


Aceasta dovedește marea iritațiune din partea 


populaţiunilor române, provenită din 

grele suferinţe și din o legitimă îngrijire, căci este 
vocea unei naţiuni ce se simte 

ameninţată în naționalitatea și în interesele sale 
economice. Această voce o pot 

înăbuși, dar nu este permis nici unui ministru român, 
de orice partid ar fi, de a nu o 

asculta. 

De aceea, nu de astăzi, ci de pururea, în tot timpul și 
sub toate regimurile, toți Domnii, 

toţi bărbaţii de stat ai României, toţi acei ce poartă un 
interes viu pentru ţara lor, s-au 

preocupat de necesitatea de a opri exploatarea 
poporului român printr-un alt popor 

străin lui, prin jidovi.” 

La rândul său, Principele României, Carol |, viitorul 
rege al ţării, îi scria tatălui său, în 

1872: 

„N-am decât o teamă, ca evreii să nu sfredelească *i să 
stăruiască atât de mult pe lângă 

puteri spre a căpăta drepturi politice pentru 
coreligionarii lor din România, încât să ne 

silească a li le da. Asta ar duce la căderea actualului 
minister (guvern). Acum câteva 

luni, izraeliții se mai bucurau aici de câteva simpatii în 
unele cercuri, dar de când au 

făcut atâta tămbălău în Europa, de când presa 
evreiască din toate ţările atacă cu 

înver“unare România “i vrea să obţină cu sila 
emanciparea evreilor, ei n-au nimic de 

sperat aici deocamdată”. 


În februarie 1873 Carol | îi scrie din nou tatălui său: 


„Suntem învinuiți prin ziare că prigonim pe evrei, 
fiindcă noua lege a licenţelor 

oprește pe evrei de a ţine debite la țară. Dar aceasta 
este o măsură înţeleaptă și suntem 

hotărâți a respinge orice reclamaţie sau intervenție în 
privinţa aceasta. Trebuie să 

cunoască cineva satele din Moldova, ca să poată 
aprecia ce acțiune vătămătoare are 

evreul asupra populaţiei țărănești cu rachiul lui 
falsificat”. 

Lupta era însă inegală! Posibilitatea evreilor de acces la 
urechile presei și a puterilor 

europene era superioară celei a românilor sau a 
prietenilor lor. Atacurile contra 

României continuă și se întețesc mai ales în perioada 
Războiului de Independenţă al 

României. Evreul Isidor Loeb publica în 1877, la Paris, 
lucrarea La situation des 

Israelites en Turquie, en Serbie et en Roumanie, 
înșelând publicul că evreii sunt 

persecutați de către români, expulzați și înecaţi în 
Dunăre, ceea ce determina ziarul 

italian Fanfulla să scrie la 20 octombrie 1877 că 
românii, în timp ce luptă cu Imperiul 

Otoman pentru obţinerea independenţei, sunt atacați 
pe la spate de lumea civilizată 

„CU vechea artilerie a chestiunii israelite”. Asta nu a 
fost tot! 

Anul următor, deși învingători alături de ruși în 
Războiul de Independenţa, numit de 

europeni și războiul ruso-turc sau războiul din Balcani, 


românii s-au trezit blocaţi de 


11 

evrei în recunoașterea independentei lor de către 
puterile occidentale. Leon Gambetta 

trimite o scrisoare fermă guvernului român: „Franţa nu 
va recunoaște independența 

țării voastre fără ca voi să fi recunoscut drepturile 
civile tuturor evreilor, fără nici o 

distincţiune”. 

Prilejul umilirii României de către Alianţa Israeliților și 
de către B'nai B'rith, a fost 

oferit de către Congresul de la Berlin din 14 iunie 1878. 
La acest Congres, 

reprezentanţilor României învingătoare (care făcuse 
mari sacrificii materiale și jertfe 

umane în războiul contra turcilor din 1877-1878), lon 
Brătianu și Mihail 

Kogălniceanu, li s-a permis să ia parte numai ca 
informatori, ca să prezinte punctul de 

vedere al românilor într-o singură ședință și apoi să 
părăsească sala. România nu era 

tratată ca o ţară învingătoare deoarece interesele 
evreilor nu erau satisfăcute de 

legislaţia internă, îndeosebi de Constituţie. 
„Antisemitismu!” lui Eminescu . În acea vreme, marele 
poet naţional Mihai 

Eminescu era angajat politic ca redactor șef al ziarelor 
Curierul de lași și Timpul din 

București, poziție din care a devenit un inamic public al 
„Alianţei izraelite” prin 

atitudinea pe care a luat-o împotriva Congresului de la 
Berlin și a articolului 44 


adoptat de acest Congres care impunea Principatelor 


Unite române, în schimbul 

recunoașterii independenței, modificarea Constituţiei 
în favoarea evreilor, îndeosebi 

prin aceeași modificare a articolului 7. Din acest motiv 
Mihai Eminescu angajează 

ziarele pe care le conducea, mai ales Timpul, în 
campania de presă împotriva 

modificării Constituţiei și a emancipării evreilor ca 
români, în condiţiile în care 

aceștia intenționau să își păstreze religia, cultura, 
graiul, limba și obiceiurile. 

Fără a fi pregătită economic, România era deja 
invadată de valuri de „imigranţi” 

clandestini evrei ce se strecurau neîncetat din trei 
direcţii: Rusia (Imperiul țarist), 

Turcia (Imperiul otoman) și Ungaria (Imperiul austro- 
ungar). Au ocupat mai întâi 

orașele și satele din Bucovina ca să treacă în Moldova 
și apoi în Muntenia, până la 

București. Ajungând în Bucovina și Moldova, evreii au 
acaparat comerţul și s-au 

extins la sate, spre a practica pe scară largă 
cârciumăritul. De aceea, aici avea să 

izbucnească răscoala țăranilor asupriţi în anul 1907, 
răscoală care s-a extins în toată 

țara. 

Evreii veniți din imperiul austro-ungar (din Ungaria), 
dar nu numai aceștia, deși 

stabiliți permanent în România, se declarau „sudiți”, 
adică supuși austro-ungari, și se 

puneau sub protecția reprezentanţelor diplomatice ale 


imperiului. Astfel nu plăteau 


impozite și erau scutiți de orice obligaţii către statul 
român, în acest mod ei prosperau 

în dauna românilor plătitori de taxe și impozite. Toată 
această situaţie a fost atacată cu 

o extraordinară energie de către ideologul Partidului 
Conservator, publicistul Mihai 

Eminescu. El pleda pentru acordarea către evrei a 
cetăţeniei doar individual, și nu în 

bloc, așa cum solicitau aceștia, deoarece tot individual 
se acorda și pentru românii din 

afara graniţelor de atunci ale ţării. La capătul unor 
îndelungate și aprinse dezbateri din 

Adunarea Deputaților, din Senat și din presă, triumfă 
chiar punctul de vedere al lui 

Mihai Eminescu. De altfel, aceasta a fost una dintre 
puţinele campanii de presă 

susținute de Eminescu în Timpul, și încununate de 
succes. O singură excepţie a fost 

făcută pentru evrei privind acordarea cetățeniei 
românești în grup, fiind vorba doar de 

acei 883 de evrei care și-au dovedit loialitatea faţă de 
cauza naţională românească și 

au participat la războiul de independenţă ca voluntari. 
Este drept că serviciile acestora 

nu s-au manifestat în prima linie, ci în spatele 
frontului, dar gestul lor a fost 

12 

extraordinar, comparativ cu lipsa de loialitate generală 
a evreilor. Modul cum evreii 

au trădat în secolul următor armata română, a făcut 
ca, după primul război mondial, să 


primească cetățenia română doar evreii care semnau 


un angajament de loialitate față 

de statul român. 

Pentru a înțelege problemele pe care le crea Mihai 
Eminescu, atât Alianţei Israelite, 

cât și guvernanţilor, vom reda câteva din rândurile ce 
le semna în campania sa de 

presă din cotidianul de opoziție Timpul, unele deosebit 
de dure și pline de patimă: 

„Evreii, de la 1848 și până astăzi, din 30.000 s-au 
înmulțit prin imigrațiune la 

550.000... Noi, din parte-ne, știm bine că Europa 
cunoaște pe deplin chestiunea 

evreiască din România; o cunoaște mai cu seamă 
Europa cea chemată a o cunoaște, 

lumea diplomatică și cea oficială, încât art.44 al 
Tratatului de la Berlin a fost înscris în 

instrumentul păcii cu deplină cunoștință de cauză, cu 
deplină cunoștință a greutăților 

și relelor ce va produce... Oricum am întoarce 
chestiunea evreilor și din orice latură 

am privi-o, caracterul ei adânc imoral nu i se poate 
lua... Niciodată pericolul unei 

dominațţiuni străine sub forma ei cea mai scârboasă n- 
a fost mai mare decât tocmai 

astăzi. Dacă toți evreii - străini și pământeni - vor 
căpăta deplinătatea drepturilor 

civile, Moldova nu mai are de trăit decât zece ani, Țara 
Românească treizeci poate 

[exact peste treizeci de ani -în 1907 - va avea loc 
marea răscoală țărănească împotriva 

exploatării evreiești]. Se va începe atunci acea luptă de 


exploatare fără milă - atât de 


favorizată de legislațiunea liberală... Domnia 
fanarioţilor a fost o epocă de aur în 

comparaţie cu domnia de tină a evreilor și să nu uite 
nimeni că evreii fiind clasă de 

mijloc și legislațiunea liberală fiind exclusiv în favorul 
acestei clase, ei vor deveni aci 

stăpâni privilegiați și românul slugă la jidan. 
România nu e datoare nimic evreilor decât doar cu o 
bună recoltă de cânipă și cu 

câțiva ţăruși ciopliți anume pentru membrii pământeni 
ai Alianţei Izraelite. 

lar Europa... a făcut din chestiunea izraelită o 
chestiune de recunoaștere a 

independenţei noastre. Dar, de va recunoaște-o sau 
nu, pericolele internaţionale ale 

existenţei noastre naționale și de stat rămân aceleași. 
Nimic n-a ajutat neutralitatea garantată, nimic nu va 
ajuta independenţa recunoscută, 

dacă pericole într-adevăr există. Sau e organul 
guvernului atât de naiv să creadă că, 

prin admiterea la drepturi civile a o jumătate milion de 
vagabonzi, teritoriul României 

devine sacrosanct și, dacă nu s-ar putea menține un 
stat apărat de badea Toader, se va 

putea menţine unul trădat din capul locului de Ițic și 
de Leiba? 

Așadar - cu sau fără evrei - pericolele internaţionale 
există. 

Evreii sunt un pericol imediat, pipăit și văzut; ei 
formează acea nenumărată 

populaţie cu desăvârșire improductivă care trăiește 


din precupeţirea muncii și sănătăţii 


românului... Populaţia evreiască crește înpătrit, a 
noastră dă îndărăt; cea dintâi de la 

începutul secolului și pân-acum a devenit de cincizeci 
de ori mai mare atât prin nașteri 

cât și prin imigraţiune; ei au început a se așeza prin 
locuri unde n-a călcat de secole 

picior de evreu, prin Câmpulung și Târgu-Jiu bunăoară, 
ei amenință a împânzi toată 

țara și a o preface într-o altă Galiţie, încât numărul lor 
înspăimântător vorbește de la 

sine și naţia are oricând înaintea ochilor pericolul 
întreg. 

Noi nu suntem - izraeliţii o știu bine - inamicii cauzei 
izraelite, dar amici încât să 

renegăm sângele nostru și să periclităm interesele 
poporului, care de sute de ania 

apărat și ținut aceste ţări, așa amici nu suntem... 

Cel mai practic mijloc pentru ca deputații din Țara 
Românească să vadă cu ochii 

proprii pericolul ce amenință Moldova întâi, apoi țara 
întreagă, ar fi ca un tren expres 

să plece cu toţi in corpore în Moldova, să vadă de 
aproape Botoșanii, Bacăul, Târgul 

13 

Frumos, lașii și să treacă apoi în câteva sate ca să vadă 
halul la care a ajuns populaţia 

rurală... Moldova are sute de mii de evrei, Țara 
Românească numai zeci de mii; în 

Moldova nu e oraș în care evreii să nu formeze 
majoritatea sau cel puţin jumătatea 

populaţiei...”. 


La scurt timp, ca lider al opiniei publice și ideolog al 


Partidului Conservator, 

Eminescu este nevoit să revină: 

„Ne e silă de chestiunea izraelită, întrucât consistă din 
exigenţe jidovești, și ne 

rezervasem ca, măcar în timpul cât nu se reîntrunesc 
Corpurile legiuitoare, să nu 

vorbim de ea decât atunci când ţara noastră ar fi ţinta 
unui atac, fie dinlăuntru, fie 

dinafară. 

A solicita [însă] intervenirea diplomatică sau armată a 
străinilor contra ţării în care 

trăiești este un act de înaltă trădare comis împotriva 
acelei ţări. 

Alianţa izraelită solicită pe toate căile această 
intervenire. 

Mii de evrei din ţară fac parte din Alianţă. 

Deci mii de evrei din ţară sunt trădători...”. 

Arătând primele veniri în Moldova ale migraţiei 
evreiești, Eminescu arată că: 

„Toţi scriitorii timpului aceluia deplâng invaziunea 
evreilor din Galiţia și Rusia, care, 

fugind de serviciul militar, veneau ca roiurile de 
lăcuste, ca și astăzi, fără pașapoarte, 

fie pe vadurile Prutului, unde corupeau granița 
rusească mai bine păzită, fie pe cărări 

de munte, necunoscute grănicerilor austrieci. De 
altminteri, și rușii și austriecii erau 

bucuroși să scape de ei, ca și astăzi.” 

„Neavând alte temeiuri de drept întru apărarea cauzei 
sale, Alianţa Izraelită, prin 

organele sale, alesese ca temei umanitarismul . Noi, 


românii, vedem pe zi ce merge 


răpinduni-se tărâmul nostru economic, în propria 
noastră ţară, de invazia mereu 

crescândă a evreilor străini”. 

În argumentaţia sa, Mihai Eminescu citează ziarul 
francez Le Soleil, în care despre 

meleagurile românești, se scria astfel: 

„Am cunoscut personal pe un inginer francez stabilit în 
regiunile acelea care-mi zicea 

cu o întristare adevărată: «îmi e aproape cu neputinţă 
să ţin mai mult timp pe aceiași 

lucrători, îndată ce-i întrebuinţez la lucrări care 
constrâng să șadă la câmp, sunt 

pierduţi. Evreii vin, le scontează cu mult înainte salariul 
săptămânii și-i înveninează în 

toată puterea cuvântului cu băuturi de toate felurile. 
Sunt printre lucrători unii cărora 

din aceasta li se trage moartea; alţii pierd repede 
gustul muncii». 

Deși evreii au reușit în cele din urmă modificarea art.7 
din Constituţie, prin activitatea 

politico-jurnalistică a lui Mihai Eminescu, Partidul 
Conservator repurtează două mari 

victorii împotriva intereselor evreiești: Legea pentru 
neînstrăinarea pământurilor 

țărănești, care lua celei mai numeroase pături sociale, 
țărănimea, posibilitatea să își 

vândă evreilor pământul; și Legea contra itzurei 
(cametei), care îl împiedica pe 

cămătarul evreu să abuzeze total de ţăranul român. 
În decembrie 1876 și în ianuarie 1877 la 
Constantinopol, în Turcia, are loc Conferinţa 


marilor puteri privitor la soarta popoarelor de sub 


stăpânirea Imperiului Otoman. Și cu 

14 

această ocazie Alianţa Israelită se implică pentru ca 
evreii din ţările române să-și 

consolideze poziția faţă de români. De aceea, Mihai 
Eminescu se mobilizează 

contracarând și lovind chiar și în „marile puteri”, 
dispuse a crea privilegii evreilor în 

teritoriile românești. Limbajul său incomod avea să 
atragă asupra sa atenţia 

ambasadorilor acestor puternice state, care au 
raportat situația cancelariilor europene. 

În ianuarie 1877, Eminescu publica seria de articole 
Evreii și Conferinţa, începând 

astfel: 

„O seminţie care câștigă toate drepturile fără sacrificii 
și muncă e cea evreiască... Ce 

servicii a adus omenirii îndărătnicul și egoistul neam 
evreiesc. Ocupându-se 

pretutindeni numai cu traficarea muncii străine, 
alegându-și de patrie numai țările 

acele unde prin deosebite împrejurări s-a încuibat 
corupția, ei urmează în emigrația lor 

pe pământ tocmai calea opusă omenirii întregi... 
Evreul trece din Germania în 

Polonia, din Polonia în Rusia, din Austria în România și 
Turcia, fiind pretutindeni 

semnul sigur, simptomul unei boli sociale, a unei crize 
în viața poporului, care, ca la 

Polonia, se sfârșește câteodată cu moartea 
naționalității... 


Prin ce muncă sau sacrificii și-a câștigat dreptul de a 


aspira la egalitate cu cetăţenii 

statului român? Ei au luptat cu turcii, tătarii, polonii și 
ungurii? Lor le-au pus turcii, 

când au înfrânt tratatele vechi, capul în poală? Prin 
munca lor s-a ridicat vaza acestei 

ţări, s-a dezgropat din învăluirile trecutului această 
limbă? Prin unul dinltre] ei și-a 

câștigat neamul românesc un loc la soare? De când 
rachiul este un element de 

civilizație?... 

Astăzi, când un prefect oprește de la acest trafic pe un 
evreu, Pesther-Lloyd, organ 

redactat de evrei, și după el Journal des Debats descriu 
scene sălbatice din Turkestan 

ca petrecându-se în România. Fie liniștiți! Un fir de păr 
din capul suditului [evreu] 

chezaro-crăiesc n-a fost atins de nimenea, nici averea 
lui mistuită de mâinile 

populaţiei românești. 

Un agent al guvernului unguresc zvârle dintr-o școala 
zidită de români băncile afară, 

demite pe învăţător și pe preot, își bate joc de un sat..., 
făcut-au caz presa austriacă de 

aceasta? Nici vorbă! Dar [dacă] un prefect în România 
cutează a opri pe un evreu dea 

vinde băuturi spirtoase într-un sat? Persecuţie, pradă, 
nelegiuire! 

Se-nțelege! Punând o dată mâna pe presa europeană, 
care în genere nu mai are de 

ţintă luminarea, ci excitarea urelor între clase și 
popoare, ușor li-e [evreilor] să spună, 


orice minciună patentată. Publicul cafenelelor, blazat 


pe ipercultura europeană și setos 

de noutăți de senzație, găsește plăcere în citirea 
monstruozităților ce se vor fi 

petrecând în România. Evreii fac din jurnalistica 
europeană ceea ce au făcut din 

băuturile spirtoase la noi - otravă. 

Evreul nu merită drepturi nicăiri în Europa, pentru că 
nu muncește; iar traficul și 

scumpirea artificială a mijloacelor de trai nu este 
muncă, și aproape numai din aceasta 

consistă evreul. Evreul nu cere libertatea muncii 
productive, ci libertatea traficului. El 

e veșnic consumator, niciodată producător și desigur 
că numai cu foarte rară excepţie 

se va găsi într-adevăr câte un evreu care să producă... 
Cel mai solid meseriaș e și aici 

în ţară, românul sau germanul sau cehul, niciodată 
evreul. El reprezintă concurența 

nesănătoasă a muncii rele, superficiale, cu munca 
dreaptă și temeinică. leftin și rău e 

15 

deviza evreului până ce ruinează pe lucrătorul creștin, 
scump și rău e deviza evreului 

când rămâne stăpânul pieței... 

Domnia fanarioților a putrezit clasele noastre sociale; 
aristocrația noastră, din 

războinică și mândră ce era, a devenit în cea mai mare 
parte servilă... Prin urmare 

clasa înaltă a societăţii noastre, care luase de la grecul 
constantinopolitan toată lenea, 

tot bizantinismul, se lasă înădușită de ciocoimea ei, de 


fostele ei slugi, care, fără nici o 


muncă merituoasă pentru societate, se urcă repede în 
locul vechii aristocrații, ce 

dăduse așa de tare îndărăt... Rămânea deci o singură 
clasă muncitoare, din a cărei 

exploatare trebuia să trăiască toată societatea 
română: țăranul. Dar chiar exploatarea 

directă era o muncă prea grea pentru aristocrația 
foștilor cafegii și ciubuccii, de aceea 

și-au introdus pretutindeni câte un asociat activ 
chezaro-crăiesc, câte un evreu... 

Pericolul nu este în împrejurarea că evreii ar acapara 
toată proprietatea, ci în aceea că 

nu sunt/nu pot fi români, precum în genere nu sunt, 
nici pot fi, germani, franţuji, 

italieni. De ce să ne înșelăm de bună voie, arătând că 
înlăuntrul altor naţii ei au ajuns 

la cutare sau cutare grad de cultură? Nu vedem astăzi 
că simțământul de rasă e mai 

puternic în ei decât patriotismul, decât iubirea pentru 
nația în mijlocul căreia 

trăiesc?... 

Dar ce reprezintă Alianţa Izraelită cu filialele ei din 
America, Anglia, Austro-Ungaria, 

Franța, Italia, România? Se pretinde că fiind evreii 
pretutindeni oprimaţi, această 

alianţă are de scop să-i scape de opresiune. Să vedem 
ce grozav de oprimaţi sunt la 

noi. 

Comerţ și capital în mâinile lor, proprietatea funciară 
urbană în cea mai mare parte în 

mâinile lor, arenzile de moșii în Moldova idem, pe sub 


mână tot debitul tutunului și al 


băuturilor spirtoase, negoţ de import și export, cu un 
cuvânt toate arterele vieţii 

economice care se bazează pe speculă! În ce constă 
grozava opresiune de care se 

plâng? Și, dacă se plâng, de ce nu aleg alte terenuri 
decât România, alte ţări unde sunt 

egali în toate cu cetățenii statului? De ce nu Austria, 
Franța, Germania ș.a. ? 

„Apoi sunt totdeauna o armă a străinilor în contra 
noastră. Până și ungurii - care 

numai în gropi nu dau de cuminţi -își închipuiau într- 
un rând o stăpânire a Moldovei 

prin evrei și ceangăi, pentru că știau că evreul s-ar 
asocia cu orișicine împotriva 

poporului românesc. 

Și astăzi, când poate existența noastră e în joc, cândni 
se dispută drepturi seculare, 

emanate din capitulaţiile luminaţilor Domni ai acestor 
țări, tot ei, și prin uneltirea 

alianţilor, ni se îngreunează poziţia, trecând peste 
capetele noastre, cerând drepturi de 

la străini, de la dușmanii noștri chiar.” 

Pentru a-și argumenta susținerile, Eminescu 
reproduce totodată în Timpul știrea 

apărută în Independence belge: 

„Alianţa Universală Israelită s-a unit de curând cu 
ideea unei conferinţe evreiești, a 

cărei inițiativă o luase nu de mult Anglo-Jewish 
Association... Ea va avea loc la Paris, 

la 11 decembrie [1877], sub președinția d-lui 
Cremieux, membru al Senatului și 


președinte al Alianţei Israelite... Conferinţa ar fi 


adoptat deja un program [...] asupra 

termenilor căruia delegaţii trebuie să se înțeleagă 
pentru a reclama în favoarea evreilor 

16 

stabiliţi în provinciile Turciei toate drepturile civile, 
politice sau religioase ce se cer 

pentru supușii creștini ai Porții... Evreii din România 
trebuie să aibă partea lor din 

aceste beneficii întocmai ca și cei din Sârbia. România 
mai ales va da loc la o discuţie 

cu totul specială în sânul conferinţei. Se pare că evreii 
din România sunt privaţi de 

drepturile civile și politice, cu toate că termenii 
Constituţiei nu prescriu nimic de felul 

acesta în privinţa lor... Jewish Chronicle propune ca 
primele ședințe ale acestui 

congres să se țină cu ușile închise”. 

Eminescu contraatacă, scriind: 

„Din cele mai sângeroase sacrificii ale omenirii, neamul 
care s-a folosit mai mult, fără 

să riște nimic, au fost evreii. Va să zică de aceea ar fi 
cheltuit Rusia zeci de milioane 

de ruble și ar fi pus în mișcare sute de suflete 
creștinești, de aceea și-ar fi pierdut 

Sârbia floarea tineretului, de aceea cheltuim noi cu 
întreţinerea armatei aproape de 

250.000 lei noi pe zi, pentru ca din aceste sudori 
amare ale ţăranului nostru, a celui 

sârb, a oierului muntenegrean, a rusului, să se 
folosească în mod egal evreii, ei care în 

presă au fost contra creștinilor, ei care ne-au batjocorit 


pe noi, pe sârbi, pe ruși, ei care 


prin jurnalistica lor fățarnică și mincinoasă ne numesc 
semiasiaţi, semibarbari. Apoi 

să ne ierte dumnealor! Conferinţa [de la 
Constantinopol] s-a adunat pentru a regula 

starea celor care au suferit și s-au sacrificat, nu a 
acelora care din aceste suferinţe și 

sacrificii s-au folosit și astăzi ca totdeauna... Cine nu-și 
varsă sângele pentru petecul 

său de pământ strămoșesc poate să precupețească 
înainte chibrituri și vax, dar va face 

bine să ne lase în pace... Pentru români egala 
îndreptăţire a 600.000 de lipitori și 

precupeţi [evrei] este o chestiune de moarte și viață, și 
poporul nostru cred c-ar 

prefera moartea repede prin sabie decât moartea 
lentă prin vitriol. 

Concedem că între acești 600.000 va fi unul la sută 
care să producă ceva prin sine și 

să ţină la ţară și popor, dar când în ţară avem 700.000 
de lucrători care produc, ţăranii, 

nu înțeleg, alături de aceștia 600.000 de speculanti ai 
productelor, încât fiecare evreu 

să trăiască din precupeţirea muncii unui singur țăran 
român. Drepturile dumnealor, 

civile și publice, nu înseamnă decât dreptul de a 
exploata poporul nostru în bună 

voie... Să mai fie încă șapte alianţe, ca cea universală 
[israelită], care să conspire cu 

ușile închise în contra naţiei românești, noi vom ști să 
le arătăm totdeauna lungul 

nasului, căci nu ne speriem nici de înjurăturile presei 


jidovești, nici de declamaţiile 


oratorilor idealiști, câtă vreme e vorba de existenţa 
poporului nostru. Dacă voiesc să 

ne cucerească, n-au decât s-o facă... fățiș, ca toate 
națiile, cu arma-n mână. Dar cu 

tertipuri și apucături nu merge deocamdată, în 
numărul în care sunt la noi evreii, 

rămân străini de rit necreștin, ce nu se pot nici contopi 
cu poporul nostru, nici pot 

pretinde mai mult decât de a fi suferiţi [toleraţi], și ne 
pare că n-au nici o cauză de a se 

plânge de toleranța noastră... 

Oriunde e teren pentru neagra speculație, evreul e 
acasă, iar vaietele și plângerile 

contra persecuției sunt mofturi care să acopere de mai 
înainte modul neomenos în care 

sug pe cei pe care au căzut ca lăcusta.” 

Cum explica, însă, Mihai Eminescu brusca prezenţă, 
masivă, a evreilor în România? 

El arăta că ţarul rus Alexandru al III-lea, nevoit să 
reacționeze la ruinarea și 

împovărarea ţăranului rus, exploatat de evrei, i-a 
împins pe aceștia în afara Rusiei: 

17 

„De acolo măsura, buna poate pentru Rusia, rea 
pentru noi, de-a expedia cârduri 

întregi [de evrei] în România cu pașapoarte în regulă, 
de-a împinge pe alții să treacă 

noaptea fără pașaport granițele țării noastre. 

Nu trebuie să fie cineva un observator tocmai adânc 
pentru a vedea că România geme 

de evrei rusești. Noaptea, ulițele Bucureștilor sunt 


pline de figuri cu totul străine, la 


care recunoști numaidecât că abia de ieri li s-a 
comandat de a-și rade barba și de a-și 

tăia perciunii. Toate colțurile de uliţă sunt pline de 
colportori și precupețţi, pe care 

nimeni nu i-a văzut până în anul acesta, cu un cuvânt 
suntem ameninţaţi de a vedea și 

Bucureștii prefăcându-se într-un murdar cuib jidovesc, 
cum sunt lașii astăzi... 

Vai de evreii din Rusia în ziua în care Alianţa Izraelită ar 
îndrăzni să intervină în 

favoarea lor. Ar fi semnalul pentru un tratament și mai 
energic decât cel de până azi 

[pentru reprimarea atitudinii lor]. Dar aici, unde 
nimeni nu se atinge de persoana, de 

avutul lor, aici, unde nu e vorba decât de a abate 
emigrația lor stricăcioasă, prin 

mijloace cu totul umane, care sunt dreptul oricărui 
popor, aici Alianţa Izraelită 

îndrăznește a interveni și a calomnia din nou România. 
Alianţa Izraelită are o mulţime de membri în 
România... A fost o urmare naturală că 

tocmai membrii cei mai influenţi ai Alianţei din 
România să fie încetățeniţi. Numai 

Țepeș n-ar fi găsit destui pari pentru a le mulțumi 
pentru modul la care [se] pricep a fi 

români; noi suntem cu mult mai îngăduitori... 

Dacă e cineva în stare de a face pe români să uite până 
și interesele statului lor, apoi 

desigur aceștia sunt evreii, ei care nu cutează a 
combate o putere mare cum e Rusia, 

dar se aruncă cu toată insolenţa lor cunoscută asupra 


unui stat mic, care a avut 


naivitatea de a-i îngădui să fie cum sunt. 

Noi știm bine că trei zile ar fi de ajuns pentru a regula 

atât de definitiv chestiunea 

izraelită, încât Alianța să nu mai aibă pentru cine 

interveni. Noi cunoaștem poporul, în 

aparenţă atât de blând și de guvernabil, are o margine 

blăndetea lui, pe care e 

primejdios de a o trece.” 

[Pentru completa imagine a campaniilor jurnalistului 

Mihai Eminescu referitor la 

„Chestiunea Izraelită”, recomandăm antologia de texte 

realizată de D. Vatamaniuc: 

Mihai Eminescu, Chestiunea Evreiască, București, 

2000] 

Lichidarea lui Eminescu. Un episod extraordinar al 

istoriei românilor, ţinut 

permanent secret, este cel legat de „boala” și moartea 

poetului național al României, 

Mihai Eminescu, care, așa cum s-a văzut, se 

manifestase direct și partizan la ziarul 

Timpul în „Chestiunea Israelită” sau în „Chestiunea 

evreiască”, fiind împotriva 

încercărilor evreilor de a bloca sau de a condiţiona 

recunoașterea independenței 

României. Ceea ce se cunoaște de către foarte puţini 

iniţiaţi este însă cum, pentru 

atitudinea sa, Mihai Eminescu a fost ucis, (de către 
medicul evreu Fr. Iszac”, zic 

unii, de către o conspirație iudeo-masonică am zice 

noi). 

În anul 1882, Mihai Eminescu îi scria Veronicăi Miele: 


18 


„Timpul acesta m-a stricat în realitate cu toată lumea, 
sunt un om urât și temut, fără 
nici un folos..., unul din oamenii cei mai urâţi din 
România... Naturi ca ale noastre 
sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li 
se plece lor”. 
„Și mai potoliţi-l pe Eminescu!” s-a spus l-a un moment 
dat, în plenul Parlamentului 
Român, de către acei oameni politici care apărau 
interesele evreilor, oameni politici 
masoni, susținuți finalmente, din păcate, chiar și de 
către oamenii politici 
conservatori, în numele partidului cărora vorbea 
gazetarul și marele poet național 
Mihai Eminescu. De fapt cuvintele au fost rostite chiar 
și de către Petre-Carp, șef 
alături de Titu Maiorescu, al Partidului Conservator. 
În timp ce Eminescu conducea Timpul, ziar al 
Partidului Conservator, Petre Carp 
conducea chiar partidul, dar cei doi au intrat totuși 
într-un puternic conflict. Carp era 
însă, totodată, și membru al lojei masonice Steaua 
României, alături de Maiorescu, 
Alexandru Șuţu, Theoder Rossetti și alţii care se vor 
ocupa de lichidarea poetului și 

gazetarului Mihai Eminescu. „Eminescu era ca o 
stâncă. Posibil ca, inițial, junimiștii 
[masonii] să nu-și fi dat nici ei seama că, aducându-l la 
Timpul, practic își pun singuri 
bomba în casă” (C. Cernăianu, Recurs Eminescu, 
Calvarul cetățeanului, vol.ll). 


Divergenţa dintre Mihai Eminescu și Petre Carp s-a 


născut odată cu apariţia în 

Parlament a problemei modificării articolului 7 din 
Constituţie („Chestiunea 

Izraelită”), împotriva căreia pleda în scris Eminescu, 
opunându-se „împământenirii” 

hoardei de evrei ce invadaseră ţara, în timp ce Petre 
Carp activa politic pentru 

modificarea Constituţiei în sensul dorit de Alianța 
Izraelită, de cancelariile europene 

și de evreii din România. 

[Carp fiind, totuși, un nume destul de rar, și 
neînțelegând adeziunea sa la interesele 

evreilor, ne-am îndreptat către marele dicţionar 
masonic publicat în Ordinul Masonic 

Român de către Horia Nestorescu-Bălcești , unde am 
găsit mai mulţi Carp: în afară de 

Petre Carp al nostru, dușman al lui Eminescu și 
membru al lojii Steaua României, 

apare și un anume Horia Carp, „ziarist evreu, membru 
al unei loji din obediența Marii 

Loji Naţionale”.] 

Pornit împotriva poziţiei exprimate de Timpul, la 15 
martie 1879 Carp le scrie atât lui 

Eminescu cât și lui Maiorescu. Lui Eminescu îi scrie: 
„Domnule redactor, în timpurile 

din urmă ați crezut că este oportun de-a da sprijinul 
importantului ziar ce redactați, 

unor idei atât de opuse convicţiunilor a căror organ m- 
am făcut în Senat încât mă văd 

cu părere de rău silit de-a afirma pe calea publicității 
adânca divergența de păreri ce 


ne desparte...”; iar lui Maiorescu: „Dragă Titus, ce faceţi 


voi la Timpul și cum credeți 

că o să meargă astfel înainte?... în ce parte din lume 
partidul conservator a căutat să 

ajungă la putere prin pasionarea maselor?... în 
asemenea împrejurări, eu unul a trebuit 

să-mi pun întrebarea ce rol mai joc între contribuitorii 
Timpului?... Prin urmare te rog 

să notifici comitetului să mă șteargă din lista 
subscriitorilor... Tu ai o clientelă întinsă 

despre a cărei genesis mi-ai vorbit într-o zi [aluzie și 
atenţionare din partea lui Carp, 

către Maiorescu care trăia din solda clienţilor săi 
evrei]. Sapienti sit. For ever! P.P. 

Carp.” Poziţia lui Carp faţă de revendicările evreilor 
asupra României este sintetizată 

în următoarea poziție, exprimată în 1881: „Să jertfim 
unele din drepturile noastre 

suverane ca să obținem protecțiunea Europei întregi și 
să nu ne aflăm izolaţi față cu 

doi vecini puternici”. 

Eminescu îi răspunde în Timpul: 

19 

„DI. P.Carp s-a crezut atins prin reflecțiunile ce foaia 
noastră a publicat în privinţa 

atitudinii sale în chestiunea izraelită... însă aceste 
reflecțiuni ne-au fost impuse printr un caz de legitimă 
apărare”. 

Deasemnea se ceartă și cu alți membri ai partidului, 
precum Zizi Cantacuzino și 

Lahovari. Acestuia din urmă i-a spus în cadrul redacţiei 
din Timpul: „Du-te, mă, în 


mă-ta! Tată-tău nu știa nici bine românește, ce-mi tot 


cânți tu de românism." 

Cea mai categorică explicație dată de Eminescu față de 
criticile lui P.P. Carp a apărut 

în Timpul cu numai o lună înainte ca el să fie lichidat 
social și fizic: 

„În altă ţară de am trăi, în care mai e credinţă, 
onestitate, respect ca bunuri obștești ale 

spiritului public, relele ni s-ar părea trecătoare și 
nicicând condeiul nostru nu ar fi 

înmuiat în fiere; dar aici, unde, dacă-i vizita ministeriile 
sau [închisoarea] Văcărești, 

aceleași fizionomii și caractere întâlnești, aici unde un 
parvenit bulgar ca d. I.C. 

Brătianu și un grec parvenit ca d. C.A. Rosetti conduc 
destinele acestei nefericite țări, 

aici unde oameni ca aceștia, fără pic de patriotism, 
radicali cosmopoliţi, stăteau ieri la 

învoială cu Warszazvsky ca să-i vânză sufletele din opt 
ţinuturi, stau azi la învoială cu 

Alianţa Izraelită ca să-i vânză ţara toată și să 
desființeze printr-un trafic mârșav o 

nație și un stat pe care zeci de popoare barbare nu le- 
au putut desfiinţa, aici nici un 

cuvânt nu e destul de aspru...” 

Deși Titu Maiorescu era acuzat de către colegii de 
partid că îi ţine spatele lui 

Eminescu la Timpul, Eminescu îl atacă și pe acesta: 
"Teamă ne e dar și astăzi că asemenea o samă de 
advocațţi buni, cu darul vorbirii vor 

tranșa și chestiunea arzătoare a evreilor, care poate 
deveni chestiunea completei 


dezmoșteniţi a poporului românesc”. 


Maiorescu își nota prompt în Jurnal: „Grea epoca 
Eminescu... Articol al lui în 

chestiunea evreiască în contra mea”. 

„Afacerea Warszawsky” din epocă, dezvăluită și 
combătută de Mihai Eminescu în 

Timpul a constat în aprovizionarea trupelor ruse 
angajate în războiul din 1877 și 

deplasate în Bulgaria. Bancherul rus de origine 
evreiască A.M. Warsyawsky, numit 

intendent al armatei ruse a obținut prin mită dreptul 
de a cumpăra la preţuri modice 

alimente din România (de a rechiziționa) pentru a le 
vinde apoi armatei țariste. 

Totodată a primit dreptul de a rechiziționa care cu boi 
pentru transportul mărfii, ceea 

ce a ruinat țărănimea română, care de cele mai multe 
ori și-a pierdut peste Dunăre 

mijloacele de transport. Deși avocatul cu luna al lui 
Warszawsky devenise Titu 

Maiorescu, Eminescu a publicat mai multe documente 
ce au dovedit coruperea 

guvernantilor la care se pretase bancherul evreu. 

lată scrisoarea lui Warszawsky către Rossisky, datată | 
decembrie 1877 și publicată de 

Eminescu în Timpul: 

„Excelenţă. 

Din depeșa mea și din depeșa ministrului 
Cogălniceanu vă este deja cunoscut că, după 

multe împrejurări, eu am profitat a birui toate 
împiedicările și astăzi deja s-au dat 

20 


porunci prin telegraf tuturor prefecţilor din opt 


districte, ca să puie la dispozițiunea 

mea câte 1200 care pe zi pentru București și 500 
pentru Frăţești... Mult m-au costat pe 

mine bani, vreme și trudă ca să împac pe directorul 
Ministerului de Interne, Simion 

Mihăilescu, cu prietenul nostru [adică Cogălniceanu 
(precizează Eminescu)] fiindcă 

numai el era, nu Brătianu era, care împiedica această 
chestie... 

Eu voi avea oricâte căruţe va fi de trebuință pentru 
oricât transport și oriunde veţi voi 

a transporta, măcar că până acuma cărăușii de bună 
voie tocmiţi nu voiau a merge 

decât la Sistov; acum însă s-a schimbat chestia și merg 
siliți oriunde vreau.” 

În urma campaniei de presă condusă de Eminescu 
privind „afacerea Warszawsky” au 

fost sesizate organele judecătorești, dar Tribunalul de 
Ilfov hotărăște că nu era „caza 

se pune în mișcare acțiunea publică în contra cuiva”. 
Urmărirea lui Mihai Eminescu de către agenții secreți 
ai marilor puteri străine, a fost 

remarcată din anul 1876 printr-un agent evreu 
Lachman, aflat în solda ambasadei 

Austriei de la București. Unul dintre primele rapoarte 
ale ambasadei austriece, la 

adresa lui Eminescu, conține 20 de pagini și este 
semnat de consulul austriac de la 

lași, fiind trimis ministrului de externe al Imperiului 
Austro-Ungariei la data de 5 

ianuarie 1877. Cu un an înainte ca Eminescu să fie 


anihilat, la 7 iunie 1882, 


ambasadorul austriac la București, baronul Mayer, 
transmite un raport secret despre 

Eminescu, văzut vinovat prin activitatea sa de la 
Societatea Carpaţii de uneltire 

împotriva imperiului, în vederea unirii Transilvaniei cu 
ţara mamă: 

„Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii în curs o 
întrunire publică cu un sens secret. 

Dintr-o sursă sigură, am fost informat despre această 
întrunire [sursa era, după toate 

indiciile, chiar Titu Maiorescu] . . . S-a stabilit că lupta 
împotriva Austro-Ungariei să 

fie continuată... S-a recomandat membrilor cea mai 
mare prudenţă. Eminescu, 

redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca 
studenții transilvăneni de 

naţionalitate română, care frecventează instituțiile de 
învățământ din România pentru 

a se instrui, să fie puși să acționeze în timpul vacanței 
în locurile natale pentru a 

orienta opinia publică în direcția unei Dacii Mari. 

În afara agenţilor marilor puteri europene, o atenţie 
aparte i-o acordau lui Eminescu 

nenumărațţii agenţi ai Alianţei Universale Israelite. 

Și iată că, în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, gazda 
poetului, doamna Szoke, îi 

trimite avocatului mason - Titu Maiorescu un bileţel în 
care scria că Eminescu a 

înnebunit. Astfel, fără voia sa, ca plan al uneia dintre 
cele mai monstruoase conspirații 

anti-românești, Eminescu a fost internat de către dr. 


Alexandru Șuţu la „Caritatea” 


(Caritas) punându-i-se falșul diagnostic de alcoolism și 
sifilis. Studiul dr. lon Nica 

(Eminescu, structura somato-psihică, 1972) arată că, în 
acea perioadă, Eminescu era 

marcat de o mare suferință pe fond psihic, ca urmare 
a greutăților și luptelor politice 

prin care trecea, respectiv de o psihoză maniaco- 
depresivă. Cu toate acestea, un 

anume dr. Iszac i-ar fi pus lui Eminescu acel diagnostic 
care îi putea permite 

administrarea-unui tratament care să-l digtrugă fizic. 
La acea vreme, sifilisul nu 

cunoștea un tratament eficient, iar clinic se aplicau 
cele mai periculoase și distructive 

tratamente. Un astfel de tratament, cu efecte 
catastrofale pentru Mihai Eminescu a fost 
administrarea de doze de mercur, element care se știe 
că este extrem de toxic pentru 

om și că poate provoca moartea. Medicii i-au 
administrat lui Eminescu câte 20 de 

21 

fracțiuni a 4 grame de mercur, „când și o jumătate de 
gram poate să aibă acțiuni 

dăunătoare” precizează la rândul său specialistul 
român Ovidiu Vuia. Urmare acestui 

tratament Eminescu a suferit de o paralizie parțială, a 
fost internat, scos din ţară și mai 

apoi ucis în spital cu un bolovan cu care a fost lovit în 
cap. 

Studiul dr. Nica, foarte valoros de altfel, suferă de o 
mare eroare. Faptul că pune un 


diagnostic psihiatric lui Eminescu bazându-se pe o 


sursă nedemnă de încredere. Este 

vorba de ziarul Adevărul din 17 octombrie 1911 care, 
sub semnătura lui Alexandru 

Ciurcu, publica articolul „Din amintirile mele”. Or, până 
după al doilea război 

mondial, ziarele Adevărul și Dimineaţa au fost cele mai 
puternice și viclene organe de 

presă evreiești din românia. lată situația descrisă de 
A.C.Cuza în 1905: 

„În ziaristică, tot jidanii au introdus la noi în ţară tonul 
violent și trivialitățile presei revolver, prin care 
înjosesc orice discuţie și batjocoresc instituţiile și 
demnitarii țării,. 

În frunte, stă, firește, organul jidovesc Adevărul, al 
cărui comitet de redacţie se 

alcătuiește din următoarele ilustraţii cușer ale 
gazetăriei «române», ale căror nume le 

reproducem după actele unui proces de calomnie, în 
care numiții figurează - se 

înțelege - ca inculpați (Curtea cu Juraţi de Ilfov, 
Octombrie 1905): B. Braunstein - zis 

B.Brănișteanu; Albert Honigman - zis A. Fagure; A. 
Rosen - zis Nora; A. Fuchs - zis 

G. Mihail; S.Goldenberg - zis Munteanu; Lazar 
Kastenbaum - zis Castelan; E. 

Feinsilber - zis E. Emilian; E. Weber - zis Adrian Verea, 
și vor mai fi. 

Aceștia sunt conducătorii „opiniunii publice” a ţării 
românești... Străini de noi și 

potrivnici ființei noastre, ei ne discută interesele, ne 
judecă, fac reputaţiile prin galăgie 


și reclamă, și le desfac prin tăcere și calomnii, ei suie în 


slava cerului pe jidoviți și 

caută să înjosească pe adevărații români; ei 
terorizează pe funcționarii publici care 

voiesc să-și facă datoria; ei critică totul: religia, 
coroana, armata, justiția, 

învățământul...” 

De fapt, relatările mincinoase la adresa lui Mihai 
Eminescu, publicate în ziarul 

Adevărul din 17 octombrie 1911 se bazează pe 
închipuitele amintiri ale lui Grigore 

Ventura, cel ce ar fi fost lângă Eminescu când acesta a 
fost pus în cămașă de forţă și 

care ar fi relatat cum în cofetăria Capsa, agitând un 
pistol mare, Eminescu a spus că 

pleacă să-l împuște pe rege. Trebuie reținute două 
aspecte: 1. Gr. Ventura era mort de 

mulți ani când cotidianul evreiesc lansa „amintirile” 
sale menite peste timp să 

consolideze marea conspirație istorică anti-Eminescu; 
2.Ventura făcea parte din loja 

masonică Discipolii lui Pitagora din Galaţi (formată 
preponderent din evrei și greci), 

corespondenta locală a lojii Steaua României, din care 
făceau parte conspiratorii 

întemniţării lui Eminescu: Titu Maiorescu, Șuţu și 
ceilalți (de altfel, toţi ceilalți 

membri ai familiei Ventura făceau parte din loja 
masonică Steaua României). 

Informațiile de mai sus, privind falsul diagnostic pus lui 
Eminescu și otrăvirea sa cu 

mercur reies din studii mai vechi, nepopularizate, dar 


ele sunt depășite azi de studiile 


lui Calin L. Cernăianu demarate în anul 2000: Recurs 
Eminescu, Suprimarea 

Gazetarului și Conjuraţia anti-Eminescu. 

Trebuie arătat de la bun început că Mihai Eminescu nu 
a fost niciodată mason, în 

schimb cei mai mulți membri ai „Societăţii Literare 
Junimea” (din lași) și fruntașii 

Partidului Conservator, da! Toţi aceștia făceau parte, 
cum am arătat, din loja masonică 

Steaua României, iar Eminescu era „protejatul” Junimii, 
poetul Junimii. 

22 

Atât Titu Maiorescu, cât și Petre Carp, cei doi lideri ai 
Partidului Consen'ator din 

vremea respectivă aparțineau lojii masonice, dar cel 
mai important fapt este 

apartenența lui Alexandru Șuţu la această lojă, loja 
fiind de fapt chiar creată de familia 

de fanarioți Șuţu. Ce gândeau oare aceștia, când Mihai 
Eminescu compara exploatarea 

evreiasca a românilor cu exploatarea fanariotă? 

Loja Steaua României („l'Etoile de Roumanie”) a fost 
creată în 1866 de principele” 

Gheorghe M. (Iorgu) Șuţu, sub obedienţa lojii Marelui 
Orient al Franţei, lojă franceză 

apropiată intereselor mondiale evreiești, controlată de 
către evrei. De altfel, chiar 

trezorierul (finanţatorul) lojii Steaua României era un 
evreu, Adolf Hennig. Familia 

Şutu, familie de domnitori fanarioți (Mihai Şutu în Țara 
Românească, Alecu Șuţu și 


Mihai Gr. Șuţu în Moldova) era implicată social în 


politica româneasca în aceeași 

perioadă cu Mihai Eminescu. Astfel, Nicolae Șuţu era 
un reputat economist liber schimbist, curent atât de 
puternic combătut și de blamat de Eminescu, în timp 
ce 

Alexandru Șuţu, profesor universitar, trecea de 
reputat medic psihiatru, el fiind acela 

care l-a internat forțat pe Eminescu, contribuind activ 
la eliminarea sa fizică din 

peisajul socio-politic românesc. 

De altfel, se poate spune că până la un punct 
Eminescu fusese chiar creaţia lojii 

Steaua României, împotriva conducătorilor căreia s-a 
întors prin libertatea ce și-a luat o ca publicist, în chiar 
ziarele ce le conducea și care aparțineau indirect lojii 
masonice. 

De exemplu, se cunoaște ura ce o manifesta Eminescu 
în scris pentru perioada 

domniilor fanariote ce au pervertit conștiințele 
românești și au supt sângele poporului, 

pregătind astfel terenul pentru noua ocupație, 
evreiască. El lovea astfel în chiar 

creatorul lojii, în fanariotul Gh.M. Șuţu. 

În bună tradiţie masonică, loja Steaua României avea 
„de faţă” Societatea Literară 

Junimea, iar presa ei avea să fie asigurată de 
Constituțiunea (1866), apoi de Gazeta de 

lași (1867) și, în fine, prin Gazeta naţională (1871) - 
tribune politice ale membrilor 

lojii. Convorbirile literare (1867) făceau același oficiu în 
domeniul literaturii, istoriei 


și criticii literare. 


În 1866, în cadrul demersurilor pentru desemnarea 
unui principe străin pe tronul 

României, a apărut condiția apartenenţei acestuia la 
francmasonerie pentru a se obţine 

sprijinul internaţional al fraţilor masoni și al Alianţei 
Israelite Universale, cu atât mai 

mult cu cât emanciparea evreilor, deziderat masonic, 
rămăsese încă o chestiune 

deschisă. De aceea, în toamna anului 1866 lorgu Șuţu 
(mason iniţiat la Paris și 

„venerabi!” al lojii Steaua României) i-a propus 
principelui Carol | să devină 

francmason și șef al Francmasoneriei Române, sub 
obediența Marelui Orient al 

Franţei, ceea ce ar fi condus la ingerinţe străine în 
statul român, sub controlul Alianţei 

Israelite. Reacţia de refuz a casei regale a fost 
promptă, voința regală fiind întărită 

simbolic de interzicerea imediată a lojii masonice 
Discipolii lui Pitagora din Brăila , 

formată în cea mai mare parte din negustori greci și 
evrei. La acea vreme toate lojile 

masonice importante românești se aflau sub 
obediența Marelui Orient al Franţei, și 

astfel, indirect, obediente directivelor evreiești ale 
Alianţei Israelite, fiind toate 

înființate de „negustorul francez” Auguste Carence:: 
Steaua Dunării, Steaua 

României, Discipolii lui Pitagora, Înţelepţii din 
Heliopolis. (Oricum, peste câțiva ani 

B'nai B'rith se implică direct și creează la București 


lojile Înfrăţirea Sionului și 


Fraternitatea.) 

23 

Atitudinea general favorabilă românilor din partea 
regelui Carol | al României (fostul 

principe Carol) față de pretenţiile evreilor, precum și 
refuzul său de apropiere de lojile 

masonice filoevreiești, nu putea decât să-i oblige pe 
conspiratori să monteze un 

scenariu anti-regal, în care „antisemitul” Eminescu, 
înarmat cu un mare pistol se 

ducea „la Palat să îl împuște pe rege”, motiv pentru 
care a fost pus în cămașa de forță 

și internat. La rândul ei, opinia publică românească n- 
ar fi putut fi liniștită dacă 

Eminescu ar fi fost pur și simplu concediat de la 
Timpul. Totodată, gura acestuia nu ar 

fi fost astfel închisă, căci ar fi putut găsi altă tribună de 
la care să își afirme poziţia 

puternic naționalistă. De aceea, el trebuia făcut nebun. 
Și cine a lansat versiunea că 

Eminescu a scos un pistol pentru a se duce să-l 
împuște pe rege? Conform evreilor de 

la Adevărul, afirmaţia fusese cândva susținută de către 
doamna Capsa, evenimentul 

petrecându-se chipurile în cafeneaua literară Capsa. 
Nimeni din epocă nu a putut 

confirma această poveste, dar știm că și soțul 
patroanei, domnul Capsa, era membru al 

aceleiași loji masonice ca și ceilalți conspiratori, loja 
Steaua României. 

Societatea Junimea a rămas cunoscută în istoria 


literaturii române ca promotoare a lui 


Mihai Eminescu, |. L. Caragiale, lon Creangă și loan 
Slavici, care aveau să 

colaboreze la periodicul editat de Junimea, Convorbiri 
Literare. Teoreticianul Junimii 

era Titu Maiorescu, dar principala sa activitate era 
aceea de avocat, de pe urma căreia 

a dobândit o importantă avere. Profesor universitar la 
lași și decan al Facultăţii de 

Filozofie, a fost înlăturat din învățământ în urma unui 
proces de imoralitate. Din 1868 

s-a dedicat avocaturii, iar din 1870 a intrat în politică. 
Este poate important să aflăm 

numele clienților lui Maiorescu din perioada în care 
Eminescu a fost lichidat fizic și 

spiritual. Aceștia sunt: Warschawsky, Rafalovich, 
Boboritz, Hessen și Kalinowsky, 

Rubinstein și Hirschler, adică o clientelă cosmopolită 
preponderent evreiască, atât de 

ostilă lui Eminescu! 

Pe bună dreptate se poate pune întrebarea: de ce 
istoria nu publică, în general, astfel 

de corelaţii ale faptelor, privind viaţa și moartea lui 
Mihai Eminescu? Concluziile sunt 

triste! Chiar George Călinescu, când a scris Viaţa lui 
Eminescu, a acceptat orice 

informație, din orice sursă, fără a o prelua critic, 
singura sa preocupare fiind realizarea 

unui roman biografic. De-a lungul carierei sale, 
Călinescu a colaborat, chiar, cu cei 

implicaţi în compromiterea lui Eminescu. Astfel, când 
editează revista literară Lumea, 


Călinescu își lia ca principal colaborator pe B. 


Brănișteanu, care nu este altul, așa cum 

am arătat mai sus, decât evreul B. Braunstein, editor al 
ziarului Adevărul, ce întina 

memoria lui Eminescu, perpetuând conspirația privind 
nebunia acestuia. De altfel, o 

mare sumă de critici literari români sunt de fapt evrei 
camuflați de nume românești, 

conștienți de activitatea antievreiască a poetului 
naţional al României și voluntar 

interesaţi și angajaţi în menţinerea mitului „Eminescu 
dement”, ca și de salvarea în 

istorie a onorabilităţii conspiratorilor asasini. Așa este 
și cazul criticului literar Zigu 

Ornea, considerat o somitate a culturii românești, 
evreu din Botoșani care și-a făcut 

chiar o carieră din anumite subiecte care se leagă de 
viața lui Eminescu, precum: 

Junimismul (1966), Junimea și junimismul (1975), Viaţa 
lui Titu Maiorescu vol. I-II 

(1986-1987). [Zigu Ornea, care a exercitat în anii 90 și 
funcţia de director al editurii 

evreiești Hasefer, are totuși meritul de a fi precizat că 
bancherul rus Warszawsky, 

deconspirat de Eminescu ca ruinător al ţărănimii 
române, era de fapt evreu]. 

Am arătat mai înainte că familia fanariotă Șuţu era o 
familie de masoni, aproape toți, 

în România, fiind afiliaţi lojii Steaua României. 
Acordăm o atenţie specială acestora 

deoarece unul dintre ei a semnat condamnarea lui 
Eminescu: medicul Alexandru Șuţu. 


24 


lată situaţia prezentată de amplul dicționar masonic 
publicat de Horia Nestorescu 

Bălcești: 

- Mihail Şutu (1730-1802), domnitor fanariot al Ţării 
Românești, apare în 1794 ca 

venerabil al unei loji masonice din lași. 

- Alexandru Nicolae Șuţu (1830-1877), principe, a 
locuit la Paris și a făcut parte din 

cel puțin 4 loji masonice, gr. 30 de iniţiere, deputat în 
Adunarea Generală a Marelui 

Orient al Franţei; 

- Gheorghe M. (Iorgu) Șuţu (1817-1875), principe, mare 
proprietar, fiu al 

domnitorului Mihail Şutu, gr. 30 de iniţiere, membru al 
lojii Sincere Amitie (Paris) și 

întemeietor al lojei Steaua României. 

- Constantin Șuţu (1820-?), afiliat la lași lojei Steaua 
României, a devenit ministru; 

- C.N. Șuţu, rentier, „frate” în loja Steaua României; 

- George Şutu, proprietar, membru în loja Discipolii lui 
Pitagora din Galaţi, cea care 

avea să fie interzisă de Carol |, când lorgu Șuţu i-a 
cerut principelui (regelui) să intre 

în masonerie; 

- Nicolae Gr. Șuțu (1840-?), membru al lojei Steaua 
României, secretar general al 

Consiliului de Miniștri. 

- Alexandru Gr. Șuţu (1837-1919), iniţiat în loja Steaua 
României, profesor 

universitar la București, autor al lucrării Psihiatria 
modernă, publicist și traducător, 


membru al societăţii literare Junimea, complicele lui 


Titu Maiorescu în lichidarea lui 

Mihai Eminescu. 

Studiile lui Călin L. Cernăianu și-au propus mai ales să 
descurce „iţele foarte 

încurcate dintr-o singură zi din viața lui Eminescu, zi de 
răscruce când este scos în 

condiţii misterioase și prin mijloace violente din viața 
publică”, . dar și antecedentele 

și urmările acestei zile. 

„Așadar - își începe acesta unul dintre studii -, la 28 
iunie 1883 Eminescu a înnebunit. 

Simplu ca bună ziua!” Cel care a fost cel mai direct 
implicat în aceasta acţiune a fost 

Titu Maiorescu, „protectorul” mason al poetului, 
secondat de medicul Alexandru 

Șuţu. Un avocat și un medic, membri ai aceleiași loji 
masonice. Nici nu se putea 

tandem mai potrivit pentru a distruge pe cineva. În 
Jurnalul lui Maiorescu s-a găsit 

următoarea notă, din ziua fatală: „Foarte cald! În zilele 
trecute încercări de aranjament 

cu Alex. Soutzo...”, referire la combinaţia cu doctorul 
Şutu. În aceeași zi, 28 iunie 

1883, la 6,30 dimineața, Maiorescu și inginerul Simţion 
(apropiat de-al lui Maiorescu) 

s-au dus la ospiciul particular al doctorului Șuțu și au 
convenit cu acesta ca în aceeași 

zi lui Eminescu să i se facă internarea pentru o lună de 
zile. Aceasta avea însă să se 

prelungească și să se repete pentru câţiva ani, până la 
uciderea sa. „Prin acest demers 


ilegal - arată C. Cernăianu - avocatul Maiorescu 


acționează contra principiilor 

fundamentale ale Dreptului, aranjând internarea lui 
Eminescu în lipsa garanţiei că 

«protejatul» s-ar fi alienat și stabilind - pe ce criteriu? - 
o anume perioadă a șederii 

acestuia în ospiciu.” Ajuns acasă, Maiorescu îl anunţă 
pe Theodor Rossetti (mare 

25 

maestru comandor al Marelui Orient al României, 
totodată membru, ca și Maiorescu, 

al lojii masonice Steaua României, la acea dată 
președinte al Curţii de Casaţie) că 

treaba este pusă pe roate: „apoi am venit acasă, am 
înștiințat încă pe Th. Rosetti 

despre aceasta” (din Jurnal). Un al doilea bilet îl trimite 
lui W. Kremnitz, al cărui sens 

rămâne obscur și secret: „Din păcate, încă incert. 
Altfel, toate bune!” (traducerea 

corectă a celei de a doua propoziţii ar putea fi: „Șuţu în 
regulă”, textul de mâna, în 

germană, al lui Maiorescu, Sonst alles gut, semănând 
mai degrabă cu Soutz alles gut). 

Al treilea bilet trimis de Maiorescu este către Mihai 
Eminescu, pe care îl cheamă să îi 

facă o vizită. Plecând de la redacţia ziarului Timpul, 
Eminescu călca în cursa întinsă. 

Maiorescu îl roagă să se deplaseze la complicele său 
Simţion sub pretextul 

transmiterii unui bilet, ceea ce Eminescu și face. 
„Săracul de el, a cerut 2 lei pentru 

birjă, a plecat și de acolo l-au dus la Soutzo” (la Șuţu), 


își amintea fiica lui Maiorescu 


despre sfârșitul vizitei lui Eminescu. Într-ade-văr, 
ducându-se la inginerul C-tin 

Simţion, Eminescu este așteptat de haidamacii lui 
Şutu, este imobilizat, urcat într-o 

birjă sau în duba ospiciului și dus la Șuţu. „Acolo nu va 
mai fi gazetar, ci numai biet 

smintit. Planul fusese îndeplinit cu succes. Gazetarul 
Eminescu era «ocrotit» într-o 

casă de sănătate” (C. Cernăianu). 

Urmează planul doi al conspirației: legendarea 
nebuniei. Mai întâi se arată că gazda 

poetului s-ar fi adresat lui Maiorescu cerându-i, printr- 
un bilet, ajutorul, deoarece 

„Eminescu a înnebunit”. Minciuna nu rezistă, deoarece 
Maiorescu se apucase să 

aranjeze internarea fără a-l vedea pe Eminescu, pentru 
a-i verifica starea sănătăţii, iar 

sursele legendei se contrazic: mai întâi, biletul a ajuns 
la o ora ulterioară plecării lui 

Maiorescu la Șuțu; apoi, sunt două variante privind 
persoana care ar fi trimis biletul, 

Slavici în prima, soţia sa născută Szoke, în a doua. 
Privitor la criza de demenţă 

manifestată în public de Eminescu, cum că ar fi scos 
un pistol spre a se duce să îl 

împuște pe rege, ea a fost fabricată târziu (spre a nu 
mai putea fi verificată) și lansarea 

ei publică s-a pus prin presa evreiască pe seama 
masonului Gr. Ventura (deși acesta 

nu a relatat niciodată așa ceva în timpul vieţii sale). 
„Lipsa oricărei menţiuni [în 


Jurnalul zilnic al lui Maiorescu] privind pretinsele 


ameninţări făcute de Eminescu cu 

revolverul... par să arate că toate acestea constituie 
zvonuri care nu fuseseră încă 

inventate la data la care Maiorescu și-a completat 
jurnalul; de altfel, cum am arătat, 

povestea a fost pusă în larga circulație de către evreii 
de la Adevărul în 1911). În 

aceeași zi, a «internării» lui Eminescu, la ora 17 
Maiorescu pleacă în străinătate 

pentru o perioada de o lună și jumătate. Din această 
clipă și până la revenirea sa, 

Eminescu nu mai putea fi eliberat din ospiciu nici 
măcar la cererea rudelor, pentru că 

persoana care îl internase era, totodată, singura 
abilitată legal să ceară externarea lui.” 

(C. Cernăianu) 

Toţi cunoscuții lui Eminescu, mai ales conspiratorii, 
pleacă rapid în străinătate, în 

timp ce presa publică o știre anostă: „DI. Mihai 
Eminescu, redactorul [șef al] ziarului 

Timpul, a înnebunit. DI. Paleologu va lua direcțiunea 
sus-zisului ziar”. 

„Flagrantele ilegalităţi comise pentru înlăturarea lui 
Eminescu din viaţa publică - scrie 

C. Cernăianu - arată că liderii Junimii [împreună cu alți 
masoni din loja Steaua 

României] erau capabili să ascundă răpirea și 
sechestrarea unei persoane, spre ao 

supune cu de-a sila unui tratament care nu-i era 
necesar, după care, tot ei, folosind 

falsuri și dezinformări, creau victimei o imagine 


melodramatic deformată, dar 


suficient de credibilă încât să reziste vreme de mai 
bine de un secol. Așa s-a născut un 

26 

veac de falsă compătimire, un veac în care abilitatea 
câtorva a făcut ca revolta publică 

să fie înlocuită cu mila. În acest context, chiar este de 
crezut că, dacă Eminescu ar fi 

fost nebun cu adevărat, iar Junimea ar fi dorit sa 
încerce recuperarea lui, nu ar fi fost 

capabilă de a-l interna fără tam-tam?... 

Una peste alta, între ilegalităţile comise de Șuţu în 
clipa preluării lui Eminescu sunt și 

următoarele: 

- l-a primit pe Eminescu în ospiciul sau (particular?), cu 
toate că acesta, nesuferind o 

recidivă, boala lui era incertă și, prin urmare, trebuia 
să stea fie la un spital, fie în 

arestul Poliţiei (cum avea să se procedeze, la 6 
noiembrie 1886, la lași); 

- l-a internat pe Eminescu în lipsa unei cereri scrise de 
admitere, care să cuprindă 

„numele, prenumele, profesiunea, religiunea, etatea, 
domiciliul, atât al pătimașului cât 

și al petiționarului”, alături de informaţii privitoare la 
„felul de relaţiune ce ar fi având 

acesta din urmă cu smintitu!” (Decretul 1012, articolul 
8); 

- l-a acceptat fără „vreun act medical subscris de doi 
medici”; 

- nu a respectat intervalul maxim în care medicii 
trebuiau să se pronunţe asupra stării 


sănătăţii pacientului (3 zile), semnând așa-numitul lui 


certificat medical după o 

săptămână de la internare; 

- nu a înștiințat Administrația specială” asupra 
internării; 

- nu a solicitat constituirea unei comisii care să-l 
examineze pe Eminescu; 

- nu a întocmit Buletinul unde va scri cauza admiterii” 
(Decretul 1012, articolul 16)... 

Crimă acoperită cu un certificat medical. În destinul lui 
Eminescu, biletul scris și 

semnat de doctorul Al. Șuţu la 5 iulie 1883 și acceptat 
drept „certificat medica!” a 

jucat un rol fundamental, fără el lipsind absolut orice 
temei legal care să justifice cât 

de cât internarea. (Degeaba și-a pregătit avocatul 
Maiorescu un alibi atât de solid ca 

plecarea din ţară, tocmai în acea zi?). În plus, acest fals 
document avea să fie folosit în 

viitor, simpla lui existență permițând declararea unor 
„recidive” și făcându-le credibile 

pentru publicul larg și pentru amicii de bună-credinţă. 
Majoritatea biografilor lui 

Eminescu au considerat acest document un fel de 
înscris sacru, asupra căruia nu se 

poate face nici un comentariu. Ei nu au intrat la idei 
nici măcar atunci când 

diagnosticul iniţial, stabilit de Șuţu, a fost înlocuit cu 
altele, puse de alţi medici, sau 

când au văzut că a fost supus tratamentului folosit în 
altă boală decât cea declarată... 

Încercarea lui Șuţu de a induce în eroare, astfel încât, 


pe baza unei probe materiale 


plăsmulite, să obțină o decizie judecătorească, prin 
care Eminescu să fie privat de toate 

drepturile lui civile, mi se pare indiscutabilă. La toată 
această mizerie, l-a avut 

permanent alături pe Titu Maiorescu, omul care, avem 
motive s-o credem, a și inițiat 

acest demers odios. Potrivit jurnalului intim al acestuia 
din urmă, mai mult sau mai 

puţin conștienți de ceea ce fac, doctorul Șuţu și 
Simţion i-au devenit complici, într-o 

faptă necugetată... 

27 

Pus în cămașă de forță, Eminescu a fost predat 
„Spitalului Israelit „Caritas”. De ce 

doctorul Şuţu numea acest stabiliment [din strada 
Plantelor nr.9, unde a fost închis 

Eminescu] „Institutul Caritatea” și nu „Institutul 
Caritas”? Era Caritatea o subunitate a 

Spitalului Caritas ori o asociere în care Șuţu, proprietar 
al terenului, era parte? Se 

găsea în strada Plantelor un fel de secție specială a 
Spitalului Caritas, profilată 

exclusiv pe suferinzii de boli psihice? Asta ar însemna, 
însă, că Eminescu a fost, de 

fapt, internat la „Spitalul Israelit Caritas”... O altă 
ciudăţenie ar fi aceea că, din câte 

se cunosc, Eminescu nu a fost niciodată prea 
simpatizat de evrei, reacția unora dintre 

dumnealor faţă de el fiind atât de impulsivă chiar și 
astăzi. În 1922, Radu D. Rosetti 

informa opinia publică: «Se știe că Mihail Eminescu... 


între sfârșitul lui 1884 și 


începutul lui 1889 părea vindecat, când, în 1889 
autoritățile sesizate de cei în drept au internat din 
nou în Spitalul [Israelit] Caritas din București».” 
Odată închis, Eminescu a fost practic scos de sub 
protecția publicului și chiar a 

rudelor sale. La 18 iulie 1883, fratele lui Mihai 
Eminescu, Matei, îi scria lui 

Maiorescu: „Sunt informat că fratele meu Michai 
Eminescu este serios bolnav; vă rog 

din suflet răspundeţi-mi urgent unde se găsește ca să 
vin a-l lua la mine pentru vreun 

an și dacă binevoiţi a-mi arăta adevărata stare 
materială a lui ca să vin pregătit, căci 

am vreo 200 de galbeni într-un loc - îi iau și-i 
cheltuiesc toți pentru el”. Titu 

Maiorescu s-a prefăcut însă că nu a primit scrisoarea 
lui Matei Eminescu. La rândul 

ei, Veronica Miele nu a putut pătrunde în Institutul 
Caritatea (Caritas) și nici măcar nu 

a putut afla dacă Eminescu era sau nu internat aici. 
La câteva luni de la îndepărtarea lui Eminescu de la 
Timpul și din viaţa politică, 

Maiorescu își nota în Jurnal: „mare recunoaștere a 
importanţei mele politice”. 

Următorul pas a fost acela al îndepărtării din țară a lui 
Eminescu. Însoţit de gardieni, 

el a fost transportat ilegal la Viena, în data de 20 
octombrie 1883. În momentul 

plecării din Gara de Nord, Eminescu i-a strigat lui 
Maiorescu, prezent la plecarea sa: 

„Dr. Robert Mayer, marele moment, o conspirație...” 


Este posibil ca Eminescu să îi fi 


făcut, astfel, o aluzie lui Maiorescu asupra legăturilor 
acestuia cu baronul Mayer, 

ambasadorul Austriei la București și la implicarea celor 
doi în conspirația împotriva 

sa. De altfel, în data de 2 decembrie 1883, deci la mai 
puţin de două săptămâni, Titu 

Maiorescu nota în Jurnalul său: „La ora 12, prânz la 
baronul Saurma (ministru 

plenipotenţiar german), cu baron Mayer (ministru 
plenipotenţiar austriac) și cu contele 

Monts și consilierul aulic Metz”. 

Odată plasat într-un ospiciu din Viena (Dobling), 
Eminescu intră sub observaţia celui 

mai mare dușman al său, filo-evreul P.P.Carp, care deși 
politic în opoziție faţă de 

guvernarea de la București, primise de la guvernanţii 
liberali postul de ambasador al 

României la Viena. P.P.Carp îl și vizitează, în data de 5 
februarie 1884 și consideră, 

savant, că Eminescu nu este perfect vindecat: „Ochiul 
este cam tulbure, mâinile slabe 

și degetele ascuțite”, deci încă nu ar fi indicat a se 
întoarce în România, așa că mai 

este plimbat prin Italia și ajunge la București în 27 
martie 1884, iar pe 7 aprilie 1884 

este expediat la lași. Maiorescu scria: „Când l-oi ști pe 
Eminescu plecat, ajuns cu bine 

și așezat la lași, atunci abia îmi voi permite să mă 
gândesc la ale mele!” Eminescu 

avea să spună, la rândul său: „m-au târât prin Italia... 
acum m-au târât din nou la 


lași...” Un fapt trecut sub tăcere zeci de ani până după 


moartea sa, este acela că în 

Italia, atunci când a scăpat de sub atenția 
supraveghetorilor români, Eminescu a fost 

capturat de poliție și predat acestora. Dar atuncea el 
era considerat, în acte, un om 

28 

sănătos și liber, ceea ce dovedește că urzeala 
conspirației împotriva lui Mihai 

Eminescu conţinea, pe lângă masonerie și oculta 
evreiască, și puterea politică a 

statelor europene. 

Pentru trimiterea și supravegherea lui Eminescu în 
străinătate, Maiorescu îl 

desemnase pe Al. Chibici-Rîvneanu. Acesta nu a pus 
însă niciodată pe hârtie relatarea 

celor câteva luni de deplasare în străinătate a lui 
Eminescu, motivându-și reținerea 

astfel: „Europa braucht Ruhe” (Europa are nevoie de 
liniște). „Situaţia lui Chibici are 

ceva paradoxal - apreciază C. Cernăianu. Pe de o 
parte, puţinele povestioare pe care 

le-ar fi istorisit unor amici sunt de natură să probeze 
nebunia lui Eminescu, dar, pe de 

altă parte, prin cele trei cuvinte citate, el afirmă exact 
contrariul..., din cuvintele lui 

Chibici transpar două elemente: Eminescu era o 
problemă nu atât internă, cât externă, 

el interesând (fapt dovedit) anumite mari cancelarii 
europene și, în al doilea rând, el 

nu era bolnav - un nebun autentic nefiind periculos 
decât pentru sine și pentru cei din 


imediata lui apropiere”. 


Sfârșitul. Ce s-a întâmplat? La sfârșitul anului 1888 
„locuitorii Capitalei află cu o 

plăcută surprindere că Eminescu a revenit și s-a alipit 
ca redactor al unui ziar politic 

important”. Parcă ar fi fost un blestem activitatea de 
jurnalist pentru Mihai Eminescu. 

Nu au trecut nici trei luni de zile (în altă variantă mult 
mai puțin) de când Eminescu 

și-a reluat activitatea de ziarist și, la 3 februarie 1889 
(conform doctorului Șuţu, în 

ianuarie 1889), el a fost ridicat prin ordinul Poliţiei 
Capitalei și dus la Spitalul Caritas, 

internat, supravegheat și supus tratamentului medical. 
Mai ţineţi minte pe cine 

înștiința în primul rând Titu Maiorescu, în 28 iunie 
1883, că a perfectat aranjamentul 

cu Șuțu privind internarea lui Eminescu ca nebun? Pe 
colegul și superiorul său mason, 

pe Theodor Rosetti, adăugând în propriul Jurnal: 
„Numai de s-ar face asta fără 

greutate!”. Acum, însă, în 1889, conspiratorii masoni 
din 1883 aveau puterea politică. 

Acum, când loja masonică Steaua României, 
controlând Partidul Conservator 

conducea statul, când Theodor Rosetti era prim- 
ministru și ministru de interne, când 

Titu Maiorescu era ministru al cultelor, Mihai Eminescu 
a fost internat prin ordin al 

Poliției Capitalei și ucis brutal în spital de către un 
„smintit”. 

Dilema dacă Institutul Caritatea, în care a fost internat 


Eminescu de către tandemul 


Maiorescu-Șuţu în mai multe rânduri, este același cu 
Institutul/Spitalul [Israelit] 

Caritas din Dudești, este rezolvată de către chiar 
Maiorescu, care în Jurnalul său, la 28 

ianuarie 1886, nota: „experimente de hipnotizare la 
Spitalul Caritatea în Dudești”. 

Spitalul „Caritatea” din Dudești nu există, la adresa 
respectivă găsindu-se însă spitalul 

evreiesc „Caritas”, ceea ce dovedește că, în gura 
multor români din epocă, evreiescul 

Caritas devenea Caritatea. Mai reținem, ca fapt divers, 
și că masonii erau preocupați 

de a participa împreună cu evreii la „experimente de 
hipnotizare” desfășurate în 

institutele acestora. 

Vom cita în continuare din notele doctorului N. 
Tomescu, unul dintre medicii care s au ocupat de 
Eminescu. Trebuie reținut de la început că, prin forța 
lucrurilor, acest 

medic făcea totuși parte din echipa conspiratorilor și a 
încercat să-l scoată vinovat tot 

pe Eminescu: 

„Articulația cuvintelor este normală. El pronunţă bine 
și clar și nici scandare, nici 

gângăvie, nici bolboroseală, nici acele diverse 
defectuozități așa de comune în 

maladiile cerebrale nu s-au putut observa până în 
ultimele zile ale vieţii sale... 

29 

Oricum ar fi, sfârșitul total nu părea a fi iminent, căci el 
se nutrea bine, dormea și 


puterile se susțineau cu destulă vigoare. Un accident 


însă de mică importanţă a 

agravat starea patologica a cordului și a accelerat 
moartea. 

lată în ce a constat acel accident. Într-o zi, pe când se 
preumbla în ograda institutului, 

Eminescu primește în regiunea parietală stângă a 
capului o mică piatră cu care un 

bolnav se juca, învârtind-o legată de o sfoară. Aceasta 
i-a produs o plagă de câţiva 

milimetri care interesa numai pielea și care s-ar fi 
cicatrizat repede dacă Eminescu, în 

obiceiurile sale de necurăţenie, n-ar fi ridicat de mai 
multe ori pansamentul și nu și-ar 

fi frecat plaga cu diferite substanțe murdare.” 
Urmează autopsia. Creierul avea o greutate de 1490 
gr, iar lobul stâng era cu 25 gr 

mai greu decât lobul drept. Nu se constată nimic 
important ca indicii de boală. Dr. 

Tomescu, concluzionează: 

„Eminescu n-a fost sifilitic. Ideea aceasta s-a născut din 
doctrina eronată ce profesa 

o școala germană că paralizia generală este totdeauna 
o manifestaţiune sifilitică, tot 

așa de neadevarată ca aceea care susține că toate 
sclerosele cerebro-spinale sunt de 

origine sifilitică... Adevărata cauză a maladiei lui 
Eminescu pare a fi surmenajul 

cerebral, oboseala precoce și intensă a facultăţilor sale 
intelectuale.” 

Dr. Tomescu uită însă să adauge că tratamentul însuși 
aplicat lui Eminescu (mercur, 


morfina ș.a.) au fost de natură să îl îmbolnăvească. 


La 15 iunie 1889, Titu Maiorescu nota: 

„Pe la 6 ore a venit Stemill [un evreu!]și Vitzu la mine 
să-mi spună că astăzi pe la 3 

ore a murit Eminescu în institutul de alienaţi al d-rului 
Sutzu, de o embolie”. 

La nici o săptămână după funeralii, Harieta, sora lui 
Mihai Eminescu afirma: 

„Atâta vă spun și vă rog să spuneţi la toţi, că 
nenorocitul meu frate a murit în cea din 

urmă mizerie și moartea i-a fost cauzată prin 
spargerea capului ce i-a făcut-o un 

nebun, anume Petre Poenaru. Să ferească Dumnezeu 
și pe cei mai răi oameni din lume 

să fie instalaţi la doctorul Șuţu”. 

30 

Răscoala ţăranilor 

Începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, evreimea 
khazară din Moldova devenea 

stăpână pe averea imobiliară prin intermediul 
instrumentelor de credit și reușea chiar 

să torpileze întemeierea Băncii Naţionale Române care 
- spre paguba cămătarilor și 

bancherilor evrei - ar fi reglat și ordonat circulația 
financiară și ar fi pus bazele unei 

instituții naţionale de credit. Prin instrumente de credit 
și ipoteci, evreii au reușit să-și 

subordoneze în Moldova o bună parte din marea 
proprietate funciară boierească, 

devenind astfel proprietarii de fapt ai acesteia. 

În 1848 revoluționarii moldoveni, foarte mulţi dintre ei 
masoni idealiști, care nu 


cunoșteau relațiile de subordonare a lojilor masonice 


față de Alianța Universală 

Israelită, au alcătuit un comitet în frunte cu Vasile 
Alexandri pentru redactarea 

programului revoluționar, intitulat „Petiţia 
Proclamațţie”, care avea 25 de puncte. 

Reformele economice stipulate de acest program au 
fost însă speculate de evreime în 

folos propriu și în dauna economiei naţionale. 

Evreii au preluat din Petiția-Proclamaţie lozinca 
„dezvoltarea comerțului” pe care au 

exploatat-o însă pentru dezvoltarea comerțului 
evreiesc, sub protecţia politică a 

Alianţei Universale Israelite și cu sprijinul capitalului 
financiar internaţional evreiesc, 

beneficiind de o propagandă susţinută prin presa 
subordonată din Principatele 

Române și din străinătate. După Revoluţia de la 1848, 
cei mai mulți arendași de moșii 

erau evrei, iar la sfârșitul secolului XIX se organizaseră 
deja în mari trusturi 

arendășești, punând mâna pe furniturile publice, pe 
perceperea accizelor și a 

comerțului de bancă, își întăriseră hegemonia în 
comerțul cu amănuntul și debutaseră 

în comerțul mare și în industrie - activitate de 
pionierat. Petrolul și aurul verde, 

pădurile, cu industriile aferente, devin cu timpul 
obiectivele principale ale războiului 

economic dus de evrei și va avea efecte devastatoare 
pentru ţară. Nu le scapă din 

mâini nici prostituția sau comerţul cu carne vie. 


lată numai un exemplu al înlăturării românilor din 


activităţile rentabile: la lași, în 

1839, existau 627 breslași români, pentru ca în 1909 să 
mai fie doar 71, în schimb 

existau acum 556 de breslași evrei. 

Arendașii evrei sau „cămătarii de pământ” - cum îi 
denumea Dr. G.D. Creangă în 

lucrarea sa „Situaţia arendașilor faţă de chestiunea 


PAL 


țărănească” - erau organizaţi în 

trusturi, încurajate în mare măsură din afara ţării, de 
unde consorții iudaice le puneau 

la dispoziție capitalul necesar pentru a putea pătrunde 
masiv în agricultură. 

Motivul pentru care boierimea autohtonă și-a arendat 
moșiile către evrei, 

suspendându-și astfel dreptul la proprietatea funciară, 
este același pe care l-a avut cu 

mult înainte și aristocrația poloneză, șleahta, și care 
dusese la răscoalele țăranilor 

poloni, apoi ale cazacilor: fuga de muncă și de 
răspundere, luxul nemăsurat, obiceiul 

de a sta în străinătate și de a petrece, decadenţa 
moravurilor etc. Toate acestea 

necesitau sume mari de bani, puse la dispoziție de 
evreul cămătar care obținea arenda 

cu toate privilegiile acordate boierului: dreptul de a 
avea cârciumă, brutărie, 

măcelărie, de a ţine farmacie, de a vinde peștele 
heleșteelor, de a percepe taxe la 

vaduri și pentru pășunat, de a tăia pădurile. În 1903, în 
Țara de Sus, 399 de evrei 

țineau în arendă 45,57% din proprietățile (moșiile) de 


peste 50 de hectare, în timp ce 


31 

altă pondere, de 48% din proprietatea funciară (cu o 
suprafață de 497.979 hectare), 

erau exploatate de evrei în asociere cu arendași de 
altă etnie, chiar și cu ciocoi români. 

Așa cum am arătat, spre sfârșitul secolului XIX și în 
primul deceniu al secolului XX, 

evreimea care se ocupa cu exploatarea proprietăţii 
funciare era organizată în trusturi 

arendășești, unul dintre cele mai mari trusturi 
arendășești evreiești fiind cel al fraţilor 

Fischer: Marcu zis Mochi, Kalman, Froim, Schoel și 
Avram. În 1904 acest trust 

stăpânea și exploata la sânge 237.863 ha pământ 
arabil, iazuri, pășuni, alcătuind o 

feudă cu 79 de comune rurale, botezată „Fischerland”, 
pe teritoriul căreia circula 

moneda Fischerilor, și nu moneda naţională. Până și 
pentru a-și adapă vitele la iaz, ca 

și pentru lut, ţăranii plăteau taxă evreilor Fischer. 
Frații Fischer, reprezentați de Mochi, reușiseră să 
realizeze un adevărat stat în stat, 

Fischerland-ul fiind premergătorul Judenland-ului 
(Țara Evreilor) proiectat de Alianța 

Universală Israelită. Tot astfel, mai existau și alți capi 
de trusturi arendășești: Gastiner 

din Botoșani, Gutman din Roman, Juster și Mendel din 
Brăila. La 6 martie 1905, D. 

Sturza a interpelat guvernul, afirmând că numai 
Fischerii au arendat de la stat 159.334 

ha, de la Casa Școalelor, Eforia Sfântului Spiridon, de la 


societăți private și de la 


particulari. 

Arendașii evrei din România se subordonau, de fapt, la 
acea dată, strategiei rabinului 

Reichorn din Praga, care, in 1896, alcătuise planul de 
iudaizare a proprietăţilor 

funciare după cum urmează: «în numele justiției 
sociale și a egalităţii, vom împărți 

marea proprietate la țărani care, fiind lipsiţi de 
mijloace de exploatare, se vor adresa 

nouă, devenind datornicii noștri, iar capitalurile 
noastre făcându-se stăpâne, noi vom 

fi marii proprietari și puterea va fi a noastră». 
Documentul rabinului Reichorn a fost 

descoperit târziu lumii creștine, într-o sinagogă din 
Madrid, și publicat de ziarul 

italian Accecicilo Tardi din 8 Octombrie 1938. 

Acesta este motivul real pentru care francmasoneria, 
manipulată la rândul ei, a 

stimulat pretutindeni reformele agrare, evreii pândind 
momentul când, după reformă, 

țărănimea împroprietărită, lipsită de inventar agricol, 
trebuind să plătească diferite 

impozite, a apelat la capitalul cămătarilor, arendașilor, 
băncilor evreiești, devenind, 

prin polițele și dobânzile la dobândă, sclava acestora. 
Prin legea rurală de la 1864 s-au 

împroprietărit în Principatele Unite (Țara Românească 
și Moldova) aproape 468.000 

familii de țărani cu 17.666.000 hectare. 

La condamnabila practică de a-și arenda proprietăţile 
agricole trusturilor evreiești s-au 


pretat, din păcate, nu numai persoane particulare, ci și 


așezăminte de binefacere, ba 

chiar și statul, care, de exemplu a dat în arendă 
evreilor 28.000 de pogoane de pământ 

ale domeniului Jegălia. Totodată, prin interpuși, de 
obicei oameni politici veroși sau 

proprietari dornici de câștiguri ușoare, trusturile 
evreiești cumpărau moșii pe care apoi 

le arendau de la proprietarii lor nominali pe o durată 
de 99 de ani. 

La începutul anului 1907, în România Mică arendașii 
evrei atingeau cifra de 915, 

având o suprafață arendată de 1.113.147 ha, în afara 
pădurilor. 

Oferind preţuri mult mai mari decât cele practicate 
până atunci, trusturile evreiești 

urmăreau un plan bine chibzuit, acela de a distruge 
inventarul de proprietate al 

boierului care arenda. Odată realizat acest obiectiv, în 
cele mai multe cazuri, 

32 

proprietarul nu mai era capabil să refacă inventarul 
necesar exploatării eficiente a 

proprietății și, ca urmare, era nevoit să-și arendeze 
mai departe moşia trustului, de 

data aceasta, însă, la prețurile impuse de arendaș. 
Metodele de exploatare ale arendașilor evrei, fie 
individuali, fie organizaţi în trusturi, 

erau în general asemănătoare. O parte din moșii le 
subarendau ţăranilor cu prețuri de 

patru ori mai mari decât preţul la care ei arendaseră; 
altă parte era exploatată sângeros 


folosind munca ţăranilor nevoiaşi înrobiţi prin Legea 


tocmelilor agricole, polițe cu 

clauză penală și dobânzi la dobânzi. Când țăranii 
moldoveni de pe moșiile trustului 

Fischer nu acceptau condiţiile, Mochi Fischer aducea 
muncitori agricoli ruteni din 

Bucovina. Al doilea nivel al exploatării consta în faptul 
că ţăranul era obligat să-și 

cumpere toate bunurile de consum numai de la 
prăvăliile arendașului sau ale trustului, 

unde preţurile erau zdrobitoare. Analiza făcută de 
Eminescu tocmelilor agricole 

stabilește că dobânzile percepute de arendași 
începeau cu 90%, cele mai ridicate fiind 

până acolo încât unii boieri au arendat evreilor până și 
bisericile de pe moșiile lor, 

astfel încât preoții și enoriașii, spre a putea organiza și 
participa la slujbele religioase, 

la botezuri, la cununii și înmormântări, trebuiau să 
plătească arendașului evreu o taxă 

suplimentară. Bineînţeles că lumânările se cumpărau 
de la prăvăliile arendașului la 

prețul celor din ceară, ele fiind confecționate din 
puţina ceară și multă osânză. 

Neputând cumpăra moșii, evreii îi corupeau pe marii 
proprietari și chiar mulți 

parlamentari au cumpărat moșii pe banii trusturilor 
sau ai arendașilor evrei, după care 

le arendau acestora pe vreme de 99 de ani, aceasta 
fiind forma mascată prin care 

evreii puteau, pe moment, să devină proprietari pe 
pământul românesc. 


În 1906, C. Stere publica în Viaţa Românească un 


articol ce a avut un mare răsunet, 

„Fischerland”, denunţând trusturile arendășești ale 
evreilor. Aducea o documentare 

strivitoare, ce reflecta o exploatare ţărănească prin 
învoieli agricole de tip colonial, 

prezentând cifre ce înlăturau echivocul privind regimul 
de asuprire neomenos 

practicat de evrei. „Siberianul!” sau „nihilistul” - cum îl 
numea C. Stere pe evreul 

khazar ocupant - „turbură digestia unei întregi clase 
de beati possidentes”. Din 

paginile articolului reieșea cu ușurință: „conturându-se 
printre cifrele statisticilor 

chipurile crispate de ură ale ţăranilor și se întrezăreau 
flăcările revoluției mistuind 

conacele marilor proprietari. Articolul apărea ca zborul 
unei păsări anunţătoare de 

furtună”. (Gabriel Constantinescu Evreii în România.) 
Dispunând de capitaluri 

imense, trusturile evreiești au trecut în 1906 dincolo 
de Milcov, arendând moșii în 

judeţele Brăila, lalomiţa și Dâmboviţa, pe care le vor 
exploata după aceleași practici 

pe care le experimentaseră în Moldova. 

Din anul 1902 până în 1906 au fost recolte bogate, 
ceea ce a făcut ca arenzile să 

crească în proporţie geometrică, iar exploatarea 
ţărănimii dijmașe să atingă 

insuportabilul. Dintre trusturile evreiești, numai trustul 
arendășesc al fraţilor Fischer 

secătuia populaţia ţărănească de pe o suprafaţă de 


2.368 kilometri pătrați, cât 


întinderea unui județ. Pe acest Fischerland exista un 
sat cu nume predestinat: 

Flămânzi. Răscoala a izbucnit în Moldova, pe moșia 
Flămânzi, tocmai aici, și a avut 

de la început un caracter puternic antievreiesc din 
pricina nemulțumirilor acumulate 

vreme de decenii de către masele țărănești exploatate 
de cârciumarii, cămătarii și 

arendașii evrei. Țărănimea răsculată a năvălit în 
târgurile create și locuite de evreime, 

precum Hârlău, Târgul Frumos, Podul Iloaiei, unde au 
devastat prăvăliile și 

33 

cârciumile evreiești, după care s-au revărsat asupra 
conacelor moșierilor și sediilor 

arendașilor (situație descrisă de Radu Theodoru în 
România ca o pradă). 

Gazeta Voința Naţională din 9 martie 1907 publica 
articolul «Răscoala și Guvernul», 

din care cităm: 

„Trustul fraţilor Marcu, Kalman, Froim Soil și Avram 
Fischer ţine în arenda 69 de 

moșii... în ultimii doi ani arenzile au fost urcate de 
două ori... Ca să vedeţi că de unde 

era răul mai mare, de acolo a pornit mișcarea, 
observați că în punctele unde s-au 

întâmplat primele răzvrătiri - și nu uitaţi că aceste 
mișcări sunt contagioase - acolo 

sute de mii de suflete erau încinse de cercul de fier al 
trusturilor de arendași străini 

[evrei], care le speculau cu lăcomie, așa cum voiau... 


Dacă nenorociţii ţărani încercau 


să iasă din acel cerc, la dreapta sau la stânga, în sus 
sau în jos, zeci de kilometri se 

izbeau de aceiași exploatatori [evrei], și dacă încercau 
să emigreze și mai departe, 

găseau alți arendași care, ispitiți de câștigurile cele mai 
mari, ale trusturilor, profitau 

de învoielile cele exagerate, îi exploatau tot atât de rău 
astfel că nenoriciții nu găseau 

nicăieri nici o ușurare”. 

În aceeași zi, în ședința Consiliului de Miniștri din 9 
martie 1907, regele Carol | a 

cerut guvernului să vină negreșit cu o lege împotriva 
trusturilor arendășești. Obligată 

să reziste singură presiunii diplomatice, economice, 
financiare și mediatice a Alianţei 

Universale Israelite, țărănimea română se văzuse 
nevoită să pună mâna pe bâte, furci 

și coase, și să își revendice dreptul la viață. Din acest 
motiv, peste 11.000 de ţărani 

au fost uciși de forțele de ordine, care astfel apărau 
interesele exploatatorilor 

străini, dar au reușit să oprească, pentru moment, 
înstrăinarea pământului ţării, scos la 

mezat evreilor. „Trustul Fischer ar fi jucat în România 
rolul baronului Rothschild în 

Boemia - afirmă Radu Theodoru. Cu un instinct 
milenar al naţionalului, țărănimea a 

rezolvat dilema clasei politice, plătind din nou cu 
sânge și suferinţe eliberarea moșiei 

ţării de sub jugul cămătăresc, răsturnând prin foc și 
pară strategia Alianţei Universale 


Israelite, care își fixase ca obiectiv cucerirea posesiunii 


pământului românesc, astfel 

încât înlocuind boierimea naţională cu evreimea 
arendașă și cămătărească, să poată 

transforma România prin unirea Fischerland-urilor 
într-o Judenland.” 

34 

Bancherii evrei împotriva României Mari 

Rothschild și Baruch la Conferința de pace de la Paris, 
1919 

Deși victorioasă după primul război mondial, României 
nu i s-a permis să participe la 

masa negocierilor de pace de la Paris, în calitate de 
partener, în cadrul așa-zisei 

„Conferinţe de Pace” din 1919. Această întrunire a fost 
de fapt coordonată și condusă 

din umbră de către „consilierii” secreți evrei ai 
reprezentanților celor trei mari puteri: 

Statele Unite ale Americii, Anglia și Franța. 
„Consilierul” președintelui S.U.A., Woodrow Wilson, a 
fost bancherul evreu american 

Bernard Baruch, care a avut un rol deosebit de activ în 
întreg scenariul primului 

război mondial. În același timp „consilierii” primului 
ministru al Angliei, David Lloyd 

George, era un membru al familiei Rothschild, anume 
Philip Sassoon, iar al primului 

ministru francez, Georges Clemenceau, era chiar 
bancherul evreu Jeroboam 

Rothschild (deghizat sub numele Georges Mandel). 
Deși înregimentat în tabăra ocultei iudeo-masonice, 
președintele american Wilson, 


dezvăluise cu câţiva ani mai devreme, în 1913, situația 


de fapt: 

„De când am intrat în politică, mulţi oameni mi-au 
încredinţat opiniile lor. Unii din cei 

mai importanţi oameni din Statelor Unite ale Americii 
se tem de ceva sau de cineva. 

Ei știu că există undeva o putere atât de organizată, 
atât de solidă, de atentă, de 

concretă, universală, încât preferă să vorbească în 
șoaptă atunci când își exprimă 

dezaprobarea” (W. Wilson, The New Freedom). 
Majoritatea analiștilor consideră mărturisirea voalată a 
președintelui S.U.A., 

Woodrow Wilson, drept mărturia faptului că în 1913 
Statele Unite Americane erau 

deja la cheremul ocultei universale. 

Benjamin Freedman, un evreu creștinat, este cel care a 
demascat, la nivelul istoriei, 

marea conspirație „khazară”, prin care evreii sioniști 
acționează pentru a-și subordona 

întreaga civilizație. B. Freedman și-a petrecut viața în 
oligarhia și în cercurile sioniste 

evreiești și, astfel, fusese strâns asociat cu Bernard 
Baruch, cu Samuel Untermayer și 

cu președinții marionete ai S.U.A. mânuiţi de aceștia. 
lată dezvăluirile lui Benjamin Freedman referitor la 
situația primului război mondial 

și la rolul ocult jucat de evreimea sionistă: Germania a 
oferit la un moment dat Marii 

Britanii condiţii de pace extrem de avantajoase: 
încheierea păcii cu revenirea la 

situaţia de dinainte de război, favorabilă Angliei. 


Guvernul britanic se gândea serios 


să le accepte, când în octombrie 1916 sioniștii din 
Londra, reprezentanţi ai evreimii 

est-europene (inclusiv din România), au împiedicat 
încheierea păcii, promițând Marii 

Britanii o victorie care va fi obținută de Statele Unite 
ale Americii (care, la acea dată, 

nu intraseră în primul război mondial și nu erau în 
conflict cu nimeni), cu condiţia ca 

Marea Britanie să le dăruiască sioniștilor Palestina 
(Israelul de azi), la care nici Marea 

Britanie, nici evreii din Europa răsăriteană (evrei 
khazari) nu aveau nici un drept 

natural. 

În Statele Unite ale Americii, zice Benjamin Freedman, 
evreii dețineau pe atunci, (ca 

și acum) presa de mare circulaţie. Ei urau Rusia țaristă 
(care îi oprea pe evrei să 

35 

acceadă la putere) și-i doreau înfrângerea, motiv 
pentru care bancherii evrei de pe 

Wall Street, precum Kuhn și Loeb, refuzau să finanțeze 
aliații Rusiei: Anglia și 

Franța. Dar imediat ce sioniștii au obținut promisiunea 
că li se va „dărui” patria 

palestinienilor (pe care îi vor putea masacra și izgoni 
pentru a-și putea întinde statul 

lor „mesianic”), imediat, deci, toată presa americană, 
ce fusese până atunci pro germană, dintr-o dată a 
descoperit că nemții sunt „huni”, că taie mâinile 
copilașilor de 

țâță cu baionetele și alte asemenea fantezii. Nu se 


putea citi nimic altceva în presa 


americană decât despre cauza sfântă a războiului 
împotriva Germaniei. Marionetă a 

talmudiștilor, președintele Statelor Unite ale Americii, 
Woodrow Wilson, a declarat 

război Germaniei, iar la Londra a fost semnată 
„Declaraţia Balfour”, prin care s-a dat 

sentința de moarte poporului palestinian. 

Din acel moment, în S.U.A., ziariști, scriitori, politicieni, 
bancheri evrei sau în 

subordinea acestora, se înhamă la construcţia Noii 
Ordini Mondiale, războiul mondial 

(primul război mondial) fiind considerat pârghia 
necesară demarării efective a bazelor 

nevăzute ale acesteia . În fond generoasă ca idee, 
noua ordine mondială cu un guvern 

mondial, era construită (și încă mai este) de evrei 
pentru evrei, fiind forma cea mai 

îndrăzneață și fanatică a naţionalismului religios 
israelit, sionismul. Noua Ordine 

Mondială nu a fost concepută pentru a oferi șanse 
egale tuturor națiunilor, ci 

supremaţia uneia singure, cea evreiască. 

Ce puteau însemna interesele naționale ale românilor 
la 1919 pentru acești mari 

regizori ai istoriei universale decât un moft, un obiectiv 
neînsemnat sau, poate, chiar o 

piedică în scopurile „marelui plan”? Învingători pe 
frontul de luptă armat, românii nu 

puteau accepta că de fapt alții sunt „adevăraţii” 
învingători, cum se auto-considerau 

evreii sioniști. Mai mult, deveniseră deja foarte 


incomozi prin marșul armatei române 


prin Transilvania, care s-a încheiat doar la Budapesta 
prin răsturnarea regimului 

iudeo-bolșevic (comunist) al lui Bela Kun. Or, 
comunismul era una dintre formulele 

de moment ale sionismului de a cuceri dominaţia 
lumii. 

Președintele S.U.A. însuși, Woodrow Wilson, se 
angajează în lucrarea ocultei iudaice 

de planificare a lumii postbelice, încă din anul 1917, 
anul revoluţiei iudeo-bolșevice 

din Rusia și al intrării S.U.A. în primul război mondial. 
„Coincidenţa” este 

considerată de unii autori ca menită să zdrobească 
Germania spre a se da mână liberă 
iudeo-bolșevismului (cum am arătat, o variantă 
cameleonică a sionismului de a cuceri 

lumea) spre Europa, politică repetată fără nici o 
imaginaţie și în al doilea război 

mondial, când ieșirea S.U.A. din neutralitate a decis 
victoria iudeo-bolșevismului în 

Europa și a comunismului în China, Coreea și Vietnam. 
Din 1918, începând cu New York World, presa din 
S.U.A. sprijinea revoluţia iudeo bolșevică, fără a lua 
poziție pentru apărarea drepturilor omului „călcate 
sub 

cizmoacele pline de sânge ale comisarilor iudei”. 
Asasinarea a milioane de ruși și a 

altor naţii ce se opuneau comunismului era 
indiferentă presei americane, aservită 

cauzei evreiești . Mai mult, un director al Federal 
Rezerve Bank scria în anul marilor 


masacre din Rusia, în ziarul mai sus citat: „Rusia ne 


arată drumul spre mari și 

impetuoase schimbări ale lumii... mă bucur că se 
întâmplă așa!” 

Consilierul și confidentul președintelui american 
Wilson era un anume „colonel” 

Edward Mandel House, care deja lansase din 1912 
ideea răsturnării guvernelor și a 

înlocuirii cu regimuri socialiste. Am arătat că tot sub 
același nume de Mandel, la 

36 

„Conferinţa de Pace” de la Paris participase la culisele 
întrunirii, în calitate de 

„consilier” al prim-ministrului francez, bancherul evreu 
J. Rothschild, ceea ce ne 

îndreptățește să credem că între cei doi a existat o 
legătură necunoscută istoriei. 

Oricum, în urma „Conferinţei” de la Paris, la 10 
ianuarie 1920, sub presiunea 

președintelui Statelor Unite ale Americii s-a înfiinţat 
prima structură mondialistă, Liga 

Naţiunilor, al cărei pact România a fost nevoită să îl 
semneze. Cea mai mare 

contribuţie la acest eveniment a avut-o, la Paris, chiar 
Mandel House, același personaj 

care, ulterior, în S.U.A., a reorganizat Institutul de 
Afaceri Internaţionale sub numele 

de Consiliul pentru Relaţii Externe (cunoscutul C.F.R.), 
organizaţie care și astăzi este 

unul dintre cele mai eficiente mecanisme de acţiune 
pentru instaurarea „Republicii 

Universale” condusă din umbră de evreii sioniști. Prin 


periodicul organizației, Foreign 


Affairs, se susține, din 1922, ideea unui guvern 
mondial, iar ofensiva ideologic propagandistă se 
desfășoară tot aici, pe planuri largi, cu începere din 
1928: doctrinarii, 

ideologii, filozofii, sociologii, esteticienii iudei sau în 
solda iudaismului încep să 

precizeze conceptul de Nouă Ordine Mondială . 
Sionismul a cunoscut întotdeauna două curente: 
primul dădea întîietate menirii 

mesianice a poporului evreu de a domni asupra 
tuturor celorlalte popoare ale lumii, iar 

al doilea - „refacerii” statului evreu, distrus din voinţă 
divină pentru nerecunoașterea 

de către evrei a Fiului lui Dumnezeu, lisus Hristos. Cele 
două curente au cunoscut 

partizani care s-au luptat între ei pentru supremație în 
cadrul colocviilor evreiești, dar 

întotdeauna au ajuns prin a coexista și chiar prin a se 
sprijini reciproc, astfel încât, 

finalmente, cele două tendinţe sunt mai degrabă două 
direcţii ale acţiunii sioniste. 

Astfel, la „Conferința de Pace” de la Paris din 1919 a 
participat la un moment dat și o 

„delegaţie” compusă din 117 evrei și condusă de 
Bernard Baruch (care mai avea și 

rolul ocult de consilier al președintelui american, de 
unde rezultă regia 

evenimentelor). Relatarea îi aparține lui Freedman: 
„Am fost unul dintre ei și știu cum s-au petrecut 
lucrurile. Delegaţia a scos la iveală 

Declarația Balfour prin care i se promisese Palestina, 


iar nemții și-au dat atunci seama 


că tot măcelul pe care-l suferiseră și toată suferinţa la 
care erau supuși, cu ţara 

ciopârțită și populaţia epuizată de birurile crunte 
impuse nemților ca reparaţii de 

război își au rădăcina în târgul în virtutea căruia evreii 
din răsăritul Europei puteau 

folosi forța financiară și militară a marilor puteri 
pentru ca să practice genocidul 

împotriva palestinienilor”. 

Însă manipularea „Conferinţei de Pace” de la Paris de 
către evreii sioniști nu era 

îndreptată doar împotriva nemților sau palestinienilor, 
ci împotriva întregii civilizaţii 

creștine, ale cărei rosturi trebuiau reașezate astfel 
încât oculta evreiască internaţională 

să facă un pas important către dominarea și 
subordonarea întregii lumi. O astfel de 

soartă îi era rezervată și României, învingătoare în 
război, cu sute de mii de morti, dar 

ale cărei interese erau tratate ca secundare faţă de 
cele ale evreilor din țară. 

Dar iată mecanismele acestei mari regizări a istoriei 
moderne a lumii, regie și 

conspirație ce a condus la înfiinţarea Ligii Naţiunilor 
Unite, embrionul unui viitor 

guvern mondial condus din umbra de casta ocultă a 
bancherilor și sioniștilor evrei și 

impusă de președintele american Wilson prin 
„Declaraţia” în 14 puncte, concepută ca 

sistem de principii al „Conferinţei”: 

37 


Pentru coordonarea lucrărilor Conferinţei a fost 


instituit, ca autoritate supremă, un 

Consiliu „de Zece”. El era alcătuit din câte doi 
reprezentanţi - primul ministru și 

ministrul de Externe - ai celor cinci mari puteri 
învingătoare: Franţa, Anglia, Statele 

Unite, Italia și Japonia. La sfârșitul lunii martie însă, din 
Consiliul „de Zece”, și-a 

făcut apariția un Consiliu Suprem, denumit Consiliul 
„celor Patru”, format din 

Georges Clemenceau (Franţa), Woodrow Wilson 
(S.U.A.), David Lloyd George 

(prim-ministru al Angliei) și Emanuele Orlando (prim- 
ministrul Italiei). Ca un fapt nu 

lipsit de importantă, este de reținut că „Cei Patru” 
făceau parte, cu grade înalte, 

din organizațiile masonice ale ţării lor. 

La Paris, stilul dictatorial a fost folosit și față de aliaţii 
mai mari, dar cu atât mai mult 

față de cei mai mici, așa cum a fost cazul României, iar 
cei care au dictat „Pacea”, au 

trasat granițele Europei și au impus sisteme și practici 
politice pe măsura intereselor 

lor au fost Clemenceau, Wilson și Lloyd George, fiecare 
dintre ei fiind însă asistat de 

consilierii de taină evrei, a căror contribuţie a fost 
hotărâtoare în deciziile impuse de 

„Cei Trei Mari”. 

În aparenţă, delegaţia americană era condusă de 
președintele Wilson, dar cel fără 

consimțământul căruia nu se lua nici o hotărâre era 
„colonelul” House, un personaj 


misterios, reprezentantul intereselor organizaţiilor 


masonice americane. Un al doilea 

consilier al președintelui Wilson a fost Bernard Baruch, 
bancherul american-evreu 

care în timpul ostilităților avusese în subordine 
departamentul industriei de război, iar 

la alegerile din 1912 și 1916 finanţase campania 
electorală pentru alegerea 

președintelui. 

Consilierul de taină al lui Clemenceau era Georges 
Mandel, numele lui adevărat fiind 

însă Jeroboam Rothschild, iar Lloyd George îl avea 
alături pe Sir Philip Sassoon, 

descendent în linie directă din Amschel Rothschild, 
întemeietorul binecunoscutei 

dinastii de bancheri evrei. La lucrările Conferinţei el 
purta titlul de secretar particular 

al primului ministru și în această calitate lua parte la 
cele mai secrete consfătuiri ale 

„Consiliului Suprem” al Conferinţei de Pace. 
România era reprezentată de primul ei ministru, lon 
I.C. Brătianu, dar „Aliaţii” 

contestau legitimitatea pretențiilor noastre teritoriale. 
Ei nu erau dispuși să recunoască 

unirea Basarabiei cu România, nu erau dispuși să 
recunoască apartenenţă Banatului la 

România. Greutățile cu care s-a confruntat delegaţia 
română au fost provocate, în 

general, de „Statutul Minorităţilor” care ne-a fost 
impus, și în special de veșnica 

problemă a încetățenirii evreilor, la care aceștia 
aspirau pentru a-și putea asigura 


averile dobândite prin camătă, speculă și negoţ. 


La 12 februarie 1919, Brătianu scria de la Paris către 
București: 

„Evreii de aici, sub influența sugestiilor și a 
documentării primite [de la evreii] din 

România, consideră decretul nostru de naturalizare ca 
neîndestulător. Ei obiectează că 

naturalizarea rămâne individuală, pentru că e supusă 
la formalități complicate... Am 

avut lungi convorbiri în această privință cu Edouard de 
Rolhschild și cu Israel Levy, 

marele rabin al Franţei... Chestiunea evreiască, 
problemă internaţională prin definiţie, 

cu multiplele și variatele ei legături, care îngreuiase 
atât de mult situaţia României 

38 

Mici la Congresul de la Berlin, se așează acum în calea 
noastră la Conferinţa de Pace 

din Paris”. 

La rândul său, Constantin Kirițescu în Istoria războiului 
venirii reîntregirea României, 

scria: 

„Culoarele Conferinţei de Pace [de la Paris] erau pline 
de oameni de afaceri care 

adulmecau în România o pradă bogată și ușor de 
apucat, dacă se exploatau greutăţile 

politice în care se zbătea. Ei erau susținuți în prima 
linie de Hoower, dictatorul 

alimentaţiei, care nu se sfiia să amenințe fățiș cu 
suprimarea ajutorului alimentar pe 

care Statele Unite îl acordă României -ca, de altfel, și 
altor state aflate în suferință 


[după război] - dacă aceasta manifestă intransigenţă 


la propunerile oamenilor de 

afaceri americani. În special, petrolul român excita, în 
primul rând, interesul 

businessmen-ilor americani, în cap cu influenta, 
societate Standard Oil [componentă a 

ocultei financiare], în culisele Conferinţei, plutește un 
pronunţat miros de emanații de 

petrol”. 

Dar cea mai categorică descriere a situației aparține 
profesorului englez R.W. Seton 

Watson de la Universitatea din Londra, care, referindu- 
se la „tendintele încă 

nelămurite ale Conferintei de la Paris”, o amintește și 
pe aceea de „încercare de a 

smulge României concesiuni industriale foarte 
însemnate în folosul unui grup de 

financiari evrei americani, sub ameninţarea de a 
pierde sprijinul Americii la 

Conferinţă”. 

Aproape concomitent cu desfășurarea acestor 
evenimente de la Paris din 1919, soldate 

cu importante capitulații românești, în România se 
năștea Legiunea Arhanghelului 

Mihail, organizație condusă de Corneliu Zelea 
Codreanu, anti-sovietică și anti evreiască, care avea să 
se implice într-un război sângeros cu oculta evreiască 
mondială. 

Consiliul Afacerilor Externe (C.F.R.), cu adresa actuală 
în Harold Pratt House pe East 

68th Street în New York, a fost înființat în 1921. Din 
anul 1922, C.F.R a demarat 


editarea publicaţiei Afaceri Externe. 


Conform paginii de internet a Consiliului 
(http://foreignaffairs.org), acesta s-a înființat 

atunci când „câţiva participanţi americani la Conferinţa 
de Pace de la Paris au decis că 

este cazul să se familiarizeze cât mai mulţi americani 
cu responsabilităţile și 

obligațiile internaționale în continuă creștere ale 
Statelor Unite”. În 1921, când a fost 

fondat, Consiliul Afacerilor Externe (C.F.R.) era dominat 
de bancherul J.P.Morgan, 

care la rândul său era un tentacul al caracatiţei 
Rothschild. Consiliul a fost creat de 

evrei, care au manipulat Conferința de Pace de la Paris 
din 1919, iar la ora actuală este 

în spatele acţiunilor mondialiste, fiind încă controlat de 
evrei. „Instituţiile 

internaţionale concepute în 1945: O.N.U., Banca 
Mondială și Fondul Monetar 

Internaţional, au fost anticipate în studiile făcute de 
Consiliul Afacerilor Externe.” 

(New York Magazine, 7 Octombrie 1996). 

După cum rezultă din raportul anual al C.F.R., 284 din 
membrii săi sunt oficiali ai 

guvernului Statelor Unite. 

39 

„Orice organizaţie care se poate lăuda că 284 dintre 
membrii săi sunt oficiali ai 

guvernului Satelor Unite ar trebui să fie bine 
cunoscuta. Și totuși majoritatea 

americanilor nu au auzit niciodată de Consiliul 
Afacerilor Externe. Una dintre 


explicaţiile acestei situații este faptul că 171 de 


jurnaliști, corespondenți și directori 

executivi în comunicaţii sunt în același timp membri ai 
Consiliului Afacerilor Externe 

și nu scriu despre organizaţie.” (john McManus, Cine 
conduce America?) 

40 

Regele, amanta și Legiunea Arhanghelului Mihail 
Puterea monarhică pe mâna evreilor. În mai-iunie 
1929, într-o notă informativă a 

unui agent al Siguranţei române se arată că numeroși 
ofițeri din armată sunt recrutaţi 

în interiorul lojilor masonice din România de către 
publicistul Mihail Negru (recte 

Mihai Zussman, secretar de redacţie al ziarului 
Universul), unde „sunt luați în primire 

și convinși la ideea că prinţul Carol trebuie să vina în 
țară, că sunt datori să își 

prelucreze camarazii spre a-i câștiga în favoarea 
acestei idei întrucât starea rea de 

lucruri actuală nu poate fi înlăturată decât de un rege 
major și energic care nu roate fi 

decât prinţul Carol.[...] Sunt mulţi evrei în această lojă 
[masonică, Steaua Polară] și 

convingerea [agentului Siguranţei] este că evreii sunt 
aceia care au pus la cale totul 

pentru aducerea prinţului Carol, întrucât sunt siguri de 
el că-i va proteja în orice 

împrejurare...” Același Zussman (alias Mihail Negru) 
prezida săptămânal, în aceeași 

perioadă, și loja Cavalerii Steagului din București, 
militând pentru readucerea lui 


Carol al II-lea în fruntea statului. 


Fiu al regelui Ferdinand al României, prinţul Carol al Il- 
lea renunţase la tronul 

României în favoarea relației amoroase cu evreica 
Elena Lupescu (născută Grunberg). 

Între cei doi, totul a început la o cursă de autoturisme 
și primul pas l-a făcut Elena 

Grunberg, care a reușit destul de ușor să îl seducă pe 
prinţul moștenitor al tronului 

României. Înainte de a lua startul în cursa de 
autoturisme la care participa, o frumoasă 

doamnă a aruncat în mașina prinţului un buchet de 
flori și i-a urat succes, zâmbindu-i 

și privindu-l provocator, ceea ce l-a determinat pe 
Carol să ajungă imediat în patul ei, 

chiar după cursa auto. Se chema atunci Elena 
Tâmpeanu, după numele soțului, 

maiorul Tâmpeanu, dar era fiica evreului „industriaș” 
Nuham Grunberg. Pentru a nu 

scăpa ocazia apărută, de a-l manipula pe viitorul șef al 
statului român, pe care îl 

subjugase și pe care îl domina, evreica l-a părăsit pe 
maiorul Tâmpeanu, revenind la 

numele său românesc după rată, Lupescu. 

Socotelile evreilor nu au ieșit de la început. Regele 
Ferdinand al României a 

condamnat relația adulteră a celor doi amanti, iar 
prinţul Carol, care era deja căsătorit, 

a preferat să renunţe la succesiunea la tron și la 
căsnicie, decât la farmecele evreiești, 

plecând cu Lupeasca în străinătate, de unde însă nu a 
încetat, mai ales după moartea 


regelui, să uneltească și să tragă sfori pentru a relua 


tronul. Pentru evrei, Carol al ll lea trecuse examenul 
de foc. Renunţase la tron pentru una de-a lor. Ce 
garanţie mai 

mare puteau avea că, odată venit pe tron, le va susține 
interesele? Și nu s-au înșelat. | au acordat tot sprijinul 
pentru preluarea tronului, folosindu-se de lojile 
masonice din 

România. 

Deja în cadrul lojilor masonice din București erau 
atrași și activaţi în această misiune 

amiralul aghiotant regal Păiș, comandantul 
Fundăţeanu, generalul Georgescu, 

comandorul Bucholzer, colonelul V. Bădulescu, 
colonelul Matropol, ofițeri din aviație 

și marină. 

Spre deosebire de amanta sa, prințul Carol nu a 
divorțat decât foarte târziu, 

neglijându-și însă în totalitate soția, mama fiului său, 
prinţul Mihai. La câţiva ani de la 

plecarea din țară, Carol începuse să uneltească, 
sprijinit de evrei, pentru recuperarea 

tronului României. Primul-ministru lon I.C. Brătianu se 
opunea însă la întoarcerea pe 

tronul ţării a unui aventurier, având chiar curajul să 
declare că dacă lucrurile nu se 

41 

opresc, el va declara România republică, abrogând 
monarhia. Așa se face că 

întoarcerea lui Carol și a Elenei Lupescu-Grunberg la 
conducerii țării s-a făcut după 

căderea de la guvernare a Partidului Liberal și după 


moartea lui I.C. Brătianu. 


Chiar regina-mamă, Regina Maria era, la un moment 
dat, o piedică în calea întoarcerii 

lui Carol al II-lea deoarece, după moartea regelui 
Ferdinand, împreună cu prinţul 

Barbu Știrbei, trebuia să preia și să asigure regența 
țării, urmașul legitim la tron, 

prinţul Mihai, fiind minor. De aceea, interesele evreilor 
cereau ca regina să fie 

denigrată în fața publicului și cineva trebuia să se 
ocupe de acest lucru. lată ce 

consemna în jurnalul său intim, în acest sens, Simona 
Lahovary, care făcea parte din 

suita reginei: „Campania de denigrare împotriva 
reginei este alimentata în primul rând 

de Grigore Filipescu..., apoi de ziariștii șantajiști... 
Confuzia domnește și în capetele 

oamenilor, in primul rând pentru că fiecare gândește, 
chiar dacă nu conștient: «De ce 

n-aș fi eu dictator sau regent?» Puterea supremă, în 
trecut regală și de neatins, este 

acum obiectul tuturor poftelor, datorită poznelor 
principelui Carol... Cei care spun că 

virtual suntem o republică, continuă să-și spună că am 
putea fi cu adevărat, ceea ce ar 

fi mai simplu și mai puţin costisitor. Confuzia a pătruns 
și în mintea lui Aristide 

Blank. O ridică în slăvi pe regină, dar finanţează 
mișcarea «Vlad Tepeș», condusă de 

Grigore Filipescu... s-ar putea ca fondurile de la Tepeș 
să alunece uneori la [ziarul] 

Epoca” (din Magazin Istoric, mai 1974). Rezultă din 


jurnalul curtezanei Lahovary că 


cel mai mare bancher al ţării, evreul Aristide Blank 
(posesorul băncii Marmorosch Blank) îi făcea în mod 
ocult servicii lui Carol al II-lea, finanțând fundaţia 
liberalului 

Grigore Filipescu, care, la rândul său, conducea 
campania de denigrare a reginei mamă, inclusiv prin 
presă - deși, cu fățărnicia binecunoscută, pe faţă, 
Aristide Blank o 

„ridica în slăvi pe regină”. 

Grigore Filipescu făcea parte dintr-un lung șir de 
ascendenți masoni, cel mai renumit 

fiind Gheorghe Filipescu (aghiotant al domnitorului 
Cuza și mareșal al Curţii regelui 

Carol I) cu gr. 94 în Ordinul de Memphis, 
supraveghetor al lojii Steaua României și 

venerabil al lojii Înţelepţii din Heliopolis (loji de 
obediență evreiască). De aceea, nu 

trebuie să ne mire că evreul Aristide Blank finanta 
organizaţia lui Filipescu, «Vlad 

Tepeș», care avea să se transforme mai târziu în 
Partidul Conservator, când regele 

Carol al II-lea avea să aibă nevoie de o diversiune 
pentru a diminua la alegeri puterea 

mișcării legionare. 

În câţiva ani de la preluarea tronului României s-a 
văzut că tandrul duet Carol-Elena 

Grunberg a venit la conducerea ţării să o spolieze în 
favoarea lor și a acoliţilor lor, în 

general evrei. În acest sens este elocventă scrisoarea 
pe care soția generalului erou 

Eremia Grigorescu i-a adresat-o direct evreicei: 


„Am luat hotărârea să-ţi scriu aceste rânduri copleșită 


de o imensă durere. Îţi scriu ca 

româncă care își iubește profund ţara... Toţi ţipă că 
orice se face în politica ţării, în 

economia ei, în schimbările de guvern, în cumpărarea 
de materiale pentru ţară, 

contracte pentru întreprinderi sau concesiuni etc., etc., 
toate trec numai prin oficina ta, 

care a ajuns să dirijeze întreaga viaţă a țării, și implicit 
te face să devii cauza tuturor 

mizeriilor, a sărăciei financiare... 

„„„Se spune că regele, în prima linie dorește ca să-i 
aduni bani..., că regele a venit în 

țară decât să-și refacă situația materială..., că el ar fi 
venit în zile ca cele de azi sa 

sacrifice țara pentru o femeie... Tu, și prin tine întreaga 
ta familie, pe care poporul nu 

42 

vă poate admite ca factori influenţi în conducerea 
destinelor lui, atârnațţi ca plumbul 

de capul și de braţele regelui”. 

Aproape întreaga societate românească o ura pe Elena 
Lupescu-Grunberg, pentru rolul 

nefast ce îl juca pe lângă rege. Într-un raport al 
Siguranţei trimis acesteia (de unde se 

vede că evreica își aservise și o parte a serviciilor 
secrete, ceea ce demonstrează 

adevărata ei poziţie în stat) se arată că marele filozof 
Nae lonescu ar pune „la cale 

editarea în ţară a unei broșuri care să trateze felul 
dumneavoastră de viaţă, atât 

anterior cunoașterii prinţului Carol, cât și după 


aceea..." Încet, încet, oamenii de 


încredere ai regelui au devenit fie evreii, fie persoane 
agreate de aceștia. De exemplu, 

postul de secretar particular al regelui a fost preluat 
de Eugen Buhman. 

Înainte de preluarea conducerii țării de către Carol, 
România a fost la un moment dat 

pe punctul de fi guvernată prin regență de către 
prinţul Nicolae. În urma unui consiliu 

de coroană, însă, în 1937, Carol reușește chiar 
expulzarea prinţului Nicolae din 

familia regală și din ţară. Este adevărat, totuși, că 
prinţul Nicolae făcea parte și din 

mișcarea legionară, care se opunea activității evreiești 
din România, împrejurările 

îndepărtării sale din familie au fost ținute în secret de 
către casa regală, însă revista 

Time relata astfel faptele: „Ruptura finală dintre Carol 
și Nicolae s-a întâmplat la o 

petrecere în familie, la Palatul Cotroceni, când Carol a 
propus un toast în cinstea 

roșcovanei intruse, madame Lupescu [Grunberg]. 
Prințul de 15 ani, Mihai, a scăpat 

jos paharul de șampanie. Carol i-a tras un picior. 
Nicolae a intervenit. O armă, se pare 

că a lui Nicolae, a detunat. Regina Maria, care a primit 
glonţul în piept, a început să 

scuipe sânge”. După un an de zile, regina mamă Măria 
a încetat din viaţă, fără a se da 

publicității cauza morții. Tot revista Time relata peste 
două luni de la primul 

eveniment: „În România, a cărei familie regală n-a fost 


niciodată considerată bogată 


ca să ţină un iaht de 1.350.000 dolari, cu atât mai mult 
să cumpere unul, cumpărarea 

acestuia [a iahtului lui Eduard al VIll-lea] a dus la 
concluzia zdrobitoare că Elena 

Lupescu [Grunberg] este cea mai șireată făcătoare de 
bani din România. Se spune că 

ea și-a format capitalul de la oamenii care voiau să 
obţină ceva de la Carol al II-lea, că 

a început să-și depună la băncile din București averea 
mobilă și, în sfârșit, să aibă 

participare la industria-cheie a României, în special cea 
controlată de guvern... 

Săptămâna trecută, abila fiică a negustorului de 
vechituri [Nuham Grunberg] părea să și realizeze o 
ambiţie măreață: o a doua croazieră [cu iahtul] 
«Nahlin», care s-o facă 

cunoscută în întreaga lume”. 

Favorurile economice și protecția regală acordate de 
cuplul Carol al II-lea Elena 

Grunberg veneau direct proporţional cu sumele de 
bani încasate de la oamenii de 

afaceri veroși, recomandațţi de către roșcovana Elena, 
în general evrei. Unul dintre 

aceștia a fost chiar magnatul evreu Max Auschnitt, 
căruia i s-a deschis ușa palatului 

regal împreună cu Nicolae Malaxa. 

Max Auschnitt era fiul evreului Osias Auschnitt, care 
deţinea în secolul al 19-lea, la 

Galaţi, o firmă comercială de importat tablă. Max a 
mutat afacerea la București unde, 

corupând în dreapta și în stânga, a reușit să-și impună 


firma, Magazinele unite de 


fierărie, ca deținând monopolul importului de tablă pe 
întreaga ţară. Cumpărând 

acțiuni, ajunge în consiliul de administraţie al Societăţii 
Reșița, alături de Malaxa, 

unde a reușit să oprească fabricarea tablei subțiri, 
foarte solicitată pe piaţa internă, 

impunându-și astfel propriul monopol și asupra 
acestei producţii, în timp ce Malaxa a 

43 

reușit, la rândul său, să blocheze producţia de 
locomotive la Reșița, spre a o dezvolta 

la uzinele sale din București. 

„Atelierele de reparat locomotive ale lui Malaxa și 
Magazinele unite de fierărie ale lui 

Auschnitt - se scria în presa vremii - își dau consultaţii 
mutuale tehnico-financiare, 

agrementate de cele ale juriștilor, spre a se putea 
strecura cu abilitate prin coclaurile 

Codului Penal”. Totuși, pentru a-și putea păstra 
monopolul afacerilor și a-și asigura 

protecția faţă de caracterul ilicit al afacerilor lor, evreii 
erau nevoiţi să facă și sacrificii 

bănești. Astfel, în iunie 1931, cu ocazia împlinirii unui 
an de la instalarea pe tronul 

României a lui Carol al II-lea, Malaxa și Auschnitt, prin 
mijlocirea Elenei Lupescu Grunberg și a secretarului 
particular al regelui, participă la ceremonia de la palat, 
unde 

tin un discurs și înmânează lui Carol o servietă în care 
se afla un C.E.C. de o sută de 

milioane de lei, „pentru tot ce aţi făcut pentru 


industria grea”, mulțumeau escrocii. 


„Mă așteptam să urmeze scena cea mare cu darea 
noastră afară din Palat (relata 

ulterior Malaxa). Dar nu s-a întâmplat nimic. Carol al Il- 
lea ne-a strâns mâna pe rând 

și apoi ne-a decorat”. Din acel moment s-a știut că 
regele „primește” (conform 

asigurărilor date de „Duduia” Grunberg), iar pe viitor 
au fost evitate întrunirile publice 

pentru plasarea „darului”. Cooperarea s-a dovedit a fi 
foarte rodnică. Malaxa și 

Auschnitt i-au asigurat regelui 30-35% din totalul 
acțiunilor la Uzinele Malaxa, ceea 

ce a condus la realizarea unor profituri exorbitante, și 
pentru Carol al II-lea, și pentru 

ei. La rândul ei Elena Lupescu-Grunberg a primit 
acțiuni și atenţii în valoare de mai 

multe milioane de lei, precum și vila ce aparținuse 
prinţului Barbu Știrbei, ferma de la 

Săftica, tablouri de Grigorescu și Luchian. Malaxa și 
Auschnitt se simțeau, iarăși, 

obligați să piardă milioane la partidele de pocher 
jucate cu Elena Grunberg și Carol al 

II-lea, pentru că apoi își scoteau însutit paguba din 
afacerile făcute pe seama bugetului 

statului. Din întreprinderile aflate în străinătate, care 
spoliau bugetul statului român 

sub bagheta evreului Auschnitt, cu complicitatea și 
cointeresarea tandemului Carol Grunberg, amintim: 
Wickers-Amstrong din Londra, Mandelsohn din Haga, 
Streg din 

Viena, C.E.P.I. din Monaco sau Kahn din Alexandria- 


Egipt. 


Modul de transferare a banilor proveniţi de la cetăţenii 
români pentru bugetul statului, 

transfer către buzunarele reţelei de afaceriști protejaţi 
de Elena Lupescu-Grunberg era 

destul de primitiv. lată câteva exemple! Tuburile de 
oţel contractate de stat cu Uzinele 

Malaxa au costat cu 40% mai scump decât cele ce 
puteau fi procurate din altă parte, În 

anul 1931, cu finanţarea băncilor evreiești americane 
(împrumuturi ce au trebuit 

restituite de către statul român cu tot cu marile 
dobânzi), au fost construiți de către o 

firmă suedeză 130 km de șosele. Deși au costat mai 
mult decât dublu decât dacă ar fi 

fost construite cu antreprenori români, ele au fost 
executate atât de necorespunzător, 

încât iniţial li s-a refuzat recepţia. Concesionarea 
telefoanelor în aceeași perioadă 

către o firmă evreiască americană a condus la 
pierderea anuală de către statul român a 

câte o sută de milioane de lei. 

Însă desăvârșita spoliere a statului român a fost 
falimentul aranjat al marii băncii 

evreiești Marmorosch-Blank (a se vedea capitolul 
„Băncile Românești”), al cărei 

deficit descoperit în 1931-1932 era de 1.600.000.000 
lei. Banca, cea mai mare bancă 

comercială din România, era tentaculul economic al 
B'nai B'rith, iar evreul Aristide 

Blank, patronul băncii, se învârtea ca peștele prin apă 
la Palatul Regal, sponsorizând 


în dreapta și în stânga. Ingineria pusă la cale mai făcea 


ca falimentul băncii să atragă 

și falimentul mai multor întreprinderi în care Carol al 
II-lea și Elena Lupescu Grunberg fuseseră special 
cointeresați prin cedare de acțiuni. Pentru salvarea 
băncii a 

44 

intervenit la Carol chiar tatăl roșcatei sale amante, 
Nicolae Lupescu (Naham 

Grunberg). Oricum, Carol al II-lea îi era însă obligat 
direct chiar lui Aristide Blank. 

De aceea, regele a obligat Banca Naţională a României 
să acopere deficitul (trebuie 

arătat că Mitiţă Constantinescu, guvernatorul Băncii 
Naţionale a României era în 

același timp și ministru de finanţe, deci o marionetă 
perfectă în mâna lui Carol al II lea), Primăria 
Bucureștiului să cumpere pentru o jumătate de miliard 
de lei un teren de 

la Otopeni al lui Aristide Blank, iar guvernul să 
concesioneze Regia Monopolului de 

Stat băncii evreiești. „Cum molohul iudeu n-a fost 
sătul, regele dispune finalmente ca 

statul să preia activul și pasivul băncii Marmorosch- 
Blank; asta însemnând că 

afacerile oneroase evreiești să fie suportate de 
contribuabilii români” (Radu Teodoru). 

Mesaje divine. Ciobanului analfabet Petrache Lupu din 
Maglavit, i s-a arătat întâia 

dată Moșul (Dumnezeu) în mai și în iunie 1935, în 
perioada sărbătorii Rusaliilor, acest 

eveniment schimbându-i întreaga viață, în urma 


acestei apariţii Petrache Lupu s-a 


însănătoșit subit, fiind până atunci surdo-mut. 

Cea mai interesantă comunicare a Moșului făcută 
ciobanului, a fost aceea că „Dacă va 

redeveni centrul spiritual al lumii „, dacă poporul se va 
pocăi. „Dacă ne pocăim, 

Moşul ne dă sănătate, ne dă grâu, ne dă porumb...” - 
spunea Petrache Lupu. El a 

dobândit în scurt timp faima de mare profet popular, 
iar la locul apariţiilor Moșului de 

la Maglavit se făceau adevărate pelerinaje, mulți 
oameni găsindu-și vindecarea 

trupească și sufletească. Mulţi dintre cei care l-au 
însoțit pe ciobanul predicator în 

acea perioadă, vedeau o flacără ca de foc în jurul 
trupului său. Petrache Lupu nu 

dobândise doar vederea trupească. El citea gândurile 
celorlalți și le cunoștea trecutul. 

Băgându-și mâna în foc, nu i-a ars deloc, iar cu altă 
ocazie, aflându-se în fruntea unei 

procesiuni populare în câmp, pentru a invoca ploaia, a 
mers cu o lumânare aprinsă în 

bătaia puternică a vântului, fără ca aceasta să se 
stingă. Într-o altă împrejurare, s-a 

rugat de Moș și ploaia a fost îndepărtată de la locul 
unde avuseseră loc arătări ale 

Moșului, și unde în acel moment se afla o mare 
mulțime de oameni. Despre 

vindecările de la Maglavit, a se vedea lucrarea noastră 
Leacuri și remedii magice din 

Carpati. 

Petrache Lupu prevestea totodată apropierea 


războiului și a altor necazuri pentru 


popor. Importanţa socială a predicilor ciobanului de la 
Maglavit, care din îndemnul 

Moșului cerea românilor să se lase de hoţii, de bogății 
și de vrăjmășii, a fost 

înregistrată de ziarele vremii, care constatau că „lumea 
s-a lăsat într-o mare măsură de 

hoţii și de omoruri, s-au împuţinat judecăţile și o 
influență moralizatoare se resimte 

asupra vieţii țărănimii oltenești, de pe urma 
Maglavitului”. 

Deși devenise prima autoritate mistică și morală a 
poporului, Petrache Lupu nu 

obișnuia să peregrineze sau să călătorească. Lumea 
venea la el. Totuși, el a venit o 

singură dată în capitala ţării, la București, în anul 1938. 
Scopul prezenţei lui la 

București a rămas un mister timp peste 50 de ani. Se 
știe că Petrache Lupu s-a oprit în 

parohia Bisericii Oborului Vechi, lângă Calea Moșilor, 
deci în acel loc al orașului 

unde se celebra Sărbătoarea Moșilor (sub numele de 
Târgul Moșilor). Se mai știe că | a vizitat la Palat pe 
Carol al II-lea și că a prezis că într-o zi va cădea pe 
pământ o stea 

care va arde cu foc la răsărit și la apus, la mijloc vor fi 
cărbuni și jar și vor veni dureri 

grele, care nu vor fi înlăturate dacă lumea nu se va 
trezi moral. 

45 

O dată cu moartea lui Petrache Lupu, în 1994, a fost 
dezvăluit și scopul real al vizitei 


sale la București, preotul |. lonescu dezvăluind presei 


următoarele: În toamna anului 

1958, în plin regim comunist, preotul lonescu, ca 
reprezentant al episcopiei Craiovei, 

a reușit să aibă o discuţie clandestină cu Petrache 
Lupu, noaptea târziu, în casa 

ciobanului (care era păzit de Securitate pentru a-i fi 
împiedicat orice contact). Preotul 

lonescu l-a rugat pe cioban să-i spună cum a ajuns la 
regele Carol al II-lea, la 

București, și ce i-a spus regelui. Petrache Lupu i-a 
povestit că și-a vândut două oi din 

curte, s-a dus la București și a fost primit de rege, 
căruia i-a spus că Moşul l-a trimis 

să-i spună să-și întrerupă relaţia adulteră cu evreica, 
să-și la înapoi nevasta părăsită și 

să fie în rândul lumii, că dacă nu face așa își va pierde 
tronul și este rău pentru țară. 

„A lăsat capul în jos [Carol al II-lea] și n-a spus nimic, și 
eu am plecat, dar a venit ce a venit și peste el și peste 
țara, fiindcă n-a ascultat ce i-am spus din partea 
Moșului!” 

O dată cu instalarea iudeo-comunismului în România, 
Petrache Lupu a fost ridicat de 

Securitate și dus la cercetări penale, Direcţia 
Securității, la București. Așa cum vom 

arăta în capitolele următoare, această secţie a 
Securității era controlată de evrei. 

Petrache Lupu a fost întrebat la interogatoriu dacă a 
fost surdo-mut, cum s-a vindecat, 

ce-a spus el la lume și cine l-a pus să vorbească. Le-a 
răspuns că toată lumea din sat 


știe că nu putea să vorbească și să audă până nu i s-a 


arătat Moşul și i-a spus ce să 

spună la lume. Răzând, unul dintre ofițerii anchetatori 
l-a întrebat unde este steaua 

căzută din cer asupra României. Petrache Lupu i-a 
răspuns arătându-i steaua roșie 

comunistă pe care o purta pe chipiu și pe umeri, 
spunându-i că aceasta era steaua pe 

care a anunţat-o el că va veni. 

Nașterea opoziţiei ultranaționaliste. Legiunea 
Arhanghelului Mihail a luat ființă în 

primăvara anului 1919, în pădurea Dobrina, la 
inițiativa celui care avea să îi devină 

Căpitan, Corneliu Zelea Codreanu. Organizația a mai 
fost denumită și Mișcarea 

Legionară sau Garda de Fier. Inițial, membrii grupului 
erau adolescenţi din lași care 

juraseră să lupte până la moarte pentru cauza creștină 
și împotriva bolșevismului 

(comunismului) ateist agresiv ce izbucnise în Rusia, 
fiind promovat de elemente 

evreiești (și având tendinţa de a se extinde și asupra 
României). În acea epocă 

muncitorii români aveau toate motivele să ridice 
steagul luptei împotriva unei 

exploatări capitaliste sălbatice, patronată paradoxal 
tot de către evrei. Se poate spune 

că ei erau seduși în mod natural și justificat de către 
ideile comuniste, însă printre 

agenţii comuniști care aţâţau în România ideile 
comuniste și anarhiste, „sângele 

românesc era o mare raritate, căci în marea lor 


majoritate erau sau evrei așezați pe 


pământul românesc și necinstiţi cu [față de] omenia de 
care este capabil neamul 

nostru, sau ruși strecurațţi de peste Nistru” (afirmaţie 
legionară). Ofensiva comunistă 

înconjura România. La vest, în Ungaria se proclamase 
deja prima republică comunistă 

din Europa centrală, iar în Polonia, la nord, înaintau 
armatele roșii sovietice. 

Acţiunile diversioniste coordonate de la Moscova 
asupra României erau coordonate 

de Komitern (Internaționala Comunistă) și de N.K.V.D. 
(serviciile secrete ruse), 

ambele conduse și coordonate de către evrei, ceea ce 
dovedește că legionarii cam 

aveau dreptate. Komintern-ul era condus de Gr. E. 
Radomilski, pe numele său real 

Apelbaum. El a dispus „combinarea acţiunii legale cu 


xn 


cea ilegală” și „crearea de 

nuclee comuniste în sindicatele muncitorești” din 
statele vecine Rusiei. Având în 

vedere că în 1919, armata română intervenise în 
Ungaria și înfrânsese revoluţia 

bolșevică, România era principalul inamic al Rusiei 
comuniste, asupra ei 

concentrându-se cu precădere acţiunile diversioniste. 
Principalul adversar social al 

46 

agenţilor N.K.V.D. devenise astfel mișcarea legionară și 
liderul ei, Corneliu Zelea 

Codreanu. „Căpitanul” începuse, de aceea, a doua fază 


a luptei sale: demascarea 


agenţilor comuniști și înjghebarea unui front de luptă 


românesc. În lupta de demascare 
a agenților comuniști, Codreanu îi semnalează în 
primul rând pe evrei. El însă a ţinut 
să precizeze: 
„Să nu vadă nimeni în noi niște asupritori de evrei sau 
niște mâncători de jidani din 
ură religioasă... Minoritățile conlocuitoare urmează să 
se bucure de toate drepturile în 
măsura loialității de care vor da dovadă faţă de Statul 
Român”. 
Sinteza „antisemitismului” legionar este prezentată la 
modul următor de către chiar 
mișcarea legionară (revista Carpaţii, noiembrie- 
decembrie 1978, Madrid): 
„Intrând în luptă cu comunismul la noi și studiindu-i 
problema, Căpitanul o găsește 
strâns legată de problema evreiască... 
Ajutorul evreiesc la pătrunderea marxismului la noi în 
tară se canaliza pe mai multe 
direcții: 

Economic. Acaparând pe îndelete, fiind deținători de 
fonduri internaţionale, sfere 
importante din economia ţării, pe care apoi le 
exploatau nu în direcţia promovării unei 
economii sănătoase, cu participarea maselor 
românești la beneficiile ei, ci în direcţia 
pur egoistă, îmbogaţindu-se din ce în ce mai mult 
elementele evreiești în detrimentul 
românului. Ba mai mult, cantităţi importante din 
această bogăţie a Statului erau 
deturnate și expatriate pentru ajutorarea cauzei 


evreiești în lume. Nedreptăţile sociale 


provocate astfel, dădeau naștere la nemulțumiri 
legitime în clasele nevoiașe 
românești, care văzându-se neajutorate și neapărate 
în fața acestor abuzuri 
exploatatoare, cădeau pradă demagogiei marxiste; 
Politic. Deţinători ai bogățiilor ţării puteau foarte 
ușor să influenţeze în toate 
domeniile de afirmare românească, în sensul vederilor 
și intereselor lor. Prin corupere 
și cumpărări de conștiințe în aria politicianistă română, 
evreii pun mâna practic, pe 
conducerea politică a ţării pe care o dirijează prin 
acoliţii lor. Procesul se maturizează 
cu introducerea în palatul regelui ţării a nefastei Elena 
Lupescu, evreică și ea, prin 
care evreii pun stăpânire pe voinţa regelui Carol al Il- 
lea; 
Culturală. Evreii promovau și susțineau în România, 
printr-o bogată rețea de ziare 
și reviste create de ei, ideile cele mai periculoase atât 
din punct de vedere național, cât 
și creștin și moral; 
Prin activitate directă. Marea majoritate a agitatorilor 
și a propagandiștilor 
comuniști, atât între studenţi cât și între muncitori, 
erau evrei.” 
„Lupta care se apropie - spunea Codreanu - nu va fi 
numai o încleștare dintre doua 
sisteme politice... Va fi mai mult decât atâta. Va fi o 
luptă între doua concepţii de 
viaţă, între două spiritualităţi antagonice. Pe deoparte 


lumea noastră creștină, aruncată 


în Istorie de Nașterea, răstignirea și învierea 
Mântuitorului, pe de cealaltă parte, lumea 
descreștinată în lupanarele ateismului și aruncată în 
luptă de forțele oculte ce s-au 

opus întotdeauna îndumnezeirii omului”. 

Codreanu le cerea legionarilor pregătirea pentru luptă 
prin asceză activă, prin 

credinţă, post și rugăciune. Manifestarea sa împotriva 
„politicianismului” se 

îndrepta împotriva atașamentelor internaționale ale 
acestuia, cât și jocului de interese 

47 

personale din care politicienii își făcuseră o religie, și 
care îi îndepărta de pulsul 

poporului lor: „Detașaţi de antenele neamului lor, 
acești oameni rătăcesc stupid pe 

sălile organizațiilor internaţionale ale epocii, luând 
contacte, încheind pacte ce nu vor 

funcţiona niciodată”. 

Legiunea Arhanghelului Mihail avea numai șase ani de 
existență când s-a hotărât, în 

1933, din ordinul forțelor oculte și al Palatului, să fie 
distrusă definitiv. Acest rol a 

fost încredinţat primului-ministru liberal lon Gh. Duca. 
Nu este lipsit de importanţă a 

se ști că acest om de afaceri a făcut parte și din 
consiliul de administrații al Băncii 

Marmorosch-Blank, fiind astfel racolat de oculta 
evreiască. Relativ la numirea lui 

I.Gh. Duca în funcţia de prim-ministru s-a acreditat la 
acel moment părerea că „un rol 


important l-a jucat doamna Lupescu, care lăsa să se 


creadă că l.Gh. Duca îi era un bun 

amic; se vehicula și ideea că, de fapt, Duca era atras 
într-o cursă fără să-și dea seama 

și, care, în fond, avea să-l ducă la pieire”. 

Înaintea numirii sale ca prim-ministru, în cadrul 
Partidului Liberal existau propuneri 

din partea grupării lui Grigore Filipescu (care dădea 
semne să-și fi revenit din 

atitudinea sa exagerat carlistă, de unealtă a evreilor) 
pentru aplicarea unui „plan de 

luptă” care să-i unească pe politicienii români în 
efortul de a-i impune lui Carol al ll lea „să devină un 
rege constituțional, să domnească și să înceteze de a 
mai guverna” 

(am citat din chiar raportul ce fusese înaintat regelui și 
amantei sale de către agentul 

H.U.). De aceea, Duca trebuia atras, folosit și aruncat. 
Astfel, în cadrul unei călătorii 

la Paris, |. Gh. Duca și-a luat obligaţia de a desființa 
Legiunea și pe legionari. În 

spatele acestor aranjamente de la Paris s-au, aflat 
forțele evreiești internaționale, care 

vedeau un pericol în apropierea de Germania nazistă a 
mișcării legionare românești. 

La 10 decembrie 1933, |.Gh. Duca a hotărât dizolvarea 
mișcării legionare și a interzis 

participarea acesteia la alegerile ce trebuiau să aibă 
loc pentru Parlament. La 29 

decembrie 1933 o echipă de trei legionari l-a asasinat 
pe I. Gh. Duca, în condiţiile în 

care fusese chemat de rege la Sinaia și fără a i se 


asigura protecţia. Implicarea Elenei 


Lupescu-Grunberg a apărut odată cu dezvăluirea 
notelor secrete ale Siguranţei și ale 

serviciului secret personal creat de amanta evreică a 
regelui. 

lată nota secretă, adresată la | decembrie 1934 
„Duduiei” Elena de către Pitulescu: 

„Guvernul Tătărăscu, născut din voinţa 
dumneavoastră după asasinarea acelui temut 
dușman al dumneavoastră, lon Gh. Duca, are o 
importare, mai ales în ultimul timp, 

stranie și care se depărează de așteptările ce v-aţi 
manifestat”. 

Masoneria ca armă a Elenei Lupescu-Grunberg. 
Trebuie arătat că nu doar 

ultranaţionaliștii legionari se opuneau oligarhiei 
evreiești, dar și mulți oameni politici 

cu înaltă prestanță morală, așa cum au fost Brătienii și 
Nicolae Titulescu în cadrul 

partidului liberal, sau luliu Maniu la țărăniști. Eforturile 
acestora erau însă subminate 

constant de acţiunea masoneriei evreiești. 

Vom reproduce din aceeași notă secretă a lui 
Pitulescu, care conducea serviciul secret 

personal al Elenei Lupescu-Grunberg: „Cel care 
întreţine însă spiritul actualei 

comportări a guvernului față de dumneavoastră este 
tot dușmanul dumneavoastră de 

moarte, dl. Titulescu. Cu toată strădania d-lui 
Franasovici de a-l înlătura pe acest om 

din viaţa politică a ţării și a Partidului Liberal, totuși el 
rămâne tare pe poziția 


politică”. 


48 

Nota secretă a lui Pitulescu mai arată că Nicolae 
Titulescu, cu ajutorul unor birouri de 

informaţii din ţară urmărea orice acţiune a Elenei 
Lupescu. Datele cu privire la 

relațiile intime dintre Elena Lupescu și rege îi erau 
furnizate de către însuși mareșalul 

Palatului. În străinătate, Titulescu finanta toate știrile 
ce apăreau în legătură cu Elena 

Lupescu-Grunberg. Din supravegherea convorbirilor și 
a informaţiilor „obţinute din 

rețea”, Pitulescu o mai informa pe amanta regelui că 
Titulescu, de câte ori lua contact 

cu regele nu pierdea din vedere să-i atragă atenţia 
asupra dezastruoaselor consecințe 

ale continuării legăturii cu Elena Lupescu. Așadar 
evreica îndrăznea să-și urmărească 

în scop de control chiar și amantul regal. 

Eforturilor externe ale liberalului Titulescu se conjugau 
cele interne ale lui Dinu 

Brătianu, adversar în partid al primului-ministru 
Tătărăscu. El da un interviu ziarului 

Universul, în care arăta că în 1935 guvernul marionetă 
regală a făcut o comandă 

frauduloasă de armament către firma Skoda, 30% din 
plata de la buget intrând de fapt 

„în buzunarele fără fund ale camarilei” (tandemul 
Carol al II-lea - Elena Grunberg). 

Mai mult, Dinu Brătianu arăta că, în urma vizitei făcute 
la Uzinele Reșița, L.A.R.- 

Brașov și Cugir, a constatat că acestea aveau 


posibilitatea să fabrice toate tipurile de 


arme pe care guvernul le-a comandat la Skoda, în 
Cehia. 

Sprijinit de palat, Tătărăscu l-a învins în partid pe Dinu 
Brătianu în 1936, iar aceste 

dispute politice intestine i-au permis lui Carol al II-lea, 
înhăitat cu magnații evrei ai 

economiei românești, să devină cel mai bogat rege din 
lume, împreună cu concubina 

sa. Preţul menţinerii la putere a lui Tătărăscu a fost 
însă facilitarea de către acesta a 

instaurării dictaturii personale a lui Carol al II-lea. 
Pentru instalarea dictaturii regale și a unei noi 
Constituţii, acționa cu precădere Jean 

Pangal, marele comandor evreu al Marii Loji Naţionale 
din România, Dintr-o notă 

informativă a Siguranţei din mai 1934 reieșea că la 
locuinţa lui Jean Pangal a venit 

masonul Petre Papacostea, secretarul mareșalului 
Averescu (președintele Partidului 

Poporului) și i-a spus că a văzut la mareșal un raportal 
Siguranţei în care erau 

înfățișate unele aspecte ale activității șefului 
masonilor, între care și aceea relativ la 

Constituţia nouă la care a lucrat Pangal, iar notițele de 
mână „erau extrase din 

Constituţia japoneză, din care dl. Pangal s-a inspirat și 
din care a preluat aproape toate 

prerogativele regelui”. În primăvara anului 1934, Jean 
Pangal era chemat telefonic la 

Carol al II-lea și de câte trei ori pe săptămână, de către 
secretarul particular Eugen 


Buchman. La acea vreme șeful masoneriei române 


(aripa obedientă evreilor), Jean 

Pangal, îi recomanda regelui formarea unui guvern cu 
prim-ministru în persoana 

mareșalului Averescu. O altă notă a Siguranţei arăta că 
Jean Pangal s-a adresat 

celorlalți masoni în templul din strada Câmpineanu, 
astfel: 

„Nu aveţi de ce vă teme, fiindcă nimeni nu știe, s-a 
ţinut în secret faptul ca guvernul 

Averescu va fi în realitate mason. Chiar dacă s-ar bănui 
prezenţa câtorva masoni, este 

dl mareșal care acoperă și spulberă orice bănuială cu 
prestigiul său. Acela care va 

răspunde de schimbarea Constituţiei și de tolerarea 
dictaturii noastre este regele și, în 

cel mai rău caz, el va plăti oalele sparte”. 

Devine evident că instalarea dictaturii regale era 
pregătită de masonii evrei ca o 

dictatură masonică. Totuși, mareșalul Averescu nu 
numai că nu a mai vrut să facă 

jocul masonic, dar a intrat în conflict direct cu 
tandemul Carol al II-lea Elena 

Lupescu-Grunberg, instalarea dictaturii amânându-se 
astfel cu trei ani. 

49 

Faptul că masonul evreu Jean Pangal avea un cuvânt 
de spus în acțiunile politice cele 

mai importante ale regelui Carol al II-lea, rezultă din 
situația că atunci când a devenit 

ministru Constantin Argetoianu a dăruit Templului 
Masonic din str. Câmpineanu 45 


(unde prezida Jean Pangal) suma de un milion de lei. 


De altfel, urmărirea carierei lui 

Argetoianu, mason cu gradul 33, ne arată importanţa 
masoneriei pe lângă Carol all lea: în 1938 ministru la 
industrie și comerţ (cel mai bun loc pentru manevre pe 
seama 

bugetului statului) și consilier regal, iar în 1939 prim- 
ministru. Totul o dată cu 

instalarea dictaturii regale - „dictatura masonică” cum 
o numea Pangal - și a noii 

Constituţii, pregătită de același Pangal. În tot acest 
timp a existat o neîmpăcată ură 

între Masonerie și Mișcarea Legionară, semănată fie 
cu crime, fie cu devastări de 

temple masonice. 

Portretul unei evreice periculoase. Elena Lupescu- 
Grunberg era, la data când l-a 

sedus pe Carol, soția celui mai bun prieten al acestuia 
și fost camarad de arme în 

timpul primului război mondial. Inteligentă, ea ridica 
veniturile familiei prin 

organizarea de partide de poker în propria-i casă, 
invitând tinerii ofițeri, mulţi atrași 

de frumuseţea și vioiciunea ei. 

Talentul Elenei la jocul de cărți era ieșit din comun. 
„Lucru rar la femei, era o 

jucătoare ce nu trăda, nici prin tremurul mâinii, nici 
prin vreo schimbare pe chip, dacă 

îi mergea bine sau nu la joc. Era renumită printre 
ofițeri ca jucătoare de poker și, din 

același motiv, detestată de soțiile lor. Se spunea, nu 
fără oarecare motiv, că generoasa 


ospitalitate a casei, imposibil de susținut prin solda și 


modestele venituri ale 

căpitanului Tâmpeanu, se datora câștigurilor ei la cărți. 
Nu o dată, musafirii își plăteau 

regește mesele printr-o extracţie fără dureri, la poker, 
a banilor din buzunarele lor... 

Urmărind jocul cu ochii mari, verzi-cenușii, cu chipul 
neted asemenea porțelanului 

fin, nu avea niciodată aerul jucătorului fără scrupule...” 
(Barbara Cartland, Viaţa 

scandaloasă a regelui Carol) 

În contextul acestui mercantilism specific rasei, pentru 
evreica din lași, principele 

Carol reprezenta în primul rând o partidă cu o imensă 
miză financiară. Cât timp s-au 

aflat în exil, după renunțarea la tron de către Carol, 
alocaţiile bănești din ţară veneau 

doar sporadic, ceea ce o deranja pe Elena, învățată 
deja să afișeze un lux orbitor. Din 

acest motiv ea, se certa adesea cu el, iar vecinii 
începură să povestească, nu fără 

temei, despre strigătele și țipetele isterice pe care le 
auzeau noaptea. Principalul 

subiect de reproș al Elenei era că caracterul slab al lui 
Carol, care nu acţiona eficient 

pentru a recupera tronul României: 

- Fii bărbat! insista ea, amenințându-l permanent că îl 
va părăsi. 

La un moment dat, când în Anglia Scotland Yard-ul le-a 
dat peste cap planul de 

trimitere a două avioane cu manifeste în România, 
Elena Grunberg s-a înfuriat peste 


măsură pe Carol, pe care îl acuza de slăbiciune, 


spunându-i: 

- Pe tine te-au expulzat englezii, nu pe mine! 
Realitatea era alta. Chiar ea era cauza 

problemelor lui Carol, motivul pentru care pierduse și 
tronul, motivul pentru care nu 

era susținut să îl recâștige. Cel mai mare gazetar al 
țării, după regretatul Mihai 

Eminescu, influentul Pamfil Șeicaru, l-a vizitat pe Carol 
la Paris pentru a discuta o 

eventuală viitoare campaniei de presă în favoarea 
întoarcerii lui la tron, dar l-a 

50 

prevenit că are puţine șanse dacă nu renunţă la 
legătura cu Elena Grunberg. Carol a 

protestat furibund, arătând că Elena era la fel de bună 
ca orice altă femeie. 

- Sire, dintr-o zdreanţă murdară nu se poate face 
steag, i-a răspuns Șeicaru. 

În acel moment, Elena Grunberg, care conform 
obiceiului asculta din spatele unei uși, 

a năvălit în cameră, spunându-i ziaristului că România 
nu o merită pe ea și l-a dat 

afară. 

În cele din urmă, când Carol reușește să se întoarcă în 
țară și să reia tronul, Elena 

Lupescu-Grunberg era singura persoană căreia Carol îi 
permitea să-l influenţeze în 

ceea ce privea conducerea țării, din care motiv regina 
mamă Maria, a fost ușor 

îndepărtată, iar regina Elena, mama prinţului Mihai, 
alungată din țară. 


Un episod exemplar pentru ce putere avea Elena 


Grunberg, a fost cruzimea persecuției 

prinţului Cantacuzino. Membru al uneia din cele mai 
vechi și mai mari familii 

nobiliare române, acesta își pierduse cea mai mare 
parte a averii prin așa-zisa reforma 

agrară. La un moment dat el a fost trimis în judecată 
sub acuzația de complot 

împotriva vieţii Elenei Grunberg. în instanţă el a 
declarat însă că a fost amantul 

Elenei, iar aceasta l-a înșelat și, ca om de onoare, a 
vrut să se răzbune. „Spectatorii de 

la tribunal, la fel ca și juraţii, erau încântați de această 
ingenioasă apărare. Unii chiar 

crezură povestea... Chiar și așa era de admirat modul 
abil în care prinţul întorsese 

jocul împotriva regelui. Juraţii dădură verdictul 
„Nevinovat”... Puțin după aceea, 

prinţul muri într-un misterios accident de mașină, iar 
Carol o ţinu pe bătrâna mamă a 

acestuia, prințesa Alexandra, prizonieră la domiciliu. În 
ciuda protestelor oficiale 

făcute în scris de regina Maria, prietenă apropiată a 
bătrânei, ferestrele acesteia au fost 

zăbrelite, apa întreruptă și nici unui avocat nu i se 
permise s-o vadă”. (op. citat.) 

Una din primele perocupări ale evreicei a fost aceea 
de a se înavuţi pe sine și pe cei de 

un neam cu ea. Aproape nimeni nu știa că Naham 
Grunberg, tatăl Elenei, locuia la 

București și că devenise extrem de bogat, profitând de 
pe urma afacerilor ce i se 


prezentau datorită fiicei lui. În casa acestuia se aranjau 


cele mai secrete afaceri 

politice. Elena, împreună cu Carol, comandase și 
folosea o serie de tuneluri subterane 

prin care se deplasau la și de la Palat la casa Elenei sau 
a tatălui ei, ori la casa regelui. 

Evreul Grunberg aducea clientela cu bani din lumea 
evreiască pentru afaceri pe seama 

bugetului statului, care astfel umpleau buzunarele 
Elenei. 

Cea mai sinistră și cinică figură din anturajului evreicei 
și al regelui era însă un 

apropiat al acesteia, propulsat brusc ca șef al Palatului. 
Cu origine cosmopolită ca și 

ea, Ernest Urdăreanu avea un important filon de 
sânge evreiesc în ascendenţa sa, adică 

era un „jidan”, cum îi numeau românii pe evreii 
proveniţi din căsătorii mixte. Era 

industriaș, bancher și director al unui mare număr de 
companii ale căror interese 

acopereau practic toată viața comercială a ţării. La 
vremea când Elena Grunberg l-a 

racolat pentru a-i servi scopurile de rapidă înbogăţire, 
el avea 35 de ani. Era mic de 

statură, brunet, și se îmbrăca îngrozitor. Chipul, dat cu 
ruj și pudrat, spunea multe 

despre starea lui mentală. A reușit să atragă asupra lui 
mai multă dușmănie populară 

decât regele și amanta sa evreică. Era foarte viclean și 
lipsit de scrupule, ceea ce îl 

scutea de luxul de a mai fi și inteligent. Ca și pe acoliții 
săi, îl interesa îndeosebi 


prezentul, să poată fura cât mai mult, motiv pentru 


care românii îl porecliseră 

„Murdăreanu”. 

51 

La cererea Elenei, Carol l-a numit mai întâi pe acest 
Urdăreanu secretar și aghiotant 

personal, apoi șef al Palatului. El a preluat funcţia 
Elenei Grunberg de a-i dijmui pe 

toţi cei care aveau audienţă la rege și care altminteri 
nu puteau trece. Mita preferată 

erau banii. „Pe bună dreptate - scria un comentator 
britanic - se spune că aurul 

strălucitor al coroanei României este atât de pătat și 
șters încât abia dacă se mai vede. 

Că frumoasele mâini albe ale Elenei Lupescu 
[Grunberg] ţin în ele viața și moartea, 

iar ghearele lacome și apucătoare ale lui Urdăreanu ţin 
destinul țării, încet dar sigur, 

Carol alunecă spre dezastru, trăgându-și după el 
regatul.” 

Datorită lăcomiei ei tot mai mari, Elena Grunberg 
ajunsese să coste România o 

enormă sumă de bani, numai pentru întreținere. 
Primea anual din partea regelui 

echivalentul a 12.000 de lire sterline, doar pentru 
toalete, iar bijuteriile primite erau 

asigurate pentru 50.000 de lire sterline. „Evident, era 
femeia cea mai elegantă din 

România - scria Barbara Cartland -, dacă nu chiar din 
întreaga Europă a acelei vremi. 

Cu un gust înnăscut și cu talentul de a se pune cât mai 
mult în valoare, nu se îmbrăca 


decât în negru. Majoritatea toaletelor ei erau de la 


Chanel. Discuta zilnic cu croitorii, 

cu modistele și cu corsetierele ei de la Paris”. 

Elena Lupescu-Grunberg ajunsese adevărata putere 
din spatele tronului. A montat o 

centrală telefonică proprie pentru interceptarea 
convorbirilor telefonice, iar șeful 

Poștei i se subordona direct, pentru a-i raporta 
rezultatele violării corespondenţei. Cu 

ajutorul lui Malaxa, evreica trimitea în conturi din 
străinătate, în Elveţia și unele state 

din America Latină, banii extorcaţi de ea și de rege. 
În iarna anului 1934, Carol al II-lea a dat petrecere 
particulară la Palat, avându-o 

alături de sine pe amanta sa. Doi dintre invitaţi erau și 
generalul lon Antonescu, 

împreună cu soția sa. „Doamna Antonescu făcea parte 
din vechea aristocrație 

românească - relata B.C., familia ei fiind cunoscută 
pentru antisemitismul ei. Văzând o pe Elena Lupescu 
[Grunberg], ea se plânse cu glas tare soţului ei de 
insulta ce i se 

adusese prin invitarea la aceeași masă cu o evreică, își 
ceru haina, iar soţul ei nu mai 

putu face altceva decât s-a ducă acasă.” În altă 
variantă soţia generalul Antonescu a 

protestat că a fost invitată la Palat de către o stricată 
ce a destrămat familia regală. 

A doua zi, generalul Antonescu, pe atunci șef al 
Statului Major la armatei române, s-a 

trezit demis din funcţie și trimis la o garnizoană de pe 
graniță. A fost pe loc înlocuit 


cu un evreu pe nume Samsonovici, prieten de al Elenei 


Grunberg din vremea 

petrecută la lași. 

Sub presiunea rezultatelor alegerilor, opțiunea 
populaţiei românești din perioada 

interbelică mergând înspre naționalismul fățiș, Carol al 
II-lea l-a numit prim-ministru 

pe liderul Partidului Naţional Creștin, poetul Octavian 
Goga, ca o variantă preferabilă 

la o guvernare legionară. Totuși acest episod a dus la 
ruptura de Elena Grunberg, care 

a plecat la Paris, neacceptând sub nici un motiv o 
guvernare a „antisemitului” și 

„demagogului megaloman” Goga, care afirmase că 
dacă din România ar dispărea 

măcar o jumătate de milion de evrei, aceasta ar reveni 
la prosperitate. Una dintre 

primele măsuri luate de Octavian Goga a fost aceea de 
readucere în fruntea 

Ministerului de Război a generalului Antonescu. 

Însă, cedând propunerilor și pregătirilor cercurilor 
evreiești și masonice, într-o seară 

târziu, Carol îl chemă la Palat pe primul său ministru 
Goga și îl anunţă că, începând 

52 

de la miezul nopţii, încetează să mai fie premier, 
guvernul fiind demis. Goga tocmai 

promovase o legislaţie care îi scotea pe evrei din 
numeroase profesii și profesii. 

Goga stătu câteva clipe încremenit, până a înţeles ce 
se întâmplase, după care revoltat 

i-a întors spatele regelui și a plecat strigând: 


- Israel a triumfat! 


De a doua zi, printr-un discurs radiodifuzat, Carol și-a 
instituit dictatura personală 

asupra țării și a scos în afara legii „Garda de Fier” 
(Legiunea Arhanghelului Mihail). 

În 36 de ore, Elena Grunberg a fost din nou lângă 
Carol, venind într-un suflet de la 

Paris. 

Au urmat doi ani de virulentă opoziție populară la 
regimul Carol Il-Grunberg Urdăreanu, ce au culminat 
cu declanșarea războiului mondial și cu ultimatumul 
privind cedarea Basarabiei și a Transilvaniei. Carol Il 
era practic rupt de armata 

română și de clasa politică când a decis cedarea 
Basarabiei rușilor, fără luptă. Cu toate 

acestea, generalul lon Antonescu a încercat să discute 
cu regele pentru a salva situația. 

În chiar ziua în care Carol II a întrunit Consiliul de 
Coroană, 28 iunie 1940 (avându-l 

în dreapta sa pe Urdăreanu) și a decis cedarea 
Basarabiei către sovietici, după plecarea 

membrilor Consiliului Urdăreanu a intrat și a anuţat că 
generalul Antonescu cere o 

audienţă. Elena Grunberg, care se afla la rege pentru 
a-l alinta pe canapeaua din biroul 

său, nu voia să uite și să ierte „insulta” primită din 
partea soției generalului, de aceea 

acestuia i s-a refuzat „audienţa”. Ca atare, Urdăreanu, 
cu un rânjet de triumf, iese pe 

holul de intrare și îi spune generalului, la modul cel 
mai insultător, că nu este primit. 

lon Antonescu, care considera că într-un astfel de 


moment pentru ţară, ajutorul său nu 


putea fi respins de către rege, indiferent de trecut și 
de ostilitatea Elenei Grunberg, l-a 

întrebat pe Urdăreanu care este motivul pentru care 
nu este primit. Jidanul i-a răspuns 

trufaș că el ar fi hotărât în numele regelui să nu i se 
acorde nici o audienţă. Ca replică, 

generalul Antonescu i-a aplicat o palmă lui Urdăreanu, 
acesta a sărit la bătaie, 

bazându-se și pe sprijinul slujitorilor de la Palat, care 
însă au fugit. Rezultatul a fost o 

încăierare birjărească, generalul lăsându-l lat în bătaie 
pe șeful Palatului, pe care l-a 

bătut până n-a mai suflat. Aflând despre întâmplare. 
Elena Grunberg a cerut 

pedepsirea generalului. 

A doua zi lon Antonescu reușește totuși să pătrundă la 
Palat și să se adreseze regelui, 

cerându-i să-l lase să apere graniţele tării, și să nu 
cedeze sovieticilor Basarabia și 

Bucovina. 

- Maiestate, România se prăbușește în ruine. Scenele 
din regiunile regatului nostru pe 

care le-aţi cedat armatelor sovietice sunt de o 
zguduitoare tragedie. Funcţionarii civili 

care au încercat cu credinţă să vă execute ordinele au 
fost abandonați, iar militarilor li 

s-au smuls gradele și li s-au luat amele. Capturarea 
acestor bogate teritorii s-a făcut 

înainte de strângerea recoltei, iar o mare parte din 
hrana necesară pentru trupele și 

poporul nostru la iarna viitoare s-a pierdut... Este o 


datorie de onoare și un privilegiu 


pentru mine de a vă spune, Sire, că poporul de 
dincolo, din teritoriul anexat de Rusia 

este acum total lipsit de orice încredere în membrii 
guvernului vostru. Chiar în acest 

53 

oraș, în București, ura împotriva celor vinovaţi de a vă 
sfătui greșit și de a fi făcut 

acest lucru mișelesc crește cu fiecare clipă... 

După câteva momente de tăcere, generalul a 
continuat: 

- Vreau doar să salvez ceea ce se mai poate salva din 
coroana Maiestăţii Voastre, din 

țara și granițele noastre... Vă implor, Maiestate, să mă 
ascultați în această clipă 
îngrozitoare a istoriei noastre... Vă implor să nu-i mai 
ascultați pe cei a căror credinţă 

a fost cumpărată de politicienii de dincolo de granițele 
României. 

S-a așternut o tăcere de câteva minute, timp în care 
Carol II se gândea la faptul că 

generalul îi cerea pur și simplu să renunţe la relaţiile 
cu Elena Grunberg, cu 

Urdăreanu, la relațiile cosmopolite cu legături 
internaţionale, apoi, uitându-se ţintă la 
general, îi răspunse: 

- Vă admir curajul de a veni să-mi spuneți toate 
acestea. N-am să vă uit cuvintele! 

Douăzecișipatru de ore mai târziu, membrii gărzii 
personale a regelui s-au deplasat la 

domiciliul generalului Antonescu, l-au arestat și l-au 
azvârlit în închisoare fără a fi 


judecat. 


Cu arma în mână. Prin gestul asasinării lui I. Gh. Duca, 
legionarii considerau că 

demonstrează modul eroic în care înţeleg să activeze 
în planul social și să arate că 

„România nu mai este moșia clicii ajunsă la guvern. 
Din păcate căzuseră în cursa 

întinsa și lor, și lui Duca, de către Elena Lupescu- 
Grunberg. Au urmat momente grele 

pentru legionari, prigoana și crima fiind metodele care 
li s-au aplicat, și cu care au 

răspuns, în această confruntare fiindu-le ucis chiar 
Căpitanul. 

În decembrie 1937, Carol al II-lea a fost consternat 
când a văzut că la alegerile 

parlamentare cei sprijiniți de el nu au obţinut 
majoritatea necesară formării unui 

guvern. Mai mult, legionarii reorganizaţi sub numele 
Partidul Totul pentru Țară, 

obținuseră 66 de locuri de deputaţi, în aceste condiţii, 
așa cum se va vedea mai jos, 

regele abolește sistemul parlamentar, abrogă 
Constituţia și instaurează dictatura. 

Oficial, Mișcarea legionară prezintă astăzi astfel 
situaţia de atunci: „În România 

stăpânea voința regelui Carol al II-lea și-a ocultei 
semite [evreiești] din jurul 

tronului... Megalomania regelui Carol al II-lea era 
punctul de convergenţă al acestor 

presiuni obscure: camarila palatului, în frunte cu Elena 
Lupescu și Urdăreanu; clica 

politică în frunte cu Armand Călinescu (ministru de 


interne); mafia iudaică, în frunte 


cu Filderman.” (Wilhelm Filderman, Mare Maestru al 
Lojii Americano-Române - în 

fapt acoperire pentru B'nai B'rith -, președinte al 
Uniunii Evreilor din România, 

membru al Jewish Agency). 

Faptele s-au desfășurat cu rapiditate. Evreii nu își 
puteau permite să le scape din mână 

România și să cadă sub influența Germaniei naziste, și 
nici un efort nu era considerat 

prea mare pentru obținerea acestui deziderat. 

La 10 februarie 1938 Carol al II-lea instalează un 
„guvern consultativ” prin lovitură de 

stat, sfidând Constituţia în vigoare. Guvernul era 
prezidat de patriarhul Miron Cristea 

și, pentru a i se conferi o poleială de legitimitate, au 
fost cooptați ca miniștri și șapte 

54 

foști prim-miniștri. La 11 februarie 1938 Carol al II-lea 
abrogă Constituţia țării, în 

vigoare din 1923. La 15 februarie 1938 interzice toate 
partidele politice, inclusiv 

Mișcarea Legionară (Partidul Totul pentru Țară). La 20 
februarie proclamă o nouă 

Constituţie, pregătită în laboratoarele evreo-masone, 
care conferea regelui puteri 

dictatoriale. 

Corneliu Codreanu, Căpitanul Legiunii Arhanghelului 
Mihail, adresează o scrisoare 

noului guvern, referindu-se la noua Constituţie: 
„întreaga luptă naţională, după 20 de 

ani, se termină printr-o Constituţie care nu numai că 


nu rezolvă nimic din problema 


vitală a naţiei noastre, ci vine să pecetluiască pentru 
totdeauna drepturile și poziţiile 

furate de la români de năvălitorii jidani, împotriva 
cărora noua Constituţie nu ne mai 

deschide nici o posibilitate de apărare”. 

O altă scrisoare i-o trimite istoricului Nicolae lorga, 
care atacase mișcarea legionară 

că se ocupă de activități comerciale: „Când acum 15 
ani în urmă tineretul manifesta 

sgomotos împotriva cuceririi iudaice (nu mai sgomotos 
decât dl. Iorga la 1906), 

domnii din guvernul de astăzi ne spuneau: «Nu așa 
veţi rezolva problema! Apucaţi-vă 

de comerţ! Faceţi ca ei!» lată ne-am apucat... când ați 
văzut însă că pornim, că suntem 

corecți, că suntem capabili, că munca noastră este 
binecuvântată de Dumnezeu, veniți 

tot voi, și distrugeți acest început de comerț 
românesc... Eu nu mă pot bate cu 

dumneata. N-am nici geniul, nici vârsta, nici condeiul și 
nici situația dumitale. Dar din 

adâncul unui suflet lovit și nedreptăţit îţi strig, și îţi voi 
striga din adâncul gropii: ești 

un necinstit sufletește care ţi-ai bătut joc pe nedrept 
de sufletele noastre nevinovate...” 

Condamnat pentru a-l fi calomniat pe marele istoric 
Nicolae lorga (care l-a dat în 

judecată pentru scrisoarea de mai sus) și pentru 
delictul de uneltire contra ordinii 

sociale și crima de răzvrătire, Corneliu Codreanu, 
împreună cu încă 13 camarazi au 


fost osândiţi la 10 ani muncă silnică. Totodată regimul 


carlisto-evreiesc a înființat 

lagărele de concentrare ce au fost ticsite cu legionari 
(printre cei închiși fiind și tineri 

intelectuali, precum Mircea Eliade). Venise mult 
așteptatul moment al coaliției evreo masono-regale 
pentru asasinarea lui Codreanu. 

În noaptea de 29 spre 30 Noiembrie 1938, Căpitanul 
Codreanu împreună cu alți 13 

camarazi legionari au fost ridicaţi din lagărul de la 
Râmnicu Sărat pentru a fi 

transportaţi la închisoarea Jilava. Pe drum, în pădurea 
Tâncăbești, din ordinul special 

al regelui Carol al II-lea, pus în aplicare de ministrul de 
interne Armand Călinescu, 

toţi cei 14 sunt asasinați prin strangulare, împușcați și 
aruncați într-o groapă comună 

la Jilava peste care s-a turnat acid sulfuric și s-a așezat 
o placă uriașă de beton. Oficial 

s-a anunţat că au fost împușcați în timp ce încercau să 
evadeze de sub escortă. Pentru 

această faptă Armand Călinescu a fost avansat de 
către rege din funcţia de ministru de 

interne în cea de prim-ministru. 

Istoricii legionari afirmă că: 

„Nimeni nu se aștepta la un astfel de act barbar din 
partea regelui și a guvernului. Mai 

ales că cei uciși erau închiși, condamnaţi la ani grei de 
temniţă. Dar presiunile ocultei 

fuseseră atât de mari și de convingătoare încât 
monstruozitatea actului nu mai avusese 

nici o influență asupra deciziei... Șeful suprem ucis, 


majoritatea celorlalți șefi 


legionari în închisori împreună cu alte zeci de mii de 
luptători. Cei rămași liberi, 

trăind în totală clandestinitate, urmăriţi de autorităţi. 
Țara sub stare de asediu, lumea 

55 

îngrozită... Acesta era bilanțul măreț al stăpânirii 
forțelor oculte în România... Regele 

inconștient, era satisfăcut. Ocultele își frecau mâinile. 
[Armând] Călinescu veghea ca 

nimic să nu miște în ţara suferințelor și a suspinelor.” 
„GARDA MOARE, DAR NU SE PREDĂ! În ziua de 21 
septembrie 1939, primul ministru Armând Călinescu, 
după repetate eșecuri, este asasinat de către o echipă 
de 

legionari autointitulati Răzbunătorii. După săvârșirea 
asasinatului, cei nouă legionari 

au ocupat postul național de radiodifuziune și au 
anunţat întreaga țară: „Am pedepsit 

pe acela cu a cărui învoire a fost omorât cel mai mare 
român, Corneliu Zclea 

Codreanul”, apoi s-au predat poliției. Au fost schingiuiţi 
și împușcați pe loc, iar 

trupurile le-au fost expuse pe străzile Bucureștiului, ca 
exemplu pentru populație. 

Din ordinul regelui Carol al II-lea, în toată țara, în 
aceeași zi au fost asasinați sute de 

legionari arestaţi, în plus au mai fost arestați câte trei- 
cinci legionari în fiecare judeţ al 

ţării, asasinați pe loc de către poliție și lăsaţi pe străzi 
trei zile la rând pentru 

îngrozirea populaţiei. 


Între iunie-septembrie 1940 România pierde fără 


luptă, prin cedare de către Carol al 

II-lea, următoarele teritorii: Transilvania, Basarabia, 
Bucovina și sudul Dobrogei. 

Ultimele trei au rămas pierdute până în ziua de azi. 
De îndată ce populaţia află despre cedarea 
Transilvaniei iese în stradă și manifestă 

împotriva regelui Carol al II-lea. Legionarii pregătesc o 
„revoluţie” socială pentru luna 

septembrie, dar Carol al II-lea încearcă să o evite, 
numindu-l prim-ministru pe 

generalul lon Antonescu, care se găsea la mănăstirea 
Bistrița cu domiciliu forțat, 

impus tot de rege. Nici un partid însă nu mai vrea să 
participe la noul guvern, sau așa 

vrea Antonescu să-l facă pe rege să creadă. În seara 
zilei de 5 septembrie 1940 

tineretul ieșit în stradă la București, în frunte cu 
mișcarea legionară, cere abdicarea 

regelui, pe care îl socotea principalul vinovat de 
dezastrul țării. Revolta generală 

mocnea în aer. Generalul Coroamă, comandantul 
trupelor din Capitală, căruia i se cere 

să restabilească ordinea, declară că mai bine se lasă 
împușcat decât să ordone 

deschiderea focului asupra tineretului. În această 
situaţie, de pe noua poziție deținută, 

Antonescu îl somează pe Carol să abdice și să renunţe 
la tron în favoarea fiului său, 

Mihai. 

Regele trădător de țară Carol al II-lea abdică și pleacă 
în străinătate în dimineaţa de 6 


Septembrie, împreună cu mult iubita sa evreică Elena 


Grunberg, care, hoţește, la 

plecare încearcă să-l ia cu ei și pe Mihai, moștenitorul 
tronului. Datorită unui 

aghiotant regal, tentativa nu reușește. După ce 
vagoanele trenului special au fost 

încărcate până la refuz cu bunurile mobile cele mai de 
preț din Palatul regal de la 

București, fostul rege și evreica s-au îndreptat spre 
lugoslavia. Fiind avertizaţi, în 

apropierea gării Timișoara, cei doi amanți au cerut 
mecanicului de locomotivă să 

mărească viteza și să nu oprească până la graniţă. 
Când de pe peronul gării din 

Timișoara legionarii au deschis focul asupra trenului, 
Carol, evreica și oamenii lor 

erau așezați pe burtă cu faţa la podeaua vagonului. 
Deși gloanţele au ciuruit pereții 

vagoanelor, rănit a fost doar mecanicul trenului care a 
mai reușit totuși să ducă trenul 

până la Jimbolia. 

„Rebeliunea legionară”, diversiune evreiască. La 14 
septembrie România se 

declară stat naţional-legionar, după ce prinţul Mihai a 
depus jurământul faţă de ţară și 

56 

a confirmat puterile acordate lui lon Antonescu ca 
prim-ministru. Cea mai puternică 

garanţie a afilierii României la interesele Germaniei 
naziste (ideologic angajată 

împotriva dominaţiei evreiești în Europa și în lume), 
era prezenţa miniștrilor legionari 


la guvernare. În această situaţie serviciile secrete 


sovietice (rusești) în colaborare cu 

elementele evreiești din România și din întreaga lume 
aveau în față cea mai grea 

misiune, scoaterea legionarilor de la guvernare. În 
mod surprinzător pentru neavizați, 

ei se vor folosi chiar de către generalul lon Antonescu 
pentru atingerea acestui scop. 

Astăzi evreii fac o mare nedreptate memoriei acestuia 
acuzându-l de genocid, după ce, 

practic, el i-a protejat de intenţiile de exterminare ale 
unor naziști, și după ce i-a scos 

pe legionari de la guvernare, adevărații lor dușmani 
interni. 

Prezenţa legionară la guvernare a determinat o serie 
de măsuri economice cu caracter 

anti-evreiesc. Aceste măsuri le-au provocat evreilor 
importante prejudicii materiale, 

urmărind mai întâi limitarea activităţii evreilor în 
domeniul economic și, ulterior, 

eliminarea lor totală din economie. Astfel, la: 

* 4 octombrie 1940: au fost expropriate marile 
proprietăţi funciare rurale deţinute 

de evrei; 

* 17 noiembrie 1940: a fost expropriat patrimoniul 
forestier aflat în posesia evreilor; 

* 4 decembrie 1940: au fost expropriate vapoarele 
aparţinând evreilor; 

* 28 martie 1941: au fost expropriate proprietăţilor 
funciare urbane evreiești. 

La acea dată, sentimentele evreilor față de România 
erau dintre cele mai ostile. 


Atmosfera este redată de către unul dintre foștii 


lucrători din Informațiile speciale ale 

armatei, George Magherescu. El evocă momentele 
retragerii armatei române din 

teritoriile cedate de Carol al II-lea Uniunii Sovietice. 
Soldaţii români „erau huiduiţi 

și batjocoriţi de evreii din târgurile și orașele 
basarabene pe care le părăseau... 

Evreii din Dorohoi și din întreaga regiune erau gata, la 
cea mai mică ocazie, să 

pornească acțiuni ostile, demonstrative, pentru a da 
mâna cu armata sovietică de 

la Herţa. Erau nerăbdători să-i vadă pe ruși la Dorohoi. 
Ca șef al Informaţiilor 

diviziei - scrie G. Magherescu -, aveam zilnic prilejul să 
constat starea de efervescenţă 

în care trăia populaţia evreiască din Dorohoi. Românii 
trăind toată ziua în neliniște, 

răsuflau mai ușor seara, pentru ca în zori să se 
trezească iar cu teama că ar putea 

vedea pe sovietici venind peste ei. Evreii însă, cu 
urechile ciulite la aparatele de radio, 

mișunând unii la alții cu informaţii pe care și le 
transmiteau neîncetat, fremătau de 

nerăbdare sa-i vadă pe ruși la Dorohoi”. Și aceleași 
sentimente le aveau evreii din 

toată țara. Faptul că armata sovietică intrase cu forța 
în Finlanda la sfârșitul anului 

1939 îi făcea să spere că aceeași soartă o va avea și 
România, iar ei vor fi privilegiații 

noului regim politic . 

Marea Britanie (Anglia), Statele Unite ale Americii și 


Uniunea Sovietică (Rusia), erau 


potenţial unite la acea vreme ca „aliaţi” în marea 
confruntare mondială ce tocmai se 

declanșa, luptând împreună împotriva unei Germanii 
și a unei Italii ce voiau o lume 

fără evrei la cârma economică a statelor. În economia 
primelor două dintre viitoarele 

aliate (Anglia și S.U.A.), evreii dețineau privilegii 
inimaginabile, reușind chiar să 

controleze politica respectivelor state prin marii 
bancheri evrei, așa cu este cazul 

clanului de bancheri Rothschild . În cazul celui de-al 
treilea aliat, Uniunea Sovietică, 

90% din conducerea statului o deținea o minoritate: 
evreii . 

57 

În marea confruntare militară ce se pregătea, cei mari, 
dar mai ales oculta 

internaţională evreiască, își puneau problema statelor 
„Mici”, în care sferă de influenţă 

vor cădea, pe care dintre giganţi îi va urma? Și nu și-au 
precupeţit eforturile pentru a 

influența destinele acestor țări, printre care și 
România. Venirea la putere a mișcării 

legionare era cel mai mare rău imaginabil pentru evrei. 
lon Antonescu era o variantă 

mult preferabilă. Acesta luptase în primul război 
mondial împotriva Germaniei, iar la 

1907, în lași, trăsese în ţăranii răsculați împotriva 
asupritorilor evrei. Existau deci 

șanse de a fi „recuperat”. 

În ianuarie 1941, la numai patru luni de existenţă a 


statului naţional-legionar „puterile 


aliate” organizează la București un atentat asupra 
generalului Hansen, șeful misiunii 

militare germane în România. Un asemenea atentat nu 
putea avea nici o importanţă 

strategică în confruntarea militară a celor două 
jumătăţi de lume, generalul Hansen 

putând fi oricând înlocuit cu alt ofițer german. 
Înseamnă că alta a fost miza și că jocul 

de culise al ocultei pregătise o capcană la București, cu 
miză politică. Se miza pe 

încurcătura autorităţilor române, se miza pe 
disensiunile dintre noii guvernanţi, dar cel 

mai mult, în diversiunea ce trebuia pusă în aplicare, se 
miza pe unii dintre oamenii din 

anturajul lui lon Antonescu. 

lată faptele! 20 ianuarie 1941. Maiorul Doring, șeful 
transporturilor Misiunii Militare 

germane din România este asasinat în plină strada în 
București, în dreptul Hotelului 

Ambasador, de către spionul asasin internaţional 
Dimitrie Sarantopoulos. La anchetă 

s-a descoperit că la intrarea în România, pe la 
Constanţa, a fost însoţit de doi agenţi 

americani, dar se afla în slujba serviciului secret 
britanic pentru a-l asasina pe 

generalul Hansen, șeful Misiunii Militare germane, și 
numai dintr-o eroare a fost 

asasinat un subordonat al acestuia. 

Generalul lon Antonescu a găsit de urgenţă un ţap 
ispășitor în persoana ministrului de 

interne legionar Constantin Petrovicescu, pe care l-a 


destituit în aceeași zi cu 


asasinatul. Destituirea era ilegală și abuzivă, deoarece 
numirea și destituirea 

demnitarilor (miniștri, secretari de stat și prefecţi) 
putea fi efectuată conform actului 

constituțional de la 14 septembrie 1939 numai prin 
decret regal, și nu de către primul ministru. 

Anterior destituirii sale de către lon Antonescu, 
generalul Petrovicescu ordonase însă 

o anchetă asupra „elementelor care desfășoară 
activitate ostilă României”, dar nu a 

mai apucat să afle rezultatele anchetei, ce au rămas 
secrete și nu au fost date 

publicității decât după anul 1990. „Cu această ocazie a 
ieșit la iveală un lucru șocant. 

Viza de ședere în România a agentului Dimitrie 
Sarantopoulos expirase înainte de 

comiterea asasinatului și a fost prelungită la cererea 
expresă a lui Alexandru 

Rioșeanu, subsecretar de stat la Ministerul de Interne, 
în același timp mâna dreaptă a 

generalului lon Antonescu” (Teodor Filip, Adevăruri 
explozive ). Reiese din această 

informaţie că serviciile secrete aliate, fidele intereselor 
evreiești la nivel mondial, 

aveau suficientă influenţă pentru a putea determina 
acțiunile celor mai apropiaţi 

colaboratori ai generalului Antonescu. 

Imediat, legionarii au organizat o manifestaţie pentru 
apărarea ministrului de interne 

legionar Petrovicescu, strigând totodată că „un brav 
ostaș al armatei germane poate fi 


ucis în mijlocul Bucureștiului, sub ochii lui Rioșeanu, 


omul jidanilor și al grecilor”. Și 

nici nu știau că Rioșeanu îi prelungise viza de ședere în 
România spionului-asasin! 

58 

Tot pe 21 ianuarie 1941, generalul lon Antonescu dă o 
lovitură de stat armată, 

destituind toți prefecţii și chestorii, majoritatea 
legionari. Aceștia fuseseră numiţi prin 

decret regal, și conform actului constitutiv puteau fi 
destituiți numai prin decret regal. 

Deciziile lui lon Antonescu au fost astfel și un gest de 
sfidare la adresa tânărului rege 

Mihai. Majoritatea prefecților și chestorilor fiind 
legionari, ei se sechestrează în sedii 

refuzând să-și părăsească neconstituțional funcţiile. 
Atunci, lon Antonescu trimite 

armata pentru a-i evacua forțat. Așa a început ceea ce 
istoria scrisă de istoricii evrei a 

desemnat ca fiind „rebeliunea legionară”. Printre cei 
mai mari măsluitori ai acestor 

evenimente a fost același evreul Roller, care după 
instalarea comunismului în 

România a rescris întreaga istorie a românilor, pentru 
a le fi servită oficial cu linguriţa 

în școli și la învățământul de partid. Este cel puţin 
ciudat să îi numești pe legionari 

rebeli, atât timp cât poziţia lor corespundea dreptului 
constituţional, iar lon Antonescu 

dădea o lovitură de stat folosindu-se de poziția de 
comandant al armatei pentru a-și 

instaura dictatura personală, o nouă dictatură pentru 


români, după cea regală a lui 


Carol al II-lea. 

„Rebeliunea legionară” a fost pregătită din afara țării și 
din ţară de elementele ostile 

legiunii, care știau că legionarii se vor opune scoaterii 
de la putere, și de aceea 

trebuiau compromiși, în Cartea Neagră, editată recent 
de Comunitatea Evreilor din 

România, se recunoaște deschis că „evreii au 
contribuit la prăbușirea în sânge a 

regimului legionar” (se auto-recunosc deci parte 
beligerantă) și că „o serie de măsuri 

erau din vreme pregătite”. Ministrul de interne 
legionar Petrovicescu semnalase cu 

aproape trei luni înainte de evenimente, în cadrul 
Consiliului de Miniștri: „De multă 

vreme avem informații că se produce o penetrare de 
comuniști în Mișcarea legionară”. 

Serviciile secrete sovietice (rusești), conduse de evrei, 
începuseră încă din decembrie 

1940 acţiunea de dezinformare, răspândind știri 
conform cărora în România situația 

este extrem de grea și că regele Mihai a plecat din 
țară, că se pregătește o revoltă 

generală deoarece între membrii guvernului există 
neînțelegeri. Chiar cu ajutorul 

secretarului de stat de la interne, Rioșeanu („omul 
evreilor”, cum ziceau legionarii), și 

al unor agenţi dubli ai Siguranţei, astfel de informații 
erau aduse la urechile lui lon 

Antonescu, pentru a i se sugera debarasarea de 
legionari. 


În timpul „rebeliunii legionare” au fost scoase în stradă 


o mulțime de elemente, și 

legionare și, cele mai periculoase, ne-legionare, 
elemente necesare creării unei stări de 

haos și a unor diversiuni care să justifice desființarea 
statului naţional-legionar. În 

același timp, armata rusă aștepta la Ungheni să poată 
pătrunde în ţară. Pentru a păcăli 

Berlinul, astfel încât nemții să nu ia apărarea 
legionarilor, postul de radio englezesc 

B.B.C. a difuzat știri false în timpul rebeliunii, cum că 
legionarii s-au răsculat 

împotriva Axei și a Germaniei. Se pare că, pentru 
suficient timp, lon Antonescu a avut 

mână liberă de la Berlin, iar raportul trimis de Haulffe, 
șeful Statului Major al Misiunii 

Militare germane din România nu mai putea schimba 
nimic, cărțile se făcuseră. 

„Tulburătorii ordinii publice scria Hauffe nu nu fost 
legionari, ci comuniști, care 

încercau să pescuiască în ape tulburi, în ţară 
domnește liniștea.” Oricum, comuniștii — 

sau agitatorii plătiți de sovietici - sunt descriși de 
martori ca fiind pleava societăţii, 

scoasă în stradă. Ei stâlceau, distrându-se, lozincile 
specific legionare. Astfel, în loc 

de „jos masonii!”, se striga „jos nasolii!” 

59 

B'NAI B'RITH (Fiii Legământului), lumea și România 

În scopul realizării concrete a miticei promisiuni făcute 
evreilor (că sunt „Poporul 

Ales” peste popoare) de către lehova prin metafizicul 


Legământ sau Alianţă, 


„legământ” pe care noi, creștinii, îl numim generic și 
Vechiul Testament, evreii 

sioniști s-au organizat în societăți mondiale secrete de 
tip masonic ermetic și cu 

caracter oligarhic. 

Dintre aceste organizaţii secrete evreiești, cea mai 
puternică a fost și este B'nai B'rith 

International (sau Uniunea Lojilor B'nai B'rith), 
înfiinţată de 12 evrei sioniști la New 

York (SUA), în 13 octombrie 1843, și structurată ca lojă 
masonică. În prezent, B'nai 

B'rith International își are sediul central la Washington 
D.C. (1640, Rhode Island 

Avenue-NW, în umbra Casei Albe, cu care are legături 
privilegiate, oricare ar fi 

președintele) și numără în Statele Unite și în alte 47 de 
ţări mai mult de 600.000 de 

membri, exclusiv israeliți (evrei). 

B'nai B'rith (Fiii Alianţei sau Fiii Legământului) a fost și 
mai este implicată în toate 

acțiunile secrete din lume pentru crearea unei oligarhii 
mondiale, a unui guvern 

mondial unic, care să fie din start confiscat în mod 
ocult de către evrei, prin pretinsul 

drept sacru de „popor ales de Dumnezeu”. Încă de la 
înfiinţare, B'nai B'rith și-a 

afirmat idealul programatic ca fiind acela de „unire a 
Israelitilor în munca de 

promovare a înaltelor lor interese și acelea ale 
umanității”. Care ar putea fi însă 

interesele „umanităţii” din punctul de vedere al unor 


naționaliști evrei (sioniști), decât 


acela de a afirma și confirma în practică dreptul 
metafizic al Israelitilor de „popor 

ales”? 

Cele 99 de grade de inițiere ale B'Nai B'rith sunt în 
realitate triplarea celor 33 de grade 

ale ritului masonic cel mai consacrat în lume, cel mai 
important și cel mai cunoscut, 

Ritul Scoţian Antic și Acceptat, cunoscut vulgar și ca 
„masoneria americană”. Cu 

toate acestea organizația evreiască nu și-a declarat 
aproape niciodată public caracterul 

ocult sau masonic. 

SIONISMUL și COMUNISMUL. În prezent, a fost extrem 
de mediatizată situaţia că 

apariția comunismului a fost strâns legată de evreul 
Karl Marx (pe numele său real, 

evreiesc, Mordechai), autor al primului Manifest 
Comunist, care în acţiunile sale a 

fost determinat de faptul că era membru al lojei 
masonice israelite, Alianța Drepţilor, 

filială a puternicei B'nai B'rith. 

Focar de conspirație și nucleu în care se frământau 
ideile cele mai îndrăzneţe venite 

de la centrul lojilor B'nai B'rith, Alianţa Drepţilor 
propovăduia mai ales în Germania, 

răsturnarea totală a civilizaţiei creștine, uneltind 
pentru comunizarea averilor și 

fluturând în faţa proletariatului european, spectrul 
unei dictaturi în care ei, muncitorii, 

ar fi domnit peste averile burgheziei. Spre deosebire 
de celelalte scrieri ale lui Marx, 


nimic economic în Manifestul Comunist, nimic social. 


Deși în prefața celei de a doua 

ediții a Manifestului Comunist (Londra 1872), Marx și 
Engels recunosc în ceea ce 

privește documentul publicat, că au fost însărcinați cu 
redactarea și publicarea unui 

program teoretic și practic al comunismului de către 
societatea secretă numită Liga 

Comuniștilor, din scrierile autorilor socialiști și 
comuniști din epocă, rezultă că Liga 

Comuniștilor nu era decât o altă firmă pentru Alianţa 
Drepţilor, și pe cale de 

consecinţă principiile «Manifestului Comunist», înainte 
de a apare de sub condeiul lui 

60 

Marx fuseseră deja elaborate la Hamburg, unde își 
avea sediul Supremul Consiliu 

Patriarhal al Lojilor Bnai Brith. 

Alianţa Drepţilor a mai înființat la Londra, în 1864, 
Internaționala | Comunistă sub 

conducerea lui Karl Marx, având drept program 
Manifestul Comunist. 

Odată comunismul instalat în lume, acesta, după 
câteva zeci de ani, a scăpat din mâna 

evreilor sioniști, cel mai celebru caz fiind trădarea lui 
Stalin. De aceea, la un moment 

dat, comunismul a trebuit distrus, în acest scop, în 
Rusia (Uniunea Sovietică) fiind 

folosiți ca marionete manipulate Gorbaciov și Elțîn. 
Strategia mondială sionistă a fost 

schimbată cu ceea ce cunoaștem acum ca fenomen de 
globalizare economică 


mondială. 


IUDEO-MASONERIA. Tendinţa evreilor sioniști de la 
B'nai B'rith a fost permanent 

aceea de a subordona sau acapara în folosul neamului 
Israeliților tot ceea ce are 

valoare și eficienţă în direcţia acțiunii discrete sau 
secrete, a controlului societăţii 

umane. Așa s-a întâmplat cu masoneria (sau 
francmasoneria), a cărei organizare a fost 
subordonată direct și total ritului B'nai B'rith încă din 
anul 1874. Era desăvârșirea 

operei evreilor khazari, a căror prezenţă în Europa a 
determinat o puternică influenţă 

cu elemente iudaice, kabbalistice asupra ocultismului 
modern, ca și asupra riturilor și 

doctrinelor lojilor masonice. Chiar și precursorii 
primelor loji masonice apărute la 

1717 în Anglia, Rosacrucienii (Rose-Croix), ale căror 
cărţi, precum Fama 

Fraternitatis, au fost publicate la 1614, se revendică de 
la tradiția ocultă evreiască, 

Kabballah, mai exact din lucrarea De arte cabalistica a 
lui J. Reuchlin (1455-1522). 

Chiar și denumirea de „mason” (constructor, zidar - 
engleză) face o trimitere expresă 

la tradițiile evreiești, deoarece derivă din legenda 
arhitectului-constructor Hiram, cel 

care a construit Templul evreiesc al lui Solomon, motiv 
al Sionului. Toate simbolurile 

masonice sunt legate de meseria constructorilor, 
precum echerul și compasul, iar 

divinitatea este concepută ca Mare Arhitect. Masonii 


nu numără anii de la nașterea lui 


lisus Hristos, precum creștinii în mijlocul cărora 
trăiesc, ci se află în același an cu 

poporul evreu. 

lată declaraţia din 1905, strict autentică, a unui 
fancmason, Jean Bidegain, în fața lojei 

masonice a Marelui Orient al Franței: 

„Evreii, atât de remarcabili prin instinctul lor de 
dominație și prin știința lor de a 

guverna, au creat Franc-Masoneria ca să înroleze într- 
însa oameni care, neaparținând 

neamului lor se angajează totuși să-i ajute în faptele 
lor, să colaboreze cu ei la 

stabilirea domniei lui Israel printre oameni”. 

Chiar dacă această părere ni se poate pare exagerată, 
ea totuși surprinde o realitate 

incontestabilă: evreii au contribuit și la apariția 
masoneriei, și la fundamentarea 

doctrinei, și la idealurile programatice ale acesteia. 
Dar cum a preluat efectiv B'nai B'rith-ul, în veacul 19, 
conducerea masoneriei? 

Răspunsul este simplu: prin ceea ce bancherii evrei 
experimentaseră și învățaseră de 

sute de ani asupra modului de control al lumii, banii. 
61 

La 20 septembrie 1870 Mazzini (Mare Maestru al 
ritului scoțian european) și Albert 

Pike (Maestru Suprem al ritului scoţian) au înfiinţat în 
total secret Loja Înaltei 

Francmasone fii Universale, menită a conduce prin 
influența sa întreaga masonerie 

universală, Pike devenind Suveranul Pontif al 


Masoneriei Universale, iar Mazzini 


Suveran Șef de Acţiune Politică. Sediile noii loji 
masonice, numite Directorii Centrale 

au fost stabilite în număr de patru: la Washington 
(pentru America de Nord), la 

Montevideo (pentru America de Sud), la Napoli (pentru 
Europa) și la Calcutta (pentru 

Asia-Oceania). Sediul central (Suveran Directoriu 
Administrativ) s-a stabilit mai 

târziu la Berlin. Foarte repede, Înalta Francmasonerie 
Universală, respectiv Albert 

Pike, a reușit să controleze aproape întreaga 
masonerie mondială prin aceea ca a 

recrutat (afiliat) în secret membrii celorlalte loji 
masonice pentru a le putea conduce 

astfel. 

Pasul următor a constat în acea că, Consiliul Suprem al 
Lojilor B'nai B'rith, cu sediul 

la Hamburg, încheie cu Suveranul Pontif al Masoneriei 
Universale, Albert Pike, un 

„Act de Concordat” (Convenţie) prin care evreii 
aduceau sume imense masoneriei: 

«ACT DE CONCORDAT, între subsemnații: 

Pe de o parte, Prea llustrul, Prea Puternicul și Prea 
Divin Luminatul Frate Limmud 

Ensoph (Albert Pike), Mare Maestru Păstrător al 
Palladului Sfânt, Suveran Pontif al 

Francmasoneriei Universale, în calitate de șef suprem 
al ordinului, însă după ce a avut 

asentimentul unanim al Serenissimului Mare Colegiu 
al Masonilor Emeriţi; 

Pe de altă parte, Prea Ilustrul, Curajosul și Perfectul 


Frate Nathanael-Kelup-Abiackaz 


(Armand Levy) Locotenent Mare Asistent și Suveran 
Delegat al Marelui Directoriu 

Central din Neapole, Membru de onoare ad vitam al 
Sublimului Consistoriu Federal 

de B'nai B'rith din Germania, în calitate de mandatar 
general, atât al acestui 

Consistoriu, cât și al acelora din America și din Anglia, 
Federaţiunile B'nai B'rith 

dându-i depline puteri, aceste puteri fiind examinate și 
recunoscute. 

S-a stabilit un acord definitiv, în numele înaltei 
Masonerii a Perfectei Inițieri, Sfântul 

nume al Divinului Nostru Stăpân invocat, ţinându-se 
seama de propunerile dintr-o 

parte și din alta, prin prezentul act de concordat, după 
cum urmează: 

- Supremul Directori» al Francmasoneriei Universale 
va recunoaște Lojile Israelite 

așa cum există acum, în principalele ţări; 

- Se va constitui o Confederație Generală a lojilor 
iudaice, în care vor fuziona 

Atelierele americane, engleze și germane, adepte ale 
ritului B'nai B'rith; 

- Sediul central al Confederației, va fi stabilit la 
Hamburg, iar Autoritatea Suverană va 

lua titlul de „Suveran Consiliu Patriarhal”; 

- Lojile Israelite își vor păstra autonomia și nu vor 
depinde decât de „Suveranul 

Consiliu Patriarhal” din Hamburg; 

- Pentru a fi membru al acestor loji, nu este necesar a 
face parte dintr-un [alt] rit 


masonic oficial; 


62 

- Secretul existenţei Confederaţiei va trebui să fie 
riguros păstrat de membrii înaltei 

Masonerii Universale, cărora Supremul Directoriu 
Dogmatic va crede util a li-l face 

cunoscut; 

- „Suveranul Consiliu Patriarhal!” din Hamburg, va 
trimite direct Supremului 

Directoriu Dogmatic o contribuţie de 10% din 
cotizațiile personale ale membrilor 

Lojilor Israelite, sau un sfert din sumele centralizate la 
Hamburg, în folosul 

propagandei generale a Confederaţiei, fără ca tezaurul 
din Charleston să poată stabili 

vreodată un impozit suplimentar asupra drepturilor de 
iniţiere; 

- Ritualurile Confederaţiei vor fi redactate de către o 
comisie numită din sânul Lojilor 

Israelie nr.1 din Neiu York și supus examinării 
Suveranului Consiliu Patriarhal, ales 

prin delegaţiile Lojilor Israelite acum existente; 
Ritualurile nu vor fi definitive decât 

după aprobarea lor de către Supremul Directoriu 
dogmatic; [...] 

- Nici un frate mason din riturile oficiale, ce nu este 
israelit, nu va putea pretinde 

intrarea într-o Lojă Israelită, oricare ar fi gradul său. 
Daar Magii Aleși gr.3 al Ritului 

Suprem, aparținând unuia din Perfectele Triunghiuri 
ale aceluiași oraș, vor avea acces 

de drept ca vizitatori în Loja Israelită. Numărul vizitelor 


lor nu va putea fi limitat... La 


„Suveranul Consiliu Patriarhal” oricare Mag Ales și 
oricare Maestră Templieră 

Suverană vor putea intra ca vizitatori, nu de drept, ci 
ca oaspeți, în urma unei cereri 

adresate Suveranului Patriarh. 

Semnat la Supremul Orient din Charleston sub ochiul 
Prea Puternicului Divin Stăpân, 

l-a zi a lunii Thischri (a 12-a zi a lunii a 7-a), anul 874 al 
Adevăratei Lumini (12 

Septembrie 1874).» 

Armand Levy, evreu francez care a semnat în numele 
B'nai B'rith „Concordatul” cu 

Masoneria Universală, nu a făcut decât să releve 
masonilor o realitate deja existentă, 

organizarea unei structuri (loji, ateliere) de tip masonic 
a israeliților, sub obedienţa 

B'nai B'rith, el fiind deja din 1860 membru al Alianţei 
Israelite, cea care a făcut o 

puternică presiune internaţională, la 1878, împotriva 
recunoașterii independenței 

României. 

Odată Pactul încheiat, Consiliul Lojilor B'nai B'rith a 
avut cale liberă în a-și aservi 

masoneria, conform unor acţiuni de o rigurozitate 
diabolică. Prima acţiune a fost 

înfiinţarea unui Suveran Directoriu Administrativ, cu 
sediul la Berlin, mutat ulterior în 

Elveţia, care centraliza imensele fonduri ale 
masoneriei. Următorul pas a constat în 

numirea ca trezorier a evreului Bleichroeder, om 
aparținând lojilor israelite. 


La 2 Aprilie 1891, Marele Pontif al înaltei Masonerii 


Universale, Albert Pike, a 

încetat din viaţă. B'nai B'rith a știut să folosească 
această împrejurare pentru a 

transfera sediul suprem de la Charleston la Roma, și 
pentru a-l susține la această 

funcţie pe evreul Adriano Lemni. 

Unul dintre marile avantaje conferite de titlul de Mare 
Pontif (șef suprem) pe care îl 

deținuse Albert Pike, este acela că deţinătorul funcţiei 
nu este obligat să justifice faţă 

de casieria centrală decât un sfert din fondurile ce i-au 
fost puse la dispoziţie. 

63 

În acel timp, Lemni era Comandor al Ritului Scoţian și 
al Înaltei Masonerii pentru 

Europa, ca și membru al B'nai B'rith. Cincizeci de mii de 
masoni, majoritatea recrutaţi 

de lojile israelite, au impus de la nivelul lojilor în care 
activau, convocarea 

Serenisimului Mare Colegiu (un congres) la Roma, 
pentru a se discuta alegerea unui 

nou Mare Pontif, în locul lui Georges Mackey, care îi 
succedase la funcţie lui Albert 

Pike. 

Pentru organizarea Marelui Colegiu (Congres), Lemni a 
închiriat Palatul Borghese din 

Roma, construit de papa Paul al V-lea. Fondurile puse 
la dispoziție de B'nai B'rith și au spus cuvântul, în 
urma agitatelor alegeri, Serenisimul Mare Colegiu al 
Masonilor 

Eremiţi și-a mutat sediul suprem de la Charleston la 


Roma, iar Adriano Lemni, evreu 


italian, a fost ales Mare Pontif. De la acea dată, 
sionismul evreu a pus mâna efectiv pe 

conducerea forurilor masonice, pe care oricum le 
influențase și controlase și anterior. 

Această situaţie a făcut ca de atunci, mai mulţi autori 
să definească fenomenul 

conspirativ mondial cu numele generic de „iudeo- 
masonerie”. 

George L. Packard, în lucrarea Cine conduce America? 
arată că puterea masoneriei 

americane tradiționale - considerată moștenitoarea 
Constituţiilor lui Anderson - este 

întărită de influenţa enormă a Ordinului (masonic) 
Internaţional B'nai B'rith. 

Asemenea celorlalte formațiuni masonice anglo- 
saxone, ea se prezintă drept o 

organizație filantropică, dar participă în taină la viaţa 
politică. De ea sunt legaţi mai 

mulți senatori și deputați, fie ca membri, fie ca 
simpatizanți. Se știu puţine lucruri 

despre organizarea B'nai B'rith, pentru că este o 
asociaţie încă și mai discretă decât 

masoneriile clasice, iar „renegaţii” apar doar în cazuri 
excepționale. 

Principal susținător al Israelului în Statele Unite ale 
Americii, B'nai B'rith-ul conduce 

cea mai mare parte dintre organizaţiile și mișcările 
sioniste care acționează pe 

teritoriul S.U.A., în așa mare măsură încât putem 
considera că centrul mondial al 

deciziei sioniste se găsește la New York. Acest lucru 


explică în parte diferențele 


notabile care există uneori între guvernul israelian și 
marile organizații sioniste 

americane. 

Colectori de fonduri și susținători ai pretențiilor 
financiare ale statului Israel - aflat în 

permanent deficit bugetar în ciuda sumelor fabuloase 
vărsate de Germania cu titlu de 

despăgubiri - marile organizaţii evreiești americane 
impun, cel mai adesea punctul lor 

de vedere în politica internă a statului Israel. Dacă într- 
o zi problema palestiniană ar 

fi, în sfârșit, reglată, acest lucru s-ar întâmpla din cauza 
intereselor grupurilor de 

presiune sioniste din Statele Unite ale Americii, 
precum B'nai B'rith și aliaţii săi. Dar 

se pare că până acum nu s-a dat nici o indicație 
Israelului să elibereze teritoriile 

palestiniene ocupate de un sfert de secol. 

Ca și pentru francmasoneria tradițională, puterea B'nai 
B'rith rezidă în reţeaua de 

asociații, grupuri și cercuri, ai căror conducători și 
animatori sunt afiliaţi lojelor, dar 

publicaţiile israelite din Statele Unite ale Americii sunt 
foarte discrete în ceea ce 

privește activitatea B'nai B'rith. 

Pe ici, pe colo, câteva articolașe strecurate în presă sau 
unele comunicate oficiale 

difuzate de mass-media ne confirmă că B'nai B'rith 
posedă agenţi infiltraţi în înalta 

conducere a American Jewish Committee, American 
Jewish Congress, Conferința 


președinților principalelor organizaţii evreiești 


americane și World Jewish Congress, 

64 

care controlează la rândul lor cea mai mare parte 
dintre organizaţiile evreiești sau 

sioniste americane. 

Așa cum se arată în capitolul România, Țintă Sionistă, 
apropierea României de pactul 

militar Nord Atlantic a avut loc în împrejurările 
masonice a apariției prealabile a 

Lojilor Bazelor NATO la București. „Masonii români 
afirmă ca au intrat în lojile 

masonice ale bazelor NATO, încă din 1993!”, scria 
presa romanească în februarie 

1997. Știrea apăruse și în 1993: „Una din Lojile Bazelor 
NATO și Supremul Consiliu 

Mama al Jurisdicţiei de Sud al S.U.A., în 7 mai 1993 și- 
au trimis mai mulţi 

reprezentanţi în România, la București”. Aceștia erau 
Fred Klienknecht, „Suveranul 

Mare Comandor al Lumii”, și adjunctul său, evreul 
Arnold Hermann, agent B'nai 

B'rith. 

Apariția blocului militar NATO, însăşi, coincide cu 
perioada în care masoneria 

americană (dominată la rândul ei de către B'nai B'rith) 
a cunoscut cea mai puternică 

influență asupra armatei. Toți generalii următori au 
fost masoni. Este cazul 

generalului George C. Marshall (părintele celebrului 
„plan Marshall” pentru Europa 

occidentală), apoi al lui Douglas McArthur - 


comandantul forțelor militare ale S.U.A. 


din Japonia, al generalului Harold K.Johnson - șeful 
statului major al armatei S.U.A., 

al amiralului Arleigh A. Burke - șeful forțelor navale 
S.U.A., al generalului Curtis E. 

Lemay - comandant al armatei aerului S.U.A., al 
generalului Bruce C. Clark - șeful 

armatei S.U.A. staționate în Europa occidentală după 
al doilea război mondial, și în 

fine al generalului evreu Lyman L. Lemnitzer, fost șef 
al statului major al forțelor 

NATO. Aceste personalităţi masonice și militare sunt 
fondatori ai „Lojilor bazelor 

NATO” practicante ale ritului scoțian vechi și acceptat. 
[Alți mari șefi militari masoni cunoscuţi au fost: 
generalul William C. Baker, șeful 

forțelor S.U.A. din Europa; generalul Loyd L. 
Wergeland; vice-amiralul William F. 

Raborn Jr., adjunctul șefului operațiunilor navale, apoi 
director al C.I.A.. în armata 

americană din Vietnam unul dintre cei mai reputați 
masoni era locotenentul-general 

Herman Nickerson Jr., din corpul Marinei, care a 
comandat Forța amfibie a Ill-a.] 

B'NAI B'RITH în ROMÂNIA. Atenţia B'nai B'rith asupra 
României datează încă de 

la înfiinţarea acestui ordin masonic israelit (1843), 
având în vedere colonizarea 

discretă, dar masivă, a României cu evreii veniţi din 
Polonia și Ucraina. Scopul 

acestei atenţii era „împământenirea” evreilor în 
România și dominarea de către aceștia 


a întregii vieți economico-financiare a ţării. 


Prima rezidență permanentă din România a B'nai 
B'rith a fost înființată în 1870 de 

către consulul american Benjamin Peixotto. Tradiţia 
infiltrării în România a agenților 

B'nai B'rith prin înalți diplomați ai Statelor Unite ale 
Americii a continuat până în 

prezent (a se vedea mai departe cazul ambasadorului 
S.U.A. Alfred Moses, care a 

activat și în timpul regimului socialist al lui Ceaușescu). 
Principala influenţă pe care B'nai B'rith a desfășurat-o 
în România, până în anul 1948, 

a fost desfășurată îndeosebi prin manipularea lojilor 
masonice penetrate de evrei, ceea 

ce a împărțit practic masoneria română în două 
curente importante și rivale: primul 

național, al doilea cosmopolit și dominat de evrei. 
Curentul masonic naţional, a fost 

reprezentat sporadic de Marea Lojă Naţională din 
România și de Ordinul Masonic 

Român (care reuneau câteva zeci de loji masonice), 
fiind condus foarte multă vreme 

65 

de maiorul patriot Constantin Moroiu, care s-a implicat 
de multe ori în favoarea 

marilor interese naţionale ale României la nivel 
masonic mondial. Pe de altă parte, 

curentul cosmopolit (evreiesc) a fost reprezentat de 
lojile masonice românești 

obediente masoneriei americane, de lojile de limbă 
germană sau de lojile obediente 

Marelui Orient al Franței. Mai multe încercări de 


instalare a unei Puteri Masonice 


Naţionale controlate de evrei a fost încununată de 
succes abia în 1929, sub regimul 

pro-evreiesc al regelui Carol al II-lea. Numele acestei 
„puteri naționale” a fost acela 

de Marele Orient al României, iar încercările 
constituirii sale datează de la | mai 1879. 

Curentul masonic cosmopolito-evreiesc a urmărit mai 
mult promovarea interesele 

economice și politice ale alogenilor, ori s-a subordonat 
intereselor străine ţării. El a 

fost controlat, direct sau indirect, de către B'nai B'rith 
prin lojile evreiești, americane 

sau „germane”, de obedienţă directă la masoneria 
italiană sau franceză. Ca și astăzi, se 

poate spune - a se vedea declaraţiile venerabilului 
Dan Amedeo Lăzărescu, în 

capitolul România, Țintă Sionistă - tot Marele Orient al 
Franţei, format de evrei, se 

opunea intereselor României. 

O dată cu acapararea masoneriei universale de către 
B'nai B'rith, în anul 1874, în 

România începe o perioadă de frământări în cadrul 
lojilor masonice, existând o 

adevărată rezistenţă naţională masonică faţă de 
ofensiva israeliților. lată un calendar 

al evenimentelor. 

LA 18/30 APRILIE 1874. S-a inaugurat noul Templu al 
lojii Înţelepţii din Heliopolis 

(pe calea Mogoșoaiei, în Pasajul Roman la nr.7). Cu 
acest prilej, printre alte 

discursuri, profesorul Ștefan C. Mihăilescu vorbește 


despre „Dreptul la cetățenie”, 


subiect la ordinea zilei, pledând pentru sprijinirea 
demersurilor de naturalizare a 

evreilor în România. Ștefan C. Mihăilescu susținea că 
„s-a dovedit până la evidenţă că 

francmasonii cei mai buni sunt apți pentru dreptul la 
cetățenie nu numai în Patria lor, 

dar și în tot Universul”. Pledoaria lui St. C. Mihăilescu îi 
privea de fapt, în România, 

pe evreii care cereau naturalizarea și obținerea 
cetățeniei române. 

7/19 IUNIE 1875. Banchetul prilejuit de serbarea 
solstițiul de vară este organizat în 

comun, la propunerea lojei Zur Bruderlichkeit, de cele 
4 loji bucureștene: Înţelepţii 

din Heliopolis, Egalitatea și Armonia. Din multitudinea 
de discursuri omagiale 

ocazionale s-au desprins două propuneri: a evreului 
lacob Cobilovitz (Cobilovici), 

privind fondarea Marelui Orient al României (controlat 
de B'nai B'rith), și aceea a 

ridicării (prin emiterea de acțiuni) a unui Templu 
Masonic în capitala ţării „pentru 

cultul virtuții și al verității”. Despre cât de români erau 
inițiatorii controlului 

masoneriei române, rezultă din lista demnitarilor lojii 
pentru exercițiul 1875/1876 (din 

arhiva lojii Zur Bruderlichkeit/Fraternitatea din 
București - lojă de limba germană - 

publicată în nr. 7-8 iul. - aug.1875 al revistei Mistria): 
de Fialla, venerabil onorific; 

Edgar de Herz, venerabil titular; Gustav Rietz, venerabil 


deputat; luliuz Szekulisz și 


Josef Latenier supraveghetori; Emanuel Grunwald, 
orator, Israel Johan Preciado, 

tezaurar; Franz Gunter, maestru de ceremonii; lulius 
Schein, secretar; Johann Weiss, 

preparator; Heinrich Topler, arhitect; dr. Eduard 
Ludwig, bibliotecar și arhivar; Cocio 

Cohen, ospitalier. 

OCTOMBRIE 1875. Marele Orient al Franţei autorizează 
constituirea lojii Paix et 

Union (Pace și Unire) la lași, cu Templul în str. 
Săulescu, formată numai din evrei, 

dar având, mai întâi ca venerabil un pictor grec, iar, 
mai apoi, un general român de 

jandarmerie. 

66 

1875. Membrii lojii Înţelepţii din Heliopolis din 
București își aleg demnitarii: Ștefan 

C. Mihăilescu, secretar; lacob Cobilovitz, secretar 
adjunct, dr. Dimitrescu-Severeanu, 

mare expert; dr. Sigismund Steiner, maestru de 
ceremonii, Tavernier, tezaurar; C. 

Naiman, bibliotecar. În iunie 1876, ca urmare a 
demisiei lui Anton Costiescu din 

funcţia de venerabil, alegerile în loja Înţelepţii din 
Heliopolis din București au condus 

la supremația evreilor: dr. Sigismund Steiner, 
venerabil, Alexandru Tavernier și |. 

Dumitrescu, supraveghetori; Ștefan C. Mihăilescu, 
orator; dr. Dianu, orator adjunct; 

Moscu Ascher, secretar; George Rosenzweig, secretar 
adjunct; Adolf Deutsch, mare 


expert; C. Naiman, tezaurar; A. Berger, ospitalier; 


Kessler, maestru de ceremonii; El. 

Butoianu, custode; H.A. Levy, arhitect. 

3 MAI 1877. Masonii îl scot pe Dumnezeu din templu. 
îndelung dezbătută problemă 

a modificării art.l alin.2 din Constituţia Masonică: 
„Masoneria are de principiu 

existența lui Dumnezeu și nemurirea sufletului”, s-a 
soldat în loja Înţelepţii din 

Heliopolis din București cu un vot ce solicita 
suprimarea acestui articol, pe 

considerentul „proclamării principiului libertății 
conștiinței, al toleranţei și al 

caracterului progresist al masoneriei, care urmărește 
cu stăruinţă căutarea adevărului 

ce nu poate fi stabilit decât prin știință”. 

| MAI 1879. Anton Costiescu și Basile-Constatin Livianu 
promulgă Constituţia 

Masonica Română încercând prin unirea a șapte loji 
cosmopolite, să constituie Marele 

Orient al României (controlat de evrei) ca „Putere 
Suverană naţională și 

independentă”, încercarea nu a durat decât un an, și 
nu a reușit din cauza lojilor 

„românești”, care rămâneau pe dinafară. Fuseseră 
reunite lojile: Înțelepţii din 

Heliopolis (o fracțiune) și Egalitatea, de sub obedienţa 
Marelui Orient al Italiei, Zur 

Bruderlichkeit din obedienta Marii Loji Simbolice din 
Ungaria, și o lojă din 

Bârlad (nu se specifică obedienţa). 

1880. Apare Buletinul Marei Loji Zion nr.9, România, 


aparţinând lojilor masonice 


pur evreiești de pe teritoriul ţării (Districtul IX - 
România), cu o ierarhie depinzând de 

centrul mondial de la Chicago (U.S.A.). 

1881. Este recunoscut doar de către Marele Orient al 
Italiei un Mare Orient din 

Moldova și Valahia, contestat de Marea Lojă Naţională 
din România ca antinaţional 

prin nerecunoașterea denumirii din acea vreme a 
statului român (România), având sub 

obedienţa sa câteva loji din Moldova, considerate de 
C.M. Moroiu, Marele Maestru al 

Marii Loji Naţionale din România, „numai o fabrică de 
masoni evrei, care nu erau 

acceptaţi în lojile din Roman, Piatra și Bacău”. 

7 OCTOMBRIE 1881. Este trimisă o scrisoare de către 
masonul evreu Radu Emil 

Scrob lui A. Grimaux la Paris cu valoare documentară 
pentru istoria masoneriei 

românești, ce va fi publicată în Le monde maçonnique 
în 1882. În 1882, continuă 

disputa dintre Constantin M.Moroiu, ca reprezentant 
al Marii Loji Naţionale din 

România și unii francmasoni, cu sau fără funcţii, din 
lojile moldovene care nu 

recunosc obedienta Marii Loji Naţionale din România 
și continuă să se 

subordoneze Marelui Orient de Roma (Italia), în 
context, cum rezultă din aceeași 

scrisoare a lui R.E. Scrob către Grimaux publicată de Le 
monde maçonnique (Paris), 

cauza o constituie faptul că Marca Loja Naţională și 


„atelierele” sale refuză indirect de 


a admite israeliți. 

67 

MAI 1882. Marele Maestru Constantin M. Moroiu, aflat 
ca ofiţer în garnizoana 

Mangalia, se îngrijește de constituirea aici a lojei 
Steaua Sudului. C.M. Moroiu 

mulțumește jurnalului La Confederazione latina 
(Roma) pentru apărarea drepturilor 

românești, într-o scrisoare a direcţiunii ziarului se 
spune, printre altele, 

„Confederazione latina este unicul ziar care întâi la 
Macerata, în 1871, și în anii 

următori, până azi la Roma, cu colaborațiunea celor 
mai distinși filozofi, propagă 

interesele României în raporturile ei cu Orientul și 
Occidentul, ale Transilvaniei în 

raporturile cu ungurii, și românilor din Macedonia în 
raporturile cu grecii”. 

8 OCTOMBRIE 1882. „Capitolul” și loja Steaua Dunării 
(București) îl „radiază” 

pentru „conduită necorectă” pe dentistul bucureștean 
Radu Emil Scrob, gr. 18. Cu 

puţin timp înainte fusese suspendat „pentru conduită 
nedemnă în lumea profană” și 

poetul evreu Carol Scrob, membru al lojii Progresul din 
Craiova. Excluderea celor doi 

poate fi considerată o victorie personală a 
conducătorului lojilor naţionale, C-tin 

Moroiu. 

20-21 DECEMBRIE 1882. Are loc Congresul masonic 
„evreiesc” de la Roman al 


lojilor din România aflate sub obedienţa Marelui 


Orient de Roma (Italia) în disidenţă 

față de Marea Loja Naţională din România. Au 
participat, de asemenea, și alte loji 

„românești” (de fapt cosmopolite) aflate sub obedienţă 
franceză și portugheză. 

1882-1883. Lojile cosmopolite, preponderent evreiești, 
din afara obedienței Marii Loji 

Naţionale din România, încearcă din nou, fără rezultat, 
de data aceasta cu sprijinul 

Marelui Orient al Franţei, prin coordonarea lojei 
Discipolii lui Pitagora (aflată sub 

obedienţă franceză) să formeze o așa-zisă 
Confederație Masonică Română ca putere 

masonică naţională(!) 

18 FEBRUARIE 1883. Dr. St. Corvin, venerabilul lojii 
Farul (Constanţa) adresează 

lui |. Dănescu de la „capitolul” Steaua Moldovei 
(Roman) un răspuns public la 

scrisoarea acestuia. Dr. Corvin constată că |. Dănescu 
s-a făcut „avocatul” lui Meiltz 

& Co. (doi evrei masoni pe nume Noel-Meiltz - Victor și 
Didier -, primul profesor din 

loja Discipolii lui Pitagora din Galaţi, al doilea venerabil 
al lojii Ștefan cel Mare din 

Roman) care nu au alt scop decât de a-l sili pe Marele 
Maestru C-tin. M. Moroiu să 

demisioneze. Doctorul Corvin subliniază că „este 
nedemn pentru orice român liber, 

într-un stat liber, d-a se încatena singur și a se face 
tributar străinilor” (evreilor). 

1903. Loja Progresul a B'nai B'rith din Roman 


desfășura o puternică campanie de 


strângere de fonduri pentru cauza israelită. 

1906. Cu prilejul Marii Expoziţii Jubiliare „40 de ani de 
domnie a Regelui Carol”, 

Constantin M. Moroiu prezintă Secţiunii de Istorie 
lucrările Marii Loji Naţionale din 

România cuprinse în trei volume „ce conţineau acte 
referitoare la diferite chestiuni 

naționale: revoluția de la 1848, Unirea Moldovei cu 
Muntenia, chestiunea Basarabiei 

la 1878, chestiunea Dunării, chestiunea românilor din 
Ardeal, chestiunea românilor 

din Macedonia, corespondenţa secretă dintre primul 
ministru lon C. Brătianu cu 

llustrul Frate Mare Maestru Constantin Moroiu relativă 
la însărcinările și misiunile 

secrete ce le avusese cel din urmă după însărcinarea 
celui dintâi față de Marile Oriente 

Străine”. 

68 

29 APRILIE 1910. Ziarul Universul anunţă ședința 
comună a lojilor România 

(București), de sub obediența Marelui Orient al Italiei și 
Zur Bruderlichkeit 

(București), de sub obedienta Lojii Zur Sonne din 
Bayreuth (Germania), ceea ce arată, 

de fapt, o revigorare a activităţii masonilor evrei. 

22 APRILIE 1911. Constituirea lojii de limba germană 
Sapientia, pusă sub obedienţa 

Marii Loji din Prusia Royal York zur Freunschaft. 
Demnitari aleși (evrei): Josef 

Hennenvogel, negustor, venerabil; Adolf Schwarz 


(directorul Fabricii de Hârtie) și 


Herman Sherzer (negustor) supraveghetori; A. 
Dobrovici (funcționar) secretar; Jos. 

Posmantir (procurist la puternica bancă evreiască 
Marmorosch Blank & Co.) orator; 

O.F. Brandt (director al fabricii Kaiser deutscher 
Vizekons din Ploiești) maestru de 

ceremonii; Jos. Haffner (funcţionar bancar) tezaurar; 
Carl Weinstein (procurist la 

fabrica Alfred lowcnbach & Co.) arhitect, Jacob Haffner 
(funcţionar) ospitalier. În 22 

Aprilie 1912, la un an de la constituirea Sapientia 
(București) aceasta avea 33 de 

membri (28 gr. |, 3 gr. 2 și 2 gr. 3). 

1912. Cu prilejul noilor alegeri din loja România 
(București) venerabil devine (în 

locul lui Ștefan M. Șoimescu) J.J. Rigani. Au mai fost 
aleși: Toma Plăiașu și Wilhelm 

Zimmermann (supraveghetori), Cristea Berider 
(secretar); Leon Ruzicka (orator) 

Alfred M. Elias (tezaurar-casier), Philipp Lustgarten 
(ospitalier); Max Gotea (orator 

adj.), Gustav Davys (secretar adj.), Mauriciu Fain 
(maestru de ceremonii); Eftimie 

lonescu (preparator), A. Goldenberg (custode) și 
Marcel Porn (port stindard). În 

comisia financiară Paul Speier, Isidor Josef și Ernst 
Porn; în Comisia de drept: Ștefan 

M. Șoimescu, Gustav Schmidt și Carl Reschofsky; iar în 
Comisia de binefaceri: Philip 

Lustgarden, Jakob Feyns și Francisc Russel. Avem deci 
de a face cu o lojă evreiască 


numită... România. 


| IULIE 1919; Marcel Huart, venerabilul lojii Ernest 
Renan din Paris, îl anunţă pe Al. 

Vaida-Voievod, membru al delegaţiei române la 
Conferința de Pace de la Paris, că 

audierea sa și a colegilor săi, membri ai delegaţiei 
transilvane (Voicu Niţescu, Mihai 

Șerban, dr. Gh. Crișan, Traian Vuia și Caius 
Brediceanu), care au făcut cerere de 

primire în francmasonerie, va avea loc în ziua de 7 
iulie, în fata Comitetului de 

admitere al Lojii, din 16 rue Cadet, în clădirea Marelui 
Orient al Franţei, controlat de 

evrei. 

Al. Vaida-Voievod nota că intrarea în masonerie a 
făcut-o „în interesul paralizării 

propagandei”, împotriva activităţii delegaţiei 
guvernamentale române la Conferinţa de 

Pace de la Paris din 1919, condusă de primul ministru 
|.|.C. Brătianu pentru 

recunoașterea României Mari în graniţele ei firești. A 
doua mențiune a lui Al. Vaida Voievod se referă la 
faptul că intrarea în masonerie (ce făcea parte dintr-o 
acţiune 

diplomatică de apropiere de cercurile masonice 
franceze, avea scopul capacitării 

acestora față de interesele politice românești) s-a făcut 
cu acordul primului ministru 

(„Brătianu a aprobat”). Realitatea acestei înregimentări 
masonice era îndulcirea 

atitudinii evreilor împotriva României Mari, încercare 
nereușită. 


1920-1922. Noi isprăvi evreiești! Un evreu, Charles 


Blumenthal, fondează la 

București loja masonică Jacob Schriff nr.7 și dispare cu 
fondurile acesteia. Mai întâi 

Bercovici (|. Bercovitz), apoi Bernard Hornston, 
translator la Legația americană din 

București, vor încerca refacerea ei, schimbându-i 
numele în loja McBlain Thompson 

nr. și punând-o sub obedienţa lui American 
Federation of Freemasonery din Salt 

69 

Lake City, fără prea mult succes. Loja trece apoi într-o 
obedienţă independentă sub 

denumirea de Marea Lojă Francmasonică Americano- 
Română (controlată din umbră 

de B'nai B'rith) reușind în scurt timp să reunească 
peste 150 de membri. Printre 

conducătorii lojii îi aflăm pe Adolf Stern, W. Filderman, 
și |. Peltz, evrei. 

În 1922, însă, însuși fondatorul lojii este radiat pentru 
necinste și la rândul său, chiar 

patronul american, Mc. Blain Thompson, are probleme 
la el în U.S.A. Loja va fi 

reorganizată în 1922, după vizita la București a lui 
Ossian Lang, delegatul Marii Loji 

din New York, stabilind sediul templului în str. Nicolae 
Golescu nr. 1. „Marea Lojă” 

capătă o structură nouă, formată din trei loji: Română 
nr. |, Steaua Dunării nr. 2 și 

Redeșteptarea nr. 3. Cu prilejul acestei vizite, Ossian 
Lang a studiat și situația lojilor 

masonice din Transilvania de după unirea cu România, 


în vederea raportării la New 


York. 

15 MARTIE 1922. Jean Pangal, V. Roată și |. Arapu faco 
vizită lojii Unirea 

(București), aflată sub obediența Marelui Orient al 
Franţei și obțin ca ședințele 

„atelierelor” Supremului Consiliu de 33 al României 
Mari să fie ţinute în Templul 

acesteia (Convenţia este semnata de Jean Pangal, 
Peretz și Arapu). În August 1922, în 

cadrul unei întâlniri de la Capșa, se stabilește lansarea 
carierei masonice a lui Jean 

Pangal, care urma să demareze inițieri masonice „în 
numele Marelui Orient al Franţei, 

în loja Unirea din București”, urmând ca apoi să fie 
aleasă în fruntea Supremului 

Consiliu de 33 al României Mari „o personalitate 
demnă de toată stima și regulat 

inițiată”. Era un nou atac asupra lojilor naţionale 
neevreiești, îndeosebi asupra lui C tin Moroiu. 

1922. În bătălia pentru subordonarea lojilor din 
Transilvania (recent alipită de 

România Mare), intens abordate de lojile cosmopolite 
și evreiești, Zwiedinek, 

aghiotant regal, din ordinul reginei Maria intră în 
componenţa unei loji din Brașov 

„care avea conducerea lojilor din Ardeal” cu misiunea 
„Să încerc dacă lojile minoritare 

din Ardeal se pot uni cu [Marea] Lojă Naţionala din 
țară”, împlinindu-și misiunea, 

Zwiedinek va demisiona mai apoi din masonerie, după 
semnarea Tratatului de 


unificarea a Marii Loji Simbolice din Brașov cu Marea 


Lojă Naţională de la 

București, în 1931, (demisia probabil a intervenit și la 
cererea expresă a ministrului 

Armatei, generalul Cihovski, care ordonase o anchetă 
privind apartenenţa ofițerilor 

superiori la masonerie). 

3 IANUARIE 1923. Întoarcere de 180° în Supremul 
Consiliu de 33 din România, 

care, denunţând angajamentele prealabile ale lui Jean 
Pangal, hotărăște prin decret 

federalizarea lojilor de pe teritoriul României, în Marea 
Lojă Naţională, „putere 

absolut autonomă și suverană pentru gradele 
simbolice 1-3”. Sediul Marii Loji 

Naţionale din România va fi stabilit în str. Câmpineanu 
nr. 45. De aceea, la 11 

ianuarie 1923, Supremul Consiliu de 33 din România 
notifică Marelui Orient al 

Franţei că „numai el poate administra gradele înalte pe 
întreg teritoriul românesc” 

poziție care va duce la răcirea relaţiilor dintre cele 
două „puteri masonice suverane”. 

Mai mult, în martie, Supremul Consiliu de 33 din 
România se unește cu Marea Lojă 

Naţională. 

1923. Reacţie a lojilor cosmopolite și evreiești. Pentru 
o scurtă perioadă de timp, lojile 

românești din obediența Marelui Orient al Franţei, 
grupate în jurul lojei Unirea din 

București, s-au constituit în Federaţia Lojilor Marelui 
Orient al Franţei în România, în 


70 


scopul fățarnic al „asigurării mersului dezvoltării 
normale a Francmasoneriei în 

România”. Totodată, se constituie o Comisie 
Consultativă a lojilor din obedienţa 

americană din România, la conducerea căreia se afla 
evreul Marcel Davidovici. 

Ossian Lang, însoțit de fostul mare maestru al Marii 
Loji Americane din New York, 

evreul Scudder-Townsed, face o nouă vizită în 
România pentru a acorda 

„recunoașterea deplină organizării lojilor de sub 
obediența americană” unui număr de 

7 loji din România, recent constituite în Marea Lojă 
Districtuală a Marii Loji din New 

York, moment în care și-a încetat activitatea Comisia 
Consultativă. 

2 FEBRUARIE 1924. Consiliul Federal al Marii Loji 
Naţionale din România 

protestează împotriva calomniilor cuprinse în 
„Buletinul Asociaţiei Masonice 

Internaţionale” de la Geneva (Raportul Lang-Scudder), 
iar la 12 Aprilie 1924, 

Consiliul Federal, sub președinția Marelui Maestru 
Zamfir C. Arbore ia act de 

răspunsurile primite de la diferite ordine masonice, ca 
urmare a protestului din 

februarie 1924 la „Raportul Lang-Scudder” (publicat în 
„Buletinul Asociaţiei 

Masonice Internaţionale” de la Geneva, nr. 9/1923) și 
hotărăște publicarea atât a 

documentelor românești, cât și a ecourilor primite din 


străinătate. 


MAI-IUNIE 1924. Unii membri ai Lojii Române nr. 1, din 
obediența americană (deci 

evreiască) au trimis prin intermediul delegaţiilor Marii 
Loji din New York, Ossian 

Lang și Scudder-Towsend, un „Memoriu” în care 
pledează împotriva unirii lojilor din 

Vechiul Regat (numite „române”) cu cele din 
Transilvania (numite „maghiare”), 

considerându-le, pe acestea din urmă, superioare ca 
număr de loji și membri, 

„Superioare însă și ca putere de înţelegere a 
circumstanțelor politice de după război, ca 

putere de înțelegere a raporturilor internaționale, ca 
forţă de voință”. 

30 OCTOMBRIE 1924. În cuvântul său la Conventul 
anual al Marii Loji Naţionale 

din România, Jean Pangal (convertit pe moment la 
„cauza naţională”, în fapt el se va 

dovedi un măr otrăvit printre masonii români) arată că 
aceasta „are un singur scop, 

acela de a consolida statul unitar naţional român și că 
ea (Marea Loja) se pune prin 

urmare în serviciul țării în mod necondiționat”. Se 
referă apoi la „activitatea lojilor de 

sub obedienţa americană și maghiară de pe teritoriul 
României care caută să provoace 

discordia și ura acolo unde noi luptăm pentru 
unificarea sufletească, tentativele lor vor 

rămâne deșarte și într-un viitor foarte apropiat aceste 
organizații vor pieri sub 

disprețul unanim al poporului nostru”. Pangal își uitase 


poziția din urmă cu doi ani, 


când se auto-punea sub obedienţa Marelui Orient al 
Franţei, controlat de evrei și ostil 

României. Poziţia sa duplicitară se va manifesta, însă, 
de-a lungul întregii cariere 

masone, el însuși fiind evreu. Cu aceeași ocazie, el mai 
afirma, machiavelic, că „un 

român care stă sub o obediență masonică străină, 
atunci când în ţară există o 

Masonerie Naţională, se face în mod conștient sau 
inconștient unealta străinătăţii și a 

intereselor străine de neam”. Era exact ceea ce 
credeau masonii români și așteptau să 

audă de la un lider al lor. Totodată, astfel, Pangal și-a 
câștigat încrederea politicienilor 

naționaliști români, de care avea nevoie pentru a-l 
sprijini pe prinţul Carol al II-lea (și 

evreimea din jurul său) să preia Coroana României și 
conducerea statului român. 

MAI-IUNIE 1929. Masonul evreu Mihail Negru, secretar 
de redacţie la ziarul 

Universul recrutează pentru inițiere numeroși ofițeri, 
cu deosebire din aviaţie și 

marină, care apoi „sunt luaţi în primire și convinși la 
ideea că prințul Carol trebuie să 

vină în ţară, că sunt datori să lucreze camarazii spre a-i 
câștiga acestei idei întrucât 

starea rea de lucruri actuală nu poate fi înlăturată 
decât de un rege major și energic 

71 

care nu poate fi decât prințul Carol”.(...) „Zilele trecute 
comandorul Bucholzer, din 


Școala navală din Constanţa, a luat parte la o întrunire 


a membrilor lojii (Steaua 

Polara) cu care ocazie a ţinut un discurs înflăcărat 
pentru prinţul Carol”.(...) „Sunt 

mulți evrei în această lojă și convingerea 
(informatorului care relatează Serviciului de 
informații) este că evreii sunt aceia care au pus la cale 
totul pentru aducerea prințului 

Carol, întrucât sunt siguri de el că-i va proteja în orice 
împrejurare și că în caz că ar 

izbucni mișcarea violentă de răsturnare a bolșevicilor, 
evreii care vor cădea cei dintâi 

victime ai pogromurilor ce vor avea loc [în Rusia] vor fi 
toleraţi a se refugia în masă 

în România”. 

5 SEPTEMBRIE 1929. Ofensivă deplină a evreilor 
masoni. Prin sentinţa nr. 78/1929 

a Tribunalului Ilfov, Secţia | Civilă (dos. 3425/1929), 
rămasă definitivă, s-a 

recunoscut personalitate juridică Asociaţiei Marelui 
Orient al României, cu sediul în 

București, str. Lipscani nr. 21, și s-a dispus înscrierea ei 
în Registrul persoanelor 

juridice. Conducerea declarată era formată din: dr. Gh. 
Gheorghian (președinte), 

general Gh. Solacolu (vicepreședinte), Iosif Posmantir 
(casier evreu), dr. Leo 

Salzmann (secretar evreu), Dumitru Vasilescu, Alfred 
Paucher, Hugo Humulescu, 

Alfred Nehuta (membri). În 1930, alegerea Consiliului 
Ordinului Marelui Orient al 

României îi propulsează pe St. Brănișteanu 


(Braunstein), vicepreședinte activ; Leo 


Salzmann, mare secretar permanent; S. Feldmman, 
prim mare veghetor; Marcel 

Solacolu, prim mare veghetor adjunct, ș.a. 

2 DECEMBRIE 1933. Marea Loja Naţională din România 
votează, în cadrul 

Conventului anual, o Moţiune prin care masoneria să 
susțină regimul carlisto evreiesc, să facă „un zid de 
nepătruns în jurul Majestății Sale Regele Carol al II-lea, 
Marele nostru Protector, așa încât el să poată, în 
liniște, lucra la propășirea statului și a 

țării”! 

OCTOMBRIE 1936 - FEBRIARIE 1937. Conflictul intern 
din loja Lumina din 

Constanţa s-a extins și în celelalte „ateliere” din acest 
oraș; el avea drept obiect 

cererea masonilor români de a fi excluși din loji 
masonii „supuși” (străini) și, în 

special, evreii. O altă revendicare (imediat aprobată) a 
fost aceea de a se pune în 

templu portretul Suveranului (regele Carol al II-lea), în 
scopul de a atenua o ripostă 

dură din partea regelui. Putem conchide că după ce l- 
au scos pe Dumnezeu din 

Constituţia Masoneriei Române, masonii români l-au 
pus la loc de cinste în Templu 

pe amantul regal al evrecei Grunberg. 

72 

Băncile româneşti - ținta israelită 

„În secolul 19, capitalismul financiar era concentrat pe 
scară naţională în constelații din diverse ţări... 

Dar la începutul secolului 20, dinastiile de bancheri 


Rothschild, Baring, Erlanger, Schroder, 


Seligman, Speyers, Mirabaud, Mallet, Warburg, 
Oppenheimer, Schiff etc., care preluaseră puterea 
financiară 

în constelațiile bancare naționale s-au unit peste 
granițele naționale și au produs o schimbare radicală, 
creând un sistem financiar internațional unitar, pe 
care intenționează să-l țină sub călcâiul lor” 

(Ivor BENSON, FACTORUL SIONIST, INFLUENȚA 
IUDAICĂ 

ASUPRA ISTORIEI SECOLULUI XX) 

Banca Mondială și Fondul Monetar Internaţional au ca 
acţionari majoritari 

cele șapte state cele mai industrializate. „Niciodată 
aceștia nu vor vrea 

ca noi să avem piață de desfacere.” 

(NICOLAE VĂCĂROIU, FOST PRIM-MINISTRU AL 
ROMÂNIEI) 


Faptul că băncile românești au fost în ultimii ani ţinta 
unor atacuri din partea 

finanţelor evreiești este dovedit cu prisosință de 
falimentul BANCOREX (desăvârșit de 

un agent al familiei bancherilor evrei Rothschild) și al 
BĂNCII INTERNAȚIONALE A 

RELIGIILOR (a cărei prăbușire totală a fost cauzată de 
plasamentele masive efectuate 

de bancă în Fondul Naţional de Investiţii - F.N.I., fond 
mutual condus de escroaca 

evreică Maria Vlas, refugiată până de curând în Israel), 
precum și de preluarea 

mafiotă a Băncii DACIA FELIX (EUROMBANK) de către 
grupul israelian Mandler Robinson. 


Israeliții însă, încă de la întemeierea României ca stat 


modern, fapt istoric la care au 

încercat a se opune, au fost permanent preocupați de 

dominarea activităţii financiar bancare a ţării, în acest 
sens fiind finanţaţi de banca ROTSCHILD din Frankfurt, 
unde 

se afla și sediul european al organizaţiei sioniste B'nai 

B'rith. 


Cum s-au întâmplat lucrurile, de fapt? 


„TARUL MOLDOVEI”, UN CHIABUR EVREU 

să ne întoarcem în timp pe la 1800, în lași, capitala 
Principatului Moldovei. Găsim 

aici funcționând din plin firma evreului Michael Daniel, 
care se ocupa cu schimbul de 

bani și cu împrumuturile, fiind cea mai mare afacere în 
domeniu, celelalte similare 

aparținând tot unor evrei. Din 1840, afacerea a devenit 
firma Michel Daniel & Fiul, 

funcţionând în această formă până în 1902, când a 
încetat din viaţă „Fiul”, Israel 

Daniel. După 1848, el extinsese mult afacerea 
părintească, a strâns un imens capital, 

deținând și 15.000 hectare în moșii din cele mai bune 
din întreaga Moldovă, obținute 

din executarea boierimii române care nu și-a putut 
plăti datoriile contractate la 

cămătarul-bancher evreu Israel Eheim Daniel. 

73 

Ce ne poate spune porecla lui Israel Daniel, de „țar 
economic și financiar al 

Moldovei”, decât că puterea economică cvasi-totală în 
Moldova acelei epoci aparținea 


evreilor? 


Firma asociatilor Daniel (tatăl și fiul) a demarat din 
1819 relaţii de credit cu case de 

bancă din Augsburg, Verona, Veneţia, Viena și Istanbul. 
Israel Daniel a ajuns chiar să 

administreze averea și moșiile primului domnitor 
regulamentar al Moldovei, Mihai 

Sturdza. Imensa putere pe care o căpătase bancherul- 
cămătar Israel este dovedită de 

ridicarea sa la rangul aristocratic de Spătar (boier de 
mare rang), dobândit pentru 

întâia oară de un evreu. lată hrisovul cu pricina, datat 
la 1858: „Prinţul Neculai 

Conachi Vogoride, Caimacanul Principatului Moldovei, 
cunoscut și sciut face la toți 

cărora se cuvine a sci, că luând în consideraţie 
serviciile ce D. Israel Eheim Daniel a 

plinit..., după prerogativele date Caimacăniei îi 
hărăzește rangul de: Spătar...”. 

La sfârșitul veacului 19, afacerea lui Israel Daniel s-a 
transformat în Casă de Bancă, 

întreţinând relații strânse cu Credit Lyonnais (Franța), 
Dresdner Bank (Germania) și 

cu Nathan Rothschild (Anglia). Cea mai bună relaţie a 
fost însă aceea cu Banca 

Rothschild din Frankfurt, care l-a creditat cu sume 
imense, ori de câte ori a avut 

nevoie să dezvolte un „ghișeft”, de multe ori salvându-l 
chiar din încurcături. 

Unul dintre cele mai importante episoade ale vieţii lui 
Israel Daniel a fost plasarea sa 

în anul 1883 la conducerea de la lași a Băncii Naţionale 


a României, prima bancă cu 


adevărat națională, înființată în 1880 la București. Este 
cu atât mai curioasă prezența 

(sau infiltrarea!) unui evreu în conducerea acestei 
bănci, cu cât ea s-a impus în cele 

din urmă ca o bancă liberală, care își propunea să 
spargă monopolul băncilor evreiești, 

Banca Naţională a României oferind o adevărată șansă 
de dezvoltare economică 

națională, prin creditele oferite cu dobânzi de numai 4- 
6%, faţă de dobânzile de 15- 

30% practicate de celelalte bănci, toate evreiești. 
Oricum, Israel Daniel s-a bucurat 

pentru foarte puţin timp de această poziție, boala și 
moartea curmându-i activitatea de 


bancher. 


AFACERI și cu DOMNIA, și cu MASONII PAȘOPTIȘTI 

Și în Principatul Ţării Românești, primul bancher- 
cămătar cunoscut la noi a fost tot un 

evreu, Hillel B. Manoah. Însuși statul român era 
îndatorat preponderent către acest 

evreu. Dintr-o evidenţa a arhivelor, rezultă că în 1836, 
aproape 80% din 

împrumuturile Țării Românești erau contractate de la 
evreul Manoah, care își 

conducea afacerile bancare din sediul unui han ridicat 
special în acest scop. 

Duplicitatea bancherului evreu Hillel Manoah, este 
dovedită de faptul că, deși finanța 

„visteria domnească” (statul), a finanţat în același timp 
și „revoluţia” masonică de la 

1848, confirmând încă o dată legăturile masoneriei 


europene cu evreii. De aceea, 


Hillel B. Manoah a fost numit la 1848 chiar „Prezident 
al Municipalităţii 

Revoluționare”. 

În virtutea banilor primiţi de la bancherii evrei de către 
revoluționarii masoni, lon 

Heliade-Rădulescu scrisese pe steagul tricolor al 
„Revoluţiei” de la 1848, următorul 

ideal programatic: „Emancipare Izraeliților”, ceea ce 
însemna de fapt privilegii pentru 

evrei. Peste zece ani, același Heliade-Rădulescu, 
înțelegând ce vor în realitate evreii 

74 

de la români, avea să publice studiul Israeliţii și jidanii, 
(moment numit de istoricul 

Nicolae lorga ca „trezirea lui lon Heliade-Rădulescu”), 
care scrisese: 

„Nu vedeți dumneavoastră că tartanii din Englitera și 
Franța nu cer drepturi de 

cetățeni în România, ci privilegii, supremaţia, voind a 
fonda o supremație a banilor, a 

Vițelului de Aur? Cer ceea ce noi nu putem da până la 
ultimul român... 

Înainte însă de a evoca afacerile evreilor bancheri din 
București, pentru un singur alt 

caz, ne vom întoarce la lași, la 1857, când, după 
insistenţe vecine cu fanatismul, 

evreul șarlatan Nulandt a primit concesiunea 
domnească (aprobarea oficială) de a 

înfiinţa ceea ce s-a numit „Banca Naţională a 
Moldovei”. Din acțiunile emise, 

bancherului Nulandt i-a revenit „prin subscriere” 90% 


din pachetul de acţiuni, adică 


controlul total al băncii, în mod perfid el nu a vărsat 
însă sumele necesare acestei 

subscrieri, lăsând să intre în capitalul social doar 
fondurile rezultate din subscrierea 

celorlalți acționari. După numai un an de funcţionare, 
banca a dat faliment datorită 

speculațiilor suspecte în care a fost implicată. Cea mai 
celebră pierdere a fost cea 

derulată prin sucursala din Galaţi a Băncii Naţionale a 
Moldovei ca urmare a 

„achiziţionării de cămile” din Egipt, care urmau a fi 
furnizate armatei engleze din 

India. După ce au fost scoși banii din ţară, în mod 
straniu a fost reziliat (?) 

„contractul” cu armata engleză, iar pentru ca 
„investiţiile” să nu moară de foame, li s-a 

dat drumul în deșert. Șarlatania este mai mult decât 
evidentă, deoarece cămilele nu 

trăiesc în sălbăticie, iar așa-zisa cumpărare a fost o 
spoliere mascată a Băncii 


Naţionale a Moldovei. 


Banca Marmorosch, 

Canalul de spoliere a românilor 

Banca evreiască cunoscută mult timp ca cea mai 
puternică bancă comercială 

românească este Banca Marmorosch, Blank & Co. 
Această bancă și-a început 

activitatea la 1848 în București, într-o casă dintr-un șir 
de mici prăvălii din străzile 

Băcani și Blănari, în care lacob Marmorosch activa și 
ca negustor și ca „împrumutător 


de bani”. La 1874 a pus bazele efective ale băncii 


împreună cu alt evreu, Mauriciu 

Blank, banca fiind comanditată de marea bancă 
evreiască LOBEL din Viena. În timp, 

sediul central al băncii s-a mutat pe rând, din zona 
Lipscani, pe strada Doamnei, într un imobil construit 
de celebrul Anghel Saligny. După 1905, mai multe 
bănci străine s au asociat celor două familii evreiești 
Marmorosch și Blank, deţinând împreună 

banca, care și-a păstrat totuși numele deoarece a 
continuat să fie administrată de către 

familiile evreiești din România, îndeosebi de Aristide 
Blank, autorul principal al 

jafului ce avea să urmeze. Astfel, cu spijin financiar 
extern, Marmorosch, Blank & 

Co. Bank a ajuns să înființeze în România mai multe 
bănci, îndeosebi Banca 

Industrială, bănci pe care practic le controla, deţinând 
curând părţi importante în 

capitalul mai tuturor întreprinderilor mari din industria 
românească. 

Dar așa cum ar trebui să fie de așteptat, și această 
mare bancă evreiască se pregătise să 

tragă o mare păcăleală românilor, și acest lucru s-a 
întâmplat în anul 1930. Vom cita 

din lucrarea de referinţă a lui Radu Negrea, Puterea și 
Banii, care ne este o bună 

călăuză: 

75 

„Observatorii avizaţi știau că imobilizările și 
împrumuturile făcute în goana după 

acaparări, profit și influenţă împinseseră de mult 


această bancă într-o stare de 


faliment, ascunsă sub cifre de bilanţ ce nu reflectau 
realitatea. 

Dacă cineva are curiozitatea și deschide după atâta 
timp darea de seamă pe 1930, 

prezentată acţionarilor tocmai când la ghișee se 
formaseră cozi lungi pentru restituirea 

depunerilor, se poate afla (observăm în rândurile ce 
urmează că încă de atunci se 

practica în sistemul bancar din România, bilanţul 
„dublu” sau fals, așa cum evreii au 

mai procedat recent și la Fondul Naţional de Investiţii, 
la Bancorex și la Banca 

Internaţională a Religiilor - n.a.) că Banca 
Marmorosch, Blank & Co. a procedat, în 

exerciţiul analizat, la evaluarea activului cu cea mai 
mare severitate și a făcut noi 

amortizări însemnate, că participa la 12 bănci, 57 de 
întreprinderi și o societate de 

asigurări și realizase un beneficiu net de 90 milioane 
lei. Nici o mențiune despre 

imobilizări, portofoliu „putred”, pierderi, insuficienţă 
de lichiditate, pericol de încetare 

a plăţilor. Totul era în regulă.” 

Partenerii favorizați informaţional de către 
administraţia evreiască a băncii au început 

în 1930 retragerile masive de la Banca Marmorosch, 
Blank & Co., fiind astfel scoase 

din România sume fabuloase, iar abia când situația 
băncii a devenit definitiv 

dramatică, micii depunători români au trecut 
literalmente la asaltul ghișeelor. Pentru 


prima oară România a cunoscut manifestările de 


stradă ale depunătorilor ruinaţi, cu 

care ne-am obișnuit așa de bine în ultimii ani, dar și 
corupția deșănţată a oficialităților, 

care au băgat mâna în buzunarul contribuabilului de 
rând în folosul unor bancheri 

veroși, care așa cum se va vedea, nu diferă deloc de a 
celor de azi. 

Fotografiile din presa vremii arată cordoanele de 
jandarmi înarmaţi păzind sediul 

impozant al băncii Marmorosch, Blank & Co, în timp ce 
mulțimea panicată a 

deponenților bloca strada Doamnei, iar oameni agitaţi 
împânzeau zona numită „City ul bucureștean”. 

Nimic nu mai putea opri falimentul programat al 
băncii, în schimb și această situație a 

fost speculată tot în defavoarea statului român, care s- 
a grăbit să scoată bani din 

buzunar pentru patronii evrei ai băncii. 

Deși termenul nu era încă consacrat, ceea ce a urmata 
fost o „inginerie financiară”, 

numită în epocă „combinație”. Banca devenise un 
colos cu ramificații în toată 

economia românească, motiv pentru care deja 
supraviețuia prin subventiile statului. 

Banca avea mai multe sucursale, precum cele de la 
New York și Paris, în ţară mai 

avea alte peste 20 și înființase alte 10 bănci. Ca o 
adevărată caracatiță economică, 

Marmorosch, Blank & Co. înghițea aproape total 
industria românească. În extracția 

petrolieră: întreprinderile Steaua Română, Creditul 


Petrolier, Petrolul, Cometa, Petrol 


Block, Petrolul Românesc, România Petroliferă ș.a.m.d. 
În extracția minieră: 

întreprinderile Aluminia, Minieră, Mircea Vodă etc. În 
metalurgie: Astra (actuala 

întreprindere de vagoane Arad, recent „privatizată” tot 
în favoarea unor evrei 

americani), Vulcan, Metalica, Fabrica de Armături, 
Industria Motoarelor, 

Transilvania, Șantierele Române de la Dunăre etc. În 
chimie: Prima Societate Româna 

de Explosibile (Făgăraș), Fleming, Amylon. În energie: 
Omnium Electric Roman. 

Fabricile de zahăr Chitila, Danubiana și Jujica, fabrici de 
zaharoase precum Kandia 

etc. În curele balneare: Societatea Govora-Călimănești, 
Tekirghiol ș.a., Olănești ș.a., 

76 

Institutul Balnear Sinaia etc. De asemenea nu au 
scăpat controlului Băncii 

Marmorosch, Blank & Co. ramurile economice 
românești precum industria textilă, 

construcţiile, transporturile, pielăria, sticlăria, 
exploatările forestiere, agricultura, 

comerțul etc. 

Calculul patronilor băncii nu putea decât să 
funcţioneze. Statului român i se înfățișa 

spectrul unui posibil colaps al economiei românești, 
chiar falimentul celor mai mari 

întreprinderi, dacă banca ar intra în încetare de plăți. 
Această finanţare de către statul 

român, prin Banca Naţională, a marii bănci private a 


evreilor Marmorosch și Blank a 


durat inițial 10 luni, până în octombrie 1931, prin 
creșterea rescontului (preluarea de 

către banca centrală a unei părţi din obligaţiile de 
finanţare a unei bănci comerciale, 

care obține astfel mijloace înainte de scadenţa 
titlurilor) de la 274 milioane lei la 1,85 

miliarde lei (precizăm că era vorba de leul „tare” din 
perioada interbelică). Avem deci 

un prim cadou făcut băncii falimentare. 

Vom cita iarăși pe Radu Negrea, asupra acestui 
moment: 

„Urmare dispoziţiei ministrului de finanţe, s-a preluat 
un portofoliu putred al băncii în 

dificultate, de peste un miliard lei, alcătuit în bună 
parte din cambii ale societăţii 

afiliate, Banca Industrială. Manevra nu putea nici 
măcar salva aparențele, fondurile 

primindu-se practic pentru un fel de polițe fără valoare 
reală, date chiar de datornic.” 

Cum „gaura” de la Marmorosch, Blank & Co. era mult 
mai mare, ingineria trebuia 

săvârșită astfel încât tot statul român (în fapt, 
populația românească) să plătească toate 

oalele sparte. În acest scop a intrat în combinaţie o a 
treia entitate, Sindicatul Bancar 

din România. Ni se pare greu de crezut că guvernanţii 
vremii, struniţi și manipulaţi de 

regele Carol al II-lea, chiar credeau că vor mai salva 
cea mai mare bancă (evreiască) 

din ţară, că nu aveau cunoștință de reala dimensiune a 
jafului. Totuși, ei au perseverat! 


Sindicatul Bancar (compus prin asocierea mai multor 


bănci) a pus la dispoziția Băncii 

Marmorosch, Blank & Co. un pachet de titluri de credit 
considerate sigure. Pe această 

bază, Banca Naţională i-a mai acordat Băncii 
Marmorosch, Blank & Co. un credit de 

750 milioane de lei, iar apoi a restituit grupării de la 
Sindicatul Bancar, ce venise în 

ajutorul băncii, întregul pachet de cambii. 

„Banca falită a rămas cu milioanele - relatează Radu 
Negrea -, banca de emisiune 

(Banca Naţională) cu nimic și, ca un fel de garanţie 
pentru restituirea sumei, s-a 

înființat societatea DISCOM. Fondată ad-hoc de Banca 
Marmorosch, Blank & Co., 

societatea Discom a preluat obligația de rambursare a 
creditului de 750 milioane lei, 

plus dobânzile, primit de la Banca Naţională. Dar de 
ce? Ministerul Finanţelor i-a 

concesionat societăţii Discom, cu mare bunăvoință, 
monopolul de stat al tutunului, în 

condiţii incomparabil mai avantajoase faţă de Poștă, 
concesionara precedentă. Așadar, 

substanţiala asistenţă financiară primită de banca 
comercială în dificultate se recupera 

printr-o societate paravan, graţie generozităţii statului 
și cu concursul... fumătorilor. S au aflat și alte 
aranjamente, precum legarea plăţii unei părţi din 
angajamentele băncii 

a câtorva lucrări publice cu prețuri umflate, iarăși fiind 
puși contribuabilii să suporte 

pierderile falitei.” 


Cu alte cuvinte, ca răsplată pentru dezastrul provocat, 


patronii evrei ai Băncii 

Marmorosch s-au ales cu exclusivitatea comerțului cu 
tutun pe România, în cele mai 

avantajoase condiții imaginabile, cu comenzi de lucrări 
publice din partea statului 

77 

român, plătite de stat la dublu sau triplu decât în 
condiţiile licitării lucrărilor. 

Scandalul provocat de această lovitură dată banului 
public a făcut ca, totuși, în cele 

din urmă să se pună sechestru pe averea principalului 
acționar și conducător al băncii, 

evreul Aristide Blank, fără însă ca aceasta să fie scoasă 
la vânzare. S-a așteptat până 

în anii '40, când Blank și-a răscumpărat bunurile în 
condiții de puternică devalorizare 

a leului, dar plătind la valoarea acestora din 1931, 
adică nici 5% din valoare reală a 

acesteia. 

Trebuie spus aici că preţul plătit de români în această 
afacere a fost cu atât mai mare 

cu cât în aceeași perioadă România s-a văzut nevoită 
să se îndatoreze cu sute de 

milioane de dolari de la bănci evreiești străine precum 
Chase National Bank (grupul 

Rockefelier) și National City Bank (grupul Morgan). 


Banca Naţională - ținta predilectă 

Dorinţa evreilor de a conduce finanţele lumii, se poate 
regăsi în ambiția de a conduce 

finanţele fiecărui popor în parte, a fiecărei naţiuni sau 
a fiecărui stat, astfel încât să se 


constituie într-o oligarhie dominantă, într-o 


aristocrație a banului, sau, mai nou, a 

tuturor valorilor mobile. Este un fapt cunoscut că 
Banca Federală a Statelor Unite ale 

Americii, ce are rolul de bancă de emisie a monedei 
naţionale, dolarul american, este 

formată din bănci evreiești precum Băncile Rothschild 
din Londra sau Paris. 

Respectiva bancă, numită Federal Reserve System din 
S.U.A. (banca centrală privată 

a S.U.A.) este legată la apariţia ei de omnipotentul 
bancher evreu J.P.Morgan, care și a pus la dispoziție 
în acest scop, în 1913, proprietatea particulară din 
Georgia. Clanul 

bancherilor Morgan, (evrei nepracticanțţi, trecuţi 
formal la creștinism) este implicat în 

tutelarea organismelor mondialiste precum Comisia 
Trilaterală și Council of Foreign 

Relations (S.U.A.), precum și în The Round Table. El 
completează sau suplinește, 

după caz, activitatea mondială a clanurilor evreiești 
Rothschild și Rockefeller . 

În cazul ţărilor românești, crearea unei bănci centrale 
sub controlul „fiilor lui Israel” a 

reprezentat o preocupare permanentă a organizaţiilor 
evreiești, prima dintre aceste 

bănci, așa cum am văzut în cazul Băncii Naţionale a 
Moldovei, soldându-se cu un 

faliment rapid. 

Câţiva ani mai târziu, în anul 1866, la București, în 
urma actului de concesiune 

semnat de domnitorul Alexandru loan Cuza s-a 


înființat de către evreii englezi și 


francezi, Banca României. Concesiunea era valabilă 
până în 1903, dar, din rațiuni de 

stat, după obținerea independenței de la 1877, 
românii au avut curajul să creeze o 

alternativă, prin crearea unei bănci naţionale centrale, 
care să sprijine efectiv 

dezvoltarea economică a ţării. 

Nu întâmplător am amintit mai devreme cazul 
implicării clanului bancherilor Morgan 

în crearea băncii de emisie a S.U.A., deoarece urmează 
surpriza. Banca României 

creată la 1866 conform concesiunii acordata de Cuza, 
avea în componenţa sa, ca 

principali acționari, pe E. Grenfell, asociat al celebrului 
bancher evreu londonez 

Morgan, precum și pe evreul francez Isaac Pereire, 
creatorul cartelului bancar francez 

Societe Generale. Aceștia ţineau sub control și Banque 
Imperiale Ottomane din 

78 

Istanbul, motiv din care Banca României apărea ca 
afiliată (sau „filială”) a băncii de la 

Istanbul. 

Obţinerea independenţei României la 1877 și 
emanciparea de sub tutela Imperiului 

Otoman, crearea sa ca stat modern, s-a lovit de o 
acerbă opoziţie a Alianţei Israeliților, 

organizație evreiască mondială cu sediul în Franța. 
Alianţa Israeliţilor invoca la toate 

marile puteri, abuzurile la care ar fi supuși evreii de 
către români. Nu este lipsit de 


semnificaţie că tocmai un israelit francez, evreul Isaac 


Pereire, deţinea banca centrală 

a României, bancă ce avea atribuţii de bancă de 
emisiune și de scont, iar independenţa 

României îl putea face să piardă privilegiul emiterii de 
moneda românească, ceea ce s a și întâmplat, până la 
urmă, românii văzând cât de puțin le-au vrut binele 
evreii. 

Chiar după obţinerea prin arme a independenţei de 
către români, evreii și-au folosit 

toată influenţa pentru a impune politicienilor români 
ideea că banca naţională, având 

prerogativa de emitent al bancnotei, trebuie să fie 
creată de instituţii financiare străine, 

iar capitalul său să rămână preponderent sau total 
străin. 

„Un punct de vedere total opus, care a triumfat, 
aparţine oamenilor politici patrioți și 

constă în folosirea exclusivă a capitalului autohton, 
pentru evitarea controlului străin 

asupra pivotului întregii activităţi bănești din ţară”, 
scrie Radu Negrea (Banul și 

Puterea, București 1990, Ed Humanitas). 

Astfel, Parlamentul Român a votat la 17 aprilie 1880 
Legea privind „instituirea unei 

bănci de scont și circulațiune, sub denumirea de 
Banca Naţională a României cu 

dreptul exclusiv de a emite bilete de bancă la 
purtător”. Aceasta a fost o lovitură 

puternică dată israeliților lui Morgan. Banca Naţională 
a României, deţinută de stat 

(33%) și de fruntașii liberali (67%) a însemnat pasul 


emancipării financiare a ţării, a 


obţinerii de credite neîmpovărătoare pentru români. 
Ea mai există și astăzi, având 

(încă!) capital integral de stat, și ar trebui să mai fie 
încă un simbol al suveranităţii 

naționale (este condusă însă de un agent al 
mondialismului sionist, iar bancnota emisa 

de B.N.R. în octombrie 2001, cu valoarea de 100.000 
lei, conţine simbolul israeliților, 

Steaua lui David). 

Odată cu apariţia Băncii Naţionale a României în 1880, 
"Banca României”, în 

realitate a evreilor Grenfell (omul lui Morgan) și Isaac 
Pereire, a rămas practic o 

simplă bancă comercială, iar în 1903, când a expirat 
concesiunea băncii acordată de 

domnitorul Cuza, activul și pasivul băncii a fost preluat 
de către The Bank of 

România Limited, cu sediul la Londra, creaţie a 
adevăraților patroni, Morgan și 

Grenfell, funcţionând în România până în 1948 ca 
sucursală a firmei londoneze. 

După 1989, guvernator al Băncii Naţionale a României 
a fost aproape fără întrerupere 

Mugur Isărescu. Despre acesta s-a afirmat că are 
legătură cu comenzile ocultei 

financiare internaţionale. Mugur Isărescu, ar fi fost 
recrutat de către Council of 

Foreign Relations (C.F.R.) în 1990, la New York. 
Recrutarea s-ar fi produs la 

Institutul pentru Studiul Economiei Mondiale din New 
York, pe când Isărescu se afla 


la post. 


Conducerea C.F.R. (organizaţie controlată de familiile 
bancherilor evrei Rockefeller 

și Rothschild, susținuți de J.P. Morgan) au recrutat 
destui specialiști, potenţiali 

înlocuitori ai celor care guvernau la vremea respectivă 
în ţările est-europene. 

79 

Controlul din start al pieţelor est-europene era un 
scop bine determinat, în funcţie de 

indicaţiile „specialiștilor” C.F.R. Totodată, Mugur 
Isărescu ar fi fost pregătit în 

vederea accederii la fotoliul de premier, deoarece 
evreul Petre Roman juca la două 

capete. De aceea, „soluţia Mugur Isărescu” a fost 
înaintată ori de câte ori a fost 

situaţia unei crize majore. 

„Datorită evoluției evenimentelor post-decembriște - 
scria un săptămânal românesc în 

1999 -, s-a recurs la funcţia de guvernator al Băncii 
Naţionale a României, poziție 

cheie de altfel pentru finanţele României și de pe care 
nu i-a nemulțumit pe stăpânii 

săi. C.F.R. acţionează pe baza părghiilor financiare de 
care dispune organizația, 

controlând inclusiv Federal Reserve Bank, banca 
investită cu coordonarea rezervei 

federale a S.U.A. și emiterea dolarului ca monedă, 
precum și principalele organisme 

financiare mondiale, F.M.I. și Banca Mondială. Pentru 
îndeplinirea obiectivelor 

propuse, pe tot parcursul anilor 1990-1992 s-a purtat 


un imens război mediatic de 


dezinformare în toate emisiunile economice, 
subliniindu-se greșeala făcută de 

România prin plata datoriei externe și exemplificând 
prin ţări care au mari 

împrumuturi, dar nivel de trai mai crescut, sugerându- 
se că o ţară se poate dezvolta 

prin împrumuturi înrobitoare. De altfel, principala 
formă de control al unei ţări este 

cea financiara - specialitatea C.F.R. 

Pasul cel mai important făcut de Mugur Isărescu, în 
conformitate cu dispoziţiile 

C.F.R., a fost devalorizarea masivă a monedei 
naționale, politică monetară și 

împrăștierea la o rată derizorie a tuturor creanţelor 
României (ex.: Egipt, Irak), pas 

susținut și de prim-ministrul impus de media, de fapt 
de oculta financiară, Theodor 

Stolojan, răsplătit ulterior cu un post la Banca 
Mondială. Pentru îndepărtarea 

eventualilor investitori, necontrolaţi de C.F.R., în 1991 
Th. Stolojan a naționalizat 

valuta aflată în bănci, ceea ce a dus la un adevărat 
recul pentru investițiile străine, 

scăpate de sub controlul și manipularea ocultei de la 
New York. Un alt aspect demn 

de menţionat l-au constituit jocurile interbancare 
„permise și încurajate” de Mugur 

Isărescu, derulate prin băncile aflate sub tutela C.F.R. 
(Chase Manhattan Ro, INC 

Barings, ABN AMRO), prin intermediul cărora 
importante fonduri valutare au părăsit 


România. 


Sub conducerea lui Mugur Isărescu, Banca Naţională a 
României s-a făcut vinovată 

de faptul că nu a luat nici un fel de măsuri, impuse de 
altfel prin legislaţie (care-i 

conferea obligația de control și intervenţie) în cazul 
marilor fraude bancare, de genul 

Columna Bank, Credit Bank, Banca Dacia Felix, Banca 
Internațională a Religiilor. 

Conducerea Băncii Naţionale a României a cunoscut 
exact marile fraude de la 

Bancorex, pe care le-a acoperit. În afara celor două 
miliarde de dolari ce au dispărut 

din România, B.N.R., care poseda toate pârghiile 
necesare pentru a preveni scurgerile 

financiare din România, le-a acoperit prin cererile de 
trecerea la datorie publică a 

creditelor clientelare oferite de Bancorex diverselor 
grupări mafiote. 

Deși B.N.R. are o Direcţie de Supraveghere și Control 
Valutar nu a luat măsuri pentru 

repatrierea valutei, care, obținută în urma tranzacţiilor 
externe, nu a mai intrat în ţară 

(cazul firmelor Pepsi, Qudrant, Coca-Cola, NAPPA, 
afacerile cu tutun, bumbac și 

industrie ușoară). „Faptul că Isărescu ar fi fost recrutat 
de C.F.R. poate fi susținut de 

motivul că niciodată, indiferent de interesele politice, 
Mugur Isărescu nu a putut fi 

schimbat, cu toate incidentele penale ale afacerilor 
familiei [sale] cu cetățeanul 

Heinrich Schorsch, bănuit a fi agent dublu, inclusiv 


F.M.I. și Banca Mondială jucând 


80 

cu asul Isărescu în mânecă, amenințând cu sistarea 
oricărei creditări în cazul 

schimbării acestuia.” Trebuie arătat că numirea lui 
Mugur Isărescu ca prim ministru al 

României, la sfârșitul anului 1999, a contribuit la 
desăvârșirea marilor infracţiuni 

desfășurate la Fondul Proprietății de Stat, îndeosebi 
cele derulate cu infractorii 

israelieni, cum este cazul afacerilor lui Sorin Shmuel 
Beraru și privatizarea Hotelului 

București (infractori Eliahu Rasin și Robert Badner, 
alături de Radu Sârbu). Astfel, 

privatizarea Hotelului București era anchetată la 
sfârșitul anului 1999 de Corpul de 

Control al primului-ministru Radu Vasile, sub 
conducerea secretarului de stat Ovidiu 

Grecea, când președintele României, Emil 
Constantinescu, dă o adevărată lovitură de 

stat destituindu-l pe premierul Radu Vasile și 
înlocuindu-l cu Mugur Isărescu. Imediat 

secretarul de stat Ovidiu Grecea a fost destituit la 
rândul său, iar controlul efectuat la 

F.P.S., control ce trebuia să conducă la destituirea 
președintelui Radu Sârbu, a fost 

brusc stopat, iar Raportul inspectorilor guvernamentali 
s-a pierdut prin sertarele 

noului prim-ministru al României, în timp ce 
dubioasele afaceri de la F.P.S. și-au 

urmat nestingherite cursul. 

La nici un an de la numirea sa ca prim-ministru al 


României, îl regăsim pe Mugur 


Isărescu drept candidat la președinția României. Cine 
era Isărescu, se poate întreba 

oricine! Fără a face politică, fără a fi o personalitate 
propriu-zisă, destul de anost, el 

este propulsat din 1990 guvernator al Băncii Naţionale 
a României, prim-ministru al 

României și apoi candidat la președinția țării, având o 
largă susţinere politică. Se 

cunoaște războiul declarativ de la începutul anului 
2001 dintre noul prim-ministru 

Adrian Năstase și reîntorsul guvernator la Banca 
Naţională a României, Mugur 

Isărescu. În vederea compromiterii politice a unui 
potențial viitor contracandidat la 

președinția României, A. Năstase (anagrama lui „e 
Satanas”) îi promitea chiar lui 

Isărescu că îl va destitui cu tam-tam din fruntea Băncii 
Naţionale, și luase alături de 

sine în acest scop atât Curtea de Conturi (a cărei 
anchetă la B.N.R. a rămas, până la 

urmă, practic ascunsă de ochii opiniei publice - noi o 
vom publica, totuși, într-un 

număr viitor), dar și pe „fiorosul” secretar de stat 
Ovidiu Grecea, reinstalat ca șef al 

Corpului de Control al Guvernului. Ce s-a întâmplat, 
până la urmă, cu războiul 

Năstase-lsărescu nu s-a mai aflat. O tăcere 
inexplicabilă s-a așternut peste gălăgioasa 

dispută. De fapt, stăpânii oculți din S.U.A. ai celor doi i- 
au pus să facă pace, iar pionii 


au fost sacrificați (Ovidiu Grecea a trebuit să plece la 


capătul lumii ca ambasador al 


României). 


Banca Dacia Felix, 

Cadou guvernamental prietenilor israelieni și mafiei 
calabreze 

După eforturi constante și o încrâncenare disperată, 
sprijinite însă de ajutorul politic 

nemijlocit al guvernului Adrian Năstase, care prin 
Ordonanța Guvernamentală nr. 

68/2001 a dărâmat lupta de peste 5 ani a Băncii 
Naţionale a României, falimentara 

Bancă Dacia Felix a fost redeschisă oficial în anul 2001 
de către noul său proprietar, 

grupul israelian „Robinson”, reprezentat la vârf, la un 
moment dat, de agentul Mossad 

Liviu Alfred Mandler. Prin preluarea falimentarei bănci 
Dacia Felix, grupul israelian 

al lui Fredy Robinson a devenit, printre altele, din anul 
2000, proprietar al postului de 

televiziune Tele 7 ABC. Preluarea conducerii acestui 
post TV de către tandemul 

israelian Robinson-Mandler a condus la rapida 
debarcare din schema de programe a 

81 

incomodului ziarist Dan Diaconescu, fapt ce l-a de 
determinat pe acesta din urmă să 

întreprindă eforturi supraomenești pentru a înființa 
postul de televiziune OTV, post 

care însă a fost interzis ulterior la solicitarea a trei 
organizaţi evreiești. 

Banca Naţională a României s-a străduit nestrămutat 


până în Mai 2001, să declare 


falimentul Băncii Dacia Felix, fiind obligată de lege să 
recupereze prejudiciul adus 

statului român de peste 100 milioane de dolari. În 
acest scop a fost obţinută chiar și 

numirea lichidatorului, firma Price Waterhouse 
Coopers, fapt ce trebuia să declanșeze 

recuperarea celor 100 milioane USD. Cităm un fapt 
senzaţional din raportul 

lichidatorului, anume că israelienii și-au ales ca 
recuperator pe chiar unul dintre 

falimentatorii băncii: 

„La 3 martie 1999, s-a încheiat un contract de 
colaborare între Banca Dacia Felix 

[respectiv președintele acesteia, Liviu Mandler] și lon 
Ilie Mania, având ca obiect 

recuperarea unor credite [datoriile către bancă]... 
pentru care lon Ilie Mania primește 

un comision de 5% din recuperări, plus o sumă pentru 
cheltuieli de 50.000 de dolari 

pe an”. 

Însă lon Ilie Mania este omul mafiei italiene. 
Indiferent de bârfele dâmboviţene referitor la sora 
premierului Năstase, Dana Barb, 

precum că aceasta n-ar fi străină de apariția 
Ordonanţei Guvernamentale ce i-a 

favorizat tranșant pe israelienii de la Banca Dacia Felix 
(re-denumită în prezent 

EUROMBANK), prin faptul ca a fost directoare a 
reprezentanţei din România a 

firmei de avocatură evreiești cu sediul central în Wall 
Street-New York, Herzfeld & 


Rubin, firmă ce s-a ocupat în România de interesele 


Băncii Dacia Felix, motivarea 

gestului guvernanțţilor este legată și de confidenţiale 
interese economice și politice, de 

apropierea lor de agenţii Mossad și de aranjarea cu 
cercurile evreiești americane a 

vizitei în S.U.A., atât pentru premierul Adrian Năstase, 
cât și pentru președintele lon 

Iliescu. Oricum, paginile de internet ale firmei Herzfeld 
& Rubin o prezentau până 

recent pe sora primului ministru, Dana Barb, ca pe o 
redutabilă economistă ce face 

parte din rândurile staff-ului firmei. Afirmaţie ridicolă, 
pentru că Dana Barb nu avea 

studii economice. Surpriza vine din altă direcţie: 
directorul central al Herzfeld & 

Rubin, firmă cu puternică activitate în România, este 
evreul Mark Meyer, de ale cărui 

servicii a beneficiat Adrian Năstase în S.U.A., așa cum 
am arătat în capitolul 

Personajele cheie ale afacerilor israeliene (poziţia: 
despre Mark Meyer). 

Recuperatorul bancar al israelienilor va recupera 
pentru tandemul Robinson & 

Mandler și cele circa 100 milioane dolari, bani care 
însă ar fi trebuit recuperaţi de 

lichidatorul englez pentru statul român, dacă nu ar fi 
intervenit politic guvernul 

Năstase, cedând datoria băncii către stat pentru 
numai 22,5 milioane dolari, conform 

următorului aranjament: la trei zile de la încasarea 
sumelor recuperate, Dacia Felix 


(respectiv tandemul Robinson-Mandler, cu executorul 


Mania) va plăti 25% din 

sumele încasate către Banca Naţională a României și 
către C.E.C. Cine este însă acest 

recuperator? 

Recuperatorul lon Ilie Mania este chiar unul dintre 
acționarii semnificativi ai băncii 

de pe vremea când, în 1993, 1994 și 1995, sute de 
români își depuneau la bancă 

economiile. Este, pentru cine va cerceta faptele, unul 
dintre principalii actori care au 

împins banca în faliment. Firmele sale, cu care a 
obţinut creditele de la Dacia Felix, 

82 

sunt STIMA INGINERING s.r.l, LIROM s.r.L, MATAL STAR 
s.r.l. și STIMEL ș.a., 

firme ce s-au bucurat din plin mai apoi de falimentul 
băncii. 

Om al mafiei calabreze, NDragheta, lon Ilie Mania este 
unul dintre cele mai 

controversate personaje ce au apărut în România 
după 1989, deși pozează în onorabil 

om de afaceri român, iar poliția și-a făcut un obicei din 
a nu-1 deranja. În cadrul 

mafiei calabreze poartă titlul de „adjutore”. Acest titlu 
îl poartă acceptaţi, cei ce nu 

fac parte din Familie, unde se impune rudenia de 
sânge, iar rolul lor este acela de 

consultanţi financiari și plasatori de capital negru în 
afara Italiei, în vederea spălării 

banilor. Legislația dură antimafia din ultima vreme din 
Italia, și implicarea directă a 


F.B.I., a obligat mafia calabreză să caute alte teritorii 


de operare. 

Condamnat penal în timpul regimului socialist, lon Ilie 
Mania reușește să ajungă în 

Italia încă din vremea lui Ceaușescu, unde obţine 
cetăţenia italiană, dar totodată se 

ocupă intens de cariera sa infracțională, întors în 
România după 1989, Ion Ilie Mania 

s-a bucurat de statutul de „investitor străin”, dând de 
fapt tun financiar după tun, dar s a făcut remarcat 
mai ales prin tunurile de la Banca Dacia Felix, unde a 
reușit, prin 

firmele sale, să ocupe poziția de acționar semnificativ 
al băncii, forțând astfel banca să 

îi acorde credite neperformante, pe care evident nu le- 
a mai rambursat, ocupându-se 

totodată de distrugerea unuia dintre cei mai 
importanţi acționari, Sever lon Mureșan, 

și de falimentul băncii. Odată falimentată, deponenții 
români ruinaţi, Banca Dacia 

Felix a fost „cumpărată” de la Arcom S.A. pe nimic de 
către agenţii israelienii trimiși 

de Fredy Robinson, deși banca avea de recuperat 
creanţe de peste 100 milioane de 

dolari americani, fapt care ne duce cu gândul că încă 
de la început Mania a acţionat în 

mod mafiot pentru a le servi israelienilor banca pe 
tavă. 

Printre victimele lui Ilie Mania din privatizarea 
românească s-au aflat la un moment 

dat întreprinderile românești Oţelul Roșu Brașov, 
Înfrăţirea Oradea și Electrotimiș (pe 


aceasta din urmă acaparând-o - ca și pe celelalte două 


- prin ingineria unei societăţii 

mixte, metodă consacrată, în care deţinea 52% din 
capitalul social, și prin intermediul 

căreia, în perioada 1997-1998, a smuls credite 
nerambursate de la Banca Română de 

Dezvoltare de mai multe sute de mii de dolari 
americani). În general, după ce a 

devalizat întreprinderile luate de la stat, după ce le-a 
împovărat de datorii la bănci, 

„Nașul” Mania le-a vândut „fraierilor”. 

În scopul de a-și atrage protecția Poliţiei Române, în 
vremurile bune ale Băncii Dacia 

Felix, Ilie Mania a intermediat sponsorizarea clubului 
sportiv Dinamo (club al 

Ministerului de Interne), dar și-a tras și o frumoasă 
sumă în folos personal din această 

afacere. Despre relaţiile sale cu Poliția Română, vă 
vom reda un interesant episod, 

care îl are la bază pe Cheorghe Stan, secretar C.A. la 
Dinamo pe vremea când Mania 

sponsoriza clubul. 

În cursul lunii iunie 1998, pe terasa Restaurantului 
Cina din București, apare un grup 

de italieni (de la firma FIN PART-Milano) reprezentați și 
susținuți de lon Ilie Mania 

pentru a avea discuţii prealabile neprotocolare cu 
oficiali din cadrul Fondului 

Proprietății de Stat privind preluarea de către italieni a 
Restaurantului Cina sau a 

Hotelului București. Ion Ilie Mania fiind însă căutat de 
Interpol, și de aceea 


neputându-se afișa prea des, principalul actor al 


acestor negocieri era unul dintre 

oamenii săi de încredere, colonelul în rezervă 
Gheorghe Stan, fost șef al serviciului 

juridic din Ministerul de Interne și profesor la 
Academia de Poliție. Controlând practic 

83 

și serviciul de cadre al ministerului, Gh. Stan avea și 
are intrare la o parte dintre șefii 

poliției române, fiind totodată deschizătorul de uși 
pentru Ilie Mania. Stadiul 

negocierilor îi era prezentat zilnic lui Mania de către 
Stan, în biroul secret al 

adjutorelui de pe Calea Victoriei, situat deasupra 
magazinului Steilmann, bârlog pe 

care nici Interpolul nu l-a dibuit în acea vreme, pentru 
că... n-a vrut politia română. 

Aici au participat la discuţii confidenţiale și unii 
funcţionari ai F.P.S., directori ai 

Hotelului București, aici a fost elaborat chiar și 
conţinutul a ceea ce trebuiau să devină 

ulterior hotărâri și mandate ale Fondului Proprietății 
de Stat (așa cum este mandatul 

de validare a unei hotărâri A.G.A. privind preluarea 
patrimoniului Hotelului București 

de la firma franceză Pargest la firma italiană Fin Part). 
Trebuie arătat că în toată 

această perioadă lon Ilie Mania era dat în urmărire 
prin Interpol, deoarece din 1990 

Guarda di Finanza Italiana obținuse condamnarea sa 
la închisoare pentru fals și uz de 

fals. 


Faptul că Gheorghe Stan a rămas atașat de hoteluri și 


restaurante, este dovedit de 

faptul că în prezent acesta s-a lipit de Dan Matei 
Agaton (ministru în guvernul Adrian 

Năstase), devenind șeful serviciului juridic al 
Ministerului Turismului. Or, cel mai 

mare succes al Ministerului Turismului este preluarea 
de la A.P.A.P.S. (fostul F.P.S.) 

a privatizărilor din turism. 

Întreaga activitate financiară din România a lui lon Ilie 
Mania s-a ancorat permanent 

de legăturile sale italiene. Iniţial a folosit o scrisoare de 
garanţie falsă prezentată ca 

fiind emisă de BANCA DE NAPOLI, filiala Brescia pentru 
a obţine cu firmele sale un 

credit de la Banca Dacia Felix de 20 miliarde lei și 2,5 
milioane dolari. A contractat 

apoi noi credite, până la 20 milioane de dolari, 
garantate cu altă scrisoare de garanţie 

falsă (8900/363/29.12.1994) pe numele aceleiași bănci 
italiene. 

A „donat” apoi un milion de dolari grupului de 
avocatură Charles Poncet din Geneva. 

Un anume avocat Laurent Kaspere, membru al 
grupului, devenit judecător de 

instrucţie, a fost determinat de Ilie Mania să ceară 
punerea sub acuzare a rivalului său 

de la Banca Dacia Felix, Sever Mureșan. Acest Kaspere 
a fost însă între timp 

condamnat la doi ani închisoare, întrucât împreună cu 
alți escroci, precum și cu 

Charles Poncet, au împins în faliment firma Noga 


Hilton din Geneva. 


Referitor la Fredy Robinson, noul proprietar al Băncii 
Dacia Felix, este cunoscut că 

este proprietarul mai multor cazinouri, inclusiv în 
Rusia, mai recent deschizând chiar 

și un cazino pe... internet. Mai puţin știut este însă că 
Fondul Proprietății de Stat, 

însărcinat să facă privatizarea în România, pe vremea 
când era condus de Sorin 

Dimitriu (dar nu numai), și-a deschis în Israel o 
reprezentanţă al cărui președinte, 

numit și plătit de statul român, era chiar mercenarul 
Mossad-ului, Fredy Robinson. 

Multe dintre privatizările românești au fost anticipate 
în birourile din subordinea sa, 

Robinson bătând aici palma în numele statutului 
român cu investitori de talia 

infractorului israelian Sorin Beraru (Bergovici), marele 
tunar al economiei românești. 

Pentru a demonstra apartenenţa lui Liviu Alfred 
Mandler la agenţia israeliană de 

informații (Mossad), vom evoca un scurt episod din 
tinereţea sa, când alături de alți 

colegi din forțele de securitate israeliană, a participat 
la un comando rămas celebru, 

împreuna cu acei colegi de arme. Mandler apărea la 
un moment dat coproprietar cu 

Robinson al marelui Cazinou Vernescu din București. 
De fapt, toate cele opt cazinouri 

din București aparţin unor evrei israelieni, fiind folosite 
pentru spălare de bani și 

84 


expatriere infracțională de mari fonduri din România 


către Israel, rezultate în urma 

desfășurării activităților ilicite. 

Acţiunea Mossad la care ne referim, cu participarea 
activă a lui Mandler, s-a 

desfășurat la 4 iulie 1976 și a fost numită Fulgerul. 
Atunci, debarcând din avioanele 

venite de la 4.000 km distanţă, agenții israelieni au 
reușit să elibereze din mâinile 

teroriștilor ostaticii evrei capturați pe aeroportul 


internaţional Entebbe din Uganda. 


FALIMENTUL BANCOREX, PRIMA BANCĂ ROMÂNĂ 
(Banca Română de Comerţ Exterior) 

De câţiva ani, România a intrat în atenţia Grupului 
Bilderberg, scopurile acestei 

societăţi secrete mondialiste fiind, în ceea ce ne 
privește, monitorizarea și dirijarea 

strategică a procesului de privatizare, pentru a se 
asigura trecerea proprietății de stat în 

mâinile cercurilor fidele grupului în vederea integrării 
României în procesul 

globalizării. 

Două dintre cele mai importante persoane care au 
fondat Grupul Bilderberg sunt 

magnații bancheri evrei, reprezentanți ai celor două 
clanuri financiare mondiale, 

David Rockeffeller și Edmund Rothschild, cu precizarea 
ca Rockeffeller nu este evreu 

practicant și familia este convertită formal la baptism. 
Pentru a înțelege sensul faptelor ce vor fi evocate în 
continuare, reproducem unul 

dintre cele mai celebre citate din David Rockeffeller: 


„Suntem în pragul unei 


transformări globale. Trebuie să declanșăm o criză 
majoră (economică, militară, 

politică, socială, educativă, religioasă) și toate naţiunile 
vor accepta Noua Ordine 


Mondială”. 


CONSTITUIREA GRUPULUI. În anul 1954, la hotelul 
Bilderberg din Oosterbeek 

Olanda, prinţul Bernhard al Olandei a reunit în cadrul 
unei prime „conferinţe” circa 

120 de personalităţi din înaltele finanțe ale Europei, 
Statelor Unite ale Americii și 

Canadei, punând bazele unei noi organizaţii 
„neoficiale” ce avea să fie cunoscută de 

acum ca fiind Grupul Bilderberg, cea mai puternică 
societate secretă din lume. 

Prinţul Bernhard de Olanda, recunoscut mason, prin 
apartenența sa la familia regală 

de Habsburg ar avea o ascendență în împărații 
romani, dar pretindea totodată a fi 

descendent din Casa lui David, deci din familia 
aristocrată evreiască. Organizarea de 

către prinţ a Grupului Bilderberg, a fost direct sprijinită 
de către societăţile secrete 

sioniste și mondialiste, de către C.I.A., dar în primul 
rând de către Consiliul 

Afacerilor Externe (C.F.R.), cea mai puternică 
organizație secretă oligarhică din 

S.U.A. ce activa deja pentru mondializare (susținută 
totodată de aceiași doi bancheri 

evrei: Rockeffeller și Rothschild). 

Organizația este condusă de un comitet de conducere, 


compus din 39 de membri (24 


europeni și 15 americani) împărţiţi în trei comisii de 
specialitate a câte 13 membri 

85 

fiecare. Toţi cei 39 de membri ai comitetului aparţin și 
altor organizații secrete 

mondialiste sau sioniste (Illuminati, marile loji 
masonice, Vaticanul etc.). Acest 

comitet își are sediile în Elveţia și stabilește persoanele 
ce vor participa la întrunirile 

anuale în plen („consfătuiri”). 

Datorită ţelurilor principale ale organizaţiei, formulate 
încă din 1954 de către prinţul 

Bernhard al Olandei - un guvern mondial pentru 
începutul mileniului trei, globalizarea 

economică mondială (o lume unică) și o armată 
globală prin ONU -, precum și 

datorită faptului că membrii grupului sunt cei mai 
puternici industriași, oameni de 

stat, bancheri și intelectuali, Grupul Bilderberg este 
numit și „guvernul mondial 

nevăzut”. 

Tot comitetul, compus din de trei ori treisprezece 
membri, este acela ce stabilește ce 

fel de politici și planuri vor fi discutate în cadrul 
întrunirilor. Nu vor participa totuși la 

aceste „consfătuiri” secrete decât acele persoane ce au 
dovedit loialitate nestrămutată 

intereselor Rockeffeller-Rothschild. Orice plan adoptat 
în cadrul întrunirilor anuale 

ale Grupului a fost pus în practică într-o perioadă de 
maximum doi ani. Cu toate 


acestea nu toți participanţii sunt neapărat iniţiaţi în 


scopurile secrete finale ale 

conspirației mondiale a liderilor, ci pot fi doar 
reprezentanţi ai unor comunități și 

grupuri de interese. 

Milton William Cooper , fost ofițer al serviciului secret 
al Marinei Militare a S.U.A., a 

afirmat textual, în urmă cu mai mulţi ani: „Când eram 
la Secret Service, am citit că cel 

puţin o dată pe an, poate chiar de mai multe ori, două 
submarine nucleare se întâlnesc 

pe o bază construită sub calota polară, de gheaţă. 
Reprezentanții Uniunii Sovietice se 

întâlnesc cu comitetul politic al Grupului Bildeberg. 
Această metodă de întâlnire este 

unicul mod de a păstra secretul, departe de 
interceptări și microfoane.” Aceleași fapte 

relatate de căpitanul Cooper au fost relatate și în 
cadrul unei ediţii a emisiunii 

Scientific Report (cel mai respectat program științific 
din Marea Britanie) a postului 

B.B.C.. Dar peste nici două zile, postul dezminte 
veridicitatea faptelor relatate, fapt 

unic și fără precedent în istoria emisiunii de la B.B.C. 
Între timp are loc și un atentat 

cu bombă asupra căpitanului Cooper, acesta 
pierzându-și un picior. Ultimele 

informații publice acreditează ideea că acesta a fost 
mai recent asasinat. 

Cel mai puternic braţ al grupului este însă ceea ce se 
cheamă Comisia Trilaterală 

(Europa occidentală, America de Nord și Japonia). 


Comisia se vrea o „agenţie 


particulară” cu scopul declarat la înfiinţare, în 1973, de 
a realiza o cooperare între cele 

trei regiuni „în cadrul unei Noi Ordini Mondiale”. 
Înfiinţarea Comisiei Trilaterale, 

numită mai rar și G3 (a se vedea capitolul: „De la G7, la 
G3”, din Instituţiile 

Financiare Internaţionale de A.F.P. Bakker, lucrare ce 
stă la baza cursurilor 

economice ale mai multor universități occidentale), a 
fost stabilită în cadrul întâlnirii 

Grupului Bilderberg din 1972, la propunerea 
bancherului Rockeffeller. 

Informaţiei cuprinsă în următoarele zece rânduri nu îi 
putem nici dezvălui sursa, nici 

nu putem preciza întocmai identitatea protagoniștilor, 
din motive de siguranţă. Este 

cazul a doi ofițeri din cadrul Serviciului de Informații 
Externe, serviciul de spionaj al 

României, tată și fiu. Tatăl, un cunoscut general al 
acestui serviciu secret, a dispus 

analiza informativ-operativă a ceea ce părea să fie la 
început tentativa penetrării 

economiei românești de către grupuri financiare 
apropiate unor servicii secrete străine. 

Surpriza a apărut atunci când agenţii români au reușit, 
mergând pe acest fir, să intre 

86 

chiar în posesia unui material programatic al Grupului 
Bilderberg privind România, în 

care se vorbea chiar de necesitatea desființării 
Bancorex, foarte puternica bancă 


românească până în 1989. Din nefericire, respectivul 


general S.I.E. a decedat în urma 

unui atac de cord, înainte ca să apuce să finalizeze 
cercetarea informativă și raportul 

special către C.S.A.T. Fiul generalului, la rândul său 
ofițer S.I.E., s-a adresat ulterior 

unui săptămânal român, arătând dosarul privind 
Grupul Bilderberg unor ziariști de 

investigații speciale, dar și fiul a dispărut la rândul său 
în condiţii misterioase, înainte 

de a apuca să predea materialele redacţiei 
respectivului săptămânal. Tot ce mai putem 

spune este că pagina 3 a acestui săptămânal a speriat 
serviciile secrete românești prin 

dezvăluirile „de la sursă”. 

Recent premiata bancă olandeză ABN AMRO, ca fiind 
cea mai activă bancă din 

România (după falimentul Bancorex), este în realitate 
deţinută de familia bancherului 

Rothschild (Grupul Bilderberg), numele complet al 
băncii fiind ABN AMRO 

Rothschild. Or, guvernarea țărănistă, în 1997 îl 
numește la conducerea celei mai mari 

bănci românești, BANCOREX, pe evreul român Andrei 
Florin lonescu. (Mandatul a 

fost pus în aplicare de la F.P.S. de către Tudorel 
Dumitrașcu, același personaj care, în 

calitatea sa de director general, împreună cu evreul 
american Phillip Bloom, au dat un 

tun financiar de | milion de dolari statului român la 
întreprinderea aviatică Romaero Băneasa, lui 
Dumitrașcu punându-i-se sechestru asiguratoriu pe 


avere pentru această 


faptă.) 

Instalat la conducerea BANCOREX, evreul lonescu are 
ca primă grijă numirea pe 

funcția de șef al Direcției Plasamente Bancare a 
evreicei Rachel Sargent prin transfer 

de la Direcţia Securities a băncii ABN AMRO, 
permițându-i-se astfel acesteia să facă 

plasamente din capitalul băncii românești de stat pe 
pieţele externe. Până la falimentul 

băncii, cerut insistent statului român tot de 
organismele internaționale, Rașela a avut 

grijă să disperseze banii băncii și totodată să spioneze 
intens banca. Serviciul de 

securitate al BANCOREX a tras puternice, dar inutile, 
semnale de alarmă, împreună 

cu Serviciul Român de Informaţii, asupra următoarelor 
aspecte: Rașela Sargent a 

introdus în BANCOREX, după orele de program, chiar 
și sâmbăta și duminica 

cetățeni străini, a cerut și obținut fişele tuturor marilor 
clienţi pe care le lua și acasă, a 

cerut și obţinut fişele băncii pe grupe de activităţi, nu a 
prezentat rapoartele de 

deplasare în străinătate (lunar câte 5 zile la Londra), a 
încercat să intre în posesia 

datelor Direcției de Operații Speciale (fişe și conturi 
M.I., S.l.E., S.R.I., M.Ap.N., 

S.P.P., Transmisiuni speciale etc.). 

Ca să nu fim suspectaţi de rea-credință, vom 
reproduce numai una din relatările 

corecte din ziarele cotidiene ale vremii, legat de 


falimentarea BANCOREX. În mod 


curios, cele mai multe organe de presă s-au ferit să 
arate obârșia evreiască a 

„terminatorului” BANCOREX, Florin Andrei lonescu: „în 
urma unei schimbări 

huidumești (cu încălcarea Legii 31 și a Legii bancare) 
petrecute vineri, 14.03.1997, 

după ora 18°°, prin Gheorghe lonescu și Dumitrașcu 
Tudorel (oamenii F.P.S.-ului), 

Răzvan Liviu Temeșan este înlocuit cu Florin Andrei 
lonescu... 

Temeșan lăsa BANCOREX-ului un volum de afaceri de 
14.195 miliarde lei cu o 

pondere a creditelor restante de 7,9 miliarde, cu 
provizioane specifice de risc de 

1.168, 6 miliarde lei. Banca era cotată de către 
Thompson Bank Watch INC cu rating 

pe termen lung BBB și pe termen scurt A2, iar 
conducerea băncii era „bine văzută” 

87 

(well regarded). Temeșan a luat banca la 170 milioane 
dolari și a adus-o la 740 


milioane dolari. 


Florin Andrei lonescu - „Terminatorul”. Analiza 
activităţii lui Florin Andrei lonescu, 

„terminatorul”, atestă că 74% din creditele aprobate 
de el sunt neperformante; 68% 

din creanţe date la particulari; finanțarea importurilor 
de petrol a fost preluată de 

băncile străine, Bancorex pierzând numai în acest caz 
cam 60 milioane de dolari pe an 

prin demolarea acestei afaceri, a forţat lichidarea 


datoriilor pe care le avea Compania 


Naţională de Petrol; a primit de la buget 4.500 miliarde 
de lei cu care a cumpărat 

datoriile lui George Constantin Păunescu, încercând 
să-l bage în faliment și 

transformându-l dintr-un bun platnic într-un rău 
platnic; Florin Andrei lonescu n-a 

plătit cei 507 milioane de dolari la extern, ba, mai mult, 
Bancorex a rămas și fără cele 

10 rafinării românești pe care le putea vinde cu 
aproximativ 2 miliarde de dolari sau le 

putea exploata ca bancă în contul statului român. 

Dar cea mai mare aberaţie a lui Florin Andrei lonescu, 
pe lângă o extrem de bună 

potriveală cu dl. Mugur Isărescu (cel care a devenit 
guvernator al Băncii Naţionale a 

României fără să aibă măcar «o oră de bancă»)... a fost 
inventarea unei aberaţii numită 

profit comparat (de neregăsit în nici un manual 
bancar), pe care a estimat-o la 740 

miliarde de lei și pentru care a plătit impozit real de 
315 miliarde de lei și, ca să 

concluzionăm, n-a introdus cheltuielile în bilanţ; adică, 
pe scurt, a falsificat bilanţul. 

În septembrie '97 banca avea fonduri cifrate la 900 
miliarde de lei. Nu credem că dl. 

Mugur Isărescu n-a lecturat, ca «păstor» al tuturor 
băncilor, și bilanţul acestei bănci; 

deci, totul s-a petrecut cu știrea lui!... La plecarea din 
Bancorex, Florin Andrei 

lonescu a primit despăgubiri personale de 380 
milioane lei.” 


Trebuie arătat că evreica Rașela Sargent nu a acționat 


singură în interiorul Bancorex, 

ci împreună cu cel care chiar i-a semnat angajarea, cu 
vicepreședintele băncii, Dragoș 

Andrei, care și el venea prin transfer tot de la banca 
ABN AMRO. 

„Dragoș Andrei a organizat comitetele de direcţii în 
lipsa președintele..., aprobând pe 

ascuns diferite materiale și, totodată, a emis astfel 
niște hotărâri ilegale (fiind 

președintele Comitetului de Credite, ca urmaș al lui 
Florin Andrei lonescu, a dat 

multe/mari credite fără garanții sau, din contră, a 
sufocat firmele neprotejate politic - 

există depoziţii în acest sens, care atestă vulgaritatea 
refuzului, gen „nu vrea p... 

mea”)...; n-a recuperat nici unul din creditele 
neperformante; a stopat executarea unor 

creanţe neperformante;... A încălcat normele Bancorex 
de angajare și promovare, 

lăudându-se că e prieten cu [fiul președintelui 
României] Dragoș Constantinescu și cu 

șeful S.I.E. [Cătălin Harnagea]...; a agreat ca Rachel 
Sargent să angajeze străini pentru 

diverse expertize nefinalizate, cu tariful de 230 de lire 
sterline pe oră. A pierdut 40% 

din clienţii băncii, inclusiv și prin redinjare, către ABN 


AMRO BANK.” 


Lovitura finală dată de fostul (?) angajat al băncii lui 
Rothschild, Băncii Române de 

Comerţ Exterior, al cărei vicepreședinte era acuma 
(om al mafiei politice de la 


Cotroceni și al șefului S.I.E., după cum se lăuda), a fost 


aceea de a contribui la 

88 

montarea împreună cu Banca Mondială și cu Fondul 
Monetar Internaţional a 

închiderii băncii: 

„în vara anului 1998, fiind inclus în suita premierului 
Radu Vasile, cu ocazia vizitei pe 

care primul-ministru a efectuat-o în S.U.A., fără știrea 
și aprobarea atât a premierului, 

cât și a consiliului de administraţie al băncii, Dragoș 
Andrei a cerut sprijinul B.M. și 

F.M.I. «pentru reorganizarea și privatizarea Bancorex», 
oferindu-se să le pună la 

dispoziție datele și documentele necesare, 
reprezentând cele mai intime date ale 

băncii.” 

De aceea, la sfârșitul anului 1998, F.M.I. și Banca 
Mondială s-au prezentat la 

președintele Bancorex, Vlad Soare, pentru a pune în 
aplicare agreement-ul. Acesta a 

rămas uimit când a aflat ce pusese la cale cu 
organismele financiare internaționale 

adjunctul său, anume „ideea ca, pentru a înghiţi banca 
comercială a României, aceasta 

trebuia comprimată și, după schimbarea 
proprietarului, lăsată să revină la cel puţin 

valoarea inițială”, după care i-a dat afară din biroul său 
pe emisarii F.M.I. și Băncii 

Mondiale. Ulterior, aceștia au făcut presiuni și au 
obținut de la statul român falimentul 

celei mai mari bănci românești, însă după 


îndepărtarea lui Vlad Soare (care întocmise 


un plan de salvare a băncii) și numirea de către Banca 
Naţională a României ca 

secretar general al Bancorex a lui Alexandru 
Pușcaciuc, al cărui trecut era legat de un 

anume evreu american Gerald (Gerry) Guterman cu 
care se combinase într-o tentativă 

de privatizare a Băncii Dacia Felix. (Citatele au fost 
reproduse după ziarul Cotidianul 

din 10 martie 1999.) 

Un alt mare cotidian central anunţa în numărul său din 
22 ianuarie 1999 că un director 

din Bancorex, apropiat unor servicii secrete, a 
transferat ilegal o foarte mare sumă din 


conturile băncii în acelea ale unei bănci Rothschild. 


Banca Internaţională a Religiilor falimentată prin F.N.I. 
O mână de oameni de afaceri grupaţi în Centrul 
Internaţional Ecumenic, o organizaţie 

din care făceau parte Banca Internaţională a Religiilor 
și mai multe firme private, ce 

acopereau domenii de activitate de transport feroviar, 
construcţii, pază și protecţie, 

leasing, recuperări bancare. Dacă Centrul și-ar fi atins 
planurile declarate, ar fi cuprins 

un fond de investiţii, reviste, un post de televiziune, un 
centru de sănătate și chiar o 

Academie Internațională pentru Studiul Istoriei Culturii 
și al Religiilor. 

La constituirea capitalului acestei bănci românești au 
contribuit Mitropoliile Olteniei 

și Moldovei, Biserica Armenească, Cultul Penticostal, 
Mulftiatul de la Constanţa, Casa 


Regală din Arabia Saudită, S.N.C.F.R, și alte societăţi 


românești. Din 1994 banca a 

atras peste 300.000 de deponențţi persoane fizice ai 
căror bani au fost pierduţi în 

ingineriile falimentare. Dintre cei doi vicepreședinți ai 
băncii unul era evreu, llie 

Șimon, dar lon Popescu, presedintele băncii, într-un 
articol pe care l-a semnat în 

Economistul din 29.03.1994 arăta că un important rol 
în demararea și coordonarea 

activităţii băncii îl poartă un israelian numit 
Zimmermann. Într-un studiu asupra 

activității masoneriei din România se arată, legat de 
momentul inaugurării Băncii 

Internaționale a Religiei: „Același dr. lon Popescu 
(minoritarii și-au luat, de regulă, 

nume de familie românești!), își exprima uimirea că la 
inițiativa lui de fundamentare a 

89 

băncii în cauză era flancat pe de o parte de un arab 
din Arabia Saudită și, de cealaltă 

parte, de un evreu din Israel. Ambii care îl flancau la 
inaugurarea băncii, erau... 

masoni. Să mai amintim, în acest sens, că țelul 
masoneriei este tocmai sincretismul 

religios și impunerea ei ca religie unică, mondială”. (M. 
Fandarat, Francmasoneria și 

clasa politică.) 

Trebuie să arătam un detaliu deosebit de important. 
Șeful Direcţiei Juridice a băncii, 

în perioada 1999-2001 a fost Șandru lon, fost șef al 
oficiul juridic al Securităţii și mai 


apoi al S.R.I., om de încredere al nr. 2 din S.R.I. Mircea 


Gheordunescu, care l-a 

rândul său se ocupa de relaţiile externe ale serviciilor 
secrete românești, inițiind o 

strânsă colaborare și prietenie cu serviciul secret 
israelian, Mossad-ul. Înainte de a 

ajunge la conducerea direcţiei juridice („consilier 
expert”) a Băncii Internaţionale a 

Religiilor, unde l-am vizitat personal în acea perioadă, 
„securistul” |. Șandru trecuse 

ca jurist pe la Bancorex, filiala Lipscani, (unde nu avea 
cum să fie străin de creditele 

neperformante acordate ilegal de Capetti), apoi la 
Hotel București, folosindu-se de 

informațiile obținute pentru a le pune la dispoziția 
israelienilor interesaţi în 

privatizare. Este vorba de faptul că Șandru era plătit 
drept consilier de președintele 

Sitraco Center din București, israelianul Eliahu Rasin 
(astăzi inculpat și fugit din 

România). lon Șandru, pentru a-l ajuta pe Rasin, 
sesizează Poliția Capitalei în numele 

Băncii Internaţionale a Religiilor împotriva partenerului 
acestuia în privatizarea 

Hotelului București, lonel Ruse. Poliţia îl arestează în 
Elveția pe Ruse cu mare tam tam, iar judecarea 
acestuia pentru „un prejudiciu” de un milion de dolari 
adus Băncii 

Internaţionale a Religiilor ţinea prima pagină a tuturor 
ziarelor. În realitate creditul 

luat de Ruse de la B.LR. fusese acoperit prin garanţiile 
depuse, iar banca nu fusese 


prejudiciată de acesta. Dar atât poliția cât și presa 


fuseseră deja manipulate și folosite. 

Li s-a dat un os de ros, în timp ce adevărații jefuitori ai 
băncii (reclamanţi ai lui Ruse) 

își vedeau liniștiți de afacerile murdare. Evident, 
instanţa de judecată l-a găsit 

nevinovat pe lonel Ruse și l-a achitat, după ce stătuse 
însă mai bine de doi ani în 

arestul preventiv al poliţiei, adică la închisoare. În acest 
timp, conform planului 

demarat prin acțiunea lui Șandru, israelianul Eliahu 
Rasin a reușit să își însușească 

toate părţile sociale ale firmei lui Ruse, Noni Voiaj s.r.l., 
care cumpărase Hotelul 

București de la Fondul Proprietății de Stat (a se vedea 
capitolul despre privatizarea 

Hotelului București). 

Cei peste 300.000 de cetăţeni veniţi „în numele 
Domnului” să-și depune economiile la 

B.I.R. nu bănuiau că, în spatele băncii, își vârâseră 
coada interese oculte, iar suma 

totală a depunerilor atrase de B.I.R. de la cei 300.000 
de depunători drept-credincioși 

(mai degrabă creduli) se ridica, la sfârșitul anului 1999, 
la 2.236 miliarde de lei! 

Povestea tenebrelor financiare de la B.I.R. duce la 
celebra hoţie patronată de către 

escroaca evreică Maria Vlas, refugiată temporar în 
Israel, de la Fondul Naţional de 

Investiţii, F.N.I. devenind al doilea acţionar majoritar al 
Băncii Internaţionale a 

Religiilor. Deloc întâmplător, crahul F.N.I. s-a declanșat 


cu trei săptămâni înainte de 


declararea oficială a falimentului B.I.R. Această 
asociere a fost ţinută în mare taină de 

către toţi cei implicaţi, inclusiv de către autorități. 
Raportul lichidatorului numit de 

Banca Naţională a României (B.N.R.) dezvăluie că 
ultimele două majorări de capital 

de la Banca Internaţională a Religiilor au fost făcute 
ilegal. Astfel, S.I.F. Oltenia și 

Fondul Naţional de Investiţii (Maria Vlas) au înhăţat o 
halca din B.I.R. fără aprobarea 

B.N.R. 

90 

Pentru a ascunde dezastrul din interiorul băncii, în 
1998 conducerea B.I.R. a falsificat 

bilanţul, raportând un profit nereal de 54 miliarde lei, 
deși în realitate banca avea o 

pierdere de 81 miliarde lei. Ca urmare, s-au încasat 
ilegal dividende în valoare de 14 

miliarde (inclusiv de către „acţionarul” F.N.I.). Pentru a 
întârzia intrarea în încetare de 

plăţi și pentru majorarea capitalului cu 200 de miliarde 
de lei, șefii B.I.R. au mai 

investit și 100 de miliarde de lei în Fondul Naţional de 
Investiții, bani dispăruți 

probabil în Israel, unde se ascunsese și 
administratoarea Fondului, Maria Vlas. 

Banca Naţională a României (adică Mugur Isărescu) a 
știut încă din 1996 ce se 

întâmplă la B.I.R., șeful Direcţiei de Supraveghere 
Bancară din B.N.R., Nicolae 

Cinteză, fiind timp de 5 ani cenzor în cadrul băncii. 


„B.N.R. ar fi avut motive 


suficiente și întemeiate să aplice acțiunea legală de 
retragere a aprobării date 

conducătorilor B.I.R. înainte ca situația financiară a 
băncii să devină iremediabil 


ar 


deteriorată” se scrie în raportul lichidatorului băncii. 
Credem că publicistul Dragoș Dumitru avea dreptate, 
în mai 1999, când cerea ca 

primul ministru al României să preia controlul asupra 
Băncii Naţionale a României, 

pentru a stopa declinul sistemului bancar românesc. El 
scria, după ce amintea cazurile 

băncilor Dacia Felix, Bankcoop, B.I.R., Columna, Banca 
Agricolă și Bancorex: 

„Politica B.N.R. va duce, în foarte scurt timp, la 
pierderea controlului asupra 

finanţelor României. Adică, după pierderea industriei 
și agriculturii, am cedat și 

telecomunicațiile, iar acum nu vom mai avea nici bănci 
românești. Ca să nu mai 

vorbim că armatele străine ne survolează, intră pe 
teritoriul nostru când vor ș.a.m.d.... 

Nu se poate întreprinde nimic în domeniul reformei, al 
economiei, în general, atâta 

timp cât există, practic, două guverne -, B.N.R. 
constituindu-se, de aproape zece ani, 

ca un stat în stat. lar toate probele demonstrează că 
B.N.R., conducerea sa, a făcut 

totul împotriva intereselor naționale.” 

Și aceasta în timp ce Isărescu cumpăra pentru Banca 
Naţională a României de la 

numitul Schorsch, asociatul de afaceri al tatălui său, 


metal pentru monede și suport 


pentru bancnotele românești. Numai în 1991-1992 s- 
au cheltuit 31 milioane mărci 

germane pentru monede și 10 milioane franci elveţieni 
pentru bancnote, achiziţii de la 

Handels Contor Schorsch GmbH Siemmental. Norocul 
prietenului Schorsch că 

România a cunoscut până în prezent o inflaţie 
galopantă, ceea ce a oferit 

guvernatorului Isărescu justificarea de a emite noi 
bancnote anual. 

Când, totuși, Banca Naţională a României și-a făcut 
datoria cerând falimentul băncii, 

acţionariatul cosmopolit (membrii fondatori) al 
acesteia a sărit de zece metri în sus, 

acuzând tocmai statul român de abuz și corupție, în 
loc să ceară socoteală 

administratorilor băncii, ceea ce indică o suspectă 
solidaritate cu prădătorii 

depunătorilor români. Astfel, autorităţile române au 
fost reclamate la secretarul 

general al N.A.T.O. (lordul Robertson), la ambasada 
S.U.A. de la București și la 

președintele Comisiei Europene (Romano Prodi), de 
către „fondatorii” reprezentaţi de 

Joseph Noupadja. Majoritatea acestor acționari sunt 
evrei, precum israelienii Rubin 

Zimmerman, Jack Isaac Zimmerman, Chrys Gotlieb- 
Grujevski, Saul Felberg, Simone 

Wiesenmayer, Ritta Galperin, Saimovici Galperin, Soly 
Kamenitzer, Armin Richter și 

alții. 


91 


La data de 6 martie 2003, directorul Serviciului Român 
de Informaţii, Radu Timofte, 

a susținut în parlament rapoartele de activitate ale 
S.R.I. pe anii 2000 și 2001. Cu 

acest prilej, el a furnizat informaţii spectaculoase 
legate de scandaloasa afacere F.N.I., 

care a tras la fund după sine și Banca Internaţională a 
Religiilor. El spunea că aceasta 

are ramificații internaționale: „Cetăţenii, societatea și 
chiar instituţii ale statului au 

fost victimele unei mari manipulări puse la cale de 
«escroci de geniu» din conducerea 

și compunerea rețelelor crimei organizate 
internaţionale, care mai sunt încă în umbră, 

fiindcă cei scoși în faţă nu sunt decât niște pioni, mai 
mult sau mai puțin însemnați”. 

Referitor la escrocii de geniu, directorul S.R.I. a 
precizat: „unii au plecat, alții au fost 

întotdeauna peste graniţă”. Despre „plecarea” Mariei 
Vlas (administratorea F.N.1.), 

mai bine zis fuga în Israel, soțul acesteia a precizat 
presei că nu degeaba s-a dus ea 


tocmai în Israel. 


BANCPOST, vândută sub valoarea reală 

Vânzarea de către statul român a pachetului de acţiuni 
deţinute la BancPost către 

marele concern General Electric Capital Corporation 
(GEC Co) pentru suma de 42,8 

milioane de dolari dovedește prostia ce a guvernat 
privațizarea băncilor românești, 

guvernații din ultimii 13 ani ridicând privatizarea la 


rang de scop în sine. Astfel ei, de 


cele mai multe ori, au vândut găina ce făcea ouă de 
aur doar pentru a fi pe placul 

străinilor. De ce spunem acest lucru? Deoarece profitul 
anual al BancPost se ridica la 

circa 16 milioane de dolari, iar banca are 123 de unităţi 
proprii și își desfășoară 

activităţile pe baza unei convenţii cu Poșta Română în 
alte 2500 de oficii poștale din 

întreaga ţară. Veniturile anului anterior vânzării s-au 
situat la circa 230 de milioane de 

dolari, iar rata solvabilităţii era de 15,3%, mult peste 
norma internațională de 8%. 

Managementul de la General Electric Capital care a 
decis preluarea BancPost este 

format din evrei americani, în frunte cu Dennis 
Dammerman, care în ultimii ani a 

impus firmei o nouă orientare, de servicii financiare, 
de la cărţi de credit la servicii 

ipotecare și finanţarea companiilor. Politica agresivă a 
managementului evreiesc se 

bazează pe active de peste 250 miliarde de dolari. 
Până în prezent, BancPost s-a 

instalat ca interfață între muncitorii români din Israel 
și familiile lor din România, 

oferindu-le contra comision posibilitatea transmiterii 
banilor munciti. În perioada 

1998-2002 numai pe această direcție au trecut prin 
visteria băncii peste 195 milioane 

de dolari, sumele crescând de la an la an, doar în 
primele două luni muncitorii români 

din Israel depunând prin Poșta israeliană către Banc 


Post suma de 12,5 milioane USD. 


Tot prin această bancă pleacă în Israel de la bugetul 
statului român pensiile evreilor 

originari din România. 

(După preluarea întreprinderii bucureștene Turbo- 
mecanica, printr-un „joint venture” 

din ianuarie 2002, la care a contribuit cu numai câteva 
milioane de dolari, altă ţintă a 

General Electric este și preluarea importantei 
întreprinderi Electroputere-Craiova.) 

Evocând perioada anilor '70, britanicul Paul Johnson, 
arată că: 

„Evreii britanici moderni nu duceau lipsă de energie. Ei 
erau activi în finanţe, așa cum 

fuseseră mereu... Dinastia [evreiască] Sieffa 
transformat firma Marks & Spencer în 

cel mai rezistent triumf al comerțului britanic 
postbelic, iar Lordul [evreu] Weinstock 

92 

a transformat General Electric în cea mai mare firmă 
britanică. Evreii erau influenţi și 

în publicarea de cărți și ziare... în număr tot mai mare, 
ei s-au așezat (chiar dacă 

ocazional) pe băncile Camerei Lorzilor. A fost o vreme, 
la mijlocul anilor '80, când 

din cabinetul britanic făceau parte nu mai puţin de 
cinci evrei” (O istorie a Evreilor, 

Editura [evreiască] Hasefer, București 2001, pag.441). 
Reținem din lucrarea filosemită a lui Johnson că 
General Electric, creaţie evreiască, 

este totodată cea mai mare firmă britanică, iar că 
succesul ei a coincis cu momentul în 


care guvernul Margaret Thacher cuprindea cel puțin 


cinci evrei. Din câte ne amintim, 

M. Thacher a procedat și la privatizarea 
întreprinderilor britanice de stat, ceea ce a 

adus clanului bancherilor evrei Rothschild câteva 
miliarde de lire sterline. 

În România, General Electric nu acționează fățiș, 
reprezentanța sa fiind deţinută de o 

cutie poștală, Nuovo Pignone off-shore, cu sediul în 
apartamentul nr. 10, bloc D2, 

strada Luterană din București, iar mai recent au 
apărut semne de întrebare despre 

modul cum funcţionează administrarea post- 
privatizare a băncii românești preluate de 

General Electric. Comentând apariția numelui Banc 
Post în anexa Hotărârii de Guvern 

nr. 1516/1812.2002, în vederea supravegherii de către 
o Directie din cadrul 

Ministerului Finanţelor, sub titlul „Banc Post, altă 
bancă pusă sub supraveghere”, un 

săptămânal bucureștean (A.P.) comenta la 3.03.2003: 
„De fapt, care sunt criteriile pe baza cărora s-a alcătuit 
lista menţionată? În aceasta 

sunt incluși coloșii - contribuabili incapabili să-și 
suporte și să-și achite datorii 

considerabile, adică reprezentanții unui management 
deplorabil” 

Se afirmă că administraţia băncii s-a cam jucat cu banii 
acesteia, iar acum se află în 

dificultate (imposibilitate?) de a-și mai plăti taxele către 


statul român. 


Banca Română de Dezvoltare (B.R.D.) 


În ghearele evreilor prin Société Generale 


Banca Română de Dezvoltare (B.R.D.) este altă bancă 
de stat românească acaparată 

de un consorțiu evreiesc. Evreul francez Isaac Pereire 
este creatorul cartelului bancar 

francez Societe Generale, care a preluat de la statul 
român Banca Română de 

Dezvoltare. 

De la crearea sa, banca Societe Generale a trecut prin 
numeroase prefaceri, fiind 

necesară la un moment dat salvarea sa de către statul 
francez, care a preluat-o în 

proprietatea sa înainte de a falimenta. Adusă la un 
apogeu al activităţii sale, în anul 

1987 guvernarea franceză „de dreapta” procedează la 
privatizarea băncii, a treia bancă 

ca mărime a Franţei, ceea ce face ca, în scurt timp, 
acțiunile băncii să facă obiectul 

unor speculaţii bursiere în spatele cărora s-a aflat 
magnatul evreu George Soros. 

Acesta, „beneficiind de informaţii privilegiate”, 
reușește în 1988 ca, împreună cu 

împuternicitul său, să plaseze acțiunile băncii în 
mâinile uneia dintre firmele apropiate 

intereselor sale (Marceau Investissement) și să obțină 
un profit personal de 5,7 

milioane de dolari. Dezvăluirea acestei afaceri a 
declanșat o adevărată furtună 

politică, conducând la anchetarea câtorva funcţionari 
de stat, în timp ce ministrul de 

93 

finanţe francez, Pierre Beregovoy, s-a sinucis. 


Magnatul evreu George Soros a 


compărut ca inculpat abia în anul 2002 în fața 
Tribunalului Corecţional din Paris, 

datorită faptului că, iniţial, comisiile rogatorii 
internaţionale au fost orientate în 

direcția Elveţiei, Marii Britanii, Luxemburgului și 
Olandei, ceea ce a întârziat 

finalizarea anchetei. 

Societe Generale a fost implicată în anul 2002 într-un 
puternic scandal de spălare de 

bani, în tandem cu banca Leumi Le din Tel Aviv-lIsrael, 
cu un grup de bănci 

israeliene. Afacerea reprezintă dovada că Societe 
Generale servește interesele 

evreimii cosmopolite și israeliene. 

În fapt, ancheta în legătură cu spălarea de bani de la 
sediul central din Paris al Societe 

Generale a fost demarată în 1988, ca urmare a unui 
denunțţ făcut de Credit Lyonnais. 

Acesta observase comportamentul suspect al unuia 
dintre clienţii săi, patronul unei 

firme de textile cu sediul la Sentier, un mic cartier 
comercial din centrul Parisului. 

Aici se găsesc numeroase firme cu același profil, 
deținute de patroni evrei. Justiţia 

franceză a descoperit că Sentier este centrul unui 
sistem de spălare a unor mari sume 

de bani, de provenienţă incertă. Astfel, a fost 
descoperită o reţea de persoane care 

primeau cecurile acestor firme evreiești pariziene și, în 
schimbul unor mici 

comisioane, le depozitau și le încasau în băncile la care 


lucrau. 


Derularea anchetei a condus la doi experți contabili ai 
băncii (actualmente dispăruți și 

daţi în urmărire internaţională) care au construit 
sistemul de spălare de bani cu 

ajotorul câtorva bănci israeliene, precum Israeli 
Discount Bank și Leumi Le - Tel 

Aviv. Ziarul Curentul din 16 ianuarie 2002 descrie 
astfel ingineria de la Société 

Generale: 

„Cecurile, furate sau înregistrate pe numele unor 
companii fictive, porneau din băncile 

franceze către Israel. Această ţară are particularitatea 
de a permite modificarea 

destinatarului unui cec printr-o simplă menţiune scrisă 
de mână și însoțită de o 

ștampilă, în cazul concret pe care îl avem în discuţie, 
ștampila era furnizată fie de 

Israeli Discount Bank, fie de First International Bank of 
Israel.” 

În acest fel, cecurile se reîntorceau în Franţa, ca și cum 
nimic nu s-ar fi întâmplat, și 

erau încasate chiar de la băncile de la care chipurile 
porniseră. Având în vedere 

potenţialul infracţional al practicii, cele mai multe state 
ale lumii, spre deosebire de 

Israel, au interzis acest tip de operaţiune, prin care se 
modifică destinatarului unui cec. 

Israelul însă nu pierde nimic, deoarece nu-1 
deranjează să spijine infractorii evrei din 

alte părți ale lumii, în dauna staelor care îi găzduiesc. 
Este, însă, cel puţin suspect modul cum Societe 


Generale a acceptat să deblocheze, în 


profitul unei terțe persoane, un cec cu marca 
Trezoreriei Naţionale franceze - comenta 

presa fanceză la sfârșitul anului 2001 -, sau, mai mult, 
să crediteze un cont al unui 

obscur cetăţean din cine știe ce parte a lumii. 
Rezultatul acestor dezvăluiri a fost acela că la 
începutul anului 2002 conducerea 

băncii Société Generale de la Paris a fost arestată și 
anchetată, în frunte cu 

președintele băncii, Daniel Bouton, care înainte de a 
conduce banca a activat în plan 

politic. Astfel, el a fost director al bugetului Franţei în 
cadrul Ministerului Finanţelor, 

sub ministeriatul lui Pierre Beregovoy, cel care s-a 
sinucis când a izbucnit scandalul 

94 

legat de preluarea și manipularea bursieră a acțiunilor 
băncii Société Generale, post 

privatizare, de către magnatul evreu Soros. 
Conducerea băncii a fost pusă sub acuzare. 
Judecătoarea de instrucţie, Isabelle Prevost-Desprez, 
cea care instrumentează cazul, a 

declarat: „Société Generale a fost corespondentul, în 
Franţa, al băncilor israeliene care 

au procedat la modificarea destinatarilor unor cecuri. 
Responsabilii săi în chestiuni 

legate de spălări de bani nu au dat nici un semnal de 
alarmă. Cel care nu suflă un 

cuvânt, își dă consimțământul, chiar dacă indirect, la 
tranzacții dubioase”. 

Descoperirea marii fraude a aparţinut poliţiei 


pariziene. La București, președintele 


băncii, Bogdan Baltazar, s-a grăbit să dea un 
comunicat presei în care să arate că sub 
conducerea sa nu s-a întâmplat nimic, dar în numărul 
viitor vom prezenta în premieră 

absolută documente care îl contrazic (este vorba de 
credite acordate fără acoperire, 

nerecuperabile, ce pot falimenta B.R.D.). Oricum, 
Bogdan Baltazar a fost instalat 

strategic la conducerea băncii chiar înainte de 
privatizarea acesteia. O altă bancă 

evreiască preocupată de preluarea B.R.D. era Chase 
Manhattan Bank - S.U.A. ale 

cărei interese în România le promova evreul Phillip 
Bloom, cu care Bogdan Baltazar 

avea o colaborare vecină cu complicitatea în 
privatizarea economiei românești, cât 

timp a funcţionat ca vicepreședinte al Fondului 
Proprietății de Stat, funcţie special 

creată la acea dată, chiar... pentru el. 

95 

România, ținta sionistă 

Masoneria, evreii și „Lojile NATO”. Într-un capitol 
anterior am arătat acțiunile 

sionismului mondial, menite a-și subordona și controla 
masoneria. Acesta fapt a ajuns 

să fie recunoscut fățiș chiar de către masoni. Ritul 
masonic „scoțian”, rit practicat și 

de către sioniștii de la B'nai B'rith, și de către 
majoritatea lojilor masonice românești 

de astăzi, nici nu respectă numărarea anilor de la lisus 
Hristos, ci a adoptat calendarul 


ebraic, anul nou îl celebrează la 17 septembrie, iar 


lunile anului poartă nume evreiești. 

În prezent lojile masonice din România numără cea 
2.500 membrii. Dintre cei mai 

cunoscuți politicieni „frați” masoni români pot fi 
enumerațţi Victor Babiuc, Viorel 

Cataramă, Adrian Năstase, Radu Vasile, Petre Roman, 
Nicolae Alexandru, Dan loan 

Popescu, Corneliu Ruse ș.a., apartenenţa celor mai 
mulți rămânând secretă. 

Cei mai reputați istorici ai activităţii masoneriei în 
România, Radu Comănescu și 

Emilian M. Dobrescu , consideră că anii 1945-1948 
reprezintă epoca intensei 

colaborări dintre masoneria româna și regimul 
comunist, cea mai agreată de masoni 

fiind conducătoarea comunistă evreică Ana Paucker. 
Un număr masiv de comuniști 

sunt iniţiaţi atunci în masonerie, iar masoni de mare 
prestanţă (Mihail Sadoveanu, 

Horia Hulubei, Mihai Ralea, N.D. Cocea, Victor Eftimiu 
și alții) colaborează activ cu 

noul regim politic. 

Istoricii masoni susţin astăzi ideea că odată cu 
instalarea regimului comunist în 

România, în anul 1948, activitatea masonică a fost 
obstrucționată, astfel încât, în luna 

iunie, din proprie inițiativă, masoneria intră în 
adormire, încetându-și activitatea 

Supremul Consiliu de 33 din România, Marea Lojă 
Naţională și Ordinul Masonic 

Român. Masoneria română și-a continuat apoi 


activitatea în occident chiar din 1948. 


O reprezentanţă a Marii Loji Naţionale Române a 
funcționat la Paris sub obediența 

Marii Loji din Franţa, sub forma a două ateliere: 
România Unită (condusă de evreul 

Jean Pangal, care nu recunoștea autoritatea lui Mihail 
Sadoveanu) și La Chaine 

d'Union (creată de Vintilă Petală). La rândul lor s-au 
reorganizat în exil Supremul 

Consiliu de 33 din România și Ordinul Masonic Român 
(a cărei conducere a fost 

preluată de evreul Marcel Shapira), împreună cu 
câteva loji românești. 

În realitate, așa cum arată cei doi autori mai sus citați: 
„în iunie 1948 fraţii masoni 

sunt întrebaţi când iau concediu ca să poată participa 
la munca patriotică de 

reconstrucţie a ţării. Perspectiva i-a speriat și o parte 
din ei pleacă in străinătate, cu 

documente și arhive... Nici o măsură punitivă nu a fost 
luată de comunităţi contra 

francmasonilor”. 

În perioada 1948-1989, se crede ca a existat un 
moment când masoneria a fost iarăși 

la loc de cinste în România. Istoricii susțin că Nicolae 
Ceaușescu a încurajat 

masoneria până în 1971 și a tolerat-o până în 1980. 
Termenul de „epocă de aur” a fost 

pentru prima dată aplicat domniei lui Ceaușescu de un 
istoric mason, D.G. 

Șerbănescu, în volumul III din Histoire de la Franc- 
Magonnerie Universelle, încă din 


1966. 


D.G. Șerbănescu, care 1-ar fi sedus pe Nicolae 
Ceaușescu la cauza masonică, era 

membru al unei loji românești „din emigrația” de la 
Paris după 1948, alături de lon 

Adlerberg și alți româno-evrei conduși de Marcel 
Shapira. Aceeași autori repetă 

informaţia lansată de francezul Pierre Cârpit conform 
cărei Nicolae Ceaușescu ar fi 

96 

fost membru al lojei masonice „ultrasecretă” 
Propaganda Due (celebra P2, ce a făcut 

obiectul anchetei procuraturii italiene). Afirmația s-a 
bazat pe declaraţiile și 

însemnările lui Licio Gelli, venerabilul lojii P2, dar a fost 
ulterior dezminţită de alte 

loji (!) masonice, precum Marele Orient al Franţei. 
„Căderea” lojii P2 s-a datorat 

afilierii cu mafia italiană și implicării în deturnări de 
fonduri soldate cu falimentul 

uneia dintre cele mai mari bănci italiene, dar nu 
numai. O anchetă a revistei italiene 

L'Europeo (continuată de anchetele de presă din 
România) relata că P2 a fost 

implicată prin anii 70 într-o tentativă de lovitură de 
stat în Italia, împreună cu membri 

ai serviciilor secrete italiene. „Condusă de Lucio Gelli, 
loja a făcut prozeliți și în 

România. Atunci când serviciile secrete italiene au 
oferit Securităţii, pentru 160.000 

de dolari, dosarele a 16 importanţi membrii de partid 
care aparțineau P2, Elena 


Ceaușescu s-a opus. Motivul: Elena și Nicolae 


Ceaușescu erau membri ai P2.” 

Dincolo de mărturia lui Lucio Gelli, nimic nu mai poate 
demonstra astăzi faptul că 

Nicolae Ceaușescu a fost sau nu membru al lojei 
masonice P2 (Propaganda Due), dar 

putem considera ca fiind un document probatoriu 
lucrarea de „istorie” elaborată de 

lojile din Paris în 1966, loji conduse de Marcel Shapira, 
lucrare care a declanșat 

practic ideologia dictaturii ceaușiste, a cultului 
personalităţii, demarând prin conceptul 

mason al „epocii de aur”. Ceaușescu avea ulterior să 
introducă felurite obiecte rituale 

în cadrul organizării statale a României, așa cum a fost 
sceptrul, posibilă inspiraţie 

masonică. Faptul că în 1966 a existat sprijinul masonic 
extern pentru Nicolae 

Ceaușescu, prelungit până în 1971, face să fie mai mult 
decât probabil ca Ceaușescu 

să fie avut și contacte personale cu Marcel Shapira, 
liderul masoneriei române din 

„eXil”. Având în vedere valoarea de ipoteză a teoriei 
lansate de un autor bizar (Marcel 

Fandarat, Francmasoneria și clasa politică, care ba 
laudă, ba condamnă masoneria) 

suntem nevoiţi să o prezentăm: „Când și cum a fost 
exclus Ceaușescu din această loja 

(P2), nu se poate ști, cert este că el a fost împușcat în 
ziua de Crăciun, moartea sa fiind 

de fapt una simbolică... în timpul pseudo-procesului 
de la Târgoviște, înainte cu 


câteva momente de a fi executat, Ceaușescu s-a 


adresat Elenei Ceaușescu astfel: «Ai 

văzut ce ne-a făcut Marcel?» În ultimele clipe ale vieţii, 
Ceaușescu realizase că 

masoneria îi hotărâse soarta: execuţia capitală, 
numele de cod al masoneriei fiind 

Marcel, nume pe care îl bănuim a avea legătură cu 
Marcel Shapira, cel care, la Paris, a 

fost șeful masoneriei române în exil. Această referire a 
lui Ceaușescu, prin acest nume 

de cod, se poate regăsi pe caseta video a asasinării lui 
la Târgoviște, hotărâtă de acel 

Tribunal Masonic în data de 25.12.1989.” Același autor 
consideră ca pe o dovadă 

certă a complotului masonic în asasinarea cuplului 
Ceaușescu, prezenţa 

„revoluţionarului” Gelu Voican-Voiculescu ca 
reprezentant al noii puteri și membru al 

tribunalului ad-hoc care i-a judecat și ucis pe cei doi, 
devenit mai apoi vice prim ministru al României 
(adjunct al prim-ministrului evreu Petre Roman). 
Voican Voiculescu fiind la acea dată mason iniţiat în 
gradul 33 al ritului scoțian antic și 

acceptat. Același Gelu Voican-Voiculescu s-a ocupat 
personal și de ritualul înhumării 

și înmormântării celor doi „dictatori”. Presa a semnalat 
și după aceste evenimente că 

Voican-Voiculescu a continuat să își desăvârșească 
cariera masonică. Astfel, Petre 

Roman a trimis o scrisoare de recomandare la Cairo, 
prin care îl autoriza pe 

ambasadorul României lon Angelescu să-l asiste pe 


Gelu Voican-Voiculescu la 


ceremonia afilierii în loja ritului Memphis-Mishraim din 
Egipt. 

În primăvara anului 1990, în presa românească au fost 
publicate mai multe articole ale 

„Grupului de la Paris”, reprezentând 19 masoni din 
afara obedienţței Supremului 

97 

Consiliu al Ordinului Masonic Român condus de evreul 
Shapira, iar în toamnă a fost 

înființată la București loja Concordia, sub obediența 
Marelui Orient al Italiei. 

Prima acțiune importantă a avut loc în octombrie 
1990, când, prin hotărârea adunării 

generale a lojilor masonice române „în exil” și a lojilor 
de grade superioare 

(dependente de Supremul Consiliu de 33 al Ordinului 
Masonic Român) se constituie 

la Paris Marea Loja Naţională Română, compusă din 
trei loji de bază: Steaua Dunării, 

România Unită (România Liberă) și Solidaritatea (Pax in 
Deo), mare maestru fiind 

ales Alexandru Paleologu. În mai 1991 Marele Oriental 
Franţei a înfiinţat la București 

loja Humanitas. 

Soarta masonică (și nu numai) a României avea să se 
decidă însă de către evreul 

Marcel Shapira în perioada 16-21 mai 1992 la Istanbul 
(Turcia), cu ocazia Conferinţei 

Internaţionale a Marilor Comandori ai Supremelor 
Consilii de Rit Scoţian Antic și 

Acceptat din Europa, S.U.A. (ambele jurisdicții: Nord- 


Washington și Sud-Boston), 


Canada, Australia și Israel. Numit și „american” (sau 
„masonerie neagră”), Ritul 

Scoțian Antic și Accepta este considerat cel mai 
puternic pe plan mondial, fiind 

adoptat, așa cum am arătat mai sus, și de puternicul 
ordin evreiesc sionist B'nai B'rith. 

Membrii „delegației române” la Istanbul, adică Marcel 
Shapira și Al. Chiriceanu au 

prezentat situaţia din România și „nevoile ţării după 45 
de ani de devastare 

comunistă”. Cu acest prilej a avut loc importanta 
întâlnire privată dintre Marcel 

Shapira și Marele Comandor al Jurisdicţiei Sud din 
S.U.A. (Washington), C. Fred 

Kleinkneght și ceilalți mari comandori masoni 
americani. Este de înțeles că ce avea să 

se întâmple la București cu începere din luna ianuarie 
a anului următor, sub prezidiul 

aceluiași mare comandor american Kleinkneght, a fost 
aranjat chiar atunci de către 

masonul Marcel Shapira. (Ca și Marcel Shapira, 
procurorul general al Israelului, și 

mai apoi ministru al Justiţiei, Joseph Shapira, celebru 
pentru deplasarea forțată a 

palestinienilor și răpirea teritoriilor acestora, este 
evreu originar din România.) 

Consecința aranjamentelor de la Istanbul a fost că cele 
mai active loji străine în 

inițierea noii vieţi masonice din România au fost cele 
din S.U.A., Franţa și Italia, care, 

cu sprijinul B'nai B'rith, în 1993 au organizat mai multe 


evenimente importante: 


La Cercul Militar din București, la 24 ianuarie 1993, a 
avut loc fastuoasa ceremonie 

de „reaprindere a luminilor” și instalare în România a 
Marii Loji Naţionale din 

România. Cu ocazia redeșteptării Marii Loji Naţionale 
din România, în prezența 

multor masoni străini, printre care și înalte oficialități 
occidentale, s-a stabilit ca destin 

al României angajarea pe drumul intrării în Alianţa 
militară atlantică, NATO. Aceasta 

a fost de fapt chiar semnificația desfășurării 
ceremonialului, îndeplinit de americanul 

C. Fred Kleinkneght, la Cercul Militar din București în 
cadrul Casei Centrale a 

Armatei, redenumită astăzi „Casa Nato”. Din partea 
masoneriei italiene a participat și 

marele maestru Giuliano di Bernardo, dar și adjunctul 
lui Kleinkneght, evreul 

american Arnold Hermann. Printre participanţii 
români s-a remarcat prezenţa lui Dan 

Amedeo Lăzărescu și Nicu Filip, acesta devenind mare 
maestru, iar Costel lancu mare 

maestru adjunct. 

În aprilie al aceluiași an, 1993, aflăm despre activitatea 
Ordinului Masonic Român 

care îl avea în funcția de mare comandor al 
Supremului Consiliu al Ordinului pe 

evreul Marcel Shapira, „aflat în exil la Paris de 45 de 
ani”. Marcel Shapira declara 

presei românești că „începerea activităţii, respectiv 
deschiderea unui sediu la 


98 


București va fi făcuta în toamna”, și că primul mare 
comandor, cu caracter provizoriu, 

va fi domnul Dan Amedeo Lăzărescu. Înregistrarea 
efectivă a personalităţii juridice a 

Marii Loji Naţionale s-a efectuat de către Judecătoria 
Sectorului 3 (la 17 septembrie 

1993, dosar 57/PJ/1993), la dosar aflându-se și „avizul 
favorabil” (?!) al Ministerului 

de Externe român. Tot din presa scrisă s-a aflat că 
„una din Lojile Bazelor NATO și 

Supremul Consiliu Mama al Jurisdicției de Sud al 
S.U.A., în 7 mai 1993 și-au trimis 

mai mulți reprezentanți în România, la București, 
printre care și pe Fred Klienknecht, 

Suveranul Mare Comandor al Lumii, deplasându-se în 
vizită la București, unde la 

Casa Armatei (azi Casa NATO), în ziua următoare, s-au 
făcut iniţieri și ridicări în 

grad.” 

„Senatorul mare maestru [mason] Nicolae Alexandru - 
scria acum câţiva ani tot 

cotidianul Evenimentul Zilei - va cere sprijinul 
masonilor din Congresul S.U.A. 

pentru integrarea României în NATO. Președintele 
Comisiei de Apărare a Senatului, 

senatorul Nicolae Alexandru, mare maestru mason, 
ne-a declarat că în perioada 

următoare va întreprinde o vizita în S.U.A. pentru a 
solicita masonilor din Congresul 

american sprijin pentru integrarea României în NATO. 
După cum a precizat marele 


maestru, ponderea acestora în politica americană este 


extrem de însemnată, mai ales 

că: «toți președinții americani, cu excepţia lui John K. 
Kennedy, care a fost ucis, au 

fost masoni» . 

Parcă în opoziţie cu președintele mason al Comisiei, 
vicepreședintele Comisiei de 

Apărare a Senatului, la acea data Radu Timofte, a 
declarat la rândul său presei că 

„tendinţa masoneriei, din ce în ce mai vizibilă, de a 
acapara toate funcţiile importante 

în stat reprezintă un pericol pentru România”. 
Ulterior, la 17 iunie 1993, în prezenţa cancelarului 
supremului consiliu al Ordinului 

Masonic Român (Mihai Musceleanu), supremul 
consiliu l-a înlocuit pe Amedeo 

Lăzărescu, iar anul 1997 îl găsește pe funcția de 
suprem comandor al Marii Loji 

Naţionale pe Constantin (Costel) lancu. 

Planul de dezmembrare a României, ce urma mai apoi 
să fie încredințat spre aplicare 

masoneriei din România, a fost dezvăluit într-un articol 
din Los Angeles Times încă 

de la 25 august 1992, articol semnat de William B. 
Wood, geograf șef al 

Departamentului de Stat al S.U.A., care propunea o 
hartă mondială cu jumătatea de 

nord a Transilvaniei și cu Bucovina ca făcând parte din 
Ungaria, iar nordul Moldovei 

ca fiind parte din Ucraina. Los Angeles Times este unul 
dintre cele patru ziare mari 

ale „Stabilimentului” oligarhiei mondiale (C.F.R., 


Comitetul celor 300, Bilderberg), 


strict controlate și cenzurate ca să publice numai linia 
politică a Noii Ordini Mondiale. 

„Dorinţa de anihilare a României pe care o nutresc 
promotorii Noii Ordini Mondiale 

este spontană și nu este răspunsul la nici un fapt sau 
gest comis de poporul român, ori 

de către conducătorii acestuia - scrie Traian Golea în 
Regizarea unei noi condamnări a 

poporului român, comentând articolul din Los Angeles 
Times. În primul rând 

România, care nu avea datorii externe în 1989, s-a 
îndatorat la Fondul Monetar 

Internaţional cu câte un miliard de dolari în fiecare an 
din 1989 încoace, fără ca 

nivelul de trai sau dezastrul industrial, agrar și 
economic să-i fie ameliorate.” 

Acţiunea ofensivă prin masoneria română, dirijată de 
interesele oculte din afara țării, 

iese la iveală de abia în 1997. lată cum prezenta 
această situaţie ziarul Evenimentul 

99 

Zilei din 4.02.1997, arătând că venerabilul mason Dan 
Amedeo Lăzărescu este supus 

de peste 7 ani șicanelor permanente din partea unor 
persoane dubioase, ce au sprijin 

financiar puternic din afara granițelor României: 
„Andre Szakvary dorește să fie liderul masoneriei 
românești. Sâmbătă, | februarie 

1997, la Cluj-Napoca a avut loc o reuniune a 
separatiștilor din Marea Loja Naţională a 

României. Liderii acestei mișcări separatiste sunt 


[evreul] Ernst Schlesinger și 


[maghiarul] Andre Szakvary, acesta din urma erijându- 
se în reprezentant al 

masoneriei românești, deși nu cunoaște deloc limba 
română. Szakvary a dat citire unui 

anunț în care se afirma că el este liderul Marii Loji 
Naţionale a României începând cu 

| februarie 1997, cu sprijinul Supremului Consiliu al 
Marelui Orient al franței. 

Această decizie urmează să fie supusă deciziei 
Conventulni (un fel de conferință 

națională a masoneriei) la reuniunea de la mijlocul 
lunii februarie. Lui Dan Amedeo 

Lăzărescu i s-a reproșat faptul că nu a reușit, în 
calitatea sa de lider al masoneriei 

românești, să facă o unificare benefică a tuturor 
cercurilor masonice din România. 

Ceea ce este mai puţin cunoscut este faptul că 
principalul obiectiv al mișcării 

separatiste este crearea unui așa-numit District 
Transilvania în cadrul Marii Loji 

Românești. O parte din lojile din Transilvania ale 
Ritului Scoţian Antic și Acceptat au 

complotat împotriva caracterului național al 
masoneriei românești. Sub bagheta celor 

doi, Schlesinger și Szakvary, forțe interesate susținute 
financiar foarte puternic din 

exterior, doresc iniţierea unui proces de secesiune a 
Transilvaniei de România. 

Aceasta acțiune se vrea o influență asupra legăturilor 
tradiționale ale masoneriei: 

adică cercurile financiare, factorii de decizie politică și, 


nu în ultimul rând, serviciile 


secrete, pentru ca acestea să creeze premisele unei 
rupturi teritoriale a României. 

Dan Amedeo Lăzărescu a declarat: 

„Ceea ce se întâmplă de câtva timp în mișcarea 
masonică românească și s-a întâmplat 

și sâmbătă la Cluj-Napoca este o imensă porcărie. 
Câţiva parveniţi cu pretenţii de 

reprezentanţi ai masoneriei creează un periculos 
curent cu caracter antinaţional, 

doresc să compromită România cu orice preţ, au 
legături evident anticonstituţionale în 

exterior și aruncă cu noroi într-o instituţie cu un rol 
deosebit de important în crearea 

Noii Românii.” 

Mai mult, Dan Amedeo Lăzărescu a mai afirmat că 
liderul ofensivei asupra integrităţii 

naţionale a României, Marele Orient Francez (din care 
a făcut parte și președintele 

Franţei, Françoise Mitterand), este creat de evreime și 
că, după căderea lui Napoleon 

al III-lea, aceștia au înlăturat din ritualul masonic toate 
simbolurile creștine, fiind 

totodată și membri ai Partidului Republican Francez și 
ai Partidului Radical-Socialist. 

Pe cu totul altă poziţie s-a situat Marea Loja Naţională 
din Franţă, favorabilă 

masonilor români. 

1999 este anul declanșării războiului în cadrul 
masoneriei române. Anul debutează cu 

vizita în aprilie a „seniorului” Alfred Koska, mare 
maestru al Uniunii Marilor Loji din 


Germania, pentru a recunoaște oficial Marea Loja 


Naţională Română și a semna o 

declarație comună, „România fiind prima ţară din cele 
rămase în afara Uniunii 

Europene și NATO care a intrat, astfel, în marea familie 
europeană” s-a spus la 

conferința de presă masonică organizată cu acest 
prilej la Hotelul Hilton din 

București. Masonii români au mulțumit public „fraţilor” 
germani deoarece și-au 

100 

amintit că „România există în sud-estul Europei” și s-a 
concluzionat că rezultatul 

acestei noi „înfrăţiri” va fi „rapida integrare a României 
în structurile europene și în 

NATO”. 

Scandalul efectiv a fost declanșat de conferinţa de 
presă organizată în octombrie 1999, 

de către același Andre Szakvary, auto-prezentat ca 
Mare Comandor pentru România 

al Ritului Scoțian Antic și Acceptat, care, invocând și 
rezoluţia Conventului de la 

Viena din 1997, nega astfel autoritatea lui Costel lancu 
ca Suprem Comandor al Marii 

Loji Naţionale din România, Szakvary fiind susținut 
fățiș în demersul său de lojile 

masonice franceze și ungurești. Motivul public al 
convocării conferinței de presă l-a 

reprezentat „aniversarea a 120 de ani de la fondarea 
Supremului Consiliu pentru 

România”, ceea ce era un evident pretext, deoarece în 
1879 s-a constituit un auto intitulat „Comitet Central 


Masonic” (și nu un real Suprem Consiliu Masonic), care 


mai era și preponderent evreiesc sau cosmopolit: dr. 
Fialla, dr. Carol Davila, G. 

Lahovari, Edgar de Herz, dr. Steiner, dr. Blumenfeld, E. 
Grunwald, C. Bucșean și 

alții. 

Intervenţia în Parlamentul României a omului politic 
mason Dan Amedeo Lăzărescu a 

adus în vizorul autorităților române adevăratele 
scopuri ale celor interesați de a plasa 

un ungur în fruntea masoneriei românești: 
dezmembrarea teritorială a ţării. De aceea, 

supremul comandor al Marii Loje Naţionale, Costel 
lancu, a fost audiat de Comisiile 

de Apărare ale Camerei Deputaţilor și ale Senatului, 
precum și de Comisia 

parlamentară de control asupra S.I.E., unde el a 
confirmat intenţia unor structuri 

masonice străine privind federalizarea României. 
Concret, Costel lancu a arătat 

că, la Bruxelles, reprezentanţii masoneriei europene i- 
au spus clar că trebuie să 

se producă o împărțire a României în regiuni 
autonome, iar Transilvania trebuie 

să intre sub tutela masoneriei franceze. Evident, Costel 
lancu nu și-a arătat acordul 

și, de aici, dorința masoneriei franceze de înlocuire a 
sa din fruntea masoneriei 

române cu belgianul de origine maghiară A. Szakvary. 
Ne întrebăm dacă această 

„schismă” a fost momentul în care evreul Marcel 
Shapira a scăpat din mână masoneria 


din România, sau s-a acordat prioritate intereselor 


lojilor „americane” din Ritul 

scoţian vechi și acceptat (care are în spate Lojile NATO 
și B'nai B'rith), dar se pare că 

Tribunalul Masonic (nu cel instituţionalizat în România 
în 1996, ci cel al 

„Conventului de la Viena”) a decis înlăturarea lui Costel 
lancu pentru vina de a fi 

dezvăluit organelor statului român discuţiile masonilor 
purtate la Bruxelles, iar 

„fratele” Micu Filip, primul mare maestru român după 
1989, îl instalează la 13 martie 

2002 în demnitatea de mare maestru al Marii Loji 
Naţionale din România pe maiorul 

Viorel Danacu, din cadrul Ministerului de Interne 
(absolvent al Facultăţii de Medicină 

Veterinară din București și al Colegiului de Apărare 
Naţională, seria a III-a). Este 

extrem de curioasă „instalarea” maiorului V. Danacu ca 
mare maestru mason, căci 

conform propriei declaraţii (în ziarul Oglinda-OTV din 
20.12.2002) prima iniţiere în 

masonerie, deși fusese studiat timp de câţiva ani, a 
avut loc cu numai o lună înainte de 

preluarea funcţiei supreme: „Prima întâlnire a fost în 
martie la recomandarea cuiva”. 

Este de aceea posibil ca dl. maior Danacu să fie o 
simplă marionetă în mâna „greilor”, 

a „venerabililor”, care rămân astfel în umbră. 
Reinstalarea B'nai B'rith în România. Unul dintre cei 
mai cunoscuți agenți din 

România ai lojei evreiești mondiale B'nai B'rith, a fost 


până recent ex-ambasadorul 


S.U.A., Alfred Moses. 

101 

Dacă ne amintim, postul oficial de televiziune român, 
TVR 1, îl prezenta în 1996 pe 

președintele României, lon Iliescu, aflat în deplasare în 
S.U.A., însoţit de ambasadorul 

evreu al Americii în România, Alfred Moses, vizitând 
„organizaţia pentru drepturile 

omului B'nai B'rith” și Muzeul Holocaustului (înființat 
tot de B'nai B'rith). Nimic 

despre caracterul secret al organizației în știrea 
televiziunii române. În schimb, din 

chiar sediul B'nai B'rith, lon Iliescu a adoptat public o 
atitudine ostilă și vehementă la 

adresa președintelui partidului România Mare, ceea ce 
a condus în același an la ieșirea 

de la guvernare a celor trei secretari de stat ai 
partidului naționalist. 

Aceeași situaţie s-a repetat în 2001, cu ocazia vizitei 
oficiale în S.U.A. a premierului 

român Adrian Năstase, vizită organizată de evreul 
Mark Meyer (consilier totodată al 

președintelui Iliescu și președinte al firmei Herzfeld & 
Rubin). Momit cu cacealmaua 

mondială numită Muzeul Holocaustului, primul- 
ministru Adrian Năstase s-a jurat în 

faţa liderilor B'nai B'rith că, întors în România, va 
dărâma statuile mareșalului Mihai 

Antonescu și că va distruge naționalismul român. 
Lucrurile s-au întâmplat întocmai, 

deși pare incredibil. Până în prezent a învins doar 


statuile și ne-a impus recunoașterea 


Holocaustului (distrugerea totală a evreilor în timpul 
celui de al doilea război 

mondial), orice român riscând 5 ani de închisoare dacă 
nu recunoaște că neamul său e 

ucigaș de evrei, ignorându-se faptul că numărul 
evreilor uciși de câțiva fanatici simiști 

și de către ocupanţii germani a fost de câteva zeci de 
ori mai mic decât al evreilor 

refugiaţi în România (protejați pe cât posibil de 
populaţie și autorități) pentru a pleca 

apoi în Israel. lată textul legii: „Contestarea sau 
negarea în public a Holocaustului ori 

a efectelor acestuia se pedepsește cu închisoare de la 
6 luni la 5 ani și interzicerea 

unor drepturi.” (Ordonanţa de Urgenţă nr. 31/ 
28.03.2002 semnată de primul-ministru 

Adrian Năstase). Caracterul de urgenţă al acestei 
ordonanţe ar fi legat de promisiunea 

unui rapid sprijin al B'nai B'rith și al Comitetului 
Evreiesc American pentru invitarea 

României, în noiembrie 2002, la aderarea în Alianţă 
militară NATO. Preţul: 

participarea românilor la războaie ce nu îi privesc, 
despăgubiri bănești de ordinul a 

miliarde de dolari din partea României către Israel, 
după recunoașterea culpabilității și 

responsabilităţii românilor față de moartea a sute de 
mii de evrei (la cât de ieftin 

acaparează evreii economia românească, o vor lua pe 
gratis, de fapt, și vor mai fi și 

răsplătiți). 


Rezidenţa B'nai B'rith a funcţionat neîncetat și oficial în 


România până în anul 1948, 

când aceasta, din respect pentru evreii din fruntea 
regimul comunist, au considerat 

necesar să își oculteze total activitatea. Practic, toate 
lojile masonice din România au 

intrat în „adormire”, mai puţin B'nai B'rith care a 
activat sub totala acoperire a 

Federației Comunităţii Evreiești. Nenumăraţi agenţi de 
la centru ai B'nai B'rith au 

vizitat România în perioada 1848-1990 sub acoperirea 
unor organizaţii evreiești. 

Mulţi dintre aceștia au avut chiar contacte cu 
oficialitățile române. 

În primele zile ale anului 1990, la București a luat 
naștere o mișcare neoficială 

(secretă) ce reunea cercetători în științele politice și 
istorice, studenţi și tineri 

„revoluţionari”, organizaţie al cărui nume nu-1 putem 
numi, și nici numele membrilor 

săi, deoarece nu vrem să le afectăm siguranța 
personală. Scopul principal al acestei 

mișcări de rezistenţă era îngreunarea acțiunii B'nai 
B'rith de a menţine conducerea 

țării pe care o instalase prin „revoluţia” din decembrie 
1989. Grupul și-a încetat rapid 

activitatea organizată datorită eșecurilor 
manifestaţiilor de tineret din ianuarie februarie 1990 
din Piaţa Victoriei îndreptate împotriva „confiscării 
revoluției” de către 

„foștii comuniști” (a se citi de către Oculta Sionistă- 
Mondială prin evreii Petre 


102 


Roman, Voican-Voiculescu, Silviu Brucan și acoliţii lor), 
ca și datorită dispariţiei 

liderului grupului. Vom relata pe scurt cele cinci teze 
ale grupului, care beneficia de 

informații secrete: 

- „Revoluţia” din România a fost planificată ca lovitură 
de stat de la Moscova, printr un pact realizat de 
Gorbaciov cu forțele occidentale, concretizarea fiind 
pusă 

la punct în cadrul întâlnirilor cu reprezentanții 
americani ai B'nai B'rith la începutul 

anului 1989; România fusese penetrată în acest scop, 
în decembrie 1989, cu zeci de 

mașini Lada (de producţie sovietică) ticsite cu „turiști 
ruși”, în realitate agenţi secreți 

ai K.G.B. 

- lon Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu 
(mason iniţiat în Ritul Scoţian, 

grad 33), Victor-Athanasie Stănculescu și Silviu Brucan 
făceau parte din planul B'nai 

B'rith și al Grupului Bilderberg, de preluare a puterii de 
stat, ca: președinte al ţării, 

prim ministru, vice-președinte ș.a.m.d. Rolul lui Iliescu 
era acela de a atrage lângă 

sine cât mai mulți nomenclaturiști din puterea 
comunistă, care să asigure succesul 

acțiunii, și de a-l promova pe necunoscutul evreu Petre 
Roman la conducerea supremă 

executivă a ţării. În acest scop, rolul lui Iliescu a fost 
pregătit mediatic cu zece ani mai 

devreme de către evreii din Statele Unite, care au făcut 


să se publice într-o revistă de 


limba română din S.U.A. „prevestirea magică” sau 
„premoniţia” că lon Iliescu va fi 

președintele României; 

- Ura evreilor asupra României provine în primul rând 
de la faptul că Ceaușescu a 

scos ţara din datorii, România devenind astfel 
independentă faţă de organismele 

internaţionale și băncile controlate de evrei. Rolul 
evreului Petre Roman era acela de a 

arunca țara într-o cursă fără precedent a îndatorării 
României; 

- Va urma distrugerea sistemului bancar românesc 
(mai ales băncile prin care s-au 

achitat datoriile României) și aservirea economică a 
României intereselor B'nai B'rith. 

- Odată introdusă „democraţia”, în câțiva ani România 
va efectua masive 

„retrocedări” (clădiri, terenuri etc.) sau „despăgubiri 
bănești” către evreii din 

toată lumea. 

Deși B'nai B'rith-ul a fost nevoit în 1953, în cadrul unei 
reuniuni din S.U.A. a 

American Jewish Committee, să se delimiteze de 
comunismul din Uniunea Sovietică, 

datorită atmosferei generale de atunci din Statele 
Unite (perioadă în care s-a fost 

dovedit că mai mulți evrei americani spionaseră S.U.A. 
în favoarea 

sovieticilor/rușilor), într-un raport „confidenţial” același 
American Jewish Committee 

arăta că evreii americani nu pot nutri resentimente la 


adresa comunismului, deoarece 


acesta se pronunţă deschis împotriva 
antisemitismului. 

Mai mult, după o perioadă în care relațiile Sionismului 
cu Uniunea Sovietică păreau 

neinstituționalizate, între 12-19 decembrie 1988 
reprezentanţii B'nai B'rith, conduși de 

Seymour D. Reich (președinte general al ordinului, ce 
fusese recent ales și în fruntea 

Conferinţei Președinţilor Marilor Organizaţii ale 
Evreilor Americani), au avut 

convorbiri secrete la Moscova cu autoritățile sovietice. 
Pentru public aceste convorbiri 

s-au axat pe probleme de afaceri externe, cultură și 
culte, încheindu-se anumite 

acorduri, ceea ce a făcut ca în exact același moment 
Departamentul de Stat al S.U.A. 

să declare că „este de acord” să se desfăsoare la 
Moscova Conferința Mondială a 

103 

Drepturilor Omului. În același moment, România era 
acuzată cu rea voinţă că nu 

respectă drepturile omului în privința drepturilor 
acordate minorităţii maghiare. 

S-a aflat ulterior că în tot cursul anului 1989 B'nai 
B'rith-ul a avut o activitate deosebit 

de febrilă la Moscova, prin filiera creată acolo, 
inaugurând o politică „amicală” cu 

Gorbaciov și cu oamenii din jurul său. Cotidianul 
L'Humanite din 20 ianuarie 1989 

dădea știrea întâlnirii la Moscova dintre delegaţia 
Comisiei Trilaterale (braţul mai 


lung al Grupului Bilderberg), condusă de evreii 


Rockefeller și Kissinger, și autorităţile 

sovietice, reprezentate la vârf de Gorbaciov și 
Primakov (Primakov s-a remarcat ca un 

susținător al emigrației evreiești). 

Publicaţia Federaţiei Comunităţilor Evreiești din 
România, respectiv periodicul 

Realitatea Evreiască, în numărul său din martie 1998, 
anunţa că Forumului B'nai 

B'rith din România condus de evreul vienez Siegfried 
Schieber, și „reînființat după 50 

de ani de la interzicerea sa, în totalitarism”, i se 
completează numele cu cel al fostului 

rabin-șef al României, Moses Rosen, în fapt o 
recunoaștere a meritelor rabinului de a 

fi asigurat timp de 50 de ani funcționarea B'nai B'rith în 
clandestinitate. 

În același an, 1998, prin intermediul lui Alfred Moses, 
Tommy Baer Percy, șeful 

suprem al B'nai B'rith, intră pe rând la autoritățile 
române pentru a le impune condiţii 

și afaceri (Bell Helicopters, Hotelul București etc.) 
Familia evreilor americani Baer 

este descendentă directă a familiei bancherilor evrei 
Rothschild; a se vedea rarisima 

lucrare a lui W. Brewitz, Familia Rothschild, publicată 
în germană la Berlin în 1939 și 

în românește în 1941, în timpul regimului mareșalului 
Antonescu. lată una din știrile 

cotidiene ale vremii: 

„Premierul Radu Vasile a primit, luni seara 
[19.03.1998], la Palatul Victoria, delegaţia 


organizației B'nai B'rith, condusă de președintele 


internaţional al organizaţiei, Tommy 

Baer Percy. Pe parcursul întâlnirii au fost abordate 
relaţiile româno-americane și s-au 

făcut referiri la apropiata vizită a președintelui Emil 
Constantinescu în S.U.A., precum 

și la posibilitatea elaborării unor programe culturale 
româno-americane cu 

participarea B'nai B'rith și colaborarea Muzeului 
Holocaustului din Washington în 

Arhivele Naţionale ale României. Tommy Baer Percy a 
evidenţiat bunele relaţii ale 

organizației B'nai B'rith cu instituțiile românești, 
arătând în context că ar fi posibilă 

organizarea la Washington a unei expoziţii privind 
contribuţia evreilor la cultura 

română. Domnia sa a mai ridicat chestiunea restituirii 
proprietăților evreiești, și a 

făcut referire la unele manifestări rasiste, antisemite și 
xenofobe din unele 

publicații...”. 

În numărul din 24 lunie 1998, săptămânalul Ultima 
Oră scria: 

„Recent numitul Președinte al Curţii Supreme de 
Justiţie, Sorin Moisescu, a stat trei 

săptămâni în S.U.A., invitat de B'nai B'rithl Motivul? S-a 
ordonat renunţarea la ideea 

reabilitării grupului Mareșalului Antonescu (ceea ce s-a 
și întâmplat!!!), iar Partidul 

România Mare, sau cel puţin senatorul Corneliu Vadim 
Tudor, să fie scoși, prin orice 

mijloace, în afara Legii! De unde și campania lansată 


împotriva acestuia, în cadrul 


Lojii în discuție, Alfred Moses este unul dintre vârfuri, 
fiind la nivelul doi ca grad de 

conducere... Sub primul său mandat [de ambasador al 
S.U.A. în România], Alfred 

Moses, ca reprezentant al B'nai B'rith, l-a decorat pe 
Ceaușescu pentru «merite 

104 

deosebite față de evrei!». Revenirea lui Alfred Moses 
ca ambasador în România după 

1990, a stârnit reacţii deosebit de dure din partea unor 
partide.” 

De câţiva ani, prim-miniștrii României ne fac surpriză 
peste surpriză, demonstrându ne afilierea lor la 
diverse organizații mondialiste. Dacă în 2000, primul 
ministru 

Mugur Isărescu (guvernator al Băncii Naţionale a 
României) era prezentat public la 

știrile televizate ca președinte pe România al Clubului 
de Roma (obedient al 

Consiliului Afacerilor Externe din S.U.A., la rândul său 
asociat cu B'nai B'rith), în 

anul 2001 presa românească ni-1 înfățișează pe cel ce 
îl știam deja membru al 

ordinului masonic al Cavalerilor de Malta, primul 
ministru Adrian Năstase, prezidând 

filiala din România a clubului Rotary International, club 
înfiinţat în 1905 la Chicago 

de marele mason Paul Harris la cerința lojei B'nai 
B'rith. Suntem convinși că așa zisa 

„performanţă” a premierului Năstase cu ocazia vizitei 
în S.U.A. se datorează mai 


degrabă relaţiei cu B'nai B'rith și cu Mark Meyer, decât 


calităților sale native (așa cum 

și intrarea în politică i-o datorează nevestei, fiica unui 
fost ministru ceaușist). 

După cum am mai arătat, în februarie 1997, titlurile 
din presa cotidiană românească 

anunțau: „Masonii români afirmă ca au intrat în lojile 
masonice ale bazelor NATO, 

încă din 1993!”. Trebuie arătat că această afirmaţie nu 
se poate baza decât pe faptul că 

blocul NATO (care reunește în general statele 
capitaliste de tip occidental) este format 

din două structuri: una strict militară și alta politică, 
cea politică fiind coordonată din 

loji masonice cu obedienţă faţă de B'nai B'rith, legătura 
dintre cele două realizându-se 

prin înalții ofițeri americani, masoni cu toţii, așa cum 
au fost și generalii întemeietori 

ai NATO (a se vedea capitolul B'nai B'rith). Legăturile 
directe ale B'nai B'rith cu 

Lojile Bazelor NATO, sunt evidenţiate de faptul că baza 
militară NATO din Frankfurt 

găzduiește sediul central al Lojilor europeane ale B'nai 
B'rith. Agenţii acestor loji din 

Frankfurt au avut dese întâlniri secrete în perioada 
1990-1993 în România, acestea 

fiind găzduite de Cercul Militar din cadrul Casei 
Centrale a Armatei de la București 

(numită azi Casa NATO), într-o perioadă când prim- 
miniștri ai României au fost un 

evreu, Petre Roman, și recrutul ocultei financiare 
mondiale, Theodor Stolojan. Faptul 


că orașul german Frankfurt se configurează ca o nouă 


capitală a „Statelor Unite ale 

Europei”, ideal masonic, este dovedit nu numai de 
faptul că iudeo-masoneria l-a ales 

ca sediu central al B'nai B'rith pe Europa, ca sediu al 
bazelor militare NATO, dar 

recent este și sediul Băncii Centrale de Emisie 
Europeană, ce controlează noua 

monedă a „comunităţii europene”, Euro. 

În privinţa lui Adrian Năstase, concomitent prim- 
ministru al României și președinte al 

unei organizaţii obediente față de B'nai B'rith, este 
remarcabilă „gafa” intenţionată ce 

a făcut-o cu ocazia vizitei oficiale din 2001 în Israel. El a 
cerut sprijinul pentru 

acceptarea ca membru în NATO a României, iar acest 
sprijin a fost cerut... 

Confederaţiei Rabinilor”, practic B'nai B'rith-ului. Mulţi 
analiști politici români, 

neinițiaţi, au considerat penibil gestul premierului 
Năstase: cum să ceri sprijinul unor 

popi evrei pentru a intra într-o Alianţa militară!? Noi 
credem că premierul Năstase știa 

foarte bine ce face. Mai mult, pentru a-și cumpăra 
favorul solicitat, a promovat ideea 

unor noi afaceri în domeniul militar cu firmele 
israeliene, în primul rând cu firma 

românească Romaero de la Băneasa, unde tocmai 
instalase ca director general un 

intim de al său, Francisc Tobă, fost ofițer în serviciile 
secrete românești. 

Românii, „cei mai mari asasini ai evreilor”. Evreul 


american Norman G. 


Finkelstein, în lucrarea sa Industria Holocaustului, 
demonstrează că evreii sioniști au 

105 

dezvoltat mitologia decimării evreilor de către 
popoarele europene în timpul celui de al doilea război 
mondial („Holocaustul”), în scopul precis de a stoarce 
mari sume 

statelor europene culpabilizate, astfel încât să fie 
finanțată cauza sionistă. Dacă ar fi 

scris în România de azi aceste pagini, Finkelstein risca 
5 ani de închisoare (conform 

Ordonanței „de Urgenţă” emisă de guvernul Adrian 
Năstase, după întoarcerea acestuia 

din S.U.A.), deoarece el pare să nege amploarea sau 
chiar existența Holocaustului, 

arătând că avem de a face cu o veritabilă „industrie” 
sionistă de fabricare a unei istorii 

rentabile, în ceea ce ne privește, el spune: 
„Zguduirea Elveţiei și a Germaniei a reprezentat doar 
preludiul finalului grandios: 

zguduirea Europei de Est. O dată cu prăbușirea 
blocului sovietic, în fostul leagăn al 

evreimii europene s-au deschis perspective ispititoare. 
Inveșmântându-se cu evlavie 

prefăcută în mantia «victimelor nevoiașe ale 
Holocaustului», industria Holocaustului 

a încercat să stoarcă miliarde de dolari de la aceste 
țări deja sărăcite. Promovându-și 

țelul cu insolenţă, neîndurător, a devenit principala 
instigatoare a antisemitismului din 

Europa... Folosindu-se de acest «mandat», industria 


Holocaustului a cerut ţărilor din 


fostul bloc sovietic să predea toate proprietățile 
deţinute de evrei înainte de război sau 

să ofere compensații pecuniare. Totuși, spre deosebire 
de cazurile Elveţiei și 

Germaniei, a adresat aceste solicitări departe de ochii 
presei. Până acum, opinia 

publică nu s-a opus șantajării bancherilor și 
industriașilor germani, dar s-ar putea să 

fie mai puțin îngăduitoare faţă de șantajarea țăranilor 
polonezi înfometați”. 

În anul 2002, în prezenţa președintelui României, lon 
Iliescu, după ce a fost decorat, 

înfocatul sionist Elie Wiesel, în plenul Academiei 
Române, în rândurile cărei era 

primit ca doctor, lansează afirmaţia: «România a 
participat la Holocaust. România a 

ucis, a ucis, a ucis. România trebuie să răspundă 
pentru faptele sale». Wiesel fusese 

primit de oficialitățile române cu toate onorurile, cu 
protocol la nivel de grad |. Și asta 

după ce, la Muzeul satului din Sighetul Marmaţiei, 
Wiesel a încins o învârtită 

împreună cu președintele lon Iliescu, cu ambasadorul 
S.U.A., M. Guest, și cu 

ministrul apărării, loan Mircea Pașcu. 

Invocând Holocaustul din timpul Germaniei hitleriste, 
la începutul anului 1951, 

Israelul s-a adresat celor patru aliaţi, în frunte cu 
S.U.A., pentru a obţine sprijinul în 

vederea obținerii de despăgubiri de la Germania (de 
vest și de est) de 1,5 miliarde 


USD. Suma a fost obţinută în proporţie de 75%. „Nu 


știu care ar fi fost soarta 

Israelului în anumit momente critice ale economiei 
sale, dacă Germania nu și-ar fi 

ţinut angajamentele. Căile ferate, telefoanele, 
instalaţiile portuare, sistemele de 

irigație, ramuri întregi ale industriei și ale agriculturii 
nu ar fi fost în starea lor actuală 

fără despăgubirile germane”, scria în memoriile sale 
Nahum Goldman, negociatorul 

guvernului israelian. A urmat rândul Austriei să fie 
stoarsă de fonduri, ceea ce s-a și 

întâmplat. Apoi al Elveţiei, mai recent, în prezent, la 
rând vine România! 

Demersul lui Wiesel & Comp nu este întâmplător și nici 
singular. El face parte dintr un plan pragmatic 
evreiesc. Astfel, la începutul anilor '90, rabinul-șef din 
România, 

Moses Rosen, minţind ca un escroc ordinar, a declarat 
că cei 400.000 de evrei în 

minus în România anului 1945, față de România 
antebelică, ar fi fost omorâţi de statul 

român. În realitate, din cei 800.000 de evrei, câţi avea 
România înainte de război, 

161.200 de evrei din Transilvania au fost deportaţi în 
lagărele germane de către 

ungurii hortyști, după ce în 1940 Transilvania a revenit 
Ungariei, iar alţi circa 250.000 

de evrei au fost desprinși de România, odată cu 
cotropirea Basarabiei și Bucovinei de 

106 

Nord de către Uniunea Sovietică. Evrei au murit în 


război, ca și români, sau ruși sau 


germani, mai ales că se străduiau din răsputeri să se 
implice în acest război, în 

defavoarea românilor. 

Miza jocului lui Moses Rosen a ieșit curând la ivelă. 
Banii! În iunie 1991, în Kneset, 

parlamentul israelian, s-a propus să se ceară României 
câte 50.000 de dolari 

despăgubiri pentru fiecare din cei 400.000 de evrei 
„omorâţi” de către România. „Din 

acel moment - arată Petre Ţurlea - o întreagă 
campanie s-a dus pentru a implanta în 

conștiința lumii, și a românilor, ideea participării la 
Holocaust”. In planul sionist, 

compensațiile ce urmează să fie plătite de România 
vor fi, de fapt, foarte mari. O 

demonstrează „Memorandumul Intern” al Ministerului 
Afacerilor Externe, înregistrat 

cu nr. A5406 din 26.06.1995, ce se referă la întâlnirile 
dintre diplomaţii români și 

oficiali ai statului Israel din ziua de 26 iunie 1995. Pe 
acest document ministrul de 

externe Meleşcanu a scris «Rog discreţie». lată 
conţinutul Memorandumului: 

„La ultima reuniune (de la Madrid) s-a constituit 
Organizația Mondială a Evreilor 

pentru Restituirea Averilor. Din această organizaţie fac 
parte: reprezentanţi ai 

Congresului Mondial Evreiesc, ai Agenţiei Evreiești 
pentru Israel, ai Organizaţiei 

Claims Conference (ce s-a ocupat de problema 
despăgubirilor plătite de Germania 


evreilor), ai organizaţiilor reprezentative ale evreilor 


originari din fiecare ţară a 

fostului bloc comunist. Obiectivele principale ale 
acestei organizaţii sunt: 

identificarea averilor și întocmirea dosarelor 
respective; exercitarea de influențe și 

presiuni din exterior, pentru ca parlamentele statelor 
vizate să adopte cadrul legislativ 

necesar recuperării averilor de către toți evreii, 
indiferent dacă trăiesc sau nu în ţările 

respective, ori dacă mai sunt sau nu cetăţeni ai statului 
respectiv... în 1992 s-a 

constituit în Israel, sub lozinca «timpul acţiunii a sosit», 
Comitetul de iniţiativă al 

organizației Uniunea Evreilor din România, care are ca 
obiectiv «recuperarea 

drepturilor și bunurilor evreilor originari din România, 
dobândite ilegal și confiscate 

abuziv de autoritățile românești de la instalarea 
guvernului Goga-Cuza până în 

prezent». Se publică numeroase materiale de 
prezentare a problemei, iar în Israel au 

apărut birouri de avocatura care se ocupă de 
strângerea de documente pentru a fi 

folosite ca probe, inclusiv în Justiţie, pentru 
recuperarea averilor din România. 

Avocatul Paul Feher are un astfel de birou în funcțiune 
în Israel și a mai înfiinţat 

asemenea birouri de avocatură la Paris, Bonn și 
Budapesta, dar are intenţia să 

deschidă unul și la București. Se estimează că vor fi 
cea 50.000-80.000 de cazuri... 


Este vorba de o acţiune de amploare, care se 


desfășoară la scară mondială; s-a creat un 
mecanism care dispune de mijloacele necesare 
(organizatoric, financiar, presă ș.a.) și 

este sprijinit în modul cel mai evident de S.U.A. și de 
cercurile influente, în aceste 

condiţii, statele avute în vedere nu vor putea rezista 
multă vreme presiunilor de tot 

delul la care vor fi supuse și vor trebui să dea urmare 
cererilor”. Documentul este 

semnat de ambasadorul român lon Maxim și de 
directorul Dumitru Ceaușu (șeful 

Direcţiei Juridice și a Tratatelor din cadrul M.A.E., la 
acea dată). 

Curând după primirea Memorandumului, la 10 august 
1995, secretarul de stat al 

Ministerul Afacerilor Externe îl primește în audienţă pe 
Avshalom Meghidon, 

ambasadorul Israelului la București. Acesta prezintă 
dimensiunea revendicărilor 

evreilor din Israel asupra României: 400.000 de 
proprietăți imobiliare, revendicare ce 

face curând obiectul notei „Problema bunurilor 
evreiești din România” vizată de 

directorul general Mircea Geoană și adresată 
ministrului de externe de la acea dată, 

Teodor Meleșcanu. 

107 

În tot acest timp, omul politic Teodor Meleșcanu era 
intens curtat și susținut financiar 

de evreul parizian Adrian Costea, care, ulterior, i-a 
înființat și un partid, Alianţa 


pentru România. În ciuda acestei campanii, se pare că 


evreii au fost deja despăgubiţi 

încă din anul 1946, printr-o lege emisă de ministrul 
justiției de atunci, Lucrețiu 

Pătrășcanu (căsătorit cu o evreică) și promulgată de 
regele Mihai |. 

Faţă de ofensiva sionistă a lui Wiesel din 2002, ziarul 
Adevărul, prin vocea 

redactorului-șef Cristian Tudor Popescu, reacționează 
la 3 august: 

„Acuzaţi de crimă sunt toţi românii, foști și viitori. A 
făcut-o acum laureatul Nobel 

pentru Pace, Elie Wiesel: «România a ucis, a ucis, a 
ucis»... Dar același lucru l-a spus 

cu o lună în urmă ambasadorul S.U.A., Michael Guest, 
care nu e bătrân, nu e evreu și 

reprezintă poziția politică a Americii: «România a 
participat la Holocaust nu doar prin 

deciziile și acţiunile lui Antonescu și Gărzii de Fier, ci și 
prin cetăţenii care au 

sprijinit acele evenimente în mod deschis, sau prin 
tăcerea lor». Oare intrarea în 

NATO înseamnă să trăim și cu ochii în pământ și noi, și 
copiii noștri? Se pare că nu. 

America ne pune în genunchi și cu fruntea în țărână. 
Alaltăieri, România a semnat cu 

S.U.A. un tratat prin care militarii americani aflați pe 
teritoriul românesc sunt scoși de 

sub jurisdicția Curţii Penale Internaţionale. Prin 
urmare, dacă un militar american din 

trupele deplasate în România își pierde controlul și 
pornește cu tancul prin Țăndărei, 


trăgând în stânga și în dreapta, România nu va face 


apel la C.P.I. fără acordul S.U.A.. 

Americanii au încercat să impună acest tratat Uniunii 
Europene și au fost refuzați, 

chiar și de aliaţii tradiționali... Un astfel de tratat 
consfințește, de fapt, punerea 

militarului american deasupra tuturor celorlalte ființe 
omenești de pe continentul 

european. S.U.A. fac astfel dovadă unei mentalități de 
ocupant imperial, 

binecunoscută de-a lungul veacurilor: justiţii locale și 
internaţionale. America poate să 

acuze o ţară întreagă, România, de crime de război, 
dar nici ultimul soldat american 

nu poate fi judecat de comunitatea internațioanală...”. 
Pentru că trebuie să fim îndoctrinaţi cu ideea 
Holocaustului, istoricii români trebuie 

opriţi a spune adevărul, prin ameninţarea cu 
închisoarea. lată ce se publica în anul 

2001 pentru publicul român de către editura Hasefer, 
editură subvenţionată de către 

statul român: 

„Austriecii au fost mai răi decât germanii. Rolul pe care 
l-au jucat în Holocaust a 

depășit orice proporții raportat la numărul populației... 
Românii, cu deosebire militarii 

ajunși dincolo de Prut și Nistru, nu s-au dovedit mai 
buni decât austriecii; chiar mai 

răi în anumite privinţe... Au avut loc pogromuri... 
Românii au jucat un rol major în 

invadarea Rusiei care, pentru ei, era deasemenea un 
război împotriva evreilor. În 


Basarabia și Ucraina au omorât 200.000 evrei. Evreii 


erau îngrămădiți în camioane 

pentru vite, fără mâncare sau apă și erau mutaţi dintr- 
un loc în altul, fără vreo 

destinaţie anume... După Germania și Austria, românii 
au fost, în Transilvania și 

Ucraina, cei mai mari ucigași de evrei. Erau mai 
degrabă înclinați să folosească bătaia 

și tortura, sau să violeze, ofițerii fiind mai cumpliţi 
decât bărbații simpli, ei alegându le pe cele mai 
drăguţe evreice tinere pentru orgii” 

Minciuna este la ea acasă. Teritoriul României în 
timpul celui de-al doilea război 

mondial nu conţinea Transilvania, ea aparținând din 
1940 Ungariei hortiste. 

Războiul României împotriva Rusiei nu era unul 
împotriva evreilor, ci avea ca miză 

deținerea Basarabiei, răpită de către ruși tot în 1940, 
iar deportările evreiești din 

108 

Ucraina vizau o populaţie ostilă armatei și 
administraţiei românești. Nu vom insista 

asupra acestei conspirații sioniste de culpabilizare a 
poporului român, vrem însă să 

amintim că principalul substrat al acesteia are două 
filoane centrale: ura evreiască 

tradițională împotriva românilor (care au încercat să se 
opună dominaţiei economice și 

sociale) și revendicarea de despăgubiri bănești sau 
imobiliare. 

Citatele de mai sus provin dintr-o lucrare cu circuit 
internaţional (Paul Johnson, O 


istorie a evreilor), însă în aceeași situație se găsesc și 


lucrările cu destinaţie exclusiv 

internă, așa cum este România ludaică a lui Teșu 
Solomovici. Aceasta, susținând 

ideea vinovăţiei românilor ca asasini ai evreilor prin 
participarea la Holocaust, și-a 

publicat uriașa lucrare pe banii Ministerului Cultelor și 
Culturii, minister patronat de 

filosemitul Răzvan Teodorescu. 

Trebuie spus pentru publicul larg că ministrul român al 
culturii Răzvan Teodorescu a 

funcţionat de la începutul anilor '90 ca vicepreședinte 
și președinte al Asociației de 

prietenie România-lsrael, organizaţie sionistă. 
Atitudinile sale recente atestă faptul că 

prietenia sa se îndreaptă de fapt numai către poporul 
israelian, românii fiindu-i 

neplăcuți. 

Jurnalul Naţional (ca aproape toată presa românescă) 
din mai 2002 titra: „Ministrul 

Culturii (Răzvan Teodorescu) consideră România 
părtașă la Holocaust”. Declaraţia a 

fost ocazionată de către dezaberile din Comisia 
juridică a Senatului privind adoptarea 

de către guvern a Ordonanţei de Urgenţă nr. 
31/28.03.2002 (semnată de primul ministru Adrian 
Năstase) prin care orice cetățean român urmează a fi 
condamnat la 5 

ani de închisoare dacă nu recunoaște existența 
Holocaustului împotriva evreilor: 

„Contestarea sau negarea în public a Holocaustului ori 
a efectelor acestuia se 


pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani și 


interzicerea unor drepturi” (articolul 6 

din Ordonanţa). 

Comisia juridică a Senatului ce a luat în dezbatere la 
începutul lui mai 2002 ordonanța 

guvernamentală în scopul transformării acesteia în 
lege, era compusă din 

reprezentanții partidului de guvernământ (P.S.D.), ai 
P.R.M., ai Partidului Liberal, în 

frunte cu Norica Nicolai, și ai P.D., prin evreul Petre 
Roman. De „cealaltă parte”, la 

discuții participa lobby-ul format de ministrul Răzvan 
Teodorescu și reprezentanții 

Federaţiei Comunităţilor Evreiești din România. În 
cadrul discuţiilor prelungite, 

reprezentanţii liberali au susţinut poziția P.R.M. în 
dezbaterea dacă România a 

participat sau nu la săvârșirea de atrocități împotriva 
evreilor. Norica Nicolai, 

susținută de ceilalţi liberali din comisie, a cerut chiar 
eliminarea articolului 6 din noua 

lege, argumentând că în baza lui ar putea fi trimiși la 
închisoare și cei care neagă 

existenţa Holocaustului în România. În replică, 
ministrul Răzvan Teodorescu atacă pe 

loc și susține că chiar dacă „România nu a cunoscut 
Holocaustul în interiorul 

graniţelor sale, dar a participat la Holocaust prin 
acțiunile îndreptate împotriva 

evreilor din teritoriile guvernate de ea: Bucovina, 
Transnistria și Basarabia”. Fiind și 

mai acuzatori, reprezentanții comunităţii evreiști din 


România (printre care și fostul 


ambasador la Berlin, Radu Cornea) le spun senatorilor 
români că „pogromul de la 

lași, când mii de evrei au fost împușcați într-o noapte”, 
tot Holocaust se numește. 

Discuţia a fost, finalmente, tranșată de senatorul 
P.R.M., Gheorghe Buzatu, care 

citând definţia dată de Dicţionarul Larousee pentru 
Holocaust: eliminarea evreilor de 

către naziști între 1939-1944 în ţările ocupate de 
trupele Reichului, conchide: 

„România n-a fost niciodată ocupată de Reich, dom'le”. 
109 

„Disputa l-a determinat pe ministrul Theodorescu, 
unul dintre părinţii ordonanţei 

[guvernamentale], să recunoască necesitatea 
introducerii definiției [Holocaustului] în 

text. 

«Credeam că e un lucru știut de toată lumea», s-a 
scuzat ministrul” (Jurnalul 

Naţional). 

Răzvan Teodorescu și-a dezvăluit involuntar realele 
intenţii ale demersurilor sale când 

a declarat, la scurt timp, că România trebuie să 
suporte consecințele participării la 

Holocaust, că „trebuie să răspundă pentru faptele 
sale”. 

Noi nu putem nega existenţa „Holocaustului”, dar nici 
nu o putem susține, dacă, așa 

cum remarca și dl. profesor Buzatu, acesta nu este 
definit din punct de vedere juridic. 

Etimologic holocaust-ul se traduce cu distrugerea 


totală. De aceea, în sensul strict al 


cuvântului, un holocaust real nu a existat, pentru că o 
mare parte dintre evreii 

europeni au supravieţuit războiului. Este, însă, la fel de 
adevărat că Germania nazistă 

concepea o «soluție finală», în ceea ce îi privea pe 
evrei, dar aceasta nu consta 

programatic în exterminarea acestora, Adolf Hitler 
intenţionând să-i deporteze și să-i 

exileze pe insula Madagascar, ceea ce emoţional și 
economic pentru evrei poate 

corespunde, într-adevăr, cu un adevărat Holocaust. 
Definiţia din Larousse, însă, face o 

referire explicită la exterminarea fizică a populaţiei 
evreiști. Totuși, în această situație 

s-a dovedit că s-a exagerat peste măsură. 

La început, despre „lagărul de exterminare” german de 
la Auschwitz s-a aruncat 

estimarea de 9 milioane de evrei uciși în genocidul. 
Ulterior lucrurile s-au oprit la 

patru milioane de victime, conform „raportului 
sovietic” considerat drept probă de 

către Tribunalul de la Nurenberg. Cercetările mai 
atente i-au făcut pe istorici să 

rectifice informația: 2 milioane se scria în 1974, 1,25 
milioane în 1985. 

Dar iată ce scria mai recent publicaţia franceză Le 
Monde, privind rezultatele 

cercetătorului Francois Bedarida: 

„În memoria colectivă s-a întipărit cifra de patru 
milioane (cea care, pe baza unui 

raport sovietic, figura până acum la Auschwitz pe 


monumentul ridicat în memoria 


victimelor nazismului) în timp ce la lerusalim muzeul 
Yad Vashem indică o cifră ce 

depășește foarte mult realitatea. 

Totuși, de la sfârșitul războiului, s-a pus pe lucru 
memoria savanților. Din aceste 

minuţioase și răbdătoare a rezultat că cifra de patru 
milioane, nesprijinindu-se pe nici 

o bază serioasă, nu putea fi reținută... Se ajunge la... 
un total coroborat asupra unui 

număr de victime oscilând între minimum 950.000 și 
maximum 1,2 milioane”. 

Rectificarea măsluirii istoriei a condus chiar la 
înlăturarea inscripției „cameră de 

gazare” de la lagărul de concentrare de la Dachau, 
înlocuindu-se cu alta care 

precizează că niciodată nu a funcționat așa ceva în acel 
loc. 

Termenul de Holocaust a fost pus în circulaţie de către 
evreul originar din România, 

Elie Wiesel, manager general al „industriei 
holocaustului”, prin cartea sa, Night 

(1985). 

110 

Atenţia acestuia către România sa îndreptat de la 
începutul anilor '90, când primul 

pretext i l-au oferit primul-ministru și președintele 
României de atunci. Astfel, evreul 

Petre Roman s-a apucat să declare în New Yok Times 
că în spatele conflictelor dintre 

maghiari și români din martie 1990 de la Târgul-Mureș 
se află și: „O reînviere a 


Gărzii de Fier, mișcare fascistă, antisemită... Manifeste 


ale Gărzii de Fier și ale 

organizației patronale Legiunea Arhanghelului Mihail 
au fost apariţii comune în 

ultimele luni în această regiune”. La rândul său 
președintele lon Iliescu, declară în 

același an că revolta tineretului împotriva regimului 
neo-comunist, din iunie 1990 din 

Piața Universităţii, aparține mișcării legionare. 
„Comisia parlamentară instituită ad hoc nu a găsit - 
însă - nici un amestec al legionarilor în înscenările 
sângeroase din 13- 

15 iunie de la București, după cum nici la Târgu Mureș 
nu a avut loc vreun amestec al 

legionarilor în acele întâmplări și nu a fost semnalat 
nici un manifest legionar” (Traian 

Golea). 

Campania din New York Times continuă însă. Rabinul 
Șef al României, Moses 

Rosen, intră în hora minciunii și publică la | iulie 1991 
în cotidianul american 

următorul text: 

„Numărul morţilor a ajuns la 400.000, despre care noi 
nu am putut vorbi până acum 

decât în străinătate sau aici numai între noi. Ei au 
pierit și nouă ni s-a interzis să-i 

putem plânge” 

Și în prezent, mai multe plăci negre comemorative, 
amplasate în 1990 la intrarea în 

templul evreiesc Coral din București, evocă falsul 
participării României la Holocaust 

(„400.000 de Martiri Evrei din România”), fără ca 


autorităţile române să la vreo 


măsură constituţională faţă de acest grav afront penal 
(art. 168 Cod Penal) ce se 

pedepsește cu închisoarea. 

Că totul este o minciună au dovedit-o în bună măsură 
istoricii români, dar chiar și cei 

evrei. Așa cum am mai arătat, chiar Rabinul Șef al 
României din acea perioadă, 

Alexandru Șafran, mărturisește despre generozitatea 
românilor față de evrei. La 

Roma, în 1957, a fost publicat studiul Regional 
Development of the Jewish 

Population of România, avându-l ca autor și pe W. 
Filderman, președintele 

„Comunităţii Evreilor din România” în perioada 
războiului. La pagina 15, studiul 

reproduce o hartă a României, indicându-se teritoriile 
pierdute în anul 1940. Pe 

suprafața rămasă a României autorii studiului au scris: 
„Acest teritoriu a avut 312.972 

evrei în 1930. Până la sfârșitul războiului numărul lor a 
crescut la 355.972, adică cu 

13,7%”. Explicaţia constă în aceea că România a fost un 
spaţiu de refugiu pentru 

evreii din Polonia cucerită și din Ungaria hortistă. 

La rândul său, alt evreu, Matatias Carp, autor al lucrării 
Cartea Neagră, arată că ceea 

ce a declanșat „rebeliunea legionară” a fost consecinţa 
ațâţării de către evrei a 

mareșalului Antonescu. Totodată, în urma „rebeliunii”, 
cu toate eforturile depuse, nici 

un legionar nu a putut fi acuzat de a fi avut vreun 


conflict cu vreun evreu. 


Campania antiromână demarată de Moses Rosen în 
1990 era condusă însă, din spate, 

de sionistul Elie Wiesel, fapt ce face ca la 11 iulie 1991, 
în Senatul S.U.A. să fie 

introdusă o Rezoluţie care să condamne „resurecția 
antisemitismului în România... 

întrucât laureatul premiului Nobel și scriitor umanist 
Elie Wiesel recent a vizitat 

111 

România, țara sa de naștere, pentru a vedea și a 
mărturisi asupra acestor tendinţe 

antisemite” 

Elie Wiesel este fără îndoială principalul promotor al 
culpabilizării României de 

Holocaust. Lucrarea sa Noaptea (Night), tipărită în 
diverse versiuni și limbi, este 

apreciată ca fiind „creația unei fantezii bolnave ce a 
dăruit lumii o sumedenie de 

minciuni, scrise cu multă vervă în autobiografia sa...: că 
la Auschwitz și Buchemvald 

nemţii ardeau evreii de vii în focuri aprinse în șanțuri; 
că era un șanț de foc pentru 

adulți și altul pentru copii mici; că el a fost dus cu 
coloana victimelor la doi pași de 

marginea șanțului, de unde din ceva motiv misterios a 
fost dus înapoi la barăci; că a 

fost dus din nou cu coloana victimelor la doi pași de 
marginea șanțului etc.; că luni de 

zile pământul s-a cutremurat și coloane de sânge 
evreiesc ţâșneau din sol la Babi Yar, 

în Ucraina; că la Buchemvald erau uciși în fiecare zi 


10.000 de evrei, și el era 


totdeauna printre ultima sută la poarta morții, dar 
întotdeauna era cruțat din nu se știe 

ce motive. Că evreii transilvăneni, Elie Wiesel și tatăl 
său, au căzut sub ocupaţia 

maghiară în urma Dictatului de la Viena din 1940 și, 
deportați de către autoritățile 

maghiare (pe care el, cu rea-credință le numește 
«autorităţi române») au ajuns la 

Buchemvald...” (Traian Golea). 

Prin comparație cu minciuna lui Wiesel, iată relatarea 
unui alt evreu, din Transilvania, 

dr. Oliver Lusting: 

„În sudul Transilvaniei, sub regimul lui Antonescu, 
viaţa nici unui evreu nu a fost 

periclitată, în timp ce evreii din Cluj și Dej, din Oradea 
și Satu Mare, din toate orașele 

și satele Transilvaniei de nord (cedată ungurilor) au 
fost strânși toți până la ultimul 

bătrân, până la ultimul sugar, au fost mânațţi sub 
ameninţarea baionetelor hortyste spre 

crematoriile și camerele de gazare de la Auschivitz, 
evreii din Turda și Alba-lulia, din 

Arad și Timișoara (parte a Transilvaniei rămasă sub 
guvernarea română) nu au purtat 

nici măcar steaua galbenă! Mai mult, aceste orașe, ca 
de altfel orașele din întreaga 

Românie, au oferit adăpost sigur tuturor evreilor din 
nordul Transilvaniei -și chiar din 

orașele Ungariei - care au reușit să evadeze din 
ghetouri și să f ugă în România.” 

Sionismul oficial. Statul Israel este de fapt un parazit 


mondial. El supraviețuiește 


datorită unui puternic sprijin financiar și militar pe 
care îl obține prin evreii răspândiţi 

în întreaga lume de la statele în care aceștia au obținut 
un statut social și politic 

privilegiat. Rolul aplicării acestor programe aparține în 
primul rând sionismului, iar 

România are o puternică importanţă pentru evrei, 
deoarece, conform unei experienţe 

istorice consumate, poate fi cu ușurință acaparată 
economic și subordonată intereselor 

evreiești. 

O serie de fapte din ultimii ani, de la marea 
infracţionalitate economică până la 

spionajul total, demonstrează declanșarea unei noi 
acțiuni evreiești de tip sionist 

asupra României, între aceste strategii se 
preconizează și o eventuală neocolonizare a 

ţării, în care scop prioritară este masiva achiziţie 
mascată imobiliară și apoi funciară. 

În acest scop, în prezent, sioniștii activează prin toate 
mijloacele pentru a influenţa 

partidul de guvernământ pentru a fi schimbată 
Constituţia ţării și pentru a-i manipula 

pe specialiștii în drept ai acestui partid, însărcinaţi cu 
proiectul noii Constituţii. Unul 

dintre acești „specialiști”, om cu aplecare spre 
activitatea masonică, este sprijinit din 

umbră spre a deveni noul ministru al Justiţiei, așa cum 
a mai fost și într-o altă 

guvernare a actualei puteri. 

112 


Despre ofensiva sionistă, declanșată prin structurile la 


vedere în aprilie 2002, vom 

prelua însă informaţiile din publicaţia Federaţiei 
Comunităţilor Evreiești din România 

(«Realitatea Evreiască», nr. 162-163/2002), privind 
organizarea la 28 aprilie 2002 a 

primei adunări generale a Asociaţiei Sioniste din 
România, „după 54 de ani de la 

interzicerea acesteia”: 

„După o întrerupere îndelungată, o adunare sionistă 
de mare amploare! (se arată în 

periodicul evreiesc). A renăscut mișcarea sionistă din 
România de veche tradiție, dacă 

ne gândim la acţiunile celor din Moinești, Galaţi, care 
au luat drumul spre «Țara 

veche-nouă», chiar înainte de Congresul de la Basel, 
când s-au pus bazele sionismului 

politic de către Theodor Herzl. Este de subliniat că 
primele așezări [ale Israelului] au 

fost opera celor ce au făcut Aliya din România”. 

În continuare, Realitatea Evreiască subliniază că însuși 
imnul naţional al Israelului, 

adoptat în 1948, a fost inițial compus și cântat în casa 
bancherului evreu Mose 

Waldberf din lași. 

Deci, în ziua de 28 aprilie 2002, la Timișoara, „a 
renăscut” mișcarea sionistă din 

România. Printre organizatorii acestui „eveniment 
creator de istorie în viaţa evreiască 

din România”, adică reactivarea mișcării sioniste, 
remarcăm atât Mossad-ul (prin 

prezenţa lui Meir Rosen, fost ambasador al Israelului 


la Paris și Washington), cât și a 


guvernului israelian (prin Tova Friedel, de la Ministerul 
Absorbţiei). Cu ocazia 

acestui prim „congres” a fost ales președintele 
Asociaţiei Sioniste din România în 

persoana lui Tiberiu Roth (evreu khazar), au fost aleși 
delegaţii la Congresul Mondial 

Evreiesc și au fost numiţi cei care vor conduce 
sionismul în fiecare dintre orașele 

românești. Totodată a fost adoptat un prim program: 
activitate permanentă în filiale 

(!?), declanșarea unei propagande pro-Israel și 
întocmirea unei baze de date cu toţi 

oamenii pe care se poate baza mișcarea sionistă din 
România, în același timp, 

organizația evreiască de tineret Club Tnuat Aliya și-a 
asumat obligaţia racolării de noi 

oameni, să adune și să ofere informaţii, de a strânge 
legăturile cu Eret Israel și de a 

întării sionismul în România. 

Federaţia Comunităţilor Evreilor din România, 
prezentă la întrunire prin secretarul ei 

general, fostul securist evreu lulian Sorin, asigură 
Asociaţia Sionistă din România de 

sprijinul și contribuţia sa totală la reușita activităţii 
acesteia, adăugând că: 

„Este absolut necesar să găsim calea de a pătrunde în 
presa cotidiană și în periodicele 

din România pentru a face cunoscute ideile sioniste... 
în zilele noastre, orientarea 

sionistă are un vector de la care nu ne putem abate. 
Este vorba de a susţine prin toate 


mijloacele și în toate ocaziile cauza Statului Israel”, în 


același timp, recent alesul 

președinte al Asociaţiei Sioniste din România, Tiberiu 
Roth, arată: 

„Oricât de implicați am fi în societăţile în care trăim, 
oricât de loiali am fi ţărilor ai 

cărei cetățeni suntem, nu putem depăși emoția care 
ne cuprinde ori de câte ori se 

întâmplă ceva în Israel”. 

Rezultă limpede mesajul real al liderilor sioniști către 
activiștii din România: 

loialitatea fața de România nu primează, în timp ce 
interesele Israelului trebuie 

susținute permanent și prin orice mijloc, iar aceste 
mijloace, fiind nelimitate, pot 

atinge și aria criminalităţii. Ca dovadă că nu este nici o 
exagerare în această privință, 

113 

vom arăta una dintre rezoluţiile celui deal 23-lea 
Congres al Asociaţiei Sioniste 

Mondiale (Congresul Mondial Evreiesc): 

„Obligaţia colectivă a tuturor organizaţiilor sioniste din 
diversele ţări, de a ajuta statul 

evreu în orice circumstanţă, este imperativă, chiar 
dacă o atare atitudine intră în 

contradicţie cu autoritățile țărilor respective” (după 
Jerusalem Post, 17 august 1952). 

Sionism românesc anti-evreiesc. Un curent subteran 
mistico-religios, popular și 

mesianic, persistă de aproape o sută de ani printre 
creștinii ortodocși practicanți din 

România. Alimentat în perioada interbelică și de către 


profetul popular Petrache Lupu, 


căruia Moșul-Dumnezeu i-ar fi spus că „Dacia 
[România] va redeveni centrul spiritual 

al lumii!”, textul mesianic ce a lansat curentul mistic al 
„Noului pământ al 

făgăduinţei”, al „Noului lerusalim” sau al „noului Sion” 
este atribuit indianului Sundar 

Singh. Nici mai mult, nici mai puţin, acest mesaj divin, 
care a circulat destul de mult 

în mediile monahale, anunţa poporul român că va fi 
alesul lui Dumnezeu pe pământ, 

în locul nevrednicului popor evreu, iar România sau 
orașul București vor fi Noul 

lerusalim . 

lată fragmente din acest text, înainte de a fi alterat de 
sioniștii evrei: 

„Vestirea Noului lerusalim! 

Laudă, lerusalime, pe Domnul, laudă pe Dumnezeul 
tău, Sioane! 

(PSALMUL 147,1) 

Sa audă popoarele și limbile că vin cu Ierusalimul cel 
de Sus să-l așez pe pământ și să 

pun în mijlocul lui cele scrise în Carte. Vin să aleg iarăși 
lerusalimul... Duhurile lui 

Dumnezeu suflă peste pământ și cine se încumetă să- 
Mi tulbure planurile? Să vină să 

se lupte cu Mine, să vină să judece între Mine și via 
Mea... O Babiloane, cum ai căzut 

tu din cer, tu care ziceai că-ți vei așeza sălașul în 
muntele Meu cel sfânt. 

„„Scoală-te România Mea, ridica-te iubito, scutură-ţi 
jugul și vino spre mărire, o, 


cetatea lubirii Mele... O, că te-au înrobit străinii și te-au 


necinstit, că ţi-au făcut lege și 

te-au silit să te tai împrejur! O, România Mea, ţi se 
apropie ziua schimbării la faţă și 

vin să Mă sălășluiesc întru tine, că tu ești scaunul 
măririi Mele, tu ești lerusalimul 

gloriei Mele... și toate popoarele vor veni să te vadă, 
că porțile tale vor fi deschise zi 

și noapte... Vei fi Mie templu de mărire și te vei numi 
lerusalimul cel nou, că eu îţi 

dau nume nou, iubito, cetate iubită. 

Și voi ridica un om care va fi vrednic să la cinstea și 
binecuvântarea și puterea, și-l voi 

chema din Egipt, căci cei ce l-au înstrăinat și au vrut 
viaţa lui nu vor mai fi atunci. 

Căci Eu voi întinde mâna și voi lua din tine hrană și te 
vei duce apoi la fiul cel vândut 

și alungat și el va plânge și te va îmbrăţișa și te va iubi 
și va veni și-ţi va sluji ţie, că el 

este de la Mine și cine este cel ce se va ridica împotriva 
planurilor Mele cele din veac? 

„Și tu, România iubirii Mele, cetatea iubirii Mele, vei 
vedea pe cei ce veneau să te 

blesteme, căci vor lua calea lui Valaam, fiindcă tu ești 
binecuvântată și mare cu Mine, 

iubito, că de la naștere te-am iubit... Și se va cânta în 
tine cântare nouă și nimic 

necurat nu va mai intra în tine. O, România Mea iubită, 
ieși din Babilon, fugi de 

desfrânare și sfințește-te cu Mine ca să nu guști din 
pedeapsa Babilonului. 

114 


„„Și va izvori din tine râu de viață si voi așeza în 


mijlocul tău pomul vieții...lubiți 

căile Mele, înțelepţilor, că se coboară Dumnezeu peste 
cei slabi, ca să facă de rușine 

pe cei tari, că a ascuns Dumnezeu tainele Sale de 
înțelepţii pământului... 

România Mea, fiii tăi umblă pe căi deșarte; înțelepţii tăi 
dorm și se poticnesc; dreptul 

piere și nimeni nu ia aminte, și Domnul este străin la 
tine. Învăţătorii legii se poticnesc 

pe timp de zi și n-au putere să împartă viaţa de la 
Mine. De la mic până la mare iubesc 

calea pierzării și nimeni nu Mă mai are pe Mine. lată, 
vin cu văpaie, vin să scot răul 

din tine, vin să te curăţesc și să te înnoiesc, vin să fac 
centri noi și pământ nou, vin la 

tine, România Mea. Că Domnul întru tine binevoiește 
și se mărește, iată, sun din 

trâmbiţă, ridică-te, iubito, scutură ţărâna de pe tine, 
spală-te, România Mea, că 

Domnul se unește cu tine. lată, vin să-ţi despecetluiesc 
izvoarele, vin să-ţi descopăr 

fântânile, vin să-ţi deschid porţile, că cine te va iubi, 
după dreptate te va iubi, iubito. 

„Și voi ridica [din tine] un neam mare, un neam ales, o 
preoție sfântă și voi revărsa 

duhul mângâierii și al măririi peste fiii ascultării. 
România mea. lerusalimul măririi 

Mele, tu vei fi gloria Mea, iubito, și din tine va răsări 
peste popoare cântare nouă... 

Bucură-te Noule lerusalime, bucura-te România Mea, 
că iată, vine domnul la tine. 


Vom reproduce acum (așa cum a fost publicată în 


lucrarea Cucuveaua cu pene roșii) 

interceptarea unei discuții făcută de serviciile secrete 
românești cu câțiva ani înainte 

de răsturnarea regimului socialist (comunist) prin ceea 
ce s-a numit „revoluție”. Este 

vorba de discuţia avută între câţiva agenţi sioniști 
desfășurată în România cu oamenii 

lor de legătură: 

"Să nu uitaţi că pământul României a fost ales ca loc 
de pace pentru neamul lui 

Dumnezeu. Nimic nu este mai rău decât împlinirea 
acestei profeţii pentru copiii lui 

Israel. Tocmai de aceea trebuie să luptăm și să 
câştigăm pământul făgăduinţei... Noi 

stăm acum în umbră cu organizaţia noastră (secretă). 
Marile puteri nu mai pot face 

acum nici cel mai neînsemnat acord fără ca noi să 
luăm parte. Autoritatea va trece în 

stradă, adică într-un loc public, și noi ne-o vom însuși!”. 
Nu putem preciza dacă conținutul acestei interceptări 
se referă, așa cum încearcă să 

sugereze lucrarea mai sus amintită, la revolta populară 
din decembrie 1989 și la faptul 

că, cu această ocazie, puterea în statul român a fost 
acaparată de atunci („revoluţia 

furată”, cum s-a spus) de către un grup de agenți 
străini, masoni și evrei, dar știm că 

textul profeţiei despre România și orașul București ca 
Nou lerusalim a fost publicat în 

1933, cu esenţiala modificare [deci fals intelectual și 
moral] că neamul lui Dumnezeu 


sunt evreii, ci nu românii, rolul românilor fiind acela de 


a-i primi pe evrei în ţara lor 

ca pe un neam sfânt, menit a conduce România. 
Mossad-ul și sionismul politico-economic. Peripeţiile 
cu serviciile secrete israeliene a 

doi soţi evrei, cetățeni britanici, sunt foarte elocvente 
pentru modul de acţiune în 

întreaga lume a Mossad-ului, și pe noi ne interesează 
pentru a ne putea face o imagine 

asupra a ceea ce se întâmplă și în România, și pentru a 
înțelege astfel într-o lumină 

mai clară semnificația capitolelor următoare. 

Irvin Silverman era un tânăr cetățean britanic angajat 
ca funcţionar în Biroul 

Amiralității Britanice care coordona informaţiile din 
Orientul Mijlociu primite prin 

satelit, prin semnale și resurse umane . Irvin era evreu 
și într-o vreme, prin perioada 

115 

studenției, se gândise serios să emigreze în Israel. El și 
soţia lui, Rachel (Rașela), 

discutau adesea această posibilitate ca o eventualitate 
după ieșirea la pensie. 

Evreul Irvin Silverman nu vedea nici un conflict între 
loialitatea pe care o jurase 

coroanei britanice și „loialitatea sa emoțională” faţă de 
Israel, pentru că politica 

externă britanică, ca și cea a S.U.A., sunt favorabile 
Israelului. Pe Irvin îl deranja însă 

să vadă documente informative conţinând informații 
care, după părerea lui, ar fi 

trebuit să fie aduse la cunoștința ambasadei 


israeliene, că purtau restricţia ca 


informațiile să nu fie dezvăluite nici unui alt stat. 

La câțiva ani după ce Irvin se angajase în slujba 
guvernului britanic, el și Rașela l-au 

cunoscut pe Haim Hammes, la un dineu de caritate 
organizat spre a colecta fonduri 

destinate finanţării proiectelor de recolonizare a 
Israelului. Haim Hammer era un 

simpatic om de afaceri israelian cam de aceeași vârstă 
cu Irvin și cu Rașela și în 

curând au devenit buni prieteni. Nu putem să nu ne 
gândim, când narăm această 

poveste de spionaj, la sumedenia de oameni de afaceri 
israelieni „simpatici” care s-au 

adăpostit în România, personaje asemănătoare lui 
Haim Hammer. 

Haim le telefona soţilor Silverman de fiecare dată când 
venea în vizită la Londra. Lui 

Irvin și Rașelei le plăcea în special să-l asculte descriind 
viaţa din Israel. Într-o seară, 

Haim s-a plâns celor doi evrei britanici că, deși 
guvernul britanic acţiona pe o „linie 

pozitivă”, Ministerul de Externe al Marii Britanii avea o 
poziție mai puţin 

binevoitoare la nivel de lucru și, de multe ori, nu 
transmitea guvernului israelian 

informații de foarte mare importanţă. Când Irvin l-a 
întrebat cum putea ști un om de 

afaceri ce anume privea guvernul tării lui și ce nu, 
Haim a răspuns că, pe lângă 

activităţile lui de afaceri, mai era și reprezentantul unui 
grup de cetăţeni israelieni 


particulari răspândiţi prin întreaga lume, care îi ajuta 


pe evrei și Israelul în lupta lor 

sionistă. l-a asigurat pe soţii Silverman că știa într- 
adevăr dacă guvernul israelian afla 

sau nu câte o informaţie. Apoi i-a sugerat lui Silverman 
că ar putea să-i verifice 

afirmaţiile, descriindu-i unele informaţii sensibile, 
astfel încât el, Haim, să determine 

dacă acestea fuseseră sau nu aduse la cunoștința 
guvernului israelian. 

Soții Silverman, fascinaţi de noua descoperire despre 
prietenul lor, că acesta este 

agent secret israelian, i-au pus multe întrebări și toţi 
trei au discutat până noaptea 

târziu despre speranţele Israelului și angajarea 
neabătută a multor grupări politice 

arabe în slujba distrugerii totale a naţiunii evreiești. Cu 
cât vorbeau mai mult, cu atât 

Irvin Silverman tindea să accepte încercarea la care îl 
provocase Haim, dorind să 

corecteze faptul că multe date informative pe care le 
vedea trecând pe la biroul lui nu 

erau transmise guvernului israelian. 

În următoarele câteva săptămâni, Irvin a cules și a 
discutat mai multe informații cu 

Haim. Soții Silverman nu s-au gândit o clipă la faptul ca 
ceea ce au făcut în continuare 

pentru Haim s-ar putea numi trădare, faptul că Irvin i-a 
dat cu regularitate copii după 

documente secrete, pe care Haim urma să le 
transmită ofițerilor de resort din guvernul 

israelian. Mai mult, în mintea celor doi soți evrei, Irvin 


și Rachel, trădătorii erau 


„birocraţii anti-israelieni” din Ministerul de Externe 
britanic, prin faptul că nu 

susțineau o politică externă britanică radical pro- 
israeliană. 

În lunile ulterioare recrutării lui Irvin, el și Rachel au 
comentat, în discuţiile lor 

personale, că oferta lui Haim de a le plăti informațiile 
sustrase nu jucase nici un rol în 

116 

decizia lor de a ajuta Israelul. Totuși recompensele au 
ajutat să se acumuleze în scurt 

timp un fond care i-a dat lui Rașelei posibilitatea de a 
pune bazele următoarei 

generaţii a familiei Silverman. 

După nașterea copilului, soții Silverman au început să 
devină tot mai dependenţi de 

plăţile lui Haim, pentru cheltuieli pe care ajunseseră să 
le considere strict necesare. 

Când Rachel și-a exprimat îngrijorarea în legătura cu 
ceea ce s-ar fi putut întâmpla 

dacă Irvin era prins furând documente, Haim i-a 
asigurat că guvernul israelian 1-ar fi 

ajutat să nu fie pus sub acuzare. Pentru a le îndepărta 
temerile, le-a dat instrucţiuni 

detaliate asupra modului cum să se adreseze 
ambasadei israeliene din Londra, la 

primul semn că îi suspectează cineva. Haim le-a 
garantat că, în caz de necesitate, 

guvernul israelian avea să ajute toată familia să 
părăsească pe ascuns Anglia și să vină 

în Israel, unde urmau să fie primiţi ca eroi ai naţiunii 


evreiești. 


Povestea s-a terminat prost pentru cei doi soți evrei, 
cetățeni britanici. După patru ani 

de spionaj, într-o zi au fost căutați de serviciile secrete 
de contraspionaj englezești, 

M16, dar nu au fost niciodată puși sub acuzație sau 
condamnaţi. În schimb, Irvin 

Silverman a fost concediat din slujba guvernului 
britanic, iar ambasada Israelului la 

Londra a negat orice implicare, oficial susținându-se 
varianta că Haim Hammer, care 

a dispărut, s-ar fi numit de fapt Rashid Yasin, fiind 
probabil agent de informaţii sirian. 

În lucrarea Cercul Spionilor Personali, apărută sub 
semnătura lui Mack Jefferson în 

1996, în care este relatată istoria soților Silverman, se 
precizează însă: „Soții 

Silverman cred și acum că au spionat pentru Israel, iar 
afirmaţia că Haim ar fi fost 

spion sirian nu fusese decât o stratagema inspirată de 
Mossad pentru a le ascunde 

englezilor activităţile israeliene de spionaj din Marea 
Britanie. Ei se consideră cetățeni 

evrei, a căror reputaţie și viitor economic au fost 
sacrificate pe câmpul de lupta al 

culegerii informaţiilor.” 

Pentru noi este mai puțin important dacă soții 
Silverman au furnizat informații 

Mossad-ului sau nu, cât faptul că ei erau conștienți și 
mândri că fac acest lucru, că își 

fac un titlu de glorie din acest fapt, considerându-se în 
primul rând „cetățeni evrei” și 


nu cetățeni britanici, ceea ce sunt de fapt, ca și când ar 


exista o cetățenie evreiască 

mondială care să justifice trădarea fără rezerve a 
oricărui stat din lume care îi 

adăpostește și îi hrănește pe evrei. Contează iarăși că 
aceasta este o atitudine 

cvasigenerală a evreilor din întreaga lume, inclusiv din 
România, iar serviciile de 

spionaj israeliene, în frunte cu Mossad-ul, nu au nici 
cea mai mică rezervă să îi 

folosească la maximum, tot așa cum nu au scrupule să 
folosească cele mai murdare 

metode în atingerea propriilor scopuri, Mossad-ul 
încălcând toate legile ţărilor în care 

acționează, inclusiv ale celor considerate prietene, 
apelând chiar și la crimă, ceea ce i a făcut detestabili 
pentru celelalte servicii secrete, chiar și pentru C.I.A., 
agenția 

S.U.A. (cel mai bun prieten al Israelului), care și-a 
manifestat nu o dată aversiunea 


față de Mossad și de metodele folosite de acesta. 


Sub semnul curcubeului 

Intrarea în NATO a României 

117 

22 NOIEMBRIE 2002 a însemnat pentru România data 
angajării totale pe drumul 

politic și militar al S.U.A. Vizita președintelui american 
la București, George W. Bush 

(junior) a însemnat, de aceea, mai mult decât 
alăturarea României de Alianţa 

americană a NATO. Prezenţa sa a însemnat predarea 
necondiționată a României către 


politica sionistă a Statelor Unite ale Americii. 


lată cum relata președintele român, lon Iliescu, acea zi: 
„Pe 22 noiembrie, ne-am 

întors la București [de la „Summit-ul” de la Praga - 
n.n.]. A doua zi, capitala ţării 

primește vizita președintelui S.U.A., George W. Bush. 
Este o zi ploioasă, așa cum se 

prognozase. «Nu ne sperie ploaia, venim!», declara 
președintele Bush, la Praga, în 

convorbirea pe care am avut-o. Un curcubeu care a 
răsărit peste capitală în timpul 

mitingului și pe care înaltul oaspete l-a semnalat ca pe 
un veritabil simbol... a făcut ca 

ploaia și rafalele de vânt să fie mai puţin luate în 
seamă. Am deschis mitingul din 

Piața Revoluţiei, spunând: «Domnule Președinte, nu 
am reușit să influențăm natura și 

să evităm ploaia... Românii și-au dorit să fie partenerii 
Americii. Astăzi li se 

împlinește un vis și un ideal, grație și dumneavoastră, 
domnule președinte Bush.» 

Faptul că nu numai președintele Bush a acordat o 
valoare simbolică curcubeului ce 

apăruse în timpul ploii și vântului deasupra mitingului 
de la București, ci și 

președintele român Iliescu, o dovedește chiar lucrarea 
din care am citat (lon Iliescu, 

Integrare și Globalizare. Viziune Românească, 
București 2003), a cărei copertă 

plasează globul pământesc peste un curcubeu cosmic. 
Cert este că, în numai câteva 

luni, România a intrat în război împotriva Irakului, 


alături de S.U.A. și Marea 


Britanic, fără a fi membră NATO, fără ca acest război 
să fie unul al Alianţei militare 

Atlantice, împotriva voinței Europei și a Organizaţiei 
Naţiunilor Unite, care nu au 

aprobat războiul. 

Vom încerca să descoperim ce „valoare simbolică” 
poate avea curcubeul, atât în lume, 

cât și la români, dar mai întâi trebuie să știm mai 
multe despre miza războaielor din 

Golful Persic (și Irakul) și despre fața nevăzută a 
președintelui Bush. 

Pentru aflarea mizei reale a războaielor repetate din 
Golf, cei mai buni analiști s-au 

dovedit a fi cei francezi. lată ce arăta Le Figaro (din 5 
noiembrie 1990, sub semnătura 

lui Alain Peyrefitte), privind declanșarea în 1991 a 
războiului împotriva Irakului: 

„Două puternice grupuri de presiune au împins Statele 
Unite la declanșarea 

conflictului. 

- Lobby-ul evreiesc, deoarece eliminarea lui Sadam 
Hussein înlătură ameninţarea 

celei mai puternice ţări arabe... Evreii americani joacă 
în sistemul mediatic de dincolo 

de Atlantic un rol esenţial. Compromisul permanent 
între Președinte și Congres 

conduce Casa Albă să ţină seama foarte mult de 
insistenţele lor. 

- Lobby-ul afacerilor... a ajuns să creadă că războiul 
putea relansa economia. Al 

doilea război mondial și enormele comenzi pe care le- 


a adus Statelor Unite, nu a pus 


el oare capăt crizei din 1929 din care nu ieșiseră cu 
adevărat? Războiul din Coreea nu 

a provocat el un nou boom? Blagoslovitul război care 
ar readuce prosperitatea în 

America...” 

118 

Că Israelul, în interesul său geo-strategic, se străduie 
de mulți ani să implice statele 

lumii, în primul rând S.U.A. (primul stat sionist al lumii), 
într-un război de distrugere 

a Irakului, este dovedit de adoptarea „Planurilor 
Strategice ale Israelului pentru anii 

'80” de către Organizaţia Mondială Sionistă, în care se 
regăsește următorul pasaj: 

„Bogat în petrol și dat pradă luptelor intestine, Irakul 
este pe linia de ţintă israeliană. 

Distrugerea sa ar fi, pentru noi, mai importantă decât 
cea a Siriei, căci el este cel care 

reprezintă, pe termen scurt, cea mai serioasă 
ameninţare pentru Israel” (după 

periodicul israelian Kivounim, lerusalim, nr.14, 
februarie 1982). 

„Nu lipsesc exemplele când lobby-ul israeliano-sionist 
a reușit să impună Statelor 

Unite o atitudine contrară intereselor americane, dar 
utilă politicii Israelului” - scria la 

rândul său Roger Garauday. lată câteva exemple. 
Președintele Comisiei de Politică 

Externă a Senatului S.U.A., senatorul Fullbright, a decis 
să-i aducă pe principalii 

conducători sioniști în fața unui comitet care a scos la 


lumina zilei activităţile lor 


subterane. El a rezumat rezultatele anchetei într-un 
interviu...: «Israelienii controlează 

politica Congresului și Senatului»... La alegerile 
următoare, Fullbright avea să-și 

piardă locul de senator... 

În cartea sa, They dare to speak out, Paul Findley, care 
a fost, timp de 22 de ani, 

deputat în Congresul S.U.A., descrie modul actual de 
funcţionare al lobby-ului sionist 

și puterea sa. Această adevărată «sucursală a 
guvernului israelian» controlează 

Congresul și Senatul, Președinția, Departamentul de 
Stat și Pentagonul, ca și 

mijloacele mas-media, și își exercită influenţa în 
Universități, ca și în sânul 

Bisericilor... 

În fiecare an, oricare ar fi restricţiile pentru toate 
celelalte capitole ale bugetului, 

creditele pentru Israel sunt tot mai mari. Spionajul 
funcționează de așa manieră încât 

dosarele cele mai secrete sunt în mâinile guvernului 
israelian... 

Adlai Stevenson [fost candidat la președinția S.U.A], 
reamintind că 43% din ajutorul 

extern american este destinat Israelului (3 milioane de 
locuitori), în detrimentul a 3 

miliarde de locuitori înfometați ai globului, 
concluziona: «Primul ministru al 

Israelului are mai multă influență asupra politicii 
externe a S.U.A. în Orientul mijlociu 

decât are în propria sa țară»... 


Toate mijloacele sunt bune pentru lobby-ul sionist [în 


S.U.A.]. De la presiunea 

financiară la șantajul moral, trecând prin boicotul 
mijloacelor media și al editorilor și 

prin ameninţarea cu moartea. Congresmanul Paul 
Finley concluziona: 

«Oricine critică politica Israelului trebuie să se aștepte 
la dureroase și neîncetate 

represalii și chiar la pierderea mijloacelor sale de 
existenţă, prin presiunile lobby-ului 

israelian. Președintele se teme de el. Congresul 
cedează tuturor exigenţelor sale. Cele 

mai prestigioase universități au grijă să îndepărteze 
din programele lor tot ceea ce i se 

opune...» 

Anticipând genial ceea ce avea să se întâmple în anul 
2003, când două puternice state 

europene, Germania și Franţa, s-au opus implicării 
militare a NATO (ale cărei 

membre erau) în noul război asupra Irakului, francezul 
Michel Bugnon-Mordant 

publica în Elveţia, în anul 1997, următoarea analiză: 
119 

În ianuarie 1994 Statele Unite ale Americii au făcut să 
fie acceptată ideea unei lărgiri 

a NATO către ţările Europei de Est, inclusiv România. 
Strategia era impusă de 

necesitatea ca S.U.A. să își găsească noi sateliți militari 
cu care eventual să poată 

contracara o centrifugare a altor puteri militare 
(europene) de către centrul militar 

american sionist. Primul pas fusese făcut după primul 


război din Golf, din 1990. 


Astfel, Reuniunea NATO a Consiliului ministerial din 
decembrie 1992, redefinește 

Alianţa Atlantică ca pe „un instrument pentru 
schimbarea Europei în ansamblu”. 

Planul fusese pus în mișcare - după cum arată 
Bugnon-Mordant - de către strategii 

americani evrei, amiralul Jeremia și sionistul Paul 
Wolfowitz (actualmente adjunct al 

șefului Pentagonului), care au dorit „excluderea cu 
orice preţ a apariţiei unei puteri 

susceptibile de a rivaliza cu unica superputere actuală. 
De aceea s-a prevăzut crearea 

unei «forțe de reacţie rapidă» ale cărei structuri să 
permită un grad mai mare de 

integrare decât însăși NATO... Schimbările cruciale ce 
au intervenit de la prăbușirea 

lagărului comunist i-au incitat pe americani să-și 
continue avantajul. Adaptarea 

efortului de apărare la contextul astfel creat, 
menţinerea supremaţiei lor politice și 

militare în lume constituie două priorități. Războiul 
rece fiind încheiat, este potrivit să 

se păstreze un dezechilibru vizând să împiedice 
nașterea unei puteri rivale. Rapoartele 

prezentate președintelui Bush [tatăl actualului 
președinte] de Pentagon în 1992, cel al 

lui Paul Wolfowitz [evreu sionist] și ce al amiralului 
Jeremia sunt perfect explicite în 

ceea ce privește obiectivul vizat: extinderea 
hegemoniei Statelor Unite asupra 

întregului glob prin toate mijloacele militare, culturale, 


politice și economice 


necesare. 
A doua miză a războiului asupra Irakului este evident 
petrolul. În acest sens, M. 

Bugnon-Mordant, arăta că între 1953-1990, toți 
secretarii de stat americani au fost, 

direct sau indirect, legaţi de marile societăţi petroliere 
(reproducem numai câteva 

exemple: J.F. Dulles - Standard Oil și Fundaţia 
Rockefeller, evreul Henry Kissinger - 

Council of Foreign Relations Rockefeller Brothers 
Fund; Cyrus Vance - Rockefeller 

Foundation și Comisia Trilaterală; Alexander Haig - 
director la Chase Manhattan 

Bank; George Schultz -Berchtel Corporation și Gulf Oil; 
James Baker - Exxon, Mobil 

Oil și Standard Oil), „înainte de toate, ofensiva anti- 
irakiană trebuie plasată în 

perspectiva mai largă a luptei pentru păstrarea 
dreptului occidental - în esență 

american - asupra acestei materii prime, care este 
petrolul. Unul dintre mijloacele cele 

mai eficiente de spoliere a lumii a treia este ilustrat de 
această acaparare a materiilor 

sale prime... 

Pe 6 octombrie 1973, Siria și Egiptul lansează o 
ofensivă generală împotriva 

Israelului, iar a doua zi, Irakul naţionalizează Exxon și 
Mobil Oil, companii americane 

implantate pe teritoriul său. S.U.A. răspund printr-un 
embargou împotriva Irakului la 

care Franţa refuză să se alăture. În fața țărilor arabe 


care din acel moment înclină spre 


orbita americană (Egiptul, Siria) și în faţa agresivității 
Israelului, Irakul alege „fuga 

înainte” care îl conduce la o formă de izolaţionism, 
între timp, dependenţa Statelor 

Unite de petrolul din Golf le împinge să vrea să 
domine mai ferm regiunea... 

[Legat de primul război asupra Irakului, din 1990,] 
fostul președinte Richard Nixon 

[marioneta politică a evreului Henry Kissinger] preciza: 
„Nu mergem acolo să apărăm democraţia fiindcă 
Kuweitul nu este o țară democratică 

și nici nu se află așa ceva în regiune. Nu mergem acolo 
ca să răsturnăm o dictatură, 

fiindcă în acest caz n-am mai fi aliați cu Siria. Nu 
mergem acolo pentru a apăra 

120 

legalitatea internaţională. Mergem acolo, și trebuie să 
mergem, fiindcă nu permitem 

să fie atinse interesele noastre vitale”. 

Legat de obiectivul geostrategic al războiului împotriva 
Irakului, Bugnon-Mordant 

arăta că Irakul, care a naționalizat companiile 
petroliere americane, întărit din punct 

de vedere militar și politic de războiul împotriva 
Iranului, ameninţa să devină o mare 

putere regională, principal pericol la adresa Israelului: 
„Faţă de apariţia unei noi ordini mondiale desemnate 
de Washington, independenţa 

irakiană era percepută ca intolerabilă. Ocupaţi cu 
reinstaurarea unei ordini coloniale 

altădată dirijată de britanici, Statele Unite s-au trezit 


confruntate cu o naţiune capabilă 


să strice jocurile... 

În sfârșit, permiţând Israelului să-și întărească poziţia 
hegemonică în zonă, Statele 

Unite făceau rău Europei, deteriorând relaţiile dintre 
aceasta și țările arabe. Ele 

dădeau o dublă lovitură, strivind din fașă noua 
veleitate a lumii arabe de a-și realiza 

unitatea, murdărind în același timp în mod durabil 
imaginea Europei, în special a 

Franţei, în ochii țărilor arabe. 

De fapt, nu numai că țările europene au fost trimise 
acasă după război fără a obţine cel 

mai mic avantaj, dar au mai și fost excluse de la toate 
tranzacţiile ce aveau să urmeze. 

Noua ordine mondială apărută din războiul din Golf 
[după 1991] a fost instaurată sub 

conducerea exclusivă a Statelor Unite, fără ca ţările 
europene să aibă vreun cuvânt de 

spus. A fost restaurată vechea ordine colonială.” 

* 

Prezentând „Războiul din Golf și manipularea 
spiritelor” (prin mass-media, Michel 

Bugnon-Mordant arată că Irakul revendicase Kuweitul 
încă din anii treizeci, căci 

granițele statelor arabe din secolul XX au fost fixate în 
funcție de interesele 

particulare ale Statelor Unite și ale Marii Britanii. Apoi, 
„atât petrolul, cât și voință 

Israelului au jucat un rol primordial în decizia 
administraţiei Bush de a declanșa un 

conflict. Mai mult decât atât, creșterea puterii în 


regiune a Irakului, capabilă virtual să 


contracareze planurile americano-israeliene în acest 
loc al lumii, a apărut 

insuportabilă Washingtonului. De unde și campaniile 
de presă incendiare atât în 

Statele Unite, cât și în Israel, reluate și susținute de 
toate marile mijloace mass-media 

europene... 

Nu s-a precizat nimic despre cererile presante 
prezentate Kuweitului de către Irak, 

cereri respinse de fiecare dată ca fiind nefondate... în 
realitate, Statele Unite au vrut 

acest război și l-au provocat. Cum se explică altfel 
intransigenţa nejustificată de care a 

dat dovadă George Bush (tatăl) faţă de cererile lui 
Saddam Hussein din august 1990 

până în februarie 1991? Bagdadul a emis nu mai puţin 
de șase propuneri de pace, 

toate admițând retragerea irakiană din Kuweit... În 
fine, la 26 februarie 1991, Irakul 

accepta să se retragă necondiționat din Kuweit. La 
fiecare dintre aceste cereri, 

președintele Bush a răspuns printr-un refuz categoric. 
Minciunile, falsificările, manipulările de fapte operate 
de presa scrisă, televiziunea și 

radioul de dincolo de Atlantic în timpul conflictului - 
sprijinite fără restricţii de presa 

oligarhică mondială - sunt nenumărate. Avem cu toții 
încă în minte invențiile 

121 

referitoare la „extraordinara” putere a artileriei 
irakiene, la Irak ca „a patra armată din 


lume”, la „mărturiile spontane” despre jafurile 


soldaţilor irakieni în Kuweit, dintre 

care cea mai emoţionantă a fost cea a unei fete din 
popor ce s-a dovedit ulterior a fi 

fiica ambasadorului Kuweitului la Washington. Să mai 
adăugăm un alt fapt deosebit 

de grav și de sinistru augur: reportajul televizat 
arătând cum soldaţii irakieni 

deconectau incubatoarele dintr-o maternitate din 
Kuweit, provocând moartea tuturor 

noilor născuţi urma să se dovedească a nu fi altceva 
decât un „produs” comandat de 

autoritățile kuweitiene și fabricat de o societate de 
comunicaţii americană, în vederea 

condiționării opiniei internaționale. 

Referitor la lobby-ul sionist ce este determinant 
asupra factorilor de decizie ai S.U.A. 

se impune a fi relevată radiografia rezultată din 
emisiunea „Arena” din 23 martie 2003 

de la BBC. Elementul religios reprezintă discursul 
preponderent al camarilei de la 

Casa Albă, îndeosebi al președintele George W. Bush 
(junior), iar direcţia aceasta a 

fost impusă de către Carl Rove, actualul său consilier 
politic. Acesta este comparat cu 

ideologul propagandei naziste („un Goebbels al 
Americii”) și este considerat, de unii, 

„creierul” administraţiei Bush. 

„Probabil că n-a mai existat niciodată până acum la 
Casa Albă un consilier 

prezidențial atât de important și de influent precum 
Carl Rove -scria Times. Rove a 


fost șeful campaniei electorale a președintelui Bush și 


a avut intuiţia de a aduna, într un singur electorat, pe 
credincioșii ferventi ai diverselor biserici evanghelice și 
pe 

reprezentanţii marilor firme texane din domeniul 
exploatării petrolului”. 

Rove și Bush sunt conectaţi prin mii de fire la aceste 
cercuri creștine 

„fundamentaliste” ce au o expresie politică în „Cristian 
Coalition” în cadrul cărei 

acționează cu maximă eficiență comunitatea 
creștinilor sioniști. Afirmând că respectă 

litera Scripturii, ei consideră că Israelul este poporul 
ales de Dumnezeu. Concluzia 

imediată este ca Israelul trebuie sprijinit de creștinii 
din întreaga lume, acum și 

întotdeauna. Un exponent al acestui curent este 
postul de radio american Prietenii 

Israelului, extrem de activ și audiat. Interpretând în fel 
și chip textele VECHIULUI 

TESTAMENT, postul susține interesele israeliene în 
Orientul Apropiat, motivând 

religios evenimentele politice și militare actuale. 
Același limbaj religios este folosit, abuziv, în primul 
rând de către intelectualii evrei 

ce au sprijinit candidatura lui George Bush Jr, în primul 
rând de către Paul Wolfowitz, 

actualul adjunct al ministrului Apărării. Evreul 
Wolfowitz este în materie de politică 

militară ceea ce este Rove în materie de politică 
internă și strategie electorală. 

Wolfowitz a elaborat încă din 1992 un „studiu de 


apărare” ce a devenit actuala politică 


a președintelui Bush. Potrivit acestui studiu, 
Pentagonul trebuie să impună „o nouă 

ordine mondială”, în care S.U.A. să fie puterea de 
necontestat a lumii și să descurajeze 

orice competiţie venită din partea unor state pecum 
Germania sau Japonia, în studiul 

lui Wolfowitz apărea și ideea atacului preventiv, recent 
aplicată asupra Irakului, fapt 

ce a adus un incontestabil avantaj geo-strategic 
Israelului. 

Cu câţiva ani înainte de a veni la putere alături de 
președintele Bush, Wolfowitz a 

creat un așa-zis „Grup de analiză militară” (numit 
Project for New American Century) 

împreună cu actualul vicepreședinte Dick Cheney și cu 
un fost subsecretar de stat din 

Ministerul Apărării, Richard Pearl. În anul 2000 acest 
Grup de puternică culoare 

sionistă redacta o analiză în care spunea că S.U.A. 
trebuie să se asigure că, în secolul 

122 

XXI, deține supremaţia militară în lume, dar că pentru 
aceasta ar fi fost nevoie de un 

„eveniment catalizator, de o catastrofa de proporțiile 
actului de la Pearl Harbor, ce a 

decis intrarea Americii în cel de-al II-lea război 
mondial”. Evenimentul s-a produs, ca 

prin minune, la 11 septembrie 2001 prin atacul terorist 
din S.U.A. Apare curios că 

Mossad-ul știa despre atentat, iar aproape toți cei circa 
6000 de evrei americani care 


lucrau la World Trade Center (zgârie-norii Gemeni) au 


întârziat în acea zi la serviciu, 

scăpând astfel nevătămați. 

Francezul Thierry Meyssan, în lucrarea sa, 11 
Septembrie 2001-Terifianta Impostură, 

demonstrează că adevărata miză a „atentatului” a fost 
cea mai puternică lovitură 

bursieră din istoria S.U.A., iar că beneficiarii acestei 
lovituri sunt cu totul alţii decât 

cei ce au fost ulterior acuzaţi (lumea musulmană în 
general). Mai mult, Paul 

Wolfowitz personal a fost cel ce a coordonat cu 
duritate activitatea serviciilor secrete 

americane pentru a ascunde o serie de fapte opiniei 
publice și pentru a putea prezenta 

ca real fabricatul oficial privind „actul terorist” de la 11 
septembrie. Astfel, F.B.I. a 

impus companiilor aeriene să nu comunice cu presa, 
ascunzându-se astfel că teroriștii 

anunţaţi de oficiali nici nu s-au aflat în avioanele 
prăbușite. Tot F.B.I.-ui a confiscat 

ziariștilor ore întregi de peliculă video ce au înregistrat 
evenimentele, conţinutul 

acestora rămânând secret. 

„Urmarea atentatului - concluziona postul B.B.C. - a 
fost că America a atacat 

Afganistanul, apoi Irakul. Nu se știe cui îi vine rândul și 
când”. A început instalarea 

efectivă a Noii Ordini Mondiale, la cârma acesteia 
aflându-se în faţă S.U.A., iar în 

spate evreii sioniști, precum Wolfowitz și echipa sa (D. 
Rumsfeld, R. Pearl și alți). 


Chiar și administraţia militară a Irakului, după război, a 


fost stabilită tot de către 

„strategul” evreu de la Pentagon. Secondat de foști șefi 
de la C.I.A. sau de consilieri 

evrei americani (circa 30 de „ofiţeri în rezervă, 
funcţionari și experţi”), șeful noii 

administrații a Irakului (reprezentanţă a Pentagonului 
numită ipocrit Oficiul pentru 

Reconstrucţie și Asistentă Umanitară) a fost favoritul 
lui Wolfowitz, respectiv 

generalul scos de la naftalină Jay Garner, ale cărui 
nume și prenume îl indică a fi tot 

evreu (Jay este un nume răspândit printre evreii 
americani; a se vedea Jay Pritzker, 

evreul care a vrut să preia în 1997 Hotelul București, 
împreună cu israelianul Sammy 

Ofer). Ținta lui Garner: petrolul irakian. La scurt timp, 
Garner a fost înlocuit de evreul 

sionist Paul Brener, prezent de la început în oculta 
Rumsfeld-Wolfowitz. 

Ocuparea Irakului i-au adus administraţiei americane, 
controlul asupra unor uriașe 

rezerve petroliere, situate pe locul doi ca mărime în 
lume. României, coparticipantă 

alături de S.U.A., nu i-a adus nimic, deși în momentul 
angajării ţării, premierul 

Năstase afirma că trebuie să luptăm împotriva Irakului 
pentru a recupera datoria 

acestuia de 1,7 miliarde de dolari față de România. 
Cacialmaua s-a dovedit curând, 

căci administraţia americană a Irakului, interesată în 
profitul personal la resurselor 


acestuia, a hotărât anularea datoriilor externe 


irakiene. Oricum, în curând, deși 

războiul s-a încheiat, în România vor fi amplasate 
numeroase trupe americane, 

dislocate din alte părţi ale lumii. Acești soldaţi 
americani sunt disculpaţi, prin acordul 

semnat de premierul Adrian Năstase, de orice 
răspundere, până și în fața Curţii Penale 
Internaţionale, pentru fapte ce le-ar putea comite pe 
teritoriul românesc: crime, jafuri, 

molestări, violuri. Evreii de la Washington doresc, însă, 
să ne mai târască într-un 

război. „Mossadul avertizează: Urmează Siria”, „Ari 
Fleischer: «Siria este un stat 

terorist» , titra Ziua din aprilie 2003. La propunerea lui 
Paul Wolfowitz de atacare a 

Siriei, Congresul S.U.A. a răspuns însă: NU. Rezultatul 
mondial al acestei aventuri 

123 

militare în Irak: relansarea cursei înarmării nucleare. 
Corea de Nord a denunţat recent 

tratatul semnat cu Corea de Sud, afirmând că 
experiența Irakiană o obligă să își la 

măsuri de apărare. Alte state o vor face pe ascuns, 
pregătind o conflagrație mondială, 

în care României i s-a ales soarta de ţintă. 

* 

Curcubeul invocat de președinții S.U.A și României în 
22 noiembrie 2002 ca fiind un 

simbol de bun augur, a condus la situaţia certă a 
intrării României în războiul 

împotriva Irakului, alături de S.U.A., și la instalarea de 


trupe străine pe teritoriul 


românesc. Dacă ne amintim, același Paul Wolfowitz, în 
1991-1992, pe vremea 

mandatului lui George Bush tatăl, a demarat proiectul 
creării unei „forțe rapide de 

intervenţie” care obliga la atragerea României de 
partea S.U.A. în cadrul Alianţei 

militare a NATO. Dacă Alianţa sionisto-americană avea 
nevoie de România, de cea 

mai fost nevoie și de umilinţa condiţionării noastre de 
către americani, în vederea 

concesionării de întreprinderi românești, la schimbul 
primirii în echipă? 

Vremea rea de la București din 22 noiembrie 2002 
punea sub semnul întrebării 

succcesul vizitei președintelui Bush, fapt ce preocupa 
oficialii români, după cum o 

demonstrează declaraţia președintelui Iliescu: „Nu am 
reușit să influențăm natura și să 

evităm ploaia!”. Au reușit însă, probabil, să creeze cu 
tehnica din dotare un curcubeu 

artificial, care s-a suprapus în centrul Bucureștiului 
peste ploaia măruntă însoţită de 

vânt. 

Curcubeul reprezintă în simbolistica societăților 
secrete mondialiste spiritul Noii 

Ordini Mondiale. El este, în principal, simbolul mișcării 
New Age” (Noua Vârstă), 

mișcare sincretică religioasă încurajată în statele 
occidentale ca o adevărată nouă 

religie a lumii noi. Prin extensie el este preluat de către 
întreaga mișcare mondialistă. 


Președintele român lon Iliescu îl reproduce pe coperta 


lucrării sale Integrare și 

Globalizare (Viziunea Românească). Simbolistica 
arhaică și universală a curcubeului, 

de pod spre trecerea , într-o altă lume (de regulă 
subterană, cum este cea căutată , - de 

masoni prin formula V.I.T.R.I.O.L - Vista Interiora Tera 
etc. -), l-a făcut să reprezinte, 

pentru adepţii Noii Ordini Mondiale, trecerea spre 
aceasta. Serge Monaste , ziarist 

canadian asasinat, dezvăluind planul celor mai mari 6 
bănci mondiale și al consorțiilor 

energerice de pe planetă, prin „Protocoalele” ce pleacă 
de la reuniunile secrete 

organizate cu M. D. Rothschild începând din 1956 (și 
care conspiră la controlul 

tuturor organismelor internaționale) amintește de 
„Clasificarea Curcubeu a Noii 

Ordinii Mondiale”. Cele șapte culori ale curcubeului 
mai corespund și celor șapte 

trepte ale scării masonice. 

La români, curcubeul are însă o semnificație aparte și 
distinctă. Pe linia unor tradiţii 

arhaice universale el poate prevesti evenimente 
nefaste. La chinezi, de exemplu, el 

poate să preceadă și anumite tulburări în armonia 
universului și chiar să capete o 

semnificaţie rău prevestitoare. „Când un stat este în 
pericol să piară, scria înțeleptul 

antic Huai Nanzi, cerul își schimbă fața... și apare un 
curcubeu”. Tot în Asia, 

raporturile cer-pământ prin intermediul curcubeului, 


implică boala și moartea. Dacă îl 


arăţi cu degetul (cum a făcut președintele Bush la 
București) epidemiile devastatoare 

sunt sigure (curând a apărut în lume, cu focarul în 
China, epidemia mortal 

Sindromului Acut Respirator). Chiar și în Africa, apariția 
curcubeului vestește boala și 

moartea. 

124 

În numeroase tradiţii, ca și în cele românești, 
asocierea ploaie-curcubeu evocă 

imaginea șarpelui mitic. În Asia el este Naga ieșind din 
pământ. Conform lui Rene 

Guenon, aceeași simbolistică poate fi regăsită în 
Grecia antică și în Africa. La români 

el este privit ca un imens balaur ce bea apele 
pământești, fie ca un gen de sorb sau 

punte pe care balaurii iau apă din hăurile pământului, 
în unele descântece se afirmă că 

el bea „apă turbată” fiind „Șarpe vărgat peste Prut 
aruncat”. Curcubeul e drumul 

balaurilor, spunea o bătrână româncă (Niculiţă- 
Voronca, Datinile și Credinţele 

Poporului Român). 

125 

Personajele cheie ale afacerilor israeliene în România 
Mark Meyer 

Evreu american de origine română (?), președinte al 
firmei de avocatură (evreiască) de 

pe Wall Street (New York), Herzfeld & Rubin, firmă care 
s-a ocupat, printre altele, de 

banca românească Dacia Felix și care desfășoară o 


activitate susținută în România. 


Site-ul de internet al firmei Herzfeld & Rubin o 
prezenta până recent pe sora primului 

ministru Adrian Năstase, Dana Barb, ca pe o 
„redutabilă economistă” ce face parte din 

rândurile staff-ului firmei, ca directoare. (A se vedea 
despre preluarea forțată de către 

israelieni a băncii Dacia Felix-Eurom, capitolul Băncile 
Românești, Țintă israclită.) 

Mark Meyer, fiind și unul dintre cei doi evrei americani 
care monitorizează și 

dirijează România de la cel mai înalt nivel, s-a ocupat 
de organizarea vizitei în S.U.A. 

a președintelui lon Iliescu în anul 2001. 

A funcţionat la Palatul Cotroceni, pe lângă președintele 
Emil Constantinescu drept 

consilier, într-o perioadă când președinția României 
era copleșită de evrei. Șefa 

consilierilor prezidenţiali era evreica Zoe Petre, iar ușa 
palatului prezidenţial era 

permanent deschisă evreilor Tom Lantoș și Alfred 
Moses. Chiar despre Emil 

Constantinescu, originar din Basarabia, în „Jurnalul” 
Ronei Hartner (presupusa 

amantă evreică a președintelui) s-a scris că tatăl său, 
care l-a abandonat împreună cu 

mama sa, era un evreu rus beţivan. Când a contrazis 
punctual conținutul pseudo Jurnalului Hartner, 
Constantinescu, în mod ciudat, nu a contrazis și acest 
aspect. Mark 

Meyer a continuat să fie consilier prezidenţial și pe 
lângă președintele lon Iliescu. 


De fapt, Meyer s-a ocupat de România de pe vremea 


lui Ceaușescu, iar în anii din 

urmă a condus așa-zisa Cameră de Comerţ Româno- 
Americană, care este ceva între 

agenţie sub acoperire a C.I.A. pentru promovarea 
intereselor evreilor americani și 

interfaţă a afacerilor S.U.A. în România. Organizaţia 
este creată la București din 

1993, chiar cu sprijinul lui lon Iliescu și, alături de 
Meyer, ea îl are la conducere pe 

evreul Elias Wexler, originar tot din România, același 
care deţine postul de 

televiziune din New York, Romanian Voice și care, 
plătit tot de români, retransmite 

programe ale Televiziunii Române, beneficiind de un 
contract extrem de benefic 

semnat cu TVR-ul încă din al doilea mandat de 
președinte al lui lon Iliescu. 

Pentru a da culoare vizitei din anul 2001 a 
președintelui Iliescu în S.U.A., Mark 

Meyer s-a gândit să îi organizeze acestuia o festivitate 
de premiere, și neavând altceva 

mai la îndemână, a scos din pălărie medalia 
Distinguished Leadership Award 

conferită de... Camera de Comerţ Româno-Americană, 
adică de el însuși. De fapt, 

Meyer a fost maestru de ceremonii al întregii vizite 
oficiale în Statele Unite ale 

Americii. 

Evenimentul premierii lui Ion Iliescu s-a petrecut la 20 
septembrie 2001 printr-un 

dineu festiv la hotelul newyorkez New York Palace, 


eveniment prezidat de cei trei 


evrei: Mark Meyer, Herbert Rubin și Elias Wexler, „ca 
recunoaștere pentru cei 11 ani 

de conducere excepțională pe plan politic și dezvoltare 
economică a României”. 

Organizarea dineului a fost aproape exclusiv evreiască: 
Mark Meyer, ex-ambasadorul 

Alfred Moses, Meir Rosenne, Herbert Rubin, Armand 
Scala, Richard Schifter, Rabbi 

Arthur Schneier, Elias Wexler etc. 

126 

lată cum relata faptele cotidianul România Liberă din 
5.11.2001: „Scandalul premierii 

lui Ion Iliescu de către Camera de Comerţ Româno- 
Americană continuă. Culmea 

absurdului: lon Iliescu este premiat de către chiar 
consilierul său, Mark Meyer... S-a 

stabilit data chiolhanului de la New York în cinstea lui 
Iliescu. Lui Mark Meyer i s-au 

căutat rădăcini românești pentru a fi pus de regimul 
Iliescu în fruntea comunităţii 

românești din Statele Unite. Comunitatea românească 
s-a unit împotriva lui lon 

Iliescu. Pentru chiolhanul în cinstea lui lon Iliescu, 
Mark Meyer strânge mari sume de 

bani. Și-a găsit și sponsori. Două companii au 
sponsorizat cu câte 25.000 de dolari 

reuniunea, iar preţurile pentru invitați sunt împărțite 
în funcţie de locul în sală. La 

orice restaurant de clasă din Manhattan, un tacâm 
costă cca. 150 de dolari. 

Organizatorii se aleg și cu un important profit, căci 


numai din sponsorizările celor 


două companii, la o participare de 100 de persoane, 
rămâne un beneficiu de 10.000 de 

dolari. lar dacă mai calculăm și costul unui tacâm, în 
medie 250 de dolari (cei care 

stau la masă mai aproape de Iliescu plătesc mai mult), 
reiese că afacerea Premiu 

pentru Iliescu este chiar profitabilă.” Un mic „ghișeft”, 
am adăuga noi, pe lângă marile 

afaceri ce le derulează Meyer cu România, în favoarea 
coreligionarilor sau 

cosangvinilor săi. 

Toată mascarada acestei vizite aranjate de evrei 
pentru Iliescu a stârnit vii proteste din 

partea comunităţii româno-americane la New-York, 
îndeosebi din partea lui Marius 

Badea, editorul celui mai răspândit ziar românesc din 
California, Meridianul 

Românesc. Făcând parte din staff-ul electoral al 
președintelui S.U.A., George Jr. 

Bush, Marius Badea s-a adresat secretarului de stat 
Colin Power și mai multor 

congresmani americani protestând asupra felului în 
care i se construiește neîncetat lui 

lon Iliescu o falsă imagine pozitivă la Washington de 
către aceleași persoane 

neavenite din anturajul sau, precum Alfred Moses, 
care i-a mai organizat în 2000 lui 

Iliescu o vizită în S.U.A., și care, ca ambasador al 
Statelor Unite la București, a 

colaborat activ cu regimurile Ceaușescu și Iliescu. În 
treacăt fie spus, Alfred Moses a 


știut, de fapt, să își folosească poziția pentru a favoriza 


afacerile evreilor în România. 

Însăși conducerea Organizaţiei Comunităţii Româno- 
Americane (CORA) este 

acaparată în bună măsură de evreii originari din 
România, deși arhiepiscopul 

Nathaniel o reprezintă oficial. Cităm din scrisoarea lui 
Marius Badea către 

arhiepiscop: „Cu mare mândrie, românii americani au 
citit scrisoarea dumneavoastră 

de protest împotriva acestui eveniment [decernarea 
distincţiei din partea lui Mark 

Meyer către lon Iliescu], care a fost publicată în ziarul 
nostru. Din păcate, cu această 

ocazie, a ieșit la iveală o mare problemă în cadrul 
organizației româno-americane, 

CORA, organizaţie pe care, cu mare onoare, o 
conduceţi ca chairman. Acţiunea 

Camerei de Comerţ Româno-Americane a fost 
organizată de domnii Mark Meyer, 

chairman al acesteia, și Armand Scala, vicepreședinte 
al acesteia, în același timp, dl. 

Armand Scala este președinte CORA, iar dl. Mark 
Meyer este vicepreședinte CORA. 

Prezența domnilor Armand Scala și Mark Meyer în 
conducerea a doua organizaţii 

fundamental diferite și atitudinea dânșilor faţă de 
durerea sufletească a românilor 

creează un mare conflict de interese. Prea Sfintia 
Voastră, credem că a sosit timpul să 

cereţi ca domnii Armand Scala și Mark Meyer să-și dea 
demisia din CORA și o noua 


conducere să fie aleasă în mod democratic”. (Articolul 


românului american 

demonstrează că războiul nevăzut dintre români și 
evrei se duce și în afara hotarelor 

țării, deoarece evreii încearcă pretutindeni să se 
substituie românilor, să se plaseze la 

conducerea organizaţiilor acestora și să le blocheze 
interesele legitime.) 

127 

Mark Meyer este, alături de alți evrei, și în spatele 
afacerii cunoscute ca „Invest 

România Forum”. Deși principal iniţiator al acţiunii, 
prin firma Hertzfeld & Rubin, 

este Meyer, pentru publicul românesc inițiativa 
aparţine unui grup mai larg, chipurile 

chiar autorităţilor române în căutare de investitori 
americani. Forumul, organizat în 

1997 în S.U.A. sub genericul „Economia românească: 
Afaceri de ocazie pentru 

Oamenii de Afaceri Americani” (Romanian Economy: 
Emerging Deals for American 

Business People), trimisese invitații companiilor 
americane evreiești, și nu numai, să 

profite din plin de ocazia de a cumpăra ieftin 
întreprinderile românești. Organizatorii 

secreți (Herzfield & Rubin, adică Mark Meyer, și USAID 
Midivest Bussines Center, 

adică C.I.A.), al căror plan de preluare a economiei 
românești necesita fonduri, pentru 

a fi convingători s-au gândit să expună, ca garanțţi, 
responsabilii economici din 

România, așa că au fost plimbaţi de la București la 


Chicago reprezentanți ai 


guvernului român, președinți și directori executivi ai 
celor mai influente Bănci și 

fonduri mutuale din România, directori din toată 
economia românească. Mesajul real: 

Economia României chiar se predă, prada vă aparţine, 
puteţi să vă exercitaţi dreptul în 

preferință, putem aranja privatizările! Cel mai 
convingător s-a străduit să fie Mircea 

Geoană, ambasador al României în S.U.A. la acea dată. 
Geoană a făcut parte dintre 

studenții privilegiați de înalții ofițeri ai fostei Securităţi. 
Astfel, generalul Pacepa, pe 

vremea când era șef adjunct al spionajului românesc 
(D.I.E.), a avizat favorabil 

numele lui Mircea Geoană, fiu al generalului Geoană, 
pentru a pleca la studii în 

S.U.A. în rândurile „ambasadorilor prieteniei” româno- 
americane. După ce Pacepa a 

dezertat, a trecut în solda C.I.A., iar după 1990 a reluat 
legăturile cu mai tânărul 

Mircea Geoană. 

Desfășurat la Hotelul Hilton&Towers din Chicago, în 
perioada 29.09 - 3.10.1997, 

„Forumul” scotea practic economia României la mezat 
în fața unor mari bănci 

americane evreiești: Chase Manhattan Bank, Smith 
Barney Europe, First Chicago 

Bank, Mercantile Stock Exchange, Global Securities 
USA Inc, Executives Club of 

Chicago, bănci care se află în spatele firmelor 
„investitoare”. 


În perioada 30.03 - 3.04.1998, în S.U.A., acţiunea 


(„Forumul”) s-a repetat spre a fi 

oferite afaceri în România la „peste 200 de mari 
companii americane” în „domeniile 

bancar și al pieței de capital, industrie ușoară, 
agricultură și industrie alimentară, 

industrie constructoare de mașini, metalurgică, 
chimică și petrochimică, materiale de 

construcţii, electronică, telecomunicaţii, infrastructură 
etc.” (adică tot!). De această 

dată, organizatorul anunţat era chiar de la vârful 
finanţelor americane evreiești, 

Amroinvest Inc (a baronilor finanţelor mondiale, 
familia evreilor Rothschild), dar în 

„comitetul de inițiativă” mai găsim, la calibru apropiat, 
și Citibank (reprezentată de 

președintele și vicepreședintele evrei David Garner și 
Janet Heckman), dar și Dana 

Barb (sora politicianului român Adrian Năstase) ca 
manager general pentru România 

al firmei Herzfield & Rubin, deci Mark Meyer. Firma 
Amoco Corporation, 

participantă la „Forum”, a preluat ulterior industria 
aluminiului din România. 

Ascensiunea profesională a lui Mark Mayer a avut loc 
după 1991, când era un obscur 

avocat evreu american la firma Hall and Dickler. 
Marele capital curat american 

declara că nu are nevoie ca Mayer și firma evreiască 
de avocatură din care făcea 

parte (Kent, Lawer, Dickler & Friedman) să-i reprezinte 


interesele în România, dar 


el a fost impus acestora chiar de către guvernanțţi 


români, deoarece îl preferau. 


128 

Alexandru Bittner 

„Om de afaceri”, agent israelian cu penetrare la toate 
nivelele statului român; conform 

dezvăluirilor din „Armaghedon |!” a „finanțat” 
întotdeauna familia primului-ministru 

Adrian Năstase: 

„Încă de la începutul anilor '90 o puternica prietenie 
leagă familia Năstase de 

controversatul om de afaceri Alexandru Bittner. 
Această prietenie s-a materializat 

într-o serie de afaceri derulate de către acesta din 
urmă și intermediate de d-na 

Năstase și de dl. Sorin Teșu, omul de încredere al 
familiei Năstase, actualmente șef de 

Cabinet al primului-ministru. Alexandru Bittner a 
afirmat în mai multe rânduri că, în 

perioada 1997-2000 a finanțat periodic familia Năstase 
cu sume cuprinse între 5.000 

și 10.000 de dolari, sume transmise fie direct d-nei 
Năstase, fie prin intermediul lui 

Sorin Teșu. În prezent, firme aparţinând lui Alexandru 
Bittner desfășoară afaceri cu 

diverse regii sau societăţi cu capital de stat, cum sunt: 
Petrom și R.A.P.P.S. [regia 

protocolului de stat], afaceri mijlocite și de a căror 
bună desfășurare se ocupă Sorin 

Teșu.” Vila și ferma lui Bittner de la Măneciu este 
relativ apropiată de vila și ferma 


familiei Năstase de la Cornii. Pe ambii boși îi legă 


„pasiunea” pentru creștearea 

păsărilor (și producţia de ouă), motiv să-și facă vizite 
reciproce. În noiembrie 2002, 

un partid de opoziție a lansat public întrebarea (lăsată 
fără replică): „Este adevărat că 

Alexandu Bittner a fost desemnat să se ocupe de 
șpaga de 30.000.000 de dolari care ar 

rezulta din înzestrarea cu computere a Ministerului 
Educaţiei și Cercetării și a școlilor 

din România? În urmă cu doi ani au fost date în vileag 
șmecheriile lui Dan Fischer, 

Cătălin Harnagea și Dorin Marian, care încercau să 
devină intermediari ai unui 

puternic consorțiu englez, în tentativa acestuia de a 
obține un credit garantat României 

de 400.000.000 de dolari. Între timp, regimul politic s-a 
schimbat, dar nu și Dan 

Fischer, căruia i s-a impus colaborarea cu Al. Bittner, 
ca să repună pe picioare 

afacerea, deși englezii ar putea trata direct cu MEC. 
Comisionul de 30.000.000 de 

dolari ar urma să fie împărțit între Dana Năstase 
(prietena de casă a lui Bittner, carei a pus o vilă la 
dispoziţie, la Măneciu-Pământeni), cei doi evrei 
(Fischer și Bittner) și 

Dan Nica.” 

Alexandru Bittner este și proprietar al postului de 
televiziune PrimaTV, condus de 

colaboratorul său Cristian Burci. Prieten, pe rând, cu 
mai toţi șefii serviciilor secrete 

românești, datorită cochetării acestora cu Mossad-ul. 


În septembrie 2000, Bittner a 


apărut la știrile de la PrimaTV, post de televiziune al 
cărei proprietar ar fi împreună cu 

un alt israelian, Dan Fischer, pentru a-l denunța de 
abuz în funcţie pe prietenul său de 

până atunci, Cătălin Harnagea, la acea vreme șeful 
spionajului românesc (Serviciul de 

Informații Externe) și tovarăș de afaceri (de fapt și 
Harnagea fusese în solda sa), cu 

care tocmai se certase. Aceleași acuze le aducea și lui 
Dorin Marian, la acea vreme 

consilier prezidenţial și eminenţă cenușie a serviciilor 
secrete românești pe care le 

coordona de la Palatul Cotroceni. 

Bittner a mai afirmat pe post că articolul apărut în 
presa cotidiană, în care numele lui 

este amintit lângă cel al directorului adjunct al S.R.I., 
Mircea Gheordunescu, ca fiind 

implicat într-o afacere de deturnare a 300 de milioane 
de dolari, este o poliţă plătită 

lui de către Harnagea pentru că nu-i cedează celuilalt 
asociat israelian de la Prima TV, 

Dan Fischer, importantul pachet de acţiuni ce îl deține 
la acest post de televiziune. 

129 

Victima acestei răfuieli a fost „logodnica” șefului S.I.E. 
Cătălin Harnagea, 

domnișoara Mărgărita Geică, concediată de la 
conducerea redacţiei de Știri de la 

PrimaTV. Pe postul de televiziune, în direct, Alexandru 
Bittner anunţa infatuat că 

supărarea cu Harnagea (S.1.E.) se datorează faptului că 


el (Bittner) este prieten și mai 


apropiat de șefii contraspionajului românesc (directorii 
S.R.I. Mircea Gheordunescu și 

Costin Georgescu), încercând astfel mimarea sau chiar 
declanșarea unui conflict între 

serviciile secrete romanești. 

De fapt, prin ieșirea sa, Bittner își acuza proprii 
colaboratori de până atunci: 

„Domnii Dorin Marian și Cătălin Harnagea încearcă să- 
mi forțeze mâna să vând acel 

procent unui alt acționar, Dan Fischer [fost Frâncu]. 
Concret, joia trecută am asistat la 

deschiderea unei cârciumi în București, local care 
aparţine unui prieten al celor doi 

(Restaurantul President). În local am stat trei ore, la o 
masă, alături de Cătălin 

Harnagea, care a tot încercat să mă determine să-mi 
vând procentul deţinut la postul 

acesta de televiziune”. 

Alex Bittner mai deţine indirect parcările auto DALI din 
București, cunoscute de 

taximetriști ca fiind ale fostului primar al capitalei Crin 
Halaicu. În fapt aceștia doi au 

fost în trecut parteneri de afaceri. Deţinând firma 
DALI, Bittner a monopolizat practic 

parcările din București. 

Ocupaţia la vedere în România a lui Bittner, de „carte 
de vizită”, este aceea de director 

al Hotelului Minerva din București, deținut de firma 
israeliană E.W.T.R. (agenţie de 

turism internațional), aflată în plină campanie de 
preluare de proprietăți din România. 


La parterul hotelului se află un renumit restaurant 


chinezesc, aceasta fiind 

specialitatea soției afaceristului evreu, chinezoiacă de 
cetăţenie americană Sherr 

Bittner. Chinezoica Bittner s-a asociat cu fostul primar 
general al capitalei Crin 

Halaicu și în afaceri imobiliare (firma A.G. Imobiliara 
S.A.). Restaurantul chinezesc 

din str. Amzei, Dragon House, îi aparține lui Bittner și 
funcționează chiar vizavi de 

fostul sediu al firmei MegaVision al cărui proprietar 
era chiar prietenul său Dan 

Adamescu. 

Prin firma Lipsca s.r.l., Bittner a cumpărat aproape 
toate magazinele „Alimentara” din 

București de la Delfincom s.a. (fosta întreprindere 
Alimentara), cu sprijinul deloc 

dezinteresat al funcţionarilor statului, desființând 
obiectul de activitate al acestora și 

apoi subînchiriindu-le. Multe dintre ele funcționează 
acum ca magazine de haine 

second-hand, așa cum este cazul fostei Alimentara din 
Piața lancului. Prin intermediul 

aceleiași firme Bittner a preluat întreprinderile de 
industrie ușoară Textila din 

București. 

Prin firma Lipsca 2000 s.r.l., cu concursul abuziv și 
ilegal al reprezentantului statului 

român asupra proprietăţilor hoteliere de la Poiana 
Brașov (Jean Babonea, același care 

l-a ajutat și ca director general la Delfincom s.a.) a 


dobândit proprietăți hoteliere. 


Ronald Lauder 

130 

Magnat evreu american. Sionist. Fost ambasador al 
S.U.A. (în timpul administraţiei 

Reagan) în Austria, placă turnantă a spionajului 
european, a funcționat și ca secretar 

de stat al apărării pentru afaceri N.A.T.O. Președinte al 
Consiliului Organizaţiilor 

Evreiești Americane, al „Comitetului Public 
Internaţional” al Organizaţiei Mondiale a 

Restituției Evreiești și trezorier al Congresului Mondial 
Evreiesc. 

Susţinut în „investiţiile” din România de senatorul 
evreu american Tom Lantoș, carei a făcut lobby pe 
lângă cele mai înalte autorităţi române. Lauder deţine, 
indirect, 

trustul Media Pro, respectiv posturile de televiziune 
ProTV și Acasă din România, 

postul de radio ProFM și câteva ziare. Ambiţia sa este 
ca prin postul ProTV să 

controleze opinia publică românească pe linia sionisto- 
americană, tansformându-l 

într-o rafinată „mașină de propagandă”. În acest sens, 
cea mai reprezentativă emisiune 

a acestui post tv, numită „Profeţii despre trecut”, este 
realizată în fiecare duminică de 

către evreul Silviu Brucan (Saul Brukner), în scopul 
manipulării conștiinței publice 

sau chiar a deciziei politice guvernamentale. De 
exemplu, atunci când, în anul 2002, 

sionismul a dorit să îl propulseze pe masonul evreu 


Adrian Severin în fruntea statului 


român ca... vice-premier, „profesorul” Brucan a afirmat 
pe post că Adrian Năstase ar 

avea nevoie de acest ajutor în fruntea statului. 
Trustul de presă Media Pro, înregistrează la ora 
actuală datorii față de bugetul statului 

român de peste 1.500 miliarde lei (peste 45 milioane 
de dolari), taxe neachitate pe 

parcursul a mai multor guvernări, toți guvernanţii 
români tratând cu maximă 

obedienţă acţionariatul evreu al firmei. Se pare că 
guvernul Năstase pregătește în mare 

taină ștergerea datoriilor trustului lui Lauder și 
preluarea la datoria publică internă a 

datoriilor Media Pro. La data de 27 decembrie 2001, în 
„pauza” ședinței guvernului 

român, secretarul general al guvernului (Șerban 
Mihăilescu, zis și Michi Șpagă) i-a 

reamintit ministrului de finanţe, Mihai Tănăsescu, că 
trebuie să proiecteze eșalonarea 

datoriilor societăților de televiziune. Acesta i-a răspuns 
secretarului guvernului că s-a 

pregătit și că, în chiar dimineaţa acelei zile, a discutat 
cu conducerea de la Media Pro 

(Adrian Sârbu), așa că în 2002 urmează ca guvernul să 
aprobe eșalonarea datoriilor 

acesteia, precum și ștergerea penalităţilor trustului. 
„Adrian Năstase și Ronald Lauder au negociat, la New 
York, datoria Media Pro” titra 

apoi ziarul Bursa din 5 februarie 2002, următoarea 
știre: „Eforturile lui Adrian Sârbu 

[președintele român al postului ProTV] pe lângă 


autorităţile de la București ca să 


obţină reeșalonarea datoriilor fabuloase ale Media Pro 
par să aibă nevoie de sprijinul 

partenerului [!, a se citi patronul] său american. Astfel, 
Ronald Lauder, acţionarul 

majoritar la companiei Central European Media 
Enterprises, ce deține controlul 

asupra Media Pro International, s-a întâlnit cu 
premierul Adrian Năstase, în luxosul 

Hotel Waldorf Astoria din New York, unde primul- 
ministru participa la lucrările 

Forumului Economic Mondial. Întrucât presa nu a 
participat la acesta întâlnire, putem 

crede că «investitorul american» i-a povestit 
premierului nostru cât de rentabile i-ar fi 

afacerile din România, dacă nu l-ar pune în situaţia 
penibilă, proprie celorlați 

investitori, de a-și plăti datoriile către Statul Român, în 
conjunctura unei campanii 

internaţionale de luptă împotriva corupţiei. În 
condiţiile investigării afacerilor Media 

Pro de către autoritățile americane de supraveghere a 
pieţei de capital, rămâne de 

văzut cum va reacționa premierul român la «discuţiile» 
cu magnatul american, 

moștenitor al unei averi clădite pe parfumuri”. 

131 

Este vorba de parfumurile Estée Lauder, o astfel de 
parfumerie a fost deschisă, în 

1997, pe Calea Victoriei în București (vis-â-vis de 
Hotelul București). 

Numirea și menţinerea lui Adrian Sârbu în fruntea 


afacerii din România nu a fost 


întâmplătoare. Căsătoria acestuia cu ex-modelul 
Janine a fost nășită de Mircea 

Geoană, fost ambasador al S.U.A. și actualmente 
ministru de externe. Cumnatul lui 

Geoană, lonuţ Costea, a funcționat ca secretar de stat 
la Ministerului de Externe, 

1997-2000, ceea ce explică reeșalonările din anii 
trecuţi a datoriilor trustului. Altă 

necesară apropiere: ministrul Cultelor și Culturii din 
„guvernul Năstase”, filo-sionistul 

Răzvan Theodorescu, se află pe statul de plată al unei 
instituții de învățământ privat a 

trustului. 

Oficialul american Tom Wincek a acordat ziarului 
Bursa (din 13 dec.2001) interviul 

titrat „Ronald Lauder, suspectat de corupţie în 
scandalul Media Pro”, din care cităm: 

„Companiile publice tranzacţionale la New York Stock 
Exchange și Nasdaq sunt 

riguros supravegheate de Securities and Exchange 
Commission, după legi stricte, 

fiind obligate să asigure transparenţă și deplină 
informare a investiţiilor sub 

ameninţarea penalităţilor legale, care să asigure 
încrederea publicului în pieţe. Întrucât 

Central European Media Enterprises Ltd nu a 
dezvăluit, în rapoartele sale publice, 

datoriile pe care le are la statul român, apare că a 
violat legea americană. Și dacă 

această încălcare de lege este adevărată, atunci cazul 
poate fi considerat o fraudă 


majoră, iar într-un sens american este corupţie... 


atunci guvernul american și guvernul 

român au obligația să rezolve această fraudă, ca să 
protejeze integritatea principiilor 

O.E.C.D.”. 

În acest sens, ambasadorului S.U.A. la București îi este 
adresată 6 scrisoarea deschisă 

de către liderul opoziției naționaliste române, apel 
rămas fără răspuns. 

Ziarul Bursa revine: 

„Cu toată campania internațională împotriva 
terorismului și a corupţiei, declanșată de 
președintele american George Bush, ambasadorul 
Michael Guest se «sfiește» să 

murmure măcar vreun sunet despre «scandalul Media 
Pro» - unul dintre cele mai 

proeminente cazuri de corupţie din România, în care o 
companie americană a antrenat 

o bună parte din administraţia țării. Atitudinea 
«rezervată» a ambasadorului nu s-a 

modificat nici măcar după vizita secretarului de stat 
american Colin Powell, cel care, 

cu două luni în urmă, ceruse tuturor ambasadorilor 
americani să acorde prioritate 

combaterii corupției în statele unde au fost trimiși... 
Faptul că actualul ambasador 

Michael Guest a fost coleg în Casa Albă, ca funcționar 
guvernamental, cu domnul 

Ronald Lauder, nu poate fi o explicaţie validă a 
pasivităţii sale în scandalul «Media 

Pro»... aceste înlesniri reprezintă un cadou făcut pe 
spinarea poporului român 


înfometat, multimilionarului american [evreu] Ronald 


Lauder și românilor care s-au 

asociat cu el în Media Pro, despre care nu se poate 
spune că o duc prea rău cu banii. 

lar emisiunile grețoase, difuzate recent de Pro TV, prin 
care se tentează manipularea 

opiniei publice în favoarea premierului Adrian Năstase 
și a unor membrii ai 

cabinetului său, reprezintă penibila răsplată primită de 
guvern în schimbul 

generozității sale” 

132 

Înclinaţia evreilor pentru posturi de televiziune 
românești este dovedită și de cazurile 

posturilor Tele7ABC (a evreului Fredy Robinson), 
PrimaTv (a evreilor Alex Bittner și 

Dan Fischer) sau B1 (unde coacţionar este evreul Elan 
Schwartzenberg). 

Despre televiziunea B1, publicul crede că ea aparține 
fraților magnați Păunescu. Dar 

oare ce se știe despre dl. George Păunescu cu 
adevărat? Cu rezerva necesară vom 

reproduce un text, care ni-1 prezintă pe acesta ca 
agent sionist al B naiB rith. 

Domnul Marius Sprînceană (director al ziarului Zum- 
Ziarul românesc, publicaţie în 

opoziție cu revista Zum), replicând unui săptămânal 
românesc, ce a reprodus imagini 

din revista „americană” Zum, editat de Cristina 
Sprînceană (în care apar Viorel 

Hrebenciuc, Adrian Năstase și președintele lon Iliescu), 
trimite de la New York 


următorul mesaj: „D-na Cristina Sprînceană, conduce 


ziarul Zum, care se distribuie 

gratuit în S.U.A.... Ziarul Zum a fost și continuă să fie 
sponsorizat de George 

Păunescu, care a sponsorizat și deschiderea postului 
Dada TV din New York, post 

care susține activ candidatura la președențţia 
României, în 2004, a premierului Adrian 

Năstase... D-na Cristina Sprînceană este manager al 
conturilor bancarea din S.U.A. ale 

d-lui George Păunescu, și tot dânsa i-a facilitat d-lui 
George Păunescu să ajungă 

informatorul oficial al Anti Defamation League din 
România. Între d-na Cristina 

Sprinceană și dl. George Păunescu a existat o lungă și 
romantică legătură extra conjugală, motiv pentru care 
am și divorţat de ea... La venirea în New York, din 
Israel, a d-nei Cristina Sprînceană, un alt bun prieten al 
dvs. a întâmpinat-o la aeroport 

și a ajutat-o să înceapă viaţa în S.U.A.”. Dar Anti 
Defamation League este un virulent 

serviciu secret sionist, in slujba B'naiB'rith. 

Alte televiziuni românești sunt penetrate de agenți 
mondialiști sau sioniști, în general 

evrei (postul naţional oficial de televiziune este 
controlat 80-90%; evreica Monica 

Zvirjinschi este directoare a TVR Internațional, iar la 
TVR, realizatoare este Eugenia 

Vodă, noră a evreului Oliver Lustig). Mai recent s-a 
declanșat și o campanie de 

acaparare a presei scrise. Este cazul ziarului 
Libertatea, preluat de grupul evreiesc 


Ringier, sau al ziarului Evenimentul Zilei, preluat contra 


450.000 de dolari de la 

Cornel Nistorescu de către concernul „german” 
evreiesc Bertelsmann. În celelalte 

cotidiane importante românești există oameni de 
încredere ai evreilor sau în solda 


secretă a acestora. 


Mark Rich 

Magnat evreu cu cetățenie americană și israeliană. 
Escroc și evazionist de talie 

mondială. Face parte din cartelul ocult Rothschild- 
Soros. A fraudat bugetul S.U.A., 

apoi a fugit și s-a stabilit în Elveţia. Colaborator 
apropiat al servicului israelian de 

spionaj, Mossad. S-a aflat în spatele tentativei de 
privatizare frauduloasă a Hotelului 

Athence Palace din București (ajutat de directorul 
loniță, același care i-a ajutat pe 

israelienii ce au pus mâna pe Hotelul București să 
blocheze procesul de la Curtea 

Supremă de Justiţie privind anularea privatizării). Prin 
reprezentanţii săi clandestini 

din România, controlează 50% din afacerile petroliere, 
fiind preocupat și de 

privatizarea companiei Petrom (a se vedea capitolul 
12, Evreii și petrolul românesc în 

mileniul Ill). În afară de petrolul românesc, Mark Rrich 
vrea și aurul. Și cum unul 

dintre cele mai mari zăcăminte de aur și argint din 
lume se află la Roșia Montană, în 

Transilvania (cel mai mare din Europa: peste 300 de 
tone de aur pur și peste 1.600 de 


133 


tone de argint pur), a demarat preluarea exploatării 
prin firma „canadiană” Gold 

Corporation, companie 80% acţionariat pestrit pe care 
îl controlează însă Rich. „Vă 

întrebaţi cum de rezistă afacerea de la Roșia Montană 
reacţiilor disperate ale 

ecologiștilor? - scria Academia Catavencu în 13 august 
2002. 

De ce se poate pregăti netulburat procesul de 
defrișare a unei localităţi, dimpreună cu 

resusele de existenţă pe termen lung pentru o 
exploatare intensivă din care nici măcar 

statul român nu câștigă aproape nimic? Păi, ce-aţi zice 
dacă aţi afla că între cei 

interesaţi de scobărlirea aurului de sub gospodăriile 
românilor este un cetățean pe 

nume Mark Rich?”. Cu începere din anul 2006, 
zăcământul exploatat multimilenar de 

la Roșia Montana urmează a fi epuizat de către Glod 
Corporation Ltd în 15 ani, 

statului român revenindu-i din această exploatare 2%. 
Președintele companiei străine, 

tot un evreu, trasfug din România acum 20 de ani, pe 
nume V. Frank Timiș, e acuzat 

pe Internet că a fost condamnat de două ori în 
Australia, în 1990 și 1994, pentru trafic 

de droguri. Frank Timiș Foundation, împreună cu firma 
Tender S.A., au sponsorizat în 

anul 2002 întâlnirea de la Snagov a serviciilor secrete 
din ţările NATO și candidate. 

Evenimentul a prilejuit noi afaceri frauduloase. 


Willhem Matser, evreu olandez, 


consilier special pentru Europa centrală și de est al 
secretarului general al NATO, 

aranjează cu Ovidiu Tender (deasemenea implicat în 
afacerea Roșia Montană) 

spălarea a 200 milioane de dolari din Bogota, 
Columbia, rezultați din traficul de 

droguri, cu care Tender să cumpere societatea Petrom 
S.A. Matser este în prezent 

arestat în Olanda. (Vom reveni cu amănunte la 
capitolul Evreii și petrolul românesc în 


mileniul IHI.) 


Stephan Lowy & Hugo Weinstein 

Magnat, membru al mafiei evreiești canadiano- 
americane, stabilit din 1970 în Elveţia, 

în anii '90 a joncţionat cu afacerile lui Mark Rich, fiind 
creierul afacerilor acestuia 

pentru România. 

Evreu polonez născut la Lemberg, în Galiţia. Tatăl său a 
participat la celebra răscoală 

sionistă de la Varșovia. Tânărul Lowy, în 1948, se 
îmbarcă, traversează oceanul și se 

stabilește în Canada, la Montreal, unde își schimbă 
numele în Steven Low și obține 

cetățenia canadiană. Primii săi protectori au fost 
familia Singer și Samuel Bronfman, 

regele whiskiul-ui, care și-a construit averea pe timpul 
profibiţiei, prin transportul 

ilegal de alcool între Statele Unite și Canada. Prima sa 
dezvoltare a fost o fabrică în 

statul Ontario, la numai 23 de ani. Prima firmă, Steven 
Low & Co Ltd. a înființat-o pe 


baza relaţiilor de afaceri cu evreul polonez John 


Pullman, care era unul dintre cei mai 

mari finanțatori ai crimei organizate din America. 
Pullman își începuse cariera ca 

simplu membru în cadrul sindicatului crimei de pe 
Coasta de est, înființată de Lucky 

Luciano, care era sub tutela și mână dreaptă a 
legendarului șef mafiot evreu Meyer 

Lansky, rivalul lui Al Capone în acea vreme (dealtfel, 
contabilul și trezorierul lui Al 

Capone a fost unul dintre cei mai mari infractori evrei, 
anume Jacob Guzik, poreclit 

„Deget uleios”). Ca șef al Koscher Nostra, organizație 
mafiotă evreiască similară celei 

italiene Cosa Nostra din New York, Meyer Lansky a 
înființat metoda larg folosită azi, 

a „spălării banilor” (al cărei principiu constă în 
investirea parțială a banilor, obţinuţi 

ilegal, în antreprize economice legale). Poate din acest 
motiv, Lansky a creat un 

imperiu al jocurilor de noroc. 

134 

Mafia evreiască a ocupat întotdeauna primul loc în 
comerțul cu „carne vie” 

(prostituţia), din Europa până în America Latină. Atât în 
organizare, cât și în violenţă 

mafioții evrei din America au ocupat primul loc. 
Aceasta era lumea lui Lowy. Figură 

legendară, Arnold Rothstein era recunoscut chiar și de 
către mafia italiană drept 

„Creierul”. El era cel ce aducea marile afaceri și 
protecţia politică. Figura lui a fost 


imortalizată de romancieri, dar și în ecranizările 


hollywoodiene (el este Herman Roth 

din filmul Nașul III, de F.F. Copola). O altă figură 
puternică a lumii interlope, a fost 

L.P.Buchalter, alias „Judecătorul”. Considerat de către 
F.B.I. drept cel mai periculos 

infractor din Statele Unite”, el a contribuit la 
organizarea Sindicatului Crimei, fiind 

cel care a comandat asasinarea altor șefi mafioţi. 
Analiștii consideră că mafia 

evreiască (Koscher Nostra), spre deosebire de mafia 
siciliana, nu a fost generată ca 

reacţie la condiţiile sociale precare. 

Ascensiunea lui Stephan Lowy (Steven Low) l-a sfârșitul 
anilor '50 s-a datorat 

Koscher Nostra și penetrării cercurilor politice înalte. 
Totodată, el colabora interesat 

cu C.I.A. sau K.G.B. În 1960 a intrat în afaceri miniere 
(cupru, aur sau uraniu), 

preluând chiar o companie (Latin American Mines 
Ltd.), asupra căreia a lansat 

zvonuri fraudulaose de creștere, a speculat-o la bursă, 
s-a îmbogăţit, în cursul unei 

nopți a anului 1970, datorită mulțimii de tranzacţii 
frauduloase, Lowy a fost nevoit să 

părăsească Canada, lăsând în urmă soţia și cei trei 
copii și stabilindu-se în Elveţia. l-a 

mers bine până când Canada sare în aer în urma unui 
mare scandal privind frauda 

bursei (afacerea Aquablast) în urma căreia majoritatea 
brokerilor europeni și-au 

pierdut averile, iar o parte din tovarășii lui Lowy din 


Koscher Nostra au fost arestați, 


în frunte cu Pullman. 

Din anii '70 demarează afaceri petroliere prin firma sa 
Atlas Oil Comp. Ltd., cu sediul 

la Londra. Prin intermediul acestei firme a încălcat 
embargoul internațional asupra 

Israelului, alimentându-l cu petrol. La mijlocul anilor 
'70 el era creierul unei afaceri 

ilegale în care apar implicate firme românești de stat 
contolate de Securitate, 

cunoscuta „Afacere Lucona” (scufundarea unei „fabrici 
de uraniu” de provenienţă 

românească, cu tot cu vasul ce o transporta, în 
vederea încasării unei uriașe asigurări). 

Dinspre partea română, Lowy a reușit să-și asigure și 
complicitate naivă a fratelui lui 

Nicolae Ceaușescu, Marin Ceaușescu, care locuia în 
Austria și era șeful misiunii 

comerciale românești la Viena, dar adevăratul 
mânuitor de la București era tot un 

evreu, Hugo Weinstein, alias Rebstein, poreclit Bebe, 
colonel de Securitate se pare, 

care conducea întreprinderea de comerț exterior 
Chimika, și care la rândul ei avea o 

sucursală în cunoscuta întreprindere românească a 
Securităţii, |.C.E. Dunărea. Acest 

Hugo Weinstein apărea în multe poziții cheie, ca 
reprezentant al României: 

reprezentant al Camerei de Comerţ din România 
socialistă (mai precis al Oficiului de 

reprezentare și comisioane al Camerei, celebrul Oficiu 
Argus), sau reprezentant al 


Uzinexportimport, ce deținea monopolul exportului și 


importului României în 

domeniul mașinilor de construcții. Când fostul avocat 
al ambasadei Austriei la 

București, avocatul C. Vișinescu, este audiat ca martor, 
la Viena, în mai 1990, în 

procesul penal privind afacerea „Lucona”, președintele 
instanţei îl întreabă: „După 

părerea dvs., domnul Weinstein este român? da sau 
nu?”, iar acesta răspunde: „Este 

greu de spus. El este evreu.” La acea dată Bebe 
Weinstein tocmai părăsise închisorile 

românești, unde se afla pentru o ispravă pe care 
regimul socialist al lui Ceaușescu nu 

i-a putut-o totuși trece cu vederea. 

135 

Prin firma socialistă de stat Chimika, Hugo Weinstein a 
preluat 4.000 de tone de 

deşeuri toxice din occident pe care le-a depozitat ilegal 
în orașul Sulina, încasând în 

schimb 2 milioane de dolari în contul unei „sucursale” 
a Chimika, firma off-shore 

International Enterprise Kirnika Lichtenstein. Din Delta 
Dunării reziduurile toxice au 

ajuns în Marea Neagră, dar catastrofa ecologică a fost 
descoperită și denunțată public 

de către Greenpeace, în anul 1988. În 1989 au fost 
arestate șase persoane vinovate în 

frunte cu Weinstein, acesta fiind chiar condamnat la 
18 ani de închisoare. A fost 

eliberat după numai trei luni de arest, deoarece 
regimul socialist a fost răsturnat în 


același an. Pozând în victimă politică a fostului regim 


dictatorial, în 1990, pentru o 

vreme, s-a cazat la Hotel Flora din București, apoi a 
dispărut din vizorul public, 

părăsind probabil România. Chiar din acel an însă, 
timp de doi-trei ani, România a 

fost invadată de substanţe toxice reziduale, introduse 
sub masca unor importuri de 

materiale chimice, pe modelul patentat deja de 
asociatul lui Lowy, Bebe Weinstein. 

Până în prezent s-au aflat puține lucruri privind 
dedesubturile afacerii Roșia Montana. 

Se știe că în spatele firmei „canadiene” Cola 
Corporation se ascunde un acţionariat 

pestriţ, pus la dispoziție de Lowy lui Mark Rich, 
magnatul evreu susținând financiar, 

de fapt, întreaga afacere. Acest rol l-a avut 
„canadianul” Lowy și în afacerea Lucona, 

băgându-i în față pe Erwin Egger și Greta Fischer, ca 
oameni de paie, reprezentanţi ai 

firmei Zapata (Firma Zapata AC era „o firmă de căsuţă 
poștală” înregistrată în Elveţia, 

cu acţionariat secret. Nici chiar poliţia și procuratura 
austriece nu au avut vreun 

succes în ancheta lor. Greta Fischer, consilier 
administrator al firmei, răspundea 

stereotip: „Firma Zapata AG are acte de proprietate, în 
funcția de custode nu sunt 

obligată să dau nici o informaţie legată de numele 
acţionarilor”. De fapt, firma 

elvețiană pare a fi o sucursală off-shore a firmei 
americane Zapata Corporation din 


Texas S.U.A., înființată la începutul anilor '50 de către 


George Bush tatăl, în aceeași 

zi în care a vizionat filmul Viva Zapata. Atunci când mai 
târziu George Bush a intrat 

în politică și în Senatul S.U.A., el a trebuit conform 
legilor americane să „renunţe” la 

partea sa din Zapata, dar gestul a fost formal, firma - 
cu un capital anual de rulaj de 

500 milioane de dolari - rămânând sub influenţa și 
controlul său. George Bush a 

activat și ca șef al C.I.A., ceea ce poate explica 
coordonarea de către Lowy a întregii 

afaceri „Lucona”). Ne punem întrebarea unde vor 
ajunge cianurile reziduale rezultate 

la Roșia Montană în urma celei mai intense și 
nemiloase exploatări posibile? Le va 

găsi „românul” Bebe Weinstein vreun loc în Delta 


Dunării sau în Marea Neagră? 


Motti Zisser 

Controlează, alături de firma Control Centers, 
consorțiul Europa-lsrael Group, 

companie israeliană importantă la proprietatea căreia 
participă din anul 2002 și banca 

Leumi Le - Tel Aviv (cu 10%), implicată în privatizările 
din România. Europa-lsrael 

Group controlează firma Elbit Medical Imaging. 

Odată cu preluarea firmei Elbit Medical Imaging acum 
câţiva ani, Motti Zisser a 

preluat și subsidiara acesteia, firma israeliană Elscint, 
căreia i-a închis activitatea, 

vânzându-i toate bunurile și mijloacele de producție 
(mai puţin secţia ce avea comenzi 


ferme contractual cu General Electric) și a orientat 


fondurile acesteia în preluarea 

ieftină de hoteluri în Europa răsăriteană (precum 
Hotelul București, preluare 

frauduloasă, după cum vom arăta) pe care să le 
renoveze pentru a le ridica valoarea. 

136 

Totodată ridică mall-uri, cum este cel de la Timișoara, 
unde a preluat ieftin terenul 

necesar de la o firmă de stat românească, după care a 
revândut foarte scump o parte 


din suprafaţa acestuia primăriei orașului. 


Tonya Halpern 

Născută la 29.06.1948, în București, în prezent 
cetățean israelian, figurând cu 

domiciliul în Tel Aviv. Unic distribuitor în România al 
produselor Kodac prin firma 

sa M.TIL.ROM cu sediu la SITRACO CENTER, Piaţa 
Unirii, administrată de 

partenerul ei în afaceri, escrocul israelian Eliahu Rasin, 
cu care mai deţine hotelurile 

Opera și Central din București. O leagă o foarte mare 
prietenie cu Alex Bittner, pe 

care îl consideră ca pe un adevărat „frate”. De altfel, 
sunt tovarăși în solda serviciilor 

israeliene. Tonya Halperin rezidează în România cu 
mulţi ani înainte de 1989, locuind 

la apartamentele Hotelului București (pentru 
privatizarea căruia s-a și implicat direct 

alături de Alex Bittner), iar soţul său, Moshe, specialist 
în tehnica aviatică, este 

apropiat de firma israeliană Elbit System Ltd.. 


Numele complet al firmei evreo-americane pe care o 


reprezintă în România este 

Eastman Kodac, firmă care, alături de Standard Oil, 
Xerox, U.S. Steel, IBM și mai 

multe bănci evreiești americane, susţine și activează 
pentru organizația mondialistă 


Counsil of Foreing Relations (C.F.R.). 


Eliahu Rasin 

Născut la 24.10.1947 la Tel Aviv în Israel (noi știm că 
Israelul s-a înființat abia în mai 

1948, dar acestea sunt datele sale de pașaport, cu care 
este înregistrat la Registrul 

Comerțului din România, ca om de afaceri), domiciliat 
în prezent în localitatea Rishon 

Le-Zion din Israel. Baza piramidală a afacerilor lui în 
România este o cutie poștală 

cipriotă, respectiv off-shore-ul Monilen Enterprises 
Ltd, înfiinţat în august 1997, cu 

care controlează mai multe firme din România: 
Hotelurile Opera și Central din 

București, firma Sitraco, firma Nil Conimpex srl, 
EuroConstruct & Development srl și 

Rom Integrated Computers Technologies srl. Deţine 
totodată și Hotelul Sinaia din 

Sinaia, pe care l-a încredințat spre administrare lui 
Marian Schwartz, ofițer în rezervă 

din serviciile speciale israeliene, născut însă la 3 iulie 
1954 în București. Tatăl acestui 

Rasin a fondat împreună cu Bernard Shraer (asociaţi 
iniţiali) renumita bancă Leumi Le 

din Tel Aviv Israel. 

La banca Leumi Le, sucursala din Londra, în contul 


firmei lui Rasin, MONILEN 


ENTREPRISES LTD, a fost vărsată suma de 2,92 
milioane de dolari americani, 

comision pentru privatizarea Hotelului București. 

În prezent, Eliahu Rasin este chemat de către 
procuratura română în instanță penală 

din România ca inculpat pentru privatizarea 
frauduloasă a Hotelului București. 

Sustrăgându-se însă chiar și anchetei penale, el a 
părăsit în graba România, de câţiva 

ani. Ca președinte la Sitraco Center și la Sitraco 
Gemenii (este vorba de mai multe 

blocuri moderne pe care a pus mâna în centrul 
capitalei, mai ales în zona Unirea, și pe 

137 

care le-a transformat în „Business Center”), Eli Rasin 
are de clienți firme precum 

Ardaf, Iberna, Pepsi Cola International, Gelsor (Sorin 
Ovidiu Vântu - Maria Vlas), 

Elite România, Sharrom-Sharp, El Al, Delta, Ambasada 
Israelului, Ambasada 

Norvegiei, Metropol s.a., Kodak, U.S.A.I.D. (agenție a 
S.U.A. subordonată C.1.A.). 


Eli Papouchado 

Cetățean israelian, partener de afaceri tradițional, în 
Israel, al lui Motti Zisser. 

Locuiește în lerusalim, unde deține o proprietate 
impresionantă. Născut la Cairo, 

provine dintr-o familie mixtă, tată egiptean și mamă 
evreică. Proprietar al firmei Red 

Șea - Tel Aviv, deţine proprietăţi hoteliere operate de 
lanţul hotelier Park Platza, 


exceptând hotelul din Tel Aviv, care funcţionează sub 


operarea Sheraton (5 stele). În 

1998 a dorit să preia privatizarea Hotelului București 
(din București). A declarat că 

deschide mai multe mall-uri în România, printre care 
unul la Timișoara. Paternitatea 

construirii unui mall la Timișoara aparţine și firmei 
israeliene Elscint (Elbit Medical 

System), controlată de Motti Zisser. În București, la un 
moment dat, Papouchado 

construia două „mari centre comerciale” finanţat de 
Banca Internaţională a Religiilor. 

A funcţionat și ca director al unei sucursale a Leumi Le 


Bank. 


Bernard Shraer 

Evreu de origine maghiară, fondator al băncii 
israeliene Leumi Le - Tel Aviv, după 

1989 a început să își dezvolte afacerile preponderent 
în Ungaria, îndeosebi prin 

compania Danubius Hotels and Spa Co. (Budapest 
Hungary), lanţ hotelier intrat 

repede în topul revistei de specialitate Hotels. În 1995 
deţinea 9 hoteluri, în 1996 

deținea peste 23 (din care 3 pe Insula Margareta), iar 
în prezent peste 50 de hoteluri. 

Pentru a-și extinde afacerile în România, interesat 
îndeosebi de staţiunile din 

Transilvania, a apelat și la consultanţa lui Eric Rudosh. 
În cazul privatizării ilegale a 

stațiunii Sovata, a reieșit că în spatele sereleului din 
Râmnicu-Vâlcea cu care a licitat, 

se afla firma sa din Ungaria. În aceeași situaţie se află 


și alte stațiuni din Transilvania. 


Când în 1999-2000 a dorit să preia Hotelul București a 
invitat la Budapesta și a cazat 

o delegaţie sindicală din turismul românesc, ca și pe 
unii directori. Din documentele 

existente la F.P.S. rezultă că chiar Radu Sârbu i-a cerut 
câștigătorului licitaţiei să 

cedeze contractul către Danubius Hotels. 

Shraer, ca și Rudosh, nu este străin de încercarea de 
preluare a celui mai mari bănci de 

stat românești din prezent, Banca Comercială 
Română, de către Banca Ungariei. 

Privatizarea B.C.R. este impusă României pentru anul 


2003 de către Banca Mondială. 


Yoah Stern 


|” 


Israelian, „omul” din România al magnatului evreu 
Mark Rich (unul din cei mai mari 

evazioniști din S.U.A.), preocupat de petrolul 
românesc. A fost arestat în anul 2002 și 

eliberat la presiuni uriașe (a se vedea capitolul Evreii și 
petrolul românesc al 

138 

Mileniului Ill). În urmă cu câţiva ani, Mark Rich a 
încercat să preia fraudulos Hotelul 

Athene Palace din București (vom reveni cu detalii în 
numărul viitor). În prezent fiind 

preocupat de iminenta privatizare a companiei 
naționale a petrolului, Petrom s.a., cea 


mai rentabilă afacere din România. 


Eric Rudosh 
Cetăţean ungur și britanic, fost ambasador al Ungariei, 


face afaceri preponderent în 


România. Surse din sistemele de informaţii apreciază 
că originea sa reală este 

evreiască, incertă însă, deoarece partenerii săi de 
afaceri din România par să nu 

cunoască acest fapt. Înainte de a fi acreditat 
ambasador la București, se apreciază că a 

lucrat pentru spionajul maghiar cât timp a fost student 
în România. Deţine o reședință 

la Londra, iar numele a ieșit la suprafaţă în public de 
abia în anul 2002, când fiul său a 

fost arestat la Constanţa pentru deţinere și consum de 
droguri, împreună cu câțiva 

tineri români. Personal, în România, nu desfășoară 
afaceri personale mari (deținând 

câte un restaurant, o discotecă, o firmă de servicii 
etc.), misiunile sale fiind controlate 


de la Budapesta și de la Londra. 


Liviu (Alfred) Mandler 

Cetăţean israelian cu afaceri în România, 
preponderent în orașul Cluj. Iniţial agent de 

influenţă israelian în cadrul Partidului Liberal, a 
promovat un „lobby” mascat, cu 

pârghii politice, afacerilor evreilor israelieni sau 
americani. Una dintre aceste mari 

afaceri era cea cu Bell Helicopters - S.U.A., în tandem 
cu Elbit System -Israel, ce ar fi 

adus evreilor miliarde de dolari de la bugetul 
României. Afacerea nu se putea face 

însă din cauza opoziției nestrămutate a ministrului de 
finanţe liberal, Daniel Dăianu. 

Mandler apasă pe buton și Partidul Liberal îi retrage 


sprijinul politic ministrului 


Dăianu, forțând înlocuirea sa cu alt candidat liberal în 
data de 23.09.1998. În aceeași 

zi, la știrile de la postul TV Antena 1, deputatul Șerban 
Săndulescu a declarat că știa 

„de marţi despre această destituire, deoarece 
contractul cu Bell trebuie semnat și 

Traian Decebal Remeș, noul ministru de finanţe, va 
semna acest contract”. În aceeași 

zi, Daniel Dăianu, a declarat că, în prealabil, i s-a 
„sugerat ca fiind plecat în 

străinătate, un secretar de stat să semneze contractul 
cu Bell”, dar el nu a permis 

trucul. Socoteala lui Mandler nu a ieșit nici de data 
aceasta. Alți miniștrii (din partea 

Partidului Democrat) au preluat ștafeta opoziţiei, mai 
puţin evreul mason Babiuc, 

ministru al apărării, care s-a certat astfel cu propriul 
partid, dar a fost imediat primit în 

Partidul Liberal, ceea ce reprezintă numai un episod al 
protecției ocultei evreiești 

pentru acesta. Trebuie precizat că în prezent, odată cu 
restructurarea conducerii 

liberale, influenţa lui Mandler asupra Partidului Liberal 
a încetat, motiv pentru care 

Babiuc s-a refugiat la P.S.D., iar parlamentarii liberali 
adoptă poziţii politice în 

interesul naţional. 

Alfred Mandler a fost cunoscut mediei românești ca 
asociat și subordonat în afaceri al 

lui F. Robinson, îndeosebi în afacerea Dacia Felix (a se 


vedea capitolul Băncile 


Românești). 


139 


Fredy Robinson 

Evreu originar din Bacău, unde s-a născut în 1946, a 
emigrat în Israel, transformându se în om de afaceri și 
beneficiind de comenzi din partea statului (prin 
bunăvoința lui 

Ariei Sharon), fapt ce l-a ajutat să se îmbogăţească. 
Datorită inclusiv succesului său în 

afacerile din România, în Israel a fost declarat „Omul 
anului 2001”. 

Proprietar al trustului financiar Milomor Rezida, care 
stă în spatele afacerilor sale. 

Ofiţer israelian din cadrul forțelor speciale, în 
retragere. Reprezentant al statului 

român (al F.P.S.) în statul Israel pentru privatizarea 
întreprinderilor românești în 

favoarea capitaliștilor evrei; proprietar al Eurom Bank 
(fosta Bancă Dacia Felix) al 

postului de televiziune Tete7ABC, al mai multor 
cazinouri, printre care Cazinoul 

Vernescu și un cazino pe internet (are deschis un 
cazinou și la Chișinău). Lucrarea 

Francmasoneria și clasa politică afirmă că cedarea 
sediului Uniunii Scriitorilor din 

România, Casa Vernescu, către afaceriști străini, a 
intervenit după vizita lui Laurenţiu 

Ulici (președinte al Uniunii) în S.U.A., la 19 octombrie 
1993, la sesiunea Supremului 

Consiliu, grad 33, de la Templu de Rit Scoţian al 
Districtului Columbia, „când avea să 


se reconsacre Supremul Consiliu Masonic din 


România. Oricum, după această dată, în 

București cazinourile au apărut ca ciupercile după 
ploaie...” Toate cele opt cazionuri 

din București au proprietari israelieni și sunt 
suspectate de spălare de bani. 

Așa cum se cunoaște, poliția israeliană a fost sesizată 
și a demarat ancheta penală 

privind obţinerea de fonduri electorale frauduloase de 
către Ariel Sharon, în cuantum 

de 1,5 milioane de dolari, concomitent cu operaţiuni 
de spălare de bani. Principalii 

anchetați au fost cei doi fii ai acestuia: Omri și Ghilad 
Sharon. Mama acestora doi 

(Lili) este evreică originară din România, de la Brașov. 
Ghilad Sharon este totodată un 

cunoscut om de afaceri. „Vizavi de acesta se spune că 
activitățile desfășurate în 

România îi aduc venituri considerabile... existând 
indicii că unele din fondurile ilicite 

folosite la scrutinul din 1999, precum și în campania 
de la începutul anului trecut [a 

partidului Likud], provin din România”, scria 
săptămânalul A.P. în februarie 2002. 

Afacerile din România ale fiului premierului Sharon s- 
au învârtit în anturajul lui 

Fredy Robinson, fiind asociat în afaceri cu unii dintre 
coacționarii Băncii Dacia Felix 

(EuromBank), precum Avital Benesch (președinte al 
băncii), Fredy Robinson 

(proprietar principal al băncii) și Liviu Mandler (fost 


președinte al băncii, asociat). 


Dealtfel, Liviu Mandler i-a fost subordonat lui Ariel 


Sharon în armata israeliană. 


Sorin Beraru (Samuel Bergovici) 

Consacrat public prin afacerea/ecscrocheria CICO S.A., 
israelianul Sorin Beraru este 

cel mai celebru infractor evreu din România, prin 
fraudă acaparând și devalizând 

multe întreprinderi românești, pe care le-a stors de 
fonduri ce au părăsit România, ca 

și el. Inculpat în mai multe dosare penale, în anul 2002 
Beraru a încercat mituirea 

procurorilor români cu suma de 600.000 de dolari. 
Aceștia au organizat un flagrant, 

astfel fiind arestat emisarul său israelian. L-a 
interogatoriu, acesta a declarat ca o parte 

din bani trebuiau să ajungă la Adrian (Năstase, primul 
ministru?). Dat în urmărire 

generală internaţională, Beraru rezidează în Israel, stat 
care nu face nici un efort 

140 

pentru a-l identifica și extrăda în România. Mai mult, la 
vizita oficială din 2001 în 

Israel a primului-ministru Adrian Năstase, la întâlnirea 
oficială cu oamenii de afaceri 

israelieni, organizată de gazde, a fost prezent și 
inculpatul Beraru pentru a-l certa pe 

premierul român că procurorii din România îi tulbură 


„gheșefturile”. 


Moshe Pesah 
Israelian. Partenerul de afaceri în România al lui Sorin 


(Shmuel) Beraru. Joacă teatru 


ca victimă a lui Beraru, deschizând procese împotriva 
acestuia ca astfel să își 

demonstreze „buna-credinţă” și să convingă instanțele 
românești că el poate păstra 


proprietăţile obținute prin fraudă de la statul român. 


Shimon Nahor 

Traficant israelian de arme ce a acționat pe teritoriul 
României cu începere din 1992, 

până în 2001. Fiind evreu originar din Galaţi, când a 
emigrat în Israel avea numele de 

Herșcovici. La un moment dat, viceamiral al armatei 
israeliene. Traficant israelian de 

arme ce acționează pe teritoriul României. Afacerile 
sale ilegale l-au adus în atenţia 

procuraturii românești, fiind arestat și inculpat în 
cadrul unui proces penal. Mituind 

judecătorii, avocata evreică a lui Nahor, Lidia Peter, a 
obținut eliberarea acestuia 

(„judecarea în stare de libertate”). Shimon Nahor, 
odată eliberat, a încălcat interdicția 

de a părăsi România, fugind peste graniţă, ascuns într- 
un covor făcut sul. Avocata 

Lidia Peter a fost arestata în Bulgaria și extrădată în 
România. Ca și în cazurile Sorin 

(Samuel) Beraru și Maria Vlas, Israelul întârzie 
extrădarea în România a infractorului 

Nahor. 

Timp de mai mult de zece ani, Nahor a fost ofiţer 
superior în armata israeliană, fiind 

comandantul unei nave de luptă. Ca ofițer de marină 
în retragere el a fost selectat de 


către Mossad pentru munca de spionaj în străinătate. 


Controlând firma Quick Aero Service (al cărei 
proprietar apare Dumitru Popescu, condamnat în 
afacerea „Țigareta 

II” pentru același tip de transporturi „speciale”), la 
7.04.1997, Nahor efectuează un 

zbor de contrabandă cu armament pe distanţa 
București (aeroportul Otopeni)- 

Khartoum, pentru care a dispus plăţi din Geneva pe 
numele Herșcovici Simon. 

Acesta a fost numai unul dintre zecile de „transporturi 
speciale” pe care le-a efectuat 

de pe Otopeni. În anturajul lui Nahor (Herșcovici) s-au 
remarcat lt.col. Hary Ene din 

S.R.I., Kuki Borislavski (consilier al ministrului apărării 
Victor Babiuc), generalul 

Florentin Popescu, șef al Direcţiei de înzestrare a 
Armatei române (compromis în 

afacerea „Ţigareta”). 

Un personaj care nu a văzut (?) ce face Nahor pe 
aeroport, este chiar directorul 

operațional al Aeroportului București-Otopeni, Sorin 
Stoicescu, care, prin intermediul 

firmei de protecție și pază Valahia asigura și paza 
aeroportului. Reproducem din 

raportul «Legătura lui Stoicescu cu Mossad-ul»: 

141 

„În 1991, Sorin Stoicescu intră în relaţii deosebite cu 
Yehuda Tova, ofițer de 

informaţii acoperit în cadrul Ambasadei Israelului de la 
București și se vede 

permanent cu acesta, unele surse susțin că ar părea 


un schimb informativ. A nu se uita 


atitudinea sa în cazul afacerii Bell Helicopters... în 
poziția sa din Departamentul 

Aviației Civile; Stoicescu nu a fost deloc străin de 
facilitarea achiziţionării unor 

aeronave de către Compania Tarom de la o firmă de 
leasing americană, administrată 

de cetăţeni israelieni; este acuzat de relaţii strânse de 
amiciţie cu numiții: Niels 

Schnecker, Gyora Yar, Artur Weis; Sorin Stoicescu pare 
că s-a implicat mult prea 

activ în asigurarea tranzitului cetățenilor evrei din 
Rusia către Israel din chiar 

dispoziția primului-ministru Petre Roman. Asociatul 
său de la firma Valahia 

desfășoară fel de fel de activităţi pe lângă Ambasada 
Israelului.” (A.P.) 

Deși dat în urmărire internaţională de către 
Procuratura din România, sustrăgându-se 

procesului penal și condamnării, Shimon Nahor este 
ridicat în slăvi și scos nevinovat 

în lucrarea recent apărută România ludaică, tipărită pe 
banii Ministerul Cultelor și 

Culturii din România (a se citi din partea ministrului 
filo-sionist Răzvan Teodorescu, 

același care susţine culpa poporului român de 


Holocaust împotriva poporului evreu). 


Sammy Ofer 

Cetățean israelian și britanic. Evreu de origine română, 
reprezentant al familiei 

magnaților israelieni Ofer cunoscuţi drept frații Ofer 
(David, Sami și luli). Tatăl 


fraților Ofer a fost evreu originar din România, 


emigrând din orașul Constanţa, unde 

avea numele de Josef Herșcovici (același nume de 
familie cu Shimon Nahor, 

Herșcovici din Galaţi). Averea fraţilor Ofer se ridică la 
1,5 miliarde de dolari, plasată 

în afaceri. 

Dintre cei trei fraţi, David a fost șeful unui serviciu 
secret israelian, luli a avut 

aplecare spre funcţiile publice, deținând până recent, 
deși israelian, și funcția de 

consul al României la Tel Aviv, iar Sammy, un personaj 
retras, de culise, s-a 

concentrat asupra afacerilor. El locuiește cu precădere 
la Londra, fie la reședința sa, 

fie pe un yaht de lux. Fraţii Ofer deţin împreună o 
bancă israeliană de rangul doi, 

Bank Mizrahi. Afacerile din România au fost demarate 
în ultimii ani de către 

octogenarul Sammy Ofer, iar în prezent sunt conduse 
de fiul său, Eyal Ofer. 

Familia Ofer este coproprietară, alături de familiile 
(evreiești) Pritzker din S.U.A. și 

Wilhelmsen din Norvegia, al uneia dintre cele mai bine 
cotate agenții de turism din 

lume, Royal Caribbean Cruises Ltd. (active de 2,2 
miliarde de dolari, venituri anuale 

de 1,2 miliarde de dolari), ce oferă croaziere în toată 
lumea cu peste 50 de itinerarii și 

peste 140 de destinaţii în Caraibe, Bermude, Bahamas, 
Mexic, Panama, Alaska, 

Hawai etc., etc. Flota are 14 nave moderne de 


agrement, cu o capacitate de peste 


24.000 de călători. 

Cea mai importantă afacere: familia Ofer deţine 
compania Zodiac Maritime Agendes, 

companie de transport naval comercial, cu vase de 
până la 164.800 tdw. Această 

companie administrează și vasele altor firme evreiești, 
precum flota Rosemont, Trans 

Union Corp., sau cele 10 vase ale O&P Holding Ltd. 
Navele sunt operate prin 

contracte de la câteva zile până la câţiva ani. În prezent 
familia Ofer deține numeroase 

142 

proprietăţi în România, care nu pot fi însă identificate 
cu ușurință, deoarece folosește 

în preluarea întreprinderilor românești firme off-shore 
cu acţionariat secret, create în 

paradisuri financiare, precum Cipru. Se bănuie 
prezența sa masivă, deși invizibilă, în 

proprietăţile din orașul Constanţa (mai ales în port), 
unde presa nu poate scrie decât 

ceea ce vrea el. La conducerea magazinului Tomis 
(proprietatea sa) a numit-o pe 

Daiana Voicu, fiica cunoscutului magistrat Marin Voicu. 
Eyal Ofer, împreună cu Jay Pritzker, l-au mandatat în 
1997 pe evreul Phillip Bloom să 

le procure Hotelul București. Afacerea a eșuat într-un 
scandal privind manipularea 

privatizării. 

De multe ori, datorită poziţiei sale, Eyal Ofer este 
mandatat de oficialități să 

reprezinte România în faţa forurilor internaționale, 


astfel încât el cunoaște politica de 


culise a guvernului român mai bine decât serviciile 


secrete românești. 


Dan Fischer 

Cetățenie română și israeliană. S-a numit și Frâncu, 
nume sub care a fost cunoscut ca 

sportiv al clubului Ministerului de Interne, Dinamo. 
Coproprietar al postului de 

televiziune Prima TV. În capitolul „GHEȘEFTURI 
EVREIEȘTI” este arătată 

implicarea sa în recuperarea creanţelor României de la 
diverse state. Rolul lui Fischer 

se rezumă la a intermedia vânzarea acestor creanţe, 
pentru numai 40% din valoarea 

reală, către una din Băncile Rotschild și la a-și încasa 
comisionul. Totodată, Fischer a 

intermediat obținerea de credite, pentru România, de 
la altă bancă evreiască 

americană, Credit Swiss First Boston. Apropiat în 
afaceri de secretarul de la 

Ministerul Finanţelor, Ionut Costea, cumnatul lui 
Mircea Geoană. Legat de relaţiile 

sale cu serviciul de spionaj românesc, sunt 
semnificative acuzele aduse, în 

octombrie 2000, de actualul șef al Serviciului Român 
de Informații, Radu Timofte, pe 

atunci vicepreședinte al Comisiei parlamentare pentru 
controlul SIE. Concret, șeful 

Serviciului de Informaţii Externe, Cătălin Harnagea, ar 
fi cerut de la ofițerii din 

subordine dosarele a 19 personalităţi politice pentru a 
le discredita sau șantaja. În 


acest context, atunci când „un om de afaceri nu 


cotizează la Fischer sau la AVAB, i se 

face imediat dosar penal”, susținea Radu Timofte, 
arătând și că Hamagea se folosea 

de ofițerii acestui Serviciu în interes personal, pentru a 
răspunde anumitor comenzi 

politice. Astfel, acești ofițeri bine pregătiți acţionează și 
în misiuni speciale în afara 

țării, având ca scop recuperarea creanţelor României. 
Conform relatărilor lui Timofte, 

folosindu-se acest procedeu, România a recuperat 40 
de milioane de dolari din 

Kuweit, însă banii nu au ajuns nici la bugetul de stat, 
nici la S.I.E., ci au luat căi 

numai de Harnagea știute. Această acuză are o 
semnificație aparte, în contextul în care 

colaboratorul și specialistul nr. | al României (și al S.I.E., 
deci) în recuperarea 


creanţelor este... Dan Fischer. 


Vladimir (Vova) Cohn 

Evreu originar din România, transfug, se pretinde 
investitor repatriat din Franţa, în 

1990. Taică-său a fost comisar sovietic evreu 
Kominternist, venit în România pe 

143 

tancurile sovietice, după 1944, deoarece a făcut parte 
din activul de bază ai instalării 

comunismului în România. De aici probabil se trage 
prietenia sa cu alt evreu, fiu de 

comunist evreu, Petre Roman, fost prim-ministru al 
Romaniei, actualmente „Raportor 

NATO”. În perioda cât Petre Roman s-a „specializat” la 


Paris, relaţiile dintre familiile 


Neurlander-Cohn au fost reluate. 

Vova Cohn a primit, după 1990, în „locaţie de 
gestiune”, de la fostul prim-ministru 

Roman, clubul Nasty din București. 

Foarte gălăgios și obraznic pe posturile de televiziune, 
în timpul fostelor guvernări, 

Cohn a participat la mai multe privatizări cu cântec ale 
întreprinderilor românești, cea 

mai celebră fiind privatizarea unicului producător de 
carton presat din România, 

fabrica RomCarton S.A.. Ca în toate privatizările 
evreiești din România, Cohn a dat 

dovadă de o duritate deosebită față de muncitorii 
români, a concediat masiv și nu a 

plătit salariile. Greva și mitingul din curtea fabricii, l-au 
determinat pe Cohn să-și 

folosescă influenţa, ceea ce a dus la o intervenţie 
extrem de violentă și represivă a 

forțelor polițienești, care i-au molestat pe muncitori și 
i-au alungat din incinta 

întreprinderii. 

Vova Cohn este în prezent Vicepreședinte al clubului 
de fotbal al Ministerului de 

Interne, Dinamo București. 

144 

Gheșefturi evreiești sau asimilare politico-economică! 
Retrocedări evreiești și sprijin electoral. Anul 1996 a 
fost în România an de 

campanie electorală pentru alegerile parlamentare și 
prezidenţiale. Nu întâmplător, 

ambasador al S.U.A. la București era afaceristul evreu 


Alfred Moses, iar lon Iliescu 


dorea să fie încă o dată președinte al României. 
Prietenia președintelui Iliescu cu 

Alfred Moses trecuse proba de foc când, în vara lui 
1996, cei doi aflându-se alături în 

sediu central al B'nai B'rith din S.U.A., lon Iliescu a 
declarat public că rupe coaliția de 

guvernare cu „partidele extremiste” (fiind catalogate 
astfel Partidul România Mare și 

Partidul Unităţii Naţionale a Românilor). 

Pe de altă parte, conaționalii lui Moses au considerat 
că lon Iliescu ar fi bun de 

președinte pentru România, căci demaraseră deja cu 
el ceva afaceri. Mai mult, puteau 

chiar să câștige un ban bun „ajutându-1”. În acest 
context s-au deplasat în România 

trei „mercenari electorali”, evreii americani Shumate, 
Dresner și Gorton, care au fost 

plătiți de guvernanţii români sub pretextul unui studiu 
de marketing prin ordine de 

plată executate de Banca lon Țiriac. Ziarul Ziua relata 
la 27 martie 1996 despre o 

primă tranșă de un milion de dolari, urmată de o alta 
de o jumătate de milion de 

dolari. 

Cei trei „mușchetari” mercenari prezentau și o bună 
carte de vizită. George Gorton 

pregătise și campania electorală a lui Boris Elțîn, 
devenit apoi președinte al Federaţiei 

Ruse. La rândul lui, cunoscut strateg electoral în S.U.A., 
Joe Shumate era un renumit 

analist al campaniilor electorale, iar Richard Dresner 


era expert electoral în New 


York, pregătindu-i lui Bill Clinton mai multe campanii 
electorale (în 1970, Dresner a 

fost cel care l-a sprijinit pe Clinton să devină 
guvernator al statului Arkansas), de 

aceea era în foarte bune relaţii cu fostul consilier al 
președintelui S.U.A., Dick Morris. 

Se știe că, deși democrată, administraţia lui Bill Clinton 
a fost cea mai penetrată de 

elemente sioniste evreiești și de membri ai B'nai B'rith 
(de regulă, evreii americani 

sunt mai apropiaţi de Partidul Republican, în cadrul 
căruia au penetrat la funcţiile de 

conducere). 

Mercenarii „americani” au fost angajaţi de partidul de 
guvernământ (P.D.S.R.), la 

decizia lui Viorel Hrebenciuc, în iulie 1996, arată Ziua. 
Contractul consultanţilor era 

programat să dureze până la data de 17 noiembrie 
1996, urmând ca el să acopere și 

turul doi de scrutin. Ei au locuit la Vila P50, fostă a lui 
Ceaușescu. De la bun început, 

americanii au dat importanţă campaniei din presă, în 
special celei de pe postul 

național de televiziune. 

Cum era de așteptat, opoziția „democratică” de la acea 
dată, reprezentată îndeosebi de 

Convenţia Democratică, apărea în fața opiniei publice 
occidentale ca anti-comunistă, 

în timp ce lon Iliescu și partidul său (P.D.S.R.) ca neo- 
comuniști, ceea ce a determinat 

mai multe agenţii neguvernamentale ale S.U.A. să 


sprijine aceste forțe de „opoziţie 


democratică”. Această situaţie periclita însă misiunea 
Gorton-Shumate-Dresner și 

trebuia stopată, moment în care a trebuit să intervină 
ambasadorul S.U.A., adică 

evreul A. Moses, care a încercat la schimb să mai 
obțină un avantaj: privilegii pentru 

evrei în privinţa retrocedării imobilelor din România. 
Totodată, el cere guvernului 

S.U.A. să oprească sprijinul acordat opoziţiei din 
România. 

145 

Situaţia a fost surprinsă critic și combătută de ziaristul 
Anton Uncu de la România 

Liberă, pe parcursul unei serii de articole din 
septembrie-octombrie 1996: 

„Ambasadorul Statelor Unite la București, dl. Alfred 
Moses, afirmă că Legea caselor 

naționalizate nu constituie obiect de negociere între 
Guvernul român și Guvernul 

american... Am aflat [însă] că domnul ambasador a 
negociat cu Puterea de la 

București o exceptare de la lege pentru [foste] 
proprietăţi aparținând comunităţilor 

etnice. Recunosc, nu înţeleg prea bine intențiile 
ambasadorului Statelor Unite în 

România, domnul Alfred Moses. Cum domnia sa 
exprimă poziția Guvernului S.U.A., 

evident, nu înțeleg prea bine intenţiile Guvernului 
american. Nu pun în discuţie faptul 

că domnul Alfred Moses ar fi sau nu diplomat de 
carieră sau că numirea sa în această 


funcţie ar fi fost acordată la cerere, în relație directă cu 


volumul fondurilor donate în 

campania electorală a președintelui american. Dacă 
domnul Teodor Meleșcanu are 

dreptate, circa 90% din ambasadorii S.U.A. se înscriu în 
această regulă. La urma 

urmelor, asta îi privește pe americani. Grija noastră 
este că ambasadorul S.U.A. în 

România este, prin forţa lucrurilor, reprezentantul 
Guvernului american pe lângă 

Guvernul României. Dacă așa stau lucrurile, cum să 
înțelegem declaraţiile publice ale 

domnului Alfred Moses, în sensul modificării structurii 
alianței guvernamentale prin 

excluderea partidelor extremiste din structura 
acesteia? Că Guvernul american l-a 

acreditat pe domnul Moses, nu pe lângă guvernul real 
al României, ci pe lângă un 

guvern ideal, sau cel puţin așa cum l-ar dori americanii 
să fie? 

Dar restituirea proprietăților evreiești comunitare 
preocupă guvernul S.U.A.? Fără 

îndoială. Cum s-ar putea explica altfel negocierile pe 
această temă ale ambasadorului 

S.U.A. cu Președinția, Guvernul și staful P.D.S.R.? 
Domnul Alfred Moses, șeful 

comunității evreiești din New York, ori și-a asumat, 
benevol, funcţia de ambasador al 

comunității evreiești pe lângă Guvernul României, ori 
își încalcă mandatul încredințat 

de Guvernul S.U.A.” 

„Nu-i mai vrem pe americani, ale Uncu? Sau, totuși, îi 


vrem, dar cu condiţia să nu fie 


evrei?” este întrebat de alt ziar redactorul României 
Libere. 

„Asta nu mai este de râs - răspunde Anton Uncu -, 
asta-i măgărie! Și există riscul să te 

ia cineva în serios. Ei, bine, dacă domnul ambasador ar 
fi negociat la București 

retrocedarea imobilelor minorităților malgașe, nu 
evreiești, ca stare de excepție de la 

Legea caselor naționalizate, tot mi-aș fi pierdut 
cumpătul. Pentru că nu cred, în ruptul 

capului, că Washigtonul l-a împuternicit să se ocupe cu 
astfel de probleme... 

Ambasadorul Statelor Unite - atrăgea atenţia A. Uncu 
- descurajează orice încercare 

de sprijin preferenţial acordat partidelor din opoziția 
democrată românească, net 

dezavantajate în confruntarea electorală de lipsa 
mijloacelor financiare și logistice, dar 

mai ales de subordonarea postului național de 
televiziune, singurul care acoperă întreg 

teritoriul țării de către putere.” 

[La scurt timp Anton Uncu a părăsit ziarul România 
Liberă și a fondat ziarul 

Curentul; a decedat în urma unui atac de cord.] 

În cadrul aceleiași campanii electorale, lon Iliescu avea 
să se mai folosească de 

serviciile unui evreu parizian pentru a se menţine la 
putere, el și partidul său de sub 

semnul celor trei roze. Este vorba de „francezul” 
Adrian Costea, căruia i s-au vărsat 

sume imense de la bugetul statului român pentru 


realizarea albumului Eterna și 


146 

fascinanta Românie, sume folosite de fapt pentru 
afișele electorale ale partidului, 

tipărite în străinătate și introduse fraudulos în 
România. Peste un milion de dolari 

(bani negri) au plecat acum un an și jumătate la Paris 
într-o valiză diplomatică 

românească (spre mânjirea magistraţilor francezi), 
pentru ca de scandalul Adrian 

Costea să nu se mai audă nimic, după ce, în 1999, 
procurorii francezi se deplasaseră 

special la București. Evreu originar din România, 
Adrian Costea a fost consilier al 

președinților lon Iliescu și Emil Constantinescu și se 
află în spatele desprinderii unei 

dizidente din P.D.S.R., în frunte cu Teodor Meleșcanu 
și losif Boda, numită „Alianţa 

pentru România” (ApR, după modelul Alianţei 
Israelite), pe care a finanţat-o. 

Ideologul noului partid „românesc”, alt evreu: analistul 
economic Vladimir Pasti. 

Eșecul „Alianţei”, condusă de la Paris de Costea, i-a 
determinat pe liderii acesteia să și găsească adăpost 
în sânul Partidului Liberal. 

Concomitent cu presiunea politică a ambasadorului 
Alfred Moses privind retrocedarea 

proprietăţilor evreiești confiscate de regimul legionar 
al mareșalului Antonescu, sau 

naţionalizate de comuniști, evreii din Israel au 
declanșat o presiune juridică. Astfel, 

deputatul israelian Avraham Poraz a acţionat în justiţie 


statul român la Tribunalul 


Internaţional de la Haga, „ca urmare a tergiversării 
procesului de restituire a 

proprietăților deţinute de evreii originari din România”. 
„Sunt foarte conștient de faptul că Israelul are interese 
politice, economice și militare 

în România” - spunea Avraham Poraz, pentru a explica 
de ce acțiunea sa nu poate 

avea sprijinul fățiș al guvernului Israelian. „După cum 
m-a informat Ministerul de 

Externe israelian, în România există la ora actuală 
1.500 de întreprinderi mixte 

româno-israeliene”, adăuga el. „Colaborez [în schimb] 
cu Congresul Mondial 

Evreiesc, îndeosebi cu președintele său, Edgar 
Brofman, și cu directorul general, 

Israel Singer. Această organizaţie a rezolvat cu succes 
litigiul cu băncile elvețiene 

pentru restituirea banilor depuși de victimele 
Holocaustului”. 

Creanţele și Eurobondurile românești. Unul dintre 
notorii afaceriști evrei care au pus 

din plin umărul la cele mai controversate afaceri ale 
României din ultimii ani este 

israelianul Dan Fischer (fost Frâncu, ca evreu român). 
El a devenit mai cunoscut 

atunci când s-a certat cu alt afacerist israelian, 
considerat „agent Mossad cu operare pe 

România”, Alex Bittner. 

Principalul deschizător de drumuri pentru Dan Fischer, 
în timpul fostei guvernări a 

Partidului Social Democrat (numit atunci P.D.S.R.), cea 


de până în 1997, a fost 


nimeni altul decât „evreul ucrainean” Viorel 
Hrebenciuc. Astfel, în 1996, de exemplu, 

România avea de recuperat de la două state africane 
creanţe în valoare de 12 milioane 

de dolari, dar apare în schemă Dan Fischer care „ajuta” 
România, intermediind 

acesteia vânzarea creanţei de 12 milioane de dolari 
pentru numai 5 milioane către 

Banca Rotschild din Olanda. Afacerea a fost atât de 
bună pentru evrei, se pare, încât 

ei, pe lângă comisioanele curente, au finanţat și 
candidatura lui Ilie Năstase (candidat 

al P.D.S.R. în 1996) la funcţia de primar al 
Bucureștiului. 

După venirea la putere a „dreptei democrate” în 1997, 
Dan Fischer exploatează 

relațiile sale cu noii puternici ai zilei. Prietenia sa cea 
mai strânsă a curs pe direcția 

Cătălin Harnagea (nou șef al spionajului românesc, 
S.I.E.) și Dorin Marian 

(coordonatorul serviciilor secrete din partea 
președinției României) oameni ai 

președintelui Emil Constantinescu. Prin intermediul 
partenerul său israelian Alex 

147 

Bittner (cu care a și împărțit vremelnic proprietatea 
postului „românesc” de 

televiziune Prima TV), Dan Fischer a avut relaţii la vârf 
și la nivelul serviciului român 

de contrainformaţii și siguranţă (îndeosebi cu 
directorul adjunct al S.R.I., Mircea 


Gheordunescu). 


lată una dintre afacerile lui Fischer, pusă la cale cu noii 
săi prieteni. Imediat după 

venirea la putere a lui Emil Constantinescu și a 
Convenţiei Democratice în 1997, 

Fondul Monetar Internaţional se hotărăște să își arate 
„Dunăvoinţa” faţă de România și 

acordă acesteia un împrumut de 140 milioane de 
dolari, fapt care, chipurile, 

îmbunătățea imaginea în lume a ţării. Doar că pentru 
acordarea împrumutului, 

România era condiționată să mai se împrumute și de 
la o bancă privată occidentală cu 

suma de 400 milioane de dolari. Pentru a obține o 
astfel de sumă, mare pentru o ţară 

ca România, guvernarea Constantinescu-Ciorbea a 
decis să scoată la vânzare 

obligaţiuni garantate de statul român. Achizitorii de 
„bonduri” trebuiau însă găsiți, și 

aici a apărut Dan Fischer, împreună cu banca 
americană Credit Swiss First Boston, 

bancă foarte interesată la acea vreme de obligarea 
României la semnarea afacerii 

Dracula-Bell Helicopters, susținută, la rândul ei, de 
politicienii evrei americani Tom 

Lantoș și Alfred Moses. 

Nu trebuie să subestimam rolul cozilor de topor dintre 
românii care au făcut jocul lui 

Fisher. Unul dintre aceștia este fostul secretar de stat 
de la Ministerul Finanţelor, lonuţ 

Costea, ce răspundea de împrumuturi externe. Astfel, 
pentru afacerea cu plasarea 


bondurilor garantate de stat în vederea împrumutării 


României cu 400 milioane dolari, 

comisionul Fischer & Credit Swiss First Boston se ridică 
la 3%, iar dobânda pentru 

împrumutul acordat României s-a stabilit în străinătate 
la 11-12%, dar la sosirea la 

București a lui Fischer aceasta a devenit de 14%, ceea 
ce a însemnat împovărarea 

suplimentară a cheltuielilor României cu 20 milioane 
de dolari, la care se adaugă 

dobânda iniţială de 48 milioane dolari și comisionul lui 
Dan Fischer de 12 milioane de 

dolari. Această sumă totală de 80 milioane dolari, 
reprezentând dobânzi și 

comisioane, a fost strânsă de statul român prin tot 
ceea ce a vândut (privatizat) în 

București în perioada regimului Constantinescu. 

Chiar și pentru privatizarea operatorului naţional de 
telefonie, Romtelecom, domnul 

Dan Fischer a avut o puternică aplecare, dar aici a 
apărut finalmente drept consultant 

oficial al privatizării firma evreiască americană 
Goldman & Sachcs, în schimbul unor 

comisioane de milioane de dolari plătite de statul 
român. Ceea ce ni se pare mai ciudat 

este că, dacă la un moment dat nu ar fi apărut fricțiuni 
între omul de afaceri israelian 

Alex Bittner și șeful spionajului românesc Cătălin 
Harnagea (prieten al lui Fischer și 

colaboratori în recuperări externe), n-am fi aflat 
niciodată despre toate aceste afaceri 

dubioase. 


Conform Monitorului Oficial al României, la sfârșitul 


anului 1998 România avea de 

primit din partea Angolei, Guineei, Mozambicului, 
Peruului, Sudanului și Zambiei 

datorii de 317 milioane dolari. Deși nu se știe decât că 
Serviciul de Informaţii Externe 

român, condus de ex-ziaristul Harnagea, își crease un 
sistem propriu de 

„recuperatori”, presa de investigație a aflat că în 
centrul schemei de recuperare a 

creanţelor funcționa în mod interesat Dan Fischer. 
Tot în 1999 s-a produs o altă operațiune de îndatorare 
de pe piața privată a României, 

în care au fost implicați secretarul de stat lonuţ Costea 
și israelianul Dan Fischer. 

148 

Astfel, Fischer a negociat ca reprezentant al băncii 
străine cu secretarul Costea o 

dobândă de 15,5-16%. După plecarea reprezentanților 
băncii, cei doi acoliţi au săltat 

dobânda la 17%, în oferta către Guvernul României. În 
ședința de guvern însă, 

imprevizibilul Băsescu, pe atunci ministru al 
transporturilor, și-a deschis calculatorul 

portabil, a intrat pe Internet și l-a trimis la plimbare pe 
ministrul de finanţe, Remeș, 

arătându-i care sunt realele dobânzi ale băncilor, mult 
mai mici. 

Soros, Goldman & Sachs. Scandalul privind 
privatizarea operatorului național de 

telefonie fixă, ROMTELECOM, a scos la iveală că Statul 
Român a fost prejudiciat cu 


suma de 9 milioane de dolari americani, numai din 


comisionul încasat pentru 

consultanţă în privatizarea singurei companii 
românești de telefonie fixă. Mai puţină 

atenţie s-a dat faptului că acest comision a fost încasat 
de firma Goldman & Sachs, ce 

funcţiona în același timp și ca evaluator al privatizărilor 
românești pe lângă Fondul 

Proprietății de Stat. Alte comisioane, secrete, s-au 
ridicat la zeci de milioane de dolari. 

Firma nu este însă o oarecare agenţie privată 
occidentală. Banca Goldman Sachs din 

New York este una dintre cele opt bănci evreiești ce au 
fondat banca centrală privată a 

Statelor Unite ale Americii, Federal Reserve System. 
Jeffrey Sachs nu este numai acționarul firmei care a 
operat intens în privatizările din 

România. Evreu polonez, Sachs face parte din 
organigrama evreului ungur George 

Soros, figurând ca principal consilier economic. La 
rândul său, evreul ungur George 

Soros este cel mai bine plătit manager-finanţist din 
S.U.A., câștigând curent 500 

milioane de dolari anual. Prin lovitura pe care a dat-o 
în septembrie 1993 Băncii 

Naţionale a Angliei, Soros a câștigat un miliard de 
dolari din banii contribuabililor 

englezi, în mod ipocrit, Soros și-a creat în ultimii ani o 
imagine de „Robin Hood al 

erei computerului”, care ia bani de la ţările occidentale 
prin geniale speculaţii 

financiare și îi dă apoi Europei răsăritene și Rusiei prin 


IA 


diferitele „Fundaţii Soros” în 


scopul „nobi!” al instaurării unui tip de democraţie 
numit de el „societate deschisă”. 

Că Soros este departe de a fi un altruist, o 
demonstrează mai ales doctrina sa, 

prezentată în propria-i lucrare, The Alchcmy of 
Finance: „Ceea ce cred speculanţii 

finanţelor are mai multă importanţă decât faptele 
economice reale”. 

Conform biografului său, William Engdahl, George 
Soros a fost identificat ca fiind 

„omul de paie” al concernelor bancare anglo-franceze 
ale Rothschild-zilor. Engdahl 

precizează: 

„Relaţiile lui George Soros cu cercurile internaționale 
ultrasecrete ale Rothschildzilor 

nu sunt relații bancare întâmplătoare sau obișnuite. 
lar succesul extraordinar al lui 

Soros ca speculant pe nisipurile mișcătoare ale 
pieţelor financiare sunt greu de 

explicat doar prin simplul său «talent de jucător». 
Soros are acces la informaţiile 

interne ale unuia dintre cele mai importante canale de 
informații private din lume.” 

Unul dintre principalele roluri ale lui Soros, rezervat lui 
de Rothschildzi, deci de 

oculta mondială, este acela de agent de influenţă la 
nivel planetar, în folosul lui 

Rothschild și al acoliților lor, pentru promovarea 
„economiei de piață” când doresc să 

disperseze proprietatea altora (a statelor, de regulă), 
sau pentru centralism, atunci când 


vor să acumuleze pentru ei. Astfel, în anii '80, cu 


concursul d-nei Margaret Theatcher, 

prim ministru al Marii Britanii, banca N.M. Rothschild 
& Sons a câștigat sume de mai 

multe mii de miliarde de dolari din privatizarea 
întreprinderilor britanice de stat. 

149 

Legăturile dintre Rothschild și Soros se ţin prin oameni 
cheie. Astfel, evreul Richard 

Katz face parte atât din comitetul director al 
concernului lui Soros (Quantum Fund), 

dar, în același timp, este director al Rothschild Italia 
S.P.A. din Milano și în comitetul 

director al N.M. Rothschild & Sons. lar acesta este 
numai un exemplu. 

Jeffrey Sachs, cel care operează intens în România prin 
„consultanţă” asupra 

privatizărilor, este de fapt unul dintre agenţii de 
influenţă ai lui Soros (și, de la 

distanță mai mare, al clanului Rothschild) în ceea ce 
privește implementarea „terapiei 

de șoc” în economiile ţărilor ţintă, adică, mai recent, în 
Europa răsăriteană. 

Sachs a activat în Polonia prin Fundaţia Ștefan Batory, 
din anul 1989. Soros însuși 

recunoaște a fi știut dinainte că terapia sa de șoc va 
produce o imensă rată a șomajului 

și de aceea a ținut să instaleze la guvernare sindicatul 
Solidarnosci. În Iugoslavia, la 

începutul anului 1990, Soros împreună cu Fondul 
Monetar Internațional, prin 

implementarea terapiei de șoc, au condus la 


incendierea întregii țări. 


Jeffrey Sachs a fost implantat și în Rusia, pe lângă 
președintele Elțîn, pentru aplicarea 

terapiei de șoc. Din ianuarie 1992 terapia de șoc 
Soros-Sachs a dezlănţuit în Rusia un 

haos economic fără precedent și superinflație. De 
situaţie au profitat acoliţii lui Soros, 

precum comerciantul evreu Marc Rich, care practic a 
cumpărat pe nimic întreaga 

producție de aluminiu a Rusiei. Printre magnații ruși 
produși peste noapte de terapia 

de șoc, îi aflăm astfel pe evreii Roman Abramovici 
(acumulare: 3 miliarde de dolari), 

Mihail Fridman (2,2 miliarde de dolari), Mihail 
Hodorkovski (3,7 miliarde de dolari) 

și alții. 

Toate ţările ţintă ale lui Soros au fost determinate să 
promoveze privatizarea totală, 

impunându-se o legislație de vânzare la „preţul de 
piaţă” a fostelor întreprinderi 

socialiste. Dar, ca și în România (sau, mai ales în 
România), „piața” fusese aproape 

distrusă în prealabil de către terapia de șoc. lar 
consultant în privatizare apare, pe loc, 
indispensabila Goldman & Sachs care, așa cum s-a 
văzut în cazul RomTelecom, și-a 

încasat și un frumos comision, românii de rând 
alegându-se doar cu scumpirea 

convorbirilor telefonice, căci cineva trebuie să 
„onoreze” nota de plată. 

În România, ca și în toate celelalte ţări est-europene, 
una dintre preocupările Fundaţiei 


Soros a fost și este manipularea largă a opiniei publice 


și a presei. În acest scop sunt 

pompate sume importante de bani către organizațiile 
„civice”, precum Grupul pentru 

Dialog Social (G.D.S.) și alte focare de agenţi de 
influență. Mulţi dintre acești bani 

ajung fraudulos în firmele particulare ale „campionilor 
democratici” din România, 

fapt ce nu îl deranjează însă pe „stăpânul evreu de pe 
Wall Street”, atât timp cât își 

atinge scopurile. 

Conform studiului, „Analiza asistenţei democratice 
pentru România” - Washington 

1996, semnat de Thomas Carothes (fost consilier în 
Departamentul de Stat al S.U.A.), 

până în 1996 George Soros a infuzat către agenţii săi 
din România circa 10 milioane 

de dolari anual. De un relativ sprijin s-a bucurat și 
Convenţia Democratică din 

România, care în perioada 1990-1994 a încasat 
„Sprijinul” de 13,55 milioane de 

dolari. 

Evreul Joseph Goshy la zeci de unități hoteliere gratis, 
cu girul lui Radu Sârbu și prin 

intermedierea fostului șef al S.R.I. - Cluj. Josef Goschy 
a pus mâna pe zeci de unităţi 

150 

hoteliere din România prin comiterea de ilegalităţi de 
către funcționari importanți din 

cadrul Fondului Proprietății de Stat. Astfel, în decursul 
a doi ani de zile, în perioada 

1998-2000, beneficiind de susţinere din interiorul 


F.P.S., Goschy a reușit să 


achiziționeze peste 26 de unităţi hoteliere din țară la 
prețuri ridicol e mici și în condiţii 

avantajoase. 

Constantin Ulpiu Mladin a devenit în 1998 consilierul 
și, în același timp, mâna 

dreaptă a președintelui F.P.S. Radu Sârbu, aceștia 
cunoscându-se de la Cluj, când 

Sârbu era șeful privatizării locale (F.P.S. Cluj), iar 
Mladin - șeful serviciului secret 

(S.R.I. Cluj). Se vede că privatizările pro-maghiare 
efectuate de Radu Sârbu în judeţul 

Cluj nu a condus la stricarea relațiilor dintre cei doi (ca 
și când aceste privatizări ar fi 

fost în interesul siguranței naţionale), prietenia lor 
făcând ca Sârbu, odată avansat, să 

obțină imediat transferul la București (F.P.S. Central) și 
pentru Mladin, pe care l-a 

ţinut de consilier special și șef de Direcţii, mai ales la 
Direcţia Control a F.P.S., pentru 

a obţine motive de destituire a directorilor din teritoriu 
care nu se supuneau 

comenzilor de privatizare clientelară venite de la 
centru. A se vedea cazul Hotelului 

București, preluat fraudulos de un grup israelian. 
Acum câţiva ani, un director din 

Valea Prahovei a prezentat presei (inclusiv la TV, în 
emisiunea „Dan Diaconescu în 

direct”) înregistrarea unei discuții telefonice în care i se 
transmitea comanda 

clientelară a lui „nea Costică Mladin” privind aranjarea 
privatizării unui hotel. Acest 


director nu s-a supus, drept care a fost controlat de la 


F.P.S. central și destituit pe 

motive fabricate. 

Același Costică Ulpiu Mladin, personaj central din 
cadrul fostului F.P.S., l-a susținut 

și pe evreul Josef Goschy în preluarea a peste 26 de 
hoteluri. Care a fost însă soarta 

importantului funcționar de stat, după predarea 
funcţiei publice? După alegerile din 

2000, Mladin Ulpiu a devenit consilierul lui Josef 
Goschy, drept recompensă pentru 

sprijinul acordat, în general, hotelurile cumpărate de 
către Josef Goschy de la Fondul 

Proprietății de Stat erau ipotecate la bănci de către 
patronul evreu al firmei Unita 

Turism SA pentru obţinerea unor credite. Atenţie: 
„Acest lucru se petrecea - scria în cadrul unei anchete 
de presă ZIUA DE IAȘI - în 

condiţiile în care Goschy nu era încă proprietarul 
respectivelor hoteluri. Din 

informațiile pe care le deținem rezultă că, datorită 
complicității lui Mladin Uilpiu, 

conducerea F.P.S. își dădea acordul pentru ipotecarea 
la bancă a hotelurilor. Cu alte 

cuvinte, statul român a ipotecat în nenumărate 
rânduri proprietăţile sale pentru ca 

Josef Goschy să poată lua credite de la diferite bănci, 
fără a avea siguranţa sau o altă 

garanţie că respectivele credite se vor achita.” 
Anchetele de presă au mai arătat că complicitatea lui 
Mladin Ulpiu a însemnat pentru 

Goschy preluarea a numeroase societăţi din turism la 


prețuri derizorii. De exemplu, 


Hotelul Traian din Drobeta Turnu-Severin a fost 
vândut lui J. Goschy la un preț foarte 

mic. În primă instanţă respectivul hotel a fost vândut 
societăţii Per Scorilo SRL din 

Turnu Severin la un preţ aproximativ de 66.000 de lei 
pe acţiune. Pe atunci, F.P.S.a 

refuzat să-și dea acordul pentru contractarea unor 
credite de către noul proprietar. 

După doi ani de inflaţie, Mladin Ulpiu îi facilitează lui J. 
Goschy cumpărarea 

Hotelului Traian la un preț de numai 25.000 lei pe 
acțiune și imediat conducerea 

F.P.S. își dă acordul pentru contractarea de credite. O 
parte dintre hoteluri a fost 

achiziționată folosindu-se drept paravan de 
organizațiile PAS ale salariaţilor din 

societăţile comerciale respective. În acest mod, J. 
Goschy a beneficiat în mod ilegal 

151 

de facilitățile acordate de statul român salariaţilor din 
unităţile de turism respective, și 

anume plata în rate pe termen de cinci ani și o 
dobândă redusă de numai 10%. 

Potrivit legilor în vigoare, Josef Goschy nu avea dreptul 
să beneficieze de astfel de 

facilități. Folosind drept paravan PAS-ul firmelor 
respective, Goschy a achiziţionat 

mai multe complexuri hoteliere din România. În mod 
normal, conducerea F.P.S. 

trebuia să anuleze respectivele privatizări mascate și 
să reia procesul de privatizare. 


Departamentul Post Privatizare al F.P.S., prin 


persoanele care urmăreau respectarea 

prevederilor din contractul de privatizare, trebuia să ia 
măsurile legale ce se 

impuneau, însă, datorită implicării consilierului 
președintelui Radu Sârbu în aceste 

privatizări dubioase (foarte probabil chiar la comanda 
acestuia), F.P.S. a acoperit toate 

neregulile comise de Goschy și Mladin. 

Pentru deplina lămurire a schemei [evreiești] de 
corupere, a se vedea modul cum 

Hotelul București a fost cumpărat de către un obscur 
grup israelian ce s-a folosit ca 

paravan de un off-shore cipriot, obținând la 8 
decembrie 2000 un credit bancar de 25 

milioane de dolari pentru care a girat... cu chiar 
acțiunile ce urmau să fie obținute de 

la statul român (adică de la Fondul Proprietății de Stat 
din România), în aceeași zi s au virat statului român 
21 milioane de dolari pentru plata pachetului 
majoritar de 

acţiuni, iar trei milioane de dolari au alimentat un cont 
bancar din Londra pentru plata 

de comisioane la privatizare. Surse apropiate de 
această „privatizare” ne-au sugerat că 

acest fapt a fost posibil prin obţinerea unui acord scris 
de la Fondul Proprietății de Stat 

(Radu Sârbu, Mladin?) și prin sustragerea titlurilor de 
proprietate ale societăţii la 

începutul lunii decembrie 2000. 

152 

Evreii și Petrolul Românesc în Mileniul Trei 


David Rothschild preia și petrolul românesc. Curierul 


National titra în martie 1999: 

„Consorţiul ABN AMRO Rothschild se lansează cu mari 
șanse în bătălia pentru 

Petrom”. lată știrea: 

„Banca olandeză ABN AMRO a anunţat vineri că 
baronul David de Rothschild va fi, 

începând din 6 mai 1999, membru al Consiliului de 
Supervizare al băncii. Numirea 

baronului de Rothschild, un reprezentant cheie al 
comunităţii financiare internaţionale 

[a se citi al ocultei financiare mondiale, stâlp și 
fondator al organizațiilor mondialiste 

precum C.F.R. Comisia Trilaterală, Grupul Bilderberg], 
vine să întărească relaţiile 

dintre grupul ABN AMRO și Rothschild... ABN AMRO 
Rothschild este cotată ca 

primul grup în lume în domeniul consultanţei pentru 
privatizare în industria de petrol 

și gaze. ABN AMRO Rothschild participă cu o ofertă în 
România în cadrul licitaţiei 

pentru consultanţă financiară privind creșterea de 
capital a [companiei naţionale 

românești] SNP PETROM. În același timp, ABN AMRO 
Rothschild derulează un 

contract de consultanţă pentru guvernul brazilian 
privind privatizarea companiei 

naționale de petrol și gaze, Petrobras.” 

Deși implicarea ABN AMRO Rothschild în privatizarea 
(i.d. înstrăinarea) S.N. Petrom 

nu a mai fost afirmată public, în anul 2002 a fost 
implementat chiar planul avansat de 


aceasta, adică privatizarea companiei naţionale a fost 


demarată cu o majorare de 

capital de 5%, iar la finele anului 2002, privatizarea 
Petrom-ului a fost impusă 

României de către Fondul Monetar Internaţional, deși 
Petrom, fiind una dintre cele 

mai eficiente companii de stat, asigură 25% la sută din 
veniturile la bugetul de stat al 

României. Finalizarea privatizării Petrom este 
programată pentru anul 2003. 

* 

Axa Mark Rich (Rothschild) - Yoav Shtern - Viorel 
Hrebenciuc. Unul dintre 

nenumăratele scandaluri ale pseudo-capitalismului 
românesc s-a declanşat la 

începutul lunii octombrie 2002, și, ridicând încă un pic 
cortina spolierilor comise 

asupra României, ne-a permis să aflăm faptele pe care 
vi le vom relata mai jos, chiar 

dacă se încearcă rapida lor mușamalizare. Scandalul 
„Cuzino-Shtern” are deosebitul 

merit, prin mediatizarea sa, că ne arată interesul 
manifestat în ultimii ani faţă de 

petrolul românesc, printr-unul dintre principalii 
„capitaliști” evrei americani, poate cel 

mai veros dintre aceștia. Acesta este Mark Rich! La 20 
ianuarie 2001, în ultima zi a 

mandatului prezidenţial, fostul președinte al S.U.A., Bill 
Clinton, sfidând opinia 

publică americană, semnează decretul de grațiere al 
magnatului Mark Rich, Clinton 

negând totodată că evreul Rich și-ar fi cumpărat 


graţierea prin contribuţii financiare 


directe sau indirecte către Partidul Democrat 
american. În fapt, prin soţia sa, Denise 

Rich, Mark Rich a oferit Partidului Democrat peste un 
milion de dolari în perioada 

1993-2000, a mai atras fonduri de 250.000 de dolari 
(de la alţi evrei) și a făcut grase 

cadouri soților Clinton în ultimul an de mandat al lui 
Bill. Chiar și negrațiat, Mark 

Rich oricum nu mai putea fi însă ajuns de mâna 
justiției americane care îl urmărea 

pentru una dintre marile fraude fiscale aduse Statelor 
Unite ale Americii, 48 milioane 

de dolari, fugind și stabilindu-se în Elveţia, din anul 
1983. De aici, ca un păianjen, a 

început să-și toarcă și să-și întindă pânza intereselor 
economice asupra întregii lumii, 

cu precădere asupra României. 

153 

Privind totala obedienţă a tuturor președinților 
americani față de marii afaceriști evrei 

trebuie să mai arătăm că, tot în ianuarie 2001, noul 
președinte al S.U.A., George W. 

Bush (r.), a anunţat că renunţă la intenţia de a anula 
graţierea lui Mark Rich, acordată 

de predecesorul său Bill Clinton. 

„Un nabab iubit de Mossad!” Astfel titra cotidianul 
Jurnalul Naţional din 04.10.2002 

următoarea fișă biografică a afaceristului Mark Rich; 
născut în Belgia, a sosit în 

Statele Unite ale Americii în 1941, preocupându-se de 
a-și construi imaginea unui 


important om de afaceri: 


„Cu abilitate, în mai puţin de 20 de ani, Rich a reușit să 
facă opere de caritate în 

valoare de zeci de milioane de dolari, în S.U.A., Elveţia 
și Israel. Statul evreu chiar i-a 

acordat o carte de identitate și un pașaport, ca urmare 
a ajutorului acordat instalării în 

Israel a evreilor ruși și etiopieni. Potrivit Time Magazin, 
Rich și-a stabilit în Israel o 

fundaţie pe numele său, condusă de un fost agent al 
Mossad-ului”. Mark Rich avea 

asupra sa, în S.U.A., 51 de capete de acuzare pentru 
evaziune fiscală, asociere cu 

răufăcători și transferuri frauduloase de fonduri, 
moment în care a șters-o spre Elveţia. 

Sold infracțional: 26,9 milioane dolari față de fiscul 
american, 13,5 milioane dolari 

amenzi și 97,4 milioane dolari dobânzi, în prezent 
Mark Rich duce „o viaţă de lux, în 

apropiere de Zurich, într-o vilă somptuoasă, înconjurat 
de gărzi de corp israeliene”. 

Așa cum am arătat (în capitolul anterior), legăturile 
dintre David Rothschild și George 

Soros se ţin prin oameni cheie, îndeosebi prin evreul 
Richard Katz, care face parte din 

comitetul director al concernului lui Soros (Quantum 
Fund), fiind în același timp 

director al Rothschild Italia S.P.A. din Milano,. În Rusia, 
prin „terapia de șoc” 

promovată de Soros și prin „consultanţa la privatizare” 
asigurată guvernului Rusiei de 

Goldman & Sacs, au reușit să pună în braţele lui Mark 


Rich câteva ramuri ale 


economiei. 

* 

Împutenicitul pentru România și Israel al magnatului 
evreu Mark Rich este israelianul 

Yoav Shtern. La rândul său Shtern este ginerele 
celebrului avocat român Teodor 

Cuzino, împreună cu care, în anul 2000 a înființat firma 
Internaft s.r.l., cu obiectul de 

activitate „comerţ cu ridicata al combustibililor solizi, 
lichizi și gazoși și al produselor 

derivate”. Obiectul de activitate al sereleului Shtern- 
Cuzino corespunde intereselor lui 

Mark Rich (și a ocultei din spatele lui) în România: 
preluarea celei mai puternice 

firme de stat românești din domeniul petrolier, 
compania PETROM, cu care Shtern 

deja derulează afaceri de anvergură în domeniu. Este 
de așteptat, totuși, ca echipa 

evreiască să apeleze, în cursul anului 2003, la o firmă 
cu nume curat pentru cea mai 

mare privatizare românească a anului. 

În fapt, Y. Shtern a fost și mai este reprezentantul 
pentru România al firmei britanice 

(cu proprietari evrei) Interlink Overseas Ltd., controlată 
de Mark Rich și implicată în 

afacerile petroliere din România cu chiar PETROM S.A. 
„Controvesatul om de 

afaceri Mark Rich este interesat de compania română 
de petrol, PETROM, ca de altfel 

atâţia alți oameni de afaceri... PETROM este o firmă de 
interes naţional ce asigură 


jumătate din necesarul de petrol pe piaţa internă și 35 


la sută din consumul de gaze, 

are o reţea de telecomunicații comparabilă cu a unei 
firme de telefonie...”, arăta 

cotidianul Jurnalul Naţional din 5.10.2002. 

154 

Ca o paranteză, trebuie arătat că, acum câţiva ani, 
maestrul Cuzino, socrul lui Shtern, 

s-a aflat în atenţia și cercetarea procurorilor români 
pentru implicarea în scandalul de 

corupție Shimon Nahor - Lidia Peter. În perioada când 
intra în afaceri cu israelianul 

Yoav Shtern, Teodor Cuzino (tatăl soţiei lui Shtern, 
Oana Cuzino) i-a reprezentat în 

România interesele traficantului internaţional de 
arme, israelianul Shimon Nahor. 

Procurorii români l-au acuzat pe Cuzino că prin 
intermediul său a ajuns la 

judecătoarea Zorilă suma de 3.000 de dolari, ca mită 
pentru eliberarea lui Nahor. Dacă 

la acea vreme nu a putut fi probată procedural acuza 
adusă avocatului Cuzino, 

procurorii au reușit însă să probeze implicarea în 
mituire a avocatei Lidia Peter, care 

în prezent își așteaptă sentința de condamnare. 
Scandalul Shtern a fost declanșat propriu-zis în ziua de 
marţi 2.10.2002, când acesta a 

petrecut mai multe ore la sediul Poliției Române fiind 
acuzat de înșelăciune chiar de 

către partenerii săi israelieni. Cotidianul Evenimentul 
Zilei relata în 4.10.2002 că 

„Yoav Shtern a fost reţinut de Poliţie, dar eliberat în 


urma unor intervenţii la vârf... 


leri, într-un drept la replică trimis redacţiei noastre, 
omul de afaceri Corneliu lacobov 

a precizat că nu a făcut nici o intervenţie pentru 
punerea în libertate a lui Yoav Shtern. 

Potrivit lui lacobov, RAFO Onești, rafinăria pe care o 
patronează, nu apare în nici o 

anchetă a poliției locale sau I.G.P.” 

Vom vedea însă în continuare de ce au apărut 
dezminţirile în presa centrală, care 

anunţa totodată că Shtem a fost eliberat „în urma 
unor intervenții la vârf”. 

lată filmul evenimentelor. 

Israelianul Levy Nisim, «patronul» firmei InterLink Ltd. 
a depus la Parchetul General 

plângere penală pentru înșelăciune împotriva lui Yoav 
Shtern, reprezentantul firmei 

lui Nisim pentru România, deoarece acesta ar fi 
deturnat sume mari de la firmă în 

propria favoare. Sarcina lui Shtern era aceea de a 
asigura livrările de bumbac către 

câteva firme românești (Romfibre S.A., Bumbăcăria 
Românească și alte două-trei). 

Timp de patru ani însă (1998-2002), Shtern a derulat 
comerţul printr-o firmă parazit, 

de-a sa. În acest fel, numai din afacerile de bumbac, 
Shtern și-a însușit în conturi 

deschise la peste trei bănci din Elveţia (sub nasul lui 
Mark Rich) peste 400.000 de 

dolari. Marile tunuri, Shtern le-a dat însă cu petrol, 
deoarece InterLink Ltd. livra mari 

cantităţi de petrol către Societatea Naţională Petrom 


S.A. și Rafo Onești. 


Din acest moment, culisele scot la iveală un înalt 
personaj, fost secretar general al 

Guvernului, în prezent vicepreședinte al Camerei 
Deputaţilor. Este vorba de Viorel 

Hrebenciuc, totodată vicepreședinte al partidului de 
guvernământ, Partidul Social 

Democrat. Cunoscut ca mare învârtitor, eminenţă 
cenușie și „pușculiță a partidului”, 

Viorel Hrebenciuc era deja cunoscut ca personaj 
favorabil „investitorilor” evrei, fie ei 

israelieni sau americani, la nivelul întregii economii 
românești. 

Biografia romanţată a lui Viorel Hrebenciuc îl arată ca 
pe un fost contabil evreu din 

Bacău care, prin căsătoria cu fiica unui ministru din 
guvernul regimului Ceaușescu, a 

reușit să pătrundă în cercul restrâns al puterii 
comuniste („nomenclaturiste”). De aceea 

s-a acreditat ideea că, prin soţia, sa este și acum un 
protejat al fostei nomenclaturi, 

îndeosebi al generalului Victor Atanasie Stănculescu, 
fost ministru al Industriei, 

cooptat de oculta internaţională în vederea trădării și 
răsturnării lui Nicolae 

155 

Ceaușescu. În sferele acestui „grup” restrâns s-ar 
cunoaște localizarea exactă a 

conturilor din străinătate ale fostului dictator. Devenit 
proaspăt magnat, generalul 

Stănculescu (cavaler de Malta!?) reprezintă principalul 
braț financiar al partidului de 


guvernământ, P.S.D. 


Nu putem să nu cităm, ca amuzament, imaginea 
românească creată recent generalului 

V.A. Stănculescu, omul din spatele lui Viorel 
Hrebenciuc, de un binecunoscut ex ofițer de 
informații: 

„Devenise un specialist imbatabil în tot soiul de 
inginerii financiare. A ras orice 

concurenţă. Unde n-a putut rade a trimis Garda 
Financiară sau a creat diversiuni 

fiscale ori, pur și simplu, pe idioţii ăia încăpățânați care 
îl sfidau, care i se puneau de-a 

curmezișul, i-a vârât în pușcărie... în urmă cu doi ani, în 
1992, primăvara, așteptase 

îngropat într-un fotoliu, în anticamera Marelui Maestru 
al Ordinului Cavalerilor de 

Malta, din Roma, excelența sa domnul Fra Andrew 
Bertie. Șapte ceasuri a așteptat 

înțepenit într-un fotoliu, să primească gradul de Prior 
al Ordinului în România.” 

Fusese ideea președintelui lon Iliescu, care i-ar fi zis 
„într-o zi, la ceas de taină, la 

Cotroceni: 

- Bagă-te, dragă, și tu, în Ordinul ăla al Cavalerilor de 
Malta, c-am auzit că, după 

Masoni, ei ar fi cei mai dați în mă-sa de pe piața 
finanţelor mondiale. 

Băiat cuminte și receptiv, l-a ascultat. Și bine a făcut. 
Pentru că aproape jumătate din 

imensa lui avere a fost făcută prin filiera Cavalerilor de 
Malta. A traficat vapoare, 

benzină, droguri, arme, mașini de lux. N-a făcut 


nazuri.” 


* 


În afacerea Shtern-InterLink, Viorel Hrebenciuc s-a 
dovedit a fi direct interesat și 

implicat. Vom cita evenimentele așa cum au fost 
relatate de presa acelei perioade: 

Toate afacerile cu petrol se desfășurau între Yoav 
Stern și Viorel Hrebenciuc, care, 

pentru facilitarea importurilor masive la preţurile 
cerute de israelian, a primit mai 

multe milioane de dolari comision, (în cea mai mare 
parte a lor, banii erau depuși de 

Hrebenciuc în bănci din Londra.) În ultima perioadă, 
patronul din Marea Britanie, 

israelianul Levy Nisim (omul lui Mark Rich), văzând ca 
negoțul cu România 

stagnează, ba chiar înregistrează un recul, a întrerupt 
relaţiile cu conaţionalul său 

Shtern, care însă a continuat derularea afacerilor de la 
sediul firmei InterLink din 

strada Armenească nr.43. Afacerea a continuat să se 
deruleze exclusiv între Nisim și 

Hrebenciuc. Deranjat, Levy Nisim l-a reclamat Poliţiei 
Române pe Yoav Shtern, 

pentru a nu rămâne scos din cărţi, contând pe faptul 
că lucrurile se vor rezolva fără 

scandal, că Hrebenciuc le va mușamaliza, iar banii vor 
reveni spre el. Scandalul a 

explodat totuși datorită indiscreţiei și „lipsei de tact” a 
anchetatorilor români, care l-au 

arestat pe Yoav Shtern fără prea multă discuţie. 
Imediat, Hrebenciuc a intrat în panică, 


știind că, fiind închis, Shtern ar putea vorbi despre 


comisioanele încasate de el: 

„Într-un timp record, Hrebenciuc a alertat toate 
instituțiile statului, făcând presiuni 

infernale (unele telefonice, altele prin vizite personale) 
asupra unor oameni ca Tănase 

Joița [primul procuror al României], Ilie Picioruș, loan 
Rus [ministru de interne] și 

Toma Zaharia [adjunct al șefului Poliţiei]... Cei doi șefi 
ai Ministerului de Interne s-au 

156 

ţinut tare și n-au marșat la șantajul lui Hrebenciuc, cu 
relaţiile româno-evreiești, cu 

interesul naţional etc. În schimb au făcut pe ei de frică 
procurorul general Joița Tănase 

și Ilie Picioruș, șeful Secţiei Urmărire Penală din 
Parchetul General (într-o singură zi, 

Hrebenciuc i-a dat lui Picioruș 4 telefoane!). Și astfel se 
face că numitul Picioruș i-a 

impus unui subordonat, procurorul Vlad, să-l elibereze 
imediat pe escrocul 

internaţional Yoav Shtern și să emită, de ochii lumii, o 
ordonanţă de a nu părăsi 

Bucureștiul timp de 30 de zile. În această dezertare a 
Parchetului General de la 

obligațiile sale, un rol jenant l-a avut prim-adjuncta lui 
Joița Tănase, procuroarea 

Despina Mihai, care, în biroul ei, a ţipat la procurorul 
Vlad: «Ce dracu' mă”, tu dai 

mandat de arestare pentru înșelăciune?» 

Cum a fost eliberat din arest, Yoav Shtern a fost 
preluat, cu un Jeep, de traficantul de 


droguri Sașa Marinescu care de la poarta arestului l-a 


dus direct la întâlnirea cu Viorei 

Hrebenciuc. „Întâlnirea celor doi mafioți, la care a 
participat și Corneliu lacobov 

[președinte - în fapt patron - al Societăţii de Investiţii 
Financiare MOLDOVA], a avut 

loc la sediul din București al rafinăriei petroliere Rafo 
Onești.” Pentru a rezolva 

lucrurile între cei doi israelieni, Nisim și Shtern, 
„Hrebenciuc l-a adus la această 

discuție de taină și pe Lewy Nisim, luat aproape pe sus, 
de la Hotelul Mariott.” Se știe 

că Nisim a plecat după aceea din România. Se pare că 
el vrea toţi banii înapoi 

(inclusiv comisioanele lui Hrebenciuc?). A doua zi, tot 
din ordinul lui Hrebenciuc, 

mașina lui Sașa Marinescu s-a deplasat la sediul 
InterLink din strada Armeneasca 43. 

Sașa Marinescu și cu șoferul său au încărcat în spatele 
Jeepului doi saci mari cu hârtii 

tocate, documente și ștampile, apoi au demarat în 
trombă, oprindu-se numai în garajul 

vilei din Bd. Aviatorilor nr.90A, în care traficantul de 
droguri Sașa Marinescu locuia 

împreună cu israelianul Yoav Shtern. „Imobilul este 
păzit 24 de ore din 24 de luptători 

din trupele antitero ale S.R.I., din ordinul unui alt 
gangster, generalul Ștefănuţ, prieten 

și partener al lui Sașa Marinescu. Dar nici luptătorii 
Brigăzii Antitero n-au putut opri 

percheziția efectuată la domiciliul lui Sașa Marinescu: 
au fost găsite printre altele mai 


multe ștampile (una de la InterLink), extrase de cont 


de la Ing Bank...” Pare real 

zvonul că Viorel Hrebenciuc a mituit imediat presa 
pentru a fi dat uitării scandalul, 

deoarece nimeni nu și-a mai adus aminte de arestarea 
lui Yoav Shtern și de dosarul 

său penal. 

157 

Noul asalt asupra agriculturii 

Cel mai mare domeniu funciar evreiesc, în România. 
Statul Israel are o suprafață de numai 20.700 km2 
de aproape 10 ori mai puțin decât 

România. Așa se face că prezentele revendicări ale 
evreilor în România depășesc deja 

suprafaţa Israelului. Acestea trebuie aplicate îndeosebi 
cu începere din anul 2003. De 

exemplu, mai mult de jumătate din centrul orașului 
lași este deja revendicat de un 

singur evreu. Aceeași soartă o au mai mulți masivi 
muntoși din Carpaţi: 36 de evrei 

din lumea întreagă (precum Hellen Foghel din Dallas, 
Milan Stern din Viena, Rachel 

Kochari Stern, Zinder Foghel și Baruch Hagher, toți din 
Israel), revendică 42.412 

hectare din Munţii Borșei (zonele alpine: Izvorul 
Ursului, Vârful Mare, Preluca, 

Dealul Bucăţii, Piatra Obreja, Hășmar, Șesuri, Sîlhoiu, 
Bîrjava, Cislele, Sălășinuri, 

Bălăsina). Un rabin din Israel solictă două străzi din 
Oradea, cu sute de case, iar un alt 

israelian cere | km de plajă, în zona Cazinoului din 
Constanţa. 


Cu toate acestea, până în prezent o adevărată 


ofensivă, făţișă, nu a fost declanșată de 

evrei asupra proprietăţii funciare din România decât 
pe calea revendicărilor, pentru 

acapararea de mari suprafeţe agricole așteptându-se 
noul cadru legislativ generat de 

modificarea Constituţiei României, pusă la cale pentru 
anul 2003. 

Au existat totuși precedente, care ne vor demonstra 
că, pe lângă acapararea imobiliară 

a industriei și serviciilor, și agricultura românească 
reprezintă o importantă ţintă 

pentru evreii de pretutindeni. lon Marin, directorul 
publicaţiei Ultima Oră, scria în 

aprilie 1998: 

„În Bărăgan, pământul se vinde pe nimic. Cu 2-3 
milioane de lei pogonul, uneori nici 

atât, 200-300, maximum 400 de dolari. În vreme ce, în 
țările civilizate, preţul 

pământului, nici pe departe atât de roditor, este de 
zece până la o sută de ori mai mare. 

Preţ pe care l-ar merita și pământul românesc, dacă 
tot am ajuns să-l vindem. 

Străinilor - așa cum, chipurile, nu permite legea 
circulaţiei terenurilor, dar împotriva 

căreia subterfugiul este ca și găsit: cetăţenia (română) 
stipulată în Constituţie s-ar 

referi numai la persoanele fizice, nu și la cele juridice. 
Altfel spus, toate SRL-urile cu 

capital străin, Ltd-urile, societăţile mixte și chiar 
străine sută la sută pot cumpăra 

pământ în România imediat ce legea circulaţiei 


pământului o va permite. De altfel, în 


Bărăgan se vehiculează de pe acum intenţia unui mare 
grup financiar, de origine 

evreiască, de a cumpăra câteva sute de mii de hectare, 
pe care să le comaseze și să 

constituie aici, în România, cel mai mare domeniu 
funciar. Comparabil ca suprafață 

cu cel din Israel, pe care românii vor munci ca sclavi, 
cum spunea într-un articol, 

publicat în ziarul nostru, dl. prof. dr. docent Dumitru 
Teaci. Cert este că în perspectiva 

marii vânzări a teritoriului ţării, a părţii celei mai 
productive și tentante, politicile 

antieconomice și antinaţionale au condus la 
deprecierea acestui bun fundamental al 

unei nații, până la valori execrabile, inimaginabile, de 
200-300 dolari hectarul! Preţul 

unei biciclete mai bune sau al unui cal mai prost. Sau, 
ca să fim și mai exacţi, un 

pogon de pământ în Bărăgan a ajuns să coste cât un 
porc de o sută de kile, vândut în 

târg la Slobozia. Este o bătaie de joc la care nu 
credeam că se va ajunge. 

Joi, 9 aprilie 1998, la Antena | Slobozia i-am avut ca 
invitați pe doi dintre cei mai 

autorizaţi reprezentanți ai tălpii ţării, dl. Răzvan Ciucă, 
directorul Muzeului 

Agriculturii din România și dl. Savu, directorul cu 
probleme de patrimoniu la Direcția 

158 

Agricolă Ialomița. Tema dezbaterii, în timpul căreia s- 
au primit zeci de telefoane, a 


fost tocmai cea de faţă: a vânzării pământului pe 


nimic. Domnul Ciucă a făcut ample 

referiri la valoarea adevărată a pământului, la ce a 
însemnat el pentru ţăranul român și 

a lansat un apel deţinătorilor actuali de a nu-l vinde, 
sub nici un cuvânt, la prețul de 

batjocură ce li se oferă.” 

* 

Mosser răscoală țăranii din Hunedoara. Relatarea 
aparține ziarului Ziua din 

11.11.1998: 

În 1995 Aurel Sfârlogea, viceprimarul comunei Zam, 
din județul Hunedoara, le-a 

propus țăranilor din satul Pojoga să facă afaceri cu 
investitorul „francez” Hugo 

Mosser. El le-a spus ţăranilor că evreul francez vrea să 
cumpere grajdurile fostei 

Cooperative Agricole de Producţie și că intenționează 
să deschidă în sat o mică 

afacere, care ar fi oferit 60 de locuri de muncă. Evreul 
le-a mai promis acestora că, 

dacă va achiziționa grajdurile, le va aduce și o combină 
din Franţa. În timp, însă, 

„francezul” și-a dat arama pe faţă și a dovedit că este 
doar un escroc. De trei ani 

terorizează satul, amenințând ţăranii cu pistolul și 
ucigându-le orătăniile, în ciuda 

faptului că localnicii au trimis zeci de memorii 
autorităţilor, nimeni nu a intervenit 

pentru a soluţiona conflictul. 

Afacerea cu Mosser s-a perfectat în casa consilierului 
lacob. La venirea în Pojoga, 


Hugo Mosser i-a anunţat pe săteni că va construi o 


mică industrie în cătunul lor și le 

va aduce chiar o combină franţuzească. Toate aceste 
promisiuni au fost garantate de 

cuvântul viceprimarului Aurel Sfârlogea. În 
contrapartidă, Mosser a cerut grajdurile 

fostei Cooperative Agricole de Producţie (C.A.P.). 
Discuţiile cu privire la 

definitivarea afacerii s-au purtat la domiciliul 
consilierului din Pojoga, Marin lacob, în 

prezenţa altor doi membri ai comitetului sătesc. După 
întâlnire, viceprimarul a adus 

un expert care a evaluat grajdurile la 28 milioane de 
lei. Între timp, francezul a promis 

că va aduce și un tractor U665 în valoare de 9 milioane 
și un plug de 3 milioane. 

Țăranii au refuzat combina francezului pentru că era 
prea scumpă. Mosser a plecat în 

Franța după utilajele agricole promise. De acolo l-a 
sunat pe viceprimar și l-a anunţat 

că preţul combinei este de 14 milioane de lei. Peste o 
săptămână, același utilaj valora 

cu 5 milioane mai mult. În aceste condiţii, membrii 
comitetului sătesc i-au transmis 

lui Mosser că n-au nevoie de combină. Fără să ţină 
seama de refuzul ţăranilor, 

„francezul” a adus utilajul la Pojoga, spunând că 
valorează 26 de milioane lei. Sătenii 

n-au vrut să se atingă de combină, explicându-i lui 
Mosser că la acest preţ cumpărau 

două astfel de utilaje fabricate în România, în acest 
sens, ei au înaintat, în 21 februarie 


1997, un protest Primăriei comunei Zam. Primarului 


lonel Brezovan i s-a cerut să vina 

la fața locului, pentru a putea vedea cum o înţelegere 
care părea bună pentru sat s-a 

transformat într-o escrocherie. În 29 mai, șapte 
reprezentanţi ai sătenilor s-au întâlnit 

cu prefectul de Hunedoara, Pompiliu Budulan. După 
întrevederea de la Prefectură, 

consilierul din Pojoga, Marin lacob, a fost dat în 
judecată de Hugo Mosser (dosar nr. 

4964/1997, Judecătoria Deva), din pricina protestului 
care poartă semnătura sa, alături 

de alte 47. 

Arendașul francez i-a ameninţat pe ţărani cu pistolul. 
În primăvara lui 1996, ţăranii 

din Pojoga au început să dea pământul în arendă 
investitorului „francez”. Acesta le-a 

159 

promis că le va da câte 600 kilograme de grâu sau 
porumb la hectar, ori 

contravaloarea acestor produse la preţul pieţei. În 
primul an Mosser a plătit cu târâita, 

iar în următorii doi ani n-a mai dat nici un ban. 
Supărați ca au fost trași în piept, 

ţăranii l-au dat în judecată pe „francez” cu scopul de a- 
și reprimi pământurile. Hugo 

Mosser, înfuriat de „obrăznicia” acestora, sub motivul 
că i-ar fi fost furată o parte din 

recolta de porumb de pe câmp, s-a apucat, de unul 
singur, să percheziţioneze casele 

sătenilor. Astfel, au fost verificate podurile lui Ștefan 
Ursu, Vilmoș Muntean, Traian 


Bendei și alții, în timpul controlului, „francezul” a 


omorât porcul lui Silviu Balet, a 

lovit o vacă cu o lance și a călcat cu autoturismul său, 
marca Toyota, câteva gâște. 

Hugo Mosser a început să-i amenințe pe oameni cu 
vestita sa lance și cu un pistol cu 

aer comprimat. Tinându-se de promisiune, i-a 
intimidat cu pistolul pe ţăranii 

Gheorghe Cojon, Aurel Stuparu și Floare Butaș. 
„Arendașul” i-a mai atacat și bruscat 

pe soții Slăviţă, iar copilul lor a fost sechestrat pentru 
că vaca familiei a intrat pe 

tarlalele sale. 

După ce H. Mosser a luat în arendă suprafețele de 
teren agricol, a început să are 

inclusiv drumurile de acces stabilite de Comisia 
Fondului Funciar, cunoscute încă de 

dinaintea colectivizării. El a arat și canalele pentru 
scurgerea apelor, a rupt cu 

tractorul porțile de la intrarea în țarină și a distrus cu 
plugul culturile sătenilor 

însămânţate cu porumb și grâu. 

Instituţiile abilitate sunt surde la plângerile sătenilor. 
Sătenii s-au adresat tuturor 

instituţiilor statului care ar fi putut să-i ajute să scape 
de arendașul francez: Primăria 

din Zam, Prefectura județului Hunedoara, Poliția, 
Ambasada Republicii Franceze la 

București. Degeaba! În interesul comunităţii din Pojoga 
au intervenit doar niște 

senatori P.D.S.R., care s-au adresat în mod oficial 
Ambasadei Franceze. Ei au discutat 


și cu Hugo Mosser. Tot degeaba! „Până acum conflictul 


este departe de a fi stins - 

scria în noiembrie 1998 ziarul Ziua -, sătenii stând cu 
frica-n sân și ferindu-se zi și 

noapte de furia „investitorului străin”. Țăranii au 
ameninţat că se vor răscula 

împotriva lui Mosser dacă autorităţile nu vor accepta 
să-i ajute.” 

Din punctul nostru de vedere, evreul „francez” Mosser 
este un pionier al noilor 

arendași în România. Până acum, însă, acest nou tip 
de colonist-arendaș nu avea și 

proprietatea pământul, ţăranii (din Pojoga, bunăoară) 
fiind încă stăpânii fostei 

Cooperative Agricole de Producţie, dar după anul 2003 
această situaţie se 

preconizează a fi schimbată. Terenurile vor putea fi 
cumpărate de „investitorii străini”, 

iar țăranii români, cărora nici când erau proprietari nu 
li se făcea dreptate, vor putea fi 

la totalul bun plac al noilor stăpâni. 

Sionistul Alfred Moses și spolierea agriculturii 
românești. „Un proiect american ce 

urma sa pună agricultura României pe roate s-a 
transformat într-o afacere profitabilă 

pentru rechinii internaţionali” - supratitra cotidianul 
Ziua afacerea pusă la cale de 

ambasadorul evreu al S.U.A. la București, Alfred 
Moses. 

La data când România a intrat în colimatorul 
„rechinilor internaţionali” firma 

„americană” (de fapt evreiască) implicată, 


Transchemical Corporation, contribuise 


deja la deposedarea Ucrainei de 70 de milioane de 
dolari, iar Kaplan, șeful companiei, 

spera să repete scenariul la București, motiv pentru 
care ambasadorul american Alfred 

Moses s-a mobilizat să bage „afacerea” pe gâtul 
guvernului român, în timp ce 

160 

Ministerul Agriculturii afla abia după jumătate de an în 
ce constă proiectul aprobat, 

iar funcţionarii statului nu s-au obosit nici măcar să 
verifice trecutul companiei. 

Totul începuse foarte bine. Era vorba de o „afacere 
colosală” pentru statul român (?!). 

După un „complex studiu de fezabilitate”, cu începere 
din anul 1990, două dintre cele 

mai importante concerne din S.U.A. și din lume în 
domeniul produselor agricole fac o 

propunere României... Aceeași Românie care era 
odată denumită „grânarul Europei”. 

Chipurile, după 50 de ani ţara noastră putea să-și reia 
locul binemeritat pe piața 

cerealieră mondială. Concret: companiile americane J.I. 
Case și Valmont Industries 

concep un proiect ce trebuia să ducă la modernizarea 
și ridicarea agriculturii 

românești la standardele occidentale. În derularea 
afacerii urma să se asocieze atât 

gigantul Cargill, care are o cifră anuală de afaceri de 65 
miliarde de dolari S.U.A., cât 

și Pioneer International, important furnizor de cereale. 
Firmele Case și Valmont 


urmau să livreze României echipament și utilaje „de 


ultima oră” pentru producția 

agricolă. Cargill trebuia să construiască silozuri și 
facilităţi portuare, iar compania 

Pioneer să furnizeze suplimentarul de grăunţe 
necesar. Citibank, bancă americană 

evreiască, oferea, pentru plata de către români a 
„companiilor americane”, un credit 

garantat de statul român în valoare de 157,3 milioane 
dolari, dintre care 134 

rambursabili în 7 ani, iar 23,3 milioane în 3 ani. 
„Avantajul” României ar fi putut 

consta și în faptul că această sumă putea fi plătită în 
produse cerealiere. Echipamentul 

furnizat urma să acopere necesarul mecanizat pentru 
aproximativ 350.000 de ha, 

inclusiv irigarea a 22% din această suprafață. 
Potenţialul estimat: un milion de tone de 

cereale pe an la export. Profitul estimativ al 
întreprinzătorilor particulari români ce 

urmau să beneficieze de program: 300 de milioane de 
dolari. „Dar mirosul profitului 

se pare că a atras și muștele la oala de lapte”, anticipa 
ziarul Ziua. 

„Americanii” lui Moses așteptau Guvernul Ciorbea ca 
pe pâinea caldă. Punerea în 

practică a gheșeftului evreo-american a luat ceva timp. 
Reprezentanţi ai firmelor Case 

și Valmont încercaseră de-a lungul mai multor 
guvernări să-și pună în aplicare 

planurile. De fiecare dată s-au izbit de reţinerile unor 
factori de decizie români, 


catalogați ca fiecare dată ca „neo-comuniști”. Cu totul 


altceva se aștepta de la 

„guvernul Ciorbea”, rezultat în urma victoriei 
Convenţiei Democrate din noiembrie 

1996. 

Pe | februarie 1997, reprezentanții companiilor 
americane i-au prezentat secretarului 

general al guvernului, Remus Opriș, proiectul pentru 
agricultura românească, modul 

de derulare și „avantajele” acestuia. După un număr 
impresionant de întâlniri cu 

oficiali ai guvernului român de la toate nivele posibile, 
apoi cu reprezentanţi de la 

Uzina Tractorul - Brașov, până la președintele 
României, Emil Constantinescu, pe 7 

aprilie, cu fast și trâmbiţe, are loc la sediul guvernului 
semnarea contractelor (din 

partea americană au participat Jeremy Lamb, 
președintele Case pe Europa, și Richard 

Berkland, vicepreședintele Valmont International). În 
ultimul moment, însă, secretarul 

de stat în Ministerul Finanţelor, Mircea lonuţ Costea 
(cumnatul ambasadorului 

României în S.U.A. la acea data, „mondialistul” Mircea 
Geoană), invocă o procedură 

legislativă care nu permitea momentan derularea 
contractului de către ministrul 

Finanţelor, ridicându-i astfel mingea la fileu 
omologului în România al cumnatului 

său, ambasadorului evreu Alfred Moses. Vom vedea 
cum! 

Oricum, ministrul Agriculturii, Dinu Gavrilescu, 


considera despre contract la acel 


moment că reprezintă „cel mai important acord 
semnat de Guvernul României pentru 

161 

sprijinirea agriculturii începând din decembrie 1989”. 
Primul ministru, Victor 

Ciorbea, declara la rândul său: „acordul este un model 
exemplar care ar trebui urmat 

și de celelalte sectoare economice”. „Și cu asta gata - 
avea să scrie la rândul său 

Mircea Toma în săptămânalul Caţavencu. Gata, adică 
nu s-a mai întâmplat nimic. Și 

asta pentru că ultima hârtiucă, mică dar importantă, 
cea prin care Ministerul 

Finanţelor confirma garantarea creditului, n-a mai fost 
semnată. Cei de la Case au 

crezut că halucinează. Au transmis zeci de scrisori, s- 
au mai întâlnit de câteva ori, în 

București și în S.U.A., cu Victoraș (Ciorbea), dar în afara 
de promisiuni n-au mai 

văzut nimic. Asta până când au aflat crudul adevăr.” 
Acela că deși afacerea se derula 

de către o bancă evreiască, Citibank, interesată de 
profitul asigurat de dobânzi și de 

garanţiile statului român, artizanul afacerii și 
reprezentantul S.U.A. în România, 

ambasadorul evreu Alfred Moses trebuia să își mai 
introducă la câștig și câţiva 

apropiaţi coreligionari, care să îi asigure și comisionul 
personal, firma evreului lan 

Kaplan, Transchemical Corporation. Formal, 
perfectarea contractului s-a amânat până 


după următoarea întâlnire a Comitetului 


Interministerial de Garantii și Credite de 

Comerţ Exterior, pe 15 mai 1997, ceea ce, de fapt, a 

reprezentat un aranjament al 

cumnatului lui Mircea Geoană, al infatuatului 

președinte Emil Constantinescu și al 

evreului sionist Alfred Moses. 

Alfred Moses își bagă coada, scria Ziua: Amânarea este 

însă, în fapt, rezultatul unor 

manevre de culise. Apare în scenă același personaj 

care a făcut campanie, indirect, 

P.D.S.R.-ului și lui lon Iliescu, prin obstrucționarea unor 

organizaţii americane „pro democratice”. Același 

personaj care a spus că dacă nu concesionăm Hotelul 

București 

nu vom intra în NATO. Recunoașteţi personajul? Este 

chiar reprezentantul S.U.A. în 

România, „Excelenţa Sa” ambasadorul Alfred Moses. 

Este vorba chiar de același 

Alfred Moses care, la încheierea contractului dintre 

Case, Valmont și statul român, 

afirma ipocrit că aceste companii aduc „o substanţială 

contribuţie americană la 

dezvoltarea productivităţii agricole românești”. Ce face 

Moses? Aduce pe tapetul din 

cabinetul primului-ministru Ciorbea o altă companie 

americană, dar care nu se ocupa 

în mod special de producerea unor utilaje agricole, ci 

mai mult de intermedieri 

(brokering). Pe numele ei: Transchemical Corporation 
condusă de tatăl (lan 

Kaplan) și fiii. Ce este Transchem și ce vrea ea? Bani, 


evident! Dar bani cu orice preț! 


Corporaţia, cu un impozant sediu în Miami (Florida), s- 
a mai ocupat de o afacere în 

domeniul agriculturii - oarecum similară în declaraţii - 
cu cea din România. Anul: 

1992. Locul: Ucraina. Afacerea ucraineană a prejudiciat 
chiar și guvernul federal 

american, care era într-un final obligat să ramburseze 
împrumutul garantat, cu 70 

milioane de dolari”. 

* 

Afacerea Kaplan - Ucraina: simplă și extrem de 
mănoasă, dar nu în holde. 

Operațiunea „Kaplan-Ucraina” este similară prin 
„modus operandi” cu cea inițiată în 

România. Tot ambasadorul american, deci 
reprezentantul S.U.A. al administrației 

democrate și, în ultimă instanță, al Casei Albe, este cel 
care „a comandat” afacerea în 

Ucraina. Acesta plasează firma evreiască 
Transchemical Corp. guvernului de la Kiev. 

Kaplan, împreună cu Zeneca Inc., o companie 
furnizoare de grăunțe, promiteau 

modernizarea sectorului agricol (de stat, la acea 
vreme). Aceeași bancă evreiască 

Citibank a oferit împrumutul de 70 milioane de dolari, 
garantat de Exim Bank (bancă 

de stat americană) și, finalmente, de guvernul 
Ucrainean. Toată întreprinderea s-a 

dovedit a fi, pentru ucraineni, un fiasco total. 

162 

Incredibila situaţie, care a dus la o gaură de 70 de 


milioane de dolari în buzunarele 


contribuabililor americani și la pierderea reputației 
Statelor Unite în zonă, a 

determinat prestigiosul cotidian New York Times să-și 
trimită reporterii la fața 

locului. Vă prezentăm o sinteză a anchetei amănunțite 
efectuate de ziariștii americani. 

The New York Times: „Când o companie americană s-a 
aventurat în Ucraina, anul 

trecut, cu o afacere de 70 de milioane de dolari în 
grăunţe, erbicide și utilaje agricole 

performante, faptul a fost apreciat atât în Ucraina cât 
și la Washington drept un vot 

istoric de încredere în această națiune aflată în plină 
transformare și un model de 

cooperare între companiile americane și fostele ţări 
comuniste. Dar, după un an, 

afacerea pare să fie un model de cu totul alt gen: o 
situaţie jenantă în care companiile 

americane au profitat de o ţară aflată în vâltoare, 
pentru a-și deșerta seminţele de 

proastă calitate, care în nici un caz nu ar fi putut aduce 
vreun profit dacă ar fi fost 

vândute în Statele Unite”. 

„Este o pagină neagră” - consideră David Sweere, 
președintele comitetului agricol al 

Camerei de Comerţ Americane din Ucraina. 
„Ucrainenii și-au pierdut respectul față de 

noi, din cauza unor afaceri de acest fel. Da, noi, în 
Occident, credem în câștigul 

comercial. Dar dacă acesta este singurul nostru scop, 
atunci acest lucru s-a petrecut 


aici”. Ce s-a întâmplat? „Unele ferme au plantat 


seminţele, dar nu a crescut nimic. 

Cele mai multe combine au rămas, ruginite, în 
depozite. Aceasta în timp ce compania 

americană furnizoare și cea care a intermediat 
afacerea au fost deja plătite. lar Ucraina 

se chinuie să plătească cele 70 de milioane de dolari 
către Citibank, care a finanţat 

afacerea. Dacă Ucraina nu va putea plăti creditul, va 
trebui să-l achite Eximbank, care 

a garantat împrumutul, un cost suportat în ultimă 
instanţă de către contribuabilul 

american." 

În loc de 1.000.000 de tone de porumb, pe câmpuri de 
abia s-au ițit 10.000. Cine sunt 

însă „marii întreprinzători” evrei? Aflăm tot din The 
New York Times: „Zeneca Inc”, 

o companie de produse agricole din Wilmington, statul 
Delaware (stat paradis 

financiar în care, în S.U.A., sunt înfiinţate firmele off- 
shore, adică adevărate cutii 

poștale; tot aici a fost înfiinţată o firmă off-shore 
pentru o altă afacere susținută în 

România de Alfred Moses, «afacerea Dracula», 
respectiv preluarea fabricii de avioane 

I.A.R. Ghimbav), și - obiectul atenţiei noastre - 
Transchemical Corp. Ce au promis 

respectivii investitori vecinei noastre, Ucraina? 
Produsele americane ar fi trebuit să 

ducă la o recoltă de cel puţin un milion de tone de 
porumb, care ar fi permis Ucrainei 

plata utilajelor și a grăunţelor într-un an. Deci: 70 de 


milioane de dolari. Dar rezultatul 


a fost de doar 10.000 de tone, evaluate de guvernul 
ucrainean la numai 850.000 de 

dolari! O diferenţă impresionantă. 

Explicaţiile au fost controversate și controversante. 
„Le-am dat tot ce-am avut mai 

bun”, a declarat cu ipocrizie Karl Sherman, unul dintre 
avocaţii evrei ai firmei Zeneca, 

care este o subsidiară a Grupului Zeneca Ltd., din 
Marea Britanie, la rândul său o 

parte a mastodontului Imperial Chemical Industries 
PLC, corporație transnațională. 

Însă, conform investigaţiilor efectuate, unele dintre 
seminţele livrate erau foarte 

mucegăite deoarece zăcuseră bine de tot în 
hambarele de peste ocean. lan Kaplan, cel 

implicat în coordonarea afacerii prin compania sa 
familială Transchemical 

Corporation, a considerat că era o afacere de „câștig la 
câștig pentru toată lumea”. 

Transchem ar fi primit, conform documentelor 
furnizate de Zeneca, un comision de 

800.000 de dolari plus un procentaj major din 
vânzarea combinelor. Numai din 

163 

intermedierea vânzării combinelor, Transchem și 
Zeneca au scos din Ucraina un profit 

estimat la 10 milioane de dolari. Cum? Foarte simplu. 
„Marii întreprinzători” 

americani au vândut Ucrainei 200 de combine la preţul 
de 143.000 de dolari bucata. 

Dar Kaplan le-a cumpărat de la companiile specializate 


Deere & Co și chiar J.I. Case, 


cu 90.000 de dolari bucata! Declaraţia lui Kaplan: 
„Suntem în afaceri, iar scopul 

nostru era să scoatem profit. Nu suntem organizaţie 
caritabilă!” Ar avea dreptate dacă 

afacerile lor nu ar fi fost impuse statelor est-europene 
de către ambasadorii S.U.A. în 

acele ţări. Ministerul de Finanţe ucrainean a ordonat 
procuraturii o investigaţie asupra 

tranzacţiei. Conform rezultatelor anchetei întreprinse 
de guvernul Ucrainei, doar 

10.567 de tone de porumb au rezultat din seminţele 
livrate de Zeneca și Kaplan, deci 

mai puțin de o tonă pe acru, față de 20 de tone, 
obținute după această experienţă 

nefericită, când ucrainenii au apelat la ajutorul unei 
alte companii, Pioneer 

International Inc. Cu seminţele rămase de la evreii de 
la Transchem și Zeneca 

ucrainenii au încercat să mai însămânţeze 230 de acri. 
Nu a răsărit nimic! 

Noile ţinte din colimatorul „transnaționalelor”: Rusia și 
România. Pentru a-și face 

mendrele mai bine în țară, Kaplan a creat o organizaţie 
teritorială, „joinventure” 

intitulată Trans Agro. Un aspect surprinzător pentru 
redactorii de la New York Times 

a fost și faptul că prin hârţogăriile oficiale s-au 
„pierdut” cinci jeep-uri Grand 

Cherokees și cinci Chevrolet Lumina (șpăgi pentru 
oficialii ucraineni). Reporterii de 

la New York Times au mai reușit să afle, dintr-un 


memorandum confidenţial al 


firmelor evreiești în cauză, că ţintele predilecte ale 
acestora (stabilite încă din 1992!) 

erau Ucraina, Rusia și România! De ce? Pentru că sunt 
cele mai „pretabile unui profit 

major”. 

Moses a promis lobby evreiesc pro-NATO, conchide 
ziarul Ziua despre implicarea 

acestuia în traficul de influenţă politic practicat în 
România în numele Statelor Unite 

ale Americii, dar în folosul bănesc al evreimii mondiale. 
Astfel, Alfred Moses a promis guvernului român - care 
în acea perioadă se afla în 

plină campanie exacerbată pro-NATO - sprijinul lobby- 
ului evreiesc din S.U.A. 

pentru admiterea României în Alianța militară. De 
altfel, în vizita sa în S.U.A., 

primul-ministru român Victor Ciorbea a fost învârtit 
mai peste tot de către sforile trase 

de Alfred Moses în avans. La baza Transchem din 
Miami s-a deplasat într-o zi de vară 

nimeni altul decât secretarul de stat din ministerul 
Finanţelor Mircea lonuţ Costea (cel 

care blocase comandat perfectarea contractului la 7 
aprilie 1997, împreună cu 

cumnatul său, nimeni altul decât ambasadorul 
României în S.U.A., Mircea Geoană. În 

Florida se pare că au fost extrem de impresionați prin 
petreceri fastuoase pe iahturile 

companiei. Ce se întâmpla în țară, însă? O încălcare 
grosolană a protocolului și 

cuvântului primului ministru al României. 


„În iunie, președintele Case, Steve Lamb, este informat 


brusc că afacerea se taie, pur 

și simplu, în două: 80 de milioane pentru produsele 
furnizate de Case și 80 de 

milioane pentru Transchem. La aflarea veștii, Lamb se 
urcă în avion și zboară imediat 

la București. Aici se întâlnește cu Victor Ciorbea și 
Alfred Moses la Palatul Victoria. 

O sursă din interiorul cabinetului Ciorbea ne-a relevat 
ce s-a întâmplat la aceasta 

memorabilă întâlnire, întrebat de ce și-a schimbat 
promisiunea iniţială, Victor Ciorbea 

ar fi arătat cu degetul la Alfred Moses și ar fi spus 
copilărește că amabasadorul S.U.A. 

este cel care a făcut trăznaia, respectiv și-a impus 
decizia. Prin această intervenţie 

inimaginabilă, Alfred Moses se face vinovat de 
încălcarea oricăror uzanţe 

164 

diplomatice. Dar, chipurile, noua întorsătură n-ar 
constitui nici o problemă în 

derularea proiectului iniţial, după considerentele 
Transchem. Kaplanii promit să 

cumpere chiar de la Case utilajele care ar urma apoi să 
le revândă României. Profit: 

Kaplan & Comp. Chiar și după eliminarea sa de pe 
scena diplomatica romanească, în 

august 1997, Alfred Moses revine la București cu amicii 
săi, Kaplanii, pentru a-și 

perfecta condicuţele. Din această afacere de 
brokering, Kaplan, dacă respectă 

scenariul din Ucraina, ar putea să scoată un profit de 


10 milioane de dolari. Dacă îl 


îmbunătățește, chiar și mai mult.” (cotidianul Ziua 
28.01.1999) 

Micea Toma, în săptămânalul Academia Cațavencu, 
comenta astfel evenimentul: „Pe 

dl. Alfred Moses îl prevenim de la bun început să nu ne 
ia, așa cum face atunci când 

este atacat, drept antisemiţi, atunci antisemită este și 
legea americană, care interzice 

propriilor ambasadori să se amestece în tranzacţiile 
comerciale. lar ceea ce se 

bănuiește că a comis dl. Moses în acest caz nu este 
promovare a unei firme americane 

pe piaţa românească, ci promovare a unei firme 
americane [evreiești] în detrimentul 

altei firme americane, ceea ce se numește - he, he - 
sforărie”... „E verosimilă istoria - 

continuă Mircea Toma -care ne-a fost șoptită la 
Cotroceni, că fostul ambasador 

[Moses] l-a vizitat pe fanul NATO Emil [Constantinescu, 
președintele României la 

acea dată], cu un grup de americani interesați în 
proiecte în agricultură, care ar fi avut, 

totodată, excelente relaţii de coridor cu diverși 
politicieni americani... Dar să nu 

credeți că Moses e omul care să mizeze doar pe un 
președinte... Așa că s-a îngrijit și 

de articularea unei rețele de tehnicieni indispensabili 
reușitei operaţiunii, în agenda 

domniei sale apar dl. Mircea Geoană, ambasadorul 
nostru la Washington, și cumnatul 

acestuia, dl. Ionuț Mircea Costea, fascinant personaj 


arahnoidian. Domnia sa este [era, 


deoarece în prezent, și după afacerea cu 
Eurobondurile, afacere derulată cu alt evreu, 

Dan Fischer, a cam părăsit România - n.n.] 
președintele Consiliului Interministerial, 

organism care verifică documentaţia proiectelor cu 
credit extern și propune 

Ministerului Finanţelor acordarea garanţiei 
guvernamentale; odată obţinut acest acord 

la nivelul Consiliului, dl. Ionuț M. Costea avansează 
documentaţia secretarului de stat 

responsabil cu creditele externe de la Ministerul 
Finanţelor, respectiv d-lui lonuţ 

Mircea Costea. Genial, nu ? Orice proiect trece de două 
ori pe la același nene. Caren a semnat de tot atâtea 
ori contractul cu Case, așteptând cuviincios să li se 
facă loc și 

finilor [evrei ai] lui Moses.” Profitul estimat: de 2 
miliarde de dolari în cinci ani, în 

timp ce Transchem rămâne un intermediar. „Asta 
înseamnă că vor cumpăra mașini 

agricole pe care ni le vor revinde cu un comision la 
care-i obligă tradiţia familiei (cam 

20%). Deci, oricum o iei, afacerea cu ei iese mai 
scumpă...” (Academia Caţavencu) 

„Noi, așa golani cum suntem, parcă nu ne-am fi făcut 
de rahat ca [primul-ministru 

Victor Ciorbea - conchidea Mircea Toma]. Să spargi un 
contract semnat pentru 160 

milioane de dolari cu un grup de firme serioase ca să 
le faci damblaua lui Emil și 

Moses și să trântești un cadou de 80 de milioane de 


dolari unor intermediari [evrei], 


fie ei isteți și eficienţi, este simultan o prostie și o 
mârlănie. Avem pământ pentru toţi 

americanii. Și dacă n-avem bani pentru garanții, să 
stea frumușel la coadă, că și noii am așteptat 50 de 
ani”. 

Statul român garantează creditul. Pe 4 noiembrie 
1997, Monitorul Oficial al României 

publică, după lungi întârzieri, „Hotărârea Guvernului 
României privind autorizarea 

Regiei Autonome a îmbunătățirilor Funciare (R.A.I.F.) 
pentru achiziționarea unor 

pachete agricole, a Comitetului Interministerial de 
Garantii și Credite de Comerţ 

Exterior pentru aprobarea garantării creditului extern 
și Ministerul Finanţelor de a 

garanta creditul în numele statului.” Prin această 
Hotărâre se autorizează R.A.I.F. să 

165 

achiziționeze „în cadrul Proiectului agricol român” (ce 
definește corporațţiile Case și 

Valmont) și al Proiectului „ROM AG '98” (ce definește 
firma 100% evreiască 

Transchem), pachete agricole, tehnologii și servicii. 
Alegerea acestui nume pentru 

Transchem este o altă diversiune, deoarece proiectul 
companiilor Case și Valmont era 

deja cunoscut în teritoriu drept „ROM-AGRA”. Practic, 
prin această Hotărâre de 

Guvern, se aprobă garantarea integrală a creditului 
extern în valoare de 160 milioane 

de dolari S.U.A., fără a se specifica însă diviziunea 


contractelor celor două părți 


distincte. Ministrul agriculturii, Dinu Gavrilescu, a 
trimis în ţară diverse adrese către 

șefii Direcţiilor Generale pentru Agricultură și Industrie 
Alimentară (D.G.A.A.). Prin 

acestea, directorii D.G.A.A. din teritoriu sunt 
încunoștințaţi - de abia acum - de oferta 

elaborată de către Transchem, fără a fi consultaţi. Este 
anunţată și proxima semnare, 

de către fiecare direcție, a contractelor cu Transchem, 
la sfârșitul lunii ianuarie 1998. 

Howard Kaplan, unul dintre fiii lui Kaplan, s-a și 
deplasat urgent la București, 

vânându-l pentru semnătură pe noul ministru de 
Finanţe, Daniel Dăianu. Pe 13 

ianuarie 1998, Export-Import Bank of United States 
(adică Eximbank) a aprobat 

prima tranșă a împrumutului de 160 milioane de 
dolari, în valoare de 70 milioane, 

efectuată de către banca americană evreiască Citibank 
International. Compania 

nominalizată, tot evreiască: Transchem Finance and 
Trude Corporation. Garant: 

România, prin Ministerul de Finanţe, adică bugetul 
statului suportat de cetăţenii 

români. 

166 

MOSSAD-ul și tehnica militară Românească 

O mare parte din industria de armament românească 
a fost sistematic distrusă după 

1989 în favoarea importurilor din Israel. O altă parte a 
fost acaparată de oamenii de 


afaceri evrei. Vom aminti pentru început un fapt bine 


cunoscut, acela că cei mai mari 

traficanţi de armament din lume sunt evreii, respectiv 
cetățenii israelieni. Recentul caz 

Şimon Naor din România o demonstrează cu 
prisosință. După anul 1989, importurile 

românești de tehnică militară prin evrei nu au mers 
doar pe relația cu Israelul. Și alte 

mari afaceri, precum afacerea Dracula-Bell Helicopters 
- IAR Chimbav Brașov (care 

era să ne coste aproape trei miliarde de dolari 
americani), deși veneau din S.U.A., au 

fost intermediate de politicieni și afaceriști evrei, 
precum se va vedea. 

În privința acaparării României ca piaţă de trafic și de 
desfacere a industriei militare 

israeliene, o activitate excepțională a avut-o serviciul 
secret extern al Israelului, 

Mossad-ul. În urmă cu mai mulţi ani, remarcabilul 
analist (specialist în servicii 

secrete) George Dora, semnala în periodicul la care 
semna acum vreo 7 ani, că 

prăbușirea avioanelor militare românești, respectiv a 
MIG-urile ce cădeau ca muștele, 

are legătură cu activitatea de sabotaj organizată de 
Mossad pentru a determina ca în 

întreaga aviație militară românească să fie 
implementat sistemul de ghidaj electronic 

ȘOCAT, aparţinând firmei israeliene Elbit System Ltd. 
În afară de faptul că, într-adevăr, sistemul ȘOCAT este 
în prezent introdus în toată 

tehnica militară aeropurtată românească (cu majora 


contribuţie a fostului ministru al 


apărării românești, evreul mason Victor Babiuc), dacă 
vizităm situl de internet al Elbit 

Israel (www..elbit.com) vom observa că 80% din 
afacerile acestei firme au în obiectiv 

România. Pe plan intern, majoritatea acestor afaceri 
au avut caracter infracţional și s au lăsat chiar cu 
condamnări pentru unii responsabili români (afacerea 
PUMAVL.A.R. 

Ghimbav - elicoptere militare, afacerea AEROSTAR 
Bacău - avioane militare), dar ele 

nu au fost stopate, ci se desfășoară și în prezent în 
favoarea Israelului. 

Un alt săptămânal, sub titlul „Scurtă istorie a afacerilor 
cu recul”, prezenta acum 

câţiva ani, câteva din „ciudatele” afaceri ale 
Ministerului Apărării din România, adică 

achiziţii din Israel. Le vom cita și noi: 

- Afacerea UZI: câteva mii de pistoale mitralieră 
importate din Israel pentru 

regimentul de gardă. Citat: „Au fost niște jucării 
haioase și dătătoare de bărbătești 

simțăminte, dar asta până li s-a epuizat muniţia (nu 
știm contra cui). Noroc cu un 

magazioner salvator care a descoperit că se potrivesc 
cartușele pentru pistoletul 

ORIȚA, uitate în depozitele Armatei de prin anii '50”; 

- Afacerea LANCER: firma Elbit - AEROSTAR ELBA 
ELECTRONICS s-a 

implicat să modernizeze aparatura de bord a 
„sănătoaselor noastre MIG-21. După 

negocierile din '91-92... contractul a intrat în derulare, 


înviorat de cifra de 100 


milioane de dolari”, plătiţi de români; 

- Afacerea SĂGEATA: import de muniţie antitanc de la 
firma israeliană TAAS, 

afacere de câteva zeci de milioane dolari 

* 

167 

Materialul pe care l-am citat (coordonator Cornel 
Ivanciuc), adaugă: 

„Mai numim afacerile „FOCOASE DE PROXIMITATE”, 
„RADARE MARCONI” și 

„APARATURĂ DE VEDERE PE TIMP DE NOAPTE”, 
aproape toate învârtite cu 

firme din Israel. Ba, ca să mai adăugăm un moţ 
caschetei, vom preciza ca și firma Bell 

Helicopters (afacerea DRACULA) a fost adusă tot via 
Israel... Prin 1991, generalii 

Cioflină, Mincu și colonelul Grigore, păstoriţi de Vasile 
lonel, au reușit să izoleze 

armata română, contractând pentru S.T.A.R. (Sistemul 
de Transmisiuni al Armatei 

Române) produsele în standard Eurocom ale firmei 
MARCONI. În Europa, de aceeași 

dotare mai beneficiază o regiune militară din Austria și 
fix un canton din Elveţia. 

Comision... un milion USD. Caietul de Sarcini (al 
M.Ap.N.) definea cu precizie un 

sistem total diferit de cel oferit de MARCONI; cu toate 
acestea nici una dintre firmele 

care au respectat condiţiile tehnice solicitate: ALCATEL, 
ERICSSON, MOTOROLA 

și TELRAD... nu a fost apreciată la încheierea 


contractului. 


Ei bine, de toate aceste afaceri, și încă altele, se leagă 
numele unui mic grup de 

destoinici comersanţi [precum]: colonelul Toma - fost 
director de importuri pe «relația 

Israel», mutat după 1992 ca director general la 
ROMTEHNICA (Regia de Stat ce 

asigura toate afacerile Ministerului Apărării din 
România)... Și, în sfârșit, dar deloc 

neimportant, Mihai Burlacu, fost secretar de stat pe 
vremea lui Ceaușescu, devenit 

după ciuntirea din decembrie [1989], director general 
al Institutului de Proiectări 0111 

al M.Ap.N. N-am putea să vă spunem ce poziţie mai 
are astăzi, știm doar că are un 

sediu în vecinătatea guvernului și că prin mijlocirea sa 
se poate comunica ușor cu 

firme din Israel. Că veni vorba de poporul ales, nu-ș' 
cum se făcu, dar și acesta și-a 

ales în conducerea firmei ELBIT [SYSTEM] un domn 
Ciubotaru. Luaţi acum și 

numărați: nu sunt mai mult de 10 cei care au hotărât - 
până în 1996 - ce să cumpărăm 

pentru armăţica noastră degrab privitoare spre NATO. 
Ce modificări de cadre credeţi 

că s-au petrecut în acest club select și bine ferecat 
după venirea Emilului [președintele 

Emil Constantinescu]?” 

Nu putem conchide decât că numirea colonelului 
Toma în fruntea regiei armatei 

române, Romtehnica, fost director de importuri pe 
„Direcţia Israel” în vremea lui 


Ceaușescu, se datorează mai degrabă Mossad-ului, 


prin agenţii săi infiltraţi în 

guvernul român. Unul dintre cei mai importanţi pioni 
guvernamentali direct 

responsabili de aceste acțiuni este masonul Victor 
Babiuc, fost ministru al apărării 

României, al cărui nume de cod printre agenţii SPP era 
chiar Mossadiuc, și care se 

numără printre oamenii de legătură ai ofițerului 
israelian Shimon Nahor (cel inculpat 

pentru trafic de arme). 

Despre modul cum serviciul secret al spionajului 
israelian are obiceiul de a se implica 

în desemnarea miniștrilor apărării altor țări, este 
semnificativ celebrul episod, relativ 

recent, din războiul cu Siria al Israelului. Astfel, 
Mossad-ul a reușit la un moment dat 

să schimbe identitatea și biografia unui evreu sirian, 
pe care îl recrutase ca agent, și 

astfel l-a propulsat până în funcția de ministru al 
apărării al Siriei. De pe poziția de șef 

al armatei siriene, acesta a transmis Israelului toate 
informaţiile „de front” în 

momentul declanșării ofensivei Siriei asupra acestuia. 
Evident că ofensiva siriană a fost un fiasco, iar Israelul 
și-a lărgit teritoriile chiar. 

168 

Îi vom reda însă cuvântul specialistului George Dora, 
care în 1998, sub titlul 

Interesele strategice israeliene decid în lugoslavia, 
relata că în urma unor tratative 

secrete dintre Turcia și Israel s-a încheiat o axă 


strategică lerusalim-Ankara, care 


reprezintă o alianţa militară cu caracter ofensiv, 
îndreptată împotriva refacerii sferei 

de influenţă a Rusiei în Estul Europei și în Balcani. 
Pentru atingerea acestor 

deziderate, politicienii și staff-ul serviciilor secrete din 
Israel și Turcia au declanșat o 

adevărată ofensivă în scopul fărâmiţării statelor 
naționale din Balcani, prima victimă 

fiind fosta Republică Socialistă Federativă lugoslavia. 
În paralel, cu acordul tacit al S.U.A. și al Germaniei, se 
acționează împotriva 

României, pentru obţinerea autonomiei Ardealului. 
Totuși, în concepția serviciilor 

secrete din cele doua țări menţionate, în acest acord 
(axa strategică lerusalim-Ankara) 

urma să fie inclus și Bucureștiul. 

În ceea ce privește România, Israelul era interesat atât 
de porturile strategice de la 

Marea Neagră (fie chiar și pentru trupele americane), 
cât și de viitorul spaţiu de 

complementaritate al Transilvaniei. Anihilarea unei 
posibile alianţe ortodoxe, 

cuprinzând Rusia, Grecia, România, Bulgaria, Serbia, se 
află de asemenea pe unul 

dintre primele locuri în planurile serviciilor secrete ale 
Israelului, cu binecuvântarea 

S.U.A. și a Germaniei. 

„În domeniul militar - scria G. Dora -, semnalăm 
cooperarea româno-israeliană în 

ceea ce privește transformarea a 40 de elicoptere 
LA.R. Puma în configurație de atac. 


Acestui contract în valoare de peste 100 de milioane 


dolari, executat de firma 

israeliană Elbit, i se va adăuga un nou aranjament 
privind modernizarea în totalitate a 

celor 200 de avioane MIG 22 românești. Dependenţa 
industriei românești de apărare 

și a înzestrării armatei faţa de Israel este un lucru 
ascuns de actuala guvernare opiniei 

publice... Poziţia anti-constituțională a Consiliului 
Suprem de Apărare a Ţării 

(C.S.A.T.), de a pune practic România în stare de război 
cu Republica Iugoslavia sub 

acoperirea unei misiuni umanitare, nu este atât o 
cedare în fața presiunilor N.A.T.O., 

ci reprezintă subordonarea conducerii de la București 
intereselor strategice ale 

Israelului în Balcani.” 

Tot așa se întâmplă și în anul 2003 când, înainte de a 
exista o acțiune militară a 

NATO împotriva Irakului, înainte de a exista o rezoluție 
ONU care să aprobe 

declanșare războiului, guvernarea lliescu-Năstase 
bagă România în război alături de 

S.U.A., sfidând Uniunea Europeană chiar, în folosul 
real al... Israelului, care 

acționează din răsputeri ca puterea lrakiană să fie 
distrusă. 

Care este însă fiasco-ul din industria de apărare a 
României? 

La sfârșitul anului 2001 în industria de apărare 
românească mai lucrau cca. 45.000 de 

salariaţi, iar Ministerul Industriei și Resurselor anunţa 


în ianuarie 2002 că urmează 


importante disponibilizări de personal din această 
ramură, numărul total de salariaţi 

din industria militară urmând să rămână de numai 
19.000 de oameni. Motivarea 

măsurii, conform ministerului român al industriei: 
„Numărul de persoane angajate în 

unităţile din industria de apărare a fost stabilit în 
acord cu nevoile strategice ale 

României”, ori acestea ne-au fost stabilite și impuse de 
„Parteneriatul” cu NATO și de 

forurile internaţionale occidentale. 

169 

Chiar din ianuarie 2002 au avut loc mari disponibilizări 
de personal din industria de 

armament românească. Cu această ocazia presa 
centrală din România a dezvăluit 

procedurile diabolice prin care a fost distrusă o 
întreagă ramură a economiei naționale. 

lată faptele! În cei 12 ani de „tranziţie”, cu începere din 
anul 1990, România a devenit 

din mare exportator de armament un mic producător, 
valoarea exporturilor sale 

reducându-se de la 750 milioane de dolari în 1989, la 
numai 31 milioane de dolari în 

anul 2001. O importantă cauză a acestui dezastru, este 
situația creată de cele două 

companii românești de stat - Romtehnica și Romarm - 
care s-au concurat reciproc la 

licitaţiile internaţionale. Au existat chiar situații când 
cele două companii românești 

au licitat separat, oferind la vânzare aceleași produse, 


fabricate de aceeași uzină 


românească. Dintre aceste faultări reciproce între 
români nu au avut de câștigat decât 

străinii. Bulgarii, de exemplu, au ajuns pe locul cinci în 
lume în topul exportatorilor 

de arme și muniţie, chiar dacă în 1989 nici nu figurau 
în acest clasament, în timp ce 

România ocupa chiar locul cinci, iar acum a ajuns pe 
locul 80 și se află în cădere 

liberă. Aproape toate piețele de desfacere ale 
armamentului românesc au fost pierdute 

deoarece miniștrii români ai Apărării au renunţat de 
bunăvoie la ele, respectând 

întocmai condițiile impuse de NATO și Comunitatea 
Europeană, adică s-a renunțat la 

exporturile de armament de tip sovietic cu mare 
desfacere până atunci în Asia (India, 

Pakistan) și Egipt. Astfel, fabrica de armament Tohan 
Zărnești și-a pierdut pieţele de 

desfacere pentru focoasele de rachete, pentru 
rachetele de fregate și pentru piesele de 

artilerie. Adaptarea industriei militare românești la 
standardele NATO s-a dovedit a fi 

dezastruoasă. Exemplu: Uzina Mecanică Sadu s-a 
retehnologizat pentru cartușele 

compatibile NATO, având o capacitate de producţie 
zilnică de cinci milioane de 

cartușe, dar această producţie reprezintă exact 
numărul total de cartușe ce l-a exportat 

în întreg anul 2001. 

170 

BELL HELICOPTERS, RULETĂ A AFACERILOR 
EVREIESTI 


În cadrul „democraţiei americane”, slujba de 
ambasador al Statelor Unite ale Americii 

este, fie răsplata președintelui nou ales al S.U.A. 
pentru unii dintre susținătorii săi din 

campania electorală, fie pur și simplu este o demnitate 
cumpărată de cei interesați în 

a-și promova interese de grup, preponderent 
economice, în țările unde Statele Unite 

ale Americii au deschise ambasade. 

În privința României, președintele Comunităţii 
Evreiești din New York, Alfred 

Moses, totodată membru B'nai B'rith, și-a cumpărat de 
două ori această poziție. Prima 

oară pe vremea lui Nicolae Ceaușescu, iar a doua oară 
pe vremea lui lon Iliescu. În 

ambele cazuri, motivele sale au fost acelea de 
promovare a intereselor oligarhiei 

evreiești asupra României, în timpul celui de-al doilea 
mandat al lui Moses acestea 

fiind preponderent economice. 

Una dintre afacerile în care Alfred Moses s-a implicat 
peste măsură, alături de 

senatorul american Tom Lantoș, evreu ungur, este 
aceea de a impune României 

cedarea Întreprinderii de Avioane din România de la 
Ghimbav-Brasov firmei 

americane Bell Helicopters-Textron, căreia să îi și 
comande 96 de elicoptere Cobra, 

rebotezate „Dracula” după dotarea cu sistemul 
electronic de ghidare israelian Șocat. 

Toată afacerea urma să coste România peste 2,5 


miliarde de dolari. 


Celebrul film al lui Oliver Stone, JFK, a demonstrat cu 
succes că asasinarea 

președintelui S.U.A., John F. Kennedy, este legată de 
interesele C.I.A. și ale 

„complexului industrialo-militar” de declanșare a 
războiului din Vietnam. 

Autorul R. Stich, independent de sursele scenariului lui 
Stone, în lucrarea sa 

Defrauding America (Înșelarea Americii), dezvăluie 
cum un ofițer C.I.A. sub 

acoperire (cu numele de cod „Pegas”) de la 
Departamentul de Contraspionaj a realizat 

o înregistrare audio cu planul de asasinare a 
președintelui Kennedy ce demonstrează 

implicarea chiar a C.I.A., în cadrul căreia activa și el. 
Conspiratorii înregistraţi 

discutând erau Nelson Rockefeller (clanul magnaților 
bancheri), Allen Dulles, Lyndon 

Johnson (Texas), George Bush (C.I.A. și viitor 
președinte al S.U.A.) și J.Edgar 

Hoover (C.I.A.). Prezenţa lui Nelson Rockefeller (din 
clanul bancherilor evrei 

implicați în crearea organizaţiilor oligarhice semi- 
oculte mondialiste, precum 

Consiliul Afacerilor Externe, a Grupului Bilderberg și a 
Comisiei Trilaterale, toate 

controlate în mare măsură de ordinul masonic 
evreiesc B'nai B'rith) la discuţia cu șefii 

C.I.A. („Central Information Agenties”, serviciul secret 
principal al Statelor Unite, 

numit sugestiv de O. Stone și „Armata Invizibilă a 


Capitalismului”) legat de planul de 


asasinare a președintelui, denotă fantastica putere și 
cinismul fără limite pe care le-a 

dobândit, în S.U.A. și în lume, clica oligarhică a 
bancherilor evrei. 

O secvenţă din filmul lui Oliver Stone arată cum un 
personaj misterios, total inițiat în 

politica ocultă a S.U.A. („Domnul X”), îi relatează prim- 
procurorului S.U.A. că 

asasinarea președintelui Kennedy a intervenit datorită 
împotrivirii acestuia de a 

declanșa operațiunile de anvergură din Vietnam, 
concomitent cu o masivă comandă 

de către Pentagon de elicoptere Bell. În urma 
scandalului declanșat de filmul său, O. 

Stone a fost nevoit să-l prezinte public pe realul 
„Domn X”, în persoana colonelul (r) 

171 

L. Fletcher Prouty, ex-șef al serviciilor secrete ale 
Pentagonului. Ulterior, colonelul 

Prouty a relatat în cartea sa publicată sub același 
nume cu filmul lui Stone, JFK, 

amănunte privind implicarea uneia dintre cele mai 
mari bănci evreiești din S.U.A. în 

asasinarea președintelui Kennedy, banca First 
National Boston. 

Aceeași bancă, redenumită Credit Suisse First Boston, 
se oferea să acorde mari 

împrumuturi României în perioada 1997-1998, când 
România era condiționată de 

F.M.I. și Banca Mondială să obţină importante credite 
private, iar politicienii 


americani evrei (tandemul Moses-Lantos) condiționau 


intrarea României în blocul 

militar NATO de realizarea afacerii cu cele 96 de 
elicoptere de la firma americană 

Bell. 

În mod foarte direct, colonelul Prouty demonstrează 
cum S.U.A. au fost conduse spre 

războiul din Vietnam de către „elicopter și cerințele 
sale economico-militare” și că 

aceste cerinţe au fost realizate „prin reorientarea 
aproape totală a politicii Statelor 

Unite în Vietnam la numai câteva zile după moartea 
președintelui”. lată pe scurt tezele 

acestui asasinat, în viziunea Stone-Prouty, doi 
americani reamarcabili. 

Kennedy a fost înlăturat prin asasinat, în primul rând 
pentru că el constituia o 

ameninţare pentru sistemul economic instituționalizat 
al „USA Inc și Noua Ordine 

Mondială instaurată de aceasta”, chiar și prin politica 
sa ezitantă faţa de Cuba și 

Vietnam. „Kennedy a subminat nu numai Federal 
Reserve Board, ci chiar și C.I.A. și 

meduza cu o mie de capete reprezentată de aceasta. 
Dar mai presus de toate, ela 

subminat ordinea economică mondială a înaltei 
Cabale și a complexului său militaro industrial, asupra 
căruia am fost avertizaţi de scrisoarea de adio a 
[președintelui 

S.U.A.] Eisenhower” - Oliver Stone, Istoria Secretă a 
Statelor Unite (1943-1990). 

Colonelul (r) L.Fletyher Prouty, ex-înalt ofițer în cadrul 


Biroului de Operaţiuni 


Speciale (0.S.0.) din cadrul Biroului Ministerului 
Apărării (0.S.D.), respectiv din 

cadrul Serviciilor Secrete ale Pentagonului, are 
cuvântul: 

„Planurile lui Kennedy [privind retragerea armatei 
americane din Vietnam] ar fi 

însemnat sfârșitul războiului din Indochina, pe care 
Statele Unite îl susținuseră vreme 

de aproape două decenii. Ar fi însemnat sfârșitul unor 
proiecte foarte 

importante ale lumii marilor afaceri... First National 
Bank din Boston îl trimisese 

pe William F. Thompson, un vicepreședinte, la 
cabinetul meu din Pentagon în 

1959, probabil după discuţii avute cu C.I.A., ca să 
exploreze viitorul utilizării 

elicopterelor în operațiunile militare (clandestine)... 
Unul dintre clienţii băncii era Textron Inc. Banca le 
sugerase responsabililor de la 

Textron ca achiziţionarea aproape falimentarei Bell 
Aircraft Company, în special a 

secţiei sale de elicoptere, ar putea fi o afacere bună. 
Ceea ce trebuiau să afle banca și 

Textron era în ce măsură erau folosite elicopterele în 
momentul respectiv de către 

armată și C.I.A. și în ce măsură ar putea fi utilizate în 
viitor în Indochina. [...] 

Prima tentativă a C.I.A. de a transfera aceste elicoptere 
în Vietnam, pentru a le 

introduce în luptă, s-a consumat la mijlocul anului 
1960, căutând să ignore sistemul. 


Generalul Charles P. Cabell, directorul adjunct al C.I.A., 


l-a contactat pe unul dintre 

oamenii săi de legătură (care s-a întâmplat să fie chiar 
autorul acestei cărți - colonelul 

L.F. Prouty) din «Biroul de Operaţiuni Speciale» (0.5.0), 
un compartiment din 

172 

Pentagon, să vadă dacă aceste elicoptere puteau fi 
transferate rapid și secret, ca 

măsură de urgenţă generată de răspândirea revoltelor 
în tot Vietnamul... Cererea a fost 

respinsă în baza faptului că aceasta ar fi reprezentat o 
operaţiune secretă și că nu s-a 

ordonat să se facă așa ceva în Vietnam, în timpul 
administraţiilor Eisenhover și 

Kennedy, litera legii era respectată cu stricteţe... În 
aceeași perioadă, C.I.A. trebuia să 

formeze o unitate civilă de elicoptere, cu mult mai 
multe aparate decât dețineau 

unităţile de infanterie marină... De reţinut că apelul 
inițial din 1960, de la generalul 

Cabell din C.I.A. a survenit la scurt timp după ce First 
National Bank din Boston 

înlesnise achiziționarea companiei Bell Helicopters de 
către trustul Textron, înainte de 

a recomanda fuziunea responsabililor de la Textron, 
C.I.A. organizase la Pentagon o 

întrunire cu vicepreședintele băncii din Boston, pentru 
a discuta despre utilizarea și 

cererea de elicoptere în Războiul Rece. Aparatele 
Huey, fabricate de Bell aveau să 

devină elicopterele cele mai mult folosite în Vietnam... 


„Pentru aceste influente grupuri private de industriași 


și oameni de finanţe, 

continuarea războiului din Vietnam era de o 
însemnătate vitală. Și, desigur, 

elicopterele au reprezentat doar o parte din costul 
total de două sute douăzeci de 

miliarde de dolari al participării americane în acel 
conflict. Cea mai mare parte a 

acestei sume a fost cheltuită, de fapt, după 1963 
[adică, după asasinarea președintelui 

Kennedy]; numai două sau trei miliarde de dolari 
fuseseră consumate în acţiunile 

militare americane directe din Vietnam, în toţi anii 
scurși de la Cel de-al Doilea 

Război Mondial până în 1963 inclusiv. Dacă ar fi trăit 
Kennedy, nu s-ar fi ajuns la 

mai mult decât atât... Succesul afacerii dintre First 
National Bank din Boston, Textron 

și Bell, depindea de escaladarea războiului din 
Vietnam... Kennedy anunţase un buget 

militar redus și sfârșitul participării americane în 
Indochina... Persoane interesate 

considerau propunerea lui Kennedy de dezamorsare a 
războiului din Vietnam și de 

reducere a programelor puternic stipendiate extrem 
de primejdioasă pentru propriile 

lor proiecte... 

În cele 500 de pagini ale cărţii sale, JFK, colonelul L.F. 
Prouty demonstrează cu 

amănunte tehnice și informative implicarea directă a 
C.I.A. în atentat. Existența 

conspirației la cel mai înalt nivel de stat pentru 


asasinarea președintelui a fost de altfel 


demonstrată și de primul procuror al Statelor Unite ale 
Americii (vă recomandăm 

vizionarea peliculei JFK de Oliver Stone în acest sens). 
Ceea ce, totuși, nu au spus 

nici unul dintre acești americani curajoși, este faptul că 
băncile ce au creat 

evenimentele, declanșând și întreținând războaiele și 
crima în scopul profiturilor 

proprii, sunt băncile magnaţilor bancheri evrei din 
America. 

Un alt amănunt ce a scăpat acestor analiști, este 
implicarea directă în evenimente a 

altui evreu decât bancherul Nelson Rockefeller, sau a 
băncii evreiești. Este vorba de 

înlăturarea marionetei Lee Harvey Oswald, anunţat 
public de către autorităţi ca fiind 

asasinul președintelui, de către afaceristul evreu Ruby, 
care l-a împușcat pe Oswald la 

câteva ore de la atentat, în văzul întregii lumii. Oswald 
ar fi murit imediat la același 

spital din Dallas, unde s-a declarat și moartea 
președintelui Kennedy. După ce a fost 

arestat, Ruby a început să protesteze, invocând în 
apărarea sa apartenenţa la 

organizaţiile evreiești din America. A fost transportat 
din arest la același spital in 

Dallas, deoarece nu se simţea bine. În foarte scurt 
timp a decedat în spital.(?) 

Pentru a pătrunde înțelesul paginilor ce vor urma, din 
toate cele relatate mai sus 

rămâne important pentru România informaţia că Bell 


Helicopters Textron din Dallas, 


173 

este creaţia acelei mari bănci evreiești care astăzi se 
numește Credit Suisse First 

Boston, și că banca nu se dă înapoi de la nimic pentru 
a-și atinge scopurile de profit și 

dominație asupra lumii. Așa cum s-a arătat mai sus, 
surse dintre cele mai credibile, 

persoane dintre cele mai respectabile asociază numele 
băncii cu asasinatul politic și cu 

declanșarea războaielor. 

Israelul nu a criticat niciodată războiul din Vietnam, 
deoarece scopurile sale nu au fost 

servite de către președintele John F. Kenedy, ci de 
către urmașul acestuia, Lyndon 

Johnson. Un diplomat israelian scria, legat de 
asasinarea lui Kenedy: „Am pierdut un 

mare prieten. Dar am găsit unul mai bun... Johnson 
este cel mai bun dintre prietenii pe 

care statul evreu i-a avut la Casa Albă.” Și, într-adevăr, 
Johnson a sprijinit total 

Israelul în războiul de șase zile din 1967. Prin urmare, 
Israelul și-a extins suprafaţa 

anexând noi teritorii arabe. Franţa și Congresul S.U.A. 
instituie atunci embargoul 

asupra Israelului, dar președintele Johnson îl ridică și 
livrează avioanele Phantom 

comandate de Israel, în această perspectivă, 
asasinarea lui Kenedy a apărut, totodată, 

ca o salvare a Israelului. 

Trebuie iarăși spus despre puternica companie Bell că, 
cu complicitatea guvernului 


S.U.A., a înzestrat Irakul pe ascuns cu aparate Bell 


Helicopters pentru ca războiul din 

Golf să poată fi cât mai costisitor. lată și situația din 
Croaţia din anul 1995 privind 

achiziţia de echipament de luptă pe baza traficului 
ilegal de arme (fără implicarea 

guvernelor statelor respective): printre altele, 10 
elicoptere de lupta Bell direct de la 

compania Bell Helicopters Textron. În acest fel au fost 
alimentate războaiele din 

lugoslavia, de ambele părți, fiind implicate în trafic mai 
multe firme israeliene. Mulți 

români își amintesc de perioada 1991-1993 când 
băncile iugoslave din Belgrad 

acordau dobânzi lunare de până la 200% la dinar și de 
15% la valută (față de 3-4% 

dobânda anuală la dolarul american la orice altă bancă 
occidentală). Masivă 

înghesuială la depuneri. Pentru o minte lucidă însă 
puteau exista numai două 

explicaţii: era vorba de spălare de bani sau de un joc 
piramidal destinat falimentului. 

La vedere era vorba de concurenţa dintre două bănci 
iugoslave, Banca Jugoskandic și 

Banca Dafiment. În realitate însă era vorba de 
finanţarea războiului devastator 

(traficul de armament) ce s-a abătut asupra 
lugoslaviei. Șeful Băncii Jugoskandic era 

Jesdomir Vasilejic, care trăise 20 de ani în străinătate și 
era cunoscut, conform 

cotidianului britanic Observer, pentru afacerile sale în 
„regiunile de război ale 


Orientului îndepărtat”. Coproprietar și șef al celeilalte 


bănci din Belgrad, Dafiment, 

era evreul Israel Keman din Tel Aviv. Ei foloseau banii 
deponențţilor pentru a finanța 

traficul ilegal de armament pe care îl livrau apoi 
forțelor naţionaliste ale popoarelor 


lugoslaviei, scoțând un profit uriaș. 


AFACEREA DRACULA 

De cele mai multe ori când, prin anii '90, vreun prieten 
i se adresa ambasadorului 

S.U.A. la București, Alfred Moses, pentru vreo afacere 
dubioasă pe seama românilor, 

acesta îl îndruma să-și deruleze interesele prin firma 
prietenului său, evreul american 

Philip Bloom, adică prin firma Global Bussines Group 
amplasată, la vremea aceea, în 

sediul Ministerului Transporturilor. Este atât cazul 
privatizării Romaero-Băneasa, a 

Hotelului București, a achiziţiilor „de utilaje americane” 
efectuate de către Ministerul 

Transporturilor, dar nu și al afacerii cu Bell 
Helicopters, care a presupus implicarea 

174 

totală a unor personalităţi din comunitatea evreilor 
americani, membre ale lojei B'nai 

B'rith, în frunte cu congresmanul american Tom 
Lantoș (evreu ungur de origine). 

Afacerea Bell Helicopters a demarat în cursul anului 
1995 prin vizite asidue la 

Cotroceni, la președintele Iliescu, continuate și în 1996, 
din partea ambasadorului 

Alfred Moses însoţit de un apropiat al președinției, 


Marius Opran. Încă de atunci au 


fost introduse în joc șantajul politic, precum acordarea 
României, de către S.U.A., a 

clauzei naţiunii celei mai favorizate, dar și comisioane 
bine plasate, fapt ce a făcut 

subiectul unui scandal de presă al acelei vremi. Se 
cerea în schimb României să 

cumpere un mare număr de elicoptere Bell 
Helicopters. Totodată a fost aranjată și 

vizita președintelui lon Iliescu în S.U.A., în septembrie 
1995. (Vizită aranjată cu 

concursul B'nai B'rith, de la sediul din New York, al 
căreia, mai apoi, lon Iliescu l-a 

declarat pe senatorul Corneliu Vadim Tudor 
„Jirinovschi al României”, scoțând astfel 

partidul România Mare de la guvernare.) 

S-a dovedit că această afacere, ca și cedarea Hotelului 
București, ca și alte 

„gheșefturi” ale lui Moses, nu constituiau condiţii reale 
ale S.U.A. pentru statul român 

în acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate. Toate 
aceste implicări ale lui Alfred 

Moses în șantajul politic pentru susținerea unor 
interese de grup (prietenii și aliaţii săi) 

l-au determinat pe congresmanul David Funderburk, 
fost ambasador S.U.A. la 

București, să declare că: „în nici un caz dl. Moses nu 
este ambasadorul guvernului 

american pe lângă poporul român”. Poziţii similare 
sunt luate și de congresmanii 

americani Frank R.Wolf și Christopher Smith, care i se 
adresează în scris secretarului 


de stat al S.U. A., Warren Christopher. 


Cu totul altă poziție adoptă congresmanul Tom Lantoș 
(cum am arătat, evreu ungur, 

membru B'nai B'rith), care a manifestat în ultimii ani 
un interes obsedant pentru 

România, inclusiv în promovarea unor proiecte 
economice dezavantajoase României, 

susținute și de Moses. Așa se face că, în favoarea 
acestor proiecte, el se implică 

personal pe lângă puterea politică instalată după 
alegerile din decembrie 1996, 

șantajând cu condiţionări de contracte intrarea 
României în blocul militar al NATO, 

sau cu aranjarea vizitei președintelui Emil 
Constantinescu în S.U.A. Nu românii au 

fost cei care și-au închipuit că afacerea Bell Helicopters 
era un pașaport pentru 

NATO, acest fapt le-a fost sugerat de către politicienii 
veroși americani. 

În filmul lui Oliver Stone, J.F.K., referitor la asasinarea 
președintelui american John 

F. Kennedy, poate fi urmărită secvenţa consternantă în 
care prim-procurorul S.U.A. 

(care a demonstrat public complotul guvernamental 
privind acest asasinat) este 

chemat la Washington de către un personaj misterios, 
ex-șef al unor servicii speciale 

din cadrul armatei S.U.A. pentru a-i dezvălui că John 
Kennedy încurca interesele Bell 

Helicopters deoarece se opunea declanșării războiului 
din Vietnam, așa că a trebuit să 

dispară. O concluzie logică ar putea fi aceea că aceeași 


complotiști din S.U.A. au pus 


ochii pe România, așa cum altădată puseseră ochii pe 
Vietnam pentru a-și realiza 

interesele, și că pe lista neagră pe care se aflau 
Kennedy și poporul vietnamez, poate 

încăpea și poporul român. 

„Sperăm - scria în 1998 periodicul bucureștean Ultima 
oră - ca acei oameni cinstiţi pe 

care din totdeauna i-a născut S.U.A. vor fi de această 
dată alături de noi în drumul 

spre iad pe care am pornit prin Draculizarea întregii 
țări”, referindu-se direct la 

afacerea de 2,5 miliarde de dolari americani (plus 
fabrica de la Brașov, IAR.), atât cât 

175 

trebuia să ne coste construirea în România a 96 de 
elicoptere „Dracula” (variantă a 

aparatului Cobra îmbunătăţit cu ghidaj electronic 
israelian) de către „americanii” de la 

Bell Helicopters. 

Afacerea s-a demarat efectiv atunci când, la data de 21 
mai 1997, a fost semnat 

contractul dintre statul român (Fondul Proprietății de 
Stat) și Bell Helicopter Textron 

Roumania Ltd. (cutie poștală creată de Bell-Dalas în 
statul american Delaware) pentru 

vânzarea a 70% din acţiunile I.A.R. Ghimbav (Brașov) 
contra sumei de 70 milioane 

de dolari. Acest contract avea însă o clauză - condiție 
prealabilă cumpărării fabricii - 

ce prevedea că Ministerul Apărării Naţionale al 
României va cumpăra 96 de 


elicoptere Cobra ce se vor construi la Brașov sub 


numele de Dracula, după ce vor fi 

dotate cu sisteme de ghidaj de către firma israeliană 
Elbit System, pentru ca și evreii 

israelieni să aibă partea lor de ciolan românesc, alături 
de cei americani. Ca și în 

celelalte afaceri patronate în România de Alfred 
Moses, cele efectuate prin prietenul 

său Philip Bloom, pe lângă clienţii americani apar și 
niște interese israeliene. 

Negocierile au fost purtate din partea româna de Mirel 
Țariuc (membru al consiliului 

de administrație al F.P.S. și ministru secretar de stat în 
Guvernul Ciorbea) și Tudorel 

Dumitrașcu (reprezentantul statului român privind 
privatizările cu străinătatea, 

director F.P.S.), aceeași echipă, în esenţă, care s-a 
ocupat și de privatizarea Hotelului 

București. 

În ce îl privește pe Mirel Țariuc, cu care aveam relaţii 
profesionale în acea perioadă, 

acesta ne-a declarat că poziţiile sale în aceste 
privatizări i-au fost dictate direct de la 

nivelul președinției. 

În ceea ce îl privește pe Tudorel Dumitrașcu, acesta 
era, însă, adevăratul prieten al 

evreilor. Înainte de a fi director la F.P.S. el fusese 
director general la Romaero - 

Băneasa, unde împreună cu evreul Phillip Bloom au 
dat societății românești de stat un 

„tun financiar” de un milion de dolari (ulterior, în urma 
unui control al Curţii de 


Conturi din România, lui Dumitrașcu i s-a pus 


sechestru pe avere). După ce a devenit 

șeful Direcţiei Relaţii Internaţionale din cadrul F.P.S., 
Tudorel Dumitrașcu a continuat 

prietenia cu evreul Phillip Bloom. Pentru privatizarea 
economiei românești, sub 

direcția sa din F.P.S., s-a, deschis o reprezentanţă a 
statului român în Israel, 

reprezentantă condusă ca salariat al României de 
către un afacerist evreu provenind 

din serviciile secrete israeliene, Fredy Robinson (și care 
astăzi deține în România, 

printre altele, Cazinoul Vernescu, Eurom Bank - fosta 
Bancă. Dacia Felix - și postul 

de televiziune Tele7ABC. Tot Tudorel Dumitrașcu este 
cel care l-a însoțit în 1997 pe 

șeful privatizărilor din România de la acea data, Sorin 
Dimitriu, la Londra, la o 

întâlnire cu fostul șef al serviciului secret israelian Shin 
Beth, Sammy Ofer (evreu 

provenit din România, fost Horowitz, în prezent 
proprietar important în România, prin 

intermediul unor firme fantomă). Fiind proprietar al 
unor mari companii navale 

transnaţionale, precum Marmon Group, israelianul 
Sammy Ofer s-a bucurat la 

reședința sa de la Londra și de vizita ministrului 
transporturilor, Traian Băsescu, „care 

a avut astfel ocazia să admire un Picasso de doi metrii 
pe unu”, se lăuda Philip Bloom. 

Tot Dumitrașcu este cel care în 1997, în numele 
statului român, a instalat ca 


președinte la cea mai puternică bancă românească, 


Bancorex, pe un evreu numit 

lonescu (nume menit a-i travesti identitatea etnică), și 
al cărui mandat a declanșat 

falimentul băncii. 

176 

Odată semnat contractul afacerii „Dracula-Bell 
Helicopters”, el mai trebuia și împins 

de la spate. Era rândul evreului Tom Lantoș să miște 
lucrurile. El sosește la București 

în data de 25 mai 1997, ca congresman american și, 
împreuna cu Alfred Moses și cu 

alţi clienţi ai lor avizi de bani făcuţi în România, au o 
întrevedere cu premierul Victor 

Ciorbea. Au fost prezentate deschis intenţiile 
„oamenilor de afaceri americani și 

canadieni” de a-și dezvolta afacerile în România. 
Lantoș cere ca aceștia să fie trataţi 

favorabil de oficialii români, arătând ca în schimb se va 
ocupa de intrarea României în 

NATO, și sfârșește prin a-l invita pe Ciorbea în S.U.A., la 
expoziția de fotografii a 

soţiei sale. 

În același timp, se indică ca sursă care să împrumute 
România cu cele cca. 1,5 

miliarde dolari necesari demarării achiziţionării 
elicopterelor, banca Merry Linch, 

care cere însă garanţii guvernamentale. Cu tot cu 
dobânzi această afacere urma să 

coste România în realitate peste 2,5 miliarde de dolari, 
de aceea apare o opoziţie 

inițială la afacere din partea Fondului Monetar 


Internaţional, care considera că 


România nu își poate permite asemenea aventuri 
economice. Curând însă, primul ministru român 
Victor Ciorbea participă în S.U.A. la un somptuos dineu 
oferit de Bell 

Helicopters și Merryl Linch, compania și banca 
preocupându-se de întreaga ședere în 

S.U.A. a premierului român. 

Un fost prim-ministru al României la acea dată, Teodor 
Stolojan, declara probabil 

propagandistic (de pe poziţia iniţială a Băncii 
Mondiale, al cărei salariat era?), după 

demararea afacerii Dracula: 

„Contractul cu Bell Helicopters a fost o imbecilitate. Eu 
nu sunt o ţară care să îmi 

permit să cumpăr de 1,5 miliarde de dolari o sută de 
Cobre, și ce să fac cu ele, 

împotriva cui să lupt?... Cine vrea să devenim luptători 
de bază, să asigurăm, să 

zicem, un flanc NATO, trebuie să dea și bani, nu să ne 
vindem și pantalonii de pe noi 

ca să cumpărăm Cobre. E un lux pe care nu ni-l putem 
permite”. 

În schimb, congresman-ul americano-evreu Tom 
Lantoș, revine în România și declară 

public: „Am fost încântat să aud că prietenii mei de la 
Hyatt au reușit să facă o 

investiţie la Hotelul București [la acea dată se semnase 
contractul de privatizare al 

hotelului, dovedit însă fraudulos de experții Poliţiei 
Capitalei], și ţin să îl felicit pe 

Sorin Dimitriu [președinte F.P.S., la acea dată] pentru 


curajul pe care l-a avut de a 


înfrunta birocraţia [și legea, după cum s-a demonstrat! 
- n.n.]... Rapiditatea acestei 

tranzacţii este un exemplu de ceea ce poate face în 
mod inteligent un guvern... Sunt 

nerăbdător să văd punerea în practică și a contractului 
cu Bell Helicopters.” „Prietenii 

de la Hyatt” ai lui Lantoș, erau evreii Prytzker și Ofer 
(Horowitz), iar proiectul 

„Dracula-Bel!” avea în spate câteva bănci americane 
evreiești. 

Se impun câteva precizări legat de aspirația României 
de a intra în blocul militar 

NATO. Primul pas efectiv în această direcţie, în mai 
1992, a aparținut masonilor 

români, prin înţelegerea de la Istanbul a marelui 
comandor Marcel Schapira (evreu) cu 

Fred Kleinkneght, reprezentant la masoneriei 
americane apropiată ordinului evreiesc 

B'nai B'rith. Tot masonii sunt cei care vor continua în 
România această acțiune. Sunt 

și români care cred că intrarea României în NATO 
reprezintă o apropiere militară de 

S.U.A. și, deci, o garanţie pentru stabilitatea unei 
economii românești de tip capitalist. 

Dar evreii sunt cei care au văzut cel mai mare avantaj 
în aceasta angajare politico militară. O ţară membră 
NATO face o serie de angajamente, atât publice cât și 
177 

secrete, mai ales fața de S.U.A., unul dintre acestea 
fiind aservirea parțială a 

serviciilor secrete ale respectivei ţări față de serviciul 


special extern american al 


Statelor Unite ale Americii (C.I.A.). Acesta este și 
motivul pentru care s-a pus 

problema, în 2002 (anul invitării oficiale a României la 
aderarea în Alianţa militară 

NATO), dacă occidentalii din NATO mai pot accepta 
sau nu ca ofițeri ai S.R.I., 

lucrători din fosta securitate. Răspunsul final al C.I.A. a 
fost ca... da! (O puternica 

colaborare între C.I.A. și S.R.I., demarată din 2002, pe 
linia anti-terorismului 


internaţional, maschează mai mult decât atât). 


PĂCĂLIREA SERVICIILOR SECRETE ROMÂNEȘTI 

În toamna anului 1997, noul director al Serviciului 
Român de Informații (S.R.1.), 

Costin Georgescu, demarează căutările pentru 
achiziționarea unui sistem de 

interceptare a convorbirilor telefonice în rețeaua GSM. 
Și iată că apare un prim 

interlocutor, anume firma COMVERSE din Israel, 
reprezentată de directorul de 

vânzări al acesteia, Eytan Zucker. 

În același timp, firma franceză THOMSON, oferea 
S.R.I.-ului un sistem special 

conceput pentru centralele GSM de tip Alcatel, 
Ericsson, Nokia etc., timp în care 

apare chiar și o ofertă britanică. După mai bine de 6 
luni de multiple întâlniri cu 

reprezentanţi ai firmei COMVERSE - Israel, conduși, ca 
și până la acea data, de Eytan 

Zucker (perioadă în care a mai avut loc doar o singură 
întâlnire cu firma franceză de 


profil), pentru ca totul să capete aspect de legalitate, în 


primăvara anului 1998 s-a luat 

decizia de a se organiza o licitație pentru 
achiziționarea sistemului de interceptare a 
convorbirilor telefonice. Așa cum era și „firesc“, după 
îndelungate discuţii cu 

israelianul E. Zucker, caietul de sarcini al licitaţiei s-a 
întocmit de parcă ar fi fost 

dictat de specialiștii de la COMVERSE - Israel. Licitaţia a 
fost bineînțeles câștigată 

de firma din Israel. 

De ce înainte de licitație s-au purtat îndelungi discuţii - 
numeroase întâlniri pe 

parcursul a 6 luni - numai cu firma din Israel, în timp 
ce cu firma Thomson a avut loc 

o singură discuţie, în decembrie 1997, mai degrabă cu 
caracter protocolar, s-ar putea 

bănui. Poate fi vorba de corupție, sau poate mai 
degrabă de o voluntară obedienţă a 

serviciilor secrete românești față de serviciile 
israeliene. Acest fapt poate fi probat de 

scandalul provocat de tehnica de ascultare a 
convorbirilor telefonice cumpărată în 

anul 2002 de către serviciului de spionaj al Ministerului 
de Interne, respectiv UM 

0962, de la o firmă... din Israel. 

Aparatura cumpărată de S.R.I. în 1998 de la israelieni a 
fost instalată și au început 

probele. Dar, imediat, apare o primă dificultate! Deși 
este obligaţie contractuală, 

partenerul israelian nu vrea, nici în ruptul capului, să 
arate omologarea sistemului. 


Apare firesc întrebarea dacă sistemul este omologat 


sau nu. Specialiștii care utilizează 

sistemul constată apoi, cu surprindere, că acesta 
funcţionează la mai puţin de 50% din 

parametrii ceruți în caietul de sarcini și promiși de 
câștigătorul licitaţiei. Mai mult, 

atunci când se dorește up-grade-ul sistemului, dorinţa 
trebuie amânată pentru vremuri 

mai bune. Sistemul dă numeroase rateuri, cel mai mult 
pe rețeaua Dialog (Orange) și 

nu prea răspunde la comenzi. Pe ce s-au cheltuit 
atunci 12 milioane de dolari? Ulterior 

s-a aflat ca acesta ar fi un experiment făcut în România 
pe banii cetățeanului român. 

178 

Ca o simplă coincidenţă, toți ofițerii S.R.I. implicați au 
fost avansați „la excepţional” 

în grad și funcţie, la puţin timp după ce și-au pus 
semnătura (în calitate de membri ai 

așa-zisei comisii tehnice care a avizat achiziționarea 
sistemului israelian) pe hârtia ce 

consfințea calităţile „excepționale” ale dezastruosului 
sistem „OMEGA”. Pentru că au 

fost „băieţi buni”, și pentru o cât mai bună... 
„documentare” asupra problemei, au 

urmat „câteva” deplasări în străinătate (Israel, Suedia), 
efectuate de toţi aceia care au 

fost în comisia de licitaţie. 

Așa cum am spus, serviciul de filaj și spionaj al 
Ministerului de Interne, UM 0962, s-a 

străduit în anul 2002, în același timp în care S.R.I. se 
străduia să achiziționeze 


echipamente din import pentru rețelele Cosmorom și 


Zap, să achiziţioneze o aparatură 

de interceptare a convorbirilor GSM, în bandă largă de 
cuprindere, respectiv între 900 

și 1800 de megahertzi. Toate aceste negocieri s-au 
purtat în secret, reprezentanții 

Ministerului de Interne neanunţând nici o licitaţie 
publică. Pentru furnizarea 

echipamentelor a fost aleasă firma Cellphone Group 
Impex srl, care are drept acționar 

majoritar cetățeanul israelian Yossef Gil Cooper. 
Aparatura este de tip G-Track GSM, 

și este produsă de firma germană Track Technology. 
Astfel, jucându-se cu milioane de 

dolari pe seama bugetului statului român, Ministerul 
de Interne a preferat să cumpere 

(fără licitaţie) de la un intermediar evreu, decât de la 
producătorul german. 

179 

Privatizarea Hotelului București. STUDIU DE CAZ 
LĂMURIRE. Autorul acestei publicaţii este martor al 
Parchetului General al 

României în dosarul penal privind privatizarea 
Hotelului București, în perioada 1992- 

2001 a deţinut diferite funcţii sindicale, printre care 
președinte al Federaţiei Sindicale 

Hoteluri Restaurante și Industrie Alimentară 
(H.O.R.I.A.) și vice-preșeinte al 

Federaţiei Sindicatelor din Turism din România (F.S.T). 
Totodată a fost 

vicepreședinte al Asociaţiei Salariaților din Complexul 
Hotelier București (PAS), 


poziție de pe care a anulat privatizarea Hotelului 


București în cadrul instanţei de fond 

competente (Curtea de Apel București), dar a fost apoi 
împiedicat prin toate 

mijloacele să participe la recursul introdus la Curtea 
Supremă de Justiţie de către 

„proprietarii” israelieni. În 5 mai 2001, în timp ce se 
afla în sediul I.G.P. pentru a 

depune mărturie asupra împrejurărilor privatizării 
frauduloase a Hotelului București, 

patronii israelieni i-au desfăcut disciplinar contractul 
de muncă ca salariat la S.C 

București-Turism S.A., pentru a-l putea forţa ulterior să 
semneze un angajament 

notarial că nu va mai colabora cu organele statului 
român. Deoarece nu și-au atins 

aceste scopuri, amenințările au apărut curând. Un 
anume Dan Norton Siegler, nou 

președinte al societăţii din partea israeliană s-a 
adresat textual soţiei autorului: 

„Bărbatu-tău este «Bestia Umană» descrisă de Emil 
Zola [autor francez evreu] și, într un an de zile îl voi 
băga la doi metri sub pământ. Nici tu, nici fiu-tău, nu 
veţi scăpa 

nepedesiți!”. 

Ca și în cazul Tecpro lași, la S.C. București-Turism S.A. 
terenurile societății trebuie 

introduse, post-privatizare, în capitalul social al 
societății în favoarea statului român. 

Aceasta este o obligaţie legală, iar în cazul Tepro a 
condus la preluarea societății de 

către stat. Răspunderea este a funcționarilor 


Guvernului României (prin A.P.A.P.S și 


Ministerul Turismului), care nu întreprind nimic, timp 
în care societatea este 

devalizată, înstrăinându-i-se bunurile mobile și 
imobile, fiind secătuită de fonduri și 

ipotecată. Noi am sesizat Poliţia Capitalei, personal și 
dlui Inspector general 

Tutilescu, dar încă așteptăm rezultatele anchetei. Ne- 
am adresat și președintelui 

României, lon Iliescu, privind toate aspectele din 
rândurile prezente, dar am fost 

ignorați până în prezent. Reacţia președintelui a venit 
doar la acuzele de corupție ale 

ambasadorului S.U.A., dl.Guest (ce acuza aranjarea și 
mușamalizarea privatizărilor 

frauduloase), în sensul că România nu are nevoie de 
lecţii de anti-corupțţie de la 

nimeni. Funcţionarii Guvernului României (de la 
A.P.A.P.S.) ne-au ameninţat cu 

dosare penale în prima parte a anului 2003, pentru că 
am îndrăznit să ne adresăm 

instanţei comerciale cu cererea de constatare a 
nulității absolute a acestei privatizări, 

constatată ca ilegală de către Parchetul General, 
deoarece am fi folosit documente 

interne ale fostului F.P.S. Prin directorii aceleiași 
instituţii, Guvernul României a cerut 

(în întâmpinarea depusă la instanța comercială a 
Tribunalului București) menţinerea 

acestei privatizări, pentru a nu deranja Fondul 
Monetar Internaţional și Banca 

Mondială (?!), și, totodată amendarea noastră „pentru 


abuz de lege”. Să ne mai mire 


că aceeași instituție, în frunte cu președintele Ovidiu 
Muşetescu, nu a vrut să 

colaboreze cu ofițerii Inspectoratului General de Poliţie 
și cu procurorii Parchetului 

General, iar că apoi acestora li s-a reproșat, de la un 
înalt nivel din stat, de ce au dat 

începerea urmăririi penale? lată ce scria pe prima 
pagină ziarul Adevărul, la 24 martie 

2002, sub semnătura dlui Alexandru Boariu: „La 
Direcţia Juridică (cea care a întocmit 

nota privind neconstituirea APAPS ca parte civilă în 
dosarul penal aflat în derulare) 

fac legea alţi doi «talibani» aflaţi în solda lui Radu 
Sârbu, și anume Gabriel 

Mladenovici și Olimpia Șchiopu (ea însăși urmărită 
penal, pentru privatizarea 

180 

frauduloasă a S.C. București-Turism). Pe bună 
dreptate, se pune întrebarea: de fapt, 

cine conduce APAPS...?” De aceea, noi, am scris aceste 
rânduri! Guvernul României, 

A.P.A.P.S., sunt conduse, nu o dată, de israelianul 
Alexandu Bittner (a se vedea și 

capitolul Personaje cheie ale afacerilor israeliene). 
PREGĂTIREA. în cursul anului 1997, S.C. București- 
Turism S.A. (Hotelul 

București, în fapt cel mai mare complex hotelier din 
România, pus în funcţiune în 

anul 1982, și situat în centrul orașului București, pe 
Calea Victoriei, lângă Piaţa 

Palatului), a făcut obiectul unei prime licitaţii 


organizate de Fondul Proprietății de Stat 


(F.P.S.). La scurt timp de la adjudecarea licitației de 
către o firmă străină, s-a aflat că 

această firmă nu era de fapt mult mediatizatul lanț 
hotelier Hyatt (după cum se 

prezentase în conferința de presă organizată de către 
funcţionarii de la F.P.S și de 

către firma intermediară Global Bussines Group, a 
evreului Phillip Bloom), ci era un 

off-shore (cutie poștală) înfiinţat în paradisul financiar 
al Insulelor Caymans cu numai 

o săptămână înainte de data licitației de la București. 
La rândul său, acest off-shore, 

numit Bucharest Investment Company (BIC Ltd), ar fi 
fost deţinut de familia Pryztker 

(emigranți evrei ruși în S.U.A. la 1870, ca refugiaţi din 
fața pogromurilor din Rusia 

țaristă) și de către Sammy Ofer. Ambii evrei fac parte 
din categoria evreilor foarte 

bogaţi, proprietari ai unor companii transnaționale. 
Privatizarea Hotelului București s-a făcut prin 
favorizarea de către funcționarii F.P.S. 

a acestor „investitori” evrei (Pryztker și Ofer) în 
defavoarea altora, chiar americani, 

cum ar fi reprezentanţii marelui lanţ hotelier Radisson 
SAS. Această situație l-a 

determinat pe senatorul american Rod Grams să îi 
ceară socoteală ambasadorului 

evreu al S.U.A. la București la acea data, Alfred Moses, 
care se implicase direct în 

susținerea pe lângă autoritățile române a off-shore- 
ului Caymanez (a se vedea 


documentul în facsimil). 


Presa românească a vremii a fost destul de promptă în 
demascarea ilegalităţilor din 

această privatizare a Hotelului București (realizată în 
primă tentativă de F.P.S.-ul lui 

Sorin Dimitriu în 1997), dar ele au fost judicios 
detaliate de Raportul de Expertiză 

Contabilă-judiciară întocmit în Dosarul penal nr. 
147.940/1997 al Poliţiei Capitalei, 

dar nu aceste ilegalităţi au stat la baza anulării 
privatizării cu firma caymaneză, ci 

refuzul acesteia de a-și mai asuma contractual 
obligațiile prevăzute în Caietului de 

Sarcini și asumate când a intrat în licitaţie. Printre 
condiţiile puse de firma caymaneză, 

ulterior adjudecării licitaţiei, condiţii fabricate ca 
urmare a faptului că proprietarii 

evrei ai acesteia s-au speriat de dezvăluirile presei, ca 
și de ancheta penală în plină 

desfășurare, au fost: 

- scutirea de taxe către statul român pe o perioadă de 
5ani. 

- statul român (F.P.S.) să își asume toate procesele și 
riscurile din litigiile cu firma 

franceză Pargest S.A., care tocmai atacase în instanța 
comercială licitația organizată 

de F.P.S. cu încălcarea dreptului său de preemţiune. 
Aceste cerinţe ale afaceriștilor evrei nu au putut fi 
satisfăcute, fiind exagerate, în 

schimb au demonstrat importanța controlului pe care 
o avea firma Pargest s.n. - Franța 

asupra procesului de privatizare a Hotelului București, 


și a concentrat atenţia 


serviciilor de informații economice asupra 
reprezentanților firmei Pargest în România, 
respectiv asupra lui lonel Ruse, afacerist român 
dinamic, ce a reușit finalmente 

181 

performanţa să preia de la firma franceză Pargest s.a. 
părțile sociale din societatea 

mixtă creată cu S.C. București-Turism S.A. (firma 
București-International s.r.l. în 

cadrul căreia Hotelul București deținea o poziţie 
minoritară, aportându-și însă toate 

activele). „Solvabilitatea” și „onorabilitatea” evreilor 
este dovedită și de faptul că, 

pentru a plăti statului român achiziţia licitată, au 
căutat să obţină un credit de la o 

bancă românească. 

Sammy Eyal Ofer, unul dintre cei doi proprietari ai off- 
shore-ului caymanez B.I.C. 

Ltd. (favorizat de F.P.S.), provine din familia de evrei 
români Horovitz, care însă, 

după stabilirea în Israel, și-au schimbat numele în 
Ofer, mai ales că fratele lui Sammy 

Ofer a fost șeful adjunct al serviciului de securitate 
internă a Israelului. Familia Ofer 

(fostă Horovitz) ar fi deţinut în România, înainte de 
război, un important număr de 

proprietăţi în Galaţi, Brăila, Constanţa. În prezent 
Sammy Ofer și fiul acestuia, au 

preluat o serie de afaceri în orașul Constanţa, fiind și 
proprietarii unei mari companii 

transnațţionale de transport maritim comercial și 


turistic, înregistrată la Londra, și care 


acționează îndeosebi pe piața americană, Zodiac 
Maritime Agencies Ltd. 

Magazinul Tomis din Constanţa a fost dobândit de Eyal 
Sammy Ofer - tatăl, tot în 

anul 1997, în urma unei licitații aranjate tot la nivelul 
funcţionarilor statului (F.P.S. 

Constanţa). Scandalul a fost înnăbușit imediat prin 
cumpărarea de spaţii de publicitate 

în toată presă constănţeană. Ofer a cumpărat 
magazinul Tomis de la F.P.S., tot printr un off-shore, 
creat în Cipru, Ptelia Ltd., în vara anului 1997. În 
aceeași perioadă când 

se străduia, cu ajutorul aceluiași Sorin Dimitriu 
(președinte F.P.S. central), să obțină și 

Hotelul București (printr-un alt off-shore). 

Ca și în cazul Hotelului București, unde, în 1997, evreii 
au încercat obţinerea unui 

credit de la Banca lon Țiriac pentru a achita statului 
prețul hotelul (nefiind, deci, 

vorba de o reală investiţie străină), și la F.P.S. 
Constanţa, Ofer a virat banii pentru 

cumpărarea magazinului Tomis, tot de la Banca lon 
Țiriac. Imediat, S. Ofer a numit-o 

în consiliul de administrație la TOMIS pe directoarea 
economică a filialei Constanţa a 

Băncii lon Ţiriac. În același consiliu, S. Ofer i-a mai 
numit pe Daiana Voicu (fiica 

magistratului Marin Voicu) și pe Andrei Vasilescu, 
cetățean englez de origine 

română, avocat la firma Herzfeld & Rubin (firmă al 
cărei vicepreședinte era Dana 


Barb, sora viitorului prim-ministru al României, Adrian 


Năstase; după cum am arătat, 

numele firmei Herzfeld & Rubin a fost asociat în 1996- 
1997 de afacerile legate de 

Banca Dacia Felix). Printr-o inginerie realizată tot în 
1997, banii returnaţi de statul 

român (legislația vremii stabilea returnarea a 60% din 
suma de achiziţie către 

societatea vândută de F.P.S., pentru „investiţii”), ca și 
alți bani aflaţi de evrei în 

conturile magazinului Tomis, au luat drumul spre 
conturi bancare din Londra, prin 

intermediul Băncii lon Țiriac. 

Sammy Ofer deţine (cel puţin o) dublă cetăţenie, 
israeliană și britanică, locuind 

îndeosebi la reședința sa din city-ul londonez sau pe 
unul dintre yahturile de lux. Aici 

a fost vizitat, în secret, în aprilie 1997 de către 
președintele Fondului Proprietății de 

Stat din România, Sorin Dimitriu, și de către directorul 
Relaţii Internaţionale din 

F.P.S., Tudorel Dumitrașcu (se pare că cei doi români 
se cunoșteau de pe vremea când 

S. Dimitriu era - în timpul regimului ceaușist - secretar 
de stat la Ministerul 

Metalurgiei. Chiar și ministrul transporturilor din anul 
1977, Traian Băsescu, a ajuns 

în aceeași perioadă la reședința londoneză a lui S.Ofer. 
182 

Evident, firma care reprezenta în România interesele 
lui Ofer funcţiona în chiar sediul 

Ministerului Transporturilor. Este vorba de firma 


Global Bussines Group (astăzi ea 


funcţionează în București într-un somptuos sediu în 
zona Pieței Gemenii, fostă 

Galaţi), firmă condusă de evreul american Phillip 
Bloom (foarte bun prieten de afaceri 

al directorului F.P.S. din acea vreme Tudorel 
Dumitrașcu, mâna dreaptă a 

președintelui privatizărilor din România), și de Daiana 
Voicu (fiica președintelui 

Curții de Apel Constanţa la acea dată). 

Phillip Bloom, departe de a fi un personaj minor (firma 
lui, G.B.G. este o adevărată 

agenţie de interfaţă pentru evreii americani interesaţi 
de preluarea economiei 

românești), nu a încetat niciodată de a fi preocupat de 
Hotelul București. Se pare că 

toate informațiile deținute le-a furnizat Tonyei 
Halperin și altor israelieni, cu care 

lucra la mai multe „proiecte de afaceri” în România, iar 
în spatele ultimei privatizări a 

Hotelului București (din anul 2000) se află tocmai Alex 
Bittner și Tonya Halperin. 

Marin Voicu, tatăl prietenei lui S.Ofer (Daiana Voicu, 
directoare la G.B.G. în acea 

vreme, care l-a însoțit pe S.Ofer într-o croazieră pe 
Oceanul Atlantic) în afara funcţiei 

de președinte al Curţii de Apel Constanţa o mai 
deținea și pe cea de vicepreședinte al 

Consiliului Suprem al Magistraturii. Din simpatizant al 
Frontului Salvării Naţionale a 

devenit mai târziu simpatizant al Partidului Democrat. 
El s-a preocupat la un moment 


dat de „blătuirea” dosarelor legate de vânzarea flotei 


comerciale române și de numele 

lui Traian Băsescu. Tot Voicu l-a promovat ca șef al 
Secţiei Penale a Curţii de Apel 

pe Gheorghe Grasu, cel care în procesul „Șogunului” 
(Călin Marinescu) a făcut 

celebra declaraţie: „Nu am citit dosarul!” Marin Voicu, 
este astăzi magistrat la Curtea 

Supremă de Justiţie, post în care ar fi fost numit la 
recomandarea președintelui lon 

Iliescu. Pe situl de internet al G.B.G. apărea în 1998 
imaginea lui Traian Băsescu, 

inclusiv într-o deplasare în S.U.A. împreună cu Daiana 
Voicu și Philip Bloom. 

În treacăt fie spus, relaţia lui Sammy Ofer cu 
ambasadorul evreu al S.U.A. la 

București, Alfred Moses, a fost intermediată și 
întreținută de un anume Jean 

Nachmann, evreu originar din România, stabilit în 
Elveţia, totodată combinator 

deputat pentru noile afaceri „de mare calibru” ale 
evreimii asupra României. Posesor 

al unui cont bancar personal în Elveţia de două 
milioane de dolari americani, Jean 

Nachmann este specializat în manipulări oculte 
economice, în preluări forțate și 

aranjarea privatizărilor în spaţiul est european, 
folosindu-se contra comision de o bine 

pusă la punct reţea de relaţii, până la cel mai înalt 
nivel, în mai multe state europene, 

cu precădere în România. Familia Nachmann a deținut 
înainte de război magazinul 


„București” din București. Jean Nachmann a fost 


întotdeauna personajul invizibil, 

numele său, legat de privatizarea Hotelului București 
apărând, bunăoară, într-o 

singură adresă oficială de la acea data, la Ministerul 
Reformei (ministru Ulm 

Spineanu). În urma unor acuze în presa românească 
legate de traficul de influență în 

privatizarea Hotelului București, în noiembrie 1997 
Ulm Spineanu a declarat presei că 

nu face lobby „nici pentru Pargest, nici pentru Hyatt”. 
Ulterior, în 1998, la emisiunea 

televizată a lui Dan Diaconescu (în acea vreme la 
postul de televiziune Tele7ABC, 

televiziune preluată în prezent de israelieni), Ulm 
Spineanu a precizat ca, atunci când 

a afirmat public că „nu face lobby pentru anumite 
firme”, i se oferiseră sume de zeci 

de mii de dolari pentru a se preta la traficul de 
influență. 

Cel mai important susţinător al familiilor Ofer și 
Prytzker, s-a dovedit a fi însă, la acea 

vreme, senatorul american Tom Lantoș (de origine 
evreu ungur, membru al 

183 

Comitetului Evreiesc American și al lojei masonice 
evreiești B'nai B'rith, a cărei 

filieră din România s-a reînființat în 1998) apropiat de 
Alfred Moses. 

La 25 mai 1997, Tom Lantoș împreună cu premierul 
ungar Arpad Goncz și cu Alfred 

Moses (ambasadorul S.U.A. la București la acea dată, 


președinte al Comitetului 


Evreiesc American, filiala New York, și lider al B'nai 
B'rith) l-au vizitat pe premierul 

român Victor Ciorbea, discuţia axându-se pe „lobby'-ul 
pentru anumiţi oameni de 

afaceri americani (evrei) și unguri, Tom Lantoș cerând 
chiar ca aceștia „să nu se mai 

împotmolească în birocraţia existentă la FPS”, iar el se 
va preocupa de intrarea 

României în blocul militar NATO. Ulterior acestei vizite, 
la următoarele vizite în 

România, Tom Lantoș a susținut fățiș privatizarea 
Hotelului București în favoarea off shore-ului evreilor 
Prytzker și Ofer. De altfel, antrepriza generală a 
șantierului ce 

urma să modernizeze Hotelul București, urma să fie 
asigurată de o firmă ungurească 

de construcții, care să încaseze ipotetica sumă de 30 
milioane de dolari americani, 

senatorul american Lantoș susținând și acest proiect. 
Al doilea mare proiect pentru 

România, susținut la acea vreme de Tom Lantoș 
(concomitent cu privatizarea 

Hotelului București) era „afacerea Bell Helicopters” 
(pentru privatizarea l.A.R. 

Ghimbav-Brașov, ce trebuia să coste România o 
investiție totală de peste 2,5 miliarde 

USD pentru construirea a 96 de elicoptere „Dracula”). 
În acest scop a aranjat și vizita 

oficială a președintelui României în S.U.A., Emil 
Constantinescu, care însă ulterior nu 

a mai putut susține această afacere din cauza presei 


românești, a ministrului 


finanţelor, Daniel Dăianu și a primului ministru Radu 
Vasile, susținător al firmei 

europene Eurocopter pentru I.A.R. Ghimbav. Chiar și 
privatizarea Hotelului București 

în favoarea grupurilor evreiești a fost practic stopată în 
perioada cât Radu Vasile a 

fost premier, acesta preferând, se pare, unele grupuri 
europene. 

Relativ la tunurile agenţiei evreiești de la București, 
G.B.G. Ltd., trebuie amintit că 

Phillip Bloom este același evreu care, împreună cu 
Tudorel Dumitrașcu, director 

înainte de 1997 la S.C Romaero S.A. Băneasa, au dat 
tunul de | milion de dolari 

întreprinderii românești de stat, intermediind 
investiția efectuată de S.C. Romaero 

S.A. în acţiunile unei obscure firme americane, Kiwi, 
rapid falimentară ulterior de 

prietenii evrei ai lui Bloom din S.U.A.. Tot datorită lui 
Bloom, dar și a băieţilor din 

echipa sa infiltraţi în interiorul Fondului Proprietății de 
Stat, cum era directorul F.P.S. 

Dan Gozia (individ arestat ulterior în cazul „afacerii 
CICO” a evreului Sorin Shmuel 

Beraru, pe vremuri însă director tehnic la Romaero, 
adică coleg cu filo-evreul 

Dumitrașcu), s-a reușit în 1998 îndepărtarea de la 
privatizarea ROMAERO-Băneasa a 

foarte puternicei firme canadiene BOMBARDIER, care 
observând dubioasele 

manevre fepesiste s-a retras într-o tăcere 


semnificativă din procesul de privatizare, 


după ce parcursese mai multe etape ale acestuia, (în 
numărul viitor vom prezenta 

raportul Curţii de Conturi asupra aspectelor legate de 
„afacerea Romaero” și Phillip 

Bloom.) 

Tot Phillip Bloom, ca director al G.B.G. și reprezentant 
al lui Ofer și Prytzker în 

preluarea Hotelului București, l-a contactat în 1997, în 
Franța, pe Robert Azouley, 

patronul firmei Pargest S.A. Franţa, oferindu-i 2,5 
milioane de dolari pentru a semna 

un angajament de desființare a societăţii mixte 
București-Internaţional s.r.l. (ce angaja 

întreg patrimoniul S.C. București-Turism S.A.). Cu 
această ocazie, oamenii de afaceri 

evrei au aflat că Robert Azouley a recuperat milionul 
de dolari investit în capitalul 

social al acestei societăţi mixte de la românul lonel 
Ruse, iar în aceste condiţii a 

cesionat afacerea firmei acestuia, Invest International 
s.r.l., printr-un notariat francez, 

184 

păstrându-și doar 1% din afacere. În aceste condiţii, 
lonel Ruse a atras interesul mai 

multor cercuri economice, dar și atenția unor servicii 
de informații. 

Anul 1998 a fost un an plin de frământări secrete și de 
aranjamente pentru privatizarea 

Hotelului București, unul dintre directorii societăţii, 
folosindu-și inclusiv influența 

personală pe lângă primul-ministru Radu Vasile, 


încercând de data aceasta favorizarea 


unui grup italian reprezentat de controversatul lon Ilie 
Mania; afacere eșuată, însă. 

* 

Dan Adamescu, S.R.I. și S.I.E. În aceeași perioadă 
Serviciul Român de Informatii se 

preocupa de rezolvarea la un buget restrâns a 
obținerii unui sediu pentru „Diviziunea 

T” (Unitatea de tehnică specială: „Ochiul și timpanul”) 
și „Serviciul de Propagandă și 

Contrapropagandă” (Serviciul de Contraspionaj). În 
atenţia sa, odată căzută 

privatizarea în favoarea lui Ofer și Prytzker, s-a aflat 
„imobilul IPIU”, situat pe strada 

Luterană din București, activ din patrimoniul S.C. 
București-Turism S.A. (ca și 

Hotelul București). În acest scop, a fost emisă o 
Hotărâre de Guvern secretă, la 

sfârșitul anului 1998, activul fiind scos din patrimoniul 
societăţii și transferat în 

29.12.1998 la Serviciul Român de Informaţii, în cadrul 
U.M. 0461 București. 

Reconstrucția clădirii „IPIU” a fost încredinţată de către 
S.R.I. firmei MegaConstruct, 

a lui Dan Adamescu, bun prieten al generalilor din 
S.R.I. și „proprietar” al 

magazinului UNIREA (prin firma „sa” elveţiană NOVA 
TRADE), totodată proprietar 

al Complexului Hotelier Modern (s.r.l.), prin care a 
cumpărat de la F.P.S.-ul lui Radu 

Sârbu pachetul majoritar de acţiuni la S.C. Lido s.a. Cea 
mai recentă achiziţie a sa este 


Asigurări Reasigurări Astra, în acest scop beneficiind 


de cel mai fățiș sprijin din 

partea celor doi șefi ai privatizării din ultimii ani, atât 
din partea lui Radu Sârbu (ex președinte F.P.S.), cât și 
al lui Ovidiu Mușetescu (președintele A.PA.P.S. din 
guvernarea Năstase). 

Surse din sistem arătau că Dan Adamescu era 
cunoscut în cercurile cele mai intime 

ale președintelui român Emil Constantinescu ca „omul 
cu bani”, fiind cel care asigura 

alimentarea unor conturi elveţiene ale familiei (?!?). 
Despre Dan Adamescu se știe că 

în 1979, deși avea o excepțională poziţie socială, 
director adjunct al I.D.R.M.A.I. 

(magazinele speciale pentru diplomaţii străini), a fugit 
în Germania Federală. 

Cunoscut ca fost ofițer D.I.E., s-a afirmat că ar avea 
dosar ca trădător de ţară, făcut 

însă dispărut de persoane din conducerea S.L.E. 
(dosarul ar mai exista totuși în posesia 

altui serviciu român de informaţii, care se teme totuși 
de a recunoaște acest lucru, 

deoarece Adamescu este sponsor al tuturor celor ce 
trec pe la putere). 

În R.F.G., „transfugul” Adamescu a devenit director al 
unei firme de produse 

electronice. [Cazul său amintește izbitor de cel al 
ofițerului de securitate Matei Pavel 

Haiducu, ce fusese recrutat din anul 1969 și instruit 
pentru servicii în străinătate, în 

anul 1975 a fost trimis la Paris (ca „refugiat politic”) 
unde, posedând o bună pregătire 


comercială și tehnică, a ajuns curând director de 


export al firmei franceze de comerţ 

internaţional AMRI. Sub numele conspirativ de „Vișan”, 
Haiducu s-a ocupat în 

special de spionaj industrial și economic, obținând 
pentru România planurile 

instalaţiilor de recuperare a combustibilului nuclear și 
documentațiile tehnice pentru 

elicopterul militar francez Puma]. 

185 

Abia întors în România, în 1990, Adamescu înființează 
degrabă firma Megavision, în 

asociere cu Dan Abagiu, fostul ministru al comerțului 
interior, pe care regimul 

ceaușist l-a condamnat în 1986 pentru furt (această 
situaţie l-a determinat pe Abagiu 

să se creadă victimă politică și să se afle la revoluție în 
balconul de la C.C. ţipând în 

microfon: «Să refacem împreună comerțul!»). 

Foarte apropiat de Cătălin Harnagea (ex-director S.I.E.), 
Dorin Marian (ex-consilier 

președinție) și Costin Georgescu (director S.R.1.), Dan 
Adamescu a fost în repetate 

rânduri susținut de aceștia. Cu concursul anturajului 
primarului Bucureștiului, Viorel 

Lis, firma sa MegaConstruct a fost favorizată la 
câștigarea unor contracte cu Primăria 

Capitalei. Aceste licitații aranjate de primărie au fost 
inițial atacate în instanţă de 

Aedificia Carpati. 

Adamescu ar fi fost prieten în afaceri și apropiat al lui 
Eliahu Rasin, israelian 


cunoscut îndeosebi ca proprietar al SITRACO CENTER 


din București, ulterior 

coproprietar al Hotelului București. Trebuie spus 
despre Dan Adamescu că, deși 

recent Silviu Brucan sublinia laudativ pe postul de 
televiziune ProTv că au început a 

se face privatizări și cu românii, dând exemplu cazul 
Astra Asigurări-Reasigurări, 

preluată de una din firmele conduse de Adamescu, în 
realitate acesta deţine procente 

infime în firmele care le reprezintă și cu care participă 
la privatizările importante, 

ponderea de peste 99% din capitalul social al acestor 
firme aparținând unei firme 

elveţiene, cu acționari misterioși. 

Toţi directorii generali numiţi de statul român la S.C. 
București-Turism S.A. (Hotel 

București) în perioada 1997-2000 (guvernarea C.D.R.- 
P.D.-U.D.M.R.), adică perioada 

de încrâncenată și controversată privatizare, au 
benefeciat de recomandarea și 

sprijinul lui Dan Adamescu (implicit și a consilierului de 
la Cotroceni, Dorin Marian): 

- Mihai Popescu, a funcționat în 1999, atât ca director 
general al Hotelului București, 

cât și ca membru al consiliului de administraţie al 
magazinului Unirea, consiliu 

prezidat de Dan Adamescu. 

- Sandu Constantin Adrian, director general în 2000 al 
Hotelului București, a venit 

direct prin transfer de la magazinul Unirea, angajând 
ulterior pe poziţii cheie și alte 


persoane prin transfer tot de la Unirea (cum ar fi 


consilierii juridici). 

- Mihai Comănescu, director general în 2000 (menţinut 
și în 2001 de noii proprietari 

evrei) a lucrat la Dan Adamescu, la Unirea, ca director 
general. 

Unul dintre acești directori a afirmat în repetate 
rânduri, în cunoștință de cauză ca 

apropriat al lui Dan Adamescu, că obţinerea 
contractului de la S.R.I. de către firma 
MEGACONSTRUCT se datorează serviciilor speciale pe 
care această firmă le-a făcut 

unor înalţi ofițeri S.R.I., și care astfel și-au ridicat vilele 
cu ajutorul lui Adamescu. 

Așa cum am arătat, una dintre ţintele lui Dan 
Adamescu în anul 2000 a fost societatea 

de stat Asigurări Reasigurări ASTRA, una dintre cele 
mai mari companii de asigurări 

din România (deținută în proporţie de 75% de către 
statul român). În scopul de a ajuta 

firma lui Dan Adamescu, Nova Trade, de a prelua 
ASTRA, Radu Sârbu a prezidat un 

Consiliu de Administraţie al F.P.S., cu care a anulat 
câștigarea licitaţiei adjudecată de 

186 

către firma CEPTURA și a deschis posibilitatea ca NOVA 
TRADE să revendice 

ASTRA. 

Desăvârșirea ajutorului dat lui Adamescu de Radu 
Sârbu, a venit însă de curând de la 

urmașul acestuia, adică din partea lui Ovidiu 
Muşetescu, președintele A.P.A.P.S. 


Cum? Oficiul juridic al A.P.A.P.S. nu a folosit în procesul 


cu Nova Trade S.A. 

hotărârea judecătorească definitivă prin care S.L.F. 
Banat (acţionar al ASTRA) a 

anulat Caietul de Sarcini ce a stat la baza licitaţiei 
pachetului majoritar de acțiuni al 

ASTRA, guvernarea Năstase ajutându-l astfel pe 
Adamescu să câștige în anul 2002 o 

hotărâre judecătorească prin care ASTRA se atribuie 
către NOVA TRADE pentru 

numai 7 milioane de dolari americani. Mai mult, Ovidiu 
Mușetescu s-a grăbit să apară 

cu un comunicat pervers și ipocrit, că va respecta 
hotărârea judecătorească, deși chiar 

el (A.P.A.P.S.) contribuise din plin la aceasta. Pentru a 
nu mai exista îndoieli despre 

„colaborarea” lui Ovidiu Mușetescu cu mai vechii 
clienţi ai lui Radu Sârbu, trebuie 

notat că statul român (A.P.A.P.S.) a numit încă din anul 
2002 „oamenii” lui 

Adamescu la conducerea ASTRA, deși aceasta nu îi 
aparţinea, ci se afla în litigiu cu 

A.P.A.P.S. pentru a o obţine. În fapt, la A.G.A. de la 
Astra din 22.03.2001 statul i-a 

numit administratori pe Dan Domniţeanu și Dragoș 
Cristache, iar la 30.03.2001 Dan 

Domniţeanu a fost numit director general adjunct, tot 
printr-o adresă A.P.A.P.S. Dar 

Dan Domnițeanu venea de la... Unirea, magazinul lui 
Adamescu - unde a funcţionat 

ca director adjunct - și a lucrat cu Mihai Comănescu, 
care era director general. 


Acest Mihai Comănescu a fost până după privatizare 


director general la S.C. 

București-Turism S.A., deși instalat de Radu Sârbu 
după aceleași metode (adică adus 

înainte de privatizare, spre a fi favorabil acesteia), 
venind tot de la magazinul Unirea 

al lui Adamescu și menţinut de noii proprietari 
israelieni deoarece făcuse parte din 

„echipă”. Secretara lui Mihai Comănescu, însă, Anca 
lancu (rudă cu Adamescu, se 

pare), a plecat de la Hotel București, unde și-a încetat 
misiunea privind privatizarea, 

din aprilie 2001 funcționând ca secretară la ASTRA, 
adică agent al lui Adamescu 

infiltrat în scopul preluării de la statul român a acestei 
companii de asigurări. 

ASTRA avea deja deschise sedii în aceste imobile ale lui 
Eliahu Rasin, adică la 

SITRACO GEMENII, unde mai funcţionase până atunci 
și USAID, agenţia americană 

din ai cărei angajaţi jumătate sunt ofițeri C.I.A. Firma 
„lui” Adamescu, Nova Trade 

(cu care a preluat Astra Asigurări și cu care participă la 
privatizările din România), 

așa cum am arătat, nu este de fapt firma sa, deoarece 
99,2% din capitalul social al 

acesteia aparține unor acţionari secreţi, ascunși sub 
paravanul firmei BAUINVEST AG 

(cu sediul în Neumuhlequai, nr. 38, Zurich/Elveţia), se 
pare evrei. Adamescu a fost 

permanent preocupat de privatizarea Hotelului 
București, dar și-a rezervat un rol din 


umbră. 


Adamescu a fost permanent procupat de privatizarea 
Hotelului București, dar și-a 

rezervat un rol din umbră, iar dubioasa protecţie de 
care se bucură această privatizare 

frauduloasă din partea guvernaților este de aceeași 
natură cu cea a afacerilor sale. lată 

ce anunța, în noiembrie 2001, cel mai acid săptămânal 
bucureștean: 

„S-a spart în zeci de așchii gașca lui Dorin Marian, Emil 
Constantinescu și Cătălin 

Harnagea. Ultimul fugit din gașcă este Dan Adamescu, 
proprietarul magazinului 

Unirea, care a trecut din nou de partea Puterii. Minte 
combinativă, Dan Adamescu și-a 

început manevra de îmblânzire a PSD cu un act de 
caritate. Unirea Shopping Center 

187 

va organiza un Bal de caritate în beneficiul fundaţiei 
Renașterea, condusă de Mihaela 

Geoană, soţia ministrului de externe. Dan Adamescu e 
încântat până la lacrimi. Cum 

de ce? La bal vor veni și prim-ministrul României, Dana 
Năstase, de mână cu soţia 

ministrului de Finanţe, Dana Tănăsescu. A era să uit, la 
bal vine și Corupţia. 

Dan Adamescu nu are de ce să se îngrijoreze, căci 
banii nu au miros și nici culoare 

politică. Pentru un credit foarte performant luat de la 
Bancorex și nereturnat, firma lui 

Adamescu, Megaconstruct, a ajuns puţin la AVAB. A 
intrat în Agenţie, s-a întreţinut 


cu secretarele, a băut o cafea și, când s-a făcut timpul 


de plecare, a apărut șeful ei 

care, hocul-pocus-creditus, a răscumpărat-o cu 10-20% 
din valoarea creditului păpat.” 

Balul a avut loc în 27 noiembrie 2001, cu începere de 
la ora 20 la Palatul Snagov, 

fiind invitaţi „cei mai de vază parlamentari..., colegii de 
Cabinet și diplomaţii străini 

acreditați la București”. Invitaţiile concepute de Dan 
Adamescu anunțau „participarea 


extraordinară a soției primului-ministru al României”. 


În final trebuie amintit că unul dintre asociaţii în 
afaceri cu ceasuri Seiko al lui 

Adamescu, A Futsi, a fost arestat pentru contrabandă 
cu țigări. Cine își mai amintește 

de afacerea „Porţelanul” (Țigareta 1), știe că, în 1998 
(același an în care Adamescu 

primea comenzi de construcţie de la prietenii din SR.I.), 
Brigada de Crimă Organizată 

a Ministerului de Interne și-a declinat competenţa în 
favoarea Parchetului Militar, 

deoarece s-a demonstrat, inclusiv prin interceptarea 
unor convorbiri telefonice, 

„implicarea unor persoane din structurile militare, 
respectiv din Serviciul Român de 

Informații”. Transporturile de contabandă în afacerea 
„Ţigareta |” au avut ca punct de 

destinaţie tocmai... Elveţia. 

ŞANDRU ION, ofiţer (r) S.R.I., om al evreilor. În 
primăvara anului 1998, lonel Ruse, 

considerat de acum cheia privatizării Hotelului 
București, a fost contactat de câţiva 


oameni de afaceri evrei, cel mai important dintre 


aceștia fiind E. Papouchado, cu 

cetățenie S.U.A. și israeliană. Papouchado, prin firma 
sa, RED ȘEA („Marea Roșie”) 

din Tel Aviv, deține mai multe proprietăţi hoteliere 
operate de lanţul hotelier evreiesc 

Park Piaza, dintre care unul chiar la Londra. A fost 
introdus pe lângă lonel Ruse de 

către evreii de la Banca Internaţională a Religiilor, prin 
intermediul căreia 

Papouchado derula construcția în București a două 
mari centre comerciale. 

Tot în această perioadă a fost angajat ca jurist la 
Hotelul București (S.C. București Turism SA.), colonelul 
S.R.I. în rezervă Șandru lon, fost șef la Biroul Juridic al 
Departamentului Securităţii Statului și apoi al Biroului 
Juridic al S.R.I.. Pensionat de 

la S.R.I., acesta a lucrat în 1997-1998 la filiala Lipscani a 
Bancorex, și abia apoi la 

Hotelul București. În această postură, în câteva situaţii, 
colonelul Șandru a mărturisit 

că lucrează, sub acoperire, direct cu directorul S.R.I. 
Mircea Gheordunescu, atât în 

interesul preluării de către S.R.I. a clădirii |.P.I.U., cât și 
în interesul privatizării 

Hotelului București. 

În 8 lulie 1998 a avut loc întâlnirea dintre Pargest SA. și 
S.C. București-Turism SA. 

Printre cei prezenţi: Ruse lonel (reprezentant Pargest), 
Bari loan (director general din 

partea română) și colonelul Șandru lon jurist, 
reprezentant al părții române). lonel 


Ruse a anunţat cu această ocazie următoarele: Pargest 


SA. a cesionat părţile sociale 

firmei sale; Scrisoarea de garanţie bancară ce va 
asigura investiţiile va fi emisă de 

188 

LEUMI Le BANK Israel, sucursala Tel Aviv, iar lanţul 
hotelier internaţional Park 

Platza va asigura operarea Hotelului București. 

Până la sfârșitul anului, chiar a fost prezentată la S.C. 
București-Turism SA. o 

scrisoare de garanţie bancară, garantată la rândul ei 
de o bancă românească: Bancorex, 

filiala Lipscani, tocmai de unde venise cu transfer 
juristul Șandru lon. 

Neexistând acordul unor funcţionari ai statului român 
pentru derularea afacerii, 

funcţionarii F.P.S. fiind încă supăraţi pe lonel Ruse că 
le-a stricat afacerea și 

comisioanele privatizării din 1997, la 24.12.1998 apare 
la București E. Papouchado în 

persoană, cu scopul declarat de a finanța afacerea. 
Papouchado a fost prezentat de 

Ruse |. ca „unul dintre cei mai bogaţi evrei din lume” 
(sintagmă regăsită peste ani și în 

gura președintelui F.P.S., Radu Sârbu), care locuiește în 
cel mai scump cartier din 

lerusalim. La data de 24.12.1998, Ruse lonel împreună 
cu Papouchado și MP (recent 

instalat director general al S. C. București-Turism S.A.), 
s-au deplasat la Fondul 

Proprietății de Stat, la directorul general de atunci 
Gheorghe lonescu (zis Bebe), 


pentru „a analiza blocajul apărut”. Acesta, invocând 


interesul statului român de a 

desființa afacerea Pargest-București și apoi de a vinde 
acțiunile deţinute la S.C. 

București-Turism S.A. la cel mai bun preţ, îi interzice lui 
Mihai Popescu să semneze 

actul adiţional la contractul de societate mixtă, act 
adițional care ar fi permis salvarea 

contractului în defavoarea statului. Argumentațţia, 
perfect corectă în conţinut, nu a fost 

însă respectată chiar de către F.P.S., care, în 1999, a 
scos la vânzare pachetul 

majoritar de acțiuni deținut la S.C. București-Turism 
S.A., în condiţiile existenţei 

angajării activelor societăţii către Pargest S.A. Acest 
fapt a dus la specularea licitației 

și la vânzarea sub valoare. 

ERIC RUDOSH, ex-ambasadorul Ungariei. În octombrie 
1998, unul dintre cei mai 

tineri membri în C.A. al Hotelului București, în vârstă 
de 26 de ani, lider la tineretul 

țărănist, aflându-se pe terasa CINA, a afirmat că el ar fi 
indiferent la privatizarea 

Hotelului pentru lonel Ruse, dar că ar susține în 
această privatizare (ca și D. H., 

colegul său de la conducerea organizaţiei de tineret a 
P.N.Ț.C.D. sector 2, și 

reprezentant al statului în A.G.A. la Hotel București) pe 
Eric Rudosh (evreu ungur, 

ex-ambasador al Ungariei la București), care are 
cetățenie britanică, și este finanţat de 

o bancă londoneză. În scurt timp, în decembrie 1998, 


acest tânăr susținător a fost 


avansat de Radu Sârbu (cu susținerea din umbră a lui 
D. Adamescu) din administrator, 

ca director general al S.C. București-Turism SA. 

El dobândise în trecutul apropiat foarte mulţi bani de 
la Eric Rudosh, atunci când i-a 

vândut acestuia firma LUXTEN. Evident că tranzacţia 
nu s-a făcut cu numele acestora 

la vedere. Astfel, patron al Luxten, ca și al AEM 
Timișoara era un anume Zoltan 

Bosormeny, pion al lui Rudosh. Ingineria s-a bazat pe 
relația cu primarul capitalei 

Viorel Lis, pe linie de partid. Firma LUXTEN a fost mai 
întâi creată, pe numele unor 

apropiaţi, după care au înzestrat-o cu un contract 
beton privind iluminatul întregii 

capitale a României. A urmat apoi negocierea cu Eric 
Rudosh și vânzarea LUXTEN ului pentru 100.000 USD. 
Plecând de la această trambulină, afaceriștii unguri ai 
lui 

Rudosh au acaparat în prezent aproape tot iluminatul 
public din România, prin 

instalarea lui Silviu Boghiu (fost angajat la LUXTEN) ca 
director pe la RENEL, 

CONEL, S.C Electrica SA. și mai recent la Transelectrica 
SA. 

189 

Printre afacerile aranjate de evreul ungur Eric Rudosh, 
și deloc cunoscute presei, sunt 

și acelea încheiate cu Ministerul Sănătăţii român în 
perioada cât ministru a fost un 

U.D.M.R.-ist, Barany, în defavoarea unor potenţiali 


parteneri americani ai 


Ministerului Sănătăţii. 

Alt susţinător al lui Eric Rudosh a fost și Mihai 
Comănescu. Acesta, membru P.N.Ţ.- 

C.D. sector 3 București, a fost director de imagine al lui 
Radu Sârbu în campania 

electorală din 2000. Ulterior vizitei lui Sârbu la 
Budapesta, vizită ce a stat la baza 

afacerii POLUS de la Cluj, Mihai Comănescu a urmat la 
Budapesta, în Ungaria, un 

„Curs de diplomaţi” de 6 luni, în 1998. Conducerea 
țţărănistă de la S.C. București Turism SA., în 1999 l-a 
prezentat unor lideri sindicali pe Eric Rudosh ca pe un 
bun 

prieten ce dorește să cumpere Hotelul București. 
După cum se va vedea, privatizarea 

Hotelului București a fost legată, la un moment dat, de 
lanţul hotelier maghiar 

Danubius Hotels Group. 

Până la data primei licitaţii a F.P.S. pentru S.C. 
București-Turism SA., respectiv 11 

Noiembrie 1999, tratativele secrete și aranjamentele 
pentru preluarea Hotelului 

București nu se încheiaseră, așa că „investitorii” evrei 
nu au fost pregătiți. Participarea 

afaceristului român George Copos, prin firma Ana 
Hotels, la această licitaţie, 

considerată însă nula de F.P.S. (la comandă), i-au 
determinat pe Ruse lonel și pe mai 

noii și falșii săi prieteni evrei să-și finalizeze acordurile. 
De la începutul toamnei anului 1999 începuseră la 
Hotelul București întâlnirile secrete 


dintre israelianca Tonya Halperin și Ruse lonel, 


concomitent cu întâlnirile dintre Ruse 

lonel și israelianul Alex Bittner. 

Tonya Halperin, cetăţean israelian și colaborator 
Mossad, locuia și mai locuiește la 

Hotelul Apartamente din cadrul Complexului Hotelier 
București, de dinainte de anul 

1989. Soţul acesteia (Moshe) reprezintă (neoficial?) în 
România interesele marii 

companii israeliene Elbit System, el fiind indicat ca 
artizan al asocierii frauduloase a 

ELBIT-Israel cu AEROSTAR Bacău, caz instrumentat de 
Parchet. 

Halperin este coproprietară cu Eliahu Rasin la S. C. 
Hotel Opera & Central S.A., iar 

Rasin mai deține, singur, și Hotelul Sinaia din Sinaia, 
unde l-a numit administrator, ca 

și la hotelurile Opera, Central și vremelnic la Hotelul 
București (din capitală), pe 

Marian Schartz, ofiţer (r) în securitatea israeliană. 
Sediul tratativelor dintre Ruse lonel 

și Alex Bittner era la restaurantul chinezesc al lui 
Bittner, Dragon House, din str. Piața 

Amzei nr.l. Bittner l-a convins pe Ruse că poate avea 
încredere în Tonya Halperin și 

în cel recomandat de aceasta, în Eliahu Rasin, iar el, 
Bittner, își va folosi propriile 

relații în structurile statului român pentru a asigura 
succesul afacerii. La una dintre 

aceste discuţii, spre surprinderea lui Ruse, a participat 
chiar Cătălin Harnagea, 


director S.1.E. 


Babonea cel Mare. Odată cu demararea negocierilor și 
intrarea în linie dreaptă a 

privatizării, Alex Bittner vorbind cu prietenul său, Radu 
Sârbu, a determinat numirea 

lui lon (Jean) Babonea în calitatea de reprezentant al 
statului român (al F.P.S. în 

A.G.A. de) la S. C. București-Turism S.A.. Babonea era, 
însă, totodată artizanul 

privatizărilor ilegale de la Neptun-Olimp, semnatar al 
contractului fraudulos al B.T.T. 

190 

pentru Hotelul Forum - Costinești, și instalat tot ca 
reprezentant F.P.S. la Poiana 

Brașov. La B.T.T. (instalat ca peste tot de Ștefan 
Grigorescu, mâna dreaptă a lui Radu 

Sârbu din F.P.S.), a făcut jocurile împreună cu Vâclea. 
Anchetat de Poliţie și de către 

Ministerul Turismului, președintele S.C. Poiana Brașov 
S.A., Cristian Madussi, a 

declarat că firma SC Lipsca 2000, căreia i s-a dat ilegal 
Hotelul Piatra Arsă, „a fost 

adusă de Babonea”. Ori această firmă este una dintre 
cele peste 25 de firme din 

România ale israelianului Alexandru Bittner, auto- 
declaratul prieten al șefului adjunct 

al S.R.I., Mircea Gheordunescu. 

Jean Babonea, administrator unic al DELFINCOM s.a. 
(fostele Alimentara) a 

înstrăinat până în anul 2000 aproape toate activele 
statului de la Delfincom către una 

din firmele lui Bittner, Lipsca Investment, care acum 


închiriază aceste spaţii. Aceiași 


firmă deţine fosta Textila 2. Despre Babonea s-a spus 
că ar avea proprietăţi și conturi 

la Budapesta, sau în Cehia. | s-ar fi promis lui și 
grupului său (în frunte cu Radu 

Sârbu?) suma de | milion USD odată cu privatizarea 
Hotelului București (ne-a 

mărturisit-o chiar nouă). După acești bani a alergat 
probabil la sfârșitul lui noiembrie 

și începutul lui decembrie 2000 Eli Rasin, când s-a 
încheiat afacerea și transferul de 

proprietate al Hotelului București de la statul român 
către firma controlată de el. 

Cu totalul concurs și sprijin al lui Bittner, în Noiembrie 
1999 s-a semnat un Partner Ship agreement între 
lonel Ruse și un reprezentant al off-shore-ul cipriot 
Desca 

(deţinut de Eliahu Rasin). Principale clauze: 

- La privatizarea S.C. București-Turism S.A. se va 
participa cu firma NONI VOIAJ 

s.r.l., a lui Ruse lonel, care cesionează 50% din capitalul 
social al acesteia off-shore ului adus de Rasin, DESCA 
INVESTMENT Itd, creat în mai 1999 în Limasol-Cipru. 

- Prețul adjudecat al licitației va fi plătit de către 
fiecare asociat în mod egal. Neplata 

cotei de preț (50% din suma adjudecată) de către Ruse 
lonel cu două săptămâni 

înainte de termenul scadent al contractului 
(04.04.2000), va conduce la preluarea 

acestei obligații de către celălalt partener, iar Ruse 
lonel va ceda părțile sale sociale 

(50% din firma Noni Voiaj), primind în schimb suma de 


2,5 milioane USD. (NICI 


PANA ÎN PREZENT NU A PRIMIT VREUN BAN, 
ISRAELIENII 

NEONORÂNDU-ȘI ANGAJAMENTELE.) 

Un important eveniment a fost semnificativ pentru 
desfășurarea scenariului acestei 

privatizări. De la mijlocul anului 1999 colonelul S.R.I. (r) 
Șandru lon (om al 

directorului S.R.I. Mircea Gheordunescu), a părăsit S. C. 
București-Turism S.A., 

încadrându-se ca jurist („consilier expert”) la Banca 
Internaţională a Religiilor, pe 

urmele afacerilor lui lonel Ruse. Aici se afla depus 
capitalul social al societății mixte 

create cu S.C. București-Turism S.A., și, în general, prin 
aceasta bancă și-a derulat mai 

toate afacerile, unele dintre ele fiind la un moment dat 
apreciate ca frauduloase. În 

același timp în care lucra la B.I.R., Șandru era angajat 
drept consilier și la Sitraco 

Center, la Eliahu Rasin, fapt pe care Ruse nu îl 
cunoștea. 

În ultima parte a anului 1999 Șandru lon a insistat pe 
lângă liderii sindicali de la Hotel 

București să sprijine privatizarea hotelului cu un grup 
de evrei americani (firma 

Midway Trading, pe care el ar sprijini-o și pentru 
privatizări din sistemul petrolier 

românesc). Imediat după câștigarea licitaţiei și 
încheierea contractului de vânzare cumpărare, Ruse 
lonel a părăsit ţara pe direcția Elveţia pentru a-și 
aranja finanţarea 


191 


necesară achitării la F.P.S. a părții sale din preţul 
acțiunilor Hotelului București. Nu a 

mai apucat să își finalizeze afacerea. Șandru lon 
reactivase în decembrie 1999, 

semnând ca „șef oficiu juridic” al Băncii Internaţionale 
a Religiilor, o mai veche 

plângere penală împotriva lui Ruse, pentru o datorie 
aproape stinsă în fapt. Aceasta a 

condus la arestarea sa în Elveţia, fiind apoi transferat 
în arestul Poliției Române (după 

doi ani de arest a fost găsit nevinovat de către instanța 
penală), în momentul arestării 

sale, Ruse nu mai era necesar! Scopul fusese atins: alţi 
potenţiali candidaţi la licitaţia 

F.P.S. fuseseră îndepărtați prin sperietoarea cu 
contractul Pargest (în Dosarul de 

Prezentare) și prezenţa firmei lui Ruse la licitaţie. 
Pachetul de acţiuni a fost preluat de 

la statul român mult sub preţul real, iar Ruse trebuia 
ţinut acum la distanţă pentru a nu 

periclita afacerea. 

După arestarea lui Ruse, Eliahu Rasin a procedat la 
eliminarea acestuia din firma 

NONI VOIAJ, off-shore-ul cipriot Desca Investment Ltd. 
preluând 100% din capitalul 

social al acesteia, adică, indirect, 66,18% din S.C. 
București-Turism S.A. (Hotelul 

București), fără acordul lui Ruse, și încălcându-se astfel 
Partner-Ship-ul din noiembrie 

1999. Totodată, Eli Rasin a schimbat numele firmei în 
DOMINO INTERNATIONAL 

HOTELS. 


În perioada 12-24 decembrie 1999, după adjudecarea 
licitaţiei de către NONI-VOIAJ 

s.r.l., autorul acestor rânduri a fost prezent la ședința 
comisiei de negociere din cadrul 

F.P.S. Cu această ocazie i s-a relatat de către Eliahu 
Rasin, participant la negocieri ca 

viitor proprietar, că Hotelul București va fi integrat în 
lanţul hotelier ungar Danubius 

Hotes Group. De altfel, prin adresa nr. 
7950/04.04.2000 depusă la F.P.S. „în atenţia 

dlui Radu Sârbu” de către Eliahu Rasin în numele Noni 
Voiaj s.r.l., se spune: „aţi 

propus să analizăm și posibilitatea transferului 
contractului (de cumpărare a Hotelului 

București) către o societate străină de specialitate, 
DANUBIUS HOTELS RT din 

grupul CP HOLDINGS LTD.-UK.”. Rezultă că Radu Sârbu 
i-a propus la un moment 

dat lui Rasin să cedeze contractul către alt grup de 
evrei (unguri) cu centrul afacerilor 

în Marea Britanie (implicaţi Eric Rudosh, Bernard 


Shraer). 


CE SE ÎNTÂMPLĂ CU VIZITELE OFICIALE ÎN ISRAEL!? 
„Noi am verificat!... Nu noi, ci organe competente (nu 
vreau să nominalizez), și foarte 

competente ale statului au verificat. Uite, S.R.I.-ul, ca 
să nu ne mai ascundem după 

degete! Da, S.R.I.-ul! Și președintele Statului (Emil 
Constantinescu) a fost interpelat 

în Israel de acest mare om de afaceri... Da! Este unul 
din cei mai bogați oameni din 


lume. Miliardar în dolari, nu în datorii. Și a trimis 


această firmă (Noni-Voiaj s.r.l.), iar 

reprezentantul lor în România sunt ăștia de la Sitraco 
Center (israelianul Eli Rasin).” 

Astfel prezenta privatizarea Hotelului București, la 
6.03.2000, Jean Babonea, omul 

lui Radu Sârbu și reprezentant al F.P.S. în A.G.A. de la 
București-Turism. Dar iată ce 

declara chiar Radu Sârbu la sfârșitul anului 2000 
(ambele declaraţii sunt înregistrate 

audio): 

192 

„(Alin) Giurgiu îmi spune: «Nu dom'le, Noni Voiaj a fost 
cumpărată de o firmă 

evreiască!» Și, într-adevăr. În 3 lanuarie 2000, când am 
ajuns în Israel, cu președintele 

Constantinescu, în Tel Aviv, la întâlnirea cu oamenii de 
afaceri, mă întâlnesc cu Eli 

Rasin, care m-a interpelat în plen, și a zis: «Noi vrem să 
facem afaceri în România, 

dar uite cum e cu F.P.S.-ul» - chestie pe care eu am 
înghiţit-o - și că „Noi vrem să 

cumpărăm!”. Omul era cunoscut și cu recomandări de 
la ambasador și de la atașatul 

economic de la ambasadă.” [În prezent Rasin este 
inculpat în România, dar s-a sustras 

cercetării penale și, în prezent, procesului penal, fiind 
ascuns în Israel.] 

Dacă vizita oficială în Israel din ianuarie 2000, a 
președintelui Emil Constantinescu a 

fost exploatată de afaceriștii veroși pentru a practica 
cel mai ordinar șantaj și trafic de 


influență în scopul menţinerii unei privatizări ce 


fraudează statul român, să ne mai 

mire prezenţa lui Sorin Beraru și a lui Shimon Naor 
(inculpați penal în România) la 

întâlnirea cu primul ministru Adrian Năstase, pentru a- 
i bate acestuia cu pumnul în 

masă: ” Vezi că nu suntem singuri? Vezi că și noi 


pr 


suntem Israelul!”. Sau putem spune, 
mai degrabă, că Israelul acceptă și promovează o 
politică de rapt economic asupra 


României. 


CU CE BANI AU PLĂTIT ISRAELIENII? 

Cele mai multe informații în acest sens au apărut cu 
ocazia efectuării Raportului de 

Expertiză Contabilă Judiciară din dosarul de cercetare 
penală nr. 00161/2001 al 

I.G.P., ce a stat la baza dosarului penal nr. 3422/P/2002 
pe rol la Tribunalul București, 

Secţia a Il-a Penală, Completul |, termen 13.03.2003. 
Astfel, la data de 10.03.2000 

între firma DESCA INVESTMENTS Ltd. (off-shore-ul 
cipriot) în calitate de 

„mprumutător” și S.C. Noni Voiaj Impex s.r.l., în 
calitate de „împrumutat” a fost 

încheiat un Contract de Credit pentru suma totală de 
30.000.000. USD (în timp ce 

DESCA, totuși, era acționar în NONI VOIAJ), într-adevăr 
aceasta ar fi fost suma care 

ar fi încasat-o statul român, dacă preţul ar fi fost plătit 
la sfârșitul lui aprilie 1999, sau 

dacă Radu Sârbu nu ar fi „uitat” să consolideze preţul 
în lei atunci când a semnat în 


5.12.2000 Actul Adițional (total ilegal și în afara 


mandatului său) la contractul de 

privatizare al societăţii S.C. București-Turism S.A. 
Totuși, până la data 08.12.2000, acest contract de 
credit nu a funcționat, deoarece 

firma (off-shore cipriot) Desca Ltd., la rândul său a 
încercat să obţină un credit de la 

Leumi Le Bank Tel Aviv - Israel, dar nu avea cu ce să 
garanteze acest credit. 

Posibilitatea s-a ivit însă prin bunăvoință lui Radu 
Sârbu, a lui Mihai Comănescu 

(director general la S.C. București-Turism S.A.) și a 
complicilor lor de la Hotelul 

București, respectiv echipa directoarei economice. 
În acest scop a fost necesară înlăturarea din societate 
a directorului general adjunct 

Stegaru Corneliu, care deţinea în original, în saffe-ul 
din biroul său titlurile de 

proprietate asupra terenurilor societății București- 
Turism S.A.. Acestea i-au fost 

cerute de Mihai Comănescu, dar nu le-a putut obţine, 
în noaptea de 30 Noiembrie 

2000 („noapte a strigoilor” în tradiția românească) 
Mihai Comănescu și acoliţii săi au 

pătruns cu ajutorul a trei firme de body-guarzi 
(DeltaForce, V.V.T. și Dragon Star) 

peste Stegaru Corneliu, în biroul acestuia de la Hotel 
București, și l-au evacuat forțat, 

în acest sens fiind folosiţi și unii lideri sindicali 
iresponsabili. În zilele următoare, 

193 

conform mărturiei participanţilor, au fost căutate cu 


înfrigurare titlurile de proprietate, 


fiind finalmente găsite și preluate din saffe-ul acestuia. 
Peste câteva zile, o inspecţie a 

Departamentului de Control al Guvernului (condus la 
acea dată de secretar de stat 

Ovidiu Grecea) inspecţie efectuată prin inspectorul 
Victor Vasiliev, constată că 

titlurile nu se află nicăieri în societate și se întocmește 
în acest sens procesul-verbal 

nr.10361/12.12.2000. 

După obținerea titlurilor de proprietate ale S.C. 
București-Turism S.A. de către 

infractori, persoanele interesate au cunoscut că se pot 
demara procedurile necesare și 

plăti comisioanele aferente. Fostul șofer de la F.P.S. al 
lui Radu Sârbu ar fi declarat 

ziaristului A.B. de la ziarul Adevărul că a participat la 
mai multe întâlniri, în pădurea 

Băneasa, între Radu Sârbu și Eliahu Rasin, și că, la un 
moment dat, Radu Sârbu a 

primit o servietă plină de bani, „ca în filme”. Totuși 
acest șofer refuză să fie martor, 

chiar dacă A.B. l-a înregistrat audio. (Nu s-a putut 
stabili data întâlnirii din „pădurea 

Băneasa”, chiar la începutul lunii decembrie 2000.) 
Oricum, total ilegal, așa cum se arată și în Rechizitoriul 
Parchetului de pe lângă 

Curtea Supremă de Justiţie, la 05 Decembrie 2000, 
Radu Sârbu semnează un Act 

Adiţional la contractul de privatizare al S.C. București- 
Turism S.A., înviind astfel o 

tranzacție moartă („rezoluționată”) și dând posibilitate 


evreilor să plătească în 15 zile. 


La data de 08 Decembrie 2000, Domino International 
(fostă Noni Voiaj Impex s.r.l), 

prin Desca-Cipru, respectiv Eli Rasin, obţine de la 
Leumi Le Bank - Tel Aviv un credit 

de 25.000.000 USD, garantând creditul cu acțiunile ce 
nu le dobândise încă de la 

statul român (încălcând astfel contractul de privatizare 
care prevede că acțiunile sunt 

libere de orice sarcini, până la data transferului 
acestora), și cu titlurile de proprietate 

ale S.C. București-Turism S.A. (documentele obținute 
de Comănescu în jurul datei de 

01.12.2000 din biroul directorului general adjunct, 
evacuat forțat). 

În aceeași zi, contul firmei Domino International, 
deschis la ALPHA BANK 

ROMÂNIA a fost alimentat prin două ordine cu suma 
de 21.352.747 de dolari 

americani, în aceeași zi Domino International Hotels 
s.r.l. varsă către Fondul 

Proprietății de Stat suma de 540.863.367.717 lei, în 
fapt suma cu care a cumpărat 

Complexul Hotelier București și anexele sale (Hotel 
Apartamente: 174 de 

apartamente + 20 de birouri; Hotelul București: 369 de 
camere duble, 46 camere 

single, 24 de apartamente, 7 garsoniere; Complex 
Restaurant Cina; laborator de 

cofetărie + Cofetăria București, Piscina București etc.). 
Față de suma de 21,352 milioane USD (dolari 
americani) virată de către Domino 


(Noni Voiaj) statului român în 08 decembrie 2000 (în 


contul F.P.S.), în baza creditului 

obţinut la banca Leumi, în zilele de 13 și 20 decembrie 
2000 s-a mai alimentat contul 

Domino (Noni Voiaj) cu 510.000 USD, apoi în 5 și 7 
februarie 2001 cu încă 

2.941.000 USD. Aceste ultime două sume, cca. 3,4 
milioane USD nu își regăsesc o 

destinaţie în plățile către statul român pentru 
preluarea Hotelului București, dar sunt 

acoperitoare pentru comisioanele acordate. S-a aflat 
că Eliahu Rasin, „pentru a putea 

demara o mare afacere”, a căutat cu disperare un 
împrumut de 1,5 milioane USD 

înainte de 5 decembrie 2000, dată la care Sârbu a 
semnat Actul Adiţional. 

Faptul ca Eliahu Rasin și-a recuperat banii pe care i-a 
acordat drept comision este 

dovedit cu prisosință de către Raportul de Expertiză 
Contabilă Judiciară din dosarul 

penal: „Asociatul unic al S.C. Domino International 
Hotels s.r.l., care este tot numitul 

194 

Eliahu Rasin, emite o Hotărâre prin care, începând cu 
data de 20.12.2000 persoanele 

împuternicite să semneze în numele și pentru 
societate pentru cont BBB 

2511.01.3593672 deschis la ALPHA BANK Sucursala 
Unirea, sunt Dan Zătreanu și 

Daniela Androanche”. [Soţul acesteia ar fi fost cândva 
agent acoperit al serviciilor 

speciale ale Ministerului de Interne. Când S.R.I. a aflat 


poziția sa în cadrul U.M. 


0692, acesta și-a luat transferul grabnic la o firma 
privată... Oricum, Eliahu Rasin nu a 

fost de găsit, motiv pentru care procesul penal privind 
privatizarea Hotelului 

București s-a amânat pentru 6 luni, până în 
septembrie 2003.] 

Cităm ad-literam din Raportul de Expertiză Contabilă: 
„Din acest cont [al DOMINO 

INTERNATIONAL de la Alpha Banck] au fost efectuate 
virări de sume: 

2.747.530 USD și 175.380 USD la BANK LEUMII, 
sucursala din Londra, în contul 

MONILEN ENTREPRISES LTD, invocându-se contractul 
de comision (?) nr. 

1230/30.12.1999, încheiat între S.C Noni Voiaj s.r.l., 
reprezenta de Eliahu Rasin și 

Monilen Entreprises Ltd. reprezentată de Daniela 
Andronache (omul de încredere al 

lui Eliahu Rasin, totodată secretara sa la SITRACO 
CENTER). Conform acestui 

Contract, MONILEN ENTREPRISES LTD. s-a obligat să 
acorde asistenţă în afaceri 

S.C. NONI VOIAJ S.R.L. în vederea achiziţionării acestui 
pachet majoritar de acţiuni 

ale S.C. București-Turism S.A. Acest contract este 
practic fără obiect [se arată în 

Raportul de expertiză], deoarece s-a încheiat ulterior 
adjudecării licitaţiei de către 

S.C..NONI VOIAJ IMPORT EXPORT S.R.L., conferind o 
aparentă legalitate 

transferului extern a sumei de 2.920.000 USD”. Firma 


Monilen Entreprises Ltd. este 


un off-shore cipriot creat de către Eli Rasin în 1997 în 
Cipru, împreună cu alţi evrei, 

cu care controlează majoritatea afacerilor sale din 
România. 

În decembrie 2000, reprezentanţii „noului proprietar” 
al Hotelului București, 

prezentau într-o „ședință cu salariaţii” lanţul hotelier 
care va opera Hotelul, anume 

lanţul hotelier Park Platza, același pe care îl anunţase 
și lonel Ruse în 1998. Acești 

„Noi proprietari”, întrebaţi de salariați cine sunt 
proprietarii off-shore-ului Desca 

Investment Ltd. au răspuns astfel: 

- 40% Europa-lsrael Group (S.U.A. ?), 

- 40% Red Șea (Israel) și 

- 20% A.R.A. Ltd. 

Regăsim în această structură firma lui E.Papouchado, 
Red Șea. Acesta este însă 

partenerul de afaceri al israelianului Motti Zisser, 
realizând în mod curent investiţii 

comune. 

Comunicatul de presă al firmei DOMINO din 14 martie 
2001 prezintă însă o nouă 

situație: off-shore-ul Desca a vândut afacerea (Hotelul 
București) unei firme olandeze 

(BEA Hotels BV) deținută în totalitate de firma Elscint 
Ltd-lIsrael (controlată de Motti 

Zisser), prin firma Elbit Medical Imagining Ltd. Alt 
subsidiar al Elbit Medical, firma 

Piaza Centers (Europe) BV ar deţine 11 mall-uri în 
Ungaria și alte 15 „proiecte” în 


Europa centrală și răsăriteană (printre care și în 


orașele București, Timișoara, Brașov). 

Același comunicat arăta că Hotelul București va fi 
transformat în hotel de lux. la 

nivelul de 5 stele internaţionale, urmând a fi renovat. 
În sfârșitul comunicatului se 

195 

arăta că Elscint Ltd. este la curent cu faptul că Hotelul 
București este a doua casă 

pentru membrii Parlamentului Român. 

De când s-a privatizat, Hotelul București a fost formal 
plasat de la un proprietar la 

altul. Așa cum am arătat, folosindu-se de interpretarea 
abuzivă a uneia dintre clauzele 

actului numit Partnership Agreement, Eliahu Rasin, 
artizanul privatizării Hotelului 

București, a procedat la sfârșitul anului 2000 la 
eliminarea lui lonel Ruse din firma 

NONI VOIAJ, off-shore-ul lui Rasin, DESCA INVESTMENT 
Ltd, preluând 100% din 

capitalul social al acesteia, adică 66,18% din S.C 
București-Turism SA. Totodată el a 

și schimbat numele firmei în DOMINO 
INTERNATIONAL s.r.l. 

În martie 2001, Rasin a vândut însă afacerea, capitalul 
social al DOMINO/NONI 

VOIAJ fiind integral preluat de la Desca-Cipru de către 
Bea Hotels -Olanda pentru 27 

milioane dolari. Rezultă că din această speculație Rasin 
a obţinut rapid un profit de 

minim opt milioane dolari, pe seama statului român. 
La rândul său, lonel Ruse se afla în acel moment în 


imposibilitatea de a-și apăra 


drepturile, fiind arestat în urma unei sesizări a Bănci 
Internaţionale a Religiilor, 

semnată de șeful Biroului Juridic al băncii, lon Șandru, 
așa cum am arătat. Mandatara 

lui Ruse, Domnica Koszler, revendicând dreptul lui 
lonel Ruse asupra a jumătate din 

pachetul majoritar de acțiuni al Hotelului București, 
reușește să obţină la 5 August 

2001 o sentinţă a Tribunalului Municipiului București 
(dosar 5871/2001, Secţia a III-a 

civilă) prin care se dispune sechestrarea bunurilor 
mobile ale firmei Domino de la S.C. 

București-Turism S.A. (pachetul de acțiuni) până la 
definitivarea cauzei. Aceasta face 

ca Registrul Comerțului Român să blocheze orice 
înregistrare (tranzacție) privind 

acțiunile Hotelului București, dar inventivitatea 
israelienilor se dovedește și diabolică 

și infracţională. Ce fac patronii israelieni în această 
situaţie? 

La 30 August 2001 (înregistrând însă documentul în 
secret la S.C. București-Turism 

S.A., sub nr. 8369/ 30.09.2001) israelienii semnează 
(prin Dan Zătreanu în numele 

firmei DOMINO) cu banca LEUMI LE ISRAEL din Tel Aviv 
un „Contract de Garanţie 

și Gaj pe Acţiuni”, invocând actualizarea (?) 
„contractului de împrumut” de 25 

milioane dolari din data de 8 decembrie 2000, punând 
astfel pachetul majoritar de 

acțiuni al Hotelului București la dispoziţia băncii 


israeliene și sfidând sentinţa 


instanţelor românești anterioară cu aproape o lună 
perfectării contractului, dar și 

sechestrul penal instituit asupra acţiunilor de către 
organele de anchetă penală din 

România. Mai mult ei majorează creditul de la 25 
milioane de dolari, la 30 de 

milioane, pentru a mai stoarce 5 milioane de dolari din 
„afacerea Hotel București”. 

Toate aceste fapte demonstrează că pe fondul 
contestării în instanţă a privatizării 

Hotelului București, și a începerii urmăririi penale faţă 
de cei implicaţi în privatizare 

recent punându-se chiar sechestru asiguratoriu pe 
averea acestora (de fapt numai pe 

un apartament al lui Radu Sârbu) se fac nestingherit 
felurite manevre și inginerii 

pentru ca Statul Român să nu-și mai poată recâștiga 
drepturile legitime, eventual să nu 

mai poată recupera Hotelul, sau să recupereze o 
epavă din care s-a stors tot și s-a 

vândut tot (ceea s-a și întâmplat în perioada 
decembrie 2002 - martie 2003). 

Faptul că, imediat după privatizare, Hotelul București a 
fost vândut și revândut nu mai 

poate fi negat, un comunicat pe internet al Elscint- 
Israel de la începutul anului 2001 

arată chiar că firma a plătit 27 milioane de dolari pe 
pachetul majoritar al S.C. 

196 

București-Turism S.A., (asta în timp ce statul român 
încasase doar 21 de milioane 


USD). Surse din Tel Aviv ne-au confirmat că pe 


16.10.2001, s-au semnat alte „acte de 

vânzare” (sau de „transfer”) a societăţii, prin noi 
inginerii economice, unul dintre 

semnatari fiind chiar Motti Zisser, acţionar semnificativ 
și la Europa-lsrael Group (cu 

care controlează, de fapt, 10% din Banca Leumi Le Tel 
Aviv, băgată până peste cap în 

afacere). 

Luni 22 octombrie 2001, la Hotelul București a avut loc 
un „consiliu de conducere” 

organizat ad-hoc de către Motti Zisser. Scopul acestei 
ședințe a fost acela al unei 

„repetiţii generale” pentru Consiliul de Administraţie 
ce a avut loc la Londra, joi 25 

Octombrie 2001. În afară de schimbarea 
managementului românesc cu managementul 

Park Platza, pe ordinea de zi a întrunirii de la Londra s- 
a aflat adoptarea deciziilor de 

majorare de capital la S.C. București-Turism S.A. cu 
cea. 1-1,5 milioane USD. Acest 

fapt trebuia să conducă în final la situaţia ca, 
„controversatul” pachet majoritar de 

acțiuni, preluat infracțional de la statul român (F.P.S.) 
de către firma DOMINO 

INTERNATIONAL (NONI VOIAJ) să devină peste noapte 
nemajoritar. La rândul ei, 

această strategie a fost generată de posibilitatea ca 
privatizarea să se anuleze în 

instanţa penală sau comercială, cele peste 1.450.000 
acțiuni să se întoarcă la Statul 

Român, iar afacerea să fie pierdută din mână. 


În prezent, a fost redeschisă problema majorării de 


capital, invocându-se necesitatea 

investiţiei asumată prin contractul de privatizare 
(4106/1999) de un milion USD 

pentru „ameliorarea condiţiilor de mediu”, dar 
socotelile le-au fost date peste cap de 

noua lege a valorilor imobiliare 525/2002. 

Astfel, a fost adoptată majorarea capitalului social prin 
Hotărârea Adunării Generale 

Extraordinare a Acţionarilor de la S.C. București- 
Turism S.A. din 9 Octombrie 2002, 

ce a fost adoptată cu încălcarea legii, neefectuându-se 
prealabila introducere în 

capitalul social a terenurilor societăţii, prin emisiune 
de acțiuni în favoarea Statului 

Român, terenuri pentru care s-a obţinut certificatul de 
proprietate încă din anul 1994. 

Legea Privatizării (O.U.G. 88/1997), ari. 32.2, - punct 3: 
„În cazul în care eliberarea 

certificatului de atestare a dreptului de proprietate 
asupra terenurilor nu a fost urmată, 

anterior privatizării, de majorarea corespunzătoare a 
capitalului social, sau dacă 

certificatul se eliberează după privatizare, capitalul 
social se majorează de drept cu 

valoarea terenurilor, care va fi considerată aport în 
natură al statului..., în schimbul 

căreia se vor emite acţiuni suplimentare ce vor reveni 
de drept instituţiei publice 

implicate”. 

Hotărâre de Guvern nr.577/2002 (Normele 
Metodologice de aplicare a O.U.G. 

88/1997 privind privatizarea) art.142, punct b: „După 


primirea certficatului de atestare 

a dreptului de proprietate asupra terenurilor, în 
adunarea generală a acţionarilor se 

aprobă majorarea capitalului social cu valoarea 
terenului”. 

Actualii administratori evrei ai S.C. București-Turism 
S.A. nici nu se gândesc însă să 

respecte și să aplice legea, deoarece transformarea 
valorii a circa 20.000 m2 suprafață 

a terenurilor de incintă în acţiuni ale statului român ar 
dărâma controlul israelienilor 

asupra Hotelului București, situaţie similară celei de la 
Tepro lași, când proprietarii 

cehi au pierdut poziția majoritară și controlul societăţii 
românești, fără a mai recupera 

nici sumele cu care cumpărase de la stat primul 
pachet de acţiuni. Că evreii știu să își 

197 

vadă interesul, aproape că nici nu îi putem condamna, 
deși încalcă legea și 

prejudiciază statul român, ceea ce rămâne de neiertat 
este însă poziția responsabililor 

români, a funcţionarilor statului, care închid ochii cu 
bună știință, până la cel mai înalt 

nivel, dând cu piciorul unei proprietăți de cel puțin 10 
milioane de dolari (valoare de 

piață minimă a 20.000 de m2, teren în plin centrul 
capitalei, pe Calea Victoriei nr. 63- 

81). În numărul viitor vom reveni cu detalii uluitoare 
privind corupţia de la cel mai 

înalt nivel în stat legal de acest aspect, precum și de 


mușamalizarea cazului Hotel 


București. 

În octombrie 2002, administratorii israelieni de la 
Hotelul București (S.C. București Turism S.A.) nu au 
respectat nici Legea Valorilor Mobiliare (525/2002, 
privind 

aprobarea 0.U.G.28/2002), deoarece „Raportul de 
actualizarea valorii imobilizate” 

trebuia efectuat (conform punctului 6 al art. 116) al 
legii, astfel: „La actualizarea 

valorii activelor imobilizate se vor lua în calcul: 

- rata inflaţiei înregistrată între data ultimei lor 
evaluări sau actualizări și data 

convocării adunării generale a acţionarilor de 
majorare a capitalului social, pecum și 

- valoarea de piață a bunurilor respective” 

„Raportul de actualizarea a valoni imobilizate” adoptat 
de patronii israelieni, în folos 

propriu, la adunarea generală a acţionarilor de la S.C. 
București-Turism S.A. pentru 

efectuarea majorării de capital în octombrie 2002 
stabilește valoarea unei acțiuni la 

130.207 lei, adică total valoare (la 2.200.000 acţiuni), 
cca. 290 miliarde lei. Situaţia 

este flagrantă, deoarece valoarea de piaţă a întregului 
patrimoniu al S. C. București Turism S.A. a fost 
stabilită de către Fondul Proprietății de Stat la 1.000 
miliarde lei, 

când a scos la vânzare acţiunile ce le deţinea, în anul 
1999, adică la peste 20 

dolari/acțiune. 

În aceste condiţii apar ca nereale/eronate/false valorile 


stabilite pentru o acțiune la 


S.C. București-Turism S.A. de către A.G.E.A. din 
09.10.2002 (130.207 lei/acțiune, 

circa 4 dolari pe acțiune) în favoarea acţionarului 
majoritar (Domino International 

Hotels s.r.l.), pentru ca acesta să obțină cât mai multe 
acțiuni pentru o cât mai mică 

sumă (echivalentul a un milion USD la data majorării 
de capital). 

Israelienii care au determinat adoptarea Hotărârii 
A.G.E.A din 09.10.2002, invocă 

necesitatea acestei emisii de acţiuni „în vederea 
îndeplinirii de către acţionarul 

majoritar al societăţii, respectiv Societatea Comercială 
DOMINO INTERNATIONAL 

HOTELS s.r.l. a obligațiilor asumate prin contractul de 
privatizare nr. 

4106/24.12.1999”, dar, în prezent, acest contract face 
obiectul Dosarului Penal 

3422/2002 pe rolul Tribunalului București-Secția a Il-a 
Penală, Completul 1 (inculpați 

Radu Sârbu și israelienii Eliahu Rasin și Robert Badner, 
actualmente administrator la 

Eurom Bank, fosta Bancă Dacia Felix), Rechizitoriul 
Parchetului de pe lângă Curtea 

Supremă de Justiţie, cerând anularea contractului de 
privatizare 4106/24.12.1999 

(invocat în convocarea A.G.E.A.) și confiscarea 
pachetului majoritar de acțiuni de la 

S.C. București-Turism S.A., deținut pe moment de S.C. 
Domino International Hotels 

s.r.l. În acest context (al anulării privatizării, cerută de 


Parchetul General), majorarea 


de capital adoptată prin Hotărârea A.G.E.A. din 
09.10.2002 reprezintă o inginerie 

menită să mențină controlul asupra S.C. București- 
Turism S.A. de către firma 

israeliană care a beneficiat de o privatizare 
frauduloasă. 

198 

- În cursul anilor 2001-2002 la Hotelul București, aflat 
deja în proprietatea 

israelienilor de la Elbit Medical (Elscint) au apărut o 
serie de persoane care nu pot să 

nu trezească interesul serviciilor de informaţii 
românești: 

- Ilan Rogenstein, adevăratul director economic al 
Hotelului București sub israelieni, 


sn 


„noua eminenţă” cenușie, tânără, a Mossad. Deși 
„oficial” (cu contract) Ilan apare în 

S.C. București-Turism S.A., odată cu perfectarea 
contractului de management cu Park 

Platza de la sfârșitul anului 2001, acest individ a rămas 
(nejustificat!) ca salariat în 

Hotel București până în prezent, deși „contractul de 
management” a fost întrerupt din 

octombire 2002. Deși „oficial” acesta a apărut la Hotel 
București la sfârșitul anului 

2001, în posesia ziarului Adevărul se află fotografii de 
la conferinţa de presă din 

martie 2001 a noilor proprietari de la Hotelul 
București, în care apare și llan 

Rogenstein. 

- Marian Schwartz a intrat în primul Consiliu de 


Administraţie „privat” al Hotelului 


București, fiind ofițer (r) al serviciilor de informaţii din 
Israel Shin Beth, în prezent 

simplu colaborator Mossad, aflându-se sub ordinele 
Tonyei Halperin și apropiații 

acesteia. 

- Tonya Halperin, în solda Mossad, locuiește la Hotel 
Apartamente. 

- A. Libermann, locuiește din partea ELBIT-Israel la 
Hotel Apartamente vis-â-vis de 

sediul S.R.I.. Poate cea mai importantă activare a 
Mossad. S-a deplasat în România la 

comanda lui MZ, a fost cazat la Apartamente Hotel 
București din ordinul Raselei 

Lavin și are principala misiune de salva contractele 
Elbit în România. O „delegațţie” 

compusă din Rasela Lavin și alți israelieni au vizitat 
Hotelul București în august 2001. 

Cu această ocazie, de pe terasa Hotelului a fost 
îndelung filmat sediul S.R.I., „clădirea 

I.P.I.U.”, comentându-se că acolo este „secret service”, 
„securitatea”, „the S.R.1.”. Tot 

în aceeași zi a fost înconjurată „clădirea I.P.l.U.” de 
către delegaţia israeliană. 

199 

Prelucrare dupa site-ul 
http://www.homepagez.com/dezvaluiri/index.html 
de 

www.Mmisiune-ortodoxa.ro 

2006 

200 


istribuie fs) in] [=] 


Alte articole 
Rusia ne avertizează Grupul pentru Ror 
24 martie 2024 | O comentarii scrisoare către co! 


NATO 
24 martie 2024 | Occ 


2 Comments 


Cornel-Dan NICULAE 11 octombrie 2022 la 12:47 pm - 
Raspunde 


Autor Cornel-Dan Niculae. 

Aceasta este cartea mea „Războiul nevăzut 
al evreilor sioniști cu românii”, ediția 2003. 
Credeam că îmi cunoașteţi și recunoașteti 
cartea, care i-a inspirat pe foarte mulți, care 
au și preluat masiv din ea. 

Cred ca ar fi „drept” să corectaţi și să treceţi 
numele corect al cărţii și numele autorului la 
începutul cărții, domnule profesor lon Coja. 
http://www.homepagez.com/ a fost un site 


pirat care a fost desființat de autorităţi 


tocmai pentru piraterie, dar chiar și așa site- 
ul homepagez.com îmi dăduse numele ca 
autor, deși mi-a publicat cartea ilegal, fără 
acordul meu. 

Cred ca și site-ul http://www.misiune- 
ortodoxa.ro, de unde ar fi parvenit textul 
meu la dumneavoastră, este scos din 
funcţiune. 

Cred că mi-aţi spus că „așa este drept“, 
cândva, despre faptul că aţi lăsat să apară pe 
blogul dvs. (ioncoja.ro) comentarii foarte 
denigratoare, insultătoare și jignitoare la 
adresa mea (de care e plin Google acum și 
apar când cineva se interesează despre 
mine, aflând - via ioncoja.ro - numai lucruri 
groaznice despre mine, deși neadevărate). 
Nu ar fi fost mai degrabă „drept“ ca numele 
autorului să nu fie înlăturat când i se ia un 


text, o carte întreagă chiar? 


lon Coja 11 octombrie 2022 la 2:58 pm - 
Raspunde 


Am publicat texte denigratoare și 
despre mine, în virtutea datoriei de a 
informa corect cititorii site-ului. Textele 
semnate de mine despre Cornel Dan 
Niculae au fost numai texte de 
admiraţie pentru tot ce face domnul 
CDN. Sunteţi pentru mine un camarad 


de baricadă! 


Comenteaza 


Comentariu... 


Nume (necesar! E-mail (necesar! Site Web 


Politica de cookies 


lon Coja O 2024 


OO