Iacob Negruzzi — Scrieri complete — Poesii — Vol. II (1894)

Google 


This is a digital copy of a book that was preserved for generations on library shelves before it was carefully scanned by Google as part of a project 
to make the world’s books discoverable online. 


It has survived long enough for the copyright to expire and the book to enter the public domain. A public domain book is one that was never subject 
to copyright or whose legal copyright term has expired. Whether a book is in the public domain may vary country to country. Public domain books 
are our gateways to the past, representing a wealth of history, culture and knowledge that’s often difficult to discover. 


Marks, notations and other marginalia present in the original volume will appear in this file - a reminder of this book’s long journey from the 
publisher to a library and finally to you. 


Usage guidelines 


Google is proud to partner with libraries to digitize public domain materials and make them widely accessible. Public domain books belong to the 
public and we are merely their custodians. Nevertheless, this work is expensive, so in order to keep providing this resource, we have taken steps to 
prevent abuse by commercial parties, including placing technical restrictions on automated querying. 


We also ask that you: 


+ Make non-commercial use of the files We designed Google Book Search for use by individuals, and we request that you use these files for 
personal, non-commercial purposes. 


+ Refrain from automated querying Do not send automated queries of any sort to Google’s system: If you are conducting research on machine 
translation, optical character recognition or other areas where access to a large amount of text is helpful, please contact us. We encourage the 
use of public domain materials for these purposes and may be able to help. 


+ Maintain attribution The Google “watermark” you see on each file is essential for informing people about this project and helping them find 
additional materials through Google Book Search. Please do not remove it. 


+ Keep it legal Whatever your use, remember that you are responsible for ensuring that what you are doing is legal. Do not assume that just 
because we believe a book is in the public domain for users in the United States, that the work is also in the public domain for users in other 
countries. Whether a book is still in copyright varies from country to country, and we can’t offer guidance on whether any specific use of 
any specific book is allowed. Please do not assume that a book’s appearance in Google Book Search means it can be used in any manner 
anywhere in the world. Copyright infringement liability can be quite severe. 


About Google Book Search 


Google’s mission is to organize the world’s information and to make it universally accessible and useful. Google Book Search helps readers 
discover the world’s books while helping authors and publishers reach new audiences. You can search through the full text of this book on the web 


atthtto: //books.gqoogle.com/ 











s awe 3 
3 1 
XAN -- 
4 a z 
= - 
: z E WE n 
Nt 


JACOB NEGRUZZI |.’ 


SCRIERI COMPLECTE 


ASI i > 


N 


YOLUMUL II -- -\ 


POESII 


SATIRE, EPISTOLE, IDILA, BALADE, POESII LIRICE, 
IDEI şi MAXIME 


ze 


BUCURESTI | 
EDITURA LIBRARIEL SOCECU & Comp. 
21, Calea Victoriei, 21 


1894. aie 


' Prețul 4 lel. — 


* 
LS 
w è 


`a. 


SCRIERI. COMPLECTE 


40934. Scrieri complecte. II. 


SATIRA I 


Luxita 


La jocuri cu Luxita ades mé intilneam 

Când ea era copilă gi eu copil eram. 

Aveam in tot momentul certări gi impăcare 
Şindată după lacrimi urma o sărutare 

(Ah, ce nevinovată |) gi joc gi nebunie 

Din nou işi luau cursul cu vechea veselie. 

Aşa multi ani de zile cu drag s'au strecurat 
Pân tată-mio odată deoparte m'a chemat 

Şi c'o figură gravă — nu voiu uita in veci 

Cum m'am simţit privindu-l cuprins de fiori reci — 
Imi zise că e timpul să'ncep să invăț carte 

Şi cam să plec cu'n dascăl in alte ţări, departe 
Spre mează noapte unde la gooală voiu fi dus. 


Plecai, sosii şi cartea in mână mi s'a pus. 
Aveam nu gtiu câţi dascăli, dar dintre toţi mai mult 
Pe unul cu perucă imi era drag s’ascult: 

El ne spunea istoria poporului Roman, 

Cum mic intăi la număr, al lumii suveran 

A isbutit s’ajunga prin jertfă, vitejie, 

Naravuri otelite, virtuţi, statornicie ; 

Cum au invins in luptă intregul univers 

Eroi a căror nume etern va fi neşters 


ae ee 


Cât s'a ’nvérti pământul ; cum tot aga de mari 
Ca Brutii, Scipionii gi Fabii şi Cesari 

Au fost g'a lor matrone: Cornelia măreaţă, 
Lucretia ce insagi curm4 a sa viaţă 

Spre a-şi scăpa virtutea, Virginia murindă 

Ca zimbetul pe buze gi Porcia cea blândă, 
Veturia superba şi Clelia vitează ... 

Eu ascultam aceste intr'o visare trează 

Şi sângele in mine ferbea ştiind că noi 

Din aste eroine şi din aceşti eroi 

Ne tragem, primind astfel in dreaptă moştenire 
Strabuna vitejie, virtute şi mărire. 


Tinur’ aceste visuri cât viata mea şcolară. 

Ear când veni momentul ca să mă ’ntorc in tară, 
Nu ştiu dece Luxita in minte mi-a venit 

La care-atâta vreme eu n'am mai fost gândit. 
Acuma e frumoasă de sigur, ziceam eu — 

Dup'al meu plac in minte formându-mi chipul seu — 
E mare, invăţată gi... poate, cine ştie 

De nu este menită s'o caut de soţie? 

Abia intors mă dusei cu pas nerăbdător 

S’o véd.—Sedea culcată pe-un jilt legănător 

O ténéra femee in haină de mătasă 

Bogată, ear alături deschisă sta pe masă 

O carte franţuzească de Ponson du Terratl 1). 

Cu graţie nespusă mişca un éventail 

Să-şi răcorească fata, ş'intr'o oglindă mare 

Ce-i reflecta tot trupul, privirea-i tinjitoare 
S'oprise mulțumită. In cel intăiu moment 

Ea se uitâ la mine c'un ochiu indiferent, 

Ear după ce mai lungă imi dete o privire 

Vézui sburându-i dulce pe buze o zimbire; 





— 9 — 


Ea më recunoscuse, gindată imi intinse 
Mânuţa parfumata, dar de abia s'atinse 

A degetelor virfuri de gura mea sfioasă, 
Simtiri m6 străbătură gi dulci şi floroase. 
Ea incepu a spune cu’n glas plăcut, subţire 
De dorul să më vadă, de-a noastră dispartire 
Ce-a fost atât de lungă, de jocuri, nebunii 
Cu care umpleam zioa pe când eram copii 
Şi alte lucruri multe; ear eu tot ascultam 
Căci nu puteam respunde de mult ce mă uitam 
La ochii sei cei negri umbriti cu dese gene, 
La gura cea micuță la mândrele sprincene, 
La doue mici gropiţe ce se forma ’n obraz 
Când suridea, la albul şi gingasul grumaz. 
Așa stăteam pe scaun, privind cu incântare 
Când auzii deodată un gemet g'o strigare 
Alături, ş'o fetiţă atunci svirlind o uşă 

Se răpezi in casă trăgând o căţeluşă 

De coadă, după dinsa; tipa de-ti era milă 
Căţelul, dar mai tare striga acea copilă. 
„Cum poţi pe căţeluşă astfel a chinul?“ 
Mustrâ Luxita aspru.— „Nu face sluj Fifi“ 
Respunse copilita, „îi zic de doue oare 

Şi tot nu vrea!“ — „Hai las’o aici gi egi afară!“ 
Apoi ridicând glasul strigâ: Dadaie vină 

Pe Coca?) ia-mi deaicea gi du-o in grădină !“ 
O sdravén& muiere pe loc intrâ in casă 

Şi, ridicând de umeri pe fata furioasă 

Ce se sbătea in brate-i cu tipete amare 

Şi-i sgăria obrazul, o duse'ndat'afară. 

— A cui e copilita? — atunci am intrebat. 
„A mea, este făcută cu'ntăiul meu barbat,“ 
Luxita imi respunse gi gingaş pe Fifi 

Ce se väita cu jale, pe braţe o sui. 


— Ah! Aţi fost măritată şi soţul va murit? — 
Am zis cu simpatie. — „Ba nu, m'am dispărţit 
După doi ani de zile. Ol dacă mai trăeam 

Cu acel urs selbatic de sigur că muream. 

Era un drept Othelo barbatul meu intăiu.. .“ 
— Ce feliu, plin de mirare atunci o intrebăi, 
De ce numiţi intdiul pe-acel gelos bărbat? 
Dup'aşa scurtă vreme cumva să fi urmat 

Un altul, ginsoţită ati fi...— „Ba nu, am fost, 
Căci din nenorocire căzui peste un prost 

Ce da in gropi, sérmanul: amic intim era 

Cu omul ce-mi luasem şi ca să pot scăpa 

Eu am ales in grabă un gi mai rău stăpân: 
Tot anul sta la ţară, vorbea numai de fân, 

De vite, grâu şi pluguri, cât zioa e de mare, 
Incât de la o vreme simţii o desperare 

In suflet si më dusei, dar cu 'ndârătnicie 

Copii cei cu dinsul vru să mi-i lase mie, 

Incât am avut multe procesuri gi nevoi 

Pân ce il condemnară ca el pe amândoi 

Să-i tie gi să-i crească. Ol nu-i nimic mai rău 
Decăt să ai a face cu omul nătărsul“ 

In vreme ce Luxita incă vorbea, simtii 

Un fel de ameţeală, atati bărbaţi, copii 

Imi incurease mintea, dar ea incet plecând 
Pe-un umér capul gingag gi spre tavan privind, 
Imi zise cu un zimbet plin de melancolie: 
„Când va veni momentul ear o căsătorie 
Să'ncheiu, voiu lua sama mai bine, negregit. 
Nimica nu-i in lume aga nesuferit 

Decât să ai procesuri căci lesne te cununi 

Dar ca să te dispartă, pierzi doue sau trei luni. 
Deaceea păn'acuma tot nu m'am hotărit, 

Deşi cam multi mă roagă, din nou să mă mărit.“ 





Când auzii cuvântul de ănc'o măritare 

Şi de-o mulţime nouă de miri, o'nfiorare 

Imi scuturâ tot trupul, încât m'am depărtat... 
— 0! cât de rău imi pare, mi-am zis, gi ce păcat! 
De sigur că această frumoasă rătăcită 

De nimene in casă mai mult nu e primită, 
Căci cine-acest exemplu ar da soţiei lui? — 
Dar care-mi fu mirarea pe urmă, când vézui 
Nu numai că purtarea-i nu-i discuviintaté 
Dar chiar că nu e altă femee mai serbată 

In lume, la petreceri — şi cum sar fi putut 
Altfel, când toţi ca dinga urmase in trecut? 
Ici intro adunare de douzeci părechi 

Toţi soţii cei deacuma, fusese soţii vechi 
Nevestelor de astăzi a altor noi barbati 
Ş'aceştia nainte fusese insurati 

Cu gingagele doamne a celor de intăi, 

Incât in fapt făcuse schimb numai de femei. 
Şi cât de bine, pacinic gi vesel trăeau toți! 
Soţiilor trecute acuma foştii soţi 

Făceau aprinsă curte, g'obşteasca incuscrire 
Asigura succesul cu multă inlesnire. — 

Colo era raportul ceva mai complicat: 
Vezénd c’a lui soţie amicul i-a furat, 
Barbatul râpi fiica ce-acest amic avuse 

Din altă cununie trecută, când tinuse 

Pe-o var’ a sa primară, aga incât uniţi 

Prin trei puternici lanțuri sunt ambii insotiti: 
E socru unul; altul e ginere, cumnat 

Şi văr, gi ce mai mult e, prieten infocat: 
Când se ’ntilnese pe stradă sar iute din trăsură 
Ş'in dulce ’mbratogare se pupă drept in gură, 
Incât te'nduiogează să vezi cât se iubesc. — 
Ear dincolo trei patru surori se dispartesc 


De soţi, g'aleg cu toate pe tot acel barbat. 
Aflând târziu acesta că nu este ertat 

Pe toate totdeodată să ia in cununie 

Invită pe toţi verii ce are, ca să vie 

Şi de surori să cate: aceasta se şi face 

Şi doue luni de zile cu toţi trăese in pace. — 
Copiii in atâte familii incurcati, 

Având trei mume unul şi altul patru taţi 

Bar unchi, fraţi, veri mulţime, sunt foarte folosiţi: 
Fiind cu toată lumea deaproape inrudiţi 

De dulcile bomboane şi jucării frumoase 
Ce-aduc atâte rude, véd pline a lor case. 
Petrecerile astfel le sunt asigurate 

Dar creşterea presentă mai multă greutate, 
Căci drept ş'indatorire prea multi le impărţesc. 
Deaceea cu plăcere taţi, mume se unesc 
S'arunce "'nscărcinarea pe-un nepărtinitor. 
Acesta — indeobşte un ager servitor 

Al cărui neam se trage din ţâra indiană 
Copiilor insuflă virtutea cetăţeană. 

Cu-acest mjloc părinţii n'au griji şi osteneli 

Şi, ce e mult mai practic, puţine cheltueli. 

De altă parte ţara şi ea e bucuroasă 

Căci va avă o ginte onestă, viguroasă. 

In cregtere, acesta-i sistemul cel comun.— 

Nu vreau să-mi dau părerea de-i râu ori de e bun, 
Dar ceea ce intr'însul nu vra ca să-mi convină 
E că păstrăm legenda cu vita cea latina. 
Ce-avem noi cu Romanii? Ei când se insurau 
Soţia pe intreaga viaţă şi-o luau. 

La Roma cea străvechie, avem deplină ştire, 
C'a fost in şese seculi o biat& dispartire, 

Şi numele lui Ruga ce’ntai s'a disunit 

Ca un fatal exemplu inveci s'a pomenit.*) 


— 13 — 


La noi? cine nu ştie că este obiceiu 

Să schimbi cât poţi mai grabnic vr'o doue, trei femei 
Şi că de-am vrea barbatii cei simpli a nota 
Ce gi-au păstrat soţia, puţini am numera ? 
Lăsând dar înrudirea cu Fabii, Scipioni 

Noi s'o cătăm aiurea: la practicii Mormoni 
Aseménare multă cu noi aflăm uşor: 

Se ştie cât de lesne un stat infloritor 

Ei au format, puindu-l pe baze de tot noue. 
Exemplul Jor ne poate sluji in multe noue. 
Şi noi un stat puternic voind ca să furmăm, 
Propun intăi de toate ca să desfintém 

A cununiei lege, căci pururea e bine 

A lepada o formă ce'n seamă nu se ţine. 
Apoi Mormona ţară in urmă mult lăsând 

Să decretăm : Românii deacuma liberi sunt 
De forme conjugale şi lanțuri părinteşti. 

Vor fi urmate numai acele legi fireşti 
Conform cu care, omul, barbat cum şi femee, 
Fără deosebire, pută-va ca să iee 

Cum placul îi va zice; copii ce vor fi 

Vor fi lasati in grija ori cui va socoti. 

Astfel scăpăm de multe nevoi gi supărări: 
Nu vor mai fi lungi forme, nici binecuvântări 
Pentru vecie date aceluiag barbat 

Chiar când de-a patra oară acum s'a insurat. 
Nu vor mai fie dueluri, procesuri, timp perdut, 
Nici lunga ingrijire copii de crescut, 

Nici certe conjugale şi, ce-i mai mult din toate, 
In loc de simulare va fi sinceritate. 
Deaceastă stare astăzi nu prea ne depărtăm, 
Tradiţionala formă odată s'o lăsăm 

Şi vom intra in era cea nouă şi dorită 

Ce ţara ne va face de sigur fericită. 


— 14 — 


Şi poăte că exemplul ce-Europei noi vom da 
Va face-o statul nostru sâ'nceap'ă imita. 
Curaj ne trebue numai, puţine opintiri 

Ş'om fi făcut un bine intregei omeniri. 


1) O carte franțusească de Ponson du Terrail. 

Ponson du Terrail, romantier francez, autorul multor 
scrieri de o morală foarte ușoară. 

2) Pe Coca ia-mi deaicea si du-o in grădină. 

Coca, nume desmierdător ce se dă copiilor in clasele su- 
perioare. Usitat numai in Moldava. | 

s Și numele lui Ruga centăi sa disunit. 

Se zice că intăia dispărțire la Romani s'a făcut abia in 
sec. VI. a.u.c. de câtră Calvisius Ruga. 





SATIRA II. 


La câţiva autori contimporani. ') 





Adesa prin putere unită se’mplinegte 

O faptă ce pe unu il sfarmă şi sdrobegte. 
Tiind de-aceasta sama, Voi, intr'o dimineaţă 
De blândă primăvară?) când spre o nouă viata 
Renaste ’ntreaga fire, v’ati zis cu infocare: 
Ce perdem timpul nostru in stearpă isolare ? 
Să ne unim cu toţii, să facem, să lucrăm 
Ca nume şi onoare gi noi să câştigăm, 

Căci este trist când anii puterii au ajuns 

Să fie-al nostru nume in negură ascuns. 
Deaceea uitând astăzi a noastre desbinări 

Şi vechi neintelegeri şi lupte şi ocări,; 

‘Hai, camarazi la lucru, la scrieri literare 
Căci astea dintre toate par cele mai uşoare! 


Aşa se născu foaea — ce nu vreau să numesc 
Căci numele il ştie poporul Romănesc. 

Dar dacă mi-ati da voie, modest aş intreba 
(Nevrând intru nimica s'ating pe cineva) 
Puterile unite, ori cât de: numeroase 

Pot in lucrarea minţii s'aducă mari foloase? 
De sigur braţe multe uşor vor ridica 

O sarcină ce unul n’o poate nici migea, 

Dar goale, cât de multe gi frase şi cuvinte 
Pot să compuie oare o pagină cu minte? 


— 16 — 


Barbati .... naivi, in numér cât or vol de ` greu; 
(Nu fac a aici alusii, ferească Dumnezeu! 

Ci fac precum mulţi alţii o simplă teorie:- 

Care fiind ertată ori cui, imi e şi mie) 


Zic dar, când minti.... naive mai multe 8 ar: ‘unk = 


Comuna sărăcie ce poate intocm? — — IS 
Mai bine e atuncea, de mii de ori mai bine 


Să stee fie care deoparte, pentru sine. © '--. = 


Căci poate să remâe in samă nebagat, _ 


Din visul seu poetic de nimeni deşteptat. . :: - E 


Dar când in numër mare cu toții intruniți; 
Cu sgomot vin şi strigă: Ceţiti-ne, cetiti! 

Şi publicul s'aâună, cetegte şi .... suspină 
Vezénd a lor produceri, atunci cine-i de vină? 
Căci publicul e mare, intr'însul sunt barbati 
Ce, neputând să lese pe proşti necriticati, 
Dau golul lor pe faţă, crud, fără de crutare..... 
Dar simt aici nevoia a face-o comparare. 

In timpuri liniștite, când tara e in pace 
Negotitorul harnic işi vinde şi disface 

Din marfă pe cât poate şi cu folos lucrează 

O bună parte-a zilei, apoi când inserează 
Nevasta şi. copiii in jurul seu adună 

Le spune de câstiguri, e plin de voie bună 

Şi nici nu se gândeşte la grije gi nevoi. 
Deodată insă sună un bucium de resboiu, 

Se respandegte spaima gi mii de luptători 
Aleargă să respingă pe cei năvălitori. 

Chiar omul cel mai pacinic incinge-atunci o armă, — 
Prin aer sboară boambe, clădirile se darmă 
Şi totul e in flacări... ear bietul negustor 
Privegte-a sa ruină cu ochiu lăcrămător 

Şi blastém& resboiul grozav gi stricăcios: 

In chinul seu nu vede că-i réu trebuincios, 











— I] — 


Că&'n focul ce orage gi oameni prăpădeşte 
Spre o mai bună viaţă poporu ’ntinereste. — 
„Aga, naiv autorul prin scrieri ar don - 

De nu folos, dar laudă să poata dobândi, 
S'audă că in public de dinsul se vorbeşte 

Şa lui invăţătură de toţi se pretueste. 

Când eată vine-un critic, ca din senin furtună, 
Şincepe să arate că scrierea nu-i bună, 

Că chiar nu ştie carte acel -pretins autor 

Şa vrut să 'nşăle-un public prea lesne crezétor. 
Cum să nu strige-atuncea autorul furios 

Că criticul acesta e om periculos 

Care-gi tradează tara, hulegte cele sfinte!.... 
Căci el simtegte numai durerea sa fierbinte 
Nu vede că săgeata ce’n inimă-l loveşte 
Indreaptă pe multi alţii gi tuturor prieste. 


O, voi! Dece curmat-ati tăcerea cea de aur, 
Dece cu lăcomie coroanele de laur 

C’o mână imprudentă a smulge ati voit 

Si liniştea trecută astfel ati risipit? 
Ilustrule profesor’), ce demon, care toane 
Te-au indemnat a scoate din vechile cartoane 
Acele mici notițe din mâneci scuturate 
Când tânăr erai incă şi fără de păcate? 
Fiind cetite numai pe băncile şcolare 
Puteau să treacă incă a tale comentare, 
Căci junele din gcoală nu critică, ascultă 

Şi ia de bună, poate, invăţatura multă 

Ce pare-a-fi ascunsă in frasele 'ngâmfate 
Cu o figură gravă de dascal declamate. 

Dar si pe noi barbatii ai vra să ne-ametesti 
Cu sute de citate şi nume spaniolesti ?4) 


40934. Scrieri complecte. Il. 2 


— I8 — 


Credeai c'asupra noastră acele frase goalo 
Şi declamări tocite s’alusii actuale 

Vor face vre odată efectul de ştiinţă ? 
Tlustrule profesor, respunde ’n constiinta! — 
Şi tu, la pör albite®), care scrieai odată 

O limbă nepocită, română şi curată, 

Un stil, nu nalt gi mândru dar nepretentios, 
Cum te-au atras pe tine vârtejul furios 

A cestor strică-limbă? Cum ai alunecat 

Să te incurci, bătrâne, in stilul lor umflat, 
Cum ai putut acuma, vrând să indrepti, strica 
Aceea ce ’nainte scris binişor era ô) 

Incât vechiul Conachi pe care l'ai des:«ris 
Nimica n'ar pricepe din cele ce ai zis? ’) — 
Şi tu ce-acum in virsta cea matur’ai venit$), 
Ce friguri literare prin vine ai simțit 

De lagi advocatura cu ale ei foloase 

Ca să ’ntonezi pe liră cântări melodioase? 
Mi-e frică, dar, mi-e frică să nu te-aud, o Petre! 
La curţi şi tribunale pledând in hexametre 
Cum Dositeiu bătrânul scriea obcinuit?), 
Incât judecatorul in lacrimi şi uimit 

După cantarea-ti dulce dreptatea va imparte 
Ear nu după cum zice a legii aspră carte. 


Dar nu-i un sacrilegiu gi nu-i impertinent 

Şi më ating de oameni cu-asemenea talent, 
De oameni ce-au zis singuri, cu ton hotăritor. 
(Incât a zice altfel e pre cutezător) 

C'au omorit in scrieri de câteva mici file 

A altora grea muncă de şepte ani de zile ?!0) 
Şi cine sunt eu oare? Un om ce ponigresc 
Tot ce e patriotic, tot ce e românesc, 











— 19 — 


Un ignorant, un suflet perdut si rătăcit 

Un vé6nzétor al ţării, un biet cosmopolit 1)! 
Ertare dar, ertare! Retrag tot ce am zis 
Talent aveţi cu toţii, frumos e tot ce-ati scris, 
Ilustrule profesor, cu geniu ‘nalt si mare 
Grozav sunt de profunde a tale comentare. 

I; drept ce-ai spus; bătrânul boier Miron Costin 
Conclusia ştiinţei moderne pe deplin, 

Nu numai c'a simtit-o, dar a intrevézut '%) 

Că va ven) odată un dascal priceput 

Ce ’mprumuténd un nume de chronicar vestit,!*) 
Va şti ca să distese Costin ce a simţit, 

Ba chiar va da pe faţă adânci tainele sale: 
Costin cum se plecase partidei liberale 

Ce-abie după lungi veacuri va fi inflintata; 
Cum constitutiunea de el a fost visata, 

Si cum in fond istoric!) alăturea va fi 

Cu Buckle, Guizot, Draper, Cantù gi Thierry! — 
Visternicul Candescu'*) asemene va sta 

Ca un model de viaţa română, şi Dumas 

De-ar vrea încă odată a scri pe Muschetari 

Aici ar gas) tipuri de cai si armasari, — 

Astfel a voastre scrieri mergând din mână 'n mână 
Vor rema&né eterne in Patria Româna, 

Şi dacă după veacuri să fie cu putinţă 

Să părăsiţi odată eterna locuinţă 

Şi să veniţi in lume pe doue sau trei oare, 
Atunci ati vedă tara «ea recunoscétoare. 

Cum voue tuturora v’a inălţat statue 

Intr’un gigantic templu zidit de Cimubue.16) 


1) Mai multi scriitori din București intemeiaré in anul 
1873 o revistă științifică şi literară cu numele «Revista 
Contimporană> sub directiunea D-lui advocat Petru Gră- 


— 20 — 


disteanu. O recensiune scrisă de D. T. Maiorescu şi pu- 
blicată in «Convorbiri Literare» sub titlul <Beţia de cu- 
vinte», in care autorul critică cu mult spirit deosebite 
articule apărute in Revista Contimporană, produse intre 
ambele foi literare, o polemică foarte aprinsă la care 
se interesâ mai tot publicul cetitor din România. Satira 
aceasta se indreaptă contra autorilor de la „Revista Con- 
timporană. | 

S . . . . Voi intro dimineață 

De blândă primăvară . . . . . . . . 

Numărul 1 al Revistei Contimporane au apărut in 

Martie 1893. 


3) Hustrule profesor, ce demon, care toane 
Ze-au indemnat a scoate din vechile cartoane 
Acele mici notițe . o... 

D. V. A. Urechia profesor de literatură română la 
Universitatea din Bucuresti a publicat in Revista Con- 
timporană sub titlul «Comentare la Miron Costin» părți 
din cursul ce tinea la facultate. 

4) Da si pe noi bărbații ai vra să ne-amefest 

Cu sute de citate si nume spaniolești . . « . 

D. Urechia scrie: «Nu, repetim, Miron Costin nu este 
Willeharduin, nici sire de Joinville, Froissart, Filip de 
Comines, el nu este Ocampo, Morales, Zurita, Garivay, 
Muntaner, Mariana, Moncada, etc. etc.» 

) . 0 o . . Şi tu, la păr albite 

D. George Sion. 

8) Cum ai putut acuma vrind să indrepfi, strica 

Aceea ce "nainte scris binisor era? 

D..G. Sion tradusese odinioară «Le Misanthrope» de 
Molière destul de binişor. In urmă insă, prefăcând lu- 
crarea și introducând nenumărate neologisme, iși stricâ 
traducerea cu totul. 


7) Lncdt vechiul Conachi pe care Vai descris. .'. 

D. G. Sion a publicat in Revista Contimporană un 
studiu intitulat : Suvenire despre poetul Costachi Conachi. : 
8) Și tu ce-acum in virsta cea malur'ai venit. . . 

D. Petru Grădișteanu, advocat din Bucuresti. 





?) Za curți si tribunale, pledând in hexametre 
Cum Dositeiu bătrânul scria obicinuit, 
D. G. Sion in studiul seu asupra lui Conachi, citând câte- 
va versuri de şase şi cinci silabe ale Mitropolitului Do- 
siteiu, zice că sunt hexametre și pentametre! 


10)  C'au omorit in scrieri de câteva mici file 
A altora grea muncă de șapte ani de zile 
D. Pantazi Ghica in respunsul ce face D-lui Maiorescu 
scrie că «Convorbirile Literare in toate numerele de şase 
ani incoace nv au avut nici a zecea parte din succesul 
unui Singur număr din Revista Contimporană.» 


11) Un vânzător al țării, un biet cosmopolit 

Scriitorii de la Revista Contimporană si alți amici li- 
terari de ai lor ziceau că membrii societății «Junimea» 
din Iasi sunt cosmopoliti, trădători, care vor să vânză tara 
Nemtilor, Austro-Maghiarilor etc. 


12) ww ew o. o bărânul boier Miron Costin 
Conclusia științei moderne pe deplin 
Nu numai ca simfit-o, dar a intrevésut.., 

D. Urechia scrisese că Miron Costin cau ajuns la con- 
clusiunile ştiinţei, cu secule mai inainte de atâți nemu- 
ritori lucrători in ogorul științific, in ogorul istoriei, la 
apusul Europei.» 

18)  Ce'mprumulând un nume de chronicar vestit 

D. V. A. Urechia a adoptat numele chronicarului U- 
rechia târziu, cu ocasiunea mutării sale in Bucureşti. 


14) Și cum in fond istoric 
In fond istoric, textual după d. V. A. Urechia. 
15) Visternicul Candescu . . . 


Marele vistier Candescu este numele unei novele așa 
zise istorice, făcută de D. Pantazi Ghica, publicată în 
Revista Contimporană şi criticată de D. T. Maiorescu. 

10) Intr’un gigantic templu zidit de Cimabue 

D. V. A. Urechia intruna din scrierile sale anterioare 
cita pe Cimabue, nu ca pictor, ci ca architect vestit. 


SATIRA III. 


Domnului B. P. Hasdéu. !) 





O! fie blăstămată fireasca imboldire 

Ce vrând, nevrând mă 'ndeamnă a scrie la satire 
Din versurile mele cu ce mă folosesc? 

Mă lasă toţi amicii şi duşmanii sporesc. 

Deaceea de acuma deplin m'am hotărit 

L’aceasta rea plecare a pune un sfirşit! 

Azi laude măreţe voesc să cânt şi eu! 

Şi pana mea pe tine te-alege, ol Hasdéu! 

Dar, ol Hasdéu! te laud, căci plin de măestrie 
Ai adunat isvoare o sută şi o mie, 

Autori de ai Byzantei, slavone documente, 
Inscriptii mucezite, strâveche pergamente, 

Le-ai ridicat in brațe, le-ai pus intr’o caldare 
Le-ai fiert şi zi şi noapte timp lung, plin de răbdare 
Păn in ceaun cu toate in una sau topit 

S’ in formă de fecioară in lume au eşit. 
Deacuma inainte istoria trecută 

A ţărilor Romane de toţi va fi stiuta 

Şi vremea cufundată in ceața cea mai deasă 
La vecinică lumină de tine-acum e scoasă! 
Aşa descoperire, lucrări atăt de mari 

Au inspirat năstruşnic vr'o zece gazetari 

Ce ’ndat& cu cerneală coli multe-au impestrit 
Umpléndu-te cu laude — in chip obicinuit. 


— 23 — 


Astfel iţi merse vestea: Obşteasca Adunare 
Se hotari să-ţi dee foloase budgetare, 
Guvernul tint samă de cartea-ti insemnată 

Şi puse o anume medalie să-ţi bată.2) — 

De sigur toate-aceste frumoase sunt şi bune, 
Dar eu doresc o mică prinsoare a propune 
Ori cui ar vra s'0 tie. Eu zic: din Adunare 
Din Senatori, Miniştri, din cei ce vuet mare 
Făcură prin gazete, din toţi ce ţi-au votat 
Medalii, ajutoare, din câti te-au lăudat, — 

Nici unul, dar nici unul a casă n'a cetit 
Macar o faţă numai din opul tu vestit. 
Politica-i ciudată : V’ro doi in gura mare 

De strigă că in carte sunt lucruri populare 

Ce fac efect in public, toţi intr'un rost votează 
Şi nimeni prin el insug mai mult nu cercetează. 
Astfel vo! ursita Românii să s'unească, 

Pe-un scriitor istoric de cap să-l ameţească, 
Sa-l fac'a crede insug că e un nou Tacit 

Şi că deodata’n minte-i un geniu s'a trezit. 


Deabie se 'nchiagă ’n tine asemenea credinţă 

Tu te aşezi pe lucru cu nouă girguință. 

Dai fantasiei tale un sbor nemésurat, 

Incepi a scrie zioa ce noaptea ai visat, 

Alegi din documente un petic care-ţi place, 

Din cânturi populare a şterge, a preface 

. Ertat şi bun iti pare; pe Chalcocondylas 2) 

Tocmai de la Byzanţa spre tine-l tragi de nus 

Şi cum la socoteală iti vine-l tălmăceşti; 

Faci să ne creadă lumea popoare hărăpeşti 4) 

Intinzi pe masă charta de la Carpaţi la Mare, 

Restorni la munţi, seci riuri, stramuti, stérpesti 
hotare; 


— 24 — 


Al Romăniei leagău aşăzi in Mehedinţi 

De unde pui să plece pe-ai noştri bravi părinţi 

Să iee Fagaraşul cu barde şi cu pari 

Conduşi l'aceste fapte de Basarabii mari 

Ce din pământ deodată, o mândre Prometeu! — 

Es grabnic ca ciuperce, chemaţi de glasul téu; 

Botezi Basarabeste familia Muşat; 

Amlasul prinzi in braţe şi-l svirli tocma’n Banat 5); 

Intinzi Basarabeasca domnie peste Mare 

In ţări unde staturé grăimile Tatare; 

Tinuturi din Moldova intregi le răşiueşti 

Şi casei Basarabe in dar le hărăzeşti*); 

Faci chiar — căci ce opreşte, aprinsa-ti fantasie ?— 

Din tara Basarabă mai, mai o ’mpératie 

Şi din Basarabenii eroi viteji gi mari, 

Pe-a Istrului verzi maluri un şir de noi Cesari! — 

Moldovo neferice! N'ajunse că odată 

De măndre munţi, verzi cămpuri grozav să fi 
trunchiată 

N'ajunse să fii ruptă de ghiara cea nemţească 

N'ajunse să te sfarme urgia moscalească: 

Din fii téi chiar unul a trebuit să vie 

Şi arma patricidă să-ţi vire ’n carne vie’)! 


Din astă rătăcire nu trebuea odată 

Orbita noastră ţară să fie deşteptată, 

Nu trebuea să-ţi strige vre unul că e râu 

In mreje de aceşte să prinzi poporul téu ? 

Căci vai! pe neamul nostru cădă-vor, nu pe tine 
Batjocura şi risul condeilor străine ! 

Tu insă, sbircind fruntea, grozav te-ai supărat 
Că din intreaga ţară un om te-a criticat, 

Din inălţimea ’n care te afli, o Hasdéu! 

Tu strigi că al téu critic e nenvăţat şi râu 





— 25 — 


Şi că-i o nenţeleasă, nespuşă indrăzneală 

Să scrie-asupră-ţi unul ce nu-i din capitală. — 
Prea bine, al téu critic slavona nu o ştie, 
Nici greaca, nici latina, nici chiar ceti şi scrie, 
Admit că nu e altul ca dinsul nenvatat, 

Dar spune-mi, tot remâne Amlasul in Banat? 
Protivnicul tău este prost, imoral şi rău, 

Dar tot Basarabene reman Bérlad, Bacau? 
De vrai il fac să fure chiar pungi din buzunare 
Dar tot pui stépanire pe părţile Tatare? 

Căci nu cel care strigă mai mult gi ocăreşte 
Ci adevérul singur la urmă hotăregte. 


O! Cât de bine-ti sede, cu milă când vorbeşti 
De vulgul, de piticii ce-atat dispretuesti, 

Ce nu pot să culeagă pe strimtele lor cai 
Nici pulberea ce face savantul teu călcăiu, 
Necum să se inalte la fruntea-ti maiestosă.... 
Dar este timp a-ţi spune g'o vorbă serioasă: 
Un geniu cine este? — Acel ce din născare 
In al seu piept simteste a zeilor suflare, 
Care’n intăiul lucru ce mintea sa compune 
Ca un luceafăr mândru uimeşte şi impune, 

Ce instinctiv pătrunde ascunsele-adevéruri 

Cu limpedea ochire ce are de la ceruri, 

Ce lasă la o parte cărările bătute 

Şi liber se preumbla pe căi necunoscute, 

Ce legea cea păzită de secule intregi 

O sfarmă, ş' omenirii dictează noue legi! 

O! Geniul la puternici ai zilei nu se’nchina 
Nici linguşeşte plebea cea brută şi meschină 
Ce vrea să cumpănească presenta mişelie 
Cu-a altor generaţii măriri şi vitejie, 


— 26 — 


Ci infruntănd din contra lumeştile puteri 

Gol scoate adevărul l'a tuturor vederi. 

El prigonit de oameni se duce’n inchisoare, 

Cu inima ugoară el sufere gi moare 

Si cănd inaltu-i suflet ia sbor spre nemurire 

El lumii adevărul, il lasă moştenire! — 

Acesta este geniul.— Acum te'ntreb, să-mi spui 
In rarele lor şiruri cutezi tu să te pui? 

Nu-mi arata jurnale unde-o vulgară mănă 

A scris c'a ta lucrare e biblia română?) 

Căci cine azi nu ştie ce sunt acele cete 
Flămânde, ce cu plată scriu zilnic la gazete? 
Nu-mi arata medalii ce’n gat ti-au spânzurat, 
Ştim cum se dau aceste şi cum inveci s'au dat. 
Ce fel? Netrebnici gloate, baeti de la gazete 
Pun astăzi pe o frunte a geniului pecete? 
Cum? Şi-a schimbat natura legi vecinice si mari 
Şi-a dat puterea Joe in mâni de gazetari? 

Te lasă dar, amice, de astă rătăcire 

Din ochi albeata şterge şi vino-ti ear in fire! 
Më crede, Aghiută, Mămuca şi Răzvan 

Şi cartea pusă'n spate Cumplitului Ioan?) 

Şi toate-a tale glume, când fine, când banale, 
Nu sunt o pregătire la opuri geniale. 

O! Nu! Tu nu faci parte din zeii ce creează 
Tu eşti din muritorii ce-adună, compilează, 
Cetesc cu multă rivnă, compară, talmacesc 

La texte fac notițe şi astfel pregătesc 

Prin munc'obositoare o bună temelie 

La geniul cel falnic ce-odată a să vie.— 

De-ai şti cu ce plăcere te văd in al meu gând 
Stăpân peste archiva, prin acte inotând 

Cum mii de documente alegi şi adnotezi 

Şi ştergi sudoarea fruntii şi tot lucrezi, lucrezi! 


— 27 — 


Ear în cealaltă parte se află la o masă 
Amicul Tocilescu cu ac şi aţă groasă 

Şi coase la dosare hrisoave lungi şi late 

Ce cu-a lui mână insăşi au fost numerotate.?) 
Propunerea aceasta te rog să o primeşti 

Căci merite destule cu dinsa dobândeşti. 

Ce-i drept, in rând cu geniuri atunci nu vei fi pus 
Dar ai folosul mare să nu cazi prea de sus. 
Ear dacă la aceasta tu nu dai invoire 

Ci urmaresti tot incă desarta-ti nălucire 

Ia sama, eu atuncea, cu fruntea supărată 

Te pun la Aghiufd, precum făceai odată, 

Să scrii la glume fine şi gingage ocări 

De oameni mari ai zilei şi ziinice ’ntimplari. 

Şi dacă nici atuncea nu laşi greşala vechie 

Te pun, Hasdău, vai tie! in rândul lui Urechie! *') 


1) Satira aceasta este indreptată contra D-lui B. P. 
Hasdeu om de litere, istoric şi limbist, odinioară biblio- 
tecar in Iași, acum directorul archivelor statului in Bu- 
curesti, profesor la universitate, membru in Academie etc. 
D. Hasdeu incepuse să scrie «Istoria Critică a Românilor» 
iz Care susținea fapte cu totul noue. Această scriere a 
fost criticată in Conv, Liter. din 1874 de D. G. Panu, 
pe atunci profesor in Iasi. Critica D-lui Panu a dat loc la 
o lungă polemică. 


2) Și puse o anume medalie să-ți bată 

Înaintea infiinţăzii medaliei «Bene merenti» guvernul 
oferi o anume medalie D-lui Hasdeu. 

3) . « . « Pe Chalcocondylas 


Tocmai de la Byzanfa spre tine-l tragi de nas. 
Chalcocondylas istoric byzantın adesa citat de D. 


Hasdeu. 
4) Faci să ne creadă lumea popoare hărăpeşti. 


D. Hasdeu susținea in scrierea sa că Românii se nu- 
meau și Arabi, din causa familiei Bas-Arabilor ! 


5) Amlasul prinzi in brafe şi-l svirli tocma 'n Banat 

D. Hasdeu sirdinutase Amlasul din Trarsilvania in Ba- 
natul “Lemișian. 

6) Tinuturi din Moldova intregi le rdsluesti 

Și casei Basarabe in dar le hadrdsesti. 

D. Hasdeu susţinea că judeţele din Moldova așăzate la 
sudul orașelor Bârlad şi Bacăii pănă la Marea Neagră 
făceau parte din Muntenia inainte de Ştefan cel Mare care 
ar fi incorporat Moldovei părțile de la Bârlad la Dunăre 
şi de la Bacău la Focșani. 

7) Din fii Bi chiar unul a trebuit să vie 

D. Hasdeu este originar din Moldova de dincolo de 
Prut, 

5) Nu-mi arăta jurnale unde-o deprinsă mână 

A scris ca ta ducrare e biblia română. 

«Biblia poporului român» așa se numește scrierea D-lui 

Hasdeu în «<'lransacțiuni Literare» din 1873. 


9) Mă crede Aghiuţă, Mamuca si Răzvan 
Și cartea pusă 'n spate cumplitului Joan 

Aghiuţă era o foaie umoristică ce apărea sub redac- 
tiunea D-lui Hasdeu in Bucuresti, Duduca Mamuca este 
un roman de moravuri cam ușoare, fRăzvan-Vodă o tra- 
gedie in versuri, Joan Vodă Cel Cumplit, un tratat istoric, 
toate scrieri ale D-lui Hasdeu. 

10) Ear in cealaltă parte se află la o masă 

Amicul Tocilescu cu ac si afd groasă 
Și coase la dosare hrisoave lungi gi late. 

D. Gr. Tocilescu, director Museului Naţional, profesor 
şi membru al Academiei Române, in timpul când s'a scris 
această satiră discipul al D-lui B. P. Hasdeu. 

11) Te pun Hasdeu, vai fie! in rândul lui Ureche, 

Adică a D-lui V. Alexandrescu Urechia, despre care 
vezi notele la Satira I. 


SATIRA IV. 


Ce veste neaşteptată, Leandre, am aflat, 

Tu stărui să te-aleagă județul deputat, 

Tu vrai, lăsând a vietei cămpsne desfâtări, 
Să intri in vértejul politicei mişcări? 

Ol Cine-această cale s'apuci te sfâtueşte 

De sigur e un duşman ce râul iti voeste: 
Un fruct este mărirea ce ’ngala la privit 
Frumoasă-i este coaja, dar miezul putrezit. — 


Şi mai intăi crezi poate că n'ai decât a spune, 
Sunt om cu’nvatatura, onest, am gânduri bune, 
In sufletul meu arde a patriei iubire, 

Ca toți alegătorii să vie ’ntr’o unire 

Şi votul lor să-ţi dee? —O! Dacar fi aşa, ,| 
Mai, mai că ţi-aş da pace, dar treaba e mai grea. 
De vrai să te aleagă, mai lasă din mândrie, 
Măgulitoare, blândă purtarea ta să fie, 
Prefectului te'nchină cu-adâncă umilire 

Şi-l roagă să te iee sub nalta-i ocrotire 

Şi ca să fii mai sigur de buna sa plecare 

Fă să te recomânde ministrul cu scrisoare. 

Apoi, luând toiagul, apuc’o la picior, 

Te du din casă ’n casă la ori-ce-alegător, 

Şi nu uita cu dulce a tot făgădui 

Că-i face ori ce treabă ce ei vor porunci. 

Ici unul iti promite să-ţi dee al seu vot 

De-i starui să puie in slujbă pe-un nepot 


— 30 — 


Ce stă la el in casă. Proteguitul seu 

Nu are nici o treabă gi a esit un rău: 

E minciunos gi leneş, betiv şi jucător 

Deaceea vrea să-l vadă numit judecător, 

Ca astfel, având leafă, curând să se’ndrepteze. — 
Al doile-ti va zice că a să te voteze 

De-i vrea şi tu a-i face mai multe trebuşoare 
Ce are’n capitală: să-i pui procesu’n stare 

Ce stă pendent la curte, apoi nentârziat 
Să'nchei alcătuire cu vre un advocat 

Din cei vestiți la gură; să mergi la visterie 

Să rogi să-i libereze o veche garanţie; 

De titluri provisorii un sac iti pune’n spate 

Ca in definitive să faci a fi schimbate. 

Si când aceste toate la cate le vei pune 

Să stărui să-i voteze şo mică pensiune. — 
Resplată viitoare un altul nu-ţi pretinde 
Iubind tocmala dreaptă, el bucuros se prinde 
Pe faţă a-ţi da votul, ear tu in schimb să-i dai 
Un stog de fân, o brişcă şi o păreche cai. — 
Al patrule, ce zilnic v'o douezeci jurnale 
Ceteşte şi'n veci pune a lumii trebi la cale, 
Cu o figură gravă de jude instructor 

Vra'ntei a te supune la interogator: 

Te ’ntreab& care planuri in gândul téu gatesti 
Ca să'ndreptezi greşala politicei turceşti, 

De vrai cu arma ’n mana să faci neatérnare 
Sau tot ca păn acuma prin foi făcând svon mare ')? 
Ai să-i explici pe urmă mai bine cum s'ar faco 
Ca lumea liberală cu papa să se 'mpace; 

Şi dacă intre Chili gi intre Paraguay 

Va isbucni resboiul, atunci ce gânduri ai, 

Cu care din aceste puteri voeşti să ţii 

Si cui ai da atuncea un vot de simpatii’)? 


— 31 — 


Astfel, de glasuri multe tu vrai să dobândeşti 
La toţi alegătorii ca slugă te tocmesti, 

Căci cine când votează găndeşte serios 

L’al ţării bine numai şi nu lal seu folos? 


Dar lunga pregăţire, să zicem, s'a sfirşit 

Şi deputat din urnă te vezi acum egit. 
Sătul de-atăta trudă cu-adâncă resuflare 
L’ai tăi zici zioa bună şi pleci la Adunare. 
Acolo gândeşti sigur că vei găs) barbati 
Dea patriei iubire puternic insuflati, 
Barbati fără prihană, cu minte, cu lumine 
Ce fără alte scopuri voesce obstescul bine. 
Dar mai cu adâncire purtarea lor priveşte 
Şi'ndată vei pricepe ori care cât plăteşte. 

Ici unul — este Ghiţă — cu fruntea ridicată, 
Cu nasu’n vânt, ca măna pe masă apăsată 
Dendată ce şedinţa deschisă se declară 

A şi luat cuvântul pe cel puţin o oară, 

De ori şi ce-ar fi vorba: de căile ferate, 

De advocati, oştire, de universitate, 

De imprumuturi noue, de legi financiare, 

De libertatea presei ce nu-i destul de mare.. 
De constitutiune, interpelări, numiri, 

Politică externă, petiţii, mânăstiri, 

De poduri, de şosele, abusuri gi anchete, 

De curţi şi tribunale, de gcoalele de fete, 

De ori ce s'ar atinge, El pururea vorbeste 
Ca riul ce tot curge şi nu se mai opreşte. 

Şi spune, spune, spune şi răpede şi multe: 
De vor sau nu vor alţii, E! vrea să se asculte 
Ear stenografi v'o patru din piept oftând cu greu. 
Co mână şterg sudoarea, cu alta scriu mereu, 


— 32 — 


Incât a lui cuvinte ce zilnic sunt rostite, 
Ş'in monitor pe urmă apar vai, tipărite ! — 
Ear Vlad de altă parte pe jiltu-i agazat 

Ou mânile-atîrnate, cu capu’n jos plecat, 
Prin gura ’ntredeschis& suflând in ritmu rar, 
In vreme ce pe frunte stropi gingaşi îi resar, 
Pe ochi incet coboară pleoapele-obosite 

Şi dulce se cufundă in visuri aurite. 
Sărmanul! să vegheze şi zioa să mai poată 
Când fără de odihnă petrece noaptea toată? 
Pe când limbutul Ghiţă in tot acel otel 
(Stând chiar intr'o odae alăturea cu el) 

Cu gesturi la oglindă discursuri pregăteşte, 
Cu numeroşi prieteni, Vlad cărțile ’nvérteste. 
Deaceea niciodată prin mintea lui nu trece 
Să afle 'n Adunare ce lucru se petrece. 

Ear când, după discuţii, la urmă votul vine 
Ca om de conştiinţă el purerea s’abtine. — 
Ca argintviul Mihu en vecinică mişcare, 

E la bufet acuma, acum in Adunare 

Acuma pe la secţii, ş'ori unde se găseşte 
De deputaţi mulţime in juru-i intruneşte. 
La toţi le stringe mâna şi-i roagă să s'adune 
Adoua zi la dinsul căci are multe-a spune: 
Cum este ministerul compus, nu este bine, 
Politica de astăzi intreagă nu-i convine, 

In nuntru-i suferinţă, afară umilire: 

E timp să se atragă a obstiei privire 

La relele acestea; el le aduce-aminte 

Cât tara inflorită era mai inainte 

Când el era ministru. Ici mustră la ureche 
Pe unul cum de uită credinţa lui cea veche 
Ear câtră altul lasă să cad’ incet din gură 
Zimbind cu bunătate, cuvântul: prefectură! 





— 33° 


Pe-al treilea cu vorbe viclene il stirneşte 
Spuind cum oare care ministru-] umilegte : 
Colo făgăduinţe, dincolo o mustrare 

Ici dragoste de sine, la altul intărtare 

De ură sau de patimi, de ori gi ce porneşte 
Pe oameni şi-i frământă, de tot se foloseşte. 
Dar el nu ia cuvântul inveci in Adunare 
Decât când este vorbă de-un vot de resturnare. 
Atunci, curmând tăcerea, incepe prin a spune 
Că scopul seu nu este să fac’ opositiune. 

Cu laude-a lui critici aga's de presurate, 
Incât, dacă susţine guvernul, sau combate 
Abie o dă pe faţă a vorbei sale val: 

Aceasta se numeste discurs ministerial. — 
Ear zimbitorul Sache cu ochiul urmăreşte 

Pe ori şi ce ministru indată ce-l zăreşte. 

Se 'nchină fie cărui din ei pan la pământ 

Şi-i fericit de-i spune vre unul un cuvânt. 

Ear când vre un ministru chiar mâna îi intinde 
Un gâdil de mândrie tot trupul îi cuprinde. 
La vot el niciodată nu vra să nainteze, 

Păn mai intăi ministrul nu merge să voteze. 
Indată după dinsul, păşind triumfâtor 

Aceeaşi bilă pune in văzul tuturor. 

Nimic pe astă lume mai mult nu-l măguleşte, 
Decât când un ministru la masă il pofteşte 

Şi dacă chiar la prânzul domnesc este chemat 
Nu doarme-o săptămână de mult ce-i incântat. 
Statornic el păstrează aceast'a lui purtare 

Cât vede că guvernul stă bine ’n Adunare, 
Dar cum un ministeriu să cadă se gateste 
Dendată a lui Sache iubire se recegte. 

Atunci el stă'n reservă pan noul cabinet 
Se'nfăţoşează'n formă ş'apoi incet, incet 


40934. Scrieri complecte, II. 3 


S'apropie de-acesta şi dulce îi zimbeşte, 

De cel de mai nainte el nici mai pomeneste: 
Căci astfel făcu firea pe Sache din născare 

Să tie totdeauna cu cel ce e mai tare: — 

Ear Dărsu dimpotrivă, cu aprigă figură, 

Cu fruntea incretité, cu ochii plini de ură 

Şi capul intre umeri puternic indesat, 

Inveci de un ministru nu s'au apropiat. 

Când dintre ei pe unul in cale intilnegte, 

El fuge dacă poate, de nu, elil isbegte 

Cu umérul sau cotul ca lumea să cunoască 
Ca’n pieptul seu nu intră simtire ciocoeasca, 
El are suflet liber, independent, istet 

Deaceea simte numai, pentru cei mari, dispret. 
Ori care-a fi ministru, pe toţi el îi combate, 
De-ar fi al seu prieten, sau insug al seu frate, 
Tot una! Omul care ministru a intrat 

In cel mai mare duşman al lui s'a şi schimbat. 
Cu amenințătoare, teribilă figură 

Când ia cuvântul strigă că toţi miniştrii fură, 
Câtră popor sunt vecinic tirani impilători 

Ear față cu domnia mişei lingusitori. 

Cu pumnul bate'n masă in vreme ce vorbeşte 
Şi cu scântei de ură la minister priveşte, 
Cand il auzi te-apucă flori de groază ’n spate 
Văzând păn' unde merge umana réutate. — 


De sunt aga in parte, tu nu te amăgi 

Că totul impreună mai mult ar preţu; 

Când vorba e de biruri ce ţara'mpovorează 
Vezi cum intreaga sală cu ’ncet se deşertează: 
Doi, trei, remagi pe jilturi tot cască gi se'ntind 
Pe când alături vesel, cei mulţi petrec glumind. 


Dar vie chestiunea cea ministerială 

Şi-i vei vedă gramădă pe uşe dând năvală, 
Căci sau partidul liber sau cel conservator 
Sau ori gi cu ce nume, toţi tot un lucru vor, : 
Cu nepăsare ’n suflet de-a obatiei durere 

Vor unii interesul, ear alţii vor putere. 


Bar tu, cu vorba dreaptă gi cugetul curat 

Tu, ce uregti cuvântul cel. neadevérat, 

Ce nu te poţi pricepe la intriga ghibace. 

"In. mijlocul acesta, Leandre, ce vei face ? 

De poate reaoa pildă să te ademeneasca 

Si dorul de mărire in peptul téu să nască 

O! căt vei fi, amice, atuncea de jalit!. 

In arzătoare doruri grozav inlantuit, 

De a intelepciunii resplată gi cunună, 

De liniştea de suflet, atunci ia zioa bună! 

Şi tu, virit in intrigi, ici dulce măguleşti 

Colo făr' de ruşine pe-amic il ponegregti, 

Alergi, strigi, rogi, te sbuciumi'şi când te crezi sosit, 
Din mâni fără de veste puterea ţi-a fugit. 

Dar zic că tie soarta va fie mai cu priinţă 

Si-ti va ’mplini in grabă puternica dorinţă. 

Ce faci atunci? Amicii câştiguri au să-ţi ceară, 
De-asculti a lor indemnuri,. amar, de biata ţară! 
Ear cand nu-i tii in samă, iubiții partisani | 

Or vrea să te restoarne sehimbându-se'n duşmani. 
De poţi să faci vr'un bine, chiar cel mai mare; fie 
Vei dobândi printr’insul pismuitori o mie,. 
Prieteni abia unul, g'acesta rare ori fa 
Ear vulgul căscând gura va .sta nepăsător. 
Aceasta-i resplătirea ce pe cei mari aşteaptă! 


— 36 — 


Ear dacă biru)-va gândirea inteleapt& 

Si nu-i vâna mărirea, vei sta in Adunare 

Prea rar cu bucurie, prea des cu intristare. 

Si gândurile rele voind a le uita 

Petreceri vuitoare atunce vei cata - 

In vreme ce a casă stă gingasa soţie 

Şi creste copilagii ş'a ta gospodărie 

O face să'nflorească sub paza-i neadormită, 
Tu-i risipi. averea cu greu agonisita. 

Si poate, cine gtie?.... Leandre, pricepi bine 
Că ce-am să spun acuma nu este pentru tine, 
Ci numai vorbă goală.... gi poate, cine gtie ?... 
De nu de la o vreme amabila soţie 

Sătulă să se vadă tot singură lăsată, 

Cu lunile de-a rândul de sot nedismerdata, 

N'a mai cunoaşte chipuri cum să se'mpotrivească 
La un amic ce-o roagă să o dispăgubească; 
Căci multi sunt ce momentul pândesc cu nerăbdare 
Când deputaţii ţării purced la Adunare! 

Dar mai repet odată, Leandre, nu gândi 
C’alunecari de-aceste ugor se pot gis). 

Sunt rare-aceste pilde sau poate chiar nu sunt, 
Eu nu cunosc nici una, ţi-o spun cu jurământ! 


Dar fără de aceasta: a. stării risipire, 

Viaţa sbuciumată de palida 'ngrijire, 

Amarul ce deşteaptă pornirea dugmaneasca 

Nu sunt deajuns cuvinte in cale să 'te-oprească ? 
Cu ce durere-atuncea iţi vei aduce-aminte 

De viata fericită ce-aveai mai inainte | 

La resărit de soare pe cal incălecat 

Mergeai, flăcăi şi fete să 'ndemni la secerat. 


Priveai cu bucurie cum lanuri nesfirgite 

De grău lucesc la soare in spice aurite. 
Treceau pe dinainte-ti nenumerate care 

S’ageze in lungi sire a câmpului comoare. 
De-amează, să te aperi de-a soarelui căldure 
Te-adăposteai la umbră in tainica pădure. 

Apoi mergeai la vie să vezi butucii lati 

De struguri cu dulci boabe cu greu impovăraţi,. 
Pe urmă vedeai moară, prisacă şi livadă 

Şi stâna unde turma de oi venea gramadă . 

La muls, cu jalnic sbieret. Fénat cu dulci miroase, 
Hambare incărcate, cogere pântecoase, 

Ogorul unde-acuma es pluguri la arat, 

Nu 'remănea de tine nimic necercetat. — 

Şi sara când se ’ntinde cu umbre recoroase 
Vedeai cum boii sdraveni şi vacile lăptoase 
Ragénd cu mare sgomot, veneau in grămădire 
Să cate in ocoale a nopţii odihnire. 

Atuncea cu plăcere spre casă te'ndreptai 

Unde o bucurie mai mare aşteptai, 

Te ’ntimpina soţia cu dulce dismerdare 

Pe-ai tăi genunchi copii strigând săreau calare 
Si tu priveai in juru-ti cu zimbet multamit 

Căci totul era vesel şi totul fericit! 

Ear zioa de répaos treceai adese ori 

Cetind vestite scrieri a marilor autori | 
Ce, nu ca multi de astăzi, prin cărţi voluminoase 
Au vrut să dobândească, onoare sau foloase, 
Ci insuflati de-un geniu ce mâna le-a condus 
Pecetea ’ntelepciunii pe pergament au pus, 
Dac'aş avă puterea ti-ag oglind: in minte 
Dintr'o cântare vechie frumoasele cuvinte 
Cu care inteleptul poet latin ne zice 


— 38 — 


Că dintre oameni singur acela a ferice 
Ce, depărtat de grija gi vuetul lumesc, 
Cu boii sei lucrează ogorul părintesc, 





1) De vrai cu arma'm mână să faci mealirnare 
Sau tot ca păn'acuma prin foi făcând svon mare. 

Fressa, foaea inspirată de D. V. Boerescu, pe atunci 
ministru de externe, sprijinea cu stăruință proclamarea in- 
dependenţei române pe cale de bună intelegere cu Turcia 
(1874). | l 

3) ` $i cui ai da atunce us vot de simpatii? 

Alusiune la votul dat in 1870 de Adunarea română 
prin care s'au exprimat simpatii pentru Franța in resboiul 
franco-german, vot ce a făcut mult rău Româsilor, in- 
străinându-le vreme indelungată simpatiile Germanie: in- 
vingătoare. ax 








SATIRA V... 
Sup&răeioşii. . 





Acum când lunga iarnă cu geruri şi ninsoare 
Se duce, gi in locu-i vin razele din soare 
Inveselind pământul, cuprins de bucurie 
Privesc in jur de mine natura ce invie. 

/Şi gândurile care prin minte-mi fulgerase — 
Ş'apoi de greul ernei năprasnic inghetase 
Acum s'arată earăş; cu sufletul uşor 

Revăd imagini mândre ce’n juru-mi vin şi sbor. 
Eu le zimbesc la toate gi vesel le salut 
Precum pe vechi prieteni de mult ce n'am văzut. 
In mână imi iau pana gi dulcea poesie 

In versuri de la sine s'aşterne pe hârtie 
Şasa e de bogată gândirea ce dictează, 

Că harnica mea pană abie, abie urmează. 

Vai voue, mii de oameni nemernici, necăjiţi 
Ce viaţa voastră toată in trebi o risipiţi 

Şi ca să vă numească puternici sau bogaţi © 
Din grije ’n alte grije mereu vă sbuciumati, 
Nici gândul nu vă vine ce naltă desfătare 

In suflet ne aduce un cias de inspirare! 

Eu unul... insă cine la uşa mea bătârid 
Deodată-mi tae firul puternicului gând ? ` 

Un om cu barba sură in casă a intrat 


— 40 — 


Si, după ce la mine adânc s'a inchinat, 

Incepe cu 'ngăimeală: „Bine nu ştiu... socot 

Că pe Dumitru Pirlea nu ați uitat de tot. 

Ce-i drept, nu mai sunt astăzi cu-aceeaşi jună faţă 

Precum eram odată când vă purtam in braţe, 

Erati ia atâtica“... — „Ertaţi, nu mai tin minte, 

E cam de mult... ce treabă?...'—,„O mică ruga- 
minte 

Mö face să vë supăr. Am fost funcţionar 

Ani patruzeci şi patru; cu zel şi cu amar | 

Eu am slujit guvernul; nu-i altul ca şi mine 

Ce-ar fi lucrat in ţară atât de mult şi bine. 

Ajuns la bătrâneţe din slujbe am eşit 

Şo mică pensioară ce mi s'a hotărit 

Imi este tot avutul. Am treisprece copii 

Şi, slavă ţie Doamne! cu toţii imi sunt vii: 

Cinci băeţei, opt fete; i-am invatat, crescut 

Cu cheltueală mare, pot zice c'am făcut - 

Mai mult decât ne'ndeamnă fireasca datorie ...“ 

— „Imi pare bine..., insă de ce imi spuneţi mie 

Aceste lucruri toate?“ — respund cu nerăbdare, 

Gândind la poesia ce sta in aşteptare — 

Sunt cam grăbit, am treabă...“ — „Vă rog să mö 
ertati 

Aflând că sunteţi bine cu toţi acei bărbaţi 

Ce stau la cârma ţării, in mine-am cugetat 

(De vreme ce odată in braţe v'am purtat 

Şi më cunoaşteţi bine) că vă va fi ugor 

Să-mi daţi pe la miniştri o mână de-ajutor. 

Nu cer v'o mare jertfă: să faceţi o scrisoare 

Rugând să-mi pue doue din fete profesoare, 

Căci sânt, prea invatate, cu minte, curatele, 

Nu vreau ca să le laud, dar carte cât gtiu ele 


Nici nu se’nvata’n ţară: știu coase, ştiu ...“— „Prea 
bine 

Nu më ’ndoesc că toate sunt bune, sunt depline 

Dar ce inriurire pot eu avă, eu care 

Trăesc retras de-o parte...“ — „Vă rog daţi o scri- 

| soare 

Atâta vé cer numai. Din copilagii mei 

Adaugiţi să dee o bursă la doi, trei. 

Zeu | părintescu-mi suflet e plin de bucurie 

Când văd cum toată zioa cu-atâta hărnicie 

Invaţă mititeii...“ — Simtind că ’ncepe ear 

Nainte-mi să discarce al laudelor car 

Şi că alt chip nu este de el să mă sfirgesc 

leu pană şi hârtie, scriu, rog şi stăruesc 

Pe ioate-ale lui Pirlea opt blânde fetigoare 

Să le numească 'ndată la şcoală profesoare. 

Tot astfel la băeţii cei cinci să facă parte 

Din. burse cât mai multe fiindcă 'nvaţă carte. 

Ministrul mé va crede lipsit, nebun, ce-mi pasă? 

Eu depărtez pe Pirlea, r&mân stăpân in casă 

Şi pot să mă pun eardg la lucrul meu iubit. 

Dar vai, unde-i gândirea? In capu-mi ametit 

Véd cinci baeti, opt fete cu vuet gi strigare 

Bătându-se ’ntre dinsii, pan’ Pirlea’n nerăbdare 

Cu băţul linişteşte odrasla-i numeroasă. 

Gonesc aceste gânduri, in sus gi’n jos prin casă 

Më primblu gi cu ’ncetul prind firul prăpădit 

Şi pot urma a scrie. Dar cine a venit 

Din nou să më 'ntrerupă? Aud pe servitor 

Cum vrea ca să oprească pe-acest visitator 

Ascult a cui e glasul... Amar! Cum am să scap 

Căci recunosc pe Tachi! — Cu pălăria'n cap 

Şun betigor pe umăr el svirle uşa tare 

Şi plin de maiestate s'arată la intrare. 


— 42 — 


„Ştiam că eşti a casă, imi strigă Tachi, zéu! 

Iti poţi schimba feciorul; sermanul nătărău 
Voea să më oprească, dar bine am simţit 

Din vorba-i ingăimată că incă n’ai egit. — 

Ce te mai faci, amice? De sigur au trecut 

O săptămână doue, de când nu te-am văzut. 
Lucrezi ? Ce scrii? Faci versuri sau prosă astă dată? 
Văd c'am sosit la vreme: ai să-mi cetegti indată 
Ce-ai scris acum, imi place să aflu cel intai 

Ce proaspăt iscodiră fecunzi creerii tăi 

Numai prea lung nu fie: am treizeci de minute 
De dat literaturei. Incepe şi zi iute! —“ 

In timp ce-i curge vorba ca un guvoiu din gură 
Eu cerc pe cât se poate să schimb a mea figură 
Acoperind necazul c'un zimbet cam silit. 

— „Më iartă, dragă Tachi, dar incă n'am sfirsit, 
Abie de incepusem, când un supărăcios 

Mi-a stat pe cap o oară, mă vezi, sunt furios... 
— „Trebuea să-l dai afară. Tu eşti om ocupat 

Şi nu poţi perde vremea stând zile 'ntregi la sfat 
Cu ori gi ce netrebnic. Dar spune-mi ce mai ştii, 
Ce se petrece 'n lume, ce noue cununii 

Sunt gata să se 'nchee, nevasta cine-şi lasă ? 
Inchipuegte-ti frate c'am fost pe la cinci case 

Şi n'am găsit pe nimeni: aga's de necăjit! 

De eri gi pănă astăzi nimic n'am auzit. 

Tu ce ai aflat?“ — „Iubite, imi pare foarte rău 
Dar nu gtiu nici o veste: din toată lumea eu 

Cel mai din urmă aflu din nou ce s'a'ntimplat, 
Nu ştiu nimic.“ — ,Nimica? Cum incă n'ai afiat 
De scandalul ce'n teatru a fost Joea trecută? 
Ascultă dar: sunt sigur c&-ti este cunoscută 
Relaţia cea veche ce are Iancugor | 

Cu Luţa Zamfirachi. Barbatu ’ncrezétor 





N’avea nici o idee, pân ce scrisori trimise 

De-un anonim, năprasnic ochirea fi deschise. 

Deaceea sta cu Luta in lojă bursumflat 

Cand, dup& doue acte, cu chip nevinovat 

Si Tancugor apare; el tine’n a sa mână 

Cornetul cu bomboane si după ce se 'nchină: 

Cucoanei, i-l presentă, dar eată că deodată 

Din mâni i-l smulge soţul cu fruntea 'nfuriată 

Il rupe, il disface de bânueli pătruns 

Şi află prin bomboane un bileţel ascuns. 

Atunci pe bietul tânăr cu fata ca de ceară 

De gât il şi inşfacă si-l dă pe ug'afară. 

In legin cade Luta, prin public se lateste 

Un vuet, tot parterul lorgnetele-atinteste 

Spre dinşii, stă orchestra, păn soţul insfirsit 

Din legin degteptând-o, să eas'au isbutit. 

Usor vei intelege caga un scandal mare 

Avu drept consequent& indat'o provocare. 

Dar cum sfirşi duelul ce azi avea să fie 

Chiar păn'acum, gândeşte, in public nu se stie 

Şi poţi ca să-ţi inchipui cât sunt də curios... 

Dar ce te uiţi la mine aga de serios, 

Te miri gi tu de sigur?“ — „Ba nu,“ — Neaparat, 

Azi zeu, nimic nici mie nu-mi pare de mirat. 

Când văd că Iorguleanu, un om cu aşa nume 

Lui Sontrea işi dă fata... Nu gtii?...“ — „Nu!“ — 
„In ce lume 

Trăeşti, iubite frate? O fat'aşa bogată 

Şi blândă şi frumoasă să fie măritată 

C'un cherapleş 1... Ce-i dreptul, limbi rele povestesc 

Că'mprejurări... fatale pe tată il silesc l 

El singur să grăbească această cununie. 

Eu unul nu pot crede... deşi cine mai ştie? 

Nu-i fum unde nu-i pară. Azi lumea e ciudată 


Şi multe bazaconii trec printr’un cap de fată. 
Dar ă propos aflat-ai, Costică ce noroc 

Avu la Pisicescu Duminică la joc? 

Inchipueste-ti frate, că la ghiurdum intăi 

In tiinp de doue ore lu& trei mii de lei; 

La stos pontând pe urmă!) o mie găltănaşi 

I-au dat in gir bancherul şi ceilalţi pontaşi 

Şi ce-i mai de mirare Costică deatunci spune 

Câ mâna sa pe carte in veci nu va mai pune. 
Dar tu n’asculti pe semne... Esti ingrijit, distras 
Ce ai? Gândeşti Ja versuri? — Ei, eată că te las 
Să poţi lucra in pace, fac numai o sigară 

Şi plec, adio dragă!“ — Când lam ştiut afară 

Më pusei ca bezmetic a alerga prin casă 
Amenintand pe Tachi cu gesturi furioase: 

Ce-mi pasă cât Costică la cărţi a câştigat 

Ce-mi pasă dacă soţul in lupt’a impuscat 

Pe Iancusor, sau dacă pistolul i-a dat greş, 
Ce-mi pasă dac'o fată alege-un cherapleş, . 

Ce am cu Jorguleanu, cu Luta Zamfirachi 

Şi chiar cu tine insuti o, ticăloase Tachi! 
Blăstăm asupra voastră! Dar cel ce va veni 

Azi incă să më vadă amar se va că), 

N'aş sfătul pe-un duşman să calce’n a mea casă!“ 
In vreme ce eu astfel vorbeam, incet intrase 

Un tinerel pe uşă gi sta in nemişcare. 

Cum lam simţit, deodată sării drept in picioare 
Strigand: „Ce vrei?“ El insă de spaimă apucat 
Cerca să spue-o vorbă, dar glasu-i inchegat 
N’ajunse pân la buze. — „Ce vrei la mine’n casă?“ 
I-am zis a doua oară cu mină furioasă. 

Abia după o vreme putu bietul băiet 

Cu mâna tremurândă se-mj dee un caet 

Ce-avea ascuns sub haină. — „Aceast'a mea hârtie, 


Sopti el cu sfială, cuprinde Poesie. 

Mici incercări... a mele... gândeam... am cu- 
tezat ... 

La nimeni pănă astăzi eu nu le-am arătat...“ 

— „Ei şi...2“— „Pe dumniavoastră ştiindu-w a- 

mator, 

Vi le present, căci poate... ah! compătimitor 

Veţi fi cu-amele chinuri“ — in vreme ce vorbea 

Incet şi cu suspinuri cu jale indrepta 

Spre pod a lui privire — „o tainică durere 

Apasă al meu suflet, şi nu am mângăere 

Decât in poesie...“ — Prea bine, foarte bine, 

Aceste manuscripte lăsaţi-le la mine.“ 

— „Ca să discarc din chinul ce'n inima mea geme 

Eu v'aş ceti acuma...“—,Ba nul Ba nu! N'am 
vreme, 

Le voiu ceti eu singur. Veniti peste o lună...“ 

— „Când? zise el cu spaimă ?“ — Veniti mâni, zioa 

bună!“ 

Astfel gonesc poetul gi më agăz la masă 

Dar eată că feciorul se gi arată 'n casă 

Şi-mi spune că randagul imi face rugăminte 

Acum chiar să-i dau leafa pe-o lună inainte 

Fiindcă se insoară; apoi că s'a stricat | 

La uşă clopotelul gi trebue indreptat, 

Şi ca să-mi cerce-o haină aşteaptă croitorul... 

Eu il imping pe uşă afară, trag zăvorul 

La poarta de la scară, la uga de intrare, 

La cabinet, şi astfel in plină isolare 

Mě simt, g'adânc resuflu, căci nimene nu mai poate, 

Ori cât ar vrea să cerce, la mine a străbate. 

Dar ah! neputincioasă-i umana hotărire 

Când nu vor cei Olimpici a ei indeplinire. 

Vecina mea din dreapta voind să m'ameţească 


— 46 — 


Pe-al ei clavir incepe grozav să drăngănească 
Şi in aceeaşi vreme aud in curte jos 

Pe-o orgă discordată cântând un sdrenteros... 
Adio poesie! Deacum s'a isprăvit 

Căci oamenii cu toţii in contra-mi s'au unit. 
Aşa a vrut ursita: Adio poesiel 

Cuprins de desperare ieu bat si pălărie 

Şi mö răped afară: pe ulife gonesc 

Ghiontind in dreapta 'n stinga pe toţi câți intilnesc 
Ş'un plan se 'nfăţişează măreț in gândul meu 
Cum să mă scap deacuma de-a oamenilor râu. 
In mabhalaoa care va fi cea mai retrasă, 

Un ioc eu am să caut ca să clădesc o casă 
Cu zidul lat ca vuet prin el să nu străbată 
Cu poarta incuiată c’o groaznică lacată 

Ear in păreţi ferestre ea nici nu va avè 

Caci. prin tavan lumina din soare va cădă. 
Asa voiu fi de sigur ferice, liniştit 

De toţi supărăcioşii stiindu-mé scutit. 





1) Inchipueste-fi, frate, că la ghiurdum întăi 
În timp de doue oare lué trei mii de lei 
La stos pontând pe urmă... 
Ghiurdum, stos, jocuri de noroc. 


SATIRA VI. 


Advoeatul. 


Admir pe inteleptul ce din singurătate 
Voeste 'n taina lumii cu gândul a străbate; 
Iubesc fără de margini si pun chiar mai pre sus 
Pe-acel cărui Apolon la naştere i-a pus 

In mână dulcea liră, căci el are menirea 
Spre raiu, chiar in viaţă, să'nalţe omenirea. 
Dar nu numai pe aceia ce’n visuri s'adâncesc 
Spre binele obgtimii, îi laud şi iubesc: 

Imi place şi plugarul ce câmpul său lucrează, 
Ostaşul ce incinge o sabie vitează; 
Negutitorul care spre mări indepărtate 
Porneste-a lui corăbii cu mărfuri incărcate, 
Intr'un cuvânt, imi place ori care meserie 
Când este stăpânită de cinste, hărnicie. 

Din toţi acela numai de mine-i condemnat 

Ce gi-au ales din bresle pe-acea de advocat. 
„Cum?“ văd că mă intreabă ori cine cu uimire 
Tu osindegti pe omul, a căruia menire 
Tintegte ca se scape pe cel nenorocit 

Din ghiara nedreptăţii de care-i prigonit ? 

Ce fel? Barbatul vrednic, ce văduva sermană 


Moşneagul slab şi gârbov, copila cea orfană, 
De-asupritori puternici cu glasu-i ocroteste 
Ocări in loc de slavă la tine intilneşte?“ 

— Dar; eu această breaslă un-voiu totdeauna 
Căci scopul său e banul şi mijlocul minciuna, 


Când doi, trei ani pe bancă un tânăr a gezut 

Ş'apoi un biet examen rău, bine a trecut 

In urma cărui şcoala in diplomă fi scrie 

Că ori ce paragrafe din condică le ştie, 

Dendată, fie doctor sau numai licenţiat ` 

Aleargă ca să-şi scoată o carte de-advocat. 

Pe drum un portofoliu işi ia din prăvălie 

Il umple cu tot feliul de cărți şi de hârtie 

S’aga prin tribunale il şi vedem purces 

Doar, doar va pune mâna si el pe vr'un proces. 

Cu câte mândre visuri, cu câtă incântare 

Gândeşte domnul doctor la ’ntdia-i apărare! 

Cât roagă, cât, indeamnă, pe văr sau unchiu sau 
tată 

Să'nceapă impotriva ori cui vr'o judecată ! 

La membrul curţii care juratii presidează 

Cu câtă umilire mai, mai nu 'ngenunchiază 

Rugând ca din oficiu să-l fac’ apărător 

Intr'un proces mai mare, de presă sau de-omor. 

Şi dacă presidentul vr'un ucigaş vestit 

Cu multă bunătate îi dă păn' in sfirgit, 

Cu câtă sirguinté cetegte prin dosare 

Cu câtă mulţămire aleargă la *nchisoare 

Să vadă pe amicul ce calea-i va deschide 

Spre slavă — căci ce-i pasă de pradă sau ucide? 

Cu blând îi stringe mâna, îi dă povatuire 

Cum trebui să prefacă a-sa mărturisire, 


Spuind la judecată că numai prin tortură 

I-a smuls aşa cuvinte poliţia din gură; 

Cum trebueşte chipul schimbat gi potrivit 
Ca nevinovăția să easă lămurit; 

Cum marturi prin tovarăşi el trebui să găsească 
Un alibi printr'înşii să se statornicească 

Sau, când nu se găseşte alt mijloc de scăpat, 
Cum să 'nvinovăţească pe vrun nevinovat. 
Astfel după ce bine pe-amic il dăscăleşte 

Si cu ’ngrijire multă cuvântu-şi pregăteşte, 
In zioa judecății ce vine insfirşit 

S'aşează pe-a lui bancă cu chipul strălucit. 
In toată vremea ’n care urmează cercetări 
Pe marturi îi incurcă cu fel de intrebări 
Doar dintr'o biată vorbă ce ar eg) pe dos 

Să poată mai pe urmă să tragă vr'un folos. 
Acuma la un martur cu chipul mai istet 

Din cap pân la călcăie priveste cu dispreţ, 
Acum loveşte 'n masă, grozav se indignează 
Şi, indreptat spre curte, energic protestează. 
Ear la sfirsit când vine acel dorit moment 
Să-şi facă apărarea, atunci cu ce talent 

Prin për purtându-şi mâna incepe-a declama 
Gu scop pe cei din juriu să poat’ induioga. 
Cand il asculti ai crede că toţi sunt nişte răi, 
Politia-i compusă din sbiri şi din calăi, 

Toţi marturii sunt dugmani ce au depus din ură, 
Venin chiar procurorul a revărsat din gură, 
Acel ucis, de-o moarte prea blând'a reposat 
Câci merita, talharul, să moară spânzurat, 
Intr’un cuvânt cu toţii sunt plini de viclenie 
Şi numai ucigaşul e om de omenie ! 

O! Când pe bietul juriu aşa Pa incălcit 

Incât omoritorul e desvinovatit 


40934. Scrieri complecte. II. 4 


— 50 — 


Cine-ar pută descrie figura triumfală 

Cu care-aruncă ochiul in jurul séu prin sală? 
Mai mândră are fata decât un impérat 

Căci vede viitorul deacum asigurat. 


Dearândul insă anii tot trec şi se inşiră 

A lui isbânzi prin public s'aud şi se admiră 

Şi eată-l dimineaţa intr'un frumos halat 

la cabinet cum gede gătit să dee sfat 

La ori şi cine-ar cere. Vedem in jurul său 

Pe canapea, pe mese, pe scânduri, pe biurou 
Cărţi mari gi mici mulţime deschise, respândite 
Ce zi şi noapte astfel să stea sunt hotărite. 
El, făr'a le atinge fumează o sigară 

Ş'intins pe jilt se uită la fumul care sboară. 
Dar când feciorul vine gi pe-un client vesteşte 
Dendată ia o carte, ori care şi ceteşte 

Ş'atăta in lectură el pare adâncit, 

Incât intăi nici vede pe cel ce a venit. 

Apoi, ridicând ochii ca şi din intîmplare, 

„Al Nici nu vë văzusem, esclamă cu mirare, 
Am azi atâta treabă, sedeti pe loc sunt gata.“ 
Şi tot cetind cu mâna un scaun îi arată, 

Pe când deasupra cărţii ocheste nesimtit 

De i-a căzut vre unul mai darnic la plătit. 

Azi e cuconiţă sfioasă ce-l intreabă 

Cum ar pută să-şi lase barbatul mai in grabă, 
Nu doar c'ar fi cu dinsa râu, aprig sau gelos 
„Dar pentrucă...“ şopteşte cu chipul ruginos 
„El nu mai e simpatic. ..“ — „prea bine, foarte bine 
Trimiteţi — el respunde— pe cel ştiut la mine 
Să punem tot la cale: ce-i drept, procesu-i greu 
Dar treabă'n aste casuri ştiu face numai eul“ 





— 51 — 


In treacăt o intreabă ce zestre i-a fost dată 
— Deşi puţin îi pasă de e sau nu, bogată, — 
Si când o reconduce nu uita o jal 

C'un soţ i-a fost dat soarta ce n'a putut iubi, 
Incât cucoana ese cu faţa incântată, 

De-o inim’ aga bună şi desinteresata. 

Când insă amorezul a douazi se iveşte 
Cu-acesta ’ntai de toate pe faţă lămureşte 
Câţi bani să i se dee, căci fără de sfală 

De zestrea ce-o să aibă îi face sncoteala, 
S’abia când este preţul pe masă numărat, 
Incepe să lucreze cu pană şi cu sfat. — 

Alt’ dată, plin de grijă, un biet epitrop vine | 
Să afle cu ce mijloc el ar scăpa mai bine 

De darea socotelei la epitropisit 

Ce'n virsta legiuită acuma a venit; 

Sau un bărbat ce spune cât e lovit de soarte 
Căci pe sotia-i blândă, chiar eri, grozava moarte 
Precum şi totodată pe singura-i copilă 

Din braţe iubitoare le-a smuls fără de milă 
Ş'ar vrea ca advocatul să-i dea povatuire 
Cum ar păstra el zestrea drept scumpă amintire. 
In altă zi nepotul de soiu cam galantom 

Al unui unchiu cu stare dar mult prea econom, 
Juristului propune frumoasa 'nsărcinare 

Sub interdictiune pe mogu-i să-l declare 

Căci cetăţenii, sigur, sunt toţi interesaţi 

Să circuleze banii, in loc de-a sta 'ncuiaţi, 
Propunere la care indată se 'nvoeşte 

Şi advocatul nostru, de i se hotăreşte 

Lui patruzeci la sută gi pentru viitor — 
Familia să-l facă pe dinsul curator. 

Apoi un tată gingaş, un véduvoiu, ar vrea 
Unei copile june ce stă in mahala, 


— 52 — 


Orfană, precum zice, să lase tot ce are 

Ear fiul său să ’nvete a face singur stare. 
Deci pe-advocat tocmeste să-i toarne-un testament... 
Un negustor alt' dată gătit de faliment 

Pe advocat consultă prin cam ce fel de căi 
Din cât activ rămâne, la creditorii săi 

Ar face-o cât se poate mai nensemnată parte, 
Făgăduind prisosul cu dinsul a-l imparte.— 
Cu sfătuiri de-aceste petrece dimineaţa 
Zicénd la toţi clienţii cu serioasă faţă 

(Când a sosit momentul salariul a-l fixa) 

Că pricina de sigur el o va câştiga 
Cu-aceast& conditiune ca de pe-acuma chiar 
Pe gin să i se dee intregul honorar: 

Că-i superstitiune aceasta, n’o ascunde 

Dar altfel de isbândă el nu poate respunde. 
După dejun, pe urmă, la legiuita oară 

Se sue in careta ce-au tras de mult la scară. 
In urmă-i secretarul c'un portofoliu mare 
Ticsit de documente, de cărţi gi de dosare 
S'aşază lângă dinsul, căci vremile's schimbate 
Când singur portofoliul pe jos ducea in spate. 
Cu toate-aceste mândră nu este a lui mină 
Prin curţi gi tribunale, din contra el se'nchină 
Adânc la ori ce membru din judecătorie 
Acesta fie tânăr, sărac, obraznic fie: 

Cu toţi funcţionarii îi place-a fi amic 

De la cel 'nalt in graduri şi pân la cel mai mic, 
Căci la nevoe mare adesa mult plăteşte 
Aprodul cel din urmă ce uşele păzeşte. 
Deaceea cercetează prin feliurite căi 

Cum să indatorească judecătorii săi. 

De are şi dintr’ingii vre unul un proces 

Cu cea mai mare grabă şi fără interes 


Stăruitor se roagă şi cere ca favoare 

Lui să-i incredinteze această apărare. 

Pe-acei cu punga goală la masă şi dejun 

Ori când el îi pofteşte gi vinul său e bun. 

Pe cei degerti sau mândri, când zioa igi serbează 
Chiar ningă, ploaie, tune, de-arând îi visitează; 
Unde's copii nu uită cornetul cu bomboane 

Şi mai ales aduce buchete la cucoane. 

O judecătoreasă la bal când inlemneşte 

Pe-un jilt uitat, prin colţuri, el sare g'o pofteste; 
Chiar dacă e greoaie, incât mai il oboară 

El o complimentează cât este de ugoară, 

Stilcit, abia cu suflet el tot o ’nvérte ’n joc 

Pan singură se roagă s'o ducă ear la loc; 

Îi cară limonadă, bomboane, ingheţată 

Îi caută batista prin colţuri aruncată, 

In scurt ori ce dorinţă cu grabă îi previne 

Căci mult poate femeea când i-ai făcut un bine! 
Astfel pieziş, de-adreptul principiu-i domnitor 

E să indatorească pe-al său judecător, 

Căci slabi suntem din fire: barbatul cei mai drept 
Pe lângă minte are g'o inimă in piept 

Ş'aceasta, când dreptatea nu-i lămurită bine 

In cumpenă se pune ş'o pleacă inspre tine. 


O! omenire oarbă, sermani impricinati 

Ce credeţi că procesul aveţi să-l câştigaţi 
Fiind c'aveţi dreptate, aflaţi cuvântul mare 

Că dreptul nu-i cum este, ci este precum pare. 
Deaceea advocatul in pricini de-ori ce soiu 

Să fie totdeauna alăturea cu voi! 

Şi dintre ei nu mergeţi la cel mai iscusit 

Ci drept la cel ce'n curte mai mult va fi iubit. 


Procesul v’il câştigă? Aceasta se intreaba 
Ear nu de-i advocatul cu minte gi de treabă. 
Ce este 'nțelepciune, ştiinţă sau morală? 
Cuvinte ce se'nvaţă băeţilor in gcoala. 

Ce este chiar dreptatea ? O frasă scrisă'n lege 
Ce gi 'ntr'un chip si’n altul se poate intelege. 
Din advocati acela-i mai insemnat, mai mare 
Ce află meşteşuguri in ori ce’mprejurare, 

Ce astăzi, când salariul cel hotărit primeşte, 
Din lege paragraful drept alb il tălmăceşte 
Şi mâne când de-un altul a fost tocmit cu plată 
Cu multă siguranţă drept negru il arată. 
Aice indrăzneală şi frunte trebuesc; 

Sfială, stinjinire ce des in drum opresc 

Pe alţii, sunt la dinşii cusururi vederate 

Ce trebuesc din suflet, de istov alungate. 
Deaceea advocatul, ori ce ştiinţă fie, 

In veci trebue să pară că păn in fund o ştie. 
Economie, artă, politică, morală 

Istorie, chimie, ştiinţă medicală, 

Filosofie, totul ce mintea omenească 

Dând viata 'ntreagă poate abie s'o adâncească, 
El lesne le desleagă prin câteva cuvinte 

Ce au cetit in carte c'o sară mai "nainte, 
Astfel că advocatul, posede ’n mod fatal 

Din causa meseriei, un cap universal. 

Sunt oameni, — dar aceştia sunt vrednici de jălit — 
Ce aste adevăruri deplin nu le admit, 

Ce zic că advocatii de fire’s condemnati 

A fi in veci in minte şi suflet incurcati, 

C'a lor entusiasmuri de’mpricinati plătite 

Ş'a lor principii astăzi restrinse, mani lărgite 
Cu ’ncetul lë témpeste a dreptului simtire 
Ce are fără studiu chiar cea mai simplă fire; 





Ei zic că advocatul când au ajuns bogat 

Şi după obiceiuri s'alege deputat 

Deprins să gtie vorba-i parale că produce 

Ş'in cameră aceste năravuri le aduce, 

Şi că pentru o ţară nu-i lucru mai fatal 

Decât ca el sajungă pe-un jilt ministerial. 

Căci rău ar fi de statul ce este cârmuit 

De-un cap in paragrafe perdut si sdrentuit 

In loc de-o minte largă gun simtimént firesc... 
Dar eu cu-aceste gânduri nu pot să mé unesc, 
Nu, nu! Eu nu voiu crede c'această meserie 
Atât de căutată, netrebnică să fie; 

N’o duce bine-o ţară in veci far’ advocati 

Căci poate-atunci, 0, groază, n'ar fi impricinati! 
Şi omul cel mai simplu va judeca uşor 

Ce râu aceasta poate s'aducă ’ntr’un popor. 
Ş'apoi a mele versuri cu ce s'ar mai hrăni 
Când ei şi alti ca dinşii din oameni ar lips)? 
N'ar mai avă satira nemărginitul preţ 

De-a spune adevărul in tonul ei glumeţ.— 

Dar nu mé tem de-aceasta: pământul cât nu piere 
E stofa nesfirşită, dar slab' a mea putere: 
Precum ciuperci pe câmpuri: au fost, vor fi şi sunt 
Figurile cântate in veselul meu cânt. 


SATIRA VII. 


Amieul Sandu. 


Se zice că nimica mai mult nu-i de dorit 
Decât să ai prieteni de care eşti iubit, 

Căci ei in zile negre durerea cea mai vie 
Din suflet, ţi-o alină cu dulce simpatie. 

Şi când momente bune in viaţă se ivesc 
Plăcerea, bucuria le 'nalţă şi măresc. 
Deaceea şi odată poeţii cei antici 

Pe Phyntias şi Damon, vestiţii doi amici, 
Pe-Orest si pe Pylade şi alţii ca si ei 

In cânturi ridicară la rang de semi-zel; 
Deaceea Aristote despre amici a spus 

Că au un singur suflet in doue trupuri pus, 
Ear Ciceron, de-această simtire incântat, 

A scris despre-amicie un prea frumos tractat. 


Cetind, cand eram ténér, prin vechii scriitori 
(Cum fac cu mulţămire gi azi adese ori) 

Mi s'au aprins dorinţa să pot şi eu avea 
Un bun amic cu care să 'mpart inima mea. 
Făcui mult timp incoace ş'incolo incercări 
Legări pe cât de multe, pe-atâtea dislegări, 
Zadarnice cu toate; când insă implinii 

Ani douezeci şi patru pe Sandu il găsii: 





De-o virstă cam cu mine, mai mare la statură 
Dar gingaş, blond şi palid cu zimbetul pe gură, 
Cu ochiu vioiu, albastru, adânc pâtrunzător, 
Avea o ’nfatigare plăcută tuturor. 

Caracterul lui Sandu părea cum e mai bine: 
Nejudecând prea aspru pe alţii, nici pe sine 
N’avea mânie, patimi sau ură nempăcată 

Ci-o voie chibzuită gi bine cumpétata. 

In scrieri literare stiea se osebească 

De seaca umplutură, pornirea cea firească, 

Şi, când lăsasem pana in voie să alerge, 

Des imi curma cetirea, zicându-mi: şterge, şterge, 
Mai scoate ici din mijloc, scurtează sus şi jos — 
Incât simţeam in spate un tremur fioros. 

Dar când gândeanm: pe urmă la cele indreptate 
Vedeam că eu gregisem şi e! avea dreptate. 

In şir de ani de zile noi nu am fost certati 
Trăind in armonie intocmai ca doi fraţi: 

Aveam o pungă numai, ce’n drept era a mea 

Dar Sandu ca gi mine dintr'insa culegea. 

Căci dacă n'a vrut soarta ca să më nasc bogat 
Nici pofte de-alt& parte prea multe nu mi-a dat, 
Aga incât din suta ce munca mea a scos 

Dând nouezeci şi noue, pun unul la prisos. 

Mulţi imi ziceau, ce-i dreptul, c'amicul Sandu ţine 
L'acest prisos din pungă, mai mult decât la mine 
C'a lui prietenie ar fi din interes 

Că'n lipsă-mi câtră alţii m'ar ponegri ades, — 
Dar eu zimbeam l'aceste cuvinte de venin 

Şi imi urmam cărarea cu sufletul senin.{ 


Odată, cetăţenii din nou fiind chemaţi 
La cameră s'aleagă alt sir de deputaţi, 


Mulţi, pintre care Sandu, s'au pus pe capul meu 

In interesul causei să mă aleg şi eu. 

Şi dreapta-mi judecată aşa-mi fu ametita 

Incât, jertfind deodată odihna mea iubită, 

Cu ’nfterbéntaté minte më răpezii orbig 

Pe-al patimelor zilei grozavul povirnis: 

Intram in lungi discuţii cu ori ce-alegétori 

Ceteam foi veninoase, cu-ai plebei oratori 

Luptam de pe tribună, in scurt si eu, căzând 

In jalnica orbire a lumii cei de rând, 

Luam drept lucru mare a patimei ciocnire 

La care inteleptul priveşte cu zimbire. 

In zioa când mulţimea se duce ca să scrie 

Un nume oare care pe-un petic de hârtie 

Pe care-l pune in urnă, in sală discutând 

Eu stam cu partisanii, când eată véd intrând 

Pe Sandu: el da braţul unui cinovnic mare 

Cu care impreună venise la votare. 

Dendată inspre dinsul mă gi raped pripit 

Şi-i zic, stringându-i mâna: „MB bucur c'ai venit 

Grăbeşte, ia-ti biletul şi du-te de votează 

Căci sunt mai multi de-ai noştri ce'n taină deser- 
tează, 

Mergi iute, eu sunt sigur că pilda ce vei da 

La unii din cei timizi curaj va rensufla, 

Dar du-te astăzil. ..“ Sandu stând teapén ca un par 

Şi apăsându-şi braţul pe naltul funcţionar 

(Dusman al meu politic) privea'n sus la podele 

Părând că nici n'aude indemnurile mele. 

Dup’ o tăcere lungă, cu glasul liniştit: 

„Tu stărui să te-aleagă ?“ imi zise insfirgit. 

— Ce fel de vorba-i asta, am esclamat aprins 

Uitat-ai că tu singur spre aceasta mai impins? — 

Ear Sandu cu blândeţă atuncea: „Drept să-ţi spun 














Tu pântru trebi politici, iubite, nu eşti bun; 
Nu eşti facut ca alţii să te interesezi 

La lupte de partidă, tu trebui să lucrezi 

La scrieri literare de-o parte, liniştit... 

— Acesta e momentul, strigai tot mai pornit 
Să-mi dai aceste sfaturi? de-acei prieteni eşti? 
Acuma la nevoe vrai să më părăseşti? 

„Şi daca-ti sunt prieten crezi tu că datoresc 
Politica-ti greşită şi eu să 'mpârtăşesc ?* — 
„Tradare, viclenie sub vorba-ti se ascunde!“ 
Strigai cu ’nfuriare,— dar el far a respunde 
Intoars’ a sale spate, se duse la biurou 

Şi scrise pe hârtie pe adversarul meu. 

Apoi pe lângă mine ce stam incremenit 
Trecând cu nepâsare, din sală a eşit. 

Nu ştiu cât timp, in creeri cuprins de ameţeală 
Vedeam cum toate ’n juru-mi se invârtesc in sală, 
Ştiu numai că o mână străină m'a condus 
Afară la trăsură s'a casă m'a depus. 

Abia peste trei zile din visu-mi deşteptat 
Aflai c'al meu protivnic eşise deputat 

Şi că amicul Sandu drept plată dobândise 

O funcţie pe care de mult timp o rivnise. — 


Aga ’s făcut eu insă, la oameni ce iubesc 

Să tălmăcesc in bine chiar răul ce-mi vroesc. 
Dâaceea dup'o vreme tot cugetam in mine 

De nu urmase Sandu astfel spre al meu bine. 
De astă indoeală muncit fără răgaz, 

Mergeam mai des atuncea să uit al meu năcaz 
La gingaşa fetiţă ce dragă imi era — 

Lector, plin de pudoare, nu te scandaliza, 
Aceasta in juneţă ti se părea firesc 


— 60 — 


Deşi tu azi taci molcom, gi eu mărturisesc. — 
Mergeam deci la drăguţa, ca in a ei iubire 

Să aflu pentru chinuri o contracumpénire. 

Din intimplare-odat& mergând târziu de noapte 
Şi vrând să intru ’n casâ, mi se păru că şoapte 
Aud in odaita; deşi nu ‘ntelegeam 

Ce se vorbea 'nlăuntru, adesa auzeam 
Rostindu-se-al meu nume, şatuncea la un loc 
Şi ea g'al ei tovarăş rideau şi-şi băteau joc. 
Ascult, cunosc pe Sandu, cu patimă turbată 
Voind să-i dau indată pedeapsa meritată 

Më şi răped — dar eată, cum nu pot talmaci, 
Simţesc ca prin minune că liniştea-mi veni; 
Pe-a mele buze trece un zimbet amărit 

Şi mé intorc a casă cu pasul liniştit. 


Deatuncea un prieten pe viaţă ca ’n trecut 
N'am mai dorit să capăt gi nici am mai avut. 
Scăpat din impotrivă de-această nălucire 

Privii in juru-mi liber şi fără păstinire. 

„Dar ce-am văzut? E oare de ris sau e de plâns? 
Din doi amici pe care un lanţ îi ţine strins 

O .mie contra una te prinde nengrijat 

Că *'nşălător e unul şi altul ingălat;: 

Ici vezi un om puternic, cu fală, cu mândrie 
Care-a’ncheiat c’un altul o strinsă amicie, 

C’un om bun, blând gi gingag, cu-atâta devotare 
Incât pe lume seamén cu dinsul nu mai are. 
In veci făr de voinţă şi fără de gândire 

Pe-al său amic il are ca pe-o Dumnezeire: 
Acesta-i poruncește ce trebue să facă 

De trebui să vorbească, ori trebue să tacă; 

De trebue să creadă aceea ce-a văzut 


— 6I — 


Ori dacă e mai bine contrarul de crezut; 

El face, drege-aleargă, asudă zi cu zi 

Pe scumpul séu prieten să poată ?ndaton: 
Pentru atâte jertfe primind drept resplătire 
Receală, nepăsare, dispreţ şi umilire. — 
Colo e unul soţul femeei frumuşele 

Cu care-al său prieten s'a dat in drăgănele. 
Barbatul fâră grijă in casă il primeste 

Şi dintre toți pe lume pe dinsul il iubeşte. 
Nevasta, când de alţii voeşte a-i da pază 
Amicului pe samă o dă şi ’ncredinteaza. 

Şi când secretul, lumea il ştie şi il vede 
Când toţi chiar i Yar spune, barbatul tot nu crede; 
O mie de proverbe din ori ce timp si ţară 
Şi comedii ce vede pe teatru ’n ori ce sară 
Vorbesc de dinsul numai, pe dinsul il arată 
Şi el in sine ride de lumea ingălată. — 

De vezi doi alţii earăş legaţi de amicie 

Să ştii că ici e stare şi colo calicie. 

Când cel ce-i tufă'n pungă cu minte s'a născut 
Dendată pe avere stăpân s'a şi făcut. 

El cheea de la sipet o tine 'n mâna sa, 
(Dând poate câteodată g’amicului ceva) 

El face, el disface, el dă porunci in casă 

Pe mani la bal poftegte, pe poimâne la masă 
Azi cai sau vânătoare, apoi călătorie 

Joc de noroc, amoruri, petreceri de beţie 

Pan ce pe-al său prieten il lasă cerşător 
Ş'atunci far de mustrare fi dă si un picior. 
Când insă dimpotrivă acel sărac lipit 

Mai este şi de minte in capul seu lipsit 
Atunci amar de dinsul! Cât rabd’acest serman 
Pan ce al seu prieten fi d& un biet ciolan, 

In câtă injosire el trebue să se tie 


— 62 — 


Cea maj ghibace pană nu poate să descrie: 
Căci vai, pe astă lume nu e nimic mai rău 
Decât a fi deodată sărac şi nataréu! 

Prea pesimist eu insă nu vreau să fiu crezut: 
La regulele-aceste esceptii s'au văzut. 

Dar, poate câteodată prieteni se găsesc 

Ce unul pentru altul in adevăr simtesc. 

Dar astă amicie păn' unde se intinde? 

O jertf adevărată intr'insa ea cuprinde? 

Dă unul libertatea, dă poate a lui stare 

Sau chiar o părticică, dintr'o nevoe mare 

Pe-al său amic să scape? Chiar obiceiuri mici 
Le turbura vr'odată s’ajute pe amici? 

Mai mult, aceşti prieteni vézutu-s’au dând piept 
Când dugmanii in lipsă ne ’nvinuesc nedrept ? 
O! Ei hrănesc mai tare a lumii calomnie 
Luându-ne apărarea cu vorbe d'ironie 

Şi cei mai buni o jertfă socot că au făcut 

Când nu ne-au rupt ei inşii, ci numai au tăcut. 
Deaceea de-ar vrea lumea pe mine să m’asculte 
Copiilor din şcoală n'ar da exemple multe 

De oameni mari şi nobili, eroici, generoşi 

Ci tot de răi şi mirgavi, vicleni şi veninosi, 

Ca tânărul in zioa când intră 'n lumea mare 
Increderea in oameni să ştie s'o măsoare. 

Şi nu in mintea-i crudă de fantasii orbit, 
Crezând că este lumea aşa cum a cetit 

Să dea din amăgire, in altă amăgire 

Pan fi deschide ochii târzia ispitire. 

Eu unul aş da vecinic de-ar fi copii să cresc 
Drept maximă in viaţă, un vechiu proverb turcesc: 
Allah! pe-ai mei prieteni, o, iai de pe-al meu cap, 
Căci de duşmani eu.singur ugor voiu şti să scap! 











SATIRA VIII. 
Aristip. 





Cu mintea amețità de-a lumii gălăgie 

De mult nu mai cetisem cărţi de filosofie. 
Dar eri, având o oară de linişte mai mare, 
Pe-o scriere elină dâdui din intimplare 

Ce cuprindea expuse sistemele mai toate 
Prin care inteleptii cei din antichitate 

In tainele naturei să intre incercând, 
Fantastici universuri clădeau in al lor gând. 
Ce vastă ’nchipuire! Ce-adâncă ’ntelepciune! 
Cetesc de moarte, viaţă ga ei degertăciune, - 
De zei, de nemurire, de chipul nimerit 

In scurtul sbor prin viaţă să treci mai fericit, 
De ori ce taine firii fi place să le-ascundă . 
Şi'n care minţii noastre.nu-i dat ca să pătrundă! — 
Lăsând pe filosofii cu prea aspră morală 
M'opresc la Aristippus şi vesela sa. scoala. 
Amabilă doctrină! N'ai altă datorie, 

Nici are 'nţalepoiunea o altă temelie 

Decât. numai plăcere gi numai voluptate; 
Nu trebui cu măsură puterile crutate, 

Nici la zioa de mâne cumva să te gândești, 
Ci numai desfătării de astăzi să traegti.— 





— 64 — 


Oprindu-mă ’n lectură, gândesc ce-ar deveni 
O ţară ’n care-aceste principii ar domni: 
Cum ar fi şcoală, oaste, familie, dreptate, 
Religie, pe-această doctrină 'ntemeiate. .. . 


Dar eată că năprasnic plăcuta mea visare 

O turbură deafară un svon, un sgomot mare. 
Vai, clopotele toate de la biserici vin 

Să-mi spue că din lume se duse un creştin. 
Aştept să inceteze, dar ele cu 'ndârjire 

Nici intr'un chip nu lasă răgaz l'a mea gândire; 
Suspin adânc şi cartea frumoasă din vechie 

O ’nchid la Aristippus gi şcoala lui hazlie, 

O pun la loc, căciula pe frunte mi-o indes... 
Dar nu apuc din curte in uliţă să es 

Şi dau de 'nmormântare: Vre-o zece sdrenterogi 
Disculţi, cu nări umflate şi cu obrajii rogi 

De multă băutură, duc prapuri gi fénare ; 

In urma lor merg alţii, purtând colacul mare 
Cu luminări in juru-i; apoi vine-un vlădică 

Cu doi b&eti ce poala la spate îi ridică 

Şi patru sau cinci preoţi; aceştia zimbesc 

Când la colacii proaspeţi si prescuri se gândesc 
Tind nasul să miroase cum dulce aburează 

Şi plini de mulţămire lungi barbele-şi netează. 
Ear când ridică brațul spre binecuvântare 

Se véd la testemele ascunse ’n buzunare. 

Sicriul îi urmează : fiind descoperit 

Usor pot recunoaşte pe un bătrân sgârcit 

Care, vecin cu mine, trăis' un veac de ani, 
Muncind ca să-şi adune grămezi de pungi de bani, 
Pe masă zilnic toate intinse să le vadă 

Şi sara la culcare să le incue 'n ladă. 





— 65 — 


Acum la două rude, un văr gi o nepoată 

Va trece neatinsă averea asta toată. 

la vezi-i cum urmează sicriul de voios, 

Chiar aparenţa tristă le este de prisos: 

Piin de ’ncantare-i vărul, ear dulcea nepoţică 
Din vreme 'n vreme galiş privirile ridică 
Spre-un tânăr ce alături mergând, îi tot zimbegte 
Şi nu ştiu ce’n ureche cu dragogte-i gopteşte... 
Ce insemneaz’ aceasta? Şi preoţi şi vlădici 

Şi rudele deaproape şi public şi calici, 

Toţi veseli ?... Mi se pare — mă ierte Dumnekeni | — 
Că serioşi sânt numai cel din sicriu gi eu! 
Cum voi, mireni gi clerici ce-aşa voios pasiti 
Văzând alături mortul, la moarte nu gândiţi? 
Cu zimbetul pe buze, cu nesărate glume 
Priviţi la pasul mare din asta 'n ceea lume? 
Cum, oamenii de astăzi prin care më găsesc, 
Aşa sunt? — Insă iute pe frunte mă lovesc 
Şi-mi zic că Aristippus la noi putea să gtie 

In practică cum ese a sa filosofie: 

„Petrecerea de astăzi să fie cât de mare 

Ear pentru ce-a fi mâne deplină nepăsare.“ 


Sau poate nu e astfel? Un june-abie trezit 
Ce-odată sau de două pe-o fată a zărit, 
Vorbind un sfert de oară cu ea intr'un salon, 
Sau intrun bal spre zioă jucând un cotilion, 
Nici vrea s'aştepte bine musteata să-i resară 
Ci fără de zăbavă să duce să o ceară. 

Ear dinsa grabnic, grabnic primeşte bucuroasă, 
Visând cum o să-i gadă cununa de mireasă 

Şi cum or să-i admire bogata ei beteală 

Şi rochea cea albă şi 'ntreaga sa găteală. 


40934. Scrieri complecte. II. 


or 


— 66 — 


Dar dacă tinereii cu minţile uşoare 

Iau drept simtiri profonde capriciuri trecătoare, 
Gândesc oare bâtrânii mai mult, ei ce ştiu bine 
Ce-i o gospodărie şi cât de greu se ţine; 

Ei ce cunosc că viata căsătorească toată 

De-o partei-i si de alta o jertfă necurmata? 
Nimica!— Si părinţii ca fiii, multamiti 

Că de-a-şi tine duduca in casă sunt scutiţi, 

Zic da cu voie bună şi hai la cununie 

Cu scripc& şi cu cobză, ce-o fi in urmă, fie! 
Ear dacă Isaia cu bine au jucat 

Şo lună, două, patru au ris gi s'au primblat 
Ş'in birja cea mai bună c'un Rus bălan gi gros 
Au visitat tot tirgul, gonind in sus g'in jos, 
Deodat’ insurateii văd cu nemultamire 

Că, pe lângă plăcere, mai e g'indatorire: 

Că dragostea ce-atâta de-adâncă au crezut 

Tot astfel cum venise, in grabă a trecut; 
Curând mai bagă seamă cá in căsatorii 

Se *ntimplă neplăcerea să vie si copii 

Ce zioa noapte ţipă si urlă indraciti 

Şi trebue cu grijă păziţi şi dădăciţi, 

Ba chiar chemat un doftor când este vre o boală, 
Că trebile aceste se fac cu cheltueală.. 

Cum să nu se căească atunce amândoi 

Că s'a 'ncărcat cu-atâte miserii şi nevoi? — 
Ce-i de făcut? Deoparte şi alta fiecare 

Pentru necazul vieţii işi cată compensare 

Şi o găsesc deplină pe lângă juni şi june 

Ce le aduc plăcere făr de amărăciune. 

Dar ei, trăind in ceartă, mustrări şi in scandal 
Se inteleg odată să dea la tribunal 

Hârtie ca să curme această legătură 

Ce dragostea cea veche a prefăcut in ură. 








— 67 — 


Un an de văduvie de trece, fiecare 

Inchee ’n altă parte o nouă 'nsurătoare 

Cu aceeaşi voie bună ca gi la inceput 

Şi par'că cununia ei n'ar fi cunoscut, 

Ca ’n viata conjugală, aşa ’n ori ce privinţă 
Aceeaşi fluturare, aceeaşi ugurinta! 

Mosia ce părinţii pAazise cu durere 

In grabă se topeşte in flacări de plăcere. 

De-i mustri: „Ai dreptate, ei iţi respund intr'una 
Dar ce să fac, iubite, să n'am birjă cu luna? 
Iti jur că am dorinţă să fac economie 

Dar spune, n'am nevoe de cai de călărie? 
Acum când vine vara gi pleacă toţi, se poate 
Să nu mă duc ca alţii să-mi cat de sănătate? 
Imi zici câ n'am bani, insă găsesc să.mă 'mprumut. 
Eu am un tânăr jidov, băiat discret, tăcut 
Care, dacă mă 'ntârziiu, nu strigă că-i scandal 
Ca alţii, ci amabil, el pune 'n capital 
Dobânda neplătită si dându-mi bună pace 

Din vreme 'n vreme numai sinetul il preface. 
Dar când zioa fatală prea răpede soseşte 

Şi cămătarul spune: destul, deacum plăteşte, 
Dă-mi capete, dobândă, procentul pe procent 
Şi taxele şi timbrul, n'aştept nici un moment! 
De tot, până la birje, facéndu-ti socoteală 

Ba incă te gi mustră că n'ai pic de morală,... 
Ce groaznică schimbare! Cum stai de umilit! 
Ear fostul bun prieten ce mult s'a fudulit! 
Noroc “al nostru june cu sprintena sa fire 

Nu merge cu căinţă la disnădejduire. 

Când intr'o zi se vede vândut şi ruinat 

El işi cunoagte drumul: se duce drept la stat 
Si plin de sumetie îi cere-o funcţiune 

Distinsă, ca să aibă emolumente bune, 


= 68 = 


Să fle cât se poate mai ’nalt& ’n ierarchie 
Ca vază şi onoruri din ori ce părți să-i vie. 
Abie dac ar admite a fi prefect, primar 
Căci el ar vrea ministru plenipotenţiar. 


Curând, curând— nu-i vorbă — dă nasul mult mai jos 


Şi-i mulţămit, la urmă, c'un osigor de ros. 
Aga pentru o scurtă şi sarbedă plăcere 
S'aruncă tot in ripă: -posiție, avere 

Ba incă gi onoare ades, şi sănătate. —. 


Aceste obiceiuri din vietele private 

Trec negreşit intocmai prea lesne şi fireşte 
La modul cum intregul popor se cârmueşte. 
Ministrul, dacă simte nevoe de o lege 

Pe-un scriitor il chiamă, zicéndu-i: fă gi drege 
Ce poţi şi pănă poimâni dă-mi gata un proiect 
Despre cutare lucru, bun, practic şi complect. 
Cinovnicul se pune atunci pe cercetat 

Acest obiect in Franţa cum este regulat 

Şi dând de-o legiuire ori care, bună, rea 

De astăzi sau Qin veacuri trecute, el o ia 

Şi tălmăcind-o ’ntocmai cum mintea îl ajută 
La zioa hotărită o dă gata făcută. 

Ministrul in deobgte la ea nici mai priveşte, 
Ci astfel precum este in Camer' o trânteşte, 
Ce-or vrea din ea-să facă minteoşii deputaţi. 
Alunecând prin secţii şi pe la delegaţi 

De este complicată sau numai de-i cam lungă 
Chiar far’ a fi cetită se ’ntimplé să ajungă 

In plină Adunare unde o si votează 

Cei mulţi făr a şti bine măcar de ce tratează. 
Aga 'ntr'o dimineaţă, dup’un fantastic sbor 
Vezi promulgată-o lege intreagă ’n Monitor 


— 69 — 


Ce poate ’n altă ţară e foarte potrivită 

La noi insă e numai hârtie mâzgălită. 

Dar in această treabă e nostim şi ciudat 
C'acei ce-au făcut legea, votat şi promulgat 
Petrec şi rid cu toţii de lucrul ce-a egit 
Par’ că pe-un bun prieten ei ar fi pacélit. . 
Tot astfel procurorul, când pe vrun. condemnat 
Nu-l are la 'ndemână să-l puie la păstrat 
Şi serie prefecture: pe larg şi pe intins 
Cum e la chip fugitul ce trebueşte prins. 
Prefectul, drept urmare l'asemenea hârtie 
Ordon’ o circulară la subprefeeti să scrie, 
Ca ei, de află 'n. plasă, persoana vinovată - 
S'o prindă şi sub pază pe loc să o trimata.. 
După vr’o lună, două. aceşti funcţionari . 
Cetind porunca 'naltă şi ei scriu la primari 
Ca să urmeze 'ntocmai g'apoi se liniştesc. 
Intr’un târziu primarii, adresa .de-o citesc 
Cu linişte. deplină deu ordin la notar 

Să puie apostiliul că n’au dat de tălhar. 
Cu-aceasta in archivă lucrarea se infundă 
Kar hoţul nici nu are nevoe să s'ascundă. 
Ba dese ori se 'ntîmplă că chiar acel ce scrie 
Că in comună nu e tălharul,— e: să fie 
Acel la inchisoare de Curte condemnat 

Si pentru care-atâta cerneală s'a stricat. . 
Ear de cumva se află această intimplare, 
Prefectul, subprefectul, primarul fac haz mare, 
Ministrul, procurorul şi toată lumea ride 

Şi fără vre-o urmare dosarul se inchide. 
Cu-această rândueală merg trebile obşteşte 
Căci nici o trebuinţă slujbaşul nu simteste 
Să-gi dea vre-o osteneală, să puie vre un zel 
Pentru afaceri care nici nu-l privesc pe el. 


— 70 — 


Nepăsător de toate, cinovnicul ori care 


Mai mic sau mai de seamă, chiar pân la cel mai 
mare, 


In timpul cât slujeşte nu rumegă alt gând 
Decât să puie mâna pe leafă mai curând: 
O leaf& presurată c'o glumă, două bune 
Apoi la bătrâneţe să intre 'n pensiune 

Să spue cum odată a ris ga păcălit, 

Eată principiul mare de care-i stăpânit. 


E neplăcut, de sigur, să fii morocănos 

Dar oare nu e bine si nu e de folos 

Ce-i serios in sine de glume a disparte 

Şi pentru amândouă a face dreaptă parte, 
Căci sunt simtiri pe lume gi sunt idei marete 
Ce jertfe-ti cer pe drumul intregei tale viete! 
Aşa ziceau bătrânii, — dar cine stie, poate 

Că filosofii practici de astăzi au dreptate. 

O zi e mare lucru cu bine să traesti... 

Deci trebile incolo, private şi obşteşti! 
Ce-atâtă cugetare? Boli, moarte, sărăcie 

Şi muncă şi durere şi griji şi datorie, 

Ori ce nu e plăcere, ori ce cuvânt amar 
Fiind netrebnic trebui şters din vocabular. 
Morala-i, din junie şi pan’ la bătrâneţe 

Să te injugi cu-aceste noroade sugubete, 
Alc&tuind cu dingii un mare cerc de-amici 
Toţi ai lui Aristippus voiosii ucenici! 





SATIRA IX. 


Faţarnieii.. 





Acum când tinereta in urma mea o las 

Şi iau pentru vecie de dinsa bun remas, 

Nu-mi pare rău că trupul nu-i sprinten ca 'nainte, 
Că sângele in pieptu-mi nu curge-aga fierbinte, 
Nici că prea des, vai! astăzi mă plâng cu glas de jale 
Că roata se smintegte mai sus ori mai la vale. 
Din toate ce mă umple mai tare cu amar 

E c'am perdut din suflet copilărescul dar 

De-a crede că tot omul aga e cum apare 

Şi vorba ce rostește e dreapta-i cugetare. 


Cand stai pe banca gcoalei şi vezi că a intrat 
Profesorul in clasă cu pasul măsurat 

Sub brat c'un vraf de scrieri, in mână c'un bat gros 
Cu barba cărunţită, cu chipul serios, 

Şi grav sus pe catedră urcându-se, incet 

Işi şterge ochelarii, deschide-al său caiet 

Şincepe cu glas tare un cias intreg a spune, 

Iti pare a lui gură isvor d’intelepciune ; 

Bastonul, ochelarii şi barba lui surie 

Sunt semne osebite de mare cumintie, 





— 72 — 


Respectul te pătrunde de-un om asa’nvatat 
Ce-atât de multă carte in cap gi-a indesat, 
Ce veacuri după veacuri inşiră ca pe ata 
Spuind ce-a fost la Memfis, par’c’ar fi fost de fata. 
Tu crezi c'aceste toate el iusuş le-a găsit, 
Lucrând şi zi şi noapte cu zel neobosit 

P&n i-a slăbit vederea, pân i-a albit chiar părul, 
Impins numai de rivna să afle adevărul! — 
Dar când păgeşti nainte in viaţă, cu mahnire 
Vezi că a ta credinţă a fost o nălucire 

Şi că gtiinta toată ce-atât te spăimântase 
Deadreptul dintr'o carte străină copiase. 

Şi dacă ar comite asemenea păcate 

Bieti dăscălaşii numai cei mici de pe la sate! 
Dar când incredintarea deplin” ai dobândit 
C’acest obiceiu practic e mai ales lăţit 

La marii domni profesori ce'n universitate 
Isi.plimb’ a lor trufie şi mediocritate, 

Că tocmai acei care mai sus nasul ridică, 
Şi'n inimă gin minte sunt seci şi de nimică, 
Atunci ce degteptare! — 


Sau când cu gând senin 
Intrai cu-al téu părinte in templul cel creştin 
Şi când vedeai din uşa altarului eşind 
Pe un bătrân vlădică slab, palid, suferind, 
Cu trupul in veştminte bogate 'nfăşurat; 
Spre cer naltand privirea, poporul adunat 
Cu mâna sa cea dreaptă il binecuvânta 
Şi cartea mântuirii cu stinga-i arăta, 
Ear vulgul cel fanatic spre dinsul da năvală 
Cu gura sau cu fruntea s'atingă sfânta-i poală, 
Fiori de venerare iti furnicau prin piept 
Şi-l socoteai din oameni cel mai smerit gi drept.— 














Târziu, având cu dinsul mai strinsă-apropiere 
Poti tu să păstrezi incă naiva ta părere? 

Mai crezi că el petrece viata-i cregtineste 

Că de ori ce plăcere profană se fereşte, 

De bani gi de petreceri, de-ambitie lumească 

Şi mai ales,—o, groază! — de partea femeească ? 
Fii multamit atunce de na-l vezi prea supus 
La ori şi cine mâna pe-a ţării cârmă-a pus, 

La toţi zimbind dea rândul cu dulce gi cu drag 
Năimindu-le pe plată gi cruee gi toiag 

Şi trecerea sa toată ce are pe mulţime! 

Ferice incă dăcă pe proastă preotime 

N’o stoarce fără milă de ori gi ce para 

Ce cu sudori câştigă in biata slujba sa 

Ca să ingrămădească avere şi onori 

Pe cuconaşi obraznici, copii ai sei din flori! — 


Dar dacă pasu-ti tânăr, condus de intimplare 
Se 'ndreaptă vre odată spre-a ţării Adunare 
S’asculti dintr'o tribună, eu foc eopilărese 
Cuvintele frumoase ce-acolo se rostesc, 

Cât de măreţi gi vrednici apar in vorba lor 
Ei suveranii mândri, egitii din popar! 

E drept că unii pe-altii se tot impotrivesc 
Ba chiar gi de trădare se invinovatese, 

Dar tu, ascuns de-oparte, fi ierti find convins 
Că ei nu sunt pricina, ci zelul lor aprins: 

Pe dingii îi desbină principii generale... 

Dar că vre unul poate profituri persanale 
Rivneşte pe ascunse, nici a gândi nu-ţi vine: 
Nu, toţi de la olaltă voese al ţării bine! 

Ai cu deosebire adâncă admirare 

Pentru acei apostoli, pătrunşi de abnegare 


Ce'n ale lor discursuri gi’n scrierile lor 

Tot strig: Dati libertate sérmanului popor | 
O! Ce măreț resună cuvântul: libertate! 

Cu el ce farmec dulce in inimă străbatel— 
Când numai se rostegte acest cuvânt sonor 
Tu vezi cum fericirea se varsă pe popor! 
Prea grabnic insă afli c'o vorbă-aşa pompoasă 
De muls e minunată ca vaca cea lăptoasă 

Si că ugor câştiguri băneşti dintr’insa scoţi 
Sau pensii pentru sine, fli, fice şi nepoți, 

Ba chiar la bieti cinovnici din leafă le oprești 
Resplata nu ştiu căror virtuţi cetăţeneşti 1!) 


Sau când intăia oară tu intri prin saloane 
Si’n jurul téu s'alintă gătitele cucoane 

Cu horbote, brilianturi şi rochii de mătasă 
Atât de zimbitoare, atât de gratioase, 
Incât incânta dulce aprinsa-ti fantasie — 
Tu vezi pe-acele zine care’n Mitologie 

Le invăţai la şcoală, aga sânt de măreţel! 
Când cineva atunce cu vorbe indrăsneţe, 
R&utăcios de tine rizând, ti-ar arăta 

Că ele nu's cum vede inchipuirea ta, 

Şi mai cu samă una, frumoasa vrăjitoare 
Ce farmecă-al tău suflet, ades resvrătitoare 
La proastele percepte ce se numesc morale 
Cu unul sau cu altul se’ncurcé 'm mahalale, 
Uitând că are-a casă un drag de barbatel... 
Tu-l chemi cu indignare atunce la duel 

Pe viaţă şi pe moarte să ’nvete altă dată 
A nu se mai atinge de-o zină-aşa curată! — 
Dar mai târziu nu cauţi la vorba ori şi cui 
Ş'al téu cavalerismu il pui frumos in cuiu, 








Căci treaba prea riscată iti pare şi prea grea 
Să aperi pe ori cine de-a lumii vorbă rea.— 


Dapoi odinioară când iţi cădea in mână 

O carte proaspăt, proaspăt eşită la lumină 

Şi când vedeai in faţă, cu slove mari gi late 
Scris cine e autorul cu-a sale titluri toate: 
„Doctor in medicină, drept sau filosofie, 

Decan al facultăţii, membru ’n Academie 
Părinte-al altor scrieri mai multe, aprobate 
De nalta cârmuire, chiar poate premiate, 

Şi cavaler de-atâte bogate decoraţii 

Din ţară gi din alte deosebite natii, 

Precum şi membru multor societăţi străine. ..* 
Uimit pănă la suflet, tu te gândeşti in sine 
Că nu-i natura dreaptă, că-i lege nefirească 
Atât de multe daruri pe-un om să grămădeascâ! 
Din toate mai cu seamă privirile-ti orbesc 
Acele cruci şi stele ce’n gâtu-i strălucesc 

Şi care par la alţii a zice ingâmfat;: 

Na, proştilor, dovadă că sunt om insemnat! 


Dar poate imi va zice vre-un aspru cetitor 

Dece te legi de oameni şi de cusurul lor? 
Acum când virsta coaptă soseşte, tot nu vrei 
Odată să te lepezi de vechiul obiceiu 

De-a zice rău de lume? Ci las'o ’n ale sale, 

Câci tot nu vei schimba-o cu versurile tale! 

Ei, nu pot! Far de voie un nu ştiu ce më 'mbie 
S'arăt a lumii rele, a ei fatarnicie. 

Nu's vinovat, natura imi dete acest rol 

Să rup o coajă mândră când miezul este gol. 


— 76 — 


Când văd deşertăciune, minciună, ingâmfare, 
Iau pana gi in versuri sburdalnice, uşoare 
Inghimp, lovesc ori unde mé prinde bănueala 
Că alta este fata gi alta căptugeala. 

Cand véd pe demagogul, pocitul orator 

Cum are scopul numai să 'nşăle pe popor 

Cu frasa lui cea goală, umfiată gi pompoasă, . 
Sau văd că un călugăr cu masca evlaviaasă, 
Acoperindu-gi fata de patime mânjită, 

Simtesc că. më pătrunde o furie- cumplită, . 
Eu më raped la dingii şi atrig cu glas amarnic: 
Si tu, gi tu eşti numai un râu şi un faţarnic! 
Ear celui care strică condee şi hârtie, - 

Nu 'mpins de o pornire puternică gi vie, 

Ci numai ca s'arăte poet sau invatat, 

Îi smulg din mână ghemul, il iau la depanat 
Si dacăn miez dau numai de-o hârtiuţă goală, 
Atunci in gura mare gi fără de sfială. 

I-am zis şi îi voiu zice in ori şi ce moment: 
Inlături de la Muse, nu ai nici un talent! 

Nu, nu se potriveşte natura-mi necioplită 

C'o lume egoistă, degartă, ipocrita! 

Uresc pe-acei nemernici care-şi prefac figura — 
S'arăte că au daruri ce nu le-a dat natura, 
Sau pe aceia care in față iti zimbesc . 
S’abie intors, la spate te sapă şi 'negresc. 
Deaceea pentru mine sunt desfatari mai vii 

Să stau, decât cu oameni, mai bine cu copii, 
A lor nevinovate petreceri să privesc . 

Şi de-a lor veselie să mă impărtăgese — 

Eu gtiu,—o, tinereţă! — c'ascunzi seménta ’n tine 
De ură, réutate, invidie;— ştiu bine — 

Că poţi ades fi. crudă, dar,—virsta aurită! — 
Tu de ipocrisie in veci ai fost ferită! 








Copilul la prieten dă dreaptă mărturie 

Că el este mai leneş şi că nimic nu ştie 

Şi când are un dugman aprins care-l combate 
El nu-i zimbeşte 'n faţă, muşcându-l pe la spate, 
Ci răpezit spre dinsul cu pumnul il loveşte 

Şi in bătae dreaptă mânia-şi recoregte. 

Aşa imi place mie, aga-i lucru firesc! 
Deaceea dintre oameni pe-acela-l fericesc 
Care-a păstrat in suflet, pe toat’a vieţii cale 
Simtirile naive ale juniei sale 

Şi pănă când ajunge bătrân şi gârbovit 

De lume drept ocară, copil e poreclit. 


1) Resplata nu ştiu căror virtuți cetdfenesti, 

In anul 1881 mai multi membri ai partidului de la pu- 
tere organizaseră in țară o subscriere de un milion in 
profitul presidentului consiliului de miniștri, D-lui loan 
Brătianu. Listele de subscriere care circulau aveau urmă- 
torul titlu; «Listă de subscriere pentru formarea unui 
fond destinat pentru incurajarea și recompensa virtuţilor 
cetățenești. » 


EPISTOLA I. 
Cătră Elisabeta Doamna. 





Eu nu pot, naltă Doamnă, in versuri frumugele 
Dealungul presurate cu fluturi, flori şi stele 

Să ’ngir cuvinte pline de dulce măgulire 

Ce, când le scoţi podoaba, perd ori ce strălucire. 
Deprinderi de aceste cu firea-mi nu se’mpac: 

Eu, ori spun adevărul, ori, când nu pot, eu tac. 
Deaceea deşi ’n suflet om bun mă socotesc, 

Pe lângă un prieten, o mie mă uresc, 

Căci cei mai multi din oameni aga sunt intocmiti, 
Incât mai lesne sufăr de biciu a fi loviți 

Decât să vrea in faţă, spre chiar folosul lor, 
S'asculte adevărul cel vecinic priitor. — 

Ear Tu, ce prin a soartei vointi misterioase 

Din locuri depărtate cu drag ai fost aleasă 

Să ’nvii pe tronul ţării de Dunărea scaldată 

O glorie străveche de mult intunecată, 

Tu care prin blandet& şi graţie domneşti, 

Mai sus eşti de aceste miserii omenești! 

Dar, insaşi a mea pană, deprinsă a descrie 

A oamenilor patimi, prostii si nebunie 

Spre Tine se inalţă, uitând a sa plecare, 

C'un sbor cu mult mai falnic ş'o altă inspirare! 


40934. Scrieri complecte. II. 6 


— $2 — 


O, Doamnă, eu ştiu bine c'a tronului putere 
Pu nimeni nu scuteşte de chinuri gi durere. 
Ştiu chiar că bradul mândru ce creşte isolat 
Pe cel mai nalt din piscuri, e vecinic cunjurat 
De nori şi de furtune ce-amenint’ a sa frunte, 
Când sălcile din vale păzite stau sub munte: 
Aceste moi şi slabe se mişcă după vânt, 

E! capul nu şi-l pleacă: on stă, ori cade frânt. 


Ai stat cu fruntea mândră in faţa crudei soarte 


Când din a Tale braţe neindurata moarte, 
Cum veştejeşte bruma bobocul nenflorit, 
Râpi copilul gingas la sânul Téu hrănit. 

Pe ochii lui albastri şi mari şi plini de viaţă 
Căzu fără de veste a nopţii neagră ceaţă 

Şi fata-i dulce, albă cu rose ’mpodobita 

Cu-a cerei colori triste a fost acoperită. 
Atunci vézui mulţimea, altfel nepăsătoare 
La ale altor oameni dureri sfişiitoare, 

Cu sufletul, de spaimă si de mahnire strins 
Privind a copilitei chip palid, rece, stins; 
Vézui barbati ce jalea in veci nu a pătruns 
Ştergând din ochi atunce o lacrimă'n ascuns. 
Şi'n acea zi de groază când muma ori gi care 
Şi-ar fi 'necat gândirea in neagră desperare, 
Spre cerul cel albastru Tu, ochii ridicând 
Priveai, speranță dulce deacolo aşteptând. 

Şi nu ’n zadar! Căci cerul atotindurător 
Pe-a Poesiei Musă in cel mai tainic sbor 

Cu lira ei de aur trimise inspre Tine 
Durerea fără margini cu cântu-i să-ţi aline. 


Din câţi domnescul sceptru in mână au purtat 
De bunuri ca a Tale puţini s'au bucurat. 


Pentru domnite soarta altfel nepriitoare 

E surdă, duşmănească l'a inimei strigare : 
Le leagă insotirea cu-al ţării interes, 

Când Tu dup’ a Ta voie şi inim’ ai ales. 
De-a soţului iubire cu dulce dismierdată, 

Cu darul poesiei de ceruri inzestrată, 

Cu inimă gi minte de bogatie pline 

Tu te ridici in sfere mai limpezi, mai senine. 
O! Din gramada mare de oameni de-ori ce soiu 
Ce luptă zi şi noapte cu patimi şi nevoi, | 
Acela numai poate in adevăr pătrunde 
Intreaga bogăţie ce’n liră se ascunde, 

Acel, care de-a vieţii necazuri depărtat, 

Pe-a inspirării aripi vr'odată a sburat. 

Atunci se schimbă totul: a tronului robie 

Ce pe monarc sileşte la trista datorie 

S’asculte deopotrivă cu chipul zimbitor 

Pe cel plin de credinţă ca şi pe trădător, 

Ba să jertfeasc’ adesa pe-amicul devotat 

La duşmanul ce-l ştie mai crud, mai nempacat, 
Să vadă chiar cum râii, flămânzi de resbunări 
Prefac domnia legii in groaznice turbări?) ; 
Aceste-a lumii rele dispar desăvirşit 

Precum a zilei rază goneste-un vis urit. 

Din minte ne se şterge ori care legătură 

Cu oamenii şi lumea ce'n viaţă ne 'ncunjură ; 
Necazul ce produce un dureros trecut 

Deodată, ca prin farmec, din noi a dispărut; 
Presentul nu mai este, nu e nici viitor, 

Al visurilor noastre copil amăgitor ; 

Lipsiti de-amor, de ură, de ori gi ce simtire 

In cap ne se oglindă a lucrurilor fire 

Aga precum ea este in forma ei curată, 

Ear nu precum o schimbă gândirea turburată. 


— 84 — 


Câţi oameni de-ori ce samă. cu paşi călătoreşti 
In sus şin jos trec zilnic prin lunca din Mircests 
Dar unul singur, unul, cu gândul limpezit 
Minunile ascunse in luncă a zărit 

Şi numai lui fi dete un zéu nemuritor 
S'asculte-a cântăreței concert farmecator !2) 
Aceste ca gi mine, o Doamna, le ştii toate 
Tu ce iubeşti Sinaia cu-a ei singurătate 

Mai mult decât orage cu vuet nesfirsit. 

Acolo, cunjurată de soţul Téu iubit, 

De gingaşe şi blânde şi vesele fetiţe 

Ca florile ce poartă in ale lor cosite, 

Ce altă fericire nu au şi nici nu vor 

Decât a lor juneţă gi dulcea Doamn’a lor, 
Acolo sus in codrul adânc gi frémétos 

In care vénturisul cu sgomot viforos >°) 

Din stinci in stinci s'aruncă, acolo al Téu dor 
Işi ia incet şi tainic poeticul séu sbor. 

Acolo des in limba lui Goethe tălmăceşti 
Cântarea jună incă a Musei româneşti 

Şi vechilor popoare prin tine se vădeşte 

Că Tu domneşti pe-o ţară ce simte gi trăeşte.- 
Căci nestatornic pară, nebun chiar un popor, 
Când are poesie el are viitori 


O, naltă Doamnă, care din noi poate să ştie 
Ce'n cartea sa ascunsă destinul tainic scrie ? 
Eu nu-ţi voiu spune dacă in oara viitoare 
Te-agteaptă bucurie sau poate intristare, 

_ Tovarage a vieţii, dar una poţi a şti 

Că Tu deacum a noastră şi eşti şin veci vei fi! 
Cu indoite lanţuri de noi legată esti: 

Cu farmecul cel dulce al Musei româneşti ; 











— 85 — 


iti tine-apoi piciorul lipit de-acest pământ 
© cruce ridicată de tine pe-un mormânt. 
Durerea, Inspirarea de gemene surori 
Privind in jos cu jale şi vesel inspre nori 
Aici la not, pe frunte ti-au pus a lor cunune 
Să ’mparti a ţării soartă in rele şi in bune! 


1876. 


1) Să vadă chiar cum văii, Rămânzi de resbunări 
Prefac domnia legii in groasnice turbării. 

In vara anului 1876, Adunarea votâ punerea in jude- 
cati a unsprezece foști miniștri din partidul retras de la 
putere şi afişarea actului de acusare la toate comunele 
din tari; ear guvernul cel nou dădu in judecată o mul- 
time de foști funcţionari ai Statului (intre care și poetul 
Eminescu) si fact și alte acte de nedreptate și resbunarea 
politică. | 

2 Dur unul, unul singur cu gândul limpesit 

Minunile ascunse in luncă a zărit 
Și numai lui îi dete un zeu nemuritor 
Sasculte-a cântăreței concert fărmecător. 


Alusiune la Alecsandri și la poesia sa Concertul, 


3) În care venturișul cu sgomot viforos. 


Locuitorii munților Buceci numesc vénturis o cădere 
de apă, cascadă. 


EPISTOLA II. 


Cătră Alecsandri. 





Când Tu, Bolintineanu şi Cel care-a cântat 
Résboiul ce Ja Scheea Românii au purtat,!) 
Şi Negri şi Bălcescu şi toţi acei bătrâni 

Ce faptele viteze a vechilor Români 

Aţi scris cu măestrie — când tineri voi erati, 
Cu câtă nălucire la viitor priveati, 

Crezând că se indreaptă in grabă şi uşor 


Rani vechi in gir de veacuri, primite de-un popor! 


Căci tinerimea crede in gându-i amăgit, 
Că ceea ce doreşte e lesne de 'mplinit, 


Şi numai bătrâneţa, ce mintea nu ingala, e 


Desparte ’nchipuirea de lumea cea reală! 


Noi insă ce pe-atuncea eram abia copii 

Ne ingânam in leagăn cu-a-voastre melodii, 
Amestecână trecutul, present şi viitor 

Intr'un tablou fantastic, măreț, incântător. —- 
Dar răpede trec anii: când ne-am trezit bărbaţi, 
Din al copilăriei vis dulce desteptati, 

Si am privit la lumea ce-acum ne ’ncunjura 
Tablourile voastre vai, unde mai era? 


— 87 — 


ın loc de jertfe, lupte, inaltă aspirare 

Vézurdm pretutindeni receală, nepasare, 

In loc de mândra fală şi vechia vitejie, 

Vézurém injosire, disgust si mişelie. 

Mai mult, văzurăm incă pitici fără chemare 
Pe-atâta goi şi sarbezi, pe cât plini de 'ngâmfare 
Cum inşălau poporul cu vorbe minciunoase 

Şi] depărtau de-a muncii cărare sănătoasă, 
Fac6ndu-] ca să creadă cu joase măguliri 

Că el au atins culmea ori cărei propăşiri. 


Atunci eu — căci şi mie o Musă mi-a zimbit — 

A lirei mele coarde am strins şi pregătit 

Şun cântec fără seamăn la noi am inceput: 

Nu de străbuna slavă şi falnicul trecut 

Ci-a timpului de astăzi ridicule 'ngâmfări, 

Naravuri ticăloase şi goale declamări, 

Cu-a satirei ghimpi aspri m'am pus să biciuesc 

Cercând astfel puhoiul in cale să-l opresc. 

Aici de-a cununiei lanţ dulce sfărămat, 

De copilaşul fraged in voea lui lăsat; 

Colo de amicia ce minte şi inşală, 

Şi de-a advocaturei infricoşată boală 

Ce, improşcând la vorbe şi multe şi pompoase 

De-al țării bine zice, şi cat’ a ei foloase; 

Apoi, voind să véntur nămolul de cuvinte 

Ce-autorii cei de astăzi au stors din a lor minte 

S’au tot inscris in tomuri păn au naltat un munte, 

Am dat de pleavă numai, dar vai, nici de-un gră- 
| ‘ unte! 

De-aceste si de alte in versuri am cântat 

Cu zimbetul pe buze gi'n suflet intristat.?) 

Adesa, văzând râul cu laude primit 


— 53 — 


Ear binele ori unde atins şi prigonit, 

Văzând domnind minciuna in falsa-i maiestate 
Ear adevărul vecinic hulit cu réutate, 

M5 intrebam in mine cu jale şi amar 
Cei mari barbati ai noştri lucrat-au in zadar ? 
Şi tu, Poete mândre ce-ai pus atâta foc 

Ş'o viat’ aşa bogată ca să urneşti din loc 

A ţării noastre peatră, inalta-ti inspirare 

A fost ea oare numai a lui Sisif lucrare? °) 


Aga ‘ntrebam, când eată ai ţării noastre fii‘) 
Lăsând a casă ’n lacrimi părinţi, femei, copii 
Dia vechiul cuiu desprinse un paloş ruginit 
Şi dupa veacuri earăş la luptă au pornit. 
Atunci simtii in pieptu:mi că inima tresare 
Şi aşteptam cu grijă şi lungă nerăbdare 

Să aflu dacă astăzi mai este incă vie 
Precum a fost odată româna vitejie. 

Şi am vézut, o Doamne, cu ochiu lăcrămător 
Că nu-i perită viata din acest bun popor! 
Eu nu voesc acuma să aflu de-a fost bine 
Să ne-asvirlim copiii in ţările păgâne; 

Nu vreau să'ntreb de este cu minte, priceput 
Ca să hrănim cu sânge un scop necunoscut; 
Resboiul, ştiu, el este al relelor isvor 

Şi pentru cel ce cade şi pentru ’nvingétor, 


Dar vreau să uit cu totul ce-mi spune recea minte 


Şi astăzi s’ascult numai a inimii cuvinte. 
O! Când ostaşii ţării, chiar fără scop vădit 
Şi fără ca să ştie dece le-a poruncit 

Să verse a lor sânge— vioi, voinici, viteji 
Privesc drept joc şi glumă al luptelor vârtej 
Ş'infruntă, zimbind vesel, a morţii crude ghiare 





— 39 — 


Pentru-o idee numai: a steagului onoare; 
Când véd -nevasta blândă, uitând de al ei dor, 
Cum părăseşte'n leagăn pe dragul pruncuşor 
Si’n slabele ei braţe culege şi ridică 

Din câmpul de bătaie pe bravul care pică; 
Când gingaşa fetiţă din minte depărtează 
Imaginea iubită la care blând visează, 
Ş'aduce zi şi noapte cerească mângăere 
Rânitului ce zace pe patul de durere; 
Atuncea indoeala din pieptul meu gonesc 
Şi'n viitorul ţării cu ’ncredere privesc! 


O! Dus e deacum timpul de rece nepăsare, 

De pacinică viaţă şi moale 'ndămănare, 

Istoria română de veacuri intreruptă 

Acum rencepe earăg prin astă cruntă luptă. 
Re'ntrat poporul este pe-a luptelor carare 

Şi trebui s'o urmeze deacum fără crutare! 

Căci peste munţi ori şesuri de'ndrept eu ochii mei 
Zăresc in ori ce parte vecini pizmaşi şi răi 

Ce, plini de ură'n suflet şi cu cruzime'n faţă, 
Nevrénd ca să ne ierte al nostru semn de viaţă, 
Ne vor chema la luptă mai cruntă, mai grozavă 
Ş'om bea până la drojdii a relelor otravă. 

Dar fie! Aste cumpeni le-aştept cu mângâere 
Căci unde-i vitejie, acolo-i gi putere! 


Din toţi bătrânii care cu tine au lucrat 

Şa patriei iubire cântând ati deşteptat, 

Câţi incă mai sunt marturi la timpul otelit 
Când vorbele's trecute şi faptele-au sosit? 
Câţiva in tinereţă s'au dus cun trist suspin : 5) 


— 90 — 


Gonit din țară unul doarme 'n pământ străin; °) 
Ear altul fără milă pe paie aruncat 

Muri ’n ticăloşie gi in amar uitat. 7) 

In urm'acum şi Negri prietenul iubit 

Cu care-o viaţă 'ntreagă dulci lanţuri te-au unit 
In grădinuţa-i verde, plăcută, zimbitoare °) 

Se stinse cum se stinge un blând apus de soare.— 
Din simburele fraged ce-odat’ ati résadit 
Alecsandri, tu singur vezi pomul inflorit, 

Tu, o Poete, care ne-ai dat imbarbatire 

Când noi, acei mai tineri, jăleam plini de m&hnire, 
Şi care’n ori ce păsuri prin care am trecut 
Increderea din suflet inveci nu ai pierdut! 


Ca tine, o Poete, de-aşa frumoasă soartă, 

In gir de multe veacuri, puţini au avut parte, 
Căci geniul, incă'n viaţă, dup’ o nedreaptă lege, 
A muncii sale roduri arare ori culege. 

Intoană deci pe liră cântări nemuritoare 

In verdea-ti bétraneta ş'atât de roditoare 

Şi'n pieptul tuturora deşteaptă barbatie 

Pe vremile de iuptă ce earăş au să viel 


1877. 


| nn E și cel care a cântat 


Resboiul ce la Scheea Românii au purtat, 
Constantin Negruzzi in poema sa c<Aprodul Purice». 
2) In versuri rid sin suflet plâng relele năravuri 

(Antioh Cantemir). 
a lui Sisif lucrare | 
Sisyphos din Mitologia greacă, condemnat să ridice 
vecinic in Hades o peatră care se rostogolește earăș in jos. 
4) Așa ’ntrebam când eatd ai ţării noastre fă. 
Resboiul contra Turcilor purtat de Români in alianţă 
cu Rușii in anii 1877—1878. 


5) 


— 91 — 


5) Cafiva in tinerețe sau dus cun trist suspin. 
Chrisoverghi, Alecu Russu, Dimitrie Dăscălescu, Sih- 
leanu si alţii. 


6) Gonit din fara unul doarme'n pământ străin. . . 


Nicolae Bălcescu mort la Napoli in timpul exilului. 
Delegatul insărcinat de guvernul român să-i aducă trupul 
in țară n'a putut descoperi locul unde tusese inmormântat. 
Se presupune că oasele lui Bălcescu au fost ingropate 
in groapa comună a săracilor. 


1) Ear altul, fără milă pe paie aruncat 
Murin ticăloșie si in amar uitat. 
Dimitrie Bolintineanu, murind in spital in desăvirșită 
miserie, a fost inmormêntat cu cheltueala statului. 


8) In grădinuța-i verde, placută, zimbitoare, 

Casa lui Costache Negri din Tirgul Ocnei se găsea in 
mijlocul unei grădini pe malul Trotușului. Negri a murit 
in Octomvrie 1876. 


EPISTOLA III. 


Cătră N. Gane. 


De flori e plină calea acea fărmecătoare 

Pe care-un tânăr intră intăi in lumea mare. 
Ori cine-l intilnegte, femee sau barbat 
Cuvântul toţi in taină ai zice că şi-au dat 
Sa’ntimpine cu chipul voios şi zimbitor 
Pe-acel ce-acum apare in scenă ca actor: 
Pretectie şi sprijin cu drag fagaduesc, 
Nespusă fericire din inimă-i doresc, 

Il laudă cu sgomot şi-i prorocesc in chor 

Că va avă de sigur un mare viitor; 

Astfel că bietul june, cu gând nevinovat, 
De-atâta bunătate pătruns şi incântat, 

Se pune să viseze, cu toat’ a sa simtire, 
De nu ştiu care-a vieţii inaltă fericire. 

Dar farmecul acesta puţină vreme ţine, 

Un rol pe scena lumii el n'a apucat bine 
S'aleagă pentru sine, să ’ncerce... gi deodată 
Cu totul vede scena in jurul său schimbată. 
In loc de dulci cuvinte şi de zimbiri voioase, 
Găseşte pretutindeni figuri lungi, serioase: 
Cel ce-i făgăduise să-l sprijine mai tare 

El mai ales arată receală, nepasare 





Ş'ace] care-i dăduse mai multe ’ncurajari 
Naintea tuturora incepe cu mustrări. 

Ici, colo al séu merit invidia aprinde 

Ce ’mpleticite curse in taină îi intinde, 

Şin ori ce parte duşmani in grabă se adună 
Intro unire strinsă prin ura lor comună. — 
Atunci el se deşteaptă, se uită, se uimeşte 
Cu mâna-și şterge ochiul şi dispainjineşte 
Şincet, incet pătrunde cu jale şi durere 

Că ceea ce văzuse a fost numai părere. 
Momentul cel mai mare din viaţă e acum: 
Porneşte din respinteni un lat si mare drum 
Bătut de mii de pasuri, dar spre o altă parte 
O cărăruşă mică, ângustă se desparte. 

Şi ténérul s’opreste s'aleagă — vail puţini 
Vor merge spre cararea pierdută printre spini; 
Cei multi atunci vor zice curând in gândul lor: 
De-i lumea ’ngaldtoare, voiu fi inşălător, 

Căci de-i aşa menită să meargă pe vecie 

A vrea s’o schimb eu singur ar fi o nebunie 
Dar ce-i puţini, aleşii, in sine vor gândi 

De-i lumea 'nşălătoare, eu unul nu voiu fi 
Mai bine prigonire, necazuri, impilare 

Decât să simt in cuget o singură mustrare! 


Amice, in momentul când ochii ai deschis 
Din veselul şi mândrul al tineretei vis 

Fiori te străbătură, dar tu nici o clipeală 

Ce parte-ar fi mai bună n'ai stat la indoeală, 
Ci apucând cărarea ângustă şi pustie 

Ai mers drept inainte zicând: ce-a fi, să fie! 
Zadarnic de atuncea mai mulți s'au incercat, 
— Ce-abia in a ta cale in samă ai băgat — 


Zadamic chiar aceia la câţi ai facut bine 
S'au incercat cu ură ca să lovească'n tine. 
Tu ai trecut alături incet pe drumul tău 
Nevrénd ale lor rele să resplatesti cu rău. 
Eu ştiu că viclenia şi aprigul venin 

Ti-au stors ades din suflet un amărit suspin. 
Căci vail in tânguire gi in melancolie 
Ne-aruncă fără voie a lumii miselie ! 

Dar tocmai astă jale, aceast’ amărăciune 
Sunt semnele alese u sufletelor bune. 

Cei réi când simt vr'odată un chin pătrunzător 
Jălesc atunce numai nenorocirea lor, 

Dar n'au melancolia, cea nobilă simtire 

Ce face să deplângem a lumii intocmire. 

Cei réi când suferinţa intăia au trecut 
Pentru deşerte visuri n'au vreme de pierdut, 
De teorii n'au grijă: trăind din cias in cias, 
Ei ori ce cugetare şi ori gi care pas 
Indreaptă să 'mplinească dorintele-arzétoare 
Ce fierb in a lor suflet ori când far’ incetare. 
Aceasta le e viata: deaceea nici o muncă 
Nici un mijloc nu cruţă; răstoarnă gi aruncă 
Ori ce le stă in cale, prieteni chiar şi rude 
Sunt deopotrivă ţinta lovirilor lor crude, 
Numai s'ajungă scopul ce’n gând le străluceşte 
Şi care pentru-a lumii miserii îi orbeşte. — 
Noi să-i lăsăm in pace, amice, multamiti 

Că altul este lutul din care-am fost ziditi. 

Ei creadă că'n avere, onoruri sau mărire 

Sau poate ’n resbunare se află fericire, 
Alerge să 'mplinească o tint’ aga de marel... 
Noi, in această viaţă prea grabnic trecătoare, 
Să cântărim valoarea cu cumpene mai bune 
Deosebind ce-i merit de ce-i degertaciune. 


Noi ştim că'n sine scopul nu e nici mic, nici mare 
Entusiasmul singur ce punem la lucrare, 
Simtirea ce porneşte din suflete curate 

Dau scopurilor noastre un pret g’o greutate. 
Dar tocmai acest gingag şi limpede isvor 
Lipseşte totdeauna din sufletele lor. 

El este o scântee din ceruri, e.un dar 

Pe care ori ce muncă se 'ncearcă inzadar 

Să-l dobândească ’n silă când singur el nu vine. 
Această a lor lipsă ei o simtesc prea bine: 

Ea este rădăcina invidiei amare 

Ce-i roade şi-i impinge inveci spre resbunare. 
Aşa in ori ce timpuri a fost, va fi şi este. 

Noi să urmăm a noastre lucrări mici şi modeste, 
Ştiind că ori gi care gândire-adevărată 

E ca seménta bună la vânturi aruncată 

Ce negreşit alocuri va prinde rădăcine 

Spre multamirea noastră gi spre obştescul bine. 
Şi poate... (căci in lume sunt toate'mpreunate 
Verigă cu verigă de-acelaş lant legate) 

Şi poate-a sosi timpul când micul inceput 

Ce noi şi alţi mai vrednici aicea am făcut, 
Crescénd incet cu’ncetul sub razele din soare 

La geniuri m&rete odat’ a da nascăre. 

Ni ele or să cate cu foc şi rivnă multă 

Cine ’ntr’o limbă incă barbara şi incultă 

Au fost intăii care cu dor ne'nteresat 

Frumosul, Adevărul să afle au cercat! 


Trei lanţuri, o amice, ne leagă impreună: 
Prietenie, sânge, lucrarea cea comună.!) 

Dar chiar când din aceste nici unul nu ar fi 
Cu tot aga tărie ca astăzi, te-ag iubi. 


— 96 — 


Căci nu e pentru suflet spectacul mai plăcut 
Decât să vezi pe-acela ce-acuma a trecut 

A scurtei noastre viete mai dulce jumétate, 
Păstrând a tinereţii ilusii neschimbate. 
Aceste simtiri fie-ţi şi'n timpuri viitoare 
Tovarăşe iubite precum şi iubitoare 

Căci chiar de-ti vor aduce dureri gi tânguiri 
Tot ele sânt isvorul de nalte fericiri ! 


1878. 


1) Trei lanțuri, o amice, me leagă impreună 
Prietenie, sânge, lucrarea cea comună. 
N. Gane a publicat toate novelele si poesiile sale in 


< Convorbiri Literare», fiind unul din membri cei maj ac- 
tivi ai societăţii literare «Junimea din Iaşi». 


- me a Pe 


EPISTOLA IV. 


Cătră Maiorescu. 


e meae — at 


Ce insemnează oare tăcerea ta adâncă, 
Această nepăsare cât timp va ține incă? 
Crezi tu că-i implinită deacum a ta menire 
Şi poate a ta pană tânji in amortire? 

Sau relele pe care atât le prigoneai, 
Minciuna, ingâmfarea ce cu fer ros ardeai 
Şi goale, uricioase poporului uimit 

Le arătai odată — acuma au perit? 

O, nu! Departe-i incă frumosul timp de aur, 
Când fár’ impotrivire cununa cea de laur 
Pe fruntea va fi pusă a Geniului măreț, 
Ear plata vicleniei va fi numai dispreţ! 


Amice, totdeauna pe-a Dunării câmpie 

Nu 'mpărăţea Uritul gi cruda-i tiranie. 

Când veacul cel de astăzi abia era născut, 
Din soare raze blânde pe leagăn i-au căzut, 
Si ruména lui faţă, lucind de bucurie, 
Vestea că va da lumii dreptate şi frăţie. 

La noi, după o lungă şi jalnică robire 
Zimbeşte ear speranţa cu mândra-i nălucire, 


40934. Scrieri complecte. II. 7 


— 98 — 


Lumina se iveşte prin neguri gi prin ceață 

Şi inimile noastre se bat cu nouă viaţă. 
Poeţii incep earăg să ’ncoarde dulcea liră: 

Ici unul vitejia străbună o admiră, 

Un altul povesteşte cu limbă de-armonie 

A noastră strălucită gi veche obirşie; 

Câţiva Amorul cântă, divina lui plăcere 

Sau verdea primavară, a Firii inviere, 

Dar cei mai mulţi cu voace departe sunătoare 
Ne strigă: Libertate, Unire, Degteptare! 

De nu păzesc bătrânii frumosul cu asprime 
Ş'a lor gândiri n'au incă putere, adâncime, 
Naiva lor cântare ne place s'ascultăm, 
Precum c'un prunc gagalnic cu drag noi ne jucăm. 


Curând o boare lină ce vine din apus 

. Inalță ’nchipuirea mai sus şi tot mai sus. 

Pe gesurile ’ntinse şi verzi, acolo unde 

Se ’ntrec gi se alungă recoritoare unde 

Ce varsă ’n virf de munte Siretul din ulcior,') 
Resună intr'o luncă un cânt aga sonor, 

Cu-atâta foc, cu-atâta puternică pornire, 

Că pretutindeni unde a Daciei vorbire 

Un singur neam uneşte, prin tirguri şi prin sate 
Prin munţi, prin văi, prin codri in inime străbate; 
Ba chiar, trecând hotarul, departe se lăţegte, 

In Galia uimită pătrunde şi răpeşte 

A gloriei cunună, pe frunte o aşază, 

Şi nimeni cu el preţul să ’mpart& nu cutează!”) 
Un pas mai aveam incă, pas mare şi sumet, 
S'ating' a noastră Musă chiar Geniul măreț. 
Când vai, fără de veste pe-acest pământ resare 
Un neam ângust la suflet, dar plin de ingâmfare, 





Şi, precum primavara omida stricăcioasă 
S'acaţă, se tfreste pe creanga cea frunzoasă 
Şi roade tot ce-i verde, pin gol şi disbrăcat 
Stă pomul cu flori mândre eri: incă coronat, 
Tot astfel Ei, frumoasa a fantasiei floare, 

O smulg din rădăcină cu mână hulitoare 

Şo calcă cu piciorul ; chiar bărbăteasca limbă 
Ce ne-au lăsat bătrânii o tae gi o strimbă, 
Sin vreme ce dărâmă, cu voace răguşită 

Ei cântă de mărire pe-o drimbă hirbuita! — 
Un Râu aga de mare si primejduitor 

Avea să ințilnească un biciu pedepsitor: 
Când Roata rătăcirii in vale răpezită 
Rastogolea cu sgomot in goana ei cumplită 
Ori ce ’ntflnea in cale, atunci Tu, hotărit 

Să pui, chiar de-ai fi singur, potopului sfirsit, 
Te-ai răpezit in urmă-i cu mâneci suflecate, 
Şi cu vânjoase braţe de spite inci:eştate 
Puteri in peptu-ti sdravén de mii ai intrunit 
Ya Rotii fugă oarbă in loc o ai oprit! 


Dar dacă din juneţă ani zece ai furat 

In drum s’opregti Uritul, alti zece de barbat 
Tu ai să perzi acuma in muncă şi mai mare 
Ca să 'nsemnezi Frumosul gi dreptele-i hotare. 
Căci unde suntem astăzi, ce-i viu, ce-i roditor, 
Şi ce semânţă bună s'aruncă ’n viitor ? 

De las a mea privire să cadă peste Prut, 

Vad totul ca mormântul aga de trist gi mut; 
Ear dincolo de Molna decând au asfintit 

Trei stele infrăţite cu nume strălucit,) 

Văd strămoşescul leagăn, acest odor bogat, 
De-a'nstrăinării valuri aproape inecat. 


— 100 — 


Apoi de ’nalt privirea spre piscuri de Carpaţi 
Cu inimă amară eu văd pe-ai noştri fraţi 
Cum perd juneţă, muncă, talent, putere, minte 
Intr'o degartă luptă de semne şi cuvinte, 
Uitâna in astă oarbă gi stranie beţie 

Că formele omoară, ear spiritul invie |! 

Şi noi?— Decând ne-aduse bătaea cea grozavă 
In loc de resplătire paharul de otravă 

Ce'n gura descleştată ne degertează ’n silă 
Uniti cu-ai noştri dugmani, chiar fraţii fără milă,%) 
Descurajati gi palizi, perzând ori ce avânt, 
Plecăm a noastră frunte cu jale spre pământ. 


Amice, sos) ciasul! In noaptea ce intinde 
Nestrăbătuta-i ceaţă, făclia ta aprinde ! 
Popoarele se ’nalté şi cad, se ’nalta eară, 

Dar steaoa cugetării nu trebue să peară! 
Nevrednice de tine sunt fapte trecătoare : 

Pe pergament cu semne inveci neperitoare 
Preumblă a ta pană, gi gândul cel bogat 

Din neam in neam cu grijă gi dor va fi păstrat! 


Când fâr' a ne da samă, pe piscul ascuţit 

— A vieţii jumătate — vedem că am sosit, 

In acei ani in care gândirea inţeleaptă 

Ciudat se impreună cu nebuneasca faptă, 

Si, in momente limpezi atunci, cu'ntreaga minte 
La drumul cel din urmă privim, şi inainte, 

Nu ne 'ntrebăm adesa cu-adâucă minunare: 

Ce insemneaz’ a vieţii fantastică visare ? 
Pétrungi de indoeală, de spaimă şi durere, 

Pe ce intemeia-vom a noastră mângăere ? 


— IOI — 


Atunci un suflet mândru, o nobilă simtire 

Din numele ce lasă va face-a sa menire. 
Speranţa nemuririi e cel mai mare dar! 

Când Lessing era 'n umbră un biet bibliotecar,5) 
Deasupra-i câţi miniştri şi domni plini de mărire 
Nici nu ’njoseau spre dinsul trufaga lor privire, 
Şi astăzi cine ştie nemernicul lor nume, 

Cand El pe-al séu il poartă strălucitor in lume, 
Ş'un veac il va transmite la veacul următor, 
Cat va avè Frumosul un singur iubitor! 


1879. 


1) Pe sesurile ’ntinse si verzi, acolo unde 
Se ‘ntrec si se alungă recoritoare unde 
Ce varsd'n virf de munte Siretul din ubcior... 


_Mosia Mircestii, proprietatea lui Vasile Alecsandri e 
situată pe malurile Siretului. 


3) Ba chiar trecând hotarul, departe se lăfește 
In Galia uimită pătrunde şi rdpeste 
A gloriei cunună. . . 

Societatea din Montpellier pentru studiul limbilor ro- 
mane prescrise ca temă de poesie, compusă in ori ce 
limbă romanică «Cântul latin» sau «Al gintei latine>.— 
In primăvara anului 1878 societatea, cercetând numeroa- 
sele scrieri cei fusese trimise, recunoscii că poesia cea 
mai bună e acea română a lui Vasile Alecsandri și îi dădă 
premiul hotărit. In România ca și in toate provintiile române 
această isbândă a poetului nostru făcu cea mai adâncă 
impresiune. 

3) Ear dincolo de Molna decând au asfinfit 

Trei stele infrăpite cu nume strălucit 


Frații Eudoxiu, Alecsandru și George Hurmuzachi. 


5) Si noi? — De când ne-aduse bdtaea cea grozavă 
In loc de vesplătire paharul de otravă 
Cen gura desclestatd ne deșertează'n silă 
Unifi cu-ai nostri dușmani chiar fraţii fără milă, 
Resboiul victorios ce am purtat cu Turcii in 1877 ne 


— 102 — 


au atras ura aliaților noștri, a Rusilor, pierderea unei 
provinte şi umilirea de a vedea Europa amestecându-se 
in legislația noastră internă, umilire cu atât mai dureroasă, 
că propunerea pentru schimbarea constituției noastre a 
fost făcută la congresul din Berlin de representantii Fran- 
fiei și sprijinită de representantii Italiei. 

+) Gotthold Ephraim Lessing a ocupat in anii 1770-1775, 
locul neinsemnat de bibliotecar in orășelul Wolfenbüttel 
din ducatul Drunswic. 





EPISTOLA V. 


Cătră A. Naum. 


De ce te plângi amice, cu-aga melancolie 

De viata ta cea goală, de-a ei monotonie 

Şi vreai, pentru a perde măhnirile-ţi profunde 
Să vie o schimbare ori care, ori de unde? 
Cum, liniştea de astăzi, acest ferice dar 

Spre care inteleptul aspiră inzadar 

Prea des in viata noastră bogată'n supărare, 
Tu-l resplăteşti cu-atâta dispreț gi nepăsare ? 
Tu vrei, lăsându-ţi cuibul cel dulce de verdeață 
Ce’n via-ti inrodită la soare se resfata, 

Să te arunci ca alţii in lupte ’nversunate 
Ce-şi poartă cu orbire partidele ’ncruntate, 

Şi crezi că'n Adunare, lucrând l'al ţării bine, 
Vei depărta uritul yadâncul gol din tine? 
Zadarnic, o amice, dismierzi aşa un vis! 

` Dia cei ce zic că tara acolo i-a trimis 

Cei mulţi nu vor, ear alţii nu pot, chiar dacă vor 
S'aducă cu-a lor fapte vr'un bine in popor. 
Făţărnicia, ura, minciuna, lăcomia, 

Ambiţia acolo şi-au aşăzat domnia, 

Si’n mijloc de cuvinte degerte şi umflate 

A ţării trebuinte uitării sunt lăsate. 

Vail chiar cel bun acolo, perdut şi ametit, 

De atmosfera’n care trăeşte, molipsit, 


O leet - reer a eC 


— 104 — 


Igi perde calea dreaptă, ideile cuminte 
Ş'a patimilor valuri il mână inainte! 

Ce ai să faci acolo Tu, omul impăcat 

Cu tine gi cu alţii, Tu, pustnic necercat 
De patimi, care-ţi cauţi de vie, de grădină 
In mijlocul naturei curată şi senină? 


De cum resare zioa te văd cu ingrijire 

Lucrând să ajuţi firea in mândra-i desvélire : 

Ici, săpi, indrepti, legi, sprijini gingaşii pomusori 
Ce mâna-ţi din selbatici schimbă in roditori, 

Colo de erburi rele plivesti florile tale 

Ce vesel spre lumină indreapt'a lor petale; 

Şi când de arşiţi pleacă in jos pălita fata 

Cu apă din fântână le dai o nouă viaţă. 

Acum strămuţi resaduri, prăgeşti, greblezi, acum 
Tai o crengut& care obraznic ese’n drum; 

Aici cu mladă moale legi vita incărcată 

Care-ti făgădueşte rodire ’mbelgugata ; 

Ear când soseşte toamna gin vii culegători 
Adună poama dulce şo pun in zăcători, 

Privegti cum ferbe mustul, sburdând cu vioiciune 
Ca tot ce-i in natură sumet, puternic, june. 


In acest Joc amice, nu mă opri, nu-mi zice 
C'aceasta nu ajunge pentru a fi ferice. 

Ştiu, mulţumiri in viaţă se pot găsi şi alte 

Tot astfel de plăcute dar mai mari, mai inalte ; 
Ştiu, este-o fericire, cea mai presus de toate 

Pe care o au numai acele minţi bogate 

Ce pot să se ridice pe-aripa inchipuirii 

Din valea ast’ de plângeri in lumea nâlucirii. 








— 105 — 


Tu o cunoşti, amice, acea plăcere vie 

Tu, căruia o Musă din frageda junie 

In mâni o mândră liră ţi-a pus, şi zimbitoare 
Te-a invăţat din coarde să scoţi dulcea cântare! 


Cu toţi dumnezeestii poeţi ce a produs 

Prea luminată soră mai mare din apus 

— (Fie că erau incă in viaţă, sau că ei 

De mult ce coborise in câmpii Elisei) — 

Tu ai trăit ca frate cu drag o’ntreag’ viaţă 
Gândind a doua oară gândirea lor măreaţă. — 
Şi Geniul cel mare ce trist şi amărit 

Tră atâţia lustri din patrie gonit, 

Ca la apusul vieţii cu fruntea ’ncoronata 

Să vadă inainte-i o lume ’ngenunchiata; 1) 
Ş'acel faimos satiric, om bun şi cu noroc?) . 
Cen versuri fără seamân lov! cu biciu de foc 
Pe-acei ce’n loc să cânte simtiri adevărate 
Cu frase umpleau versul si goale si umflate; 
Şi scriitorul vesel, naiv, amabil, drept, 

Poet pe-atât de mare, cât mare intelept 

Care, nevrénd pe oameni deadreptul să-i atace 
Descrise lei, urşi, asini gi alte dobitoace;?) 

Şi generosul tânăr, copil cu ochii vii 

Ce gingase idile şi blânde elegii’ 

Cânta, — când cu turbare de vulgul intârtat 
Fù smuls si morţii crude jertfit nevinovat; 4) 
Acegtia si alti maistri de geniu insuflati, 

De tine 'n graiul nostru au fost reinviati. 


Dar pe cât ţi-a fost pana bogată'n tălmăciri, 
Peatat a fost plăcută in proprie gândiri. 


— 106 — 


Cine-ar putea alături să pue-a sa lucrare 

Cu versul tău cel dulce, cu limba-ţi curgătoare 
Si cine, de cei antici ca tine-adânc cuprins, 
Tr&) in timpul clasic de multe veacuri stins? 
Să strige-o sectă nouă cu glasu-i prea istet 

Că tot ce trece'n lume drept nalt, frumos, măreț 
Şi'n viaţa cea reală gin lumea'nchipuirii 

E sarbed şi netrebnic şi trebui dat peirii; 

Ei strige ca autorul ce azi mai vrea să scrio 
Trebui să se inspire de noua teorie; 

C'acel ce nu jertfeşte cu ei la un altar 

E osindit să moară ca reactionar; | 

Că artă sau ştiinţă au un scop, o menire 

Tot pe-un calup să'ntindă intreaga omenire. ..%) 
Noi să păşim nainte şi, ori ce-ar zice ei, 

Să ne'nchinăm tot incă la vechii noştri zei. 
Dar, să lăsăm averea la cel ce-a moştenit 

Sau celui născut lacom, inşălător, sgârcit ; 

La cel prost să dăm voie să fie ca ’nainte, 
Celui deştept şi ager să nu-i tăiem din minte 
Şi'n timp ce fericirea pe lumi vor Ei să'mpartă 
Nos arta ca'nainte s’o facem pentru artă. 


Tii minte ce plăcere aveam odinioară. 

Când se'ntorcea voioasă din nou a şaptea sară, °) 
In care noi amicii, uitând de-a vieţii ceaţă 

Şi discutând cu vorbă uşoară şi glumeata, 

Ne adânceam in lumea doctrinei preacurate ? 

Ce taine-atunci remase de noi nedeslegate 

In artă, ’ntelepciune, religie, morală?... 

Cine se gândea incă la viaţa cea reală? 

O! Cât balsam in suflet şi câte indulciri 

La chinuri ne aduse a noastre intruniri 





— 107 — 


Dar s'a trecut g'aceasta — pe lume totul trece: 

Ne-am spuiberat la vânturi şi bătrâneţa rece 

S’apropie cu paşi siguri, puternici, hotăriţi 

Şi nu ne mai găseşte ca'n alte vremi uniţi. 

Căci vai, din cei mai vrednici ce-au tras mai mult 
la greu, 

La dugmâneasca ceată trecur’ intr'un cias răul! 


Dar să gonim această prea tristă cugetare, 

Căci Tu şi eu, amice, putem găsi scăpare 

De ori gi ce necazuri, disamăgiri urite 

Ce sânt de-a noastră viaţă in veci nedespartite : 
Cât timp in mâni ţii lira gi cânţi pe-a sale strune 
Senin e al tău suflet şi pieptul tău e june! 


1887. 





1) Și Geniul cel mare ce trist si amarit 
Trä atâția lustri din patrie gonit 
Ca la apusul vieții cu fruntea 'ncoronatd 
Să vadă imainte-i o lume 'ngenunchiaté. 
Victor Hugo. 


2 S’acel faimos satiric, om bun si cu noroc 
Boileau. 
3) Și scriitorul vesel, naiv, amabil, drept, 


Poet pe-atdt de mare, cât mare infelept 

Care, nevrind pe oameni deadreptul să-i atace 

Descrise lei, urși, asini si alte dobttoace.., 
Lafontaine. 


4) când cu turbare de vulgul intărtat 
Fu smuls și morții crude jertfit nevinovel. e « 
Andié Chénier. Se ştie că poetul a fost executat la 
virsta de 32 de ani, in 25 Iulie ară e zile inaintea 
căderii lui Robespiere (9 Thermidor An. V). 


— 108 — 


5) Că artă sau știință aŭ un scop, o menire 
Tot pe-un calup së ntindă intreaga omenire. 
Şcoala socialistă politico-literari a grupului Nadejde, 
Gherea etc. 
8) Jii minte ce plăcere aveam odinioară 
Când se'mlorcea voioasă din nou a saptea sară. 
Membrii societății literare «Junimea» din Iași se adunau 
odată pe săptămână, in cei intăi ani Vinerea, mai târziu 
Sâmbăta sara (1864—1885). 


MIRON ŞI FLORICA 


IDILĂ IN OINOI OANTURI 


— 


Agrestem tenui meditabor arundine musam,. 
VIRGILIU. 


CÂNTUL I. 


Sfântul Gheorghe. 


- oe eee 


Pe piaţa cea din luncă la umbre recoroase 
Ce aruncau pe earbă răchitele tufoase, 
Tot satul mic gi mare se strinse la un loc 
Ca să petreacă vesel cu cânturi si cu joc. 
Căci Sfântul Gheorghe earăş venis’ acum pe lume 
Cu mugurii pe creangă, cu riurile'n spume 
Cu aerul cel dulce gi earba resârită, 
Chemând in urmă-i vara cea mândru inflorită. 
Şi vesel mână'm mână flecăi şi fete mari 
In horă se prinsese la cânt de lăutari, 
Săltând cu pepturi june şi feţele senine, 
Părând sub a lor talpe pământul să suspine. 

Deoparte pe-un trunchiu mare pe earbă resturnat 
Bătrânii impreună la sfat s'au agăzat. 
Căciula şi sumanul cel bun ei imbrăcase 
Ear bétul meştereşte in coajă încrestase. 
In mijloc sta mog Trochin ce ani avea o sută 
Frumos povestitorul din vremea cea trecută, 
Tinea bătrână frunte inspre pământ plecată 
Pe băţu:i de corn sdravén cu mâna răzemată. 
Şedea in a lui dreaptă părintele Arghire 
Ce toată dimineaţa cuvânt de măntuire 


— 132 — 


Cetise'n cartea sfăntă, şi mâna-i netezea 

O barbă ca zăpada la brâu ce-i ajungea. 

In stinga şedea Sâncu cu pérul scurt şi des 
Pe care tânăr incă tot satul lau ales 

Ca vornic, căci el este cel mai intăi fruntaş. 
El are oi cinci sute, opt vite la imag, 

Pe riu are o moară, stupi mulţi stau agăzaţi 
Sub gardul său de-a rândul; el tine doi argati 
Să caute de pluguri, de vite şi livadă 

De moară şi ocoale, de casă şi ogradă, 

El ştie la nevoe sumet să'mpotrivească 
Cuvinte ne'ncâlcite, când vor să inmulteasca 
Asupritoare biruri si dijme boeresti, 
Nesuferind călcarea in drepturi strămoşeşti. 
In jurul lor bătrânii in cerc se grămădise 
Căci eat’acum moş Trochin a spune se gătise. 


Dincolo'n ceea parte, pe erbele plecate 
Bétréne gi neveste cu toate's agăzate; 
Sunt imbrăcate astăzi cu cataveci blănoase 
De zestre ce primise in zioa de mireasă. 
Pe cap sunt cu ştergare frumoase ’mbrobodite 
[n virfuri cu tartamuri subţiri impodobite. 
Precum lângă olaltă stau capete de mac 


Aşa's de-aproape strinse şi spun şi nu mai tac. 


Şi Maria lui Sâncu in mijlocul lor şade 

Pe fata-i neclintită mândria ei se vede 

De rangul vorniciei şi neamul Sânculesc; 
Deaceea celelalte prea mult nu o iubesc. 
Vecina mai cu samă, Vărvara lui Terinte 
Amar o pismueşte, s’adese ori cuvinte 

Şi veşti nepriitoare purtând din casăn casă 
A zugrăvit cu negru pe mândra vorniceasă. — 


Şi incă mai incolo, când ai eşit din luncă 
Copii mici se joacă şi strigă şi s'alungă 
Şin fugă să se "'ntreacă răped a lor picioare; | 
Pe capul gol fierbinte ard razele din soare. — 
Ear hora tot urmează şi lăutarii cântă 
Şi mai voios flăcăii pâmântul il frământă, 
Sunt roze a lor fete şi arde-a lor privire 
Sub dulcea şi vicleana a fetelor zimbire. 


Din toţi flăcăii insă a fi mai priceput 
La joc, Miron a Saftei in sat e cunoscut. 
Precum câte odată prin brazii de la munte 
Mai drept, mai liber unul ridică a sa frunte 
Şi mai frumos apare din brazii cei mai nalti, 
Aşa Miron intrece fl&căii ceilalţi. 
Ear din copile una, a vornicului fată 
Florica, mai frumoasă şi blândă se arată. 
A sénului albeat& ascunsă-i sub altite 
Cusute cu fir galben, ear lungile cosite 
In care-i impletită a părului comoară, 
Cu flori Jegate’n virfuri pe umeri se coboară. 
Precum pe câmp de earbă de-o samă inverzită, 
Deoparte-o floricică albastră-i rătăcită 
Ce are miros dulce şi blândă arătare, 
Astfel e a Floricăi duioasă ’nfatogare. 
In ori ce parte jocul g'ori cum se invârtea 
Miron si cu Florica mereu se intilnea 
Şi prin şoptire scurtă in preschimbare deasă 
Spuneau un gând sau altul din multe ce-adunase. 
Ear când din vreme’n vreme îi desp&rteau la joc 
In pept adunau earăş dulci gânduri la un loc, 
S’ades de gânduri peptul impovorat gi plin 
Işi uşura povara printr'un adânc suspin. 


40934. Scrieri complecte. IT. 8 


> 


— 114 — 


Căci multe-aveau a-şi spuns: o lună se trecuse 

De când la Paşti in urmă la joc ei se vezuse. 
Deatunci Miron umblase zadarnic să'ntilnească 

Pe mândra lui, păzită in casa părintească. 

Şi azi inferbintatul aruncă foc, scântei 

Inspre Florica blândă din negri ochii săi 

Ş'a fetei albă față scânteile aprind — 

Ba caută s'o stingă inspre pământ privind 
Dar ochii séi zadarnic de dinsul se ascund 
Căci pară mai aprinsă al sufletului fund 
Aruncă'n a ei fata; ori unde ar cata 

Nu poate stinge focul ce arde’n fata sa. 
Deoparte vorniceasa cu ochiul o păzeşte 

Si tace, insă fruntea cu ură increteste ; 
Zăreşte si Varvara pe fata inroşită | 
Şi vede gi pe mumă cu fruntea incretita | 
Şi sufletul îi ride, căci mâni din casă'n casă 

Va duce veste nouă de mândra vorniceasă. — 





Acuma lăutarii să cânte incetează 
Cupringi de osteneală pe earbă se aşază, 
Ear jucătorii tineri indreaptă a lor pas 
Cu toții spre mog Trochin al cărui mândru glas 
Departe se aude frumos povestitor, 
Cum spune ca din carte de sânge-gi omor, 
De hoți voinici din codru şi sabie păgână 
Şi altele grozave din vremea cea bătrână. 


„Aşa copii— urmează mog Trochin a le spune — 
Azi ţara e in pace şi vremile sunt bune 
Azi n'avem altă grijă mai mare şi nevoi, 
Decât a ruga cerul ca să ne verse ploi 


— 115 — 


Mânoase peste câmpuri, să crească pânea mare 
Şi roada inmulţită s'aducă 'mbelgugare, 

Cogerul să ne fle cu pâne indesat 

Mai multă decât trebui, să fie de păstrat 

Pe vremea când locusta din térmuri depărtate 
Ne vine ca pedeapsă de rele şi păcate, 

Ori apele când varsă, ori seceta cea crudă 

Ne strică făr de milă un an intreg de trudă. 
Dar zile mult mai negre au fost odinioară; 
Atunci vecini selbatici se aruncau in ţară 

Cu foc gi pustiire gi omul nu ştia 

De mâni va avă incă ce astăzi el avea. 

Căci nu voia să ierte Tatarul urgicios 

Să fim Cregtini, să credein in crucea lui Christos 
Şi nu voea să ierte fudulul Ungurean 

Că noi suntem de viţă vitează de ROmlean. 
(Căci din bătrâni se spune c'a noastră obirşie 
Se trage dintr'o ţară inveci primăvărie, 

Unde nu-i ger nici vânturi, ci numai dulci căldure, 
Si poame minunate cresc singure’n pădure, 

Şi ceru-i tot albastru ca’n raiul pământean 
Ş'acolo era tara poporului Romlean). 

Deaceea dar Tatarii lui Allah credincioşi 

Ear lui Christos şi crucii in suflet duşmănoşi, 
Cu palogul in mână porneau să năvălească 

In mândra noastră ţară şi tot să pustiească. — 
Precum in zi de vară, când poamele sunt coapte 
Gândeşti a stringe roada, dar eată, peste noapte 
A cerului mânie adună nori şi nori 

Intunecând pământul grozav meninţători, 

Ear grindina deodată se varsă sfârmătoare 
Stricând pe câmp fénate si lanuri şi ogoare 

Şi perzi ca printr’un farmec intreaga avutie, 
Ajuns fără de veste de neagră sărăcie, 


— 116 — 


Aga fara de veste se năruea pe ţară 
Atotsfărămatoare urgia cea tatară. 

Atunci orage, sate si oamenii si vite 

De tătărescul paloş deodată cotropite, 

Pereau din astă lume, precum nu ar fi fost 

Şi nicăiri scăpare n'aveai şi adăpost. 

Bisericile sfinte in praf le prefăceau, 

Odoarele bogate, icoanele furau 

Şi moaştele din raclă şi toate cele sfinte, 
Călcând fără de lege, chiar petre de morminte. 
Şi turma şi gireada de rând sau boerească 
Averile păgâne mergeau să inmulteasca; 

Acei puţini din oameni iertati de-a lor urgie 
Erau mânaţi din urmă ca vite in robie, 

Bătrâni precum şi tineri: chiar gingasa copilă 
Din braţe iubitoare râpită far de milă 

Ca jertfă era dusă la hanul uricios... 

Şi vai, de-acea copilă ce-avea un chip frumos! — 
Atunci Românii noştri văzând ei şi văzând 

Că in pustiu se schimbă bogatul lor pământ, 
Ne aduceam aminte de vechiul nostru neam 

Şi toţi precum un singur, sumet ne ridicam. 
(Căci astfel e Românul: el simte multă vreme 
Dureri şi asuprire păn inima îi geme, 

Bar când din nepăsare odată se trezeşte 
Pornirea lui grozavă nimica n’o opreşte). 
Voinici gi mari in suflet şi mândri la privire 
Ne conduceau la luptă căpitanii de oştire, 
Boerii stau in frunte, apoi boerinaşii 

Ear fruntea fruntii Domnul era din toţi ostagii: 
Ca Sfântu! Gheorghe insuş când prin văsduhuri sboară 
De Dumnezeu trimesul pe dimon să omoară, 
Aga mergea inainte cu lancia ih mână 

Viteazul Domn al ţării spre ordia păgână. 


<a a RR a a o M oMa S 
Sa E CI ae ini iai a) 


— 117 — 


Atunce vai, de dinşiil— Nu cunoştea ragaz 
Ucigătoarea armă si paloşul viteaz | 
Pan implântate'n pepturi duşmane de Tatar 
Ne resbuna de toată durerea şi amar. 
Intregi zile de vară in groaznică urgie 
Luptând cu Tătărimea, credinţă si moşie 
Scăpam din a lor ghiare: voinicii nesfirgiti, 
De-a morţii intuneric grozav invăluiţi 

Cădeau ca jertfă ţării; câmpiile ’necate 

Erau in bălți de sânge; pe riurile late 
Pluteau ucise trupuri, impinse cătră mare 
De-a apei spume numai urmate la 'ngropare. 
Dar, depărtând durerea, noi lupta nu ’ncetam 
Pân ce peste hotare pe duşman alungam 
S’atunci cu biruinţă, sumeti şi plini de fală 
In ţara tătărească dând aprigă năvală 

Ne resbunam de răul de care ne-a lovit 

Prin rău mai mare incă şi incă mai cumplit. 
Fugeau de noi Tatarii departe păn la Crim 
Lăsând Bugiacu’n urmă ca jalnic tintirim, 
Ear noi duceam acasă din crâncenul resboiu 
Robi multi şi roabe multe pe care’n loc de boi 
Îi injugam la pluguri, să simtă in vecie 
Pâgânul ce'nsemnează Româna vitejie. 

Şi rugi cu umilinţă nălţând lui Dumnezeu 
Că wa lăsat să peară pe drept poporul său, 
Pe locuri de bătae zideam o m6uăstire 

A biruintei noastre măreaţă pomenire 1“ 


Aga vorbi moş Trochin; toţi ce-l incunjurau 
Cuprinşi ca de un farmec tăcând il ascultau. 
S’acuma când sfirgise, ca dintr'un vis treziti, 
Priveau cu minunare bătrânul gi uimiti. 


— IIS — 


Ear Sâncu cătră tineri acest fel a grait: 
„Ce-i drept, străbunii noştri râu mult au patimit 
In vremile trecute; dar acel mare rău 
Ca toate’n astă lume avea şi bunul său 
Căci fală pe atunce puteai să dobandesti, 
Puteai s’arati in luptă vitează cine esti, 
Voinicul de mişălul avea deosebire, 

Copiilor in urmă lăsai o pomenire 

De povestit frumoasă şi dulce de cântat 

Si nu aveai osinda de a mur) uitat. 

De-ar fi ca'n vremea veche la luptă să ne cheme 
De duşman gi de moarte eu unul nu m'aş teme 
Ci otelit in suflet ag merge la resboiu...“ 
Curmand atunci flăcăii strigaré toţi „şi noi 

Şi noi fără de frică la luptă toţi ne-am duce!“ 
Părintele Arghire cu dreapta făcând cruce 
Atunci aşa le zise: , Vorbiti fără de minte! 
La Maica Precurata să facem rugăminte 

De mulţămiri, in suflet plecaţi si umiliti 

Că de aceste rele a dat să fim scutiţi. 

Căci dacă sunt aceste frumoase de-ascultat 
Prin ele de a trece e rău nemésurat. 

Amar şi vai, de oameni când unul Dumnezeu 
Din milă in mânie işi schimbă gândul sbul!“ 
Şi ear işi făcu cruce; ear vornicul pornit 
Respunse : „Ştiu părinte, că astfel de vorbit 

_ E treaba preotească ; in cărţi bisericeşti 
Aceste vor fi scrise, dar pepturi bărbăteşti 
Gândiri de vitejie le fac ca să tresară...“ 
(Fléc&ii a lui vorbe cu toţi cuviintaré,) 

Ear preotul îi zise: „Vorbeşti copilaregte 
Decât aşa dârzie, ma! bine te-umileşte, 

Te roagă şi te 'nchină la Sfântul Neculai 
Să-ţi dee alte gânduri in loc de care ai! 








—- 119 — 


Mai bine ca dârzia sunt rugăciuni gi post...“ 
(Nevestete cu toate de-a lui părere-au fost). 
Astfel pornite vorbe mai multe ei şi-au spus 
Bar soarele pe ceruri plecând inspre apus 
S’acoperi pământul cu umbre ’ntunecoase, 
Tovarăgele negre a nopţii fioroase 

Şi semne vestitoare că-i timp de despărțire 
Ca'n somn s’aline trupul a zilei obosire. —- 
Mergând spre a lur case, in gândul lor tot sună 
Cuvintele de luptă din vremea cea străbună 
Căci vii le stau in minte acele ce-au fost zis 
Şi astfel lumina-vor noptaticul lor vis. 


Miron din toţi flăcăii l’aceste nu gândea; 

Uitase pe mog Trochin şi povestirea sa 

Din care auzise abia câte-un cuvânt 

Căci alte mai puternici umblau prin a lui gând: 

Florica mult iubită era in a lui minte 

Pe cale strălucită îi lumina nainte 

Cu blânda ei ochire gi ruména ei fata 

Mai mândră decât luna când luce pintre ceaţă. 
Acasă mama Safta acum nu-l aştepta 

Ci'n somn trupul său veşted cu dulce odihnea. 

Cercâ şi el să doarmă, dar grija il cuprinse 

Din ce in ce mai tare cu flacăra-i aprinsa; 

Ear grija e cu somnul in luptă *nverşunată 

Si vecinic fuge unul, când altul se arată. 

Prin desul intuneric Miron atunci porn) 

Impins de-a grijei bolduri prin sat a rătăcì. 

Picioarele il duse la casa vornicească, 

Sperând a lui iubită acolo să zărească. 

Si’n gându-i soiu de soiuri de visuri işi cladegte 

Căci mintea nu socoate când inima iubeşte. 


— 120 — 


Dar casa'n intuneric adânc e cufundată 
Prin care ochiu de oameni nu poate să străbată. 
Tăcerea e profundă ; a cânilor latrare 
Din vreme'n vreme numai s'aude vestitoare 
La cei cu gânduri rele prin noapte trecători 
Că credincioşi veghiază ai casei păzitori. 
Miron lângă portiţă pe gânduri se aşează, 
Apoi se scoală earăş şi pasul indreptează 
Nainte făr de voie ş'ajunge obosit 
La riul care curge in vale nesfirsit. 
Acolo lângă moara pe apă plutitoare 
Ca stafia de neagră şi infricogătoare 
Pe naltul mal se pune şi fluerul din sin 
Scoténd, la unde zice de-a dragostelor chin 
Şi zice mult şi dulce de visurile sale... 
Ear riul cu blând gopot urmează lunga-i cale 
Şi luna'n jumătate acuma resărită, 
Priveşte peste vale cu faţa strălucită 
Apoi, fugind cu grabă, prin nouri deşi pătrunde 
Şi'n ceața ’ntunecoasa se perde şi s'ascunde. 


i ee a e a 





CÂNTUL II. 


Părinţii. 


Şi ear pe cer zimbiră trandafirie zori 

Impragtiind ai nopţii intunecoşi fiori. 
Acum incet spre casă Miron se intorcea; 
Pe prispă aşteptându-l, sta Safta şi torcea. 

Şi plină de ’ngrijire acest fel i-a vorbit: 

„Miron, in astă noapte acasă n'ai venit 
In galbena ta faţă şi stinsa ta privire 
Se oglindeşte jalnic adâncă pătimire. 

Eşti tu lovit de-o boală ce trupul iti slăbeşte, 
Sau liniştea din suflet o grijă ţi-o gonegte ? 
Peritu-ti-au cârlanii? stăpânul cu gând rău 

Nu vrea să-ţi dea aceea ce este drept al téu; 
Te-a vătămat vre unul cu vorbe-ocăritoare, 

Şi mintea-ti impovoară gândiri de resbunare? 
Respunde-mi ce te-apasă prin vorbe, nu suspine 
Căci sfaturi pot adesa durerile s'aline.“ 

Miron atunci respunse bătrânei ingrijite: 
„Nu sunt de vre o boală puterile-mi slăbite, 
Nici n'au perit cârlanii, nici nu mi-a fost răpit 
Aceea ce prin muncă cu drept am dobândit, 
Nici vorbe-ocăritoare in suflet wau atins: 
De-o vreme ’ncoace-o jale amară m'a cuprins 


-- 122 — 


Deodată far de veste, nu ştiu ce singur vreu: 

Uritul poate numai apasă peptul meu.“ 
Bătrâna ingrijită, după un grabnic gând, 

Cu necrezare-i zise, din capu-i clătinând: 

„Făr de cuvânt uritul pe suflet nu se lasă 

El vine ca urmare de-un dor ce ne apasă 

Dar dorul totdeauna e patimă cumplită 

Ce stric'a tineretei podoabă strălucită.“ 

Miron atunci la faţă mai mult se'ngălbeni 

Văzând c’a lui simtire bătrâna o gâci, 

Dar tot nimic nu spuse, căci peptul ce iubeşte 

Ascunde-a lui durere şi n’o distăinueşte; 

Îi zice-un glas din suflet că a iubirii lege 

Un altul ce nu simte inveci n’o intelege, 

Şi că prin reci cuvinte şi făr de mângâere 

Va face mai adâncă adâncă-ne durere. 

De ochiul mumei insă zadarnic se ascunde 

Căci ingrijirea-i dulce in suflet tot pătrunde. 

Şi-i zis’ atunci bătrâna, gâcind a lui gândire: 
„Tu pătimeşti, copile, de-a dragostet lovire, 

De-a dragostei durere, copile, eşti ajuns 

Şi dorul teu ferbinte in suflet ţii ascuns. 

Dar teama ţi-o alungă, şi verde imi numeşte 

Copila cea aleasă ce inima-ti doreşte i 

Şi dacă voiu găsì-o că-i vrednică de tine, l 

Că va 'nmulţi cununa de bune gospodine, 

__Că de părinţi de treabă copila e născută, 

Şi că prin bune pilde de mic'a fost crescută, 

Ca mamă iubitoare voiu binecuvânta 

Pe-aceea ce ursita a vrut să fie-a ta: 

Nu-i réu nevoia vieții femeea s'o 'nlesnească, 

Părinţii cu avere când pot s'o ’mbogateasca. 

Şi dacă şi frumoasă norocul vru să fie 

Mai dulce inceputul e in căsătorie. 








Dar mult să nu se cate la chip şi la avere 
Căci frumuseta trece de-a vremii adiere 

Si ori ce bogăție durerea nu ’ndulceste 

Cu care-un sufiet negru viata ne-amăreşte. 
Deaceea ’nt&i de toate cumintele intreabă 
De-a moştenit simtire de la părinți de treabă, 
Căci rele fâr de număr se'ntimpină in viaţă 
Soţia ce alină cu-a inimii dulceaţă.“ 

Miron atunci respunse cu faţa strălucită: 
„O mamă, dacă jalea-mi de tine-a fost gâcită, 
Să ştii că'n asta lume copilă nu e altă 
La chip asa de blândă, la cuget mai inaltă 
Decât Florica, mândra pe care o iubesc 
Cu care vreau a vieţii plăceri să impărţese. 
Ea-i gândul meu din minte, din pept a mea simtire 
Mai mult imi pretueste decât intreaga fire!“ 

Respunse lui bătrâna cu aerul măhnit: 
„Miron, ah! cu ce vorbe auzul mi-ai lovit! 
Florica e din toate copilele din sat 
Din neamul cel mai mândru, mai vethiu şi mai bogat, 
Ea are tată vornic ş'o zestre nesfirşită 
Şi mama-i e fudulă şi inrdutatita. 

Inveci n'a vrea aceasta s'o dee după tine, 
Tu care n'ai avere decât aceste mâne. 
Zadarnic bate'n peptu-ti un sufiet cu iubire, 
Acesta află'n lume puţină preţuire, 

Căci minte, tinereţă şi inimă bogată 

Nu trag a mia parte de-o pungă indesată. 
Vai, năduşă dorinţa şi chinul arzător 

Şi scap&-ti tinereta şi lungul viitor! 

Ear eu o luminare am să lucrez de ceară 
Ce-oiu duce-o la icoană, rugând Sfânta Fecioară 
Cu vorbe şi metănii, ş'oiu da ca să cetească 
Inchinăciuni ce scapă de grijă sufletească.“ 


— 124 — 


Precum un tânăr arbur ce vesel inverzegte 
Se pleacă gi se 'ndoaie furtuna când vueşte, 
Pan trăsnetul spre dinsul din ceruri răpezit 
Sfârămător loveşte in trunchiul inflorit: 
Astfel, după ’ndoeala ce peptu-i sfişia, 

Lovit prin aste vorbe in nălucirea sa, 
Miron in nesimţire cu fata’n jos căzu 

Şi noapte 'ntunecoasă in juru-i se făcu. 

Şi făr de resuflare remase multă vreme 
Pan peptul său cu jale reincepu a geme 
Şi dulcile suspinuri din inimă-i sbucniră 
Ş'alinătoare lacrimi din ochii săi porniră. — 
Aga de muma blândă cu dulce ingrijit 
Miron a lui ursită a plâns şi a jalit. 


Ear Maria gi Sâncu naintea casei lor 
Sezénd, puneau la cale a fetei viitor. 
Pe fruntea vornicesei un nour de ’ngrijire 
Urcându-se, pe gene imprăştia umbrire. 
Căci văduva Varvara la casa lor fusese 
Şi vorbe ascuţite ca ’n treacăt îi spusese 
De ceea ce din chipul Floricăi au ales 
Şi cum Miron a Saftei cu dinsa-i inteles, 
De rul care face a dragostei pornire 
Când fetele n'ascultă de-a mamei sfătuire, 
Şi multe săgeți negre spre mândra vorniceasă 
Tintise viclenezte ş'apoi se departase. 
Ear Maria lui Sâncu remase ’n ingrijire 
In minte inşirându-şi tot soiul de gândire. 
Apoi pe cel din urmă din gânduri a oprit 
Şi'ntoarsă cătră Sâncu, acest fel i-a vorbit: 
„Bădică, cred că nime nu s'a ’ngrijit ca noi 
Din toţi care-au fost vornici, de-a satului noroi. 


— 125 — 


Dar capul când a obştei nevoi a săvirgit 

Ca om, la ale sale el are de gândit. | 
Florica din copilă acum e fată mare 

Şi-i vreme să gândească şi ea la măritare. 
Tu, ca un bun părinte, la zestre te-ai gândit 
Bar eu gospodăria ca mamă am gătit. 

Deci toate's aşăzate, şi-i trebue un mire 

Ca să-şi intemeeze a vieţii fericire. “ 

Bar Sâncu inţeleptul atunce a respuns: 
„Nevastă, tu zici bine că timpul au ajuns 
L’a fetei măritare cu grija cugeta. 

Dar ce putem noi face decât a aştepta 

Un mire de la sine cu dragoste să vie 

Ce mândru şi cu minte pe placul ei să fle? 
Ear noi, găsind că este un vrednic gospodar, 
Frumos-gătita zestre să-i dăm atunci in dar 
Urându-le iubire cu binecuvântare, 

Căci dintre toate-acesta e darul cel mai mare.“ 

Ear Maria respunse: „Bădică-mi pare mie 
Că nu-i destul părinţii s'aştepte ca să vie 
Un mire de la sine, lor e să se'ngrijească. 
Un gospodar de treabă ca mire să găsească. 
Căci fata e copilă: nu judecă ce face, 

Ades crede c'un ténér e bun fiindcă-i place 
Şi ascultând ea numai al sufletului dor 

Işi perde tinereta şi lungul viitor. 

Deaceea dar părinţii datori sunt s'o păzească 
Spre insuş al ei bine gi mult s'o sfătuească, 
S’un mire să-i aleagă de neam si purtări bune 
Şi cu alesul tânăr pe fată s'o cunune. 

Dar nu ca să o lese in dragosti să se dee 
Cu oameni far de nume şi far de căpttăie 
Ce’n loc pe-a lui soție in neam să o ridice; 
In stare injosită o face ca să pice.“ 


— 126 — 


Ear inteleptul Sâncu soţiei a respuns: 
„Nevast'a tale vorbe cuprind ceva ascuns 
Ce nu voeşti a spune; ce gând te 'nspăimântează? 
Copila la vr'un tânăr cu dragoste visează 
Ce ar fi réu, nevrednic să ceară mâna ei? 
Ori ai chitit ca mamă pe unul din flăcăi 
Ce bun ar fi gi vrednic gi care o iubeşte 
Dar, neplăcând Floricăi, pe dinsul nu-l voeşte? 
Căci vre o grijă mare gândirea ţi-a schimbat: 
Când fată erai incă gi eu te-am fost luat, 
Pân a ’ntreba pe mamă de e cu-a sa voinţă, 
Cu mult mai inainte tu mi-ai jurat credinţă. 
Si am trait cu bine gi fără de nevoi, 
Dac’ ar trai copila precum am trăit noil“ 
Ear Maria îi zise: „De-a oamenilor rău 
Nimica o copilă nu gtie 'n gândul său, 
Şi iubitori părinţii nu trebue s'o lese 
Cu firuri inodate viata să-şi-o ţese. 
Căci dacă se intimplă de-o dată nimereşte 
De alte ori o mie viata-gi incalceste. 
Dar ce spun vorbe multe! Un mândru flécduan, 
Copilul Neagu, fiul părintelui Trifan 
Din satul de alături gândeşte la petire 
Ş'a pus să me intrebe de-a noastră invoire. 
El este bun, cu stare şi ştie multă carte 
Noroc ar fi copila de el să aibă parte. 
Dar ea, cunosc 'prea bine, nu are să-l primească 
Căci a voit păcatul pe altul să iubească, 
Pe-un réu, Miron a Saftei, sărman ca vai de el, 
Ce nici macar nu are o vacă cu vițel, 
Ce a s'o prăpădească virind’o "ntre codaşi, 
In loc de-a fi bărbatul intăiul din fruntaşi. 
Dar de-a lua-o Neagu pe dinsa de mireasă, 


— 127 — 


Curând a să ajungă să fle preoteasă, 
S’atunce şi averea mai mult se va măr) 

Şi chiar acei mai mândri din sat o vor cinsti.“ 
Ear inteleptul Sâncu respunse cu ’ntristare: 
„Averea gi nici cartea nu's darul cel mai mare. 

Căci oameni muki cu carte s’avere intilneşti 
Pe care al tu cuget nu iartă să-i cinstesti. 

Nici trebue părinţii la alta să gândească 
Când işi iubesc copila, decât s’o sfătuească 
S’apoi s'aleagă insăşi cum zice placul său 
Căci sila'n cununie e cel mai groaznic râu. 
Gâtind copilei silnic un mândru viitor 
Blastém părinţii numai atrag pe capul lor. 
Aşa voesc să fie, aşa-i a firii lege 
Noi blând vom sfătu)-o, ear dinsa va alege.“ 
Zicénd aceasta, Sâncu din casă a eşit. 
Ear Maria remase cu gândul amărit 
Şi cugetâ in sine: Cu-aceasta nu mă 'mpac 
Căci eu cunosc ce-i lumea şi ştiu ce am să fac! 


Atunci cu hotărire pe fată o chema. 
Florica in livadă pe-un scăunaş şedea 

Cu stativea nainte tesénd sirguitor: 

Si’n timpuri regulate mişcând al ei picior, 
Din ite jumătate de ite despartind 

S’apoi ghibaciu prin ele suveica rapezind, 
Prin firuri de in albe, cu deasă impletire 
Făcea să crească pânza frumoasă gi subţire. 
Tot astfel gând de gânduri tesénd sirguitor, 
Lega in a ei minte trecut de viitor 

Şi vorbe ce-auzise rostite cu iubire 

Unea cu-a ei dorinţă in dulce impletire. 


— 12% — 


Ear ciscârlii şi ganguri in veselă sburare 

In jur cântau pe ramuri a verei inturnare. — 
Acum simțind Florica că mama o chemase, 
Se despărţi indată de pânza ce lucrase 

Şi părăsind livada spre casă a pornit 
S'asculte ce porunce avea de implinit. 

Ear Maria îi zise cu scop de incercare: 
„Florică, tu laşi anii să treac’ in nepăsare. 
Şi mintea-ti de copilă nu vrea ca să gândească 
Că-i timp de despărţire de casa părintească 
Şi că o fată mare spre-aceasta e gătită 
C'un tânăr de ea vrednic să fie insoţită. 
Deaceea dar imi spune ce zice gândul tău, 
De eşti tu hotărită să mergi dup'un flăcău 
Ce-ar fi de tine vrednic şi singur ai alege 
Ca să urmezi a firii nestrămutată lege?“ 

Florica îi respunse cu glasul tremurând: 
„Mămucă, a ta vorbă desteapt’ in mine-un g&nd 
Ce incă nu-mi venise; dar dac' e voia ta 
Atunce la aceasta deacum voiu cugeta: 

Din cei ce mă vor cere pe-un vrednic voiu alege 
Ca să urmez a firii nestrâmutată lege.“ 

Ear Maria îi zise: „In jurul tău priveşte 
Şi vezi din toţi flăcăii de unul te doreşte 
Şi dacă-i bun şi vrednic şi după placul tău 
Fii sigură că dinsul va fi alesul meu.“ 
Atunci privi Florica la mamă drept in faţă 
Şi îi paru că vede pe ochii ei o ceaţă 
Ce-acoperea gândirea acea adevărată. 

Şi de un glas din suflet cu tain’ instiintata 

Gătita vorbă earăş in minte au ascuns 

Si’n loc, prin alte vorbe acest fel a respuns: 
„Mămucă, de eri numai a mea copilărie 





— 129 — 


Am părăsit, şi astăzi imi spui de cununie. 
Mai las’ să treacă vremea să vie nechemat 
Acel pe care soarta de sot mi l'a păstrat, 
Iubit să-mi fie 'm viaţă şi dulce iubitor, 
Păzindu-mi tinereta şi lungul viitor.“ 
Ear Maria fi zise: „Acesta nu-i respuns 
Ce dă o fată mare când vremea au ajuns. 
Când fata in aceasta nu vrea să se rostească 
Atunci e treaba mamei de ea să se'ngrijească. 
Şi eu ca mamă bună la toate m'am gândit 
Şi'n minte viitorul aşa lam hotărit: 
Din satul de alături un mândru flăcăuan 
Copilul Neagu, fiul părintelui Trifan, 
Cu stare şi cu carte şi voie de petire 
Intreabă de a mamei s'a fetei invoire, 
Şi eu n'am stat pe gânduri ci cuvilntarea mea 
Am dat, ştiind'că asta va fi şi voia ta, 
Stiind că incă nime n'a indrăsnit a-ţi place 
Şi ca supusă fiică, cum vreau, aga vei face. 
Deaceea te găteşte deacum de cununie 
` Căci cel ales de mire chiar mâni are să vie.“ 
Precum o floricică ce gingag se ivegte 
In dulcea primavară ş'abia se desvéleste, 
De un picior selbatic călcată pe tulpină 
Se pleacă şi se frânge şi dureros suspină, 
Aga Florica blândă in mândra-i nălucire, 
Călcată cu receală şi cu despretuire 
Simţi amar deodată că inima-i se stringe 
Şa soarelui lumină din jurul ei se stinge 
Şi, neştiind ce spune, ce simte şi ce face, 
Cu glas slăbit respunse: „Cum vrei. aşa voiu face.“ 
Şabia ducéndu-si trupul in casă a intrat, 
Perzéndu-se cu gândul in jale cufundat. 


40934. Scrieri complecte. II. 9 


w= 130 — 


Ear când, de timp gonită, se depărta o oară 
In locul ei o alta sosea şi mai amară, 

Căci vestea care vine deodată cu urgie 

Incet abiarpătrunde cu 'ntreaga-i grozărie, 
Şi nu e chin pe lume mai mare şi mai crud 
Decât să perzi aceea ce'nveci nu ai avut. 





CANTUL III. 


Copii. 





Aşa se trecu zioa in jale şi durere 
Pan sara ven) eards cu blândă adiere 
Si luna sus pe. cerul de nori descoperit 
Zimbi cu jumétate din chipu-i strălucit. 
Florica spre livadă, impinsă de-al ei dor 
Purté inima-i plina şi capul arzător, 
Păşind incet nainte pe drumul luminat, 
De-a arburilor umbre ici colo ’ntunecat. 
Şi tot mergea nainte spre partea ceealaltă.. . 
Acolo sta_un frasin bătrân, cu creasta naltă, 
Din virf a:&ăle ramuri plecând inspre pământ 
Prin care'cu lin freamét goptea al serii vânt. 
Ear gardul e acolo stricat pe jumătate, 
Incât intinzi pe vale privirile uitate 
Departe păn la riul ce curge spumegos 
In care roata morii se ’nvérte sgomotos. 
L’a frasinului umbră gezuse ea ades, 
Primblând a ei privire pe inverzitul şes 
La nimene din lume gândiriie oprind 
Ci numai la a morii miscare ascultând. 
Acum de jale plină, privirea lăcrămoasă 
“Țintise neclintită spre luna cea duioasă, 


— 132 — 


Părând că o intreabă de cerul va ierta 

Un suflet fără milă astfel a sfărăma. 

Dar ori ce-ar scrie soarta, un suflet cât iubeşte 
Speranţa nici odată depiin n'o părăseşte 

Ci tot, de răul lumii g'a soartei nedreptate, 


_Găsegte mântuire in gânduri minunate. 


Si cum clădea la visuri, fi zis’ o presimtire 
Că mândrul ei peaproape umbla in rătăcire, 
Că trebue să vie, cu dinsul să vorbească, 
Durerea cu iubitul in doue să 'mpărţească. 
Miron, de dor lovite, respunde unde eşti 

De ce a ta iubită nu vii să o priveşti? — 

Şi eat' acum o umbră pe earbă naintează 

Şi când sfirgegte-aceasta, Miron se’nfatogeaza. 


‘La gardul de nuele stricat el se opreste 


Şi cu durere’n suflet pe mândra lui priveşte 
Şi vrea ca să-i vorbească dar tot ce pregătise 
Deodată ca prin farmec din gândul său perise 
Şi nu putu s’adune nici doue din cuvinte 

Pe care in lungi şiruri gătis' in a lui minte. 
Astfel mai multă vreme tăcând ei au stătut 
Păn mai iutăi Florica aga a inceput: 

„Miron, tu vii la vreme căci multe-aveam a-ţi spune: 
Cum s'au schimbat in rele gândiri ce-am avut bune. 
Azi mama far de veste la dinsa m'a chemat 
Şi prin cuvinte-ascunse viclean m'a incercat 
De inima-mi la tine cu dragoste gândeşte, 

Căci sufletul ei mândru pe tine te ureşte. 

Ş'a zis că din copilă ce-am fost, sunt fată mare, 
Că vremea e sosită acum de măritare, 

Ca’n satul de alături un mândru flăcăuan 
Băietul Neagu, ful părintelui Trifan, 

Cu stare gi cu carte şi voie de petire 

Intreabă de a tatei ga mamei invoire. 





— 133 — 


S’a zis că-i tânăr vrednic, că are purtări bune, 
Că-i voia părintească cu el să më cunune, 
Că totul pentru nuntă voeste să gătească 
Căci cel ales de mire chiar mâni a să sosească. 
Ear eu l'a sale vorbe nimica n'am respuns 
Căci mi s'a stins lumina gi'n casă m'am ascuns 
Şam plâns, inăduşită de patimă amară 
In gir de multe ciasuri pân ear sa făcut sară. 
Atunci un glas din suflet cu dulce povestire 
Mi-a zis să vin aice, s’astept a ta sosire. 
Si stam aici cu frică si mult te-am asteptat 
Să-mi spui cum este râul în bine de schimbat.” 

Miron de dor lovitul tăcând o ascultâ 
Şo lacrimă pe faţă-i incet aluneca. 
Kar după lungă vreme, cu glasul nadusit. 
Cuvintele aceste cu jale a rostit: 

„Floric' a noastre stele pe cer intr'o unire 
Făceau una cu alta o singură lucire. 
Dar văd că'ndugmănite acum se depărtează 
Căci nouri cruzi de ură prin ele se aşează. 
Şi ochii mei cu jale au plâns intreaga zi 
Căci astăzi mi-a zis mama mai mult a nu gând 
Cu dragoste la tine, că eşti de mare neam 
Şi ai bogată zestre, ear eu nimic nu am; 
Că bate al meu suflet zadarnic cu iubire, - 
Aceasta află'n lume puţină preţuire, 
Căci minte, tinereţă şi inimă bogată 
Nu trag a mia parte de-o pungă indesată. 
Şi bine a zis mama: ei vor să te mărite 
Cu altul făr de suflet, căci are bani şi vite 
Şi-i gtiutor de carte—la mine nu gândesc 
Më au si mai nevrednic fiindcă te iubesc. 
Kar cel ales de mire chiar mani are să vie 
Şi ai să fii silită să mergi la cununie! 


— 134 — 


Remâi dar sănătoasă, Florică, de acum 

Căci drumul téu e altul şi altul al meu drum. 
Eu am să fug departe ori unde-oiu apuca, 
Ori unde intimplarea in lume m'a purta, : 
Pân voiu cadd odată de jale gi necaz... 

Nu mai gând! la mine, Florică... bun remas!“ 
Aşa vorbi sérmanul, dar nu s'a depărtat 
Ci-acoperindu-şi fata amar a suspinat. 

Ear ascultând Florica grozava lui vorbire 
Acest fel fi respunse cu foc gi cu pornire: 
„Miron, ce fel de vorbe acuma ai rostit 
Ah! sufletul tău rece inveci nu m'a iubit, 

Tu vrei să fugi de-aice ori unde-i apuca 

Ca un străin in casa-i drept jertfă să mé ia, 

Şi după ce-al meu suflet cu chipu-ti s'a deprins 
Şi peptul meu in flacări de dragoste-i aprins, 
Vail Remas bun, cuvântul cel crud tu imi rostesti 
Si vrei a ta iubită in chin s'o părăseştil“ 

Miron Vaceste vorbe simțind imbărbăţire 
Respuns' atunci Floricăi prin astfel de vorbire: 
„In inimă, iubită, simţi tu aşa putere 
A impărţi cu mine o viaţă de durere? 

De mica cunoşti numai bogată 'mbelgugare 

Şi nu gtii lipsa vieţii cum arde gi cum doare. 
Vrei tu să schimbi părinţii, avere, nume, neam 
Cu dragostea-mi din suflet, căci asta-i tot ce am? 
De vrei — cu mine vino să ’mparti al vieţii greu 
Şi relele s’or duce, căci bun e Duninezeu!“ 

Atunci Florica blândă cu ochiu strălucitor 
Acest fel îi respunse: „Pe lume n'am alt dor 
Şi nu am altă lege decât â te iubi, 

Cu tine chin şi lipsă vreu tot a impărţi 
Şi de-a veni străinul in față am să-i spun 
Că nu voesc cu dinsul inveci să mă cunun, 


-L 2 [e ee N po 


— 135 — 


Căci tu mi-eşti drag, tu singur, şi tatei i-a fi milă 
N'a vrea ca să jertfească pe fiica lui cu silă. 
Dar dacă n'are suflet, atunci pe amândoi 
O fugă să ne scape de chin şi de nevoi, 
Atunce nu-mi mai este nimica sfânt pe lume 
Că tu-mi eşti mamă, tată, avere, neam şi nume!“ 
Miron l'aceste vorbe de jale grămădit 
Grozav porn! a plânge cu peptul năduşit 
Şi ploi vărsa de lacrimi gi n'avea alinare 
Căci ah, precum durerea şi bucuria doare! 
Şi vra ca să respundă, dar alta n'a putut 
Decât incet a spune: „aşa trebui făcut!“ — 
Ear luna ’n jumătate pe cer se coborea... 
Ca omul ce iubeste, in nălucirea sa 
Gândind l'a lui iubită ce este ’n depărtare 
In minte chipul mândru cu feluri de schimbare 
Il vede, ear deodată in gând cutezător 
Il stringe cu dulceaţă la peptu-i arzător, 
Visând acea din lume mai mare fericire — 
Aga ast’ dată visul se prefăcu in fire, 
Şi cum stăteau iubiții duolaltă departati, 
Acum sunt impreună cu drag imbratogati: 
Iubitul pe iubita de mijloc o cuprinse 
Şi sénu-i ca zăpada la peptul séu il strinse, 
Privire in privire ascunsă-i şi perdută 
In jur intreaga fire de ei e nevăzută, 
Şi mintea fărmecată de dulce sérutare 
O ’nvélue plăcerea c’un nour de uitare. 
Ear luna coborită cărarea ei sfirsise 
Şi noaptea 'ntunecoasă pe lume se lăţise, 
Departe insă riul ferbea şi clocotea 
Şi valuri peste valuri grozav se grămădea. 


CÂNTUL IV. 


Sfătuitorii. 





Ear Neagu’n sat alături cu gândul la petire 
Trecu intreaga noapte in lungă nedormire, 
Căci el era in voie a douazi chiar in zor 
Să plece ’n sat la Sâncu ca mândru petitor. 
Abia intăia rază luci la resărit 
Incepe Neagu toate ce trebui de gătit: 
Deschide-un mare sipet ce este cu lăcată 
Şi scoate o cameşă frumos şi alb spălată 
O ’mbrac&, apoi brâul incinge lung şi lat, 
Intr'însul viră punga, cuțitul mănuchiat, 
Pe frunte pălăria apasă cea nouţă, 

Apoi desleagă murgul şi-l pune la căruță, 
Şi'ntorsul arc de oigti virtos intepeneste, 
A hăţului lungime măsoară, potriveşte 

Şi fân pune’n căruţă, pe dinsul un suman 
Alege-apoi din turmă cel mai frumos cârlan 
Ce vrea in dar a-l duce, c’aga e obiceiu 

Să nu ai mână goală când vii ceva să cei. 
Şi hăţuri şi biciugc& apucă si purcede. 
Uşor şi sprinten murgul picioarele răpede 
Şi fără ca stăpânul să-i facă indemnare 

Pe calea cea bătută aleargă'n fuga mare. — 


—_— ar č =r m, n 


— 137 — 


Asa căruţa mică cu umbra după ea 
La resărit de soare pe câmpuri alerga. 


Bar Sâncu şi nevasta pe prispa casei lor 
Stand cu bătrânul Trochin frumos povestitor 
Şi cu evlaviosul părintele Arghire, 

Toţi patru impreună sedeau la sfătuire. 
Şi mândra vorniceasă la sfaturi pricepută. 
Acest fel işi urmează vorbirea inceputa: 

„Ştiut iti e mog Trochin, ştiut Sfinţiei Tale 
Că grija pe ori cine intimpină in cale. 

Tot satul este martur ce fel eu m'am purtat 
Ca mamă şi soţie gi care pilde-am dat 

Şi creştere copilei ; ear anii au trecut 
S’acuma fată mare Florica s'a facut 

Şi la părinţi venit'a nevoe să gândească 

Că-i vreme s'o mărite şi s'o gospodărească. 
Vrând dar norocul nostru g’a fetei bună parte 
S'a arătat un mire cu stare gi cu carte 
Copilul Neagu, fiul părintelui Trifan 

Ce are purtări bune şi-i vrednic pământean. 
Chiar azi el a să vie şi are să peteased 
Cercând al fetei cuget şi voia părintească. 
Ear fata ca copilă nu prea se invoeste 

Căci inima-i in taină pe alt flăcău iubeşte 
Pe-un réu, Miron a Saftei, sărman ca vai de el 
Ce nici măcar nu are o vacă cu vițel, 

Ci ştie numai vorbe la fete să şoptească 

Şi minţi necoapte incă viclean s& invârtească. 
Ear Sâncu-i de părere că noi nu trebuim 

Să facem altă treabă decât s'o sfătuim, 
Ş'apoi copila insăşi s'aleagă cum a vrea 

Pe cine ea va crede şi cine-i va placea. 


— 138 — 


Dar eu socot in gându-mi, că-i treaba părintească 
Să cate-a lor copilă să n'o nenorocească, 
Căci ce-i o vreme scurtă de plâns şi de jălire, 
In cumpănă cu ’ntreaga a vieţii fericire? 
Deaceea a cunoaşte, noi am găsit cu cale 
A mogului părere şi a Sfinţiei Tale, 
Ce multe ştiţi din viaţă si multe ati văzut, 
Ce este mai prielnic şi bine de făcut.“ 
L'aceasta, lunga barbă cu mâna netezind 
După mai multă vreme in care-ai stat gândind 
Ce sfaturi trebui date, cu astfel de vorbire 
Ţi-ai cuvântat părerea evlavios Arghire: 
„Cu dreptul ai zis, lele, că des intimpinăm 
Nevoi in care-i bine pe alţii să 'ntrebăm 
Ce multe ştiu din viaţă şi multe au văzut, 
Prin sfaturi să ne ’nvete ce este de facut. 
Dar mai intăi de toate nu trebui să uităm 
Că noi suntem ca oameni datori să ne ’uchinam 
Cu umilire’n suflet, ca Domnul să ne-ajute 
Căci rele numai Domnul le face nevăzute. 
Deaceea este bine când grijă mare ai 
Pe Sfinţii Gheorghe, Petru, Ioan şi Neculai 
Şi Sfinţii toţi de frunte atunce de rugat 
Căci dingii treceri multe la Domnul au aflat. 
Ear când te impresoară nevoile mai mici 
Atunce te inchină la Sfinţii Mucenici 
Ce's patruzeci la număr, şi ei vor stărui 
La Domnul, de aceste curând a te scut. 
Ear daca, precum trebui, la Sfinţi v'aţi inchinat 
Cu multă cuviinţă, şi sufletu-i plecat 
Să ştie-a mea părere, atunce ascultați 
Cum socotesc in gându-mi că trebui să urmaţi: 
Nu-i bună sărăcia cu patimile-i grele 
Căci ea pe om indeamnă la multe fapte rele 


Şi cugete viclene, şi face des păcate 

Chiar omul bun, când poartă nevoe mare ’n spate. 
In zi de serbătoare silit e să muncească 
(Păcat de care Domnul inveci să te ferească!) 
Şi multe alte rele, chiar fără voie bună, 

Le face şi păcate mereu, mereu adună. 

Ear omul care are, când trebue, munceşte 
Si’n zi de serbătoare el stă gi pranznuegte 
Cum este scris in lege gi far de pismuire 
Spre cel bogat de-alături indreapt’ a sa privire. 
Ear clopotul când sună in zi de serbătoare 

El poate să aducă colac gi luminare 

Să puie la icoane şi astfel micgorează, 
Păcatele ce'n suflet ca sarcină-i s'agează. 
Deaceea dar părinţii, vrând să gospodărească 
Pe fii lor, l'aceasta datori sunt să gândească, 
Căci dragostea nu tine când n’ai cu ce trăi 
Si’mpovarati de grije, ca mâni, se vor uri 
Acei care, ca astăzi, cu drag s'au fost iubit 

Şi traiul pentru viaţă remâne amărit — 

Miron mar fi nevrednic, dar este prea sérman; 
Deaceea Neagu, fiul părintelui Trifan 

S'a nimerit mai bine: părintele-i om sfânt: 

El are oi şi vite şi pluguri şi pământ 

S’un singur fiu, pe Neagu, cu minte şi cu carte 
Şi de avere bună el a să aibă parte. 

Florica măritată mai mult nu va avea 
Gândire de copilă ci se va mângăia. 

Miron, nici el lungi timpuri n'a fi in supărare 
Căci azi bătrâna Safta a dus o luminare 

De ceară la icoană s'a dat ca să cetesc 
Inchinăciuni ce scapă din chinul sufletesc.“ 
Spuind aceste sfaturi sfirgisi a ta vorbire 
Făcând o cruce incă, evlavios Arghire. 


— 140 — 


Ear Trochin a sa mână pe batu-i răzema 
Si cu plecată frunte pe preot asculta, 
Acum ridicând glasul frumos povestitor 
Aşa lăsâ a curge a vorbelor isvor: 
„Părinte, vorbii taie prielnic rostitoare 
Am dat precum se cade deplină ascultare. 
De vreţi ins’ a cunoaşte s’acea ce eu gândesc 
Să gtiti că nu de astăzi in lume vietuesc 
Căci lelea vorniceasa era o copiliţă 
Şi Sâncu era fraged ca gingaga mlădiţă 
Şi tu, părinte sfinte, abia erai flăcău 
Pe când më incujbase sub greul jug al séu 
Amara bătrâneţă ; chiar cei mai vechi din sat 
Îi ştiu ca prunci de tit& când ei s'au botezat. 
Deaceea ’n viata-mi lungă prin multe am trecut 
Şi ce e bun in lume şi rău am cunoscut. 
De doue ori in viaţă am fost căsătorit 
Şi 'mtăia gi a doua soţie mi-a murit. 
Şi din copii mândri nimic nu am ales 
Căci nempăcata moarte pe toţi mi i-a cules. 
Şam fost, schimbând, in vreme sărmană şi bogată 
Precum vo} Ursitu să ’nvérte a sa roată 
Şi când credeam că vecinic de rele sunt scutit 
De-un réu mai mare incă deodat' am fost lovit, 
Si când credeam că răul deacum më va sfarma 
Un bine făr de veste deodată me scăpa. 
Intăia mea nevastă avea părinţi bogaţi, 
Pe-a doua am luat-o din oameni scăpătaţi, 
Şi tot acelaş bine şi tot acelaş rău 
Şi 'ntăâi şi mai pe urmă găsii in drumul meu. 
Deaceea ştiu că neamul, avere si ’nrudire 
Nu te 'nlesnesc in greaoa a vieţii pribegire 
Căci multe sânt in lume necazuri şi nevoi. 
Precum lângă olaltă trage-o părechi de boi 





— 141 — 


Tot intrun jug virită gi greu inaintează 
Şi terina uscată o taie g'o brăzdează 
Păşind de o potrivă cu muncă g'opintire, 
Aşa de o potrivă cu-aceeasi infratire, 
Bărbatul şi femeea pe-al vieţii drum mergând 
Incet păşesc nainte nevoia impărţind. 
Deaceea ar fi bine aşa să se aleagă 
Ca unul şi cu altul in gând să se ’nteleaga 
De-o samă şi potrivă, ca nu la mari nevoi 
Vre unul indărătnic să tragă inapoi 
Şi altul inainte, gaga cu amărire ; 
Să-şi inmulţească singuri a réului lovire. 
Dar cine vre odată pe altul a pătruns 
Şi cum să intelegem ce’n suflet stă ascuns? 
De mic pe ingine ful cu drag l'am fost păzit 
Şi când vedem deodată că rău ne-am amăgit, 
Se sfarm’ al nostru suflet de jale şi de chin, 
Cum am pută noi dară să ştim pe cel străin? 
Deaceea bătrâneţa mă 'nvaţă a vă spune 
Că chibzuiri de-a noastre nu's rele şi nu's bune— 
Şi când să ieu aceia ce nu se gtiu iubi 
Râu poate ca să fie şi poate bine-a fi; 
Şi alţii când din lanţuri de dragoste se ieu 
Ear poate fi cu bine gi poate fi cu. réu. 
Deci, dacă viitorul priveşte pe copii. 
Lăsaţi. ca să aleagă precum o doresc ii 
Căci totul tot atirnă de veclnica ursită 
Precum de mai nainte odat’ a fost menită, 
Şi ticălos e omul in goala-i chibzuire, 
Robit de a ursitei grozavă hotărirel —“ 

Asa. vorbi bătrânul: părintele Arghire, 
Şi mândra vorniceasă mirata lor privire 
Spre dinsul atintise să vadă de glumeste 
Sau dacă anii virstei il fac de rătăcegte, 


— 142 — 


Căci nu puteau pricepe asemenea cuvânt, 
Ear Sâncu ţinea capul plecat inspre pământ 
Acufundat in gânduri, adânc fiind uimit 

De vorba inţeleaptă ce Trochin a rostit. 
Aga mai multă vreme ei toţi au stat tăcând. 
Arghire insă barba cu mâna netezind, 
Gătea in a lui minte respuns cuviincios 
Ş'acum voea să'nceapă cu glas eviavios, 
Când eată o căruţă peaproape duru 
S'ajunsă la portiță deodată se opi. 


Din ea băietul Neagu acuma se coboară 
Luând cu el cârlanul ce pune subsuoară 
Şi naintând aşează peschesul la pământ 
Şi indreptat spre dînşii le tine-acest cuvânt: 
„Găsire bună, Sâncu şi lele vorniceasă 
Şi voi ce ospetia a strins in astă casă: 

Mog Trochin si părinte! Ia Sâneu un cârlan 
Ce! mai frumos din turma părintelui Trifan 
Ce ţi-am adus cu mine, şi ce-am să-ţi spun, asealtă 
Căci gândul meu e neted gi nu ştiu vorbă multă!“ 

Ear Sâncu respunzându-i acest fel a griit: 
„In ospetoasa-mi casă cu bine ai venit! 

Şezi Neagule aice pe prispă lângă noi, 

Şi'n mână ia ulciorul umplut cu vin de soiu 
Si gustá lapte, miere nevasta ce-ţi va da 

In vreme ce argatul pe murg va deshăma. 
Ear când a calei trudă si foamea s’or fi dus 
Atunce ne vei spune ce treabă te-au adus.“ 

Ear Neagu fi respunse cu astă cuvântare: 
„Nu-mi spune, bade Sâncu, de vin gi de mâncare 
Câci trupu-mi verde incă, la drumuri lungi deprins 
Nu gtie oboseala, gi alte m'au impins 


— 143 — 


Aici in sat la tine: eu vin ca petitor 

Adus de gânduri mandre gal sufletului dor. 
Mai dulce decât vinul de soiu şi dulcea miere 
Vor fi a tale vorbe, când ceea ce voiu cere 
Cuviintand, vei da-o: adesa am văzut 

Pe fiica ta cea blândă şin gându-mi am crezut 
Că alta ca Plorica nu poate ca să-mi fle 
Tovarăşă iubită gi gingaşă soţie. 

Deaceea drept şi verde aice am venit 

Ca să cunosc de gându-mi de voi va fi primit, 
Căci vreau să fiu de treabă şi vrednic pământean 
Precum a fost şi tata părintele Trifan. 
Deaceea imi respundeti şi de cuviintati 

Atunci gi pe Florica cu blând o intrebati 

Şi dacă şi copila cu mine s'a ’nvol, 

(Căci altfel o nevastă inveci nu aş primi) 
Atunce m'oiu intoarce gi mândri vornicei 

In casă v’oiu trimete, c'aşa e obiceiu.“ 

Aşa flécéul Neagu la ei a cuvântat 

Şi toţi a lui cuvinte, tăcând au ascultat. 

Ear inteleptul Sâncu acest fel a respuns: 
„Cu bucurie, Neagu, cuvéntu-ti m’a pătruns 
Ai fost in vorbă neted precum se şi cuvine 
Căci omului de treabă aceasta şade bine. 

Ear dacă vrei acuma respunsul meu a şti, 
Cunoaste că eu unul doresc a te prim) 

Ca ginere in casa-mi, şi Maria doreşte 

Căci astfel ca gi mine nevasta socoteste. 
Dar nu ajunge-atata: pe fată vom chema 
Aici lu noi să vie g'apoi vom intreba 

Cum singură socoate şi'n gândul ei gândeşte 
căci tatăl cel cu minte copila nu-şi silegte 
Şatunce cătră fată cuvântul ti-i grăi 

Şi ea naintea noastră respunsul va rosti. 


astă E 


Deci, intră tu in casă, nevastă, gi o chiamă 

Căci despre toate-aceste acum ne vom da seamă.“ 
Astfel a zis şi Trochin din cap atunci a dat 

S’a sa cuviintare astfel au arătat. 

Arghire insă barba cu mâna netezi 

Şi nici aga, nici altfel nu vru a se rosti. 

Ea Maria de dinşii se despărţi ciudoasă 

Şi, ascultând porunca, se indreptâ spre casă. 


A 


CÂNTUL V. 


Ursita. 


Ol Musă care’n peptu-mi suflat-ai inspirare 


Uşor pănă aice să duc a mea cântare, 
Vesteşte-mi cum Ursita de oameni neafiată 
Acum şi-a intors roata din calea apucată 
Şi cu nestrămuiare urmând a ei menire, 
Prin rele a dus treaba la bună săvirgiro ! 


Tăcând stăteau bătrânii pe fată așteptând 
Ear Neagu simţea peptul in ferbere sbătâna 
Şi inima cu mâna puternic apăsa, 
Necutezând privirea in sus a ridica 
Şi eat’ acuma uşa se 'ntoarce in titine 
Şi Maria pe fată cu mâna ei o ţine 
Şo duce, gi’nainte ea merge şi s’opreste. 
Florica era albă ca neaoa ce lucegte 
Dar sta fără de tremur şi recea ei privire 
Spre Neagu atintise cu plină hotărire. 


Ear inteleptul Sâncu atunci aga le-a spus: 


„Nevasta pe copilă din casă au adus 
Şi eată-o venită, deci Neagule vorbegte 
Cuvintele acele ce mintea-ti socotegte. 


49934. Scrieri compiecte. II. 


10 


— 146 — 


Ear tu Florică, vorbei lui Neagu respunzénd 

Cu totul să uiţi astăzi copilărescul gând, 

Ci judecând cu minte să spui a ta simtire 

Căci vorba ta va face sau chin, sau fericire!“ 
Şi Neagu ascultându-l acest fel a vorbit: 

„Florică, de la mine la voi eu am venit 

Ca să-mi urmez plecarea g'al sufletului dor 

Ceréndu-te pe tine ca dornic petitor. 

Căci din intăia dată de cănd te-am fost văzut 

Să fii a mea soţie de bine am crezut. 

Sant vrednic gi cu minte şi fiu de pământean 

(Ştiut vă este neamul părintelui Trifan !) 

Am invăţat şi carte şi am cu ce trai 

Şi inima imi zice că eu te voiu iubi) 

Cu dragoste in viaţă, deaceea imi respunde 

Şi din a ta simtire nimica nu ascunde!“ 
Atunci Florica blândă acest fel a respuns: 

„Vreau Neagule, in suflet nimic să n'am ascuns 

Cintregul gând a-ţi spune: ori unde ai peti 

Socot că ori ce fată cu drag s'ar invol 

A merge după tine, căci chipul tău arată 

O minte pricepută g'o inimă curată. 

Dar eu a ta petire nu pot să o primesc 

Căci inima mă 'ndeamnă pe altul să iubesc : ' 

Mi-e drag Miron a Saftei, flScău de-aici din sat 

Şi vecinică credinţă lui singur i-am jurat. 

Decât cu altul viata, vreau moartea s’o aleg 

Aceasta-mi e simtirea şi gândul meu intreg !“ 

L’aceste a Floricăi cuvinte hotărite 

Cu toţi stau in tăcere cu feţe impietrite. 

Ear Maria, privirea ca fulgere arzând, 

Inspre copila blândă cu ură răpezind, 

Acum voea asupra-i c'o ploaie de cuvinte, 

Să degerteze aprig furtuna ei din minte, 














— 147 — 


Când eat’ un vuet mare deodată se lateste, 

S’apropie mai tare şi vine, se măreşte, . 

Şi doi argati cu spaimă spre dingii rApeziti 

Aleargă in ogradă strigând: săriţi, săriţil 

Sai, vornice, ajută, căci apa groaznic vine 

Si moara pe dulapuri abie de se mai tine, 

Cositele sunt rupte, săriţi in ajutor! 

Neaşteptata veste îi umple de fior 

Şi gândul le preface şi alergând afară 

Apucă peste câmpuri deadreptul cătră moară. 
Tot satul intr'acolo flăcăi, bărbaţi şi fete . 

Bătrăni, copii, neveste cu chipuri spăriete 

Gonesc in fuga mare gi indératul Jor 

A clopotului limb& suna ingrozitor. 

Ear riul numai spume cu urlet furios 

Vărsa a sale ape pe vadul năsipos 

Grozav! gi unde malul era inalt gi mare 

Isbea cu străşnicie s'a apelor săpare © 

Părţi late de pământuri pe dedesubt tăea 

Ş'aceste despărțite, in riu se risipea. 

Şi moara’n cua gi’n colo mânată crud de valuri 

Când se pleca spre-adâncuri, când se isbea de maluri 

Şi scânduri desfăcute din roata sfărămată 

Prin valuri spumegoase s'ascund gi ear s’arata, 

Dulapurile grele geménd se despartesc 

Cositele puternici se rup gi se sdrobesc: 

O singură mai tine legată de-un par gros 

S’aceasta a se rupe se cearcă furios. 

Acuma ca s’ajute puterile-adunate 

A multor braţe goale cu vinele umflate 

Apucă de cosite şi trag in sus cu greu 

Şi unii căngi şi funii aduc, g'asvirl mereu 

Să impresoare moara şi trag spre mal in sus 

Ear alţii drugi puternici pe dedesubt au pus 


— 148 — 


Şi cearcă s'o ridice gi eat’ incet, incet 

Spre maluri o inalt& go au apropiet 

S’acuma e cu totul din apă ridicată 

Şi neagră de-umezeală pe maluri agăzată. 
Abia toţi muncitorii, de truda lor cea mare 

Tgi ugurează peptul cu-adâncă resuflare, 

Cand eată lângă dinsii un mal se risipegte 

Si sfărămat, al apei lung clocot il măreşte 

Cu dinsul vai! deodată in apă a căzut 

Ş'o tânără copilă gi nu s'a mai văzut! 

Amar! era Florica — toţi stau incremeniti, 

Privesc in jos spre apă cu ochii rătăciţi 

Dar cine va scăpa-0?... Un tânăr se răpede 

Din sus orbiş in valuri— nici el nu se mai vede! 

Şi doue femei ţipă ș'aleargă desperate 

Pe mal, smulgéndu-gi përul, cu braţele indreptate 

Spre oameni şi spre ceruri şi in genunchi căzând 

Şi Maria gi Safta gem lacrime vărsând. 

Dar eată doue chipuri prin spume se ivesc 

Ce's strins imbrăţoşate şi ambele traesc. 

Miron pe-a lui iubită cu brat virtos o tine 

Şi'noată şi de maluri s'apropie şi vine 

Şi funia cea lungă spre dînşii aruncată 

De mâna-i bărbătească voinic e apucată. 

Şi-i trag in sus şi eată-i pe maluri ridicaţi, 

De apă şi de moarte iubiții sunt scăpaţil — 

Miron a lui iubita pe earbă o aşază; 

Pe dingii se coboară usucătoare raze 

Din soare, şi lumina o arde gi orbeşte 

Se pleac’ a ei pleoape şi capu-i ameteste 

Şi-l razimă de peptul acel mântuitor. 

Miron spre ea priveşte cu jale gi cu dor 

Şi chipul îi desmeardă şi përul ei lipit 

Desface şi desprinde de trupul umezit. 





— 149 — 


Bétrani, bărbaţi, neveste, stând toţi in jurul lor 

Privesc şi nu cutează să dee ajutor. 

Şi ea ridică capul: viata-i se trezeşte 

Privirile ’nviete pe dinsul le tinteste 

Adânc până la suflet, si braţele intinde 

Spre el, g'a sale umeri apucă şi cuprinde 

S’apas’ a sale buze cu dnlce sărutare 

Pe gura lui iubită in lungă ’mbratogare. 

Şi obgtia-i intreagă pătrunsă de uimire 

Bar Sâncu le grăeşte cu astfel de vorbire: 

„Miron, deşi copilei viaţa eu am dat 

Tu azi cu-a tale braţe de moarte-o ai scăpat 

Şi tie-ti datoreşte mai mult decât chiar mie. 

Primegte-o dar pe viaţă ca vrednică soție: 

Părinţii impreună cu dragoste ţi-o dăm 

Ş'a voastră insotire o binecuvéntam. 

Căci Dumnezeu din ceruri a vrut să fle-aga 

S’o dobândegti tu singur prin bărbăţia tal“ 

Şi Maria m lacrimi uimită stă şi mută 

Şi uit’ a ei mândrie, pe fată o sărută 

Cu dulce, g'o desmeardă şi'ntinde a sa mână 

Ş'atrage lângă dinsa pe Safta cea bătrână 

Şi mamele-améndoue plângând se ’mbratogeaza. 
Ear Neagu din mulţime spre dinsii naintează 

Şi mirelui aceste cuvinte le rosteste: 

„Miron, Florica astăzi mi-a spus că te iubeşte, 

Că tu-i eşti drag, tu singur, gi eu in gândul meu 

Din noi cine-i mai vrednic, de tu eşti, sau de’s eu 

Stam să mésor; acuma cunosc ce preţuegti 

Şi văd că tu copila mai mult o vredniceşti. 

Intru mulţi ani să-ţi fiel na, ici in mâna mea 

Ce-ti dau in cuget verde, o bate pe a ta 

Căci vreau al tău prieten să fiu neprecurmat: 

Când vei avd nevoe de faptă, ori de sfat 


— 150 — 


Mö vei vedea la tine, ear când al vietei greu 
Te-a grămăd) vre-odată, gândeşte-atunci că eu 
Avere de la tata destul’ oiu mogten) 

Ce's gata la strimtoare cu tine-a impărți.“ 
Tot satul cuviinteaz& vorbirea lui cu minte 
Şi-l laudă; de-o parte Varvara lui Terinte 
Pândeşte pe sub gene de-aici ce-o să mai easă 
Vesti restălmăcitoare ce mani din casăn casă 
Va aduce ca 'nainte; alături insă sta 

Mog Trochin care stinga pe b&tu-i răzema, 
Ear dreapta veştejită o ridicâ in sus 

Şi indreptat spre dinşii aceste vorbe-a spus: 
„Precum de mai nainte Ursita v'a menit, 
Miron şi tu Florică, traiu lung şi fericit!“ 











BALADE 


Gottes ist der Occiden 
Gottes ist der Orient. 


GETHE 


DOMNIȚA ŞI ROBUL.) 


Pe-o vale inflorită se 'nalţă o zidire 

A seculelor stinse măreaţă moştenire. 

In ea domnea o doamnă frumoasă ca o zină 
Cu părul său de aur, ochirea sa senină, 
Bogată de avere, in suflet mai bogată, 

De laude marete spre ceruri inălţată. 

Şi de castel aproape intr'un bordeiu uitat 
Şedea un rob al doamnei de griji incunjurat. 
Frumos era şi tânăr, şin palida lui fata 
Vedeai că pe-al său suflet s'a pus o neagră ceaţă. 
Vai! o simtire-ascunsa, intr'însul au aprins 
Un dor fără de margini, un foc etern nestins. 


1) Subiectul acestei balade a mai fost tratat şi de D-nii 
N, Gane si Mihail Cornea, după intelegerea ce avurăm 
impreună. Toate trei poesiile, purtând acelaș titlu, s'au 
publicat in «Convorbiri Literare». Aceasta in C. L. An. II, 
pag. 333, a D-lui Cornea An. III, pag. 54; ear a D-lui 
Gane An. VIII, pag. 234. 


— 154 — 


Cum, rob fără de drepturi, din miserul bordeiu 
Spre-o doamnă prea inaltă ridici tu ochii tăi, 
Un verme-a sa privire, vr'odat' a ridicat 

Spre paserea cea mândră din norul inaltat? 
Când o vedea pe calu-i cu fata ei divină 
Trecând, cum trece, sboară pe ceruri luna plină, 
Sufletul său cu dinsa sbura far’ incetare 

Păn o 'nvălea în aer albastra depărtare. 

Când treceau zile, veacuri şi el nu o vedea 
Un soare pentru dinsul pe cer nu resărea, 
Bar când cădea pe lume a nopţii grea tăcere 
Pe-o jalnică vioară cânta a sa durere, 

Cânta duios, puternic şi dulce inspirat 
Accente dureroase, cum nu s'a mai cântat. 
Frumoasă doamnă, spune, vr'odată ai gândit 
La cel sérman, de tine de două ori robit? | 





II. 


Sus in castel serbează in vesel’ adunare 
Mulţi cavaleri şi doamne o mândră serbătoare. 
In sala cea străveche cu aur decorată 
Petrece adunarea la masă mult bogată. 

Şi sus in capul mesii gade bătrânul tată 

Cu barba lungă, albă, de multe ierni spălată, 
Cu faţa rece, aspră şi ochiul nemişcat 
Precum un chip eroic in marmură sculptat. 
In dreapta stă mireasa, in stinga mândrul mire 
Frumos, plin de viaţă şi plin de fericire, 
Dealungul se ingiră lucita adunare 

Precum pe-o selbă scumpă s'inşir mărgăritare. 
Şi cavalerii nobili vuind, voios petrec 

Şi'n frumuseţă doamnele cu toate se intrec 
Dar de mireasa mândră se simt intunecate 
Cum stelele pe ceruri se şterg desluminate 
Când luna străluceşte. Şi prânzul se urmează 
Mai vesel, tot mai vesel şi vinul scânteează 
In cupele de aur gi oară după oară 

Prin sita veseliei cu grabă se strecoară. 

Şi unul dintre oaspeţi, tiind o cupă plină 

Se scoală şi spre dingii solemn el o inchină: 
„Cât va ’nvia pământul a soarelui lucire 

Viaţa lor să fie eternă fericire |“ 


— 156 — 


„Trăească !“ strigă vesel al oaspeţilor chor 

Şi sala se cutremură de glasurile lor. 

Bătrânul se ridică gi’n juru-i s'a uitat 

Şi cupa spumegândă tăcut a desertat. 

Acum s'a sfirgit prânzul: precum pe câmpuri late 
Resar in multe snopuri ici, coio flori bogate, 

Aşă in sala ’ntins& ici, colo se ’ntocmesc 

De oaspeţi grupuri mândre şi vesel convorbesc. 
Şi mirele spre tată: „Ce este o serbare 

Când nu-i incoronată de veselă cântare? 

O Doamne, intr'o noapte un rob am ascultat 
Cântând aga de dulce cum nu s'a mai cântati... 
— Să vie să ne cântel“ — Betrânul a rostit, 

De servitori mulţime in grabă sau pornit. 





III. 


El intră trist şi palid, tiind a sa vioară 

In mijloc se opreşte si ochii işi coboară. 

— „Să cânţi un mândru cântec ! — zice bătrânul tată, 
Ş'acest inel de aur va fi a ta resplatăl“ 

El ochii nu ridică, vioara incordează 

Ş'un cânt din timpuri veche acuma intonează : 
El cântă de-o frumoasă fecioară d’impérat 
Inchisă de-un balaur intr'un ascuns palat 

Şi cum nopţi lungi şi zile jălea mândra fecioară 
Vărsând ferbinte lacrimi de soarta ei amară: 
Şi de-un viteaz şi nobil gi mândru Făt-frumos 
Ce fata ei de Anger, in sufletu-i duios 

Purta pe 'mtreg pământul, cătând chipul iubit 
Ce'n visuri il visase şi incă na găsit. 

Şi cum il dus’ o zină peste un pod de aur 

Şi cum eg} in cale-i selbaticul balaur, 

Cântă de crunta luptă ce groaznic s'a incins. 
De ’nvingétorul mândru, balaurul invins 

Şi de resplata dulce, ce-atunci am aşteptat 

Pe, mândrul gi viteazul fecior de impérat. — 

Şi toţi tacuti ascultă, cupringi de incântare 

A robului frumoasă si gingaşă cântare, 

Şi Domnul îi intinde de aur un inel — 

Ridică ochii robul, in jur se uită el 


— 158 — 


Şi intâlneşte ’n cale-i o jalnică privire 

Ce cumpăneşte ’n viaţă ani lungi de fericire. 
Atunci lung o priveşte şi noaptea il cuprinde 
Şi mintea lui se perde gi ochiu-i se aprinde, 
Selbatic el apucă din nou a sa vioară 

Cuprins ca de un farmec acum el cântă eară 
Şi cânt' un cântec straniu de-amorul cel ascuns 
De care pentr'o doamnă un rob era pătruns, 

Şi cântă ca prin visuri de chin gi desperare 
Şi-i cântă şi o roagă să aibă indurare 

Şi tremură gi cântă pătruns de-un dulce fior 
Ş'o roagă gi o jură gi cere-al ei amor! 

Toţi stau in neclintire pe scaune ’mpetriti 
Domnița il priveşte cu ochii rătăciţi: 

Din sânul ei spre ceruri aga de blând şi lin 
Se’nalté un ferbinte, un trist, un lung suspin. 
Acum toţi se deşteaptă, bătrânul s'a sculat 

Şi måna sa cu furie spre rob a indreptat 

Şi mirele s'aruncă, strigând cu glas grozav: 
„Vai tie! indrăsneţe gi miserabil sclav 

Mori! Mori!“ —gi ferul crâncen spre rob au atintit 
Dar el c'un ochiu mai mândru pe loc l'a pironit 
Şi inc'odată doamna cu sufletul priveşte 
Şi inima-i se umflă şi peptul său slăbeşte 
Ş'a sufletului coarde perd dulcele acord 
Şi ochiul i-se frânge, şi jos el cade mort! 





OSINDITUL. 


Tot oragu-i in mişcare 

Mii de oameni merg şi vin 
Inspre poarta cea din vale 
Şi din vale spre castel. 


Câteodată vezi doi oameni 
Care 'n cale se 'ntilnesc 
Cum preschimbă trei cuvinte 
apoi grabnic se despart. 


Ici şi colo grupuri, grupuri 
De bărbaţi, femei, copii 

Se formează, şi ’ntre dingii 
Ingrijiti vorbesc incet. 


160 — 


Clopotele sună toate 
Vuind ameninţător 
Ca furtuna care muge 
Când e cerul mânios. 


De ce s'a trezit arama 
Din puternicul ei somn, 
Acest vuet e de bune 
Sau de rele vestitor? 


Ce s'aşteaptă, ce-a să fie 
Ce 'ntimplare a făcut 

Ca să-gi lese treaba, casa 
Linigtitul cetăţean ? 


La castel in jurul porţii 
Stă poporul asteptând: 
„Nu es incă, nu es incă?“ 
Se intreabă nencetat. 


Bată insă că se mişcă 
Poarta mare de stejar 
Şi in juru-i se 'nvârteşte 
In titine scartiind. 


Si din curte es acuma 

In coloane aşăzaţi 

Tiind săbiile goale 
Rânduri, rânduri de ostaşi. 





— 161 — 


Şi in mijlocul lor merge 
Greu in lanţuri ferecat 
Cu pas lin şi mândru aer 
Un om tânăr şi frumos; 


Un sucman i-au pus in spate : 
Si’n opinci lau incălțat 

Dar din fata lui nobleta 

A o gterge n’au putut. 


Pe-al său umăr, unduloase 
Negre plete se cobor 

S’al său ochiu plin de mândrie 
Strălucegte scânteios. 


Lângă el cu fruntea creață 
Şi cu ochii incruntati 

Un om aprig la privire 
Merge ’n rogu imbrăcat. 


Inaintea lor un crainic 
Cu un glas resunător 
Indreptat câtră mulţime 
Le vegtegte nencetat: 


„Oameni buni, priviţi cu groază: 
Acest negru ucigags . 

A intins spre Domnul ţării 
Far de lege ferul séu! 


40934. Scrieri complecte. Il, 11 


— 162 — 


„La peiro vrù s'aducă 
Tara 'ntreagă, pe voi toţi! 
Acum insă cu mormântul 
A lui faptă va plăti! 


„A lui moarte să vă fe 
Crudă pildă 'n viitor, 
Astfel Domnul pedepseşte 
Ucigagi de soiul sul“ 


— Minti, infame, strig’ acuma 
Cel in lanturi ferecat, 

Ucigag iti e stépanul 

Ce la moarte m’a trimis! 


Am voit a mea mireasă 
Ce vicleanul mi-o rap) 

Şi mânjita mea onoare 
Cu-al său sânge să resbun. 


Şi să mantuiu biata tara 
De-a sa ghiară de tiran 
Şi poporului ce geme 

In sclavie apăsat, 


Libertate . ..* — dar cuvéntu-i 
Nu străbate in popor 

Căci cu vuet tobe, surle 
Glasul său inddugesc. 


— 163 — 


Şi când tobele gi surle 

Se oprese, incepe ear 
Crainicul cătră mulţime 
Strigând : „Oameni buni, priviţi 


Acest om fapta sa neagră 
Cu mormântul va plăti, 
Astfel Domnul pedepseşte 
Ucigaşi de soiul sul“ 


Şi mulţimea spăimântată 
Se dă ’n lături, face loc 
Şi cortejul se strecoară 
Dinaintea sa incet. 


Mii de ochi privesc la dinsul: 
„Eată-l, eată-l, Vai văzut ? 
Cel cu plete colo 'n mijloc, 
Cât de tânăr si frumos!“ 


Şi femeile ridică 

Copilaşul lor in brat: 

„ Vezi cel tânăr! Ah, mormântul 
Prea curând i s'a deschis!“ 


Precum riul care curge 
Inspre marea spumegos 
Şi curgând, cu alte ape. 
Se măreşte nesfirgit, 


— 164 — 


Astfel curg fără sfirgire 
De popor grămezi, grămezi 
Şi cortejul inconjoară 
Inspre vale alergând. . 


A rémas acum oragul 
Indératul lor de mult 
Abia ’n urmă să. véd incă 
A bisericilor cruci, 


Inainte se intinde 

Un câmp negru ‘de mobor 
Fără margini ca pustiiul. 
Ca pustiul trist gi sec. 


Colo 'n mijloc se inalta. 
O maşină drept in sus, 
Negru amenințătoare 
Ca un spectru fioros, 


Imprejur şi pe deasupra 





Corbii sboară ’n cârduri mari, 


Fălfăind din a lor aripi 
Şi din pliscuri croncanind. 


Au ajuns! Tâcere-ădâncă 
Pe câmpie s'a intins... 


„Mergi! îi -zice-un glas sinistru 


Ciasul negru a sosit! 


— 165 — 


Şi un preot in veştminte 
Ce-l priveşte cu ochiu blând 
Inspre dinsul naintează, 
Evanghelia tiind. 


Atunci el ingenunchează 
Şi făcând al crucii semn, 
Cartea sfântă o sărută 
Ş'apoi iute: „Vin' calău 1“ 


Doi se văd acum pe scară 
Cum se urcă sus, mai sus, 
Inc'o treaptă şi piciorul 
Eşafotul au atins, 


Unul blând cum e victima — 
Depe-al jertfelor altar, 
Altul crud, precum e tigrul 
Când inhat& prada sa. 


Acel roşu intinde mâna 
Spre toporul ascuţit... 

Nici un pept nu mai résufla 
De fiori sânt toţi cuprinși. 


Dar ce glas acum s'aude 
Prin tăcere străbătând, 
Cine strig’ aşa sălbatic: 
„Stăi, opreşte-te, calău l“ © 


— 166 — 


O fecioară albă, mândră 
De odată a părut, 
Intinzénd a sale braţe 
Desperate spre gafot: 


„Nu lovil Ah, doue viete 
Ar ucide braţul téu! 

Nu lovi! A sa iertare 

De la Domn am dobândit! 


Nime'n lume decât mine 
N'areasupra-i drept mai bun 
Dumnezeu din ceruri n’are - 
Mai bun drept: eu il iubescl“ 


— Tu eşti, tu? Ce vrei aicea 
Tu ce-amorul ai véndut? 
Mergi, ascunde-a ta ruşine 
Imi e groaz'a te priv}! 


„De la mine, ah, iubite 
Al tău ochiu nu departa! 
Te indură, te indură 
De-al meu suflet pocăit! 


Am vândut a ta iubire 

Dar mustrarea ş'al meu chin 
Singur Dumnezeu le ştie 

O, coboară ochiul tul“ 


— 167 — 


— Fugi din ochi-mi! Somnul vecinic 
Ce-am să dorm, nu ’nvenina! 
Fugi! Nu face al meu suflet 

Să-l incarc cu un blastem ! 


„Cătră tine, om al morţii, 
Eu acuma më indrept, 
Vezi aici a sa iertare 
De la Domn am dobândit. 


Liber este! Tu asupra-i 

Nici un drept nu ai deacum, 
Il iubesc deacum pe lume 

E al meu, al meu etern!“ 


„Sunt iertat! Nu vreau iertare 
Dobândită cu-aga pret, 

Fugi deaici, te desfateaza 

In măriri gi bogății! 


Vreau sâ mor, căci o viaţă 
Pe pământ unde eşti tu, 

Mii de morţi cuprinde ’n sine 
Eu vreau una, vin’ calăul 


Tu nu vrei? Cum, o muiere 
Iti rapegte prada ta? 

Tu! nu ştii s’ucizi pe unul 
Ce de viaţă e sătul?“ 


— 168 — 


Şi zicând, el să. aruncă 

Spre calău'şi de la brâu 

El îi smulge a sa spadă - 

Ş'o indreaptă apre-al său pept. 


Ferul intră... sânge rog 
Isbucneşte ’n lung vârtej... 
Jos un tipet... pe câmpie 
Fiori de moarte sau lăţit! 


— O —— 





DOUE ZILE. 


ee 


Sara caldă şi senină 
Peste lume s'a lăţit, 
Sus zimbeşte luna plină. — 
Marea doarme linişit. 


Şi pe apa albăstrie 
Intr'o luntre ei plutesc 
De amor gi bucurie 
Dulce el şi ea vorbesc. 


~a q 
Când privesc in sus la astre, 
Legănându-se ugor, 
Când in undele albastre 
Acutundă ochii lor. 


— 170 — 


S’apoi ear a lor privire 
Se ’ntilnegte cu amor . 
Şi un raiu de fericire 
Ei cetesc in viitor. 


„Doue zile, incă doue — 
Zice el — şi-i fl a mea 
Etern ne lucegte noue 
A iubirii dulce stea!“ 


— Doue zile, done incă 
Zice ea — dar n'a sfârşit 
Şi deodată, de o stincă 
Luntrea groaznic s'a isbit. 


Şi ei cad in neagra mare 
S’améndoi se acufund 
Si bénd undele amare, 
Ei dispar adânc in fund. 


El o cată, o zăreşte 

Pe un val indepărtat 

Si spre dinsa se isbeste 
Si inoat& desperat. 


Bată-l vine, o ajunge, 
Cu al său puternic brat 
O răpeşte si o smulge 
Dintr'al morţii negru lat, 


— 171 — 


Şi pe umăr o agează 

Si puterile îi cresc 

S’a lui brațe mult viteaze 
Valurile despartesc. 


Un moment... şi neagra moarte 
In amoruri s'a schimbat! 

Un moment... Amară soarte 
Vai puterea la lăsat! 


L’al său pept in desperare 
El o stringe cu amor 
Si’ntr’o dulce sărutare 

Se ating buzele lor. 


„Doue zile, doue incă...“ 
Glasuri triste când şi când 
Mai auzi... in mare-adâncă 
Se perd ele suspinând 


Noaptea rece 'ntunecoasă 
Greu pe lume a căzut 
Marea urlă furioasă 
Luna ’n nori a dispărut. 


KAHER.' 


Pe-o peatră mucezită, lâng'o moşche bogată, 
Acoperit cu sdrente un cergetor zăcea 

Şi vegteda lui faţă de ani era brăzdată 

Ş'a lui vedere scursă de mult acum era. 


Pe drum pe lângă dinsul, cu pasuri regulate 
Toţi bine credinciogii incet, tacuti treceau 
Cu mânile pe pepturi şi fruntile plecate 
Spre templul rugăciunii pios se indreptau. 


Şi pasurile line loveau a sa ureche 

Dar nime spre bătrânul privirea nu pleca 
Şi nici da o pomană in mâna sa cea veche 
Şi voacea lui cu jale acest fel cuvénta: 


1) Kaher a domni! in Bagdad pe la anul 950 d. Ch. 
Istoricul Arab care a descris istoria acestui Kalif il ci- 
tează ca exemplu de deșertăciunile lumii și nestatornicia 
soartei. 


„O! frate care intri in. templul de credință 
Nu trece lângă mine cu suflet nendurat! 
Priveşte alba-mi frunte plecată de căinţă, 
Priveşte cum isvorul vederii mi-a sécat ! 


„O! pune o pomană in astă veche mână, 
Ce vested’, sbircită, spre tine s'a intins :. 
Căci ea odinioară a fost a ta stăpână, 

S’a 'ntregei lume fréuri intr’insa a cuprins. 


„Kalif am fost odată gal meu grozav renume 
Peearipa biruintei sbura indepărtat, 

Puternica mea voace cutremura o lume, 

Regi gi’mpérati la tronu-mi supuşi s'au inchinat. 


„Aveam o mândră faţă şi ochi plini de scântei 
Vedeai de bogăţie palatul meu geménd, 

Copii aveam ca ângeri şi multe dulci femei, 
Slavit ca şi profetul eram pe acest pământ. 


„Dar vai | impins de-un demon, eu crud, fără de lege 
A bunului meu frate, eu tronul am răpit 

Şi ghiare inspre dinsul intins'am sacrilege 

Sin a lui Allah templu pumnaru-mi l’a lovit. 


„Deatunci ani far’ de număr trecut'au peste mine 
Şi fie-ce minută un secul a ţinut, 

Sdrobit gi orb sunt astăzi gi mortea nu mai vine 
Sa ’ngroape amintirea grozavului trecut. 





— 144 — 


„O, frate! inspre mine privirile senine 

Le pleacă şi nu trece cu ochiu nendurător, 

Azi june eşti şi mândru, dar mâni poţi fi ca mine 
Căci nime nu cunoaşte ascuusul viitor!“ 


Astfel gemea bătrânul, dar toţi cu ’nflorare 
Şoptind: Kaher! Kaher! fugeau cu grabnic pas 
S’intrau in templul sacru să spele ’n inchinare 
Aspectul cel sinistru ce'n minte le-a rémas! 





IEZID.) 


„Kalife, lasă cântul, amor şi poesie, 

A lui Ali resboinici te chiamă ’n bătălie 
In zori de zioă mâne o crâncenă ciocnire 
Va hotân a noastră isbândă sau peire. 
Deschide Alcoranul, ceteşte cuvios 

Din ceruri te priveşte Profetul mânios, 
Tu esti si brat şi minte a Omeiazilor, 
Kalife, lasă cântul gi versuri si amor! 


— Urmati, urmaţi cântarea poeţi, voi cântători 
Pe dulcea voastră liră cântaţi al meu amor, 
De sânge gi de luptă eu azi nu ştiu nu vreau 


1) Iezid II Kalif in Damasc din familia Omeiazilor 
720—724. 


Vreau tonuri dulci s'inunde duios sufletul meu! 
Şi tu, a mea iubită, divina Zuleima 

Imbată al meu suflet cu blând privirea ta, 

Pe gura ta më lasă săruturi a culege 

In astă oară incă şi mâni se va alege 

Din Omeiazii mândri şi mirşavii Aliti 

Mai cu priinţă care de Allah sunt priviţi!“ 


Poeţii, căntătorii, cântarea lor urmează 
Căpitanii pleacă fruntea şi'ncet se depărtează... 
Iezid si Zuleima pe un bogat covor 
Preschimbă intre dingii dulci vorbe de amor, 
Al sclăvei părul negru ascunde despletit 

C'o mantă de mătasă pe scumpul ei Iezid 

Şi ochiul său cel negru, duios, lăcrămător 

In a lui Iezid suflet revarsă tainic fior, 

Cun brat alb ca zăpada il tine 'mbrăţoşat 

Şi gura-i il imbată cu dulce sărutat. 

Iezid, când inspre dinsa perdut in fericire, 
Când ear in sus spre ceruri indreapt'a sa privire: 
Şi'ncet din pept suspină: „O dulce Zuleima, 
Eternă cum e lumea va fi iubirea mea, 
Adâncă, mai adâncă decât adânca mare 

_ Ferbinte, mai ferbinte decât arzându-l soare!“ 
Frumoasa Zuleima voluptuos suspină 

In lacrimi i se stinge a ochilor lumină 

Cu bratu-i ca zăpada il stringe mai duios 
Cântare-abia s'aude soptind misterios 

Un farmec se intinde... ear colo ’n depărtare 
Se 'nalţă 'ncet pe ceruri o rază lucitoare. 





H. 


O! voi, căror amorul vë vars'al stu nectar, 
Acoperind a vieții durere şi amar, 

Voi, care alte doruri goniti gi cugetare, 
Scăldând intregul suflet in dulce desfătare, 
Ol nu uitaţi c'amorul nu-i tot in astă lume, 
Că sta mai sus onoare şi patrie şi nume, 
Ganditi c'ale amorului momente-aşa divine 
Trec răpede ca gândul şi'n oara care vine 
Ades al soartei trăsnet, infiorător tunând, 
V'aruncă in durere, in groază, in mormânt! 


Ce vuet surd s'aude viind din depărtare, 

Ce zingăniri de arme, ce tropot, ce strigare? 
Kalife, te deşteaptă din visul tău de-amor 

Te 'ncunjură trădare şi sânge şi omor! 

Nu-ţi prevesteşte visul că lagii căpitani 

Sau dus Kalif şi suflet să-şi vânză la duşmani? 
N'auzi cum vin? Apucă viteazul iatagan 

Arată cine-i demnul urmaş a) lui Othman... 

E prea târziul Vai tie! La cort acum ajung 

Cu lancea ascuţită ei pânzele străpung 


40934. Scrieri complecte. II. 12 


— 178 — 


In somn au să te prindă!... Dar nu! precum unleu 

Ce’n pace, fără grija dormea ’n culcuşul séu, 

Trezindu:se deodată, se vede ’ncunjurat 

De vânători o mie cu arcul indreptat 

Spre peptu-i far’ de pază, g'o clipă ’n nemişcare 
— şi uimit priveşte teribila trădare, 

S’apoi c'un muget groaznic, -sălbatec, desperat, 

Cutremurând intregul pustiu nemésurat, 

Asupră-le s'aruncă şi vai s’amar de cei 

Pe care ’ntăi fixează teribili ochii săi — 

Astfel după o clipă de-uimită nemişcare, 

Iezid asupra lor s'aruncă cu turbare 

Şi necrutat loveşte viteazu-i iatagan 

In carnea mişelească a cruntului duşmani, 

Răreşte a trădării nemărginită gloată 

Şi calcă pe cadavre si’n sânge el inoatăl 

Dar vai! viteaza-i armă loveşte inzadar 

Căci unde cade unul alti doi in loc răsar. 

Acum puternic bratu-i se pleacă şi slabegte 

Prin răni fără de număr roş sângele-i sbucneşte, 

Picioarele-i se moaie, el cade la pământ... 

Dar spre iubita sclavă priveşte el cazénd 

Şi bratele-i slăbite spre dinsa se indrept 

Şi'ncet odată incă o stringe lal său pept 

Şin ochiul ei se perde şi zice cu glas frânt: 

„N'a fost om mai ferice ca mine pe pământ, 

Dugmani, Allah, Profete, pe toţi eu vë desfid, 

Voi n’ati putut, ucide amorul lui Iezid, 

dn paradis viata-mi schimbâ al meu amor 

in braţele iubitei voios primesc să mor!“ 


MERVAN. 


Vântul muge 
Calul fuge 
Peste câmpuri, peste văi, 
Coama sboară 
Foc gi pară 
Străluceşte'n ochii săi. 


„Mervan, Mervan iubite, ah! groaza mă săgeată 
Nu vezi in urma noastră Eunuchii mii de mii? 
Ca de-o semânţă neagră câmpia-i presurată 
Trimigi sânt să ne prindă d'Emirul, morţi sau vii! 


— Fatime, blândă floare, florii tăi alungă, 
Inaltul ne protege Profet a lui Allah. 


— 180 — 


Nu este cal in lume ce ar pută s'ajungă 
Fugaru-mi ce se trage din mândrul Abdallah!“ 


El zice, puncturi negre se perd in depărtare 
Precum a nopţii umbre se perd in zori de zi: 
Şi fug, şi inainte se 'ntinde ca o mare 
Nemărginit pustiul cât ochii pot zin. — 


Vântul muge 
Calul fuge 
Pe pustiul cel intins 
Coama sboară 
Foc gi pară 
Es din ochiul su aprins. 


„Mervan, Mervan iubite, nu vezi colo in zare 
Spre noi cum se răpede un tigru incruntat 

Şi jur in jur pustiuri... nu e nici o scăpare 
Aice sub năsipuri mormântul ne-i săpat! 


— Zadarnic 0, Fatime, de spaimă eşti cuprinsă, 
De-un brat esti apărată vénjos gi bărbătesc 
S’o spadă tin in mână ce’nveci n'a fi invinsă 
Cat va privi cu milă spre noi un ochiu ceresc.“ 


El zice, inspre fiară fugarul său porneşte 

Si’n gura-i spumegândă el spad'a implântat. 
Un muget de durere... roş sângele sbucneste, 
Fugarul peste fară lung sborul şi-a urmat.— 





— 181 — 


Valuri groase 
Năsipoase 

Tai’ al calului picior 
Ear din soare 

~ Arzětoare 

De foc raze se cobor. 


„Morvan, Mervan iubite, ah! sufletul meu arde 
Eu simt in pept al setei jăraticul aprins, 

De ce vrăşmaş Profetul n'a vrut ca să am parte 
Să ard in inchisoare de-amorul meu nestins! 


— Profetui mica earbă nu vrea să vestejească 
Ci grabnic îi trimete un nor recoritor 

Şi ţie, cea mai mândră din flori, să nu tânjească, 
Nu-ţi va trimete cerul un recoros isvor?“ 


El zice, si aproape ca prin minuni resare 
In mijloc de pustiuri raiu dulce, inflorit 
Cu recoroasă apă, cu flori mirositoare, 
Cu fructe aurite, cu arburi de umbrit, 


Recorite 
Linigtite 
Trec trei umbre-acum in sbor 
Dar se ’ntinde 
Mai ferbinte 
Vént grozav gi arzétor. 


— 162 — 


„Morvan, dece sélbatic priveşti in jur de tine, 
Dece in a ta faţă tot sângele e 'nchegat, 
Dece-ţi tremură braţul când toate au mers bine 
Acum când de primejdii Profetul ne-a scăpat? 


— Fatime, vail iubită, nu simţi, cu grea suflare 
Pâmântul cum incinge selbatecul Samun, 

Nu vezi cel munte negru cum vine ’n alergare 
S’acopere pustiul... Profete drept şi bun!“ 


El zice, peste lume o noapte se coboară: 

Cel munte groaznic, negru ce-ajunge pân 'n nor 
Aproape-i, mai aproape, selbatic mii de fiare 
Din somn trezesc pustiul cu strigătele lor. 


Şi vâjie şi tună, se 'nalţă, se cufundă 
Pustiu, pământ gi ceruri in una s'au unit; 
Zadarnic cată ochiul prin noapte să pătrundă 
Profetul a sa frunte in oer a incretitl... 


m ee ee 





DON RAMIRO.) 


DIN HEINE 





„Dona Clara, Dona Ciara, 
Mult iubită de-atati ani, 
Tu voesti a mea peire 
O voeşti'neindurat! 


„Dona Clara, Dona Clara, 
Dulce este-al vieţii dar 

Grozav insă e adâncul, 
Intunericul mormânt. 


„Dona Clara, saltă vesel 
Mâni Fernando al teu mire 
La altar te va conduce, 
Tu la nuntă nu mě chemi? 


—— 


1) Poesia originală este nerimată. 


— 184 — 


— Don Ramiro, Don Ramiro, 
Mult amar iti e cuvéntul 
Mai amar decât ursita 

Care ride de-al men dor. 


-—— Don Ramiro, Don Ramiro 
Scutură-te de-ai tău chin, 
Pe pământ sunt fete multe 
Dumnezeu ne-a despărţit, 


— Don Ramiro, ce-atati Mauri 
Ai invins cu vitejie, 

Azi pe tine te invinge — 
Mâni la nuntă te invit! 


„Dona Clara, Dona Clara 
Dar, o jur, dar, am să vin 
Şi voesc să joc cu tine 
Noapte bună — mâne vin! 


— Noapte bună! — Si fereastra 
Se inchide, jos Ramiro 
Impetrit stă multă vreme 
Pan’ in noapte dispărut. 


Insfirgit din lunga luptă 
Zioa ese 'nvingătoare 

Şi Toledo se arată 

Ca un câmp intins de flori. 


— 135 — 


Edificiuri si palaturi 
Scânteiază inspre soare 
S’a bisericelor virfuri 
Aurite strălucesc. 


Cum s'aude-un roiu de-albine 
Astfel clopotele sună 

Şi din templele pioase 

Se inalţă rugăciuni. 


Dar priveste, dar priveşte 
Cum colo din cea capelă 
Curge, curge ’n valuri dese 
O mulţime de popor, 


Cavaleri, frumoase doamne, 
Domni de curte strălucind ; 
Voios clopotul vueşte 

Orga sună maiestos. 


Şi in mijlocul mulţimii, 
Cunjurati de-adânc respect, 
Cu pas lin merg insotitii 
Dona Clara, Don Fernand. 


Si multimea fi petrece 
Pan’ lal mirelui palat 
Unde :nunta se serbează 
După usul cel stravechiu. 


— 186 — 


Prânz bogat gi joc de arme 
Se urmează 'n veselie, 
Grabnic, vesel timpul trece 

Pân ce noaptea a căzut. 


Şi la joc colo in sală 
Oaspetii s'adună toţi 
Şi se văd de vii lumine 

A lor haine scânteiind. 


Mirele gi cu mireasa 

Dona Clara, Don Fernando 
Sed pe scaune 'nălţate 

Şi preschimbă dulci vorbiri. 


Si’mprejur se mişcă vesel 
Ale oaspeţilor valuri, 
Instrumentele resună 
Şi trompetele trăsnesc. 


„Pentru ce, frumoasă doamnă 
Se indreuptă ochii tăi 
Incolo spre colţul salei ? 
Cu mirare-o 'ntrebă el. 


Cum, nu vezi tu, Don Fernando 
Pe-acel om in mantă neagră? 
Cavaleru! blând respunde: 
„E o umbră, scumpa mea!“ 








— 187 — 


Umbra insă, eată vine 
Şi era un om in manta. 
Sangele din Clara ferbe 
Pe Ramiro cunoscénd. 


Acum insă jocu 'ncepe, 
Jucătorii se ’nvértesc 
Cu beţie ’n cerc selbatic 

Şi pământul geme greu. 


„Cu plăcere, don Ramiro 
Voiu să te urmez la joc 

Dar in astă mantă neagră 
N'ar fi trebuit să vii. 


Şi Ramiro o fixează 

Cu ochi mari străpungători 
Şi o stringe, şi-i respunde 

„Tu la nuntă m'ai chemat!“ 


Si in jocul cel selbatic 
Se aruncă améndoi, 
Instrumentele resună 
Şi trompetele trăsnesc. 


„Faţa ta e ca ométul, 
Clara zice tremurând, 
„Tu m'ai invitat la nuntă“ 
Sec resună glasul stu. 


— 188 — 


„Mânele-ţi sânt reci ca ghiata 
Clara-i zice ingrozită, 

„Tu m'ai invitat la nuntă...“ 
Şi'n vértejuri ei se perd. 


„Lasă, lasă-mă, Ramiro 

Suflul tău e de cadavrul“ 
Ear cuvântul cel sinistru: 

— Tu la nuntă m’ai chemat!— 


Arde, fumegă pământul, 
Vesel musica resună 

Ca in cercuri farmecate 
Toţi in sală se ’nvértesc. 


„Lasă, lasi-mé, Ramiro“ 

[In grimad’ un glas suspină, 
Don Ramiro tot respunde: 

— Tu la nuntă m’ai chemat! — 


Atunci dară, mergi cu Domnul! 
Clara strigă cu 'nfiorare: 
Abia zise şi indată 
Don Ramiro disp&ru. 


Clara cade... fiori in suflet... 
Noaptea rece o cuprinde 
Leginul cu sine-o trage 
In imperiul său obscur. 


~ PE = 


— 189 — 


Insfirgit negura piere, 
Insfirgit deschide ochii 
Dar din nou acum mirarea 

Îi inchide ochii săi. 


De când jocul incepuse 
Scaunul n'a părăsit 

Si ea sede lângă mire 
Care-i zice turburat: 


„Dece faţa ta e albă, 
Ochiul tău intunecat ?“ 

— Şi Ramiro... Clara geme, 
Şi o groazei leagă limba. 


Dar cu fruntea incretita 
Zice el: „Nu căuta 
S'auzi veste sângeroasă: 
Azi Ramiro a murit!“ 


POESII LIRICE 


oo... ascoltate in rime sparse il suono. 

Di quei sospiri, ond'io nudriva il core 

In sul mio primo giovenil errore 

Quand’ era in parte altr’huom da quel ch'i' sono, 


PETRAROA. 


DOUE VIETE. 


Doue viete omul măsoară 
Cât timp urmează cărarea lui, 
Una in lumea cea din afară 
Alta'n adâncul sufletului. 


Cea din afară blândă, senină 
Mi-a dăruit-o al meu destin 
Dar cea din suflet de lupte plină 
De griji amare şi negru chin. 


Precum sérmanul fér de vedere 
Ce lume, oameni vézu in vis, 
Când se deşteaptă simte’n durere 
Noaptea ce-apasă ochiu-i deschis; 


40934. Scrieri complecte. II. 13 


— 194 — 


Sau cum a mării puternici valuri 
Adânc din funduri s’asvirl spumând 

S’apoi sfărmate de nalte maluri 
Earăş in mare recad geménd; 


Asa din mine visuri frumoase, 
Aspirări mândre sumet pornesc 
In curând,insă neputincioase 
De-a lumii prosă crud se sdrobesc. 


Nimic de-aceste nu ştie insă 
Vertejul lumii nepăsător, 

Jalnice cânturi, lacrimi ascunse 
Singuri sunt trigtii marturii lor. 








PRIGONIRE. 


Prigonire ’nvergunataé 

Ah! ca mine niciodată 

Om pe lume n'a simţit 
De-un chip mândru şi iubit. 


De m'afund in cugetare 
Inainte imi apare — 
Nesfirgit il văd in gând 
Cum suride dulce, blând; 


De me primblu prin grădine 
Bu il véd in jur de mine 
Printre stele, printre nori 
Şi prin aer gi prin flori, 


— 196 — 


De ieu cartea, pe-ori ce pagini 
Ved aceleaşi dulci imagini 
Ear de scriu, eu scriu cu dor 
Numai versuri de amor. 


Şi când noaptea se coboară 
Ş'a mea minte impresoară 
Eu văd ear acel suris 

Zioa ’n visuri, noaptea 'n vis. 


Chipul, gtiu, e nălucire, 

E părere, amăgire — 

Insă este o părere 

Ah! şi dulcea mea durere? 








LA PERĂU. 


Dece copilă dulce, cufunzi a ta privire 
In limpedele unde a cestui lin pérau, 

Te uiţi făr incetare, perdută in gândire 
Cum apa cristalină oglindă chipul tău? 


La mine ah, te uită, in ochiul meu priveşte, 
Ceteşte'n al meu suflet ce arde de amor 
Şi vezi adânc intr'însul cum lin el oglindeşte 
Imaginea ta dulce de mii şi mii de ori. 


Pérdul curge, curge gi unda-i nu s'opreşte 
In care dinioarea tu chipul ţi-ai văzut 

Şi apa trecătoare in taină te-amăgeşte 
Dintr’insa chipu-ţi dulce in grabă s'a perdut, 


— 198 — 


Dar sufletu-mi statornic etern nu va mai şterge 
Imaginea frumoasă ce'ntr'insul sa oprit 

Şi anii ce se schimbă şi timpul ce tot merge 
Din el nu pot s'alunge un chip aga iubit. 








n PE NN, e ERE E acc CE E E E a a E E a a IE a RE ra EC Ta CO aa N Oana aa 


CÂTE VERSURI... 


Câte versuri de amor 

Eu am scris pătruns de dor 
N’ag vra’n lume ca să sboare — 
Lumea-i prea nesimtitoare. 

Ag vra, una să le stie, 

Numai una, dragă mie 

Şi când singuri noi vom sta 

Să le cânte draga mea 

S'ascult glasul ce iubesc 
Ş'ascultând să o privesc. 


JURAMENT. 


E destul! Prea multe chinuri 
Şi dureri am suferit 

De mult plâns şi de suspinuri 
Sufletu-mi e amărit. 


E destul! Deacum nainte 
Eu deplin me hotăresc 

Să n'o mai văd niciodată, 
Niciodată să-i vorbesc. 


Ca să fiu mai sigur incă 
C'oiu ţinea acest cuvânt 

In secret, in mine insu-mi 
Jur un sacru jurământ. 


— 201 — 


Jur!... Vai miel Eat'o vine 
Singură in calea mea 

Am să fug... dar ce:mă tine 
De nu pot fug! de ea? 


Am sa mai cerc inc'odată 
Poate astăzi m’a privi 

Cu amor ş'a sale buze 
Cu blândeţă-mi vor zimbi. 


RESPUNS. 


Astăzi, dragă, spune-mi mie, 
Tu ce-atâta eu iubesc, 
Vrei ca dulcea mea soţie 
Să visăm un vis ceresc, 
Spune-mi, asta o vrei tu? 
Ea zimbind respunse: Nu! 


Cum, tu vrei ca in durere 
Şi etern muncit de chin 
Viaţa mea să fie fiere, 
Fiere-amară şi venin, 
Spune-mi, asta-i voea ta? 
Ea zimbind respunse : Da! 


— 203 — 


Nu, nu este cu putinţă 

La ce spui nu te gândești, 
Asta nu-i a ta voință 

Mult iubită, tu glumeşti! 
Nu-i aga, respunde-mi tu? 
Insă ea zimbind, tăcu. 


AUR ŞI ARGINT. 


Spui că tăcerea este de aur 
Cuvântul insă ar fi de-argint, 

Mi-ai dat, iubită, gramezi de aur 
O! dă-mi odată un dram de-argint! 


O RAZĂ DE AMOR. 


Precum pe bolta intunecată 

Un moment singur luna s'arată 
Ş'apoi dispare earăş in nor, 

Dacă in ochiu-ti mândru gi rece 

Un moment singur tainic ar trece 
Numai o rază dulce de-amor, 


Acea privire atât de dragă 
Ag duce-o ’n gându-mi o viaţă 'ntreagă, 
Impins ori unde de-al meu destin, 
Mi-ar părea lumea verde grădină 
Şi cerul negru, făr de lumină, 
Etern albastru, etern senin. 


— 206 — 


Atuncea singur cu-a mea gândire, 
In mii de visuri de fericire 
' Şi zi gi noapte m'aş adânci 
Şi ah! din peptu:mi cu inspirare 
Ar eg) dulce aga cântare 

Cum n'a fost incă şi n’ar mai fi! 


IDEALUL MEU. 


eee 


Des in anii de junie 

Când pluteam din val in val 
Intr'o dulce reverie, 

Imi cream un ideal. 


Şi o fat’ aga frumoasă 

Për de anger blond fi dam 
C’o ochire mult duioasă 
Dulce il impodobeam 


Şi-i dam cel mai dulce nume 
De femee, ce iubesc 

Şi gândeam: in astă lume 
Voiu putea să te găsesc? — 


— 208 — 


Insă anii se strecoară 
Lin mă suiu pe-al vieţii deal 
Şi din gându-mi pere, sboară 
Al meu dulce ideal. 


Şi in calea mea senină 
Intr’o zi te-am intilnit 

Şi imaginea divină 
Viu in gând mi-a revenit. 


Şi o fat’ aşa frumoasă, 
Pér de Anger, blond aveai, 
C'o ochire mult duioasă 
Imprejurul téu priveai. 


Şi aveai acelaş nume 
De femee, ce iubesc 
Xam gândit: in astă lume 
Insfirşit eu te găsesc! 


Ş'o vapaie de iubire 

Vai! In peptu-mi s'a aprins 
Şi spre tine cu grăbire 

Al meu braţ il am intins 


Şi ţi-am spus: Ah! vin’ la mine 
Chip de ânger adorat 

Vino grabnic, căci la tine 
Ani intregi eu am visitat ! 


— 209 — 


Insă tu făr' indurare 
Privişi braţul meu intins 

Şi c'o crudă nepasare 
Rece 'nlături lai impins 


Şi mi-ai spus: ce-mi pasă mie 
D'idealul ce-ai visat 

In nebuna ta juniel... 
Şi din drum te-ai depărtat. — 


Şi ear anii se strecoară 
Greu me urc pe-al vieţii deal 
Dar din gându-mi nu mai sboară 
Un chip dulce şi fatal. 


40934. Scrieri compiecte. II. 


14 


IN DULCEA LUNĂ MAI. 


In dulcea lună Mai când earba’n câmp resare 
Şi vesel de plăcere tot sufletul tresare, 

Eu singur in m&hnire, in suferinti şi chin 
Vărs lacrimi de durere şi mult amar suspin. 


In dulcea lună Mai când tainic luna plină 
Şi mii de mii de stele pământul insenină 
Pe cerul vieţii mele s'adună negri nori 
Ce’ntunec’ al meu suflet şi-l umplu de fiori. 


In dulcea lună Mai când păserile cântă 
Şi armonii divine natura toat’ incântă 
In mine-un glas de jale se plânge desperat 
Ca viscolul de earnă ce urlă 'nfricoşat. 


— 211 — 


. In dulcea lună Mai când dulci şi calde raze 
Din soare se coboară şi totul inviază 

Eu palid, in tăcere, plec fruntea la pământ 

Si’ndrept a mele gânduri spre recele mormânt. 


DURERE. 


————— 


Era atât de frumoasă 
Saşa dulce imi vorbea, 

Cu ochirea sa duioasă 
Pan’ in suflet mă privea. 


Şi cu mintea ’n rătăcire 
Eu la dinsa mă uitam 
Ş'un vis lung de fericire 
Lângă dinsa eu visam. 


Intr'o sară 'ntunecoasă 
Ah! i-am spus cât o iubesc, 
Cum o viaţă 'nveci frumoasă 
Eu in ochiul séu cetesc. 











— 213 — 


Deatunci gura-i surizândă 
Deatunci nu mi-a mai vorbit 
Şi ochirea sa cea blândă 
Crud gi rece ma privit. 


Şi deatunci durere-amară 
Ce mă arde ca un foc, 
Duc cu mine ’n ori ce ţară, 
Duc cu mine ’n ori ce loc. 


Si cu mine ori gi unde 
Am s'o duc pe-acest pământ 
Păn' cu mine-o voiu ascunde 
In adâncul meu mormânt, 


SENIN SI FURTUNĂ. 


Noaptea profundă 
In ea cufundă 
Pământul june, reinflorit, 


Bolta senină 
_Blândă lumină 
Varsă din sânul séu aurit. 


Şi totul tace 
Divină pace 
Peste natură domneşte lin, 


Dar o furtună 
Geme şi tună 
In al meu suflet sdrobit de chin. 


— 215 — 


Ah! Nici e rază 
Nu luminează 
Noaptea profundă ce m'a cuprins, 


Inima-i ruptă 
De lunga luptă 
Ce-amor gi ură crud au incins ! 


ADIO LA ,*, 


Odată când plecam spre tine 
Mic orăşel in vale-ascuns 

De câte *'nchipuiri senine 
Voiosu-mi gând era pătruns, 


In indoeală şi dorinţă, 

Perdut in visuri, eu pluteam 
Şi la porniri cu ce căinţă, 

La revedere iti spuneam! 


O! leagăn dulce de durere 
Mic orăşel in văi retras, 

Azi nu-ţi mai spun la revedere 
Străin etern tu mi-ai remas 


— 217 — 


Şi indoeală şi dorinţă 
Acuma ah! s'au prefăcut 

Intr'o prea sigură ştiinţă 
C'etern să aflu n’ag fi vrut. 


Adio dar oraş gi casă 
Ce crud amorul mi-aţi plătit 
Şi tu imagine frumoasă... 
Adio tot ce am iubit! 


ORLOGIUL. 


SS 


In noapte-adâncă şi in tăcere 

Stau prins in luptă cu al meu dor 
I] svirl departe, dar cu putere 

El se intoarce invingétor. 


Nime nu ştie ce chin mă arde, 
Ce griji frământă aprinsu-mi gând 
Orlogiul singur din ceea parte 
Resună jalnic din când, in când... 


Orlogiu jalnic, cine eşti oare? 
Ah! eşti amicul ce mă iubeşti, 
Tu vii a-mi face dulcea ’ntrebare: 
Sérmane bolnav, cum te găseşti ? 





ADIO. 


Adio frumoase bucle, adio amor ferbinte, 
Eu më despart de tine 
Cu sufletul sdrobit, 

Cu mai puţin amor, dar cu mai multă minte 
Un altul decât mine 
Va fi mai fericit! 


IN ZADAR. 


Patria quis exsul 
Se quoque fugit ? 
Horatius. 


Peste munţi şi peste mare 
Fug, alerg neincetat 

Ca să aflu alinare 
Pentru sufletu-mi sfărmat. 


Insă vai! In tari străine 
In zadar sc&pare vreu, 
Caci ori unde-oiu fi, pe mine 
Eu cu mine më tot ieu. 





DOR. 


O |! voi pe care-amorul 
Cu focu-i v'a muncit, 
Voi singuri ştiţi cum dorul 
Te arde de cumplit. 


Iubita e departe 

De peptul meu aprins 
Şi sufletul meu arde 

De dor, de foc nestins. 


Zadarnic peptu-mi plânge 
Adânc suferitor, 

Ah! Dorul nu se stinge 
In lacrime de dor. 


— 222 — 


O! voi pe care-amorul 
Cu focu-i v’a muncit 

Voi singuri ştiţi cum dorul 
Te arde de cumplit! 


NEPĂSARE. 


Marea geme şi vueşte 
Şi s'asvirle 'n sus şi 'n jos 
Cerul tună şi trăsneşte 
Vântul urlă fioros. 


Vasul fraged se despică 
Valuri negre-l invélesc 

Când spre nuori il ridică 
Când in funduri il isbesc. 


Şi pe vas in desperare 
Toţi aleargă nesârşit 

Nicăiri nu văd scăpare 
Groaza morţii i-a lovit, 


— 224 — 


Şi ochiri şi braţe mute 
Ridic spre mântuitor 

Să se ’ndure să-i ajute 
Cu cerescu-i ajutor. 


Singur, fără de mişcare 
De catarg stau razemat 

Şi privesc cu nepăsare 
Oceanul intartat, 


Căci puţin imi face mie 
Dacă marea m'a 'ngropa 
Sau de inima-mi pustie 
Pe pământ voiu mai purta. 





ANI INTREGI..- 


Ani intregi de fericire 

Ah! ag da cu mulţămire: 
Ca din chinul greu 

Ce më sfăşie şi arde 

Să străport a mia parte 
In sufletul téu! 


Dar aş da viaţă, nume, 
Partea mea din astă lume 
Şi din paradis, 
Inc'odată să-mi vorbească 
A ta gură ângerească 
Cu dulce suris ! 


40934- Scrieri complecte. TI. 


15 


NEHOTĂRIRE. 


inima mi se sdrobeşte, 
Capu-mi este greu, 

Mintea mea se rătăceşte 
Ah! Nu ştiu ce vreu! 


Ag vol ca niciodată 
Să n'o mai zăresc, 
Intr'o ţară depărtată 
Singur să trăesc — 
Ş'aş vo) far’ incetare 
Să privesc la ea 
Şintr'o dulce contemplare 
Să 'mbăt mintea mea. 


— 227 — 


Aş vrea chinul ce m'apasă 
Nici să-l fi gâcit 

Şi să creadă că nu-mi pasă 
De nu sunt iubit — 

Ş'aş vrea să şoptească jalnic 
La urechea sa 

Zi gi noapte un glas tainic 
De durerea mea. 


Ag vrea ca o grea căinţă 
Al vieţii dar 

Să il schimbe ’n suferinţă 
Şi in chin amar — 

Ş'aş vol a sa viaţă 
Să se scurgă lin, 

Să-i suridă fâră ceaţă 
Cerul tot senin. 


Inima mi se sdrobeşte 
Capu-mi este greu 

Mintea mea se rătăceşte 
Ah! nu ştiu ce vreu! 





LÂNGĂ MAREA. 


Pe o stâncă lângă mare 

Singur stau in depărtare 
De al meu amor 

Şi ochirea mea cuprinde 

Oceanul ce se’ntinde 
Pan’ departe’n nori. 


Ori si unde peste mare 

Pintre valuri imi apare 
Chipul său iubit, 

Ş'a sa gură imi vorbeşte 

Şi la mine tot priveşte 
Ochiu-i nesfirşit. 


— 229 — 


Dar in cruda sa privire 

Vai! Nu văd compătimire 
Şi nu văd amor 

Şi cuvântul seu e rece 

Şi prin sufletul meu trece 
Un grozav fior. 


Şi privesc, privesc la mare 

Şi mé’ntreb ce e mai mare, 
Ce e mai profund, 

Chinul greu ce m cuprinde 

Sau e marea ce se’ntinde, 
Marea fără fund? 





CÂND O VEDEAM... 


Când o vedeam părea că văd un ânger 
Cum s'arătase in visurile mele, 


Când imi vorbea suna aşa de dulce 
Ca rugăciunea in ciasurile grele. 


Ear când deodată rece m'a privit 
Perdut şi singur in lume m'am trezit. 


O DORINȚĂ. 


— 


Pentru ce cu chinu 'n mine 
Pe pământ mai rătăcesc, 
Ce dorinţă mé reţine 
Chin, viaţă să sfirgesc ? 


Cu o singură lovire 
Al meu chin aş alina 
De durere, de iubire 
Tot deodată ag scăpa! 


Ah! eu ştiu ce mă opreşte 
Toate, toate-a nu sfârşi 
Ce dorinţă mă sileşte 
Pe pământ a rătăci: 


—. 232 — 


Ag vrea s’o mai véd odată, 
Ag vrea s'o văd dormind, 
Ochiul său să nu mai poată 
Să m'ucidă crud privind, 


Să nu poată să-mi vorbească 
Cu-acel ton nepăsător 

Ce-a făcut să se 'ngrozească 
Al meu suflet simţitor. 


Atunci ochiu-mi să se ’ncline 
Spre frumosu-i chip visând 

Şi să cred c'atunci de mine 
Ea visează suspinând, 


Să mö perd intr'o privire 
Lungă, lungă de amor, 

Sa mé 'mbăt de fericire 
Şi atunci abie să mor. 





PENTRU CE CU INTRISTARE... 


Pentru ce cu intristare 

Plângi frumosul tău trecut ? 
Fericiri făr' de schimbare 

Pe pământ s'au mai văzut? 


Sunt lumini far’ de umbrire, 
Este rosă fără spin, 

Dulce vis far’ de trezire, 
E amor fără de chin? 


PRESIMTIRE. 


Azi priveşti cu mult&mire, cu triumf şi ironie 


Ş'al tău cuget nu te mustră c'ai sdrobit a mea junie. 


Insă vai! Imi zice tainic ui: glas rău prevestitor 
Că gi tu păgeşti ca mine spre un jalnic viitor. 
Precum eu odinioară tu gonești un ideal 

Ce-ti va coperi junia cu-al durerii negru val; 

O sinistră presimtire al meu suflet a pătruns 
Ce-mi arată ’ntr’o oglindă viitorul tău ascuns: 
Eu văd fata ta frumoasă, ruména şi inflorită 

De dureri şi suferinţe ca zăpada inălbită, 

Văd din ochi-ti care mândru azi in jurul lor privesc 
Cum ferbinti, amare lacrimi in torente isvoresc, 
Văd frumosul păr de aur lin in bucle aşăzat 
Cum pe sénu-ti alb şi fraged cade'n valuri turburat, 
Şi din sénu-ti ce se mişcă pe-ale visurilor unde 
Văd sbucnind cu violență gemeri şi oftări profunde. 


_ 


Dar zardarnic te vei plânge şi vei geme inzadar 
Căci nimic, nimic in lume n'a să curme-al tău amar 
Şi atunci in desperare, plecând fruntea spre pământ, 
Eu te ved gândind la mine şi la jalnicul meu cânt. 
Dar atunci eu n’oiu suride cu triumf şi ironie 

Ci c'o lacrimă de jale voiu deplânge-a ta junie. 


UN TOPORAS. 


Sed 


Cufundat in suvenire 

Pe câmp verde mé primblam 
Şi cu trista mea gândire 

In trecut mă intorceam. 


Cum la chinurile-amare 
Din trecut mergeam gândind, 
Pintre earb' o mică floare 
Văzui vesel resărind. 


Şi perdut in cugetare 
Toporaşul am sdrobit, 

Dar deodată cu ’ntristare 
L’am cules şi l'am privit: 


. m 


Toporag sermană floare 
Spune, cum ai meritat 

Aga tânăr in picioare 
Fără mil’ a fi călcat? 


L’al meu pept, floare uscată 
Deacum afl'un adăpost 
Căci ca tine sfărămată 
A mea inimă a fost: 


Zimbea veselă si jună 
Viaţa dulce când perdu, 

Cu-a mea inimă 'mpreună 
Biată floare, plângi şi tu! 


MELANCOLIE. 


Când se deşteaptă in dimineaţă 

Natura vesel spre nouă viaţă, 

Auroră mândră ce-mi aduci mie? — 
Melancolie. 


Ce simt când sara luna zimbeste, 

Paserea 'n creangă blând ciripeşte 

Ear printre frunze vântul adie ?— 
Melancolie. | 


Şi când in noaptea intunecată 

Ascult cu fruntea in jos plecată 

Cum bate jalnic oara târzie? 
Melancolie, 


— 239 — 


Râpit de-a lumii valuri mişcate 

Din a mea tristă singurătate 

Ce simt cu dânsa in veselie? — 
Melancolie. 


Ori când, ori unde, far incetare 

In al meu suflet ce isolare ! 

Etern cu tine, dulce soţie, 
Melancolie! 


CĂTRĂ O COPILĂ. 


Al tău zimbet de blândeţă gal tău ochiu plin de iubire. 
Cu atâta duiogie inspre mine nu ’ndrepta 

Căci o inimă sdrobită de o neagră amintire 
Raza dulce a speranţei n’o mai poate 'nsenina. 


Precum mica ciocârlie intr'o zi de primăvară 
Saltá sprinten şi'ntonează al său cânt inveselit 

Şi nu vede uliul aprig ce cu 'ntinsele lui ghiare 
Multă vreme pe deasupra in tăcere a pândit. 


Astfel tu cu inspirare cânţi simţirile plăcute 
Deşteptate'n al tău suflet de intăiul téu amor 
Şi nu vezi— când se vor trece aste vesele minute — 

Cum durerea cu-a sa ghiară te pândeşte'n viitor. 





— 241 — 


Atunci zilele senine ce se scurg aşa frumoase 

Şi nopţi dulci cu mândre visuri o, atuncea n’or mai fi, 
Ci in lacrimi de durere gi’n suspinuri floroase 

Vei petrece noaptea lungă, vei petrece lunga zi. 


Şi'n nimic, nimic atuncea nu găsi-vei alinare 
S’amintirea fericirii ce odată ai simţit 

Va ’nmulti in al tău suflet suferinţele amare 
Şi durerea ta profundă va mări-o inmiit. 


Al tău zimbet de blândeţă g’al téu ochiu plin de iubire 
_ Cu atâta duiogie inspre mine nu ’ndrepta 

Căci o inimă sdrobită de o neagră amintire 

Raza dulce a speranţei n'o mai poate ’nsenina. 


40934. Scrieri complecte. II, 16 


UN VIS. 


Era noaptea ’ntunecata 
Ş'un somn greu mă apăsa 
Când in gândul meu deodată 
Un vis crud se arăta: 


O biserică pompoasă 
Strălucea de luminări 

Şi'n ea glasuri cuvioase 
Cântau stranie cântări 


Şi in haine de mireasă 
La altar eu te-am văzut 
Cum stai palidă, frumoasă 
Lâng'un om necunoscut ; 








— 243 — 


O podoabă aurită 

Peste umere-ti curgea 
Ş'o cunună pretuita 

A ta frunte incingea. 


Dintr'o strană depărtată 
Eu sinistru vé priveam 

S’a mea frunte infocată 
De-un mormânt o răzemam. 


Atunci preotu ’n vestminte 
Inspre voi inaintâ 

Şi cu tainice cuvinte 
Manele vé’mpreuna 


S’o selbatică simtire 
M’apuca ingrozitor 

Şi vedeam c’a mea sfirşire 
Se apropie şi mor. 


MÂNGĂIERE. 


Când cu fruntea răzemată 

In dulci visuri cufundată 
Singură vei sta, 

Şi duşmana ta gândire 

Spre-al meu cânt in rătăcire 
Tainic va sbura. 


Al meu cânt ce-i scris cu sânge, 
Scurs din sufletu-mi ce plânge 
De dureri gi chin, 
Ţi-a furat in taină oare 
Un moment de intristare 
Un singur suspin? 


Se ee y, O n 


— 245 — 


Ah! de-o lacrimă de jale 
A răpit genelor tale 
Jalnicul meu cânt, 
Pentru toat' a mea durere 
O mai dulce mângăiere 
Nu vreau pe pământ! 


REVEDEREA. 


Mon cour encore plein d’elle errait sur son visage 
Et ne la trouvait plus. 


A. de Musset. 


Te-am iubit oare pe tine 
C’un amor aşa ’nfocat, 

Chipul tău atâta vreme | 
Al meu suflet l'a purtat, | 


Fost-ai tu care odată 
C’o privire, cun suris 
A mea viață de necazuri 

O schimbai in paradis. 


— 247 — 


_ Fost-ai tu care ’ntr’o sară, 
C'un cuvânt nepăsător, 

M’ai facut să fug in lume 
Şi să plâng de chin gi dor? 


Nu, ah! nu, cel dulce nume, 
Acel chip aga iubit 

Dintr’ a visurilor lume 
Al meu dor l'a fost răpit, 


El era o nălucire 
Un vis dulce 'ncântător 
Ce-gi crease in gândire 
Al meu suflet arzător, 


Dumnezeul poesiei 
Il trimise pe pământ 
Să-mi arăte-a mea chemare 
Să deştepte al meu cânt. 


ULTIMA LACRIMĂ. 


Intr'o fatală, crudă oară 
Grozav eu am jurat 

Să smulg din peptul meu afară 
Amoru-mi infocat. 


L’ain smuls!... şi mult in depărtare 
Am plâns gi am jalit 

Pan timpul bland, cu indurare, 
Durerea mi-a gonit. 


Si azi din nou ca mai nainte 
Simt un suspin amar 

Şi văd o lacrimă ferbinte 
In ochi lucindu-mi ear... : 








— 249 — 


Ce vrei tu, lacrimă amară 
Ce vrei, adânc suspin, 
Vrei tu ca să inceapă eară 
Amorul g'al meu chin? 


Nu !— grabnic lacrima va trece, 
Pe cer cum trece-un nor 

Stropind duios mormântul rece 
Al stinsului amor. 


DUPĂ FURTUNĂ. 


Pe cer s'adună nor peste nor 
Furtuna muge spăimântător, 
Vijie vântul, trasnetul pică, 
Pământul geme şi se despicăl — 
Dar totul trece, furtuna sboară 
Liniştea morţii jos se coboară 

Şi după trăsnet, fulger şi vênt 
Urmează groaza unui mormânt. — 
Şi'n al meu suflet nor peste nor 
Se grămădise spăimântător, 
Amor gi ură crud vijieau 

Inima ’n doue mi-o dispicau. 
Dar astăzi toate, toate-au trecut 
Si’n groaza morţii s'au prefăcut. 





— 251 — 


Nici o simtire nu mai e vie 
Inima-mi este goală, pustie, 
Cutrier lumea rătăcitor 
Fără de ură, făr de amor. 


PROSĂ ŞI POESIE. 


Şi eu ca mulţi alţii 
Am fost fericit 
Am iubit odată 
Şi am fost iubit. 


Dulcea mea simtire 
Insă m’a lăsat 

Şi nici o cântare 
Nu mi-a inspirat. 


Anii se trecuré 
Şi nefericit 

Eu am iubit eară 
Şi n'am fost iubit. 


— 253 — 


Atuncea puternic 
Am fost inspirat 

Şi de-a mea durere 
Mult, mult am cântat. 


Fericirea-i prosă 

Ce trece curând 
Ea este comună 

La toţi pe pământ, 


Dar nefericirea 
E un dar ceresc 
Ce numai poeţii 
Aleşii simtesc. 


PĂRERE DE REU. 


A scăpa de-a mea durere 
Multă vreme am dorit 

Să mai pot simţi plăcere 
Să fiu incă fericit. 


Azi s’au dus a mele chinuri 
Şi s'au stins din al meu pept, 
Dintr'un vis lung de suspinuri 
Şi din lacrimi më deştept. 


Dar eu nu simtesc plăcere 
Şi sunt mai nefericit, 

Căci, in loc de-a mea durere, 
Simt un gol nemărginit. 





Ah! ca mine nime ’n lume 
Aga dulce n’a iubit 

Ş'aşa chinuri fără nume 
Nime ’n lume n'a simţit. 


Zile lungi de desperare, 

Nopți intregi de chin şi plâns 
Aşa dulci, aşa amare 

Prea curând acum v'aţi stins! 


O! rămâi durere scumpă 
Şi opreşte al tău sbor 

Las' ca peptu-mi să se rumpă 
Sfâşiat de tainic dor! 


Inzadar! Totul dispare 
Poesie, chin, amor, 

In lumea nesimtitoare 
Vail remân nesimtitor ! 


CÂNTEC. 


er 


De voiti pe-a vietii cale 

Fără dor şi fără jale 

Lin gi pactinic să păşiţi, 
Nu iubiți! 


De nu vreţi ca in suspinuri 

Şi in lacrimi şi in chinuri 

Soarta voastră s’o jaliti, 
Nu iubiţi | 


Şi cupringi de desperare 

Zile lungi şi nopţi amare 

Moartea neagră s’o doriţi, 
Nu iubiţi! 





57 SS 


Dar de vreţi gi'n desperare 
Să cAntati cu inspirare 
Dorul jalnic ce simtiti, 

O iubiţi! 


Şi uitând atunci pe sine 

Fericirile divine 

Ca prin vis să 'ntrezăriţi, 
O iubiţi! 


40934. Scrieri complecte. Il. 


17 


Us ior minim de cantare 
In peptu-m: se nascu, 

B ång tsverul d'inspirare 
Ai fost ta! 


Apasat de chinuri grele | 
Un vis imi apâru, 
Visul dulce-al vieții mele 
Ai fost tu! | 


IMI TOT. SPUI CĂ SUNT FERICE... 


Imi tot spui că sunt ferice 
Că am tot ce pot don 

Ah! aceasta n’o ai zice 

Când mai bine tu mai sti. 


De-ar străbate-a ta privire 
In al sufletului fund 

Ai vedea ce ingrijire 
In adancuri eu ascund. 


Am o grijă mare, mare 
Cat abie o pot purta 
Ce’ncurénd a s& m’oboare 

Sub povara sa cea grea. 





— 260 — 


De sub vesela tulpină 
Vezi cel şgerpe pânditor 

Cum s'aruncă gi'nvenină 
Pe voiosul trecétor? 


Astfel grija mea cea mare 
Când gândesc c'o am uitat 
De odată crud apare 
Şi më muşcă ’nveninat. 


Dar tu nu vrei a mă crede 
Şi-mi tot spui: eşti fericit... 

Nime ’n suflet nu mé vede 
Decât gându-mi amarit! 





INTOARCEREA. 


Tânăr de virstă şi de simtire 
Şedeam odată lâng'un isvor 
Şi lăsam ochii ga mea gândire 
Să rătăcească pe placul lor. 


Vedeam o moară care pluteşte 
Pe riul verde ce alerga 

S’o roată mare cum se 'nvârteşte 
C’un jalnic vuet in unda sa 


Şi peste apă dealuri plăcute 
Impodobite cu mii de flori 

Pe-ale sale coaste turme tăcute 
Şi sus pe ceruri fantastici nori, 


— 262 — 


Ear inspre sară, din depărtare, 
Un gingaş fluer se auzea 

Sunând o dulce, dulce cântare 
Ce-adânc in suflet imi pătrundea. 


Un ce atuncea fără de nume 
Un straniu, mare, puternic dor 
De pe pământuri spre-o altă lume 
Lua cu mine un tainic sbor. — 


Deatunci de-a rândul ani multi sburară 
Şi lumea ’ntreag& am colindat 
Păn ce destinul m'aduse eară 
Lângă pârâul cel incântat | 


Şi ear mă pusei ca mai nainte | 
Pe malul verde lângă isvor 

Lăsând ochirea gi a mea minte | 
Să ratăcească pe placul lor 


S’a mea ochire revăzu eară 
Plăcute dealuri cu mii de flori, 
Turme tăcute, roată şi moară 
Şi sus pe ceruri fantastici nori, 


Şi ear pe-un fluer in depărtare 
Un dulce cântec am auzit 
Tot ca ’nainte, nici o schimbare — 
Ah! numai dorul n'a mai venit! | 


FARMECUL. 


Ce farmec mă incântă, ce naltă desfătare 
Inundă al meu suflet pătruns de dulce dor? 
Ah! inima-mi palpită cu nouă infocare 

Şi cu speranţă june privesc in viitor, 


Uitat’am toate-acele imagini nebuloase 
Ce nendurat destinul făcu să intilnesc 

A căror amintire simţeam că mă apasă 
Ştiind c'a lor iubire nu pot să resplătesc. 


Uitat’am şi pe dinsa, fatala arătare, 

Ce ani intregi de chinuri in suflet am purtat 
Şi unde drept resplată găsit'am nepăsare, 
Ironică zimbire g'un suflet inghetat. 


— 264 — 


S'au stins acele toate in noapte şi uitare 
Azi cu speranţă june privesc in viitor, 

Un farmec mă incântă, o naltă desfătare 
Inundă al meu suflet, pătruns de dulce dor. 


Pe bolta cea albastră mii stele scânteiază 
Dar toate făr de urmă in noapte redispar 
Când impératul lumii cu strălucinde raze 
Maiestuos pe ceruri se nalţă'n al său car, 


Astfel de multe doruri, de multe suvenire 
Nelinistitu-mi suflet grozav era cuprins 

Dar stinse sânt azi toate de când cu strălucire 
Amorul, mândru soare in pept mi s'au aprins. 


SERENADA. 


Neguri dese, tenebroase 
Trec peste pământ, 
Noapte mai intunecoasă 

Zace pe-al meu gând. 


Lună tu, cu blânde raze! 
Lună ce astept, 

Vin, ah! vino, luminează 
Noaptea mea din pept. 


N'auzi vocea-mi cum şopteşte 
Plângeri de amor, 

O1 te-arată, fericeşte 
Pe-un biet cântător, 


— 266 — 


Vocea mea tânguitoare 
La vederea ta 

Intr'un cânt de desfătare 
Dulce s'ar schimba. 


Lună tu, cu blânde raze 
Lună ce aştept, 

Vin, ah! vino, luminează 
Noaptea mea din pept! 


CE CAUT IN NOUE AMORURI... 


Ce caut in noue amoruri, 
Ce caut in noue visări 

Şi earăş cu gândul in nouri 
M5 perd in dulci desfătări? 


Şi n'am invăţat oare incă 
Atâta cât am suferit 

Că chinuri şi jale adâncă 
Sunt pururea crudul sfirsit? — 


O! fie ori care sfirgire 
Destinul ce vrea s& ajung 

Departe această gândire 
Departe de mine-o alung, 


— 268 — 


Eu vreu să iubesc cu 'nfocare, 
Perdut in visuri de-amor 
Durerea nu poate fi mare 
Cât este de mare-al meu dor! 


Şi earăş in noue amoruri 
M'afund si’n noue visări 

Şi earăş cu gândul in nouri 
Mö perd in dulci desfatari ! 


TÂNGUIRE. 


Eu iţi spuneam de chinuri, 
De jalea mea cea grea, 

De lacrimi, de suspinuri 
Ce nu puteam uita 


Şi cum, far de mustrare, 
Iubita mă trada 

Şi cum acea trădare 
Eu n'o puteam uita 


Şi gura-ti cu blândeţă 
Duios mă mângăea 

Spuind că'n tinereta 
Dureri se pot uita, 


— 270 — 


Şi când spuneai aceste, 
Priveam in faţa ta 
Şi gându-mi fără veste 

Durerile uita : 


Privit-am fără ştire 
Prea mult in faţa ta 

Căci dulcea ta privire 
Ah! n’o mai pot uita! 











GOANA. 


Aleargă, aleargă, fugare focos 
Pe valea intinsă, prin codrul frunzos, 


Aleargă, goneşte in sbor neoprit 
Cum sboară gândirea-mi spre chipul iubit! 


Nu luce pe ceruri a lunei zimbire 
Ce-odat'a fost martur l’a noastră iubire ? 


Aleargă, aleargă, fugare iubit 
Căci eată atingem limanul dorit | 


Ce fulger deodată nainte-mi luceşte? 
O casă albie in câmp se zăreşte, 


— 272 — 


Te-opregte, fugare, din lung sborul téu 
Puternic se bate ah, sufletul meu! 


Grozavă 'ndoeală, ce negru venin 
Tu vergi de odată in gându-mi senin, 


Găsi-voiu credinţă, găsi-voiu uitare ? 
Respundeti o! vânturi cu-a voastră suflare! 


Dar nu! Necredint& chiar dac'oiu afla 
Cunosc ce-i durerea, dar nu ştiu răbda, 


M'aştepte uitare, m’agtepte amor 
Urmează fugare, selbaticul sbor ! 





INTĂIUL AMOR. 


Se spune iubită, că omul in viaţă 
Simţeşte puternic un singur amor, 
De trece acesta, o vecinică ceaţă 
Se lasă pe suflet nesimtitor. 


Iubit'am odată cu dor şi visare 

Cu lacrimi de jale ce multe-am vărsat 
Trecut'au amorul şi chinuri amare 

Ş'o ceaţă pe sufletul meu s'a lăsat. 


Natura in juru-mi părea veştejită 
Sufla un vânt rece, iernatic şi greu 
Ş'o frunză şi alta cădea 'ngălbenită 
Din trunchiul cel veşted, din sufletul meu. 


40934. Scrieri complecte. I. 18 


— 274 — 


Dar iarna nu trece şi ear primăvară 
Nu ’nvie pământul cu mândre goptiri? 
Ea trece, ea trece, ah, azi iubesc eară 
Cu-aceeagi visare, cu-aceleagi simtiri! 


Gregit care crede că omul in viaţă 
Odată iubeşte cu visuri şi dor 

E june-al meu suflet şi fără de ceaţă, 
Amorul ori care e 'ntăiul amor! 





ce ae N a i 


ZIOA ŞI NOAPTEA. 


Zioa şi noaptea cum se urmează 
Una cu soare strălucitor 
Alta obscură, plină de groază 
Si de fior, 


Aşa noi trecem a vieţii cale 
Când prin momente dulci de plăceri. 
Când cădem earăş in griji, in jale 
Şi in dureri. 


Nime nu creadă că desperare 
I-a fost menită hotăritor 
Căci după noapte nu vine soare 
Strălucitor ? 


— 278 — 


Ah! cu-a păserii de mare 
Lung, nemésuratul sbor 
A mea lungă aspirare 
Acolo voiu s’o mésor, 


Cu figura monstruoasă 
Ce s'arată jos din fund 
In cea lume misterioasă 
Voiu cu dinsa să m'afund 


Şi cu undele pornite 

Când de stinca se sdrobesc 
Asteptarile-mi sdrobite 

Se aseamen eu voesc, 


Ear când valurile line 
Adormi-vor nemigcat 
Melancolic s& suspine 
Al meu pept induingat «... 


Inspre mare! 





TABLOU. 


Apus de soare — 
Palide raze 
Blând colorează 
Intinsa mare. 


Intreaga fire, 
Aer şi undă 
Se acufundă 
In adormire, 


Ce punct in zare 
Alb străluceşte ? 
Un vas pluteşte 
In nemigcare. 


UNEI FEMEI. 


Câte sûnt daruri divine cu toate ai fost inzestrată, 
Mânară eşti ca Junone, ca Venere esti de frumoasă, 
Nobilă, naltă in cuget, ca inteleapta Minerva 
Insă ah! ca Diana esti rece şi nesimtitoare. 





TRISTETA. 


Trecute sunt acele timpuri blânde 
De primavară, de intăiu amor 

Cand me primblam pe câmpuri inverzânde 
Şi nu zăream pe ceruri nici un nor 

Şi inima-mi de-amor induioşată 

Plutea in visuri dulce legănată, 


Când nu credeam că viata ar fi tristă 
Precum poetul cântă ’n jalea sa, 
Căci dac'ar fi, cum ar putea s'există 

O fericire naltă ca a mea? 
Când n'aş fi dat pentr’o impératie 
Din al meu suflet mândra bogăţie, 


— 282 — 


Trecută e şi vara cea ferbinte 
Când sub un soare séc şi arzăto! 
Simţii de odată'n mine cum s'aprinde 
Un chin grozav, un lung, selbatic dor, 
Cand nopţi şi zile ’n crudă desperare 
Varsam şiroiu de lacrime amare, 


Când rătăceam prin căi şi ţări străine 
Cu un pumnar in peptu-mi sângerând 
Fugind de toţi, voind să fug de mine 
Dar ca să smulg pumnarul neputând, 
Când aveam numai din intreaga lume 
O rană'n pept, pe buz'un dulce nume. 


Toamna acum cu pasuri prea grăbite 
De mine ah! acum s'au apropiat 
Privesc in juru-mi: frunzi ingalbenite 
Zac imprăştiate lang’un trunchiu uscat 
Si pe deasupra ’n bolta ’ntunecoasd 
S'adună neguri reci gi floroase. 


Ce mi-a rémas? O palid’ amintire 
Ca de-o poveste ce-aş fi auzit 

Când prin şoptiri voeau in adormire 
Să legene copilul ostenit, 

Imagini dulci ce mintea adormită 

Transportă'n vis, in noapte invălită. 


Şi eată, eală trista iarnă vine 
Cu asprul ochiu, cu suflul său ghetos 








— 283 — 


Când voiu vedea privind in jur de mine 
Sus cerul trist gi trist pământul jos. 

Atunci omét gi crudă vijelire 

Va ingropa şi slaba amintire. 


SONET. 


In somn grădina pare cufundată 
N’auzi pe ramuri nici o păserică, 
Incet din flori parfumul se ridică 
Şi al meu suflet dulce il imbaté. 


Şi gândul meu se ’ntoarce 'n vremi trecute 


Imagini vechi nainte-mi sa arată 
Atât de vii precum au fost odată 
Şi ce credeam din minte-mi dispărute. 


Véd oare dulci şi seri incântătoare 
Văd zile negre, chin gi desperare 
Şi printre ele-un chip plin de mândrie 


Zimbesc acestor visuri de juneţă 
Ş'apoi m'afund cu ’ncetul in tristeţă 
Gândind l’a lumii nestatornicie. 


AMICULUI MEU MIHAIL CORNE. 


Tu nu cânţi a ta durere 
Şi ascunzi al téu suspin, 
Nu ştii tu că in tăcere 
Se măreşte al téu chin? 


Rencordează a ta liră 
Şi rencepe al téu cânt 
Căci nimica nu inspiră 
Ca durerea pe pământ. 


Şi când anii se vor trece 
Şi'ncercări şi mari nevoi 

Vor cădea in iarna rece 
A vieţii peste noi, 


— 286 — 


Vei cet! a ta cântare 
C'un melancolic suris 
Şi trecuta desperare 


Va părea un dulce vis. 


LUI ALEXANDRI. 


Nel mezzo del cammin di nostra vita 
Mi ritrovai per una selva oscura. 


Dante. 


Grădina cea umbrită acuma părăsisem 

De care e copilul intăi incunjurat 

Şi, deschizând portita, in câmp acum eşisem 
Ce verde inainte-mi era desfăşurat. 


Câmpia inverzită părea nemésurata, 

Lucea in dulci podoabe de mii şi mii de flori 
Şi pe deasupra bolta albastru colorată 

La inspiratul june zimbea făra de nori. 


Şi plin de dor şi visuri, cu pasuri călătoare 
Pe câmp tot inainte mergeam neingrijit, 


— 288 — 


Cuprins de-un dulce farmec, priveam cu desfătare 
Câmpia nesfirgită gi cerul nesfirgit. 


Deodată insă câmpul prin arburi se ascunde 
Ş'al cerului albastru de nori e coperit 
Grabese a mele pasuri şi grija më pătrunde 
Tresăre al meu suflet de rele prevestit. 


Si eată 'ntr'o pădure obscură şi tăcută 
Deodată, far de veste, mé văd rătăcitor, 
Se *'ntunecă lumina, cărarea e perdută 
In jur, in sus, in mine tăcere şi fiorl 





In spaimă şi in chinuri, cu noapte 'ntunecoasă 
Cu vânturi, cu furtune, mă lupt necontenit, 

De ?ntorc a mele gânduri, câmpia cea frumoasă 
Mai mult amar aduce in peptu-mi amărit. 


Şi'n jur gi inspre ceruri indrept in desperare 
Tânguitoarea voace, chemând un ajutor: 
In jur selbatici fiare, sus buhne cobitoare 
Respund l'a mele plângeri cu vaetele lor. 


Se trece-o zi şi alta g'a treia le urmează 

Dar ochiul meu nu vede al codrului hotar, 

Si când din vreme ’n vreme furtuna incetează 
Perduta fericire tot caut in zadar! | 


— 289 — 


O tu! care acuma pădurea 'mtunecată 

De mult ai părăsit-o, lungi timpuri rătăcind 
Pe-a cărui frunte anii şi gloria bogată 

Au pus coroane doue, de laur şi de-argint, 


O, spune-mi cum in timpuri de griji gi chinuri grele, 
Când apăsa pe peptu-ti al oamenilor rău 

Ştiai cu Ldcrimioare şi Mărgăritarele 

Să legeni in dulci cânturi atunci sufletul tău? 


Şi când destinul negru, cu litere fatale 

Scria a tale doruri etern să nu ’mplinesti, 
Cum ai cântat pe fluer tu doinele de jale 
Şi ai cules comoare de cânturi bătrâneşti; 


Invaţă-mă, ca tine să aflu in gândire 

Cer, câmpuri mai frumoase, decât ce am lăsat 
Pan voiu găsi! odată a codrului sfirgire 

Şi voiu egi in vale de-o cârjă răzemat. 


Şi dacă hotărită mi-a fost numai durere 

Să aflu din al soartei g'al oamenilor rău 

La alţii care sufer să las o mângăere 
Precum mi-ai dat tu mie cu dulce cântul téu. 


Atunci ca tine mândru să merg spre o grădină 
Cu frunte coronată, cu suflet multamit, 
Grădină ’n care doruri gi patimi se alină 

In linişte cerească şi fără de sfirgit. 


40934. Scrieri complecte. IT, 19 


COPILUL LA PERĂU 


DIN SCHILLER 


La isvor gedea copilul 
Floricele culegea 
Şi le vede respândite 
Cum in valuri se perdea. 
Aşa curg a mele zile 
Ca isvorul nencetat 
Si se usc’ a mea junie 
- Precum floarea s'a uscat. 


Nu ’ntrebati dece ’n junie 
Eu jalese cu chin ’n mine 
Tot e vesel gi spereaza 
Primăvara când revine. 
Dar aceste mii de glasuri 
A naturei deşteptate 
Vail trezesc in al meu suflet 
Suferinti infricoşate. 








Ce-mi fac mie flori, verdeață 
Care ’n Mai au resărit 
Una caut: e aproape 
Dar departe nesfirgit. 
In zadar a mele brațe 
Tind spre dinsa cu amor 
Al meu brat ah! n'o atinge 
Şi tot creşte al meu dor. 


Vino, vin’ frumoasă mândră 
Din inaltul tău palat: 
Flori, copile-a primăverii 
Pe-a. ta cale-am presurat, 
Auzi lunca cum resună 
Şi isvoare cum goptesc ? 
Loc destul e ’ntr’o colibă 
Pentru doi ce se iubesc. 


ADIO A LUI HECTOR 


DIN SCHILLER 


„Vrei să më lagi Hector, să te desparti de mine 
S’alergi unde Achile cu neinvinse mâne 

Aduce lui Patrocle sacrificiu cumplit, 

Cine pe copilu-ti va invăţa oare 

Arcul s& incoarde, Zeii s& onoare 

Cand de negrul Xantus vei fi inghitit? 


— Sterge-a tale lacrimi, scumpa mea soţie 
Un ferbinte dor mé cheamă ’n bătălie, 
Vezi aceşti doi umeri poartă Ilium, 
Astyanax remâe in divină pază 

Spre-a ţării mântuire Hector vrea să cază 
Şi noi ne vedem earăş in Elysium. 


— 293 — 


» Ah! n'am să-ţi mai aud a armelor sunare 
Si ferul téu viteaz va rugin) ’n uitare 

Al lui Priam eroic sânge va pen, 

Ai să te duci in termuri seci, intunecoase 
Unde Cocytus plânge prin gesuri năsipoase 
Sal téu amor in Lethe va mur). 


— Ori ce dor puternic, ori ce cugetare 
Să ’nec vreau in a Lethei intunecată mare 

Insă nu gal meu amor. 
Auzi cum cruntul dusman asalt’ a noastre ziduri? 
Incinge-mi mândra spadă, goneşte negre gânduri 
In Lethe nu se stinge iubirea lui Hector. 





AMALIA 


DIN SCHILLER 


Frumos era ca ângerii din raiu 
Sufletul său era inalt gi mare 
Ochiul său blând ca soarele de Maia 
Când il reflectă oglindoasa mare. 


Imbratosarea sa: selbatică simtire, 

A noastre inimi puternic palpitând, 
Auz şi glas perdute in uimire 

Ş'al nostru suflet spre ceruri virtejând. 


Sărutul său: divină desfătare; 

Ca doue flame care se unesc, 

Ca sonurile harpei ce'n impreunare 
Form’ un acord armonios, ceresc, 


Astfel şi noi de-o singură simtire 
De-un singur dor ferbinte infocati, 
Suflet in suflet, uitam in rătâcire 
Lumea in jurul a doi inamoraţi. — 


S’a dus, deatunci nu ştiu ce-i fericire 
Speranta-i stinsă, viata e un chin 
S'a dus! nu am de cât o amintire 
Ce se resum’ intr'un amar suspin. 


ROMANTA 


DIN VICTOR HUGO 


Dacă nu ai nimic a-mi spune 
De ce te-apropii nencetat 

Cu-al tău suris ce, prin minune, 
Ar nebun) pe-un impérat. 


Dacă nu ai nimic a-mi zice 

De ce-mi stringi dulce mâna mea 
In visul gingaş si ferice 

Care-l visezi in calea ta? 


Dacă voeşti să fug de tine 
De ce pe aicea vii şi treci? 
Când te zăresc, simtesc in mine 
De dor şi grijă fiori reci. 


VISUL 


DIN GERM. 


Odat’ un vis frumos visam 
Etern al tău eu më credeam 
Eram ferice nedescris, 

A fost, a fost un dulce vis. 


Ce mândră viaţa imi părea 
A ta imagine-mi schimba 
Bordeiul mic in paradis, 

A fost, a fost un dulce vis. 


Ceteam in ochiul tău duios 
Tot ce e bun, măreț, frumos 
In universul ist deschis 

A fost, a fost un dulce vis. 


— 298 — 


Ades cu mintea in uimire 
Eu ascultam a ta vorbire 

Si priveam blândul téu suris, 
A fost, a fost un dulce vis! 


Vai mie! Ca o nălucire 

S'a stins a visului lucire 
Singur sunt astăzi şi proscris, 
Te-ai dus, te-ai dus o, dulce vis! 





LA FEREASTRĂ. 


Pe gânduri la fereastră eu stau ş'a mea privire 
Se ’ntinde pe cetate, pe vesele câmpii 

Pe dealuri coperite cu pomi, grădini şi vii 

P&n’ unde colo'n codru s'ascunde-o mânăstire. 


Ici jos, unde oraşul spre vale se abate 

Se vede-o casă mare, cu zidiri nalte, suri 

Naintea cărei umblă lungi şiruri de trăsuri 
Purtate de maşine pe cai in fer lucrate. 


Aici e guer, strigăt gi sgomot şi mişcare 
Din ori ce părţi a lumii vin mii şi ear pornesc 


— 300 — 


Ca roiuri de albine s'aude cum foesc... 
Ce pas al omenirii nemărginit de mare! 


Zadarnic! Nu aceasta atrage-a mea privire 
Trec răpede deasupra cu ochiu nepăsător 
Şi adâncit in gânduri, mă uit cu tainic dor 
Colo unde s'ascunde tăcuta mânăstire ! 


II. 


Frumoasă zi de toamnă — Privind in depărtare 
Prin a ochenei steclă, eu văd colo in vii 

‘Cum lucrători mulţime, bărbaţi, femei, copii 
Culeg a viței roadă in veselă mişcare. 


Ici unii taie struguri, pe umăr cu ciubere 
Spre crama recoroasă véd alţii alergând, 

Deacolo in mari vase cu cofa văd turnând 
A poamei dulce zamă, azi fără de putere. 


Câţi ani trebui să treacă pân vinul acest june 
Cu grijă de a zilei lumină apărat 

Pus dintr'un vas in altul, hrănit gi căutat 

Va disfăta odată gi vesel va dispune! 


— 302 — 


O juni! ce-a voastre scrieri voiti cu nerăbdare 
Să 'mprăştieţi in grabă gi slavă s’adunati, 
Mult timp a le ascunde in taină invatati, 
De vreţi s'aducă lumii plăcere, desfatare ! 


III. 


Venise apa mare; cu straşnică putere 
Din albia ângustă afară s'asvirlea 

Şi'n valuri sgomotoase prin case năvălea, 
Ducând cu ea ori unde urgie gi durere. 


Ici, colo pintre spume plutesc la suprafaţă 
Unelte, mese, paturi, ugori, stilpi risipiti, 
Stau oameni goi pe maluri din ape-abia eşiţi 
Şi'ntind spre-a lor avere neputincioase braţe. 


Dar ce-i? Văd bine oare, colo unde pluteşte 

Al unei mici colibe cazut acoperiş 

Pe care cursul apei la vale-l ia orbis, 

Nu-i un copil ce gede in virf gi blând zimbeşte? 


— 304 — 


Un copilaşi — El tine in mani o jucărie 
Cu care-a fost do mamă eri sara adormit 
Şi işi urmează jocul voios gi linigtit--- 
O virst& 'ncântătoare! O nevinovăție ! 





IV. 


Arama trist resună; trec prapuri şi fânare 
Apoi, in lungi veştminte, vin preoţii bătrâni, 
Purtând a legii carte şi crucea m a lor mâni, 
Ear după dingii carul in jalnică migcare. 


Prin perini de mătasă şi flori imprăştiate 

Se vede o figură frumoasă de bărbat 

In haine de serbare cu grijă imbrăcat, 

Cu mânile pe peptul ce-acum nu se mai bate. 


Vai! O femee ’n negru, de rude susţinută, 
Abia işi poartă trupul cu pas govaitor. 

Ce faţă străvezie, ce ochiu rătăcitor... 

Ai zice că-i o umbră, atât e de perduta! 


40934. Scrieri complecte. II. 20 


— 306 — 


Femee, sterge-ti ochii, alung’ a ta măhnire! 
Priveşte chipul palid ce doarme-aşa de lin 
Şi'nvaţă că el trece, scăpat de ori-ce chin, 
La liniştea eternă, eterna fericire! 








Din zori de zi stăpânul din casa cea vecină 

Ia greblă, stropitoare şi sapă şi cuţit 

Şi plin de hărnicie, in verdea lui grădină 

La flori, la pomi, la drumuri lucrează mulţumit. 


Apoi pe o terasă cu umbritoare vie 

S'agază şi admiră frumoasele lui flori. 

„Un om cu-aga o viaţă ce bun trebui să fie, 
— Gândeam — şi pentru alţii ce compătimitor!“ 


Dar ce-am aflat? Vecinul cu camete cumplite 
Dispoae pe ori cine in latu-i a căzut; 

La pragul gradinutei plâng văduve-amărite 
Si juni bogaţi odată, averea ce-au perdut! 


— 308 — 


Contrast ciudat gi jalnic! Natură nenţeleasă ! 
A omenirii gânduri inveci nu te pătrund: 

In cel mai negru suflet sunt raze luminoase 
Şi vai, in cel mai nobil prăpastii fără fund! 








VISURI MÂNDRE. 


Visuri mândre de junie, 
Mari speranţe, mari măhniri 
Astăzi toate-mi sunteţi mie 
Abia slabe amintiri. 


Liniştit pe a mea cale 
Naintez cu sigur pas, 

Deşi ved colo in vale 
Locul lungului popas. 


Bâtrâneţă, slăbăciune 
Cu dureri ce vă 'ncunjor 
V’astept far’ amărăciune 
Fără spaimă si flor. 


— 310 — 


Numai una nu-mi râpească 
Timpul cel réutacios 

Ircântarea-mi tinerească 
Pentru tot ce e frumos! 





IDEI ŞI MAXIME 


Avant donc que L écrire, apprenez à penser. 


BOILEAU. 


Un vis e fericirea: visăm neincetat 

Când vom ajunge scopul pe care lam sperat 
C'atuncea vom găs)-0; având ce am dorit 
Vedem că ea acolo n'a fost de intilnit 

Si cu melancolie ne 'ntoarcem in trecut 
Visând la fericirea ce-odat’ am fi avut. 

Căci palid e presentul: trecut şi viitor 

Le colorăm in visuri cu verde ’nfloritor 

Şi când atingem malul eternului abis 
Vedem că fericirea şi viat’au fost un vis. 


II 


Fruntea impovărată de veacuri şi de furtune 
Trist in jos spre pământ pleacă bătrânul stejar 
Dar de jur imprejur, păzite de largile ramuri, 
Mii de mlădiţe răsar, vesel spre ceruri privind. 














III 


Fără nume, far’ avere, 
Talent, spirit şi putere 
C’un grăunte de noroc, 
Orb te-aruncă ’n lumea mare 
Şi-i intrece pe ori-care 
In al vietei straniu joc. 


Precum pe teatru, aşa in lume 
Unul e rege impurpurat, 

Ostaş e altul cu falnic nume, 
Filosof unul, altul bogat. 


Dar cum pe urmă, când strălucire 
Rol, nume, haine a părăsit 

Rămâne numai, plin de-amărire, 
Biet comediantul nefericit, 


Aşa privirea mai adâncită 

Sin lumea noastră de-i cufunda 
O! ce miserie nemărginită 

In ori-ce suflet tu ai afla! 











Vă miraţi că in petreceri la vecini gi la vecine 
Dimineaţa, zioa, sara il găsiţi necontenit 

Dar sérmanul ce să facă? Dacă singur e cu sine, 
Sindrofia-i pre comună să nu moară de urit. 


VI 


DOMNUL X. 


Te lauzi cu trufie şi crezi că eşti bogat, 

Căci mii de pungi de aur in lăzi ai indesat ! 
Tu egti sărac, sérmane! Dac'ai avea din lume 
Tot aurul ce’n funduri ascund a mării spume 
Şi arde sub pământuri, el tot n'ar compensa 
Inima ta săracă gi goală mintea tal 





VII 


Când amor n'am căutat 
Mult amor am inspirat — 
Amor mult când am simţit 
Cu receal’ am fost privit. 
Acum tot de socotesc 

Văd că'n plus eu mă găsesc. 


VIII 


Zadarnic cu putere tii ochiul tău inchis 

De te-ai trezit din somnu-ţi s'a dus frumosul vis, 
Zadarnic doruri stinse rechiamă vocea ta 

Amorul din cenuşă nu poate renvia. 











IX 


Dați amorul ce vë cere 

Un biet suflet in durere ` 
Si-ti da indoit, 

Daţi atuncea când vi-l cere 

Bietul suflet in durere 
Si-ti da inmiit. 


4093 4+ Scrieri complecte. II. 21 


De simţi vr'o bucurie, la nime să n'o spui, 
Ci cu lac&ti de-aramă in suflet s'o incui 
Căci fără de păsare, de nu cu pismuire 
Priveşte reaoa lume inalta-ti fericire. 


De simţi vre o durere, tu earăş să n'o spui, 
Ci tot aşa puternic in suflet s'o incui 

Caci far’ de indurare, de nu cu mulţămire 
Priveşte reaoa lume, a ta nefericire. 





XI 


Pentru atâta necaz şi grijă şi chin gi durere 
Crezi tu, sermane poet, că slava te va resplati? 
O, speranţă degartă, o, amăgire amară | 

Slava vei dobândi-o când singur nu vei mai fi! 


XII 


Cum priveşte spectatorul 
Care gede’n depărtare 
Comedia şi decorul 
Ca o lume de 'ncântare, 


Astfel in copilărie 
Când privim in viitor 

Visăm numai feerie, 
Poesie şi amor. 


Dar actorul precum ştie 
Că palaturi aurite 

Sunt in loc de feerie 
Pânzi şi scânduri zugrăvite, 











— 325 — 


Aga noi la bătrâneţe 
Când actori am devenit 

Vedem scena tristei viete 
Ca decor réu zugrăvit. 


XIII 


CĂTRĂ AMICL 


Unui clădeşte fantastice lumi Melpomena măreaţă 
Se desfătează un altul in braţele Venerii dulce 
Mânară coroană incinge pe fruntea ta Calliope. 
Eu melancolic visez cu Erato simtitoarea. 


Toţi sunt réi gi lumea-i sacă 
Nu ’ncetezi a tot striga, 
Vezi cu tine de te 'mpacă 
Şi cu toţi te-i impâca. 


XV 


De ai o idee, in scris s’o pui indată 

De ai'o iubită, condu-o la altar, 

Căci lesne trecând timpul iubita e uitată, 
Căci lesne sburând gândul ideile dispar. 


XVI 


Un moment numai in a ta viata 
Stai cu norocul faţă in fata. 
Prinde-l atuncea şi cu putere 
Pune-l in lanţuri, bagă-l in fere, 
Căci daca-ti scapă din mâni atunce 
Eternitatea nu-l mai aduce. 


XVII 


De te ingal’ amicul, n’opune amărire 
Ci fii nepăsător, 
De ce să-ţi schinjui gândul cu goală tânguire ? 


De te trădează mândra, zugrum’ a ta durere 
Şi fli nepăsâtor, 
De ce in al tău suflet să vergi venin şi fiere? 


Ah! cât de sarbed fie a sta in nepăsare 
E tot cu mult mai bine decât in griji amare. 














XVIII 


Pe al vieţii munte 
Se suie ugor 
Cel far de ştiinţă 
Şi fără de dor, 


El n'are povară 
De griji şi de chin 
Spre culme el sboară 
Ca paserea lin, 


Ş'aproape e culmea 
Spre care-a tintit 
Dar valea-i departe 
De unde a pornit. 


Dar ah! precum bătrânul slăbit, far’ de putere, 
Acel ce de stiință gi dor e apăsat 

Cu pasul mic, nesigur, cu grijă, cu durere 

Abia in sus se urcă cu trupul incujbat: 

Din peptu-i grea povara, povara grea din minte 
Incet gi greu o duce pe umeri, obosit 

Şi nesfârşit departe e culmea dinainte 
S’aproape tot rămâne de unde a pornit. 


XIX 


Privesc cum luciul mării reflectă chipul meu 
Privesc cum më oglindă seninul ochiu al téu, 


Dar mai adânc in funduri ce-ascund a mării unde, 
Dar mai adânc in suflet o, spune-mi ce s'ascunde? 


XX 


Iubitul cu răceală tu vrei să pedepsesti, 
Copilă fără minte! 

In peptul tău pedeapsa cum arde, nu simtesti 
Ca para de ferbinte? 





Si oamenii şi soarta de-or fi să te lovească 
Mândria, demnitatea så nu te părăsească: 
Mai bună e miseria cu fruntea inâlţată 
Decât cu injosire mărirea câştigată 

Şi chiar de-ar fi să-ți dee a vieţii fericire 
Nu merită ea toată o singură 'njosire. 


Ori care bunuri, ori ce avere 

Pe care 'n lume mai mult iubegti, 
In dulci momente tu cu plăcere 

Ai vrea cu alţii să impartesti, 


Resplata muncii indelungate, 
Ranguri şi titluri ce-ai dobândi, 

Onori cu jertfe greu câştigate, 
Aceste toate le-ai impart). 


Mai mult, coroana chiar cea de laur 
Resplata sacrului foc arzător 

Cu greu, dar da-vei g'acest tesaur 
Celui ce-ai crede mai meritor. 





— 337 — 


Numai sm bine de care-ai parte 
Ce porţi in suflet ca ’nalt odor 

Etern cu nime nu vei imparte: 
Al mândrei tale dulce amor. 


40934. Scrieri complecte. II. 


XXIII. 


Când amicul te consultă 
Cum iti place opul séu, 
Dacă-i bun, fă-i laudă multă 
Nu-i-o spune dacă-i râu. 


Pe-amicie de te jură 


Să-i spui tot, tot ce gândeşti: 


Laudă bunul, taci din gură 
Despre réul ce găseşti. 


A 


a 


XXIV 


Ce e s’asculti mai bine, sau inimă sau minte? 
Tot una-i, vântul soartei te mână inainte! 


XXV 


Ce-atâtea visuri, planuri, gătiri de viitor 
Momentul este singur etern hotăritor. 

Ani lungi pe peatră peatră, muncind ai aşăzat 
Şi'n treacăt o furtună in vânt le-a spulberat 
S'un edificiu fantastic visând ce-ai indlta 

La suflul intimplării crezi tu, va resista ? 


-e AD - 


XXVI 


Precum peste mormântul amicului resare 
Din ţerină uscată veselitoare flori, 

Las’ pe durerea stinsă, speranţa *nfioritoare 
Să reinvie vesel spre viaţă si amor. 


Dar cum mergi câteodată o lacrimă de jale 
Să verşi lângă mormântul amicului perdut 

Astfel din vreme ’n vreme şi gândurile tale 
Jertfegte-le cu jale amorului trecut. 


—— ee 


XXVII 


Ca slabele furnice ce far’ de incetare 
Lucrează ’n neoprire gi vecinică mişcare 

Ca in curând să vadă cum fructul muncii lor 
E spulberat deodată de vântul trecător, 
Astfel a omenimii mulțime rătăcită 

La trudă şi orbire e vecinic osindita. 


Dar mândru ca un vultur ce mai presus de nori 
Se ’nalta cătră ceruri in liberul său sbor 

Și sus pe virf de-munte cu linişte se pune, 
Privind sub el a lumii migcatele furtune: 

Astfel e inteleptul al cărui gând intins 

De trudă şi orbire remâne necuprins. 


Ferice care poate — de mii de ori ferice — 
L’a ’ntelepciunii culme in sbor să se ridice 

Şi din naltimea-i mândră să vadă ’n nepăsare 
A omenimii oarbă gi miseră mişcare. 








TABLA DE MATERII 


Satire 

Pag. 
Satira I. LUXIța o e aa e e SE 7 
Satira II. La câţiva autori contimporani .. . . 15 
Satira III. Domnului B. P., Hasdău. . . . . . > 22 
Satira IV. Politicale. . . . a sa eee al. He + . 29 
Satira V. Supériciosii. . . . o. o e e ee e’ 39 
Satira VI. Advocatul. . ... . ......-- 47 
Satira VII. Amicul Sandu. . ......... . 56 
Satira VII. Aristip . . 2... 1... ee ee . 63 


Satira IX. Fatarnicii. . ...... . . . . . JI 


Epistole 


Epistola I. Cătră Elisabeta Doamna .. .. . . 81 
Epistola II. Cătră Alecsandri. . ...... =. . 86 
Epistola III. Citra N. Gane . .. . . . . . . . 92 
Epistola IV. Cătră Maiorescu. . .....2. . . 97 
Epistola V, Cătră A. Naum. .. ... . . e . 103 


Miron şi Florica, idilă 


Cântul I. Sfântul Gheorghe 
Cântul II. Părinţii. . .... 
Cântul III. Copiii . . . 
Cântul IV. Sfătuitorii . 

Cântul V. Ursita. . . 


Balade 


Domnița si Robul ......... 
Osinditul . . ©. o . 1... ee ee 
Doue zile. ..... 2 2 ew ee 


Kaher e e e e e e e . e e e e s e e e eo e . 


Iezid ee e e ee e . . e e o ie . 
Mervan. . .. 2. 2. . ee > 
Don Ramiro (din leine) . . 


Poesii lirice 


Doue viete . . . ... ,„. . . tw tt ... 
Prigonire . .... in te d le an By es Se) SS 
La pérlu. . 2... 1... 

Câte versuri. . . . i SE e, oe a eS 
JUPAMENE a oe arcs ok ws e vea 
Respuns. . ... . ee ae ee es „ri, A . . 
Aur si Argint. . . .. ee E . 
O rază de Amor. .. . ee ; 
Idealul meu, ........ da. ee A ee să 
In dulcea lună Mai. . . .. 2.2 2 eee $ 
Durere: o 4 er ca wa n He. Se cs Oh ae A 
Senin și Furtună, . . . 1 ees eso eso ‘ 


Adio Jagr gd Sa eee we de. fe 


Pag. 


Tit 
121 
I3I 
136 
145 


153 
159 
169 
172 
175 
179 
183 


193 
195 
197 
199 
200 
202 
204. 
205 
207 
210 
212 
214 
216 








Pintre neguri . . . 
Imi tot spui că sunt ferice 


Orlogiul ........ 


Adio. .... 
Inzadar. . . . 


Dor... ee ce 
Nepăsare ...... , 
Ani intregi . . ... 
Nehotărire .. ... 
Lângă Marea .... 


Când o vedeam . ... 
O dorinţă. ..... 
Pentru ce cu intristare 
Presimtire ae ee 


Un toporas ......4... 


Melancolie. . . .. . 
Cătră o copilă. 

Un vis. ne doi ea ca 
Mângăiere. ...... 
Revederea. ... ... 
Ultima lacrimă. 

După furtună . 

Prosă și Poesie. . 
Părere de réu. . . . 
Cântec ,...... 


Intoarcerea . ...., 
Farmecul. . .... 
Serenadă ...... 


Ce caut in noue amoruri 


Tânguire ...... 


Goana e e o e (J e e e 


Intâiul Amor , .. . 
Zioa si Noaptea . . 


— 345 — 


e e e e e 
e. e® e . . e. e 
e eee e . òo . e. eo o 
. è> è èo s) a . . » ° 
e e e 
. > èo òo o «© > o òo . . ə% 
e © o ò òo ò ò o @ 
e e 0o j@ . . @ oe e. o e 
. . ee > o> è è ò e. 
e. >» è o o . o g 
eo e e © a oè è o e ry 
e e e o òo . . © è ò> . o 
eo e © a o è o e. 
e e e e 
e e e e v e 
e e e e e ' 
e e e e 
e e s e 
. @ e ee è eee e. a e. e 
L e e e @ @ . e. e. ə 
e . o o ò a @ ‘e 
e o òo e o e o o eo e oe e@ 
. e . òo . èe . . @ . . o 
e. ee òo e® ọọ òo . e. e e 
e èe oe ee e# . o e 
e. e e e e 
. . e e e o è o o e e 
e e e e LJ e è oe . eo @ e 
e e 


e e e » e 
e e e e e 
e e e e e 


— 346 — 


Pag- 

Înspre Maree uce a 0 nete Aas SG et 277 

Wablows coke) ce: oe Wo as Se OSs ae adi . 279 

Unei femei . 6 ise es Ww eS KR ee ee „ 280 

Triste. nene a o ger ogi So ee aa „ 281 

Sonet n spe ae Shee ane a fai det a ee Se na. 2B 

Amicului meu Mihail Cornea. ....... . „ 285 

Lui Alexandri . . . o ses . ee . . . . „ 287 

Copilul la pêrău (din Schiller). ....... . 290 

Adio a lui Hector (din Schiller) . ...... 292 

Amalia (din Schiller). ...... 1 6 . © . . 294 

Romani (din Victor Hugo) ....... . . . 296 

Visul (din Germ.) . 2... 2 we ee ee ew 297 
La fereastră : 

Dia: iow seer Be ata ester epee Ye 8 298 

II eo en SoG ee În Se Ss 301 

I.. Ew a a ec ee i Ba Se 303 

Wd Se ee en ee ee 305 

V cea! ee Se CS Se N ` e > 307 

Visuri mândre. ..... E Bee ee lat et Me Wels ce ale 8 309 

Idei şi Maxime 
I=XXVU o ce oa d e er ei ee e 313—342 




















z 
v 


Mipi mt... 





























. 
ey 
. 
Me 
. . 





poi 
Gene Ae d 
. . 
Că s 
© 
i : 
ey * : 
. 
. a - 
ai . 
ed $: . 
“ 
‘ r , 
£ b. 
oe 4^ hi ‘ 
seee e 
BRN ` 
. să ` 
.