După-prânz Moromete se duse la primărie și-i dădu lui Achim o nouă telegramă: „Întoarce-te acasă urgent“ se păru că nu-i de ajuns, și mânios adăugă „altfel vin eu peste tine“. Trecuseră destule zile pentru ca Achim să fi putut să trimită bani și nu trimisese. Moromete nu înțelegea de ce, dar acum când se făcuse limpede că oile trebuiau vândute, banii pe care presupuneau că Achim îi avea, nu-l mai interesau.
De mânios ce era avea o dorință nemărturisită, asemănătoare aceleia de anul trecut când cu dusul lui Paraschiv la munte, când de-abia izbutise Paraschiv să nu iasă în pierdere cu porumbul: dorea și acum ca Achim să nu fi făcut nimic la București și să-i piară lui Paraschiv pofta, o dată pentru totdeauna, de a-și mai învinui tatăl că nu-l lasă să se pricopsească.
Ieșind din primărie, Moromete se întâlni pe scări cu Dumitru lui Nae. Dumitru lui Nae, un om care te făcea să te bucuri atât de mult văzându-l și auzindu-l, de câteva săptămâni nu-l mai vedea și nu-l mai auzea nimeni.
— Dumitre! îl strigă Moromete cu glasul său uluit de uimire, uitând numaidecât de el însuși. Ce este cu tine, domnule?
Cu statura sa înaltă și dreaptă, cu bărbia pătrată și frumoasă prin lățimea ei bărbătească și cu pașii săi largi, Dumitru lui Nae îți făcea rău să-l vezi acum ce fel de înfățișare căpătase. Mergea cu fruntea în pământ și arăta posomorât, copleșit de neliniște și tristețe. Era greu să mai crezi că aveai în față același om al cărui râs se ridica leneș și puternic prin coroanele salcâmilor lui Moromete când acesta povestea despre familia lui Traian Pisică.
— Dumitre, uită-te, domnule, la mine, când îți vorbesc!
Dumitru lui Nae își ridică fruntea. Ochii lui erau și ei pe potriva staturii și când se uita undeva, erau largi și luminoși; o uriașă lume nevăzută își dezvăluia tainele în această privire; în clipa aceea, dacă spunea: „Are să plouă“, vedeai parcă pământul plutind în spațiu și undeva pe rotundul lui deasupra câmpiei Dunării, nori îngrămădiți să se descarce; iar dacă spunea: „Uite-l pe Marmoroșblanc“, milioane de marmoroșblanci îți apăreau călcând agale prin satele lumii.
Acum însă privirea lui era întoarsă în sine și ceea ce vedea acolo înăuntrul său îl împiedica să mai înțeleagă ceea ce se petrecea în afară.
— Ce este, Moromete? șopti el.
— Păi se poate una ca asta, Dumitre?! exclamă Moromete supărat. Tu nu-ți dai seama? Nu este îngăduit! Nu se poate ce faci tu!
Exclamațiile lui Moromete aveau atâta căldură și reproș încurajator încât în privirea mohorâtă a lui Dumitru lui Nae pâlpâi o rază de speranță.
— Nu se poate să meargă așa, Dumitre, înțelege și tu! exclamă Moromete mai departe. Dar ce, suntem copii? Unde te duci tu acuma?
— Să vorbesc cu perceptorul.
— Nu te mai duce, că te duci degeaba, nici măcar nu vrea să stea de vorbă. Dă-l în mă-sa de perceptor. Hai acasă și vezi-ți de treabă... Ne strânge de gât, Dumitre! strigă deodată Moromete cu un glas înalt, iar Dumitru lui Nae tresări și rămase hipnotizat de privirea cu care fuseseră însoțite aceste cuvinte, o privire pe care nu i-o cunoștea, bolovănoasă și fulgerată de lumini amenințătoare. Crezi tu că un popor întreg o să rabde să ne ia bucatele pe nimic? continuă Moromete să strige. Fii liniștit, Dumitre! Te știam om în toată puterea cuvântului. Ori ridică prețul la grâu, ori scad fonciirea; până atunci să nu dăm ce e ăla un bob de grâu.
— Și fonciirea cu ce-o plătesc?
— E vreme până la primăvară.
— Și dacă îmi ia vita din bătătură?
— N-o ia, afirmă Moromete cu tărie. Ascultă aicea, nu se poate să facă ei una ca asta... Nu se poate, fiindcă e pericol, te rog să mă crezi... Cu mine e altceva, adăugă apoi după câteva clipe de tăcere, coborând glasul, am luat de la Aristide niște bani și mi-i cere acuma. M-am apucat și cu o parte din ei am făcut gardul ăla, ți-aduci aminte. Toate alelalte le terminasem și mai rămăsese gardul, observă el ironic. Dar Dumitru lui Nae nu numai că nu râse, dar nici măcar nu pricepu.
Perceptorul însă era departe de a fi de aceeași părere cu Moromete. Fără să se sperie de vreun pericol și după ce lăsase mai întâi să se creadă că nu-și va pune curând în practică amenințările, în dimineața următoare întâlnirii lui Moromete cu Dumitru lui Nae el formă o comisie din funcționarii primăriei și însoțit de șeful de post porni fără veste prin sat și începu sechestrările. Singurul pericol de care se temea erau câinii. Într-adevăr, aceștia urlau în voie; jandarmul amenința că va trage cu pușca în ei. Țăranul lăsa dulăul să urle cu tot gâtul, ca și când asta i-ar mai fi folosit la ceva. Pe drum, în urma comisiei, veneau câteva căruțe. În ele erau puse covoarele și velințele, hainele, lăzile de zestre, tot ceea ce comisia scotea la vânzare din casele impozabililor. O spaimă și o zăpăceală cumplită le apucă mai ales pe femeile care aveau fete de măritat. Nu era însă greu de ascuns lada de zestre sau covorul, dar unde putea fi ascunsă căruța sau plugul, sau vita din grajd? Și chiar dacă și acestea puteau fi ascunse, unde putea fi atunci ascunsă casa în care stăteau? Se punea sechestru chiar și pe casă, dacă omul avea datorii mari.
O femeie trecu prin fața porții Moromeților și dădu de veste.
— Catrino, pitește țoalele că a plecat percitoru prin sat!
— Ilinco! Tito! strigă mama speriată.
— Paraschive! strigă și Moromete de pe prispă. Pune caii și plugul în căruță și du-te la lot.
Așadar zadarnic își închipuise că primejdia avea să-l aștepte pe el s-o întâmpine pregătit. Din depărtare se auzeau urletele câinilor.
Moromete plecă repede la Iocan să se împrumute de la el până venea Achim cu oile, dar Iocan îi spuse că n-a vândut nici el grâul și că deci n-are de unde să-i dea. Nemaiștiind ce să facă, Moromete se întoarse îndărăt și se duse la Scămosu. Acesta era negustor de găini și nu se putea să n-aibă și să nu-l împrumute.
— Moromete, ți-aș da, că am bani, spuse negustorul, dar banii ăștia sunt capitalul meu și îmi trebuie să mi-i dai îndărăt repede.
— În cât timp?
— Maximul o săptămână, spuse negustorul. Peste o săptămână cumpăr iar găini și plec la București. Așa că vezi...
— Într-o săptămână ți-i dau! îl asigură Moromete. Eu am bani, am oile alea pe care trebuie să le vând și îl aștept pe Achim; în două-trei zile trebuie să se întoarcă; mă duc cu ele la obor sâmbăta ce vine și duminică ai banii.
Precupețul însă nu zise nimic. Auzind de Achim, el îl ascultă pe Moromete cu acea înfățișare a omului care știa ceva tocmai pe dos decât ce știa celălalt, dar care nu vrea să spună fiindcă n-are nici un interes s-o facă.
— Nu pot, zice. Îmi trebuiesc banii. „Dacă e vorba că te bizui pe oi, nu pot să-ți dau“ putea să se înțeleagă din glasul său, dar Moromete nu băgă de seamă în prima clipă. Se uită doar intrigat la precupeț.
— Păi n-auzi că dumin...
Si deodată avu o bănuială și nu sfârși cuvântul, văzu înfățișarea ciudată a celuilalt și rămase cu privirea țintă pe chipul lui.
— Acuma de ce-oi fi crezând tu, zise, că nu se întoarce Achim cu oile de la București?! Crezi că te mint?
Înfățișarea precupețului se schimbă: la urma-urmei de ce să nu-i spună? Era mai bine să-i spună, de ce să creadă omul că nu vrea să-l împrumute?
— Eu îți spun, zise, dar să nu mă înjuri pe urmă dacă n-o fi adevărat. Știu de la Cătănoiu.
Moromete înțepeni.
— Ce știi de la Cătănoiu?
— S-a certat cu Achim și s-au despărțit. Achim al tău a plecat în altă parte, în alt loc de pășunat (nu știu în care, nici al lui Cătănoiu nu știe). Înainte să se certe ei, al lui Cătănoiu știa.
Negustorul șovăi și nu mai zise nimic. Moromete așteptă câteva clipe cu gâtul întins, apoi deodată strigă:
— Spune, Scămosule! Ce zici că știa al lui Cătănoiu?
— Dar n-o să mă înjuri pe mine?
Moromete nu răspunse. Tăcerea mai dură câteva clipe, apoi negustorul coborî vocea:
— Ilie, spuse el cu părere de rău, băieții ăia ai dumitale sunt înțeleși între ei să fugă de acasă. Achim nu se mai întoarce cu oile, degeaba îl aștepți dumneata.
— Cum? șopti Moromete înțelegând sau nevroind să înțeleagă. Ce spui tu, Scămosule?
Negustorul repetă, dar Moromete tot nu înțelese bine și negustorul trebui să repete încă o dată și să-i dea amănunte, să-i spună ziua când a vorbit cu Cătănoiu, de ce s-a certat Achim cu Cătănoiu... În sfârșit Moromete înțelese. Rămase tăcut. Stăteau jos pe prispa casei și fiindcă Moromete tăcea mereu, negustorul se ridică și îl lăsă singur câteva minute. Se întoarse și îl găsi în aceeași nemișcare, cu fruntea în pământ, țeapăn și sumbru. Fața i se înnegrise și în cele câteva minute parcă și slăbise; parcă se ascuțise și se subțiase. Negustorul se așeză alături și după ce mai respectă câtva timp tăcerea celuilalt, simți nevoia să lărgească îndoiala pe care o anunțase la început:
— Poate c-o fi mințit ăla al lui Cătănoiu...
— Sunt trei luni de când a plecat, zise Moromete cu acel glas firesc și în același timp straniu, pe care îl au oamenii când vorbesc despre lucruri practice în odaia unui mort. Nu mi-a trimes nici un ban! Nu mi-a trimes el nici un leu, Scămosule! adăugă Moromete cu jale și tristețe, dar tot așa, cu o jale și o tristețe aproape duioasă, nepământească. El clătină din cap și uitându-se țintă în pământ, șopti: Achime, Achime... Nilă, Nilă!... Paraschive, Paraschive...
— Ilie! tresări Scămosu neliniștit și parcă speriat de glasul lui Moromete. Eu nu cred să fie adevărat... Nu se poate ca băieții dumitale...
— Băieții mei! exclamă Moromete cu un glas de parcă n-ar fi știut că avea băieți. Băieții mei, Scămosule, sunt bolnavi... Să fugă de acasă! De ce asta? Nu i-am lăsat eu să facă ce vor? Absolută, absolută libertate le-am lăsat! Dacă veneau și-mi spuneau: „Mă, noi vrem să fugim de acasă“, crezi că i-ași fi împiedicat eu, Scămosule!? „De ce să fugiți, frățioare? le-ași fi spus. Încet nu puteți să mergeți?“
Moromete oftă din nou și rămase iarăși tăcut multă vreme. Înțepenise pe prispa lui Scămosu și nu mai zicea nimic și parcă nu mai vroia să plece de acolo. Scămosu mai stătu cu el câtva timp, dar apoi îl lăsă și își văzu de treabă, se apucă să curețe de găinaț căruța-coteț din mijlocul bătăturii. Abia mai târziu, când se uită spre prispă, văzu că Moromete nu mai era. Plecase nebăgat în seamă.