Întorcându-se acasă, Moromete se pomeni cuprins de mânie împotriva lui Achim. Faptul că acesta nu trimisese până acum nici un leu nu i se mai părea deloc firesc. Prețul grâului răsturnase toate socotelile și ideea că banii câștigați de Achim li se cuvin lui Paraschiv, Nilă și acestuia, nu numai că nu mai era bună, dar comparată cu amenințarea care se ivise fără veste asupra familiei i se părea acum lui Moromete nesăbuită. Achim stătea acolo cu mii de lei în buzunar, iar aici tatăl era silit să-și plece fruntea în fața trufașului Aristide. Pentru ce? Pentru că Achim chefuia în cârciumi cu muierile?
Nici nu ajunse bine la poartă și Moromete strigă:
— Paraschive, Nilă!
Paraschiv nu se arată îndată și atunci Moromete strigă din nou, de astă dată cu o voce mai joasă, mai turbure:
— Paraschive, Nilă!
— Ce e, bă? răspunse Paraschiv apărând din fânar, unde dormea (noaptea fusese la fete). Ce-ai cu mine? era cam supărat că îi strica somnul. Ce strigi așa?
— Bă, zise Moromete cu aceeași voce joasă, apropiindu-se cu pași măsurați și amenințători de fânar, ce e cu Achim de nu trimite nici un leu? Ce face el acolo la București de nu trimite nimic?
Luat fără veste, Paraschiv înlemni acolo sus și în prima clipă nu fu în stare să scoată nici un cuvânt.
— Mă, tu auzi?
— Aud.
— De ce nu trimete?
— Cum nu trimete?! făcu Paraschiv buimac.
— Mă, tu ești nebun? exclamă Moromete uluit și Paraschiv își veni în fire. Înțelese din glasul tatălui că nu e nici o primejdie, că tatăl său era doar mânios, dar nu avea nici o bănuială.
— De ce să fiu nebun? zise el coborând încet din fânar. N-a fost vorba că când se întoarce o să aducă patru mii de lei?!
— Că când, o să se întoarcă mâncând, strigă Moromete. Așa a fost vorba, dar vorba asta am spus-o eu! El trebuia să trimeată banii care a zis că-i trimete.
— Care bani a zis că-i trimete?
— Ăia care se lăuda! Ptiu! făcu Moromete spre pământ, detunând aerul cu glasul și în aceeași clipă îi întoarse feciorului spatele și porni spre poarta de la drum ca și când l-ar fi chemat cineva. Acolo se opri și așteptă să se liniștească. Simțea că e nedrept, că la urma-urmei Achim n-avea de unde să știe că prețul grâului a răsturnat toate socotelile și că între timp se ivise Niculae cu școala lui.
— Ce adresă are Achim la București?
— Adresa lui Achim la București? întrebă Paraschiv, pălind. Nu știu, răspunse el, deși știa. Dar își dădu seama că nu folosește la nimic spunând că nu știe, tatăl său va întreba la al lui Cătănoiu și va afla. Mi se pare că suburbana Colentina, șovăi el, strada Nufărului. Mă duc s-o întreb pe muierea lui Cătănoiu. Dar de ce?
— Tu de ce crezi? zise Moromete cu dispreț.
— Să trimeată bani?
— Nu, să trimeată oase. Să se ducă la Chitila, să-și pună vreo două de gât și să vă trimeată și vouă să vă plimbați cu ele prin sat, de deștepți ce sunteți!
Moromete intră în casă. Mama era la biserică, fetele nu se știe pe unde, numai Niculae stătea în pat și citea absorbit, nu-l auzi pe tatăl său intrând.
— Tu ce faci aici, Niculae?
Niculae, întins pe burtă, cu călcâiele bălăgănind în aer, sări sus și-i arătă tatălui o față speriată de întrebare, dar și luminată de bucuria aceea a lui care nu-l mai părăsea.
— Citesc, tăticule! se rugă el și tatăl, posomorât, își luă ochii de la el, se întinse în pat și îi porunci să se ducă în altă parte să citească.
Nu credea că perceptorul va da curs amenințării cu sechestrul chiar așa cum spusese, adică azi sau mâine, dar peste o săptămână sau două era limpede că acest lucru se va întâmpla. Ce era cu ei? Înnebuniseră? Ei (perceptorul și cei cărora le varsă acesta banii) nu-și dădeau seama că oamenii așteaptă un preț mai bun pe grâu și că neavând altceva ce vinde nu puteau plăti? „Asta e o crimă! exclamă Moromete cu glas tare, negru la față, dar totuși cu ceva din glasul și înfățișarea cu care citea la fierărie dezbaterile din parlament. E o crimă față de poporul ăsta, de țara asta!“ adăugă el îndârjit.
— Moromete, ia ieși, mă, până afară! strigă cineva din drum (era Cocoșilă). Mă, prostule, ieși afară că ți-ai uitat urma la poartă!
Moromete tresări. Pentru întâia oară i se păru că Cocoșilă e necuvincios în limbuția lui tâmpită, că mai glumește omul, dar nici așa să strigi să te audă toată lumea.
— Mă, n-auzi? Unde ești, mă?! continuă Cocoșilă din drum. Nu mai așteptă să i se răspundă, intră în curte și se apropie de prispa casei. În dreptul ferestrei el ridică bățul și bătu autoritar, gata să spargă geamul. Pațanghele, mă, prostule, scoal’ că fată vaca!
Moromete deschise fereastra.
— Ce e, mă Cocoșilă? Ce bați în geam? întrebă el, și Cocoșilă încremeni cu bățul în mână. Ce strigi așa? Dacă nu-ți răspunde omul, pe tine nu te taie capul să-ți vezi de treabă?
Uluit, Cocoșilă își dădu vechimea lui de pălărie pe ceafă și exclamă:
— Ia te uită la ăsta! Ce e cu tine?
Dar în clipa următoare uluiala îi pieri fără să mai aibă nevoie de răspuns. Ceea ce i se spusese era prea peste măsură ca să mai caute să dea cuvintelor și alt înțeles pe lângă acela pe care îl aveau.
— Bună-ziua! spuse el cu demnitate și răceală și se îndepărtă țeapăn și jignit fără să mai adauge ceva, dând de înțeles cu asta că dacă prietenia lor se va strica, vina o să fie a lui Moromete.
Moromete închise geamul și se lungi pe căpătâi cu fața încordată. Nu simțea decât mânie și plecarea lui Cocoșilă, așa cum se petrecuse, deși îl făcu îndată să-i pară rău, totuși îl mai răcori: „Nici așa să întreci măsura și toată ziua bună-ziua, ești prost, mănânci c...t! își spuse el în prada unei turburări negre. Mai gândește-te și tu când scoți vorba din gât! Avea dreptate Țugurlan!... Nu se poate, n-am să plătesc! se împotrivi apoi ridicându-se în capul oaselor și strângând pumnii. Să prind eu pe cineva că-mi calcă bătătura!“
Țâșni de pe pat și ieși afară trântind ușa. Se duse în grădină, rătăci pe lângă șira de paie, se întoarse îndărăt pe la spatele casei. Se așeză pe tălpici, în locul unde se mai așezase cu trei luni în urmă, dar zadarnic, nu mai găsi în el liniștea de atunci și nu putu sta locului.
În aceeași dimineață el dădu o telegramă lui Achim: „Trimite urgent toți banii pe care îi ai“. Pe de altă parte, Paraschiv își dădea seama că a venit ziua hotărâtoare.
Situația în care ajunsese familia îl convingea atât de mult că a avut totdeauna dreptate să lupte împotriva ei, încât fu ispitit să nu plece fără a avea cu tatăl și cu mama vitregă o ciocnire răzbunătoare. Mai ales tatăl era vinovat, fiindcă el fusese acela care schimbase scopul împrumutului de la bancă, el făcuse din oi ceva care consuma și se folosea în casă, iar din cai un prilej de a spune povești despre mocani. Fugind de acasă cu caii și cu oile, Paraschiv gândea că nu face altceva decât să înlăture obstacolul care îl împiedica să fructifice împrumutul, adică să scape de familia consumatoare și de tatăl nepriceput în afaceri, căruia pe deasupra îi mai venise și ideea nesăbuită de a-l da pe Niculae la școală; dar răzbunarea? Familia nu pierdea prin fuga lor decât ceea ce nu avusese, adică oile și caii cumpărați prin împrumut, dar cine trebuia să plătească pentru munca zadarnică pe care Paraschiv o făcuse ani de zile pentru ei? Paraschiv gândea că nu era destul ceea ce vroia să facă și dacă mai întârzia să fugă era tocmai din pricină că chibzuia și se sfătuia îndelung cu Guica în ce fel să-i lovească.
Apoi, a cincea zi, mai devreme cu două luni decât anul trecut, Moromete primi din partea sucursalei județene a băncii Marmorosch-Blank înștiințarea că are de restituit din împrumut lei 5 000, plus dobânda. În caz de nerestituire, banca atrăgea atenția că se va folosi de formele legale pentru a intra în posesia banilor (era vorba de titlul de proprietate asupra pământului pe baza căruia banca acordase suma).
— Ilie! șopti mama înspăimântată. Ce-i facem?!
Era la prânz, se aflau toți în tindă și așteptau masa. Hârtia o adusese poșta, o dată cu ziarul. Moromete nici măcar n-o citise, își aruncase ochii pe plic, văzuse titulatura băncii și-l lăsase pe Niculae să-l deschidă. El răsfoia ziarul și când mama puse întrebarea ei înspăimântată, se supără și se răsti la ea:
— Ce e, fa, ce vreai tu? Nu știai? Sau credeai că ăia au uitat? Se supără și mai rău și continuă: Credeai că au pus lacăt la bancă și s-au dus la secere ca tine?! Se posomorî, își vârî fruntea în ziar și încheie: Uite colo caii în grajd și oile... Ne ducem la obor, vindem și gata socoteala!
— Vezi, Niculae! exclamă mama cu disperare, neștiind ce spune. Uite câte îndurăm din pricina ta.
— De ce din pricina lui? tresări Moromete cu nedumerire furioasă. Ți-a luat mințile biserica aia, sau ce e cu tine? Taci că îl găsiși pe Niculae cu pricina, lovi-te-ar moartea cu popa în brațe!
— Ho! se supără mama îndârjită și ea. Am zis și eu ca să știe și el ce greu n’e.
— De ce să știe? Ce vină are el?
— N-o fi având, dar ce-o să ne facem acuma fără lâna și laptele cu care mai trăiam? O să curgă trențele de pe noi și-o să ajungem ca șofranul.
Moromete se posomorî, își vâra fruntea în ziar și nu mai zise nimic.
Nimeni nu putea să-și închipuie câtă bucurie simțea Paraschiv auzind toate acestea. Ar fi vrut să fie de față când avea să-și dea seama că oile și caii nu mai erau ale lor. Atunci ar fi vrut să-l audă pe tată dacă îl mai țineau curelele să-l facă pe Niculae boier. Paraschiv vedea limpede dezastrul și nu numai că n-avea nici o remușcare dar socotea că tot nu era destul. Ar fi vrut ca lotul de pământ al mamei vitrege să fie înjumătățit, să nu se poată mărita Tita și Ilinca decât cu câte un pogon, iar Niculae, căruia îi intrase în cap să ajungă boier pe spinarea altora, să rămână aci și să muncească. În general să muncească toți (adică să muncească din greu!) și să se învețe minte că nu merge așa să-ți bați joc și să te crezi mai deștept decât alții (în mintea lui Paraschiv erau el, Achim, Parizianu și Guica, pe linie de familie, și Tudor Bălosu, din-afară; de aceștia toți tatăl își bătuse totdeauna joc). Cu toate că Paraschiv își dădea seama că tatăl său ar putea să se răzbune trecând pe numele mamei vitrege casa și locul de pe ea și chiar să vândă un pogon de pământ ca să-și cumpere alți cai (Paraschiv nu știa că Aristide cerea și el datoria tot acum), își spunea că făcea să se piardă din averea lor un pogon de pământ față de lovitura pe care le-o dădea. Tatăl n-avea să îndrăznească să se răzbune mai mult, deoarece fugind de acasă toată lumea avea să creadă (și Guica avea să aibă grijă ca acest lucru să se întâmple întocmai așa) că băieții lui Moromete au fost „goniți“ de tatăl lor din pricina mamei vitrege și a copiilor acesteia, care vor să pună mâna pe averea tatălui.