Când peste câteva zile Moromete se întoarse de la Câmpulung — Niculae era de-a dreptul fericit, reușise la examenul de admitere printre primii din câteva sute de candidați — mama nu socoti că mai trebuie să-i mai spună și bărbatului ei de răbufnirea lui Paraschiv. O stăpânea încă gândul acela că față de alții, față de ai lui Bălosu de pildă, feciorul vitreg nu era chiar atât de înfricoșător cum i se păruse ei. Visele sunt vise, uneori visezi rău și nu se întâmplă nimic; visul rău e gândul care n-ai scăpat de el, care ți se cuibărește în suflet și e numai al tău, venit din păcatele tale.
Catrina gândea astfel și din pricină că Paraschiv se purta parcă mai bine cu ea, el arăta ca și când s-ar fi temut ca mama vitregă să nu-l spună și Catrina gândea că dacă lui Paraschiv îi e frică de tatăl lui, atunci nici ea n-are de ce să fie îngrijorată.
Ea nu se înșela, dar n-avea de unde ști că teama lui Paraschiv era de altă natură; el făcuse o prostie lăsând să i se simtă o parte din gânduri și se temea că dacă mama vitregă vorbește, tatăl ar putea deveni bănuitor. În aceste zile el se arătă mai vorbăreț și mai vesel și se interesă chiar de examenul lui Niculae, întrebându-l de câteva ori cu bunăvoință:
— Ei, și acuma când te duci la școală, Niculae?
— Peste două săptămâni, răspundea Niculae și mama auzea și își spune că, deci, făcea bine tăcând.
În duminica următoare, însă, dimineață, intră în curte Jupuitu. Nu era „nimeni“ acasă, adică tatăl era pe la oameni. Dar agentul de urmărire se așeză pe prispă și porunci scurt:
— Să vie imediat aici!
Moromete nu era departe, era la Dumitru lui Nae, pe marginea șanțului, și veni repede acasă.
— Moromete, îl întimpină Jupuitu, ridicându-se în picioare, plătește fonciirea.
— Păi n-am plătit-o?! exclamă Moromete plin de uimire și se opri la distanță, cu mâinile în șolduri.
Dar agentul, posomorât, nu mai stătu ca înainte la discuție. Moromete vroia să spună că dacă a plătit acum trei luni jumătate din ea, însemna că a plătit-o toată; începea iar comedia și agentul se săturase.
— Dacă peste două ceasuri nu vii imediat la primărie să plătești, mă întorc cu șeful de post și-ți iau vita din grajd, spuse el. Bună-ziua!
Moromete, ca de obicei, nu se sperie de această amenințare. E drept că niciodată nu se arătase Jupuitu atât de categoric, dar poate că îl lua și pe el la rost perceptorul și înțelese că trebuie să se ducă iar pe la primărie și să facă ce-o face să amâie plata până mai încolo... Trebuia să vorbească cu perceptorul, numai acesta putea să-l amâie.
Plecă liniștit la primărie. Nu se putea, doar nu erau nebuni; la iarnă prețul grâului avea să se ridice de două ori cât acum, avea să vândă și să plătească atunci, era limpede ca lumina zilei, doar n-o să-l silească să piardă jumătate din grâul pe care îl mai avea. Pierduse pentru Niculae fiindcă n-avusese altă scăpare, dar în chestiunea asta plătise totdeauna când îi venise mai bine.
— A! Ce faci, Moromete, bine că te văd! exclamă primarul din biroul său, care avea geamul deschis spre șosea. Se apropie de geam și îl chemă pe Moromete înăuntru: hai că am ceva de vorbit cu dumneata!
Moromete intră, dar primarul rămase în picioare: nu-i întinse mâna lui Moromete și nici nu-i spuse să stea pe scaun.
— Am avut de două ori întrunire la bancă, spuse el. Credeam că ai să vii cu Cocoșilă și cu Dumitru lui Nae, dar nu te-am văzut.
Moromete nu-i răspunse imediat și Aristide îi întoarse spatele și se duse la fereastră. Avea neplăceri.
Întâmplarea cu Țugurlan se răspândise în tot satul și de teamă să nu se repete și cu alții, trebuise să-i poruncească lui Tache să se poarte cu grijă cu oamenii. Nu izbutise nici șeful de post, care negase că i s-ar fi luat arma în ziua aceea și legiunea de jandarmi n-avusese ce să-i facă. Apoi, ce se întâmpla acum, de ce nu mai veneau oamenii la întruniri? Nu înțelegea, nu credea că din pricina scandalului de la moară cu Țugurlan. Țugurlan nu plăcea la nimeni, era un om pe care îl înjurau mulți, iar cei care nu-l înjurau puțin le păsa de el. Nu asta era pricina. Cu o săptămână în urmă avusese loc o întrunire a țărăniștilor cu Crâșmac și nici la ei nu veniseră cine știe ce partizani. Situația politică era turbure, circulau zvonuri ciudate despre legionari și despre faptul că partidele aveau să fie desființate. Pretorul îi informase că legionarii aveau să se prezinte și ei în alegeri și că, spre deosebire de alte dați, nu-i mai împiedica nimeni să facă propagandă. Aristide, care găsise într-o zi o broșură legionară printre cărțile feciorului său Tache și citind-o se îngrijorase, îl întrebase pe pretor ce fel de program aveau legionarii și pretorul îi spusese că nici el nu înțelegea nimic, dar că din moment ce era vorba de acei oameni care îl împușcaseră pe Duca și care umblau mereu cu pistoalele la ei, nici nu mai era nevoie să înțelegi. Toate acestea erau însă numai zvonuri: Aristide nu vedea cum ar putea partidul liberal să lase puterea din mână, să se lase adică desființat de către rege... Dar atunci de ce se zvonea? Dacă partidul liberal cădea, cădea și el, Aristide. Cine l-ar mai fi ales?
— Ai? De ce zici că n-ați venit la întrunire?
Și se întoarse de la geam și de astă dată se așeză pe biroul său.
— Adică cum, se miră Moromete, veniră alegerile și nu ne văzuși pe noi votând?!
— Da, dar de ce n-ați venit la întrunire?! Era foarte important să veniți la întrunire, să vă vadă lumea pe toți, pe dumnatea, pe Cocoșilă, pe Dumitru lui Nae... În fine, ce mai faci? Ai vândut grâul?
Privirea lui Moromete se lărgi.
— Ce te uiți așa la mine?! zise Aristide fără chef. Știi de ce te întreb.
— Păi tocmai asta bag și eu de seamă, doar nu ți-o fi venit în gând să-mi ceri banii ăia, se îndoi Moromete.
— Ba chiar mi-a venit, zise Aristide tăios. Nu pot să vând grâul la prețul ăsta și îmi trebuiesc bani.
— Păi nici eu nu pot să vând, zise Moromete deodată întunecat și hotărât. Cum o să vând?!
— Asta nu mă privește! replică primarul ridicând puțin glasul.
Era neprietenos și se vedea că n-are de gând să ierte un om care nu-și ținuse promisiunile față de el. Îl împrumutase cu bani, dându-i clar de înțeles că, la rândul său, Moromete să redevină ceea ce fusese odinioară, omul său în politică. Moromete primise bani, dar nu vrusese să vină la întrunire.
— Nu mă privește și nici nu vreau să am discuție. Eu nu împrumut la nimeni; te-am împrumutat pe dumneata din prietenie dar acum am nevoie de bani!
— Domnule...
— Moromete! îl întrerupse primarul și îl fixă cu o privire cenușie. Nu mă face să-ți spun încă o dată că în trei-patru zile trebuie să vii să-mi dai banii. Bagă de seamă! îl amenință.
Moromete avu un gest fulgerător de a vârî mâna la brâu și de a arunca îndată banii, dar mâna îi rămase încleștată acolo! Întâi că nu avea toți banii, avea doar trei mii de lei, și apoi din acești trei mii de lei două îi trebuiau pentru Niculae. Își plecă fruntea, se întoarse și ieși fără să dea bună-ziua. Pe coridor se clătină o clipă, dar își reveni. Își ridică fruntea și se îndreptă spre ușa pe care scria perceptor.
Când intră, perceptorul își ridică privirea din hârtii și se uită țintă la el. Se uită doar câteva clipe; așa cum arăta, cu mustățile mari și blajine, părea un om cumsecade care va asculta cu bunăvoință și înțelegere ceea ce i se va spune; dar deodată el izbucni:
— Ce e, bă, ce cauți aici, de ce nu-ți plătești impozitele? Ce, bă, vreai să ți le plătesc eu din buzunar?!
Și se mai uită odată furios și apoi, pufnind, puse mâna pe toc și își văzu de scris.
Moromete, după ce rămase o clipă locului, se urni spre biroul perceptorului și se așeză pe un scaun în fața lui.
— Dom’le Lisandre, zise el reflectând, de ce oi fi zicând dumneata că trebuie să strigi așa la mine? Crezi că sunt surd?
Perceptorul nu zise nimic. Tocmai termina, semna și ștampila o hârtie și arăta ca și când n-ar fi fost nimeni în birou. Trase un dosar dintr-un raft și vârî acolo copia hârtiei pe care o ștampilase.
— Vasile! urlă el apoi spre o ușă închisă. Adu niște apă, Vasile... și îl înjură pe Vasile de născătoarea mamei lui. Ce vreai, bă? se adresă apoi lui Moromete. Nu pot să te amân. Lasă-mă în pace că am treabă.
Moromete însă începu să-i explice că era cu neputință să vândă acum grâul și că dacă îl amână cu vreo trei luni...
— Nici două zile, nici două ceasuri, izbucni perceptorul după ce bău cu sete apa pe care i-o adusese Vasile. Veniți aici la mine, urlă el, parcă eu aș fi statul, să vă scutesc de impozite! Statului trebuie să-i plătești, nu mie și nu mai veniți voi la mine de pomană! Du-te acasă și vinde și plătește că n-am ce să-ți fac.
— Nu pot să plătesc, ce-ai să-mi faci?! se supără brusc Moromete.
— Bă! îți iau vita din bătătură!
— Cu ce drept?
— Trebuie să plătești!
— Nu se plătesc impozitele acuma! Statul nu-ți cere dumitale să-mi pui acuma sula în coaste, când eu n-am de unde să dau. Așteaptă până la iarnă, că statul are destui bani, nu ca mine care...
— Te-am amânat cât am putut, Ilie, spuse perceptorul deodată cu alt glas, ca între țărani. Anu ăsta Finanțele e mai al dracului ca oricând, ascultă-mă pe mine. Nimic, nici o săptămână! Azi-mâine trebuie să plătești. Scurt.
Moromete se ridică și plecă. Nu se putea, nu-i venea să creadă. Pe drum însă se neliniști și se întoarse îndărăt, dar nu la perceptor, ci la secretarul primăriei. Era adevărat că trebuia să plătească neapărat acuma? Cum adică, nu se putea să-l amâne cu vreo două-trei luni? Ce însemna funia asta cu care perceptorul vroia să-l strângă de gât tocmai acuma când grâul...
— E cam groasă, nea Ilie, mi se pare că nu se poate, îi explică secretarul. Dacă vrei, mă duc eu să vorbesc cu el, dar nu știu dacă... Stai aici, să vedem, că mie o să-mi spună.
Secretarul intră în biroul perceptorului și se apleacă la urechea acestuia:
— Domn’ perceptor, mai amânați-l pe Moromete până după culesul porumbului. Vă rog eu!
Mustățile mari ale perceptorului tresăriră. Se întrerupse din scris și-și aținti privirea asupra tânărului. Deodată urlă:
— Du-te, mă, dracului, Oprescule, fir-ai al dracului să fii! Ieși afară! Uite ici circulara 400 020. Ia și citește... pe mă-ta de secretar!
Secretarul însă nu se sinchisea de toate aceste înjurături; rămase serios ca și când ele nici n-ar fi fost pronunțate.
— Dom’ perceptor, vă rog eu! insistă el.
Perceptorul mormăi, cu fruntea în hârtii:
— Bine-bine! Vezi să nu te pomenești cu călimara asta în cap. Și după ce mormăi astfel, deodată își ieși iar din pepeni: Du-te, mă, dracului... pe mă-ta, Oprescule!
— Dom’ perceptor, vă rog eu! zâmbi de astă dată secretarul.
Perceptorul răspunse atunci prietenește, cu un glas binevoitor, ca între funcționarii primăriei care își cunosc bine afacerile, se acoperă între ei și se servesc unii pe alții.
— Nu se poate, mă, Oprescule. Zău nu se poate. Uite ici ordinul 400 020!
— Dă-l dracului de ordin, dom’ perceptor, dacă vreți dumneavoastră!
Perceptorul sări în picioare cu ochii holbați; mustățile îi tresăreau cu nervozitate:
— Bă, fire-al dracului, nu mă scoate din sărite!
Perceptorul l-ar fi amânat direct pe Moromete, fără intervenția secretarului, deoarece Moromete era unul din acei oameni care trebuiau considerați. Dacă unul ca Moromete nu-l vorbea de rău pe perceptor, acesta putea să-și vadă tihnit de treburile lui perceptoriale, care dacă ar fi fost cercetate de cineva, multe pensii neplătite, sau impozite plătite de două ori, sau impozabili omiși din roluri, ar fi ieșit la iveală. Perceptorul făcuse însă destul pentru de-alde Moromete, îi amânase și-i păsuise cât se putuse de mult, dar în ultima vreme sumele lor se îngroșaseră și trebuia neapărat să-i execute.