Astfel că datoriile trebuiau amânate și ele; toate datoriile, fiindcă nici una nu putea fi plătită!
Paraschiv, care fusese de față când tatăl său spusese acest lucru, îndată după plecarea lui, îndată chiar după ce căruța se îndepărtă de casă cu Niculae în ea, se adresă Titei rânjind:
— Din gură e lesne să amâi, și e lesne să-l sui pe Niculae în căruță și să-l duci la școală, dar ce-o să te faci când o veni colea banca si fonciirea să dai! Așa, din gură, pot să zic și eu: am zece mii de lei! Dar îi am?
Paraschiv stătea pe prag în locul unde stătea de obicei tatăl său. Fără Moromete, tinda arăta acum parcă goală; nu-i stătea deloc bine lui Paraschiv acolo pe prag. Fiindcă Tita nu răspunse, iar mama intră în odaie ca și când n-ar fi auzit, Paraschiv continuă cu ideea lui, deosebirea dintre a spune din gură și a avea.
— E cel mai lesne! reflectă el. Nu așa, mă, Nilă? îl luă el martor pe frate-său. Vine colo iarna și n-ai dulamă pe tine și trebuie să ieși să dai caii la apă. Zici din gură: „Ia dă, bă, dulama să mă îmbrac!“ Dar ai dulamă?!
Mamei i se păru că este iarăși vorba de fusta ei pe care și-o făcuse anul trecut din lâna oilor și nu rabdă să nu răspundă:
— Ca să ai dulamă trebuie să torci, zise ea din odaie. Pune mâna pe fus și toarce!
— Știu eu că ți-ar place, dar n-ai găsit prostul ăla, răspunse Paraschiv fără respect. V-ați apucat să-l faceți pe ăla micu boier, dar să vedem ce-o să faceți când o veni colea fonciirea și banca?
— Abia așteptași să plece tat’ tu, dar crezi tu că nu se întoarce? zise mama de după ușă cu un glas neliniștit. Fonciirea și banca să le plătiți voi, că de aia i-a dat drumul lui Achim la București. Ce te mai arde și pe tine să te faci boier! Ce te-ai mai face, dacă ai avea cu ce! Te vede Dumnezeu că-l dușmănești pe ăla micu fiindcă învață carte. Pe tine nu te-am dat la școală? De ce n-ai învățat?
— O sută de inși cu carte și nu mă dau pe ei! răspunse Paraschiv cu trufie.
— Vezi-ți de deșteptăciunea ta, lasă-ne pe noi! mai spuse mama și se închină la icoană. Abia termină însă crucile și continuă: Banca să faceți ce știți, fiindcă voi ați fost ăia care nu mai puteați cu gurile căscate după bani.
— Dar lâna de la oi a fost bună! Ehei! amenință Paraschiv cu glas acoperit, vrând pe de o parte să spună că iată cine a trăit și trăiește bine de pe urma băncii, dar lasă că de-aici înainte o să curme el acest trai.
— Ce-ai să faci? îl sfida mama ieșind în tindă și apoi pe prispă. Uite colo lână, niște velințe și niște pături, ia-le și sătură-te cu ele! Altceva mai ai ce să mai iai?
Și se dădu jos de pe prispă și porni spre grădină să nu-l mai audă. Ce ciudat lucru! Cât fusese tatăl aici, nu scosese un cuvânt și iată-l acum ce ieșea din el! Ce-a vrut să spună cu banca și fonciirea? El vorbea ca și când n-ar fi avut nici o legătură cu aceste datorii și amenința fără rușine. De unde răbufnirea asta? Achim fusese lăsat să se ducă la București; ce mai vroia? I se spusese doar limpede că cheltuiala cu Niculae era din dreptul fetelor, din munca lor. Scăpată de grija lui Niculae, mama simți acum că vechile ei temeri n-au părăsit-o deloc. Își spunea iarăși că de-ar fi să rămână singură cu copiii vitregi, n-ar avea nici o scăpare, ar arunca-o pe drumuri chiar a doua zi.
Mama avea două vieți și, adesea, cea din timpul nopții era neliniștitoare. Cu ochii deschiși, nimic nu i se părea greu de îndurat, ar fi putut răbda chiar și izgonirea din casă. Noaptea însă, în vis, faptele ei și ale altora începeau din nou să trăiască și în această a doua viață puterea ei de a înțelege și a îndura se prăbușea sau se înălța fără voința ei. Trecuseră ani îndelungați și nu izbutise să afle decât foarte puțin din taina acestei vieți.
Adevărul unei bucurii sau liniștea unui gând curat erau deseori puse la îndoială în timpul nopții, iar alteori îndoiala și apăsarea din timpul zilei erau străluminate în somn de bucurii mari.
De câte ori avea ceva cu Paraschiv, chiar și numai în gând, Catrina Moromete îl visa apoi toată noaptea, și astăzi își aduse aminte de acest lucru abia după ce se certă. Era însă prea târziu să mai dreagă ceva, gândul rău îl avusese, nu se înșela față de ea însuși, și de frică se hotărî să se culce târziu și să se culce ostenită, poate că va trece noaptea fără să i se turbure sufletul.
Se apucă și cără nenumărate căldări de apă, sapă și udă straturile de zarzavaturi și grădinița cu flori, făcu singură de mâncare și tocă tot singură ierburi pentru păsări. Puse apoi mâna pe lopată și curăță cotețul de păsări, râni la porc...
Paraschiv stătea pe prispă și juca tabinet cu Nilă, dar ea nu-i vedea pe nici unul și nici la ea nu se gândea. Uitase de sine și de toți. Dădea mișcărilor ei acea distanță dintre ea și lucruri în care trupul, dăruindu-se întreg mișcărilor pe care le făcea, ferea sufletul de urmările rele ale acestor mișcări cum ar fi fost gândul că munca este istovitoare sau murdară, nemeritată sau nepotrivită. Din pricina asta Nilă, de obicei mai atent, nu băgă nici el de seamă că mama umbla cu lopata în mână, un lucru față de care și un străin s-ar fi simțit rușinat; juca tabinet și pierdea mereu și fruntea îi era încrețită în sus, a uimire și nedumerire că fratelui său îi veneau cărțile în așa fel încât lua de jos tot ce dădea el.
Terminând și cu cotețele, Catrina trecu în spatele casei și începu să curețe cu o săpăligă scaieții care creșteau pe lângă gardul dinspre curtea lui Bălosu; Ostenise și într-o vreme rămase nemișcată, cu palmele pe coada săpăligii. Își apleacă urechea minții asupra stării ei lăuntrice, dar nu putu să-și dea seama dacă sufletul i s-a liniștit. Se uita în zare fără să vadă, trudită și mâhnită. Cerul era larg și lumea fără margini, dar viața omului se învârtea înăuntrul unei curți ca într-o închisoare. Adânc și luminos era cerul, dar aici jos era o casă împrejmuită cu gard și sufletul omului se chinuia aci, întunecat și orb. „Iisuse Cristoase, se rugă mama, luminează sufletul lui Paraschiv și luminează-l și pe-al meu.“
Văzând-o așa nemișcată, Aristița Bălosu se apropie încet de gard.
— Ai ostenit, Catrino! șopti ea. Eu zic că ai cărat mai mult de douăzeci de căldări de apă.
Catrina tresări.
— Ce să fac?! Omul e dator să muncească! spuse ea. Mai rău o fi când n-oi mai putea. Parcă nu auzii azi mașina, schimbă apoi vorba după câteva clipe de tăcere, nu mai ai ce coase?
Aristița oftă:
— Spun și eu... să nu m-audă Tudor... Mi s-a urât, Catrino! Uite-l, mai adineauri a venit de la ocol... N-aș fi crezut, Catrino, să ajungem în judecăți părinți cu copii.
— A! se sperie mama. Ce judecăți?
— Uite cu Polina! S-a măritat contra lui tat-său, tat-său nu vrea să-i dea pământ, s-au bătut cu al lui Birică... acuma, am ajuns să ne judecăm! Azi a fost proces! S-a amânat, continuă Aristița văzând uimirea vecinei. Noroc de judecător, cică ar fi unul bun care nu prea ia în seamă advocații, „Împăcați-vă, zice, vă dau termen“. Tat-său a sărit în sus, că nu vrea să se împace, și Polina... Aristița făcu un gest și oftă. Cică ar fi strigat acolo la alde tat-său: „Lasă că ai să te împeci tu, te fac eu să te împeci“. Și Victor mai rău ca tat-său: „Câtă viață oi avea, zice, cu mine n-ai să te împeci, Polino“. Fratele îi spune sorii! exclamă Aristița îngrozită. Nu știu ce să mai fac cu ei! Văz că tu, Catrino, te mai duci la biserică, dar eu degeaba mă duc...
„La alții mai rău ca la noi“, își spuse Catrina, dar seara, când se culcă, simți că truda din timpul zilei tot nu-i alungase neliniștea pricinuită de cearta cu Paraschiv și îl visă numaidecât ce adormi. Se făcea că Paraschiv stătea în mijlocul bătăturii și strângea de gât o purcea albă; o ținea cu picioarele în sus și o sugruma; purceaua țipa ascuțit și fața ei cu rât alb și cu ochii roșcați se schimba și ba era purcea, ba era Ilinca... Se auzeau țipete: „Mamă, mamă!“
— Mamă!
Catrina sări în sus înfricoșată. Era chiar Ilinca la căpătâiul ei și în clipa următoare auzi țipete undeva în noapte, parcă la spatele casei.
— Ce este?
— Arde casa lui Bălosu.
— Săriți! strigă mama, uitând într-o clipă de visul ei urât.
Alergă în tindă după căldarea cu apă și pieri pe după spatele casei. Paraschiv și Nilă săriră și ei. Casa lui Bălosu ardea dintr-un colț cu o vâlvătaie care clătina rar și liniștit întunericul nopții; dacă ar fi fost vânt, s-ar fi întins numaidecât peste tot acoperișul. Dar și așa, în liniștea aceasta neagră, flacăra roșie amintea parcă iadul cum trosnea și făcea să urce și să coboare asupra ei grămezi uriașe de întuneric.
— Săriți, săriți! țipau femeile, deși sărise să stingă focul aproape toată lumea din acea parte a satului.
Câțiva bărbați îndrăzneți se urcaseră pe acoperiș, foarte aproape de flacără și aruncau una după alta gălețile cu apă care erau aduse în goană de la fântână. Nu era prea aproape fântâna și primejdia era mare, încât țipetele și îndemnurile nu mai conteneau. Țipau mai ales vecinii lui Bălosu, muierile care se temeau că focul s-ar putea întinde și la ei. Temerea nu era fără noimă, cu toate că în aer nu se simțea nici o adiere, dar flacăra părea o ființă vie, un balaur amenințător care printr-o voință dușmănoasă putea să-și întindă limbile și spre acoperișurile vecine.
Nu trecu însă multă vreme și se văzu că flacăra ardea acolo liniștită.
Se aduseră scări și în curând vâlvătaia începu să scadă. La întrebările oamenilor, Tudor Bălosu răspundea unul și același lucru: nu știa cum de i-a luat casa foc. Au scos cenușa din vatră cu tăciuni în ea? Nu, cenușa era scoasă dimineața și nu la spatele casei, ci departe, în fundul grădinii, o duce muierea. Atunci, cum au țâșnit scântei pe coș? Nu știa nimic. Nu puteau țâșni scântei tocmai spre colțul casei jos la tălpici; dacă ar fi țâșnit de pe coș ar fi trebuit să ia foc acoperișul; și acoperișul era de tablă și cel mult la streașină putea ajunge o scânteie; dar nu de la streașină, ci de jos se aprinsese. Era limpede: cineva a dat foc casei.
Muierile își făceau cruce, obosite și speriate. Se duceau acasă întrebându-se în dreapta și în stânga cine ar fi putut să dea foc.
Singură în odaie — fetele și Paraschiv și Nilă dormeau tot afară — Catrina Moromete îngenunche în fața icoanei și începu să se roage. Ea bănuia cine a dat foc casei lui Bălosu. Își aminti de ceea ce îi spusese Aristița de după gard și se gândi la Birică.
De fapt, nu Birică, ci chiar Polina, cu mâna ei, pusese focul; venise pe întuneric cu o sticlă de gaz și fugise apoi prin fundul grădinii. Dăduse foc numai la un colț. Tatăl și fratele ei nu erau proști să nu înțeleagă că dacă nu sting procesul contra bărbatului ei, le va aprinde toată casa. Lupta nu se mai dădea cu martori, ziua în amiaza mare, cum se întâmplase până acum, ci pe ascuns, noaptea pe întuneric și cu o îndârjire mai mare și mai primejdioasă ca înainte.
„Iisuse Cristoase, se rugase mama în genunchi, ne-ai apărat până acum, apără-ne și de aici înainte. O fi el Paraschiv rău și întunecat la suflet, dar gânduri de astea, Mântuitorule, știu că nu l-ai lăsat să aibă.“