Se sculase deodată de pe prispă și pornise spre casă cu niște pași nesimțiți, Nu era grăbit, dar nici timp de pierdut nu avea. Avea o țintă, trebuia să ajungă acasă, dar ceea ce avea acasă de făcut putea să facă și pe drum. Mergea cu pași egali, fără să greșească, un pas după altul, când pe marginea șoselei, când trecând podișca cuiva și luând-o pe lângă garduri. Nu se uita și nu vedea pe nimeni și pentru întâia oară nu răspunse la salutul cuiva care trecu pe lângă el și îi dădu cu glas tare bună-dimineața. Când ajunse în dreptul casei nimic din înfățișarea sa nu se schimbă; ai fi zis că nu-și va recunoaște poarta și că va merge înainte pe lângă uluci, împins însă ca de un resort mecanic, trupul său împinse mica poartă și pătrunse în curte fără să-și fi mișcat brațele: ușa se deschise și se închise parcă singură. Cu aceiași pași omul urcă scara prispei, străbătu tinda, de astă dată mâna i se întinse și apăsă clanța ușii de la odaie, trecu pragul și se duse spre pat. Întinse brațele și ridică un genunchi, se urcă și întinzându-se pe-o parte își așeză tâmpla pe căpătâi și palma sub tâmplă. Închise ochii și rămase nemișcat ca și când ar fi adormit de multă vreme.
Mama îl văzu din fundul grădinii unde culegea zarzavaturi într-o coșniță. Lăsă coșnița și se grăbi să vie în casă. Le strigă și pe fete și pe Niculae. Ceva din mersul omului îi adiase a nenorocire, o nenorocire cu mult mai mare decât aceea pe care o așteptau din partea perceptorului.
În casă, mama și copiii se apropiară de pat.
— Ei, tată, ce e cu tine?! spuse fata cea mare punând mâna pe umărul lui și mișcându-l să se trezească.
— Ilie, șopti mama speriată, ce s-a întâmplat?! Scoal’ în sus! Puse mâna și îl hâțână de umăr, dar omul parcă era țeapăn, parcă închisese ochii pentru totdeauna. Ce e asta la tine, Ilie? Scoal’ în sus, n-auzi?! Am trecut noi prin altele mai rele... nu ca acuma că avem de dat câteva mii de lei. O să vindem și-o să dăm! Scoal’ în sus!
— S-o fi dus să împrumute și n-a găsit la nimeni, spuse fata cea mare.
— Ei, și din atâta lucru?! spuse mama. O să facem rost și-o să scăpăm. Ilie, ridică ea glasul, n-auzi să te scoli odată?! Și iarăși puse mâna și îl hâțână.
Fără să facă o mișcare, Moromete deschise ochii. Mama și fetele amuțiră.
— Ieșiți afară din casă! se auzi atunci glasul său încordat, care acuma era turbure și însingurat și pe care nu-l mai auziseră până acum.
Rămase cu ochii deschiși și țeapăn într-o așteptare poruncitoare.
Nedumerite și speriate, mama și fetele ieșiră afară. Niculae se uita când la fete, când la maică-sa. El înțelegea cel mai puțin ce se întâmpla.
Curând câinii începură să latre prin apropiere și ceva mai târziu căruțele comisiei opriră în dreptul Moromeților. Bătătura arăta pustie.
— Moromete! strigă unul din comisie.
Dar în locul lui Moromete ieși mama, care fără să se uite spre poartă, se dădu jos de pe prispă și îl goni pe Duțulache în grădină.
Perceptorul, agentul de urmărire Jupuitu și șeful postului de jandarmi străbătură bătătura, intrară tropăind în tindă și pătrunseră în odaie.
— Moromete, scoal’ în sus! zise perceptorul așezându-se grăbit pe pat și desfăcând servieta. Dă-mi rolurile comunale! ceru apoi agentul. Are ceva la comunal?
— Are, spuse Jupuitu. Șase sute paisprezece lei.
— Plus două mii pe exercițiul ’36 — ’37, scrie! plus trei mii pe prima parte a exercițiului curent. Adică nu, pe exercițiul curent îl mai amânăm. Auzi, Moromete? Te amânăm. Plătește restanțele, fonciirea și impozitele comunale.
Moromete se ridicase în capul oaselor și se uita la ei cu o nepăsare sumbră.
— Ei, Moromete, facem chitanța? întrebă perceptorul binevoitor.
— N-am! spuse Moromete. Ieșiți afară! Și se întinse la loc cu tâmpla pe căpătâiul roșu-înflorat și înțepeni cu ochii închiși.
Perceptorul, agentul, șeful de post se uitară o clipă intrigați, apoi perceptorul observă:
— E bolnav Moromete! Țață Catrino, strigă el, ia vin încoace.
Mama apăru din tindă și nu așteptă să i se spună ceva; ridică fruntea la bărbați și vorbi:
— Percitorule, nu ne lua cămașa din spinare! O să vindem, o să plătim, dar nu ne jupui!
— Nu vă jupoi, vă amân, dar suma asta trebuie s-o plătiți! Uite aici, spuse el bătând cu dosul palmei pe registrul deschis, în timp ce mustățile îi tresăriră de nervozitate. Aveți pământ, ați făcut grâu, vindeți și plătiți.
Glasul i se urca și înăsprea. Era perceptor vechi și știa că dacă bărbații protestează în aceste momente și înjură furioși, femeile se pun pe plâns și rugăminți și cu timpul începuse să nu mai poată suferi aceste lacrimi și implorări zadarnice.
— Plătiți sau nu plătiți? strigă el deodată furios și nu mai așteptă răspunsul, se ridică în picioare și își roti privirea prin casă.
Nu avea însă ce lua. Pereții erau goi. Odaia mare cu două paturi largi, cu soba de cărămidă dată proaspăt cu var, cu icoana deasupra firidei dinspre tindă, cu cele două ferestre mari, una spre bătătură lângă patul în care stătea culcat Moromete și una spre drum, sub care se afla o masă acoperită cu o față brodată și pe care se aflau cărțile și caietele lui Niculae și la care se mânca la Crăciun, Anul Nou și Paște, totul era gol, nu se vedea nimic de preț nicăieri, în afară de un ștergar mare înflorat care încadra icoana și de păturile cu bătătură din betelii colorate de cârpe, care nu valorau nimic, erau bune de pus pe jos și nu pe pat.
Perceptorul se apropie de lada brașovenească așezată la capul celuilalt pat — covoarele de pe ladă, lucrurile din ea, cât și covoarele de pe paturi fuseseră pitite de fete la vecini — și-i deschise capacul. Nu era nimic înăuntru și perceptorul rânji; deschise ușa și trecu tinda spre cealaltă odaie. Aci se afla o parte din grâu, cerga mare de cânepă, o mulțime de oale și străchini, o damigeana, războiul de țesut, desfăcut și așezat în cele două colțuri, sucala de răsucit, fusceii, parul de pus porumb și încă ceva tare, acoperit cu saci și peste care zăcea un balot de lână legat cu o basma neagră și ruptă. Perceptorul se duse direct acolo și dădu sacii și lâna la o parte. Privirea mamei se lărgi: cum de uitase de lucrul acela de preț cum era căldarea cea mare de aramă? Era căldarea în care fierbea apa de spălat rufe și de lăut în timpul iernii și în care făcea în fiecare an săpunul, mare cât un hârdău și de neprețuit pentru ea; o avea de optsprezece ani, de când se măritase, i-o dăduseră părinții ca zestre. Ea însemna pentru mama nu numai curățenia trupului, dar și a sufletului. Lipsa ei însemna râia și păduchii și mirosul urât și mai ales rușinea de a fi murdar în fața acelui sentiment de înălțare pe care îl trezise în ea biserica.
— Percitorule, nu lua căldarea! strigă ea speriată și se grăbi și puse mâna pe toartele căldării și ieși repede luptându-se cu mărimea și greutatea ei. Chipul i se făcuse dârz și mai roșu decât strălucirea metalică a aramei. Luați orice, dar căldarea n-am s-o las! strigă ea. Tito, Ilinco, unde sunteți? Ilie, scoal’ în sus!
Mama vârî gâfâind căldarea sub pat și se așeză straje în dreptul ei. Jandarmul veni după ea:
— Leiță, zise, nu te supăra, dar nu mă face să ți-o iau cu sila. Văz c-ați pitit tot, cine e de vină?
— Ia căldarea! porunci perceptorul.
Fetele și Niculae intraseră și ei în casă. Paraschiv și Nilă plecaseră cu căruța și caii la câmp.
— Tată, ia scoal’ în sus! strigă fără cruțare Tita. Scoal’ în sus și spune-le să plece de aici. N-avem acuma bani, să aștepte pân-om vinde oile și-o să plătim. N-avem bani! strigă ea spre perceptor, fără respect, fără să se rușineze că ea, o fată de optsprezece ani, striga la un bărbat care avea asemenea mustăți. Ia uită-te cum intră ei în casă, nu le-ar fi rușine! continuă ea să strige.
Moromete deschise ochii și Niculae îl văzu. Îl văzu și pe jandarm și pe perceptor și înțelese că aceștia nu vor pleca, iar mama nu va lăsa să i se ia căldarea. Înspăimântat, îl văzu atunci pe tatăl său ridicându-se încet în capul oaselor. Se ridica greu, cu trudă și arăta într-adevăr doborât ca de boală. Era înspăimântător de posomorât și de întunecat la chip.
— De ce zici, perceptorule, că nu poți să mă amâi până la iarnă? întrebă el.
— Nu se poate, Moromete, zise perceptorul cu hotărâre, trebuie să plătești restanțele! Așa am ordin, nu-mi plătești mie! Plătești statului, că statul te pune la impozite, nu te pun eu, mai adăugă el întorcându-se și așezându-se pe pat, furios că era silit să explice și să piardă atâta timp. Plătești sau nu plătești? amenință el.
Niculae văzu cum tatăl său se apleacă și saltă capacul lăzii, văzu cum din chichița ei el scoate un teanc de bani și ceva rece îi săgeta de sus până jos spinarea. Erau banii cu care peste câteva zile trebuia să plece el la școală. Nu mai era sigur că tatăl său va mai voi sau va mai putea să facă rost de alții. Nu putu să mai stea în casă, ieși afară pe prispă și se așeză îndată jos. I se înmuiaseră picioarele. Își plecă fruntea, umerii îi căzură, iar gâtul i se îndoi și se lungi. Cum stătea cu fruntea în jos, fața nu i se vedea, dar ceafa îndoită și labele desculțe ale picioarelor, atârnând fără vlagă pe marginea prispei, arătau că băiatul e stăpânit de o tristețe copleșitoare.
Perceptorul și cei care îl însoțeau ieșiră. Căruțele se îndepărtară. O liniște grea se lăsă asupra casei. Mama își veni cea dintâi în fire.
— Unde-o fi băiatul ăla? întrebă ea și ieși repede pe prispă și îl văzu. Niculae! șopti ea turburată rău de înfățișarea copilului. Lasă, mamă, că facem noi rost de alți bani, nu te las eu pe tine așa! Avem oile alea, trebuie să se întoarcă Achim cu ele... Și chiar dacă n-o vrea tat-tău vând eu un pogon de pământ și tot nu te las... aide, scoală-te în sus și nu mai sta așa, că dacă te îmbolnăvești...
După plecarea perceptorului, Moromete nu se mai culcă.
— Unde sunt băieții ăia? o întrebă el pe mamă.
— Au plecat cu căruța... Ilie, șopti ea uitându-se drept în ochi, ai aflat ceva de Achim?
Gândul țâșnise aproape fără voia ei și în aceeași clipă înțelese că nu greșise. Moromete însă nu zise nimic, se sculă de pe pat și ieși.
— Ilie, vorbește odată! strigă mama ieșind neliniștită în urma lui.
Despre Achim era vorba, nu se putea înșela, dar ce putea fi atât de rău încât să-l dărâme și să-l întunece atât de mult? Mai rău decât că Achim n-a izbutit să facă deloc bani, ce putea fi?
— Tu n-auzi, Ilie? strigă ea din nou, de astă dată cu un glas poruncitor, făcându-l să se oprească din drum. Tu n-auzi, Ilie?
— Taci! strigă deodată Moromete și în aceeași clipă ridică pumnul. Taci din gură! aproape că urlă el schimonosit groaznic la față. Vă omor dacă nu tăceți din gură!
Mama amuți și îngălbeni. Fiindcă nu înțelegea, o fluturare de spaimă trecu peste chipul ei. Moromete amuți și el o clipă, dar apoi se smulse din loc și amenință încă:
— Dacă mai văz pe cineva înaintea ochilor... Și dacă mai aud o vorbă...
Și pieri cu pași mari pe după colțul casei.