În acest timp, la Moromeți era liniște. Mai târziu când întâlnindu-se cu Cocoșilă, cu Dumitru lui Nae și cu Iocan, avea să afle că Țugurlan a fost condamnat la doi ani închisoare, Moromete avea să întrebe: „De ce a făcut Aristide chestia asta? A înnebunit, sau ce e cu el? El nu-și dă seama că...“
Și nu mai spusese restul gândirii, de uimit ce era...
La ora aceasta însă, când șeful de post încheia procesul-verbal pe baza căruia Țugurlan avea să fie condamnat, Moromete dormea.
Erau istoviți toți, treieraseră chiar astăzi și se culcaseră devreme ca să se poată duce dimineață din nou, la arie. Ceata nu terminase și în afară de asta mai aveau de cărat paiele.
Cu toate că Niculae dăduse toată ziua cu furca la spatele mașinii și se simțea zdrobit de oboseală, când se făcu liniște deplină peste sat el deschise din nou ochii lângă spinarea tatălui său și, ca și data trecută când se hotărâse plecarea lui Achim la București, bucuria îi luă cu mâna oboseala și rămase treaz, cu privirea deschisă spre stelele de pe cer.
De astă dată tatăl său dormea dus și putu să se gândească în voie la el însuși și la dorințele lui arzătoare.
Din ziua aceea, de la seceriș, când plânsese pe miriște fiindcă frații își bătuseră joc de el, înțelesese că într-adevăr tatăl său nu era un tată din aceia pe care un copil, ca să i se îndeplinească dorința, trebuie să-l sâcâie mereu cu același lucru. Tatăl său era un om care gândea și gândirea lui era limpede, n-avea nevoie să se înghesuie în ea. Nu cu rugăminți putea să-l facă să-l dea la școală, ci cu argumente...
Și din ziua aceea începuse să le caute. Nu mai suflase o vorbă nimănui și ori de câte ori avea prilejul să rămână singur (de obicei seara la culcare sau ziua în grădină sub dud, sau la câmp pe o brazdă), se retrăgea în sinea lui și se gândea în liniște la acel lucru necunoscut care îi închidea calea: voința tatălui său. Așezându-se jos cu coatele pe genunchi și cu fruntea aplecată spre pământ, încerca să-i pătrundă adânc taina, să afle cum și în ce fel trebuie să procedeze pentru ca de acolo să țâșnească hotărârea: „Pe Niculae am să-l dau la școală“.
Prima descoperire pe care o făcu fu aceea că tatăl său nu spunea nici da, nici nu și socoti acest lucru drept o victorie; tatăl său ar fi putut spune nu, din capul locului! Gândindu-se ce lucru turburător ar fi să plece din sat și să învețe mai departe la școala normală, nehotărârea tatălui său (el așa credea, că era vorba de nehotărâre) căpătă pentru el proporții nemăsurate: îi pândea expresia chipului, privirea, mișcarea cutelor frunții și își spunea: „Se gândește, ah, ce bine! Să nu spun nimic, să nu suflu o vorbă, să-l las să se gândească.“
Și între timp se gândea și el și în curând făcu altă descoperire, și anume că pentru frații și surorile lui școala era ceva absolut străin și îndepărtat, al cărei rost pe pământ nu-l cunoșteau și nici nu vroiau să-l cunoască. Descoperirea aceasta îl întrista puțin pentru mama lui. Ar fi dorit ca ea să știe să citească și să se bucure și ea așa cum se bucura el când îi cădea în mână o carte și o citea. Descoperirea îl făcu apoi să simtă pentru frați și surori dispreț și dușmănie. Ei nu numai că nu doreau cartea, dar încercau chiar să-i dea de înțeles că dacă el o dorește, asta n-o să le schimbe lor părerea despre el, tot la muncă au să-l pună și tot „țestosul ăla de Niculae care trebuie luat de urechi“ o să-l numească. Tatăl său prețuia cartea, dar nici el într-atâta încât să înțeleagă că pentru cineva ea putea însemna totul.
Ajuns aci cu descoperirile, Niculae își dădu seama că trebuie negreșit, cu orice preț, orice s-ar întâmpla, să plece din sat și să învețe mai departe și descoperirea i se păru atât de revelatoare încât i-o comunică fără șovăială tatălui său.
— Tată, eu trebuie să mă duc la școală! spuse el într-o după-amiază la arie, cu un glas dramatic și amenințător, în auzul întregii familii.
— Du-te, mă! răspunse Moromete cu simplitate, și toți, până și maică-sa, izbucniseră în hohote.
Tatăl său avusese un glas din care înțelegea că era vorba de școala asta din sat.
— O să vedeți că am să mă duc, răspunse Niculae, de astă dată fără să se mai tulbure, cu acea convingere care nu mai avea nevoie să fie dovedită.
Și în clipa aceea se produsese desprinderea de familie, un sentiment tainic, care trebuia ascuns în adâncul sufletului: avea încă nevoie de ei, nu putea zbura fără ei.
Începuse apoi atacul. Totul trebuia făcut prin mama, de ea se simțea încă legat și fără ajutorul ei nu putea să înceapă lupta.
— Mamă, eu, dacă mă însor, am dreptul la două pogoane de pământ, nu e așa?
— Întâi să te faci mare și pe urmă să te gândești la însurătoare, răspunse mama.
— Mamă, dacă ia Tita un pogon și Ilinca un pogon, partea mea, mă lasă să mă duc la școală? Eu n-am nevoie de nici un pământ, să-l ia ele și să mă ajute să plec.
— Niculae, Niculae, nu ne arde nouă de școală! răspunse mama după câteva clipe de uluială.
— Ba să le spui, mamă, să vorbești cu ele, că eu la toamnă plec! Zău că plec, fug!
Niculae nu știa totuși ce se petrecea cu mama lui. În duminica următoare ea rămase mai la urmă în biserică și, când se termină slujba, îngenunche în fața altarului. Preotul o văzu și, deschizând mica ușă, o întrebă cu blândețe:
— Ce este, Catrino, vrei să te spovedești?
— Părinte, aș vrea să mă spovedesc, că iar n-am odihnă în somn!
Parohul Petre Provinceanu nu era pentru mama un sfânt. Știa că în timp ce le îndemna pe femei, la biserică, să țină post și să nu păcătuiască, el mânca de dulce și păcătuia. Când era mai tânăr era chiar hrăpăreț, umbla după muieri și îi plăcea să tragă la măsea. Nu mai târziu decât cu un an în urmă săvârșise un mare păcat certându-se cu celălalt paroh mai tânăr, în altar, pentru leturghii. Toate acestea nu scădeau însă în ochii mamei „harul“ preotului. „Părintele are copii în școli, o duce și el greu!“ spunea ea. Preotul se așeză în strană și o chemă pe Catrina sub patrafir.
— De ce nu dormi? o certă el. Să știi că uneori când ești prea ostenit, nu te odihnești bine. Ați terminat de secerat?
— Am terminat, părinte, l-am cărat la arie.
— Ei, ia spune, ce mai este? Te-ai certat iar cu copiii, vitregi?!
— Nu, că eu de mult nu le mai zic nimic!
— Dar zic ei.
— Nu mai zic nici ei, că i-am lăsat să facă ce vor. Dumnezeu a avut grijă de mine și m-a iertat din partea lor, nu mai visez nimic.
Preotul spuse o rugăciune scurtă, o închină pe mamă peste patrafir și apoi se făcu tăcere.
— Părinte, începu mama într-o șoaptă reculeasă, am un băiat și nu știu ce e cu el... A zăcut de friguri toată vara... Părinte, l-am crescut și eu cum am putut și de dat la școlă l-am dat ca și pe ceilalți... Ba se ducea, ba nu se ducea, că îl trimeteam cu oile și iarna era desculț... Nu știu ce să fac, părinte, că tat-său nu se uită la el și mi-e milă de el că slăbește și plânge pe sufletul meu! S-a lipit învățătura de el! Ar munci el, săracu, dar e slăbuț și fetele alea sunt rele. Că nici el nu e bun, dar îl doare și pe el inima când vede alți copii prin școli. Îi e necaz, râd de el și n-am ce face... M-am gâdit, părinte, că ar fi bine să plece de-aici.
Mama se opri și părintele nu întrerupse tăcerea ei dureroasă. Deodată mama oftă din adâncul inimii și își acoperi fața cu palmele.
— Am avut un vis, părinte, și nu pot să mă mai odihnesc. Cât pui capul pe căpătâi și închid ochii, văd visul.
— Spune visul, șopti preotul ocrotitor.
— L-a prins odată frigurile pe miriște și în ziua aia eram pe terminate la secere și se făcea seară și fetele voiau să sfârșim până seara, să nu mai venim și a doua zi și s-au pus cu gura pe el ca să dea mai repede. El, săracul, a dat, dar e numai inima de el, părinte, și a ostenit băiatul și a doua zi l-au prins iar frigurile. Cum eram pe miriște — că nu terminasem — tat-său l-a trimes acasă și el s-a dus și când am venit și noi pe la nimiez, l-am găsit în mijlocul bătăturii, zăcea la soare. Nu știu ce mi s-a părut mie, părinte, că nu mai mișcă! „Niculae, scoal’ că te calcă căruța!“ M-am dat repede jos și l-am tras de acolo. Noaptea am avut visul... Se făcea că îl luase sanitarul la spital — că așa ne-a tot spus, să-l băgăm în spital — și eu mă sculasem de dimineață să mă duc să-l văd. Mergeam spre spital așa spre revărsatul zorilor și ostenisem. M-am așezat pe iarbă să mă odihnesc. Când mă uit pe cer, văd o stea. „E steaua lui Niculae“, am auzit un glas. M-am ridicat de pe iarbă și se făcea că ajunsesem. Mergeam încet pe dealul ăla și în vale se vedea spitalul. Când mă uit eu în curtea spitalului, văz o luminiță la morgă! O lumină mică și albastră, ca o stea. Și atunci am auzit glasuri cântând: „La Cristos împăratul!“ „Doamne, a murit băiatul“, am zis eu.
Mama se opri din nou și tăcu câtva timp.
— Dar n-am simțit eu, în vis, nici o durere, părinte, continuă apoi cu alt glas, dar de câte ori îl văd cum se uită la mine cu ochii, mi se face rău și-mi tremură picioarele. Că el nici nu mai îmi spune, dar eu îl simt după ochi și mi-e frică să nu moară dacă nu se duce la școală. Ce-o fi steaua aia care am visat-o, părinte?
— E steaua lui, răspunse preotul.
— Și lumina aia de la morgă mi-e frică să nu fie moartea, părinte! mărturisi mama turburată. Că dacă nu-l lăsăm pe băiat să-și urmeze steaua lui, moare!
— Învață bine băiatul? întrebă preotul.
— Părinte, el a fost rar la școală, dar a luat mereu premiul întâi.
— Cât pământ aveți?
— Eu am lotul meu, șapte pogoane.
— Să-l ajute fetele și să le rămână lor partea lui de pământ.
— O, părinte... murmură mama în prada unei mari turburări. Fetele trebuie să-l ajute, că e pământul meu, și dacă vreau nu le dau, dar e tat-său care nu se poate înțelege nimeni cu el. Avem datorii mari la bancă și la fonciire.
— Ai vorbit cu el?
— I-am spus o dată: „Ilie, fă și tu ceva pe lumea asta, dă-l pe băiat la școală“.
— Și el ce ți-a răspuns?
— Le-a spus fetelor: „Auziți ce zice mă-ta, că să-l dăm pe Niculae la școală!“ Râde, părinte, nu-i pasă!
— Nu trebuie să te superi pe el! o sfătui preotul cu blândețe. Vreai să vorbesc eu cu el?
— Asta am vrut să te rog părinte, șopti mama cu un glas gâtuit, dar preotul îi acoperi șoapta cu o rugăciune și după ce o închină din nou peste patrafir îi puse întrebările spovedaniei: A mințit? A furat? A făcut farmece?
Mama răspunse că s-a ținut cât a putut să nu facă nici un păcat de la ultima spovedanie încoace, dar că i-a mai scăpat. Dar n-a făcut farmece și n-a furat în viața ei!
— Ăsta e păcatul de care mă tem, să nu moară băiatul, spuse ea din nou și începu să plângă liniștită și ușurată, în timp ce preotul spunea rugăciunea de încheiere.
Acasă mama îi spuse lui Niculae, și Niculae, oho! sărise în sus: era o idee grozavă. Și pe loc îi venise și lui una: să se ducă să vorbească cu învățătorul. Se dusese și vorbise chiar azi pe seară și acum stătea în întuneric pe prispă la spatele tatălui său și chicotea în sinea lui gândindu-se că tatăl nici nu știe ce-l așteaptă.
„Dar dacă nici așa n-o vrea?“ i se strecură apoi îndoiala în suflet. Îl cunoștea bine! Era în stare să-i spună atât părintelui cât și învățătorului că dacă părintele și învățătorul îi dau niște bani așa de la ei, atunci el, Moromete, „consimte cu cea mai mare plăcere“ să-l dea la școală.
„Ba o să consimți tu și așa! gândi Niculae uitându-se supărat la spinarea lui taică-său. Păi sigur, dacă vouă puțin vă pasă de mine, credeți că așa merge! Să vedeți voi cum vinde ea mama două pogoane ale mele și mă dă! A, mamă! exclamă Niculae cu inima ticăind de recunoștință pentru ea. Când o să ies învățător, o să-ți cumpăr o fustă de catifea și n-am să te las să mai muncești. Iar tu, Tito și Ilinco, mânca-v-ar câinii, ce-o să vă pară vouă rău când m-oți vedea învățător!“ „Niculae, ești învățător?“ o să spună Ilinca cu privirea plecată. „Păi sigur că sunt, ce credeai tu?“ o să-i răspundă el bățos și încă supărat de câte a îndurat din partea lor. „Nu-mi iai și mie o rochie, Niculae?“ o să se roage Tita. „Nu-ți iau. Când eu spuneam să mă duc la școală, râdeai. Râzi și acuma!“ Iar lui Paraschiv o să-i spună așa: „Bă, nene, ia spune, mă, ce învelește pisica?“ adică o să-i aducă aminte de cuvintele lui tâmpite de la secere, când a plâns din pricina lui.
Astfel gândea Niculae, tremurând de bucurie, de speranță și de teamă, în timp ce liniștea nopții cobora din ce în ce mai jos pe pământ. În salcâmi țânțarii bâzâiau. Undeva în tindă cricăia un greier. Fără să bage de seamă, liniștea pământului se strecură încet în inima lui Niculae și privirea lui deschisă spre lumea fantastică a cerului plin de stele se închise pe nesimțite. Gândurile lui răzbunătoare se topiră și ele ca și când n-ar fi fost.