Țugurlan ajunse repede acasă și o îngrozi rău pe muierea lui când o dată cu sacul de făină el dădu jos și o pușcă. Ion al lui Miai nu era mai puțin îngrozit, dar Țugurlan îl liniști spunându-i că n-avea de ce să se teamă:
— Tu n-ai făcut nimic, Ioane, îi spuse. Du-te acasă și vezi-ți de treabă.
Țugurlan deșertă sacul cu făină în hambar și îl puse pe băiat să pândească la poartă.
— Vezi dacă vine jandarmul cu soldați! îi porunci el.
Muierea nici măcar nu-l mai întrebă ce s-a întâmplat.
Tocmai când se așteptau mai puțin, tocmai acum când de câtăva vreme bărbatul ei arăta mai liniștit și mai împăcat, se petrecuse nenorocirea. O presimțise de mult și iată că acum era aici, în colțul tindei, având forma înfricoșătoare a unei puști.
Țugurlan scutură cu grijă sacul să nu pice făină pe jos, se întoarse în tindă și se așeză apoi pe celălalt prag, aruncând sacul în colțul unde era pușca.
— Nu-ți fie frică, zise el. A dat degeaba în mine, n-are ce să-mi facă.
Ea oftă resemnată, cu privirea pierdută parcă în niște depărtări fără sfârșit.
— Ei și! zise el și aceste cuvinte însemnau: „Și dacă o să fie rău, ce? Nu te-ai învățat încă cu acest gând?“
— Stane, ce-ai făcut? se auzi deodată un glas urcând pe prispă și o clipă mai târziu intrară înăuntru Armeanca și nevastă-sa.
— Ce să fac, didă, o întâmpină Țugurlan pe soră-sa cu un glas firesc, de gazdă, și-i dădu un scăunel mic cât șchioapa. Șezi, didă. Au vrut să mă ia la secție și jandarmul a dat în mine. I-am luat pușca! De ce nu șezi?
— Stane, spuse sora poruncitor. Lasă pușca aici și fugi. Aștepți să vie să te prindă, ori ai înnebunit?
Abia spuse aceste cuvinte și se auziră alte glasuri la poartă. Era Ion al lui Miai cu fiu-său și cu muierea și cu încă vreo doi vecini. Le povestise Ion al lui Miai și intrară peste Țugurlan cu spaima în priviri, îndemnându-l să fugă numaidecât.
— Unde să fug? întrebă Țugurlan supărat.
— În pădure.
— Și acolo ce să fac?
Nu știau nici ei, arătau cu totul rătăciți.
— Ce să fac în pădure, nu tot trebuie să mă întorc acasă? Și pe urmă, dacă mă prinde, ce? zise Țugurlan.
Nu-l înțelegeau. Ca să rămâi curat și întreg trebuie să plătești. Și dacă alții trăiesc ca niște iepuri, treaba lor. Trăiește fiecare om cum poate. El, Țugurlan, nu putea trăi ca un fricos. Copilul veni fuga, înspăimântat și strigă că se vede jandarmul.
— E cu soldații? întrebă Țugurlan.
— Nu, e singur.
Vecinii se împrăștiară. Țugurlan se ridică de pe prag, apucă pușca și se duse cu ea în grădină, unde o piti sub șira de paie. Uniforma jandarmului se vedea de departe înaintând pe lângă garduri. El intră în curte fără grabă, închise poarta și, fără să se uite la Țugurlan, care îl aștepta în mijlocul bătăturii, urcă scara prispei și pătrunse în tindă. Țugurlan veni după el. Jandarmul intră în odaie, își luă capela din cap și se așeză pe pat. Țugurlan rămase în picioare. Din toate acestea el înțelese îndată că a dezarma un jandarm nu era rău numai pentru tine, ci și pentru el, dacă nu chiar mai rău pentru el.
— Ce e, dom’șef? zise Țugurlan.
Fără capelă, șeful de post semăna cu un țăran mai umblat. Era tuns ca și țăranii, fără frizură, și la tâmple încărunțise.
— Uite, Țugurlane, eu când întâlnesc dreptatea omului îl dau dracului, îmi scot capela! zise șeful uitându-se țintă la Țugurlan.
— Dar până o întâlnești, îl lovești pe om peste obraz! răspunse Țugurlan așezându-se pe celălalt pat.
— Vezi părul ăsta al meu! zise șeful arătându-și tâmpla cu degetul. Al tău e negru! întreabă-mă pe mine și o să-ți spun multe! promise el cu un glas care nu mințea. Ce-ai avut de te-ai apucat cu ai lui Aristide?
— Nu puteai să întrebi așa dinainte?
— Mai bine taci din gură și ascultă-mă aicea, zise jandarmul supărat. Am dat eu, ai dat și tu! Ce mai vreai?
Țugurlan nu mai zise nimic. Șeful își lăsă capul cărunt în jos și rămase astfel, cu coatele pe genunchi, câteva clipe lungi. Când își ridică fața, expresia lui era ca și mai înainte, aspră și întunecată. Nici o urmă nu-i rămăsese pe chip de loviturile primite. Numai privirea îi era mai vie.
— Mă, băiatu-ăla, ia vin’ încoace! spuse el uitându-se spre ușă, și când băiatul lui Țugurlan, uimit și cam speriat, pătrunse în odaie, jandarmul se căută în buzunarul dinăuntru al vestonului și scoase portofelul. Du-te la Crâșmac și adu două kile de vin. Ia-o prin grădină, să nu te vadă cineva.
Marin se întoarse spre taică-său dar acesta, cu privirea neagră, se uita neclintit la jandarm și nu-l vedea pe băiat. Marin ieși în tindă cu bancnota în mână și șopti maică-sii ciudata însărcinare.
— Du-te, oftă mama ușurată și intră în odaia cealaltă după sticle. Armeanca plecase, dar sora lui Țugurlan aștepta pe prispă să vadă ce-o să se mai întâmple.
Până veni Marin, șeful de post rămase mut, cu pleoapele peste ochi. Se gândea. Țugurlan ieși afară și îl lăsă câtva timp singur.
— Să nu-i dai pușca! îi șuieră sora lui Țugurlan, în tindă.
— O să vedem! răspunse Țugurlan.
— Să nu bei cu el, spuse ea din nou.
— Și asta o să vedem.
Nevenindu-i încă să creadă, nevasta lui Țugurlan intră în odaie, așternu o față pe măsuța de la geam și aduse pahare. Totul se petrecu în tăcere. Când Marin puse sticle pe masă, șeful de post se apropie și trase perdelele de la geam, să nu se vadă în drum. Apucă sticla și turnă hotărât, fără să-l prea ia în seamă pe Țugurlan. Nu zise noroc, ciocni doar și dădu paharul pe gât dintr-o singură sorbitură. Turnă iar și paharul de vin tremura în mâna lui, dar nu de slăbiciune, ci de emoție pentru vin. La al treilea pahar fața aspră i se mai destinse și se uită în sfârșit la Țugurlan, care în acest timp nu-l slăbise nici o clipă din priviri.
— Bă, eu nu sunt jandarm al dracului! se răsti șeful de post rezemându-se cu cotul de masă și uitându-se drept în ochii lui Țugurlan. Ai auzit tu de mine ceva p-aici prin comună? (Supărat, își turnă al patrulea pahar). Nimeni nu poate să zică de mine că am făcut ceva cuiva! Asta s-o știi de la mine, că eu nu sunt prost și n-am venit aicea să beau cu tine ca să mănânc c...t de pomană. Crezi că eu nu știu cine ești tu? Știu, dar tu nu știi cine sunt eu. Te-ai luat după palmele pe care ți le-am dat, dar când ai fost în armată, ia să-mi spui, câte palme de astea ai-mâncat? Și acuma am să vin eu să-ți pun ție întrebarea și să-ți dovedesc că ți-ai făcut-o singur cu mâna ta. Pentru că ți-ai făcut-o singur, fiindcă dacă veneai la mine și-mi spuneai: uite, dom’ șef, așa și așa! eu te-ași fi învățat ce să faci, nu mă cunoști, nu știi pe câți am scăpat eu de la pușcărie. Uite al lui Baltag, să te duci să-l întrebi și pe Lisandru Pițur. (Jandarmul își aprinse o țigară, fuma, vru să continue, dar îl întrerupse tușea, tuși și scuipă alături de masă și șterse furios cu talpa cizmei ca și când ar fi strivit ceva). Să nu crezi că am venit la tine să mă rog să-mi dai arma! spuse el aproape cu dușmănie, clătinând mărunt din cap și amenințând cu privirea. Să nu crezi chestia asta! Fac un raport că am fost dezarmat prin atac de forță majoră și pe urmă tu belești coceanul, nu eu. Martor mi-e primarul și lumea care era acolo! Dar eu vreau să-ți pun ție întrebarea de ce te-ai apucat tu cu ai lui Aristide? Și la chestia asta să te vedem cum răspunzi!
Șeful de post, în timp ce vorbise, se aplecase din ce în ce mai mult spre Țugurlan. Se retrase dintr-o dată și puse din nou mâna pe sticlă. Țugurlan tăcea.
— Eu am venit aici acum șapte ani! Eu numai o singură dată am fost mutat, și de la Stoilești de unde am venit le-a părut rău după mine. Eu n-am nimic pe conștiință! Dar știu cum să procedez, și dacă beau acum un pahar cu tine (Țugurlan nu se atingea de vin), mâine când ne-om întâlni pe drum, dacă vreai îmi dai bună ziua, bine, dacă nu, nu! Și îi găsesc aici: pe domnul primar Aristide, pe domnul notar, pe domnul Toderici, pe domnul Crâșmac, pe domnul Stan Cotelici, pe domnul Tudor Bălosu! Și veneau oamenii la mine: dom’ șef, așa și-așa, mi-a omorât un mânz, m-a bătut, nu mi-a plătit... Chem la anchetă: aduce martori că nu e adevărat. Poți să-i faci ceva? Cu ce dovedești? Dragă Căciulă, nene Izmana, frate Peline, mi-a dat statul misiunea de jandarm, dar n-am ce să-ți fac! Vino cu martori și-ți fac proces. Aude omul cum stă povestea, vine cu martori și-i fac proces, dar are el bani să ia avocat, ca să-l apere? Domnul Crâșmac ia un avocat, iar domnul notar ia doi! Și vine altul să-i fac și lui proces. Și mă uit la el și-i spun! „Bă, ce vreai să faci tu?“ „Să-l dau în judecată!“ „Dar n-ai să mă înjuri pe mine?“ „De ce?“ „Că-ți fac proces!“ „De ce să te înjur?“ „Păi fiindcă o să cheltuiești degeaba și o să mă înjuri pe mine că te-am pus la cheltuială!“ Se duce omul acasă. Mai vine el altă dată să-mi ceară să-i fac proces? Nu mai vine! De ce? Pentru că a băgat la cap că mai bine să se ferească de domnul primar și de domnul Crâșmac și să n-ajungă cu ei la proces. Acum șase ani era unul al lui Ciucă, de acolo de la ei din Cotocești. Stătea toată iarna pe la ei prin curte, tăia lemne, vai de capul lui, avea o grămadă de copii. Vara muncea toată ziua pe câmp, cu muierea și cu copiii (copiii și muierea mai veneau acasă, dar el rămânea și noaptea, dormea la vie, le păzea via aia cu struguri albi). Și mă pomenesc într-o zi că vine la secție. „Ce e, mă, Ciucă?“ Așa și pe dincolo, s-a îmbolnăvit și a zăcut în spital. Era alb la față. „Și ce vreai de la mine? Vorbește și tu mai tare, că nu se înțelege nimic“, i-am spus eu (abia i se auzea glasul!). Hîr-mîr, abia am putut să pricep că domnului Năstase nu-i mai plăcea de el și că tocmise altă slugă. Dar nu era aia, că mai găsea el unde să muncească, dar zicea că avea la el cinci mii de lei. Am rămas trăsnit. „Cinci mii de lei?“ „Am adunat și noi, zice, să cumpărăm un pogon de pământ“. Avea două fete mari și zicea că una să ia pogonul de pământ, alteia să-i rămână casa, iar băieții când s-or face mari, e mai lesne cu ei, că sunt băieți, dar fetele e greu să se mărite fără nimic. M-am dus la Aristide și l-am întrebat. „Habar n-am, zice, fi-meu, Tache, se ocupă cu chestiile astea, întreabă-l pe el“. „I-am dat toți banii, dă-l în mă-sa“, mi-a răspuns Tache. Nici măcar n-a vrut să stea de vorbă. L-am chemat iar pe Ciucă: „Ai martori că ai muncit la el?“ „Păi toată lumea știe“, zice. „Dar ai martori că nu ți-a dat nimic?“ „Păi el trebuie să aibă martori, nu eu“, zice Ciucă. Hm! Avea și el dreptate. M-am dus iar la Tache. „Ai chitanță că i-ai plătit cinci mii de lei?“ „Care cinci mii de lei? zice Tache. L-am ținut pe mâncare și îmbrăcăminte.“ „Domnule Tache, îi spun, omul a venit la mine și declară că a muncit la dumneavoastră cinci ani de zile, cu o mie de lei pe an, cu mâncare și un rând de haine pe iarnă. El așa zice.“ „Minte, dă-l în mă-sa.“ „Are martori, zic, are să te dea în judecată.“ „Să mă dea, zice, și eu am martori.“ Nu era de competența mea, așa că nu i-am făcut eu procesul, i l-a făcut alde Dobrescu, avocatul. Îl ții minte pe Ciucă? Era unul așa, înalt și slab, cu nasul mare, cam amelița de-un picior, îi scăpase odată securea în fluierul piciorului. Era pe primăvară. L-a apucat primăvara ailaltă și procesul tot nu l-a câștigat. Pe toamnă a căzut iar la pat și a murit în spital.
Șeful de post se opri și-și udă gâtlejul uscat cu un pahar de vin. Se uită la Țugurlan și mormăi:
— De ce nu beai?
Țugurlan apucă paharul și îl dădu pe gât. Se înnoptase de mult și între timp muierea aprinsese lampa și o pusese în firidă.
— Acum trei ani, pe toamnă, vine la mine al lui Baltac cu falca ruptă. „Dom’șef, zice, dau declarație că așa și pe dincolo și mă duc și-l omor.“ „Pe cine, mă?“ „Pe Tache al lui Aristide.“ „Ce ți-a făcut?“ O chestie cu niște lemne... Într-o noapte Tache a trimis doi inși cu tunicile în cap, i-au spart lui alde Baltac geamul, au intrat peste el și l-au bătut numai în fălci. „Nu da nici o declarație, îi spun, du-te în... mă-tii, omoară-l, fă ce vrei, dar dacă te dovedesc cu martori, pușcăria te mănâncă.“ S-a pus alde Baltac la pândă și l-a prins; a stat și a așteptat câteva luni până a crezut Tache că nu mai e nimic și într-o noapte Baltac și cu frate-său, și ei tot cu tunicile în cap, l-au prins și l-au bătut tot așa, în fălci... Dar mai rău! Prinde orbul scoate-i ochii! Am anchetat cazul de față cu Tache și cu tat-său, domnul primar: „Baltac, unde-ai fost în seara cutare, la ora cutare?“ „În seara cutare, la ora cutare, zice Baltac, am fost la Pălămida să cumpăr niște blană.“ „Blana mă-tii, zic, lasă că-ți arăt eu ție“. „Am martori că am plecat cu căruța și dacă vreți uite și hârtia de vânzare de la negustor cu data și ziua aia. Întrebați și negustorul.“ (Dracu să-l ia pe Baltac, cum băgase el în cap sa se ferească! Chestia cu hârtia de la negustor nici eu n-ași fi putut să-l învăț mai bine; nu știu cum o fi aranjat el cu negustorul și cum de-a pândit el ca chiar în ziua aia să-l prindă pe Tache!) L-am dat afară și i-am spus lui Aristide: „Domnului primar, vă spun eu, nu e ăsta!“ A scăpat Baltac de pușcărie, că dacă nu venea la mine, ar fi fost în stare să se ducă orbește peste ăla și s-o pățească! Ei și acum, azi pe seară așa, stam eu în secție și-mi făceam raportul, începu șeful deodată cu alt glas, dând la o parte sticla goală și turnând din cealaltă. „Țîrrr! Domnule șef, vino imediat la primărie că a sărit unul să-l omoare pe fi-meu!“ „Cine dracu o fi nebunu ăla? mă întreb eu. Unde domnule primar?“ „La moară!“ „Cine e?!“ „Unul al lui Țugurlan!“ Al lui Țugurlan! Cum să nu știu! Atunci, când cu chestia cu nunta, când l-ai bătut pe ăla la nuntă, crezi că n-am aflat?! Crezi că n-a venit; acela la mine?! „Păi dracu te-a pus să zici ce i-ai zis? i-am spus eu. N-am dreptul să-l chem la secție fiindcă tu te-ai legat de el și nu el de tine.“ Dar cu muierea lui Stan Cotelici, când i-ai turnat laptele în cap? „Dă-l în judecată“, i-am spus lui Stan Cotelici, dar el nu vrea să te dea pentru atâta lucru, că ar fi râs lumea de el, ar fi vrut să te cheme la secție și să te bat. Te-am chemat? Nu te-am chemat! Puteam să te chem?! Puteam!!! Puteam să-ți trag, în mod legal, o bătaie a dracului, s-o ții minte cât oi trăi?! Cum să nu pot, d-aia sunt șef! N-am făcut chestia asta! Eu nu fac chestii d-astea! Dar acum, frate Peline, ai pus-o de mămăligă! încheie șeful de post pe neașteptate cu un glas dramatic. Ai crezut că-mi bat joc de tine când ți-am spus acolo în fața primăriei de ce n-ai venit să-mi spui mie!
— Chiar dacă știam, tot nu veneam, răspunse Țugurlan răgușit de tăcere.
Jandarmul se posomori și nu mai spuse nimic timp de câteva minute. Rămase nemișcat, cu mâna pe pahar, cu pleoapele peste ochi. S-ar fi părut că acest răspuns îi amintea de ceva și că amintirea aceasta îl uimea, de altfel ca și răspunsul lui Țugurlan. Își ridică încet pleoapele și se uită la omul din fața sa cu privire străină, rece: nu mai înțelegea. Se posomori din nou și turnă vin, de astă dată numai în paharul său, atât de mult îl stăpânea neînțelegerea. Nu se lipise oare nimic din tot ceea ce spusese el de Țugurlan? Se uită bănuitor la el și îl întrebă:
— Unde e pușca?
— E la mine.
— Ad-o încoace!
Țugurlan se ridică, se duse la paie și aduse arma. Jandarmul o luă și o puse alături, lângă el. Se făcuse târziu. Jandarmul se ridică, mai turnă un pahar, pe care îl bău din picioare, apoi spuse:
— Eu n-am să-ți fac nimic, dar ai lui Aristide n-au să se uite la bani ca să te bage în pușcărie. Bună-seara!
— Bună-seara, dom’ șef! răspunse Țugurlan, cu un glas curat și ieși după el să-l petreacă.
Jandarmul nu-l mințise pe Țugurlan, tot ceea ce spusese era adevărat. Dar nu-i spusese totul. După ce Țugurlan fugise cu căruța, Aristide intrase în primărie furios, și chemase la telefon pe pretorul plășii, cu care era prieten, și căruia îi ceruse să intervină la legiunea de jandarmi să vină cineva în comună unde șeful de post, ca un papă-lapte, a fost bătut și dezarmat de oameni. Primarul avea de mult bănuiala că șeful de post îi ascundea unele lucruri, nu descoperise nici până astăzi cine îl bătuse pe Tache acum trei ani, și vroia să scape de el, să fie mutat din comună.
Șeful de post înțelesese că dacă vine șeful legiunii și îl găsește fără armă o să fie sancționat și încercase să-l îmblânzească pe Aristide, dar Aristide se făcuse că nu înțelege și atunci jandarmul plecase spre Țugurlan, hotărât să facă orice ca să pună mâna pe armă.
Când îl văzuse pe Țugurlan în mijlocul bătăturii, înțelesese că acest om nu se sperie de el cu una, cu două, în primul rând era de mirare că nu fugise, și că nu va izbuti decât cu vorbă bună să-i ia arma. Dacă Aristide n-ar fi chemat legiunea, l-ar fi iertat pe Țugurlan, l-ar fi ținut câteva zile la arest, i-ar fi tras de astă dată o bătaie pentru că sărise asupra lui și i-ar fi dat drumul fără să-i mai facă acte. Încât nu mințise nici când îi spusese la sfârșit că el n-o să-i facă nimic, dar știa că în aceeași seară va trebui să se întoarcă și să-l ridice și acest lucru nu i-l spusese.
Țugurlan era încă la masă când auzi poarta bătăturii deschizându-se.
— Tot eu sunt, Țugurlane, spuse șeful de post în șoaptă (era acum însoțit de doi soldați). Ce faci, te-ai culcat?
— Nu, taman mâncasem.
Șeful de post intră în curte și se așeză pe prispă.
— Țugurlane, Aristide a telefonat la legiune, îi spuse el. Când m-am dus la secție și am vorbit și eu cu legiunea, dom’ majur mi-a dat ordin să te trimit acolo cu escortă; așa că îmbracă-te, ia-ți ceva de mâncare, și ceva bani dacă ai, și hai să mergem!
— Dom’ șef, dar dumneata de ce n-ai raportat cum s-a întâmplat? Dumneata știi că eu nu...
— Lasă vorba, Țugurlane! Ți-am spus adineauri că n-am ce să-ți mai fac! După ce că-mi sari în cap, mai vreai să te și apăr.
— N-am nevoie de apărarea dumitale!
— Atunci îmbracă-te mai repede și nu mă mai ține aici! Țugurlan intră în casă. Își luă o flanelă. Își puse pălăria pe cap.
Nemaiavând ce să ia, vru să iasă, dar avu o clipă de neliniște. Rămase țintuit în mijlocul casei și i se păru că lumina lămpii scade și se face întuneric. Într-o clipă își aminti de arie, de snopii de grâu, de Moromete. („Ce-o fi făcând Moromete?“ îl fulgeră prin cap și îi păru rău că n-are să mai poată să-i dea îndărăt sacul de grâu.) Apoi neliniștea îi trecu și o strigă pe muiere din tindă. Îi spuse că are să se întoarcă, să n-aibă nici o grijă. Să nu i se întâmple ceva băiatului.
— Până mă întorc, mai du-te pe la soră-mea, sfârși el și ieși și trecu prin tindă, fără să se uite spre prag.
Acolo era băiatul și simțise că era mai bine să nu-l vadă.