Îl căuta pe feciorul lui Aristide cu niște priviri negre, strălucitoare, cu chipul alb și înțepenit. Tache se afla la marginea poienii cu căruțe, împreună cu unchi-său Năstase. Venise un convoi dintr-un sat vecin și îi treceau pe listă pe aceștia care n-aveau moara lor în sat...
Țugurlan îl zări și, cu Ion al lui Miai după el, se îndreptă într-acolo. Se apropia cu pași rari, cu fruntea sus, și cei care îl văzură se înfiorară. Mulți nu-l cunoșteau, și întrebau cine era. De mult nu mai văzuseră un astfel de om și faptul că ăsta, care arăta a fi unul stăpânit care știa ce face, îndrăznea totuși să nu se împace cu ceea ce de mult se stabilise în sat, îi făcură să uite ceea ce știau bine de ani de zile. Dacă el îndrăznea, însemna că el știa ceva care ei nu știau și înfrigurați să afle acest ceva nou și nebănuit care apăruse în mijlocul lor, lăsară căruțele fără pază și începură să se apropie din toate părțile. Se apropiau însă cu grijă, mai mult la pândă decât hotărâți la ceva. În orice caz, el avea dreptate, o știau prea bine, și dacă nu puteau face ceea ce făcea el, puteau totuși să-l apere.
Tache și Năstase se pomeniră fără veste cu Țugurlan lângă ei și o clipă se mirară. Tache era așa cum spusese Armeanca, adică foarte gras și avea o frizură înaltă și deasă. Mirarea lui de o clipă scoase la iveală ceva care statura și grosimea sa ascundeau și anume faptul că era mult mai tânăr decât s-ar fi crezut. Altfel, cu ceafa mare, cu gușa care îi apărea sub bărbie, cu grosimea de butuc a trupului, ai fi zis că are cel puțin treizeci de ani. Nu numai ochii, dar și gura și nasul și urechile i se ascundeau în grăsimea chipului. Brațele piereau și ele de asemenea în umeri, parcă avea mâini numai de la coate în jos. Pe lângă el, Ion al lui Miai părea o creangă lipsită de coajă și frunze.
— De ce, întrebă Țugurlan, l-ai bătut pe Ion al lui Miai?
Tache mai rămase o clipă cu ochii lui neclintiți, nedumeriți de apariția lui Țugurlan.
— Cine l-a bătut? întrebă Năstase.
— Dumneata l-ai bătut! afirmă Țugurlan uitându-se la Tache. De ce?
Ion al lui Miai ieși în față cu chipul lui parcă strâmbat de lovituri, în realitate de umilința aceea pe care o îndurase și de care vroia să scape, și atunci Tache își aduse aminte. Văzându-l, deodată, fără nici un fel de semn de furie, se repezi în el și îl lovi iar cu pumnul cu atâta putere, încât Ion al lui Miai se prăbuși.
— ...Pe mă-ta să te... iar ai venit, dumnezăul... sughiță apoi Tache cu un glas straniu, neașteptat de subțire pentru gâtul și pumnii lui înfricoșători. Iar ai venit, fir-ai al dracului, mă faci pe mine hoț, dumnezăul... M-a făcut hoț, strigă el mai departe cu glasul acela, adresându-se unchiului său.
— De ce te-a făcut hoț? întrebă Țugurlan liniștit, fără măcar să-i arunce lui Ion al lui Miai o privire, ca și când ceea ce făcuse Tache, noile lovituri pe care i le dăduse prietenului său, nu prezenta pentru el nici un interes. De ce te-a făcut hoț? repetă el, de astă dată apropiindu-se mai mult de Tache, venind chiar lângă pieptul lui.
Aștepta răspuns. Se făcuse liniște.
— Ce?! guiță Tache.
— De ce te-a făcut hoț?
— Și tu ce vreai? Și tot așa pe neașteptate, își făcu vănt și-și repezi pumnul în capul lui Țugurlan.
Acesta se feri, se trase înapoi și vru să repete întrebarea, dar Tache, înfuriat că lovitura nu-i izbutise, își făcu vânt din nou, năpustindu-se ca orbul înainte.
Oamenii țâșniră în lături, lăsându-i lui Țugurlan loc să se retragă. Țugurlan se dădea îndărăt, repede, ferindu-se. Privirea sa strălucitoare nu-l slăbea însă pe fiul morarului și se lărgea din ce în ce mai mult, fascinată parcă de ceea ce vedea. Tache devenise parcă un vierme monstruos, din fața căruia ori trebuia să se dea mai repede îndărăt, ori să-l omoare cu scârbă, cu groază și cu mânie. Și nu putu să se dea mai repede și se opri și îl lovi în față, o dată, de două ori, una după alta. În aceeași clipă sângele țâșni din nasul și gura lui Tache, și acesta, buimăcit, nevenindu-i parcă să creadă, se uită zăpăcit în jur. Mugi și se repezi iar înainte, dar de astă dată lovitura care o primi îl trimise de-a-ndaratelea și îl culcă în cele din urmă la picioarele celor din jur. De acolo însă oamenii nu-l mai lăsară să se repeadă, nu mai putură îndura să-l vadă cu sângele acela cleios curgându-i din nas și îl împinseră la margine și umplură cu trupurile lor golul dintre ei și Țugurlan. Tache se zvârcolea însă mereu să se repeadă, dar oamenii îl țineau uitându-se la el cu dispreț.
Năstase fusese luat fără veste, n-avea în clipa aceea pe nimeni de-ai lui care să-i sară în ajutor, încât văzându-l pe nepotu-său trântit la pământ, nu îndrăzni să sară să-l răzbune, se smulse de lângă căruță și o luă spre șosea cu pași repezi. Cineva băgă de seamă și strigă:
— Fugi, Țugurlane!
Se îngrămădiră toți pe el și-l îndemnară să urce în căruță și să fugă cât mai repede. Năstase avea să se întoarcă cu ai lui de prin Cotocești și au să-l taie.
— Cum adică! strigă Țugurlan. Ei sunt hoți și sar cu pumnii pe mine și pe ăsta și tot ei să mă taie? De ce să fug? Să cântărească sacii, să fiți martori, am să-l dau în judecată! Adică cum...
— Țugurlane, fi-ți-ar cântăritul al dracului, îl întrerupse unul dintre ei, un om voinic pe care Țugurlan nici nu-l cunoștea, fugi dracului de aici și nu mai aștepta! Și spunând acestea îl apucă strâns de braț pe Țugurlan și îl trase cu el spre căruță. Al lui Miai, strigă el, fără să-l slăbească pe Țugurlan din strânsoare, înhamă caii, ce dracu te mai uiți ca un prost!
Pe drum însă Năstase se răzgândise să se mai ducă în Cotocești la ai lui. Se duse fuga la primărie și îi spuse fratelui său, care auzindu-l își pierdu cumpătul și chemă jandarmii.
Când șeful postului sosi, Țugurlan și Ion al lui Miai coborau cu căruța spre sat și, neprevăzători, trecură chiar prin fața primăriei.
— Uite-i! strigă Năstase țâșnind afară.
Văzându-l, Ion al lui Miai se sperie și vru să dea bice cailor, dar era prea târziu. Năstase tăbărî peste saci și sărind deasupra se prăvăli cu pumnii și picioarele în capul lui Țugurlan. Acesta nu-și pierdu cumpătul, sări jos și vru să întoarcă loviturile, dar în același timp o mână i se înfipse în ceafă pe la spate și când se răsuci să vadă cine era, o palmă grea îl făcu să simtă flăcări înaintea ochilor.
Se trase înapoi și se dezmetici. Era jandarmul. Înghiți greu și se liniști.
— De ce dai în mine, dom’ șef?
— Am să-ți spun la secție! răspunse șeful postului la fel de calm și nu se mai uită la el. Se apropie de căruță și îi spuse și lui Ion al lui Miai: Mergi și tu la secție.
Țugurlan avu o presimțire fulgerătoare a tot ceea ce avea să se întâmple cu el de-aici înainte și tot atât de fulgerător el se împacă pe deplin cu ceea ce vedea în această presimțire... Inima, pe care palma jandarmului o înghețase ca de moarte, îi spunea că dacă o va lăsa așa, înghețată de palma aceasta, niciodată nu va mai bate cum bătuse. Îndurată, palma jandarmului va stinge în el flacăra îndrăznelii și nenorocirea aceasta ar fi mai mare decât orice închisoare (închisoarea fusese presimțirea care îi trecuse ca un fulger prin cap).
— De ce dai dumneata în mine, dom’ șef, când nu știi despre ce e vorba? repetă el cu un glas liniștit.
Jandarmul tresări. „Aha!“ se miră el. Va să zică avea de-a face cu unul care vroia să știe de ce. Înainte de orice trebuia să afle că de aceea, pentru că așa vroia el, jandarmul, așa judeca el, așa socotea el că e bine, el era acela care judeca lucrurile și nu Țugurlan.
— Nu știi despre ce e vorba?! se miră jandarmul. Vrei să spui că nu tu ești ăla care a sărit și l-a bătut pe domnul Tache?
— Nu, el a sărit la mine, răspunse Țugurlan.
— Și de ce n-ai venit la mine să-mi spui? zise jandarmul împingându-și pușca cu cotul spre spinare și apropiindu-se din nou de Țugurlan. Sau crezi că eu sunt pus aici de... mă-tii! zise aproape vesel și de astă dată îl cârpi pe Țugurlan din plin, aruncându-l pe picioare trei pași mai încolo.
Țugurlan scutură din cap, încordat, și avu o clipă de spaimă. Această a doua palmă amenința să șteargă tăria celei dintâi: jandarmul lovea fără ură și fără plăcere; se vedea cât de colo că el credea că aceste palme erau niște fleacuri.
— De ce zici că n-ai venit la mine să-mi spui? repetă jandarmul apropiindu-se de Țugurlan cu niște pași leneși și cam plictisiți.
— Oamenii sunt martori, zise Țugurlan cu răsuflarea șuierătoare. L-am întrebat de ce ne-a dat făină lipsă și de ce l-a lovit pe Ion al lui Miai! A sărit la mine și...
— Ia-l la post, jandarm! Ce stai la discuție cu el? strigă atunci Aristide de pe treptele primăriei, și acest strigăt alungă clipa șovăitoare care se strecurase hoțește în inima lui Țugurlan.
— Da, da, și? Spune! îl încuraja jandarmul pe Țugurlan ca și când n-ar fi auzit strigătul lui Aristide. Făină lipsă, zici tu, nu-i așa? Spune! Va să zică îl faci hoț pe domnul primar, cu alte cuvinte! Pentru tot satul domnul primar e domnul primar, dar pentru tine nu!
De astă dată șeful nici nu-și mai ascunse mișcările și Țugurlan văzu din timp cum îi pregătește o nouă lovitură. O bucurie arzătoare licări în privirea lui. Inima începu să-i bată rar, cu o putere copleșitoare: d-aici înainte nimeni și nimic n-avea să-i mai înghețe sau să-i încetinească bătaia.
— Da, pentru mine domnul primar e un hoț! spuse el rar și răspicat și în clipa următoare sări asupra omului din fața sa, a cărui mișcare de a lovi nici măcar nu se mai văzu.
Se prăbuși cu jandarmul în mijlocul drumului, încalecă peste pieptul lui și îl strangula izbindu-l cu capul de pământ. Mișcarea aceasta nu avea însă puterea care trebuia și îndată țâșni în picioare, apucă pușca de țeava și vru să lovească cu ea, dar o aruncă și năvăli din nou cu picioarele lui desculțe peste pieptul și fața jandarmului.
Acesta se răsuci pe jos cu destulă ușurință. De uimire aproape că nici nu simțise cele câteva lovituri pe care i le dăduse Țugurlan peste față.
Oamenii alergară de prin curți, se auziră țipetele înfricoșate ale muierilor.
— Puneți mâna pe el! strigă Aristide și se repezi el însuși în Țugurlan împreună cu fi-său.
Năstase sărise pe la spate și încerca să-i prindă mâinile. Până să se apere, Țugurlan se pomeni gâtuit și izbit în față de primar. Îl lăsă pe Năstase să dea pe la spate și gâtuindu-l la rândul său pe primar îl împinse de-a-ndaratelea spre primărie și izbindu-l sălbatic, roși zidul cu capul lui.
— A, domnul primar! gâfâia el. De ce pui jandarmul pe mine, dom’le primar? De ce, dom’le primar, faci una ca asta? Fiindcă ești hoț și ți-e frică să nu afle lumea, d-aia pui jandarmul pe mine? Păi tot hoț rămâi și așa, dom’le primar, biserica și crucea dumnezeului mă-tii! D-aia ai făcut tu moară, să furi bucatele oamenilor?
Și în această clipă de buimăceală, în care nimeni nu îndrăzni să se atingă de el, Țugurlan se îndreptă spre căruță continuând să strige:
— Și-a pus copiii la moară să fure bucatele oamenilor și să dea cu pumnul și tot el cheamă jandarmul. Mama voastră de hoți, lasă că v-arăt eu vouă!
Când să se urce alături de Ion al lui Miai, deodată Țugurlan se opri, se întoarse înapoi liniștit și trecând printre oameni, care îi făceau loc încă uluiți, se aplecă, ridică de jos arma jandarmului și se întoarse la căruță cu aceiași pași măsurați.
— Mână, Ioane! strigă el și abia atunci șeful postului se dezmetici și se repezi spre căruță, dar era prea târziu. Să vii la mine acasă, dom’ șef, să-ți dau pușca! mai strigă Țugurlan în timp ce caii cu căruța se îndepărtau în goană, înecându-l pe jandarm într-un nor de praf.