A doua zi pe la prânz, după ce treierase și își cărase paiele acasă, Țugurlan se duse la Ion al lui Miai.
— Ioane, hai la moară să măcinăm de pâine, îi spuse.
— Taman asta vream să-ți spun și eu, răspunse Ion al lui Miai, care treierase și el de dimineață. Mergem cu căruța mea, sau să aduc calul la tine? mai întrebă el.
— Adu calul să mergem cu căruța mea, hotărî Țugurlan. Tu du-te înainte și pune-te pe listă, că o fi gloată la moară.
Era într-adevăr gloată dar foarte mulți oameni măcinau puțin și mergea repede, încât le veni rândul înainte de a se face seară. Se măcina necontenit, ziua și noaptea.
Fiindcă tot era acolo, Țugurlan îl lăsă pe Ion al lui Miai la căruță și se duse pe la cumnatu-său Grigore. Nu-l mai văzuse din ziua aceea și era curios să știe ce făcuse, daca ai lui Aristide îl dăduseră sau nu afară. Nu-l vedea pe acolo pe la moară și bănuia că da, dar era mirat că judecând după îngrijorarea lui din ziua aceea, ar fi trebuit să vină să-i spună și iată că nu venise. „Poate că nu l-au dat!“ își spuse Țugurlan și intră în curtea cumnatului.
Armeanca nu era acasă. Nevastă-sa, sora lui Țugurlan, era în curte, cocea pâine afară, în țest, se simțea mirosul de departe. Când îl văzu pe fratele ei, femeia se ridică în picioare.
— Bună ziua, didă! spuse Țugurlan apropiindu-se. Sora lui nu era mai mare ca el decât cu doi ani, dar el o respecta spunându-i didă, învățat de mic de părinți, și cu anii respectul acesta nu scăzuse, ci dimpotrivă. Ce faci, coci pâine?
— Mai mult pentru copii, că pentru noi... răspunse sora și se uită alături la copiii care stăteau pe lângă ea. Traiane, uite unchiul! spuse ea.
Avea o voce moale și dulce și niște ochi negri. Lui Țugurlan nu-i scăpă felul cum rostise ea cuvintele „că pentru noi“ și nici privirea care completase: „s-a întâmplat ceva rău, am să-ți spun îndată“.
— Uite unchiul! repetă ea cu vocea ei bogată, în care dragostea pentru copii căpăta o tărie care nu lăsa loc nici unei îndoieli: era o mamă care ar fi știut să-și apere copiii tot atât de bine ca și un bărbat.
Pe Traian, care îl arăta ea, și care era cel mai mic, îl ținea în brațe o fetiță de vreo treisprezece ani. Se cam căznea cu el, era cam greu. Traian era aproape gol, cu burta neagră, arsă de soare; cu capul cât un dovleac și cu niște ochi de asemenea mari, larg deschiși, și nemișcați; stătea cuminte în brațele sorei, cu mâinile încolăcite de gâtul ei.
— Traiane, unchiul, unchiul! zise și fetița și răsucindu-și gâtul îl pupă pe copil pe obraji, apăsat, cu poftă.
În acest timp, se apropie o cloșcă croncănind, cu o grămadă de pui de rață care se și revărsară printre picioarele lor; unii din ei se opreau pe labele picioarelor mamei, care aveau culoarea prafului și o ciuguleau cu ciocurile lor late de unghiile degetelor.
— Vasilico, ia du-te tu pe măgură și când o fi pâinea gata te chem eu, spuse mama. Hai că trebuie să vină și tat-tău și frati-tău și te chem eu!
După ce fetița plecă, Țugurlan se așeză jos pe troscotul verde al bătăturii.
— Da’ unde e Grigore? întrebă el.
— E dus cu Pavelică la obor, să încerce să cumpere un cal, zise sora. Nu ți-a spus că l-au dat afară?!
— Nu, răspunse Țugurlan cu ochii mari.
— L-au dat afară și pentru locul ăsta — femeia arătă cu mâna spre moară — ne-au scos ochii cu o mie de lei. Mai aveam strânși vreo mie și el s-a gândit să ia un cal.
— Și voi ce faceți, stați așa? întrebă Țugurlan nedumerit.
— Nu știu ce e cu el... I-am spus să nu ia mia de lei și nu știu ce mi-a bălmăjit, că știe el ce face.
— A venit și la mine și mi-a spus și n-am înțeles nimic! se miră din nou Țugurlan.
— Uite-l că se întoarce, zise femeia, și o strigă pe fetiță să vină să mănânce pâine.
Armeanca se bucură când, îl văzu pe Țugurlan. Se așezară, toți pe iarbă și femeia băgă vătraiul în capul țestului. Când scoase pâinea aproape că se îmbătară. Privirile li se lărgiră, chipurile li se făcură frumoase. Femeia se închină, iar Armeanca, fiul său cel mare și Țugurlan își luară pălăriile de pe cap. Femeia rupse pâinea și le dădu bucăți mari care în mâinile lor palpitară de dogoare și abur, parcă ar fi fost vii. Începură să mănânce cu o lăcomie curată și reculeasă și timp de câteva minute nimeni nu scoase nici un cuvânt.
— Mă, borțosule, îl mângâie apoi Armeanca pe Traian cel mic. E bună pâinea, mă? Dar la secere de ce nu vreai să te duci?
Nu putuse cumpăra un cal, erau grozav de scumpi. Țugurlan schimbă o privire cu soră-sa și nu zise nimic.
— Și acum ce-ai să faci, cumnate? se răsuci în cele din urmă Țugurlan, ridicându-se să plece. Mi se pare că n-o să ai încotro și o să trebuiască să iai pământ de la moșie.
Armeanca vru să răspundă, dar câinele începu să latre spre grădină și se uitară toți într-acolo. Țugurlan rămase înmărmurit. Ion al lui Miai se apropie alergând și strigând:
— Țugurlane! Mă, Țugurlane! Ha! Hai că m-au bătut ai lui Aristide!... Auzi tu, mă?!... M-au bătut!...
Săriră în picioare cu chipurile țepene ca de lemn. Cu un glas încordat, dar păstrându-și cumpătul, Țugurlan întrebă ce este. Ion al lui Miai însă nu putu spune nimic limpede, numai înfățișarea lui era grăitoare. Avea privirea înspăimântată și buza de sus, cu mustața pe ea, i se strâmba într-un fel de neîndurat. Spunea ceva de niște saci, adică chiar aceia cu care veniseră la moară, zicea că al lui e mai mare de cinci duble, a cerut să i-l cântărească și i-a cântărit Tache.
— Ei, și? întrebă Țugurlan.
— După ce-am măcinat am, cerut să mi-l cântărească din nou, mi l-a cântărit și era mai puțin. Eu am zis că de ce și el s-a pus cu pumnii pe mine... S-a pus cu pumnii pe mine, în dumnezeu pe mama lui! începu să urle Ion al lui Miai tremurând din tot trupul.
Atât glasul cât și gesturile și privirile sale aveau ceva care dovedeau că toată ființa lui era o rană vie de durere și jignire. Se uita la Țugurlan ca un copil și uitătura sa disperată și rugătoare îți făcea rău.
Țugurlan însă rămase nemișcat. „Săracul Ion al lui Miai, gândi el, a făcut-o fiartă și acum vine la mine ca și când eu ași fi frate-său“...
— Mă, Ioane, încercă Țugurlan să-l domolească. Tu cum ai obiceiul să-ți dai drumul la gură, nu prea îți dai seama ce faci! Nu cumva l-ai înjurat pe ăla?
— Mă, nu i-am zis nimic! se prăbuși parcă Ion al lui Miai implorând. Țugurlane, nimic nu i-am zis! Nimic!
„O fi având și el dreptate! gândi Țugurlan. Și la urma-urmei, cine e Tache ăsta de crede că poate să dea cu pumnul în oameni?“
— Ia hai acolo! spuse el. Grigore, hai și tu!
Până acolo Țugurlan întrebă care era Tache. Tache, răspunse Armeanca, e acela mai mic care a ieșit acum din școală și i-a luat lui Armeanca locul. E mare și gras, are un cap cât ciutura și niște pumni ca baroasele.
— Să dea cu ei în mă-sa și în ta-său, dacă are așa pumni, nu în oameni, spuse Țugurlan liniștit. Unde e? Arătați-mi-l și mie!
Fără să bage ei de seamă, venise în urmă și sora lui Țugurlan cu băiatul. Când ajunseră printre căruțe, ea se apropie de fratele ei și îl apucă de braț.
— Stane! porunci ea.
— Nu, zise Țugurlan, vreau să văd dacă e adevărat că e făină mai puțină.
— N-ai să poți vedea!
— De ce?
— N-au să-ți cântărească.
— Ba trebuie să cântărească, spuse Țugurlan cu un glas înalt, făcându-i pe cei din jur să se înfioare. Ioane, hai încoace cu mine!
Mergeau printre căruțe cu pași mari și încordați. De câteva ori oamenii îl înconjurară, încercând să-l oprească, dar el le spuse că dacă sacii lui cântăresc atât cât trebuie n-o să fie nimic.
Auzi ce prostie! Vrea să cântărească făina când toată lumea știe că fiii morarului „trăgeau“ de mulți ani. Chestia asta n-o mai discuta nimeni.
— Ce! strigă Țugurlan uluit.
— Tu și cu Ion al lui Miai nu știați de chestia asta? râse cineva.
— Las-o moartă, Țugurlane!
— Cum?!
Îl lăsară în pace. Ăsta parcă era căzut din cer, se mirau ei. Ăsta abia acum află cine erau ai lui Aristide. Ba mai rău: nu știa nici ce putere aveau, că nimic bun nu ieșea dacă te ridicai împotriva lor. Dar dacă nu știa aceste lucruri trebuie lăsat să le afle; nu te puteai numi un om întreg dacă nu știai cu cine trăiești în sat.
Țugurlan într-adevăr nu știa aceste lucruri. Dacă i s-ar fi spus că averea lui Aristide și a feciorilor săi era de două ori mai mare decât moșia maiorului ar fi rămas buimăcit. Și n-ar fi crezut în nici un caz că oamenii care munceau cu ziua pe pământurile lui Aristide trăiau, tot atât de rău ca și el. Faptul că Aristide avea trei mașini de treierat, o moară cu valțuri și o fabrică de ulei aici în sat și gata să fie terminată în Tătărăști altă moară și presă de ulei, aceste lucruri le știa, nu i se părea de mirare; cineva trebuia să aibă mașini de treierat; mașina de treierat și moara cu valțuri, care îți făcea făina albă de ți-era milă să pui mâna pe ea, erau niște minuni. Altceva era cu pământul; un om singur să aibă sute de pogoane de pământ, cum avea maiorul, în timp ce Țugurlan să nu aibă nimic, asta nu mai era o minune. Moara și fabrica de ulei și mașinile de treierat nu puteau fi împărțite. Dar moșia? Nu știa că pe lângă moară și mașini de treierat Aristide mai avea cel puțin o sută de hectare de pământ și mai mult de douăzeci de hectare de pădure și vie...
Încât faptul că Tache, feciorul lui Aristide, îl bătuse pe Ion al lui Miai pe nedrept i se părea lui Țugurlan ceva de neiertat, tot atât de grav ca și când ai descoperi că într-o familie tatăl își leagă copiii cu capul în jos. Există o putere și un drept al tatălui asupra copiilor și există și o putere și un drept al celui care are moară asupra celor care macină la ea, ai putere ca la urma urmei, dacă nu-ți place de Ion al lui Miai, să-l gonești de la moară și să nu-i dai voie să macine, dar de unde dreptul să-l lovești?
Țugurlan era foarte liniștit, dar aceste gânduri îl stăpâneau cu atâta putere încât nu vedea cum ar mai putea să rămână liniștit și bucuros cu el însuși, cum se simțea în ultima vreme, dacă ar lăsa lucrurile așa cum se petrecuseră. Bucuria de a fi liniștit și împăcat n-ar mai avea nici o valoare.