Niculae nu știa că tatăl său se gândea la el mai puțin decât oricând.
Știri neliniștitoare îi veniseră lui Moromete la urechi. Ieri seara se întâlnise cu Scămosu, negustor de găini, care îi povesti ceva despre Achim, iar de dimineață auzise pe unii vorbind că s-a dus cineva la obor să vândă grâu și că s-a întors cu căruța îndărăt: negustorii de cereale dădeau pe dublă nici mai mult nici mai puțin decât douăzeci de lei.
Știrea despre prețul pieței i se păru lui Moromete cam fără rost (cu toate că îngrijorătoare, deoarece pentru a urca în toamnă la cincizeci și în iarnă la șaizeci-șaptezeci ar fi trebuit ca piața să ofere acum pentru dubla de grâu cel puțin treizeci-patruzeci de lei) și nici nu vru să se gândească prea mult la ea, dar de-a dreptul de neînțeles i se păru ceea ce îi povesti Scămosu despre Achim.
Nu spuse nimic nimănui, încercând să priceapă singur, dar câteva zile mai târziu, după ce termină de cărat paiele și macină, renunță să mai înțeleagă.
Era sâmbătă după-amiază și mama făcuse pâine nouă. Fetele puseră pe masa o strachină cu borș de lobodă, dar nimeni nu vroia să strice gustul pâinii cu borșul acela, o mâncau goală, trântiți prin colțurile tindei. Singur Moromete stătea la masă cu o înfățișare nepătrunsă și și-l strica. După felul cum umbla în strachină ai fi zis că își alege gândurile cu lingura și le mănâncă. Dar nu-i plăceau și într-o vreme rotindu-și privirea în toate părțile deodată lăsă lingura pe masă și spuse:
— Să mă ierte sfânta pâine, că sunt cu ea în mână, dar eu vă spun că nu înțeleg care e situația. Adică cum, exclamă el în culmea nedumeririi, punând pâinea pe masă și dând-o la o parte cu dosul palmei, d-aia te-ai dus tu acolo?!!
Niculae se uita la tatăl său cu un zâmbet uitat, cu o anumită superioritate înțepenită, vrând să spună că el știe despre ce e vorba, dar că plăcerea de a aștepta să se confirme că el știe e mai mare decât aceea de a anticipa pentru ceilalți.
— I s-a tăiat foamea lui tata, spuse Ilinca cu același zâmbet ca a lui Niculae, și fiindcă Moromete apucă din nou lingura cu o grabă și cu o enervare mincinoasă, ea puse mâna pe oală și îl întrebă: „Mai vrei?“ Și fără să-i aștepte răspunsul, răsturnă toată oala cu borș în strachină.
— Cum, mă?!! D-aia te-ai dus tu acolo? repetă Moromete și se uită țintă la Ilinca, supărat.
— Unde să mă duc, tată? întrebă fata.
— Cum unde? La București.
Paraschiv tresări. Era vorba deci de Achim. Trecuseră aproape două luni și Achim nu trimisese nici un leu. Nu cumva tatăl a intrat la bănuială? După felul cum vorbea se înțelegea lesne că dacă n-a intrat la bănuială, în orice caz a aflat ceva, i s-a povestit ceva. Dar cine și ce putea să-i povestească și să-i trezească vreo bănuială? În afară de ei trei și Guica nu știa nimeni de planul lor. Se prefăcu că nu înțelege și își luă o înfățișare nepăsătoare, așteptând însă la pândă să audă despre ce e vorba.
— Mă întâlnesc cu alde găinaru ăsta, cu Scămosu, începu Moromete și-și înghesui de la bun început umerii în sus, dând de înțeles că cele vor urma vor fi fapte, brute, neînsoțite de comentarii și să înțeleagă cine poate.
„Mă, zice, Moromete! Fi-tău ăla, Achim, e mare și tare, mă, la București.
„Ce vorbești-m’?“
„Păi dar!!!“ zice.
„Ei, cum?“
„Uite-așa.“
„De ce, mă, Scămosule?“
„Moromete, ascultă aici la mine, zice, vândusem găinile, eram la Obor și ce zic eu: să intru nițel, să iau o țuică! Ei, intru eu și iau țuica, o beau și dau să plec. Era pe seară așa. Ce să plec, că țuica veni și-mi făcu foame. M-așez la o masă și cer o ciorbă, zic, stai să mănânc o ciorbă că n-o fi foc! (Aveam eu de mâncare, dar zic că stai să iau ceva cald.) Mi-aduce ăla ciorba, chelnăru ăla, mănânc eu și mă ridic să plec. Când să plec, să ies pe ușă, cu cine crezi că dau piept în piept?“
„Cu cine, mă, Scămosule?“
„Bă, Ilie, cu alde fi-tău, mă!“
„Ce vorbești, măi“
„Păi dar!!! Cu Achim, mă! Cu fi-tău Achim. Era cu o fată, cu una (nu știu dacă îți mai aduci tu aminte de ea) fusese într-o vreme servitoare p-acilea pe la popa Provinceanu, una Nina de pe la Balaci. Mă, Ilie, mă uit la ea, se făcuse frumoasă mă, a dracului. Parcă era cucoană. Cu buzele uite atâta date cu roșu, ca pe deșt și cu rochie pe ea și cu unghiile tot așa, ascuțite și roșii. Achim, și el: cu haine pe el, așa ca la București, de! Cu pantofi, cu cravată la gât... Mare și tare, Moromete, era să nici nu-l mai cunosc. Bă, Moromete, o văz pe Nina aia că se apropie de tejghea, ia două ouă fierte, la taie cu cuțitu ca pe varză, le scobește acolo și numaidecât le și înghite. Achim al tău, cu chef! Mă apucă de mânecă și nu, că să stau cu el la un pahar de vin. «Nu poci, mă, neică, trebuie să plec că nu mai am ovăz la cai.» Nina aia, o văz și pe ea că vine lângă fi-tău Achim și-l apucă de după gât: «Hai, mă, iubitule, zice, că mor de sete, lasă-l pe ăsta, dacă nu vrea» (adică pe mine). Și îl trăgea de gât să se așeze la masă.“
Moromete se opri. Își aruncă privirea spre Paraschiv și Nilă, o clipă, apoi se uită afară:
— Aia e! spuse el. Mai deștept ca voi.
— De ce mai deștept ca noi?! se umfla Paraschiv. Ce, n-are și el voie să intre undeva și să se așeze la o masă?
Trebuia înlăturată cu hotărâre bănuiala. Acum că rămăseseră la secere și munciseră, trebuiau să aștepte să se vândă grâul; făcuseră aproape cinci sute de duble și era o neghiobie să lase acasă atâta grâu, iar ei, Paraschiv și Nilă, să fugă la București fără să ia nimic. De obicei grâul se vindea mai încolo, prin toamnă (îndată după treieriș, prețul era totdeauna scăzut), încât hotărâseră să aștepte până după Sfânta Măria Mică și să plece înainte de culesul porumbului. Văzând că tatăl său tace, Paraschiv insistă:
— Și dacă avea pantofi și cravată, ce? Le-o fi găsit ieftin și le-o fi luat. Că așa e la București, după ocazie.
— De ce, Paraschive?! răspunse Moromete cu candoare. Am zis eu ceva?
— Nu, dar spui că Scămosu așa și pe dincolo! îl... pe mă-sa de Scămosu! Te iai după el?
Moromete se uită afară și părea că se gândește acum la altceva.
— Cică odată, un om și-a trimis băiatul la București, spuse el. După un an vine cineva și-i spune: „Mă, l-am văzut pe băiatul ăla al tău. E rău de el.“ „De ce?“ „Mă, zice, înjura.“ „Nu e nimic“, zice omul. După un an vine ăla iar: „E rău de băiatul tău, zice, l-am văzut cum se bătea cu unii, era plin de sânge!“ „Nu e nimic, zice omul, trece.“ Când s-a întâlnit a treia oară, ăla n-a mai îndrăznit să-i spună. „Nu îndrăznesc să spun, zice, e rău de tot.“ „De ce?“ „L-am văzut cum îl duceau legat, furase.“ „Da, nu e prea bine, a zis omul, dar trece și asta.“ În fine, când se întâlnesc ei iar după un an, omul întrebă: „Nu l-ai mai văzut pe fi-meu?“ „Ba l-am văzut“, zice. „Ei?“ „Mă, zice acum era bine! Ieșise din închisoare și l-am găsit într-o cârciumă cu niște muieri. Chefuia acolo cu ele, bea vin.“ Dar omul a dat din cap: „Nu, zice, acum e rău; asta nu mai trece“.
Moromete se uită câteva clipe în jos, printre genunchi, scuipă subțire printre dinți și încheie:
— Aia e !
Se ridică apoi după prag și ieși afară. Ieși întâi pe prispă, unde rămase câteva clipe pe gânduri, apoi se dădu jos și nu se mai văzu. În tindă se făcu tăcere deplină. Povestirea scurtă a tatălui le uluise pe fete și pe mamă. Niculae rămăsese în colț, cu dumicatul uitat în gură. El nu înțelesese bine tâlcul celor povestite și de aceea rupse tăcerea și întrebă prostește:
— Cum? Ce-a făcut? Ce-a făcut, Ilinco?
Fata, cu mătura în mână, îl înghioldi:
— Scoal’ în sus d-aici, să mătur, și mai taci din gură!
Uimit de tăcerea nefirească din tindă, Niculae se urcă pe prag și făcu loc. Ilinca începu să măture apăsat, ocolind labele picioarelor celor doi frați vitregi. În cele din urmă li se adresă și lor, scurt, întunecat:
— Dați-vă la o parte să mătur!