În ziua când Boțoghină îi dăduse fiului său secerea în mână, băiatul, care avea atunci zece ani, se uitase la tatăl său nedumerit:
— Și de cai cine o să aibă grijă? întrebase închipuindu-și că problema cailor e fără soluție.
— De cai o să aibă grijă Irina, răspunse tatăl cu simplitate.
Vatică făcuse ochii mari:
— Irina?! Păi are s-o calce pe picioare, tată.
Boțoghină îl apucase atunci pe fiu de umeri și îl silise să stea jos cu umerii drepți.
— Ia stai așa! Țin-te bine. Ține grumazul încordat! Și spinarea.
Apoi îi apucase în palme rotunzimea umerilor încă plăpânzi și se lăsase greu pe gâtul fiului. Ambițios Vatică rămăsese drept, simțind că e vorba să-i fie încercată puterea. Boțoghină începuse să râdă:
— Ia te uită ce măgar! Ar fi în stare să mă ducă în ciuș. De anul trecut ar fi trebuit să te pun la secere. Ești bun de secere!
Irina avea atunci șapte ani și Vatică a fost foarte mirat când a văzut cu câtă grijă se feresc caii să n-o calce pe sora lui pe picioare. Uneori Vatică încremenea când Irina se așeza ca un nod între ei și începea să-i împiedice la picioare. Caii stăteau liniștiți până ce fetița se ridica de lângă ei, apoi ridicau picioarele din față, împiedicate, și săreau un pas mai încolo, sforăiau și începeau să pască. Vatică striga de departe cu secerea în mână:
— Mă, păzea, mă! Păzea, mă, Irino, că dacă te lovește unul o dată, vai de pielea ta, vai de tine! Îți plâng de milă, Irino, înțelegi tu?
Nu se întâmpla însă nimic. Copitele cailor călcau aproape de tot de picioarele mici ale fetiței, fără ca s-o atingă vreodată.
În acest an, după serbarea școlară, când Irina se întoarse acasă, Vatică stătea în mijlocul prispei și dregea hamurile întocmai ca un om mare. Când o văzu pe sora lui, își ridică privirea și spuse scurt:
— Hai mai repede, mă premianto! Ia să te văz mâine la secere, tot premiantă ești?
— Da, păi dar, a plecat tata și ai rămas tu să comanzi, răspunse Irina strâmbându-și buzele spre fratele ei.
Vatică nu răspunse nimic. Își plecă fruntea grav în curele și continuă să înfigă sula. Anghelina ieși în prag, se uită la fată, care rămăsese în soare cu coroana în mână, și după un timp o întrebă:
— Ai venit?
Și glasul i se păru fetiței aspru. Își ridică privirea spre mama ei și răspunse:
— Am venit!
Femeia își înmuie atunci glasul și întrebă blând:
— Ai luat premiu?
— Am luat.
— Întâi?
Fetița răspunse că da, a luat premiul întâi la fete. Atunci femeia se uită la coroana ei și la cărțile de sub braț. Întinse mâna:
— Alea ce sunt?
Irina răspunse că sunt cărți. Atunci femeia, după ce tăcu un timp, își înmuie și mai mult glasul și șopti:
— Bine! Treceți la masă că se răcește mămăliga!
În tindă, înainte să se așeze la masă, Vatică se apropie de sora lui, care stătea jos pe prag, își puse mâinile pe umerii ei și se lăsă cu toată greutatea lui de paisprezece ani. Fetița se înmuie și țipă:
— Vatică! Stai la-n loc!
— Țin-te dreaptă, nu te moleși! spuse el apăsând mai încet. Apoi hotărî: Ești bună de secere, ce să mai vorbim!
A doua zi au ieșit la câmp. Lotul lor, prin vânzare, se înjumătățise. Deși nu era deloc frig și nici măcar răcoare, Irina tremura din tot trupul. Se dădu jos din căruță și în timp ce deshăma caii, Vatică strigă la ea:
— Haide, Irino, pune mâna pe secere și dă-i drumul!
Glasul aspru și neînduplecat al fratelui, un glas necunoscut, parcă al unui om străin, o sperie; dârdâia; se uita la mama ei, așteptând să audă de la ea un cuvânt bun, dar femeia tăcea posomorâtă și nici n-o vedea.
Vatică luă repede o secere și începu să taie cu iuțeală grâu amestecat cu iarbă. Încarcă brațul și dădu cailor să mănânce în spatele căruței. Femeia se pregătea și ea de muncă. Irina îl urmărea pe fratele ei cu niște priviri rugătoare, fierbinți. Vatică luă din cutia căruței o secere și se uită spre sora lui cu asprime. O chemă:
— Treci încoace, ce-ai rămas înțepenită lângă cai?
Se pare că micul flăcău pricepu ceva în legătură cu privirea neclintită și umedă a sorei lui pentru că se apropie de ea șl apucând-o de braț îi spuse frățește, mai înduplecat:
— Hai să te învăț, nu te speria așa! Ia uită-te la ea cum tremură, ca proasta! Mă, ce moale ești!
Îi dădu drumul de braț și-i puse secera în mână. Irina o apucă de coadă și rămase cu ea în aer, neștiind ce mișcare să facă. În acest timp, mereu posomorâtă, mama lor începuse să secere în tăcere. Vatică se apropie de grâu și, înainte să se aplece la rădăcina spicelor, întoarse capul și spuse cu mândrie:
— Uită-te la mâinile mele, Irino!
Fetița se apropie și se uită. Vatică se aplecă, prinse un pâlc de spice sub încovoierea secerii, îl apucă cu cealaltă mână și trase; paiele se rupseră toate deodată, ca tăiate de brici, și mănunchiul de spice se ridică în aer foșnind. În clipa următoare mișcarea se repetă, apoi iar și încă de patru-cinci ori până ce mănunchiul se îngroșă. În acest timp pașii secerătorului înaintau în golul făcut, călcând ușor peste miriștea rămasă.
— Ai văzut? întrebă Vatică ridicându-se și lăsând la pământ mănunchiul. Ei, ia apleacă-te. Treci aici lângă mine.
Atunci mama copiilor își ridică spinarea și spuse:
— Vatică, vezi să nu-și taie vreun dești.
— Să nu-ți tai vreun dești, spuse Vatică uitându-se cu atenție să vadă în ce fel vâră sora lui secera în grâu.
Fetița făcu aceleași mișcări pe care le văzuse la fratele ei, dar când trase, grâul, în loc să fie tăiat, se smulse cu pământ, cu niște bulbi mari și fărâmicioși. Vatică se îndoi de spinare și izbucni în râs:
— Bă, Irino, au! Bleaga mai ești! Păi nu așa! Nu trebuie să tragi de grâu, trebuie să tragi de secere și să împingi spicele înainte.
Fetița se ridică și rămase în picioare prostită, într-o mână cu secera și în alta cu un mănunchi de spice smuls din rădăcini. Văzându-l pe fratele ei că râde, se simți mai bine și începu și ea să râdă. Se prefăcu supărată și ceru:
— Nu mai râde, parcă tu când ai secerat la început...
— Uită-te, mă, la mine, răspunse Vatică iar aplecându-se la rădăcina spicelor. Vezi? Uite! Tragi așa și ții secera uite-așa, nu ca tine, parcă ai ține un băț. Și te apleci jos de tot, că n-ai oase în burtă! Și până te-nveți, apucă puțin, nu intra în grâu ca o barză! Ia treci acum!... Nu! Ce apleci spicele în jos? Apucă-le bine în mână! Și când ai să tragi cu secera lasă mâinile moi, că pe urmă ostenești și faci bătături în palmă; lasă mâinile moi, ce, n-auzi? Așa! Acuma, când ai să tai să nu tragi de spice, să le împingi înainte, dar fără să le calci. Acuma ia să te văz: taie!
Fetița tăie mănunchiul și se ridică veselă. Privirile ei licăreau de bucurie.
— Ei, dă-i înainte! sfârși Vatică mulțumit. Vezi să nu nimerești în dește. Ai grijă și apucă doar atâta cât poți lua cu mâna!
Se întoarse apoi spre mama lui, care între timp înaintase în grâu, scuipă în palmă și se așeză la lucru.
Irina puse mănunchiul jos și vru să se aplece la rădăcina spicelor să secere mai departe, dar se opri. Își duse mâna la frunte, ca și când ar fi vrut să alunge vreo gânganie, se șterse apăsat, se uită la dosul palmei: nu era însă nici o gânganie. Fetița se șterse iar și din nou se uită; nimic, în afară de câteva picături de umezeală, de sudoare limpede și curată ca rouă; atunci copilul își trase un colț al basmalei ei subțiri și decolorate, își șterse cu uimire chipul ei micuț și oacheș, se îmbrobodi mai strâns în așa fel ca fruntea să-i fie apărată de soare, se aplecă și începu să secere.