În dimineața plecării la seceriș, Birică pricepu în sfârșit ce era cu Polina la ce se gândise ea în ziua aceea când, întorcându-se de la văgauni cu pământ, spusese că au să-și ridice casă fără să vândă nici un fel de jumătate de pogon: nici mai mult, nici mai puțin decât ca întreaga familie să meargă cu ea la seceriș pe locurile ei, să pună astfel mâna pe grâul de pe pământul care i se cuvenea de la părinți și din vânzarea lui să-și ridice casă.
Birică-tatăl o auzi cel dintâi spunând aceste cuvinte, dar nu socoti că merită să le dai vreo atenție. Între timp el înhămase caii. Căruța aștepta în bătătură. Unul din copii deschise poarta și tatăl se urcă pe cutia căruței și spuse cu glasul lui gros și căptușit de ani:
— Gata! În căruță! Vedeți să nu fi uitat ceva.
Atunci Polina se apropie de cai și-i apucă de zăbale; ea se adresă bărbatului ei care se apropiase și el de căruță:
— Ioane, tu ce faci? N-auzi ce zic eu, să mergem întâi să secerăm la noi!?
Aceste cuvinte i se părură socrului cu totul prostești și din nou se făcu că nu le-a auzit. Câțiva dintre copii se uitară nedumeriți la cumnata lor. Birică însă își privi nevasta cu atenție și rămase nemișcat lângă răscrucile cailor. El învățase s-o cunoască destul de bine pe Polina lui și nu i se părură deloc prostești cuvintele ei.
— Haide, mă, păzea de acolo! Te sui în căruță, sau ce faci? zice Birică-tatăl cu un glas surd, adresându-se norei.
Polina se prefăcu și ea că n-aude ce zice socrul. Continua să se uite stăruitor la bărbatul ei. Tatăl apucă hățurile și învârti biciul. Caii porniră. Birică se smulse din loc și sări în căruță. Atunci Polina apucă strâns de zăbale și trase. Caii tropăiră pe loc și se opriră. Mama rămăsese înlemnită pe prispa casei. Unul din băieți se ridică în picioare în căruță și strigă:
— Hei, cumnată, ce e cu matale?
Polina răspunse cu blândețe:
— Stai nițel! Sunteți surzi?
Deși era liniștită, avea un glas care îi făcu pe toți să se ridice din căruță și unii chiar să sară jos. Birică sări și el de pe cutia căruței și se apropie de nevasta lui. O întrebă:
— Ce e, fă?
— Să mergem întâi la noi să secerăm, că e grâul mai mare și mai copt, răspunse Polina.
— Care la noi? întrebă Birică puțin cam supărat. Ești nebună? Sui-te în căruță că se face prânzul!
— Hai, mă! Hai, mă! Dii! strigă tatăl înfuriat, învârtind biciul pe deasupra cailor, dar Polina apucă iar de zăbale:
— Tată, n-auzi să stai?
— Ce vreai, mă, tu asta? Acu’ îți dau una cu biciul! La cine strigi tu așa?
Tânăra nevastă, când îl auzi, se făcu galbenă. Dădu drumul zăbalelor și se trase în lături. Se apropie de bărbatul ei. Căruța porni. Birică vru să se urce, dar femeia îl chemă:
— Ioane, n-auzi să stai?
Birică o privi în treacăt, se urcă pe loitră și spuse cu asprime:
— Urcă-te odată, ce dracu tot cauți ceartă?!
— Ioane, unde te duci? Vezi să nu te duci de tot! zise atunci Polina.
Ea înfrunta acum ceea ce de obicei nu înfruntă femeile decât foarte târziu. De pe prispă mama-soacră socoti că n-ar fi rău ca băiatul ei să-i tragă câteva Polinei, s-o învețe să nu mai poruncească peste el.
Polina aștepta și ea același lucru, dar avea o privire care nu spunea nimic bun. Birică se dădu jos din căruță și apropiindu-se de ea ridică pumnul.
— Vreai să dai în mine? îl preveni ea.
— Fă!
Dar nu lovi. Lăsă pumnul jos. Porunci:
— Hai la deal!
Femeia răspunse scurt, fără teamă, dar totuși supusă:
— Nu merg la deal!
— Atunci ce vrei?
— Hai la mine la deal!
— Ce, ești nebună?
— Dacă nu mergi tu, mă duc singură. Eu am dreptul meu. Mie îmi trebuie dreptul meu, dacă e vorba că sunt măritată.
— Vreai să mă iau la bătaie cu ai tăi? N-am chef să mă fac de râs în sat că mă bat pentru averea ta.
— Ba să te bați, ai auzit? izbucni deodată Polina cu un glas care parcă piui în liniștea dimineții. Sunt muierea ta și am dreptul la zestre. Tata n-o să-mi dea nimic dacă nu te bați cu el.
Din glasul și mânia ei se vedea pe de altă parte cât de mult ținea ea la el. Birică izbucni și el întărâtat:
— Fă, tu ești sărită din balamale? Cum o să viu să secer pe locurile lui tac-tău?
— Să vii cu mine și să seceri acolo! Secerăm grâul nostru pe care ai să-l cari pe urmă cu căruța în aria noastră!
— Să sară ăla cu parul!
— Să sari și tu cu parul!
De astă dată Birică își ieși din minți, o înjură și-i spuse că nu e vorba de par, ci de jandarmii cu care tatăl ei are dreptul să vină. N-ar vrea cumva să se bată și cu jandarmii?
— O să vedem noi atunci ce e de făcut, răspunse Polina mai domolită, în timpul acesta căruța ieșise în drum și se oprise acolo.
Toți copiii ascultau. Unii se dăduseră jos, se apropiaseră și se uitau. Bătrânul ascultase și el înmărmurit. Când schimbul de cuvinte luă sfârșit, sări și el din căruță și se apropie de cei doi, dar fiul îl opri:
— Ia nu te amesteca, tată, lasă-mă dracului în pace!
Bătrânul dădu din umeri, se întoarse și familia plecă. Birică și Polina rămaseră. Își luară secerile pe umăr și porniră amândoi spre locurile lui Tudor Bălosu. Pe drum, Polina își spuse din nou că nu se poate ajunge la o înțelegere cu tatăl ei dacă au să stea și să-l aștepte pe el să se împace. Ea îl cunoștea bine. Pământul trebuie luat cu forța. Birică îi răspunse că orice lucru se poate lua cu forța cum ar fi să zicem un cal, o căruță, o vită; îl iai cu forța și îl duci cu tine. Dar pământul n-ai cum să-l iai. Pentru pământ trebuie forme la notariat și numai atunci poți să zici că e al tău. Spunându-i acest lucru, Birică îi atrase luarea-aminte cât e ea de proastă când își închipuie că nu s-a gândit în toate felurile la situația lor. Polina răspunse că știe ea de forme, chiar mai mult decât crede el. Și anume că dacă te folosești de, un lucru, mai mulți ani și aduci pe urmă martori că atâția ani lucrul acela a fost al tău, poți să-i faci forme că e al tău chiar dacă ăla nu vrea. Birică își descreți fruntea și spuse cu multă mirare și admirație că, zău, a dracului nație de muiere mai este ea. Polina se făcu roșie auzindu-l cum o laudă și îi răspunse că cu alde tat-său ea și-a luat gândul de la omenie. Nu trebuie să se mai strice omenia pe el. Cât a fost fată mare nu i-a cumpărat nici o ață, nici un petic, a umblat desculță la horă; el, Birică, cunoaște și el bine povestea asta. Ar trebui să înțeleagă că altceva nu mai e de făcut. Merseră mult în tăcere și el nu-i răspunse decât târziu. Îi atrase luarea-aminte că tatăl ei îl poate da în judecată. Îl dă în judecată și iese rău. Polina îl întrerupse spunând că asta n-are să îndrăznească el s-o facă. Ea s-a măritat și are dreptul la pământul pe care l-a muncit. Și dacă tatăl ei are să le facă proces, are să aibă și ea grijă să-i scoată procesul pe nas.
— Cum de nu înțelegi tu, Ioane, că trebuie să-l faci pe tata să tremure când ți-o pomeni numele! Pe marginea satului să te ocolească, când te-o vedea! Să vezi tu atunci cum îi trece lui cheful să se mai bucure de zestrea mea!
Birică o înjură pe nevasta lui liniștit și supărat, dar cu glas bun și cald, ca și când ar fi mângâiat-o, și îi răspunse că abia acum înțelege el ce e cu ea și anume că ei nici prin cap nu-i trece să trăiască fără pământul de la tatăl ei.
— Dar ce credeai? zise ea, și apoi tăcu și-și lăsă pleoapele peste ochi.
Cum nici el nu mai zise nimic, merse apoi tot timpul tăcută. Cine ar fi văzut-o călcând alături de el, cu o jumătate de pas în urma lui și cu pleoapele lăsate peste ochi, ar fi crezut că cine știe ce palme i-o fi tras bărbatul; arăta acum supusă și blândă. Se făcuse înțeleasă.