În acest an la seceriș Moromete n-avea de ce să nu fie ca totdeauna el însuși, adică nepăsător față de ceea ce se aduna în urma lui, uitând de toate și pierzându-se pe miriște în contemplări nesfârșite. Nu avea nici cea mai slabă bănuială că Paraschiv socotea acest seceriș ultimul la care avea să ia parte și cu atât mai puțin bănuia că o dată cu aceasta Paraschiv plănuia să smulgă familiei nu numai oile și caii, dar și ceva din acest seceriș. Dimpotrivă, Moromete constata că socotelile lui se împlineau cu prisos; făcuse aprecieri adevărate în dimineața aceea când se trezise din somn; recolta avea să fie deosebit de bogată. Pentru ce avea să se teamă?
Nu prea înțelegea, era adevărat, de ce Paraschiv, în loc să se bucure că grâul ieșise cum nu-și aduceau ei aminte să se fi făcut vreodată, arăta mereu posomorât și secera ca și când ar fi tras la jug. De fapt, ar fi trebuit ca în toamnă, cum era un an bun, să se însoare și el ca orice flăcău și să intre în rândul lumii, dar pesemne că nu găsea fata care să-i convie lui, adică una care să aibă pământ mult, și de aceea era posomorât. Așa își închipuia Moromete.
În schimb Niculae era, nu se știe de ce, nemaipomenit de vesel, fetele se împăcaseră și ele cu lipsa oilor, iar mama nu mai contenea să-l laude pe Dumnezeu pentru „mana cerească“, cum îi spunea ea grâului, cu care îi milostivise cerul.
Ca întotdeauna, Moromete o încurcă cum putu cu legatul snopilor, dar când după câteva ceasuri soarele se urcă sus și începu să-i apese ceafa, el înfipse liniștit secerea într-un snop și se alungă singur cu un glas de parcă s-ar fi pedepsit:
— Mă duc încolo d-acilea! spuse el supărat și o luă agale spre căruță (mai întâi la căruță, unde avea flanela cu tutun, și abia după aceea spre vecini). Familia îl văzu întâi într-o parte, apoi se constată că de multă vreme se afla în partea astălaltă, apoi se topi nu se știe unde și când se făcu prânzul și se pregătiră pentru masă trebuiră să-l strige de nenumărate ori. Niculae se urcă pe cutia căruței și îl strigă în gura mare:
— Măi, tată-m’! Tată-ăăă!...
— Ce e, mă! răspunse Moromete deodată.
Era acolea cu vecinul, dar se așezase jos și nu se vedea din pricina spicelor. Fetele scoaseră mâncarea din cutie și făcură umbră cu rogojina. Mama aprinse focul și puse la încălzit o tigaie mare plină cu fasole scăzută. La lumina albă a zilei flăcările de paie pâlpâiau în culori când galbene, când în umbre albe de aer topit și viu, care o înșelau pe femeie frigându-i mâna. În așteptare, Paraschiv și Nilă zăceau sub căruță cu fețele în jos. Chipul lui Nilă se făcuse parcă mai mare, și aprins cum era, ai fi zis că flăcăul s-a îmbolnăvit, are temperatură și suferă în tăcere cu mintea buimăcită.
— Domnule, una și cu una fac două: murim! spuse Moromete apropiindu-se de căruță. Alde Voicu spuse că să te uiți la noi când s-o ridica soarele la amiaz: ne topim!
Niculae behăi de pe cutia căruței ca un ied: he-he.
— Dă-te jos de pe cutie, te cocoțași acolo să te vadă lumea! se răsti la el soră-sa mai mare.
— Lasă-l, c-a fost vrednic, îl apără tatăl, așezându-se sub umbra rogojinei. A fost vrednic și la școală a luat premiul întâi și e vrednic și la secere, îl lăudă el.
— Ei, tată, se miorlăi Niculae, pe care glasul tatălui îl înșelase o clipă crezând că îl laudă. Dar ce, n-am învățat?! se revoltă el. Spune tu, Ilinco, nu secer eu bine?
— Da, ai învățat, spuse Ilinca. Țâi secerea în mână parcă ai fi o barză.
— La masă! spuse mama venind cu tigaia cu fasole sub umbra rogojinii.
Moromete se uită o clipă la tigaie. Fasolea, cu boabele mari, parcă nu fusese luată atunci de pe foc, prinsese pojghiță pe deasupra și parcă era sleită, rece. Paraschiv și Nilă se târâră de sub căruță și se așezară în capul oaselor.
Moromete rupse o bucată de mămăligă, luă din tigaie fasole și fără nici o grijă înghiți dumicatul. În clipa următoare însă el se cam înțepeni pe locul unde se afla, se făcu roșu la față și îi țâșniră lacrimile. Dar în loc să bea apă și să-și potolească arsura, el se stăpâni și se întoarse către fete.
— Voi de ce ziceți că n-ați încălzit fasolea asta? întrebă el în treacăt, cu o înfățișare de nepătruns și nu prea tare, încât mama care scotea niște ceapă din cutia căruței nu-l auzi, să-i răspundă că abia o luase de pe foc.
— Hai, mamă, tu ce faci acolo?! se miră Tita. Și tu, Niculae, ce stai în spinarea mea? Stai jos, starea-i bumben!
— Bumben?! se miră Moromete. Asta ce-o mai fi?
Asta însemna că Niculae să fie bolnav și să stea cu șezutul în sus. Paraschiv parcă era singur. Nu mai așteptă să se așeze toată lumea, rupse ca și tatăl său din mămăligă și râni cu nădejde din tigaie. În clipa aceea Moromete își pironi privirea asupra lui și așteptă. Paraschiv, hulpav și absent, înghiți dintr-odată, dar apoi ochii i se beliră și scoase un răcnet.
— Na, Paraschive, bea apă, se precipită Moromete apucând bota în brațe și întinzându-i-o grijuliu. Te-ai ars rău? Eu credeam că e rece, mărturisi el naiv.
Cu privirea sticlind, Niculae se uita când la Paraschiv, când la tatăl său. Mama nu înțelegea.
— Ce să fie rece? întrebă ea.
— Fasolea asta! răspunse Moromete.
— Păi acu’ o luai de pe foc! se dezvinovăți ea.
Fetele pufniră în râs, iar Niculae, înțelegând, începu să răcnească și să dea din picioare, arătându-l pe Paraschiv cu degetul. Acesta, schimonosit, bând apă, aruncă deodată bota de la gură, se întinse și îl cârpi pe Niculae cu atâta sete, încât din pricina asta Niculae nici măcar nu simți durerea, atât de mult îi plăcu furia cu care îl plesnise fratele său.
Până și Nilă râdea.
— Îți arde de prostii, se supără mama fără să se uite la omul ei. După ce că nu muncești, nici nu taci!
— Dar ce-am zis eu, frate?! exclamă Moromete nedumerit, stârnind din nou hohotele care se mai potoliseră. M-am uitat și eu la fasole și când am văzut-o așa încrețită pe deasupra și fără nici un pic de abur care să iasă din ea, mi s-a părut că e rece și v-am întrebat de ce n-ați încălzit-o. De unde să știu eu că arde! exclamă apoi.
Tita, care tocmai se potolise din râs și înghițea un dumicat, izbucni din nou, și se înecă, se făcu roșie ca focul. Mama dădu în ea, spunându-i că nu-i e rușine?
Se liniștiră și începură să mănânce în tăcere.
— Voicu lui Rădoi! afirmă Moromete după câtva timp. Vine și el la secere, dimineața (nu prea de dimineață fiindcă dimineața somnul e mai dulce, și de ce să se scoale el cu noaptea în cap? Nu e ziua destul de mare?). Și când oprește căruța și se dă jos din ea, se uită lung peste loc și zice:
„Bună-dimineața, locule!“
Iar locul îi răspunde:
„Mulțumesc dumitale, Voicule!“
Și după ce se uită așa, Voicu întreabă:
„Să m-apuc de tine, locule?“
— Și locul ce zice, tată? întrebă Ilinca văzând că tatăl ei nu se grăbește să spună ce mai răspunde locul.
— Păi locul ce să zică? explică Moromete. Crezi că se ceartă cu Voicu? „Poți să mă lași și așa, Voicule!“ zice, „poți să te duci acasă“, adaogă Moromete de la el.
Moromete nu avea dreptate, vecinului său îi plăcea să muncească, dar se învăța greu cu faptul că lotul său se micșorase prin vânzare. De fiecare dată când se dădea jos din căruță el se uita lung peste el și nu începea de îndată munca.
— Acum cincisprezece ani era foametea aia, parcă îl văz și acuma! Venea Voicu cu căruța și cu muierea, continuă Moromete după câteva clipe. Era mai în putere el, nu se cocârjase ca acuma. Mă! exclamă Moromete aducându-și aminte. Aoleu! se văietă. Se ridica soarele sus și degeaba te uitai că e prânzul, n-aveai ce mânca! Mâncai numai o dată pe zi. „Mă, zice mama asta a voastră (era așa, după vreo două zile de secere), hai să mâncăm că nu mai pot.“ „Mâncăm noi, îi spun eu ei, dar ce facem pe urmă până în seară?“ Voicu și el, tot așa, mai făcea ce mai făcea și se uita la soare. Abia pe urmă am aflat noi că săracu Voicu cu muierea n-aveau neam de mâncare. Noi tot mai aveam așa să amețim o dată foamea. Ne așezăm noi și eu mă pomenesc zicând: „Hai, Voicule, să mâncăm!“ Am zis așa ca omul, dar Voicu nimic, să răspundă și el cum e obiceiul: „Mulțumesc, am mâncat“, nu! tăcea! „Fă, îi spun eu mă-tii speriat, să știi că Voicu are de gând să vie la noi să mănânce, d-aia tace el așa!“ Dar mă-ta zice: „Ei! Nu vine el, știe că atunci când vreai să chemi pe cineva la masă trebuie să spui de trei ori.“ N-am mai zis eu a doua oară, dar degeaba, fiindcă zisesem o dată și Voicu a așteptat el ce-a așteptat și pe urmă îl vedem că înfige secera într-un snop: „Păi să viu și eu să iau de vreo două ori“, zicea, și când l-am auzit așa mi s-a făcut frig. Ne părea rău, domnule! Credeam că are mâncarea lui și că vine la noi ca să-i ajungă lui să mai mănânce o dată până în seară; nu mai vorbesc că uite așa numai jumătate de palmă de mămăligă aveam. Și acum râde Voicu când îi aduc aminte.
— Nu prea îi vine lui să râdă, că a vândut în anul ăla trei pogoane, spuse mama. Atunci am vândut și noi un pogon...
Fiindcă veni vorba de acel pogon care fusese vândut să nu moară Paraschiv, Nilă și Achim de foame, fetele își aduseră aminte că pentru pogonul acela tatăl lor promisese să treacă pe numele mamei și al lor casa părintească și grădina și că acest lucru nici până azi nu se făcuse.
— Să stăm acum să ne aducem aminte de boi bălțați! spuse fata cea mare cu un glas mohorât, aruncând o privire întunecată spre Paraschiv.
— Păi dacă avem vaci, de ce să nu ne aducem aminte! rânji Paraschiv și privirea îi sticli de satisfacție pronunțând cuvântul vaci.
Mândră, fata nu răspunse, se îndepărtă de căruță să se odihnească undeva sub o tufă, pedepsind-o astfel pe mama să strângă singură masa. Ceea ce mama și făcu în timp ce toți ceilalți se lungiră care încotro. Numai Niculae nu se simțea ostenit și când maică-sa închise cutia căruței, și căută și ea un loc cu umbră să se culce, el o luă pe urmele ei. Nici nu se terminase bine povestea cu Bisisica și Niculae și intrase în alta. Deocamdată sfios, necutezând. N-avea încă cu ce să răzbată spre atenția mamei; ea nici măcar nu-l asculta, dar să-l mai și înțeleagă.
— Mamă! mamă! șopti el în urma ei, și când mama se întinse pe răzor sub o tufă, el se așeză aproape de tot de ea și îi șopti din nou numele.
Era liniște peste câmp, totul zăcea în căldură și nemișcare. Niculae șoptea lângă capul maică-sii cu un glas în care voința și teama îi făceau ruga atât de curată, încât mama deschise ochii:
— Ce e, Niculae, mamă?! îl întrebă ea copleșită de osteneală. Ce vreai tu, maică, de ce nu te odihnești?
Niculae rămase cu privirea deschisă larg spre chipul ei, cu bulbii ochilor arzând...
— I-ai spus lui tata, mamă?! se rugă el sfios și înspăimântat că mama s-ar fi putut să nu-i fi ascultat ruga.
— I-am spus, i-am spus, Niculae, lăsă-mă în pace, du-te de-aici! se rugă și mama îngrozită parcă de neputința ei de a rezista acestui copil. Du-te de-aici, haide, lasă-mă să mă odihnesc!
Niculae nu se duse, iar ea nu se mai putu odihni. Băiatul stătea alături, cu labele picioarelor strânse sub el, cu mijlocul frânt într-o parte și cu capul aplecat spre miriște.
— Mă duc, zău că mă duc, dar roagă-l pe tata, începu el zgândărind pământul fierbinte cu degetul. Spune-i, mamă, că ai văzut că am luat premiul fără să mă duc prea mult la școală și dacă tata vrea, n-o să mă coste nimic. Eu am să învăț și am să am bursă. Zău, mamă, ce să fac eu toată iarna acasă? Am să viu în vacantă și o să fiu la secere ca și voi și numai toamna și primăvara n-o să fiu. Și toamna la arat eu tot n-am ce să fac, iar primăvara când începe sapa, se termină anul școlar; așa că o să fiu și la sapă... Și nu costă nimic, mamă, și după opt ani... Niculae își întoarse fața din miriște, se holbă din nou la mama lui și șopti cu patimă mistuitoare: Mamă, după opt ani eu ies învățător și...
— Tu ce tot vorbești acolo, Niculae? se răsuci atunci pe neașteptate sora cea mare și Niculae aproape că se înspăimântă de acest glas tăios și necruțător.
— Vezi să nu te fac eu acuma popă, nu învățător, spuse Ilinca de pe undeva.
Ascultaseră amândouă și Niculae nu se mai răzvrăti ca altădată împotriva lor. Erau rele și atotputernice și el înțelegea că împotriva voinței lor era cu neputință să se întâmple ceea ce dorea el.
— Hai, mă Ilinco, ce strigi așa la mine? se rugă el. Și Ilinca, uimită că arțăgosul de altădată s-a fleșcăit, îl luă peste picior, totuși binevoitoare:
— Te faci tu învățător, un prost ca tine!
— Taci din gură, Ilinco, de ce îl faci prost? se supără mama.
— Păi n-ai văzut că am luat premiul întâi, Ilinco? se rugă Niculae mai departe.
— Și dacă ai luat, ce?
— Bă, voi vă odihniți acolo, sau ce faceți? strigă Moromete de la căruță.
Niculae arăta atât de întristat încât ți se făcea rău uitându-te la el.
Când începură din nou să secere, Moromete, intrigat, o întrebă pe mamă, în șoaptă, ce vrea băiatul acela. Nu uitase nicidecum întâmplarea cu premiul și cu frigurile. Turburarea care îl cuprinsese în ziua aceea lăsase în el o urmă care nu voia să se șteargă. Era ceva de neînțeles aici. Pentru întâia oară Moromete nu putea scăpa de un sentiment de vinovăție care își scotea capul ori de câte ori se uita și vedea ochii mari și aprinși și chipul galben-negru al băiatului. Și se supăra fiindcă de muncit nu prea îl pusese să muncească, și de mâncare nu ducea lipsă. Atunci ce avea? Și cum de căzuseră frigurile taman pe el? Mama repetă noua poveste cu școala și Moromete se înveseli:
— Așa, mă, Niculae? D-aia ești tu trist? Hai, mă, lasă, că te facem noi popă, nu învățător!
— Păi, dar! murmură Niculae cu buza în jos.
— Hai, mă, că e mai bine popă, ascultă aici la mine, îl consolă tatăl. Iai colivă și leturghii de la muieri, mă!
Fetele râseră și a îndemnară pe Niculae să pună poloage pe legături. Paraschiv rânji:
— Niculae, ia să vedem dacă ești bun de învățător: spune, ce învelește pisica? Dacă știi, atunci ești bun! hotărî Paraschiv.
— Lasă băiatul în pace! zise tatăl.
Dar nu-l lăsară în pace, îl sâcâiră și râseră de el din toate părțile, și când Niculae se lăsă jos și-și ascunse fața cu brațul, fetele strigară la el să se apuce de pus poloage. Dar el nu se ridică și rămaseră cu toții foarte uimiți când auziră din locul unde stătea el jos izbucnind pe neașteptate un hohot de plâns. Încrederea înșelată și dorințele călcate în picioare îl chinuiau pe băiat și așa de cumplit îi învinovățea prin hohotele lui disperate, încât toți se supărară și se răstiră la el să se ridice. Mama protesta și închise gura fetelor, iar tatăl se apropie de băiat și îl apucă de braț. El se împotrivi și atunci tatăl îl săltă de braț ca pe-o pasăre și îl sili să stea în două picioare, spunându-i că plânge degeaba ca un bleg care nu știe de glumă.
— Nie, se smuci Niculae furios și o luă din loc pe miriște, îndreptându-se spre drum.
Va să zică așa! Moromete porunci atunci unei fete să se ia după el și să-i dea câteva la spate. Se duse Ilinca, cu intenția de a se întoarce cu el de urechi, dar când să pună mâna pe el, Niculae o plesni peste ochi, făcând-o să țipe.
— Mânca-te-ar câinii să te mănânce! scrâșni apoi Niculae repezindu-i-se în cap și trăgând-o jos de păr.
— Ce e cu băiatul ăsta?! se miră tatăl stăpânindu-și mânia. Ilinco, ia lasă-l în pace! Ia vin’ încoace de acolo și lasă-l în pace.
Îl lăsară, dar nici Niculae nu se dădu bătut. La distanță de ei, se așeză jos pe miriște și își puse capul pe genunchi. Trecură ceasuri întregi și nu se mișcă din locul acela; se făcu amiază și se așezară din nou la masă, el nu se clinti și nu veni să mănânce.
Moromete se supără de-a binelea, se duse la el și îl întrebă uluit:
— Ce vreai tu, Niculae? Vreai la școală, am înțeles! Dar vreai acuma, azi? Sau ești nebun? Și începu să se închine: vine de dimineață cu noi cu toți în căruță, începe ca un băiat cuminte ce e și învață să secere și pe urmă, o dată îi trăsnește că vrea să plece la școală. Vreai să pleci la școală, acuma?!!
— Nu ți-am spus de-alaltăieri ce zice domnul învățător Teodorescu de bursă? De ce n-ai zis nimic?
— Dacă ai fi băiat deștept, mi-ai plăcea mai mult, spuse tatăl. Un băiat deștept spune o dată lucrul pe care îl are de spus și a doua oară nu-l mai repetă. Mi-ai spus o dată: gata!
Parcă era o promisiune în glasul tatălui! În orice caz, îl făcuse să înțeleagă că în familie nu există numai Paraschiv, Nilă și Achim și banca și fonciirea, la care el, tatăl, să se gândească. Trebuie să se gândească de aici înainte și la Niculae.