Soarele se ridică greu pe cer și tot atât de greu se îndepărtează și omul de capul locului. Uneori el stă aplecat timp de o jumătate de ceas, nevoind să se uite în urmă; chiar când se ridică și își îndreaptă spinarea înțepenită, secerătorul închide ochii; trage nădejdea că pașii lui stăruitori de melc se vor fi îndepărtat mult de capul locului. Cel mai slab însă nu se poate stăpâni. Din vreme în vreme el se întoarce să se uite îndărăt. Și cu cât se întoarce să se uită, cu atât se apleacă mai greu la rădăcina spicelor. Uneori secerătorul izbește cu unealta lui bicisnică în pământ și înjură crunt căldura năprasnică a soarelui; intră în porumb și rupe foi verzi cu care își încinge mijlocul și-și înfășoară capul. Acolo însă unde sunt copii mulți, tatăl, care strânge poloagele și face snopi, este înarmat cu vorbe usturătoare și cu rafinate ironii. „Păzea, mă! Bă, ăsta, cutare!... Bă, n-auzi? Vezi că se ia locul după tine!“ Ori i se spune cu o falsă bunăvoință și compătimire: „Mai stai jos, cutărică!“ Sau omul își scoate, politicos, boierește, pălăria de pe cap, și salută scurt pe cel ce se uită în urmă; atât numai, îl salută scurt și-și vede de snopii lui. Alteori însă secerătorul este cruțat în timpul lucrului, dar când toată lumea se așează la masă, cel în cauză înghite cu noduri în vreme ce frații lui se prăpădesc de râs. „Nu știu ce să facem noi, că toată dimineața m-am gândit mereu la alde Badea lui Modan, începe omul misterios. Badea lui Modan, continuă omul, ar trebui să-l pună pe Bărăgan să sune cu goarna înainte de secere și să cheme pe toată lumea la primărie. Eu i-am spus odată să facă treaba asta: bă, Modane, să-l... care te minte dacă nu-ți spui drept! Strânge, mă, oamenii la primărie cu câteva zile înainte de secere!“ „Nu, zice, cine are nevoie n-are decât să vie la mine acasă.“ „Păi nu prea știu oamenii, mă, de! De unde să știe ei că unul ca tine nu se mai găsește prin satele astea“, îi spun eu. „Cine are nevoie află“, răspunde el. Acum, eu am stat așa, mai cu seamă ieri. Mă tot gândeam: „Mă, să-l trimet sau să nu-l trimet? Dacă îl trimet, trebuie să-i dau ăluia, lui Modan, un ciurel de mălai. Că nu face degeaba! Păi te gândești pe urmă și altminterea: costă el un ciurel de mălai? Merită să dau eu un ciurel de mălai lui Modan pentru el?“ „Pentru cine, tată?“ întreabă unul din băieți, neînțelegând aceste ocolișuri. „Cum pentru cine? strigă omul, prefăcându-se surprins că nu se pricepe despre ce e vorba. Cum pentru cine? Păi nu vă spusei? Pentru alde cutărică ăsta al nostru, n-auziți? N-auziți că mă tot gândeam dacă să-l trimet ori nu la Modan?“ „Dar ce să caute acolo, tată?“ La această întrebare omul se supără. Apucă un cocoloș de mămăligă în mână și-l trântește între genunchi dezamăgit. Apoi în culmea uimirii: „Bine, mă, voi nu știți că alde Modan știe să taie de lene?!! Nu știți că are niște scule, acolo, la el acasă, cu care taie de lene?“ în urma acestei izbucniri false, copiii fac ochii mari, încă nepricepând limpede despre ce e vorba, după care deodată înțeleg și încep să orăcăie, să urle, să se tăvălească de râs. Secerătorul slab se face roșu. Râde și el în silă, se preface că râde.
Toate acestea se întâmplă cu cei care au mult de secerat, care pot semăna de la trei pogoane în sus. Însă cei mai mulți ar dori ca micul lor pogon să nu mai aibă sfârșit. Ei seceră încet, cu multă grijă, cât pot de jos de la rădăcină, adunând spic cu spic. În urma lor miriștea rămâne lucie, ca o perie tocită. Din cauza aceasta, pentru că zăbovesc prea mult secerând, mulți dintre ei sunt socotiți puturoși, și cei care au loturi întregi, cum sunt Moromete și Dumitru lui Nae, îi iau peste picior cu întrebări usturătoare de soiul acesta: „Mă, alde cutare, mai ai, mă, mult de secere?“
Loturile lui Moromete aveau din două părți astfel de vecini, iar din alte două părți era înghesuit de moșia Marica și de pământurile bisericii. El era văzut călcând încet pe miriște și trecând pe rând la vecinii săi. Se oprea deodată din legat snopii, își punea palma la frunte, rămânea astfel timp de aproape un minut, apoi striga tare și lung, ca și când vecinul s-ar fi aflat la o depărtare de mulți kilometri: „Bă, Voicule, băăăăăîîîî!“... Voicu lui Rădoi nu răspundea. I se vedea spinarea mișcându-se jos la rădăcina grâului. Târziu, el se ridica, se uita la vecinul său și întreba scurt și încet, ca și când Moromete s-ar fi aflat acolo lângă el: „Ce, bă?“ Moromete începea iar și mai lung: „Mai ai, mă, mult de secerat?“. Voicu Rădoi se apleca iarăși la rădăcina spicelor și de astă dată nu mai răspundea. Și atunci Moromete începea să pășească încet pe miriște și se pornea spre el. Până ajungea acolo se putea în acest timp trage un pui de somn, deși până la vecin nu erau decât patruzeci-cincizeci de metri. Moromete făcea un pas, se oprea; smulgea un spic rămas în urma băieților, îl ținea în mână, se uita la el, făcea socoteli, chibzuia ce e cu spicul? A, da! Cine a secerat pe-aici? Nilă! „Bă, Nilă! Vezi, mă, când trece vreo barză pe-acilea, spune-i să-ți ajute să aduni spicele astea“. Nilă, cu chipul aprins, se întorcea, se uita, își ștergea sudoarea, nu zicea nimic; se apleca să nu rămână cu postata în urmă. Moromete, cu spicul în mână, se întorcea și pășea peste unul din snopi. Vâra spicul sub legătură și pornea iar spre vecin. Călca chibzuit, să nu se înțepe în miriște; dibuia cu talpa desculță miriștea, făcea loc degetelor și abia după aceea îi dădea pas. După vreo zece călcaturi se oprea. Era cald, aerul era aprins, soarele bătea în creștet cu puterea unui foc uriaș care ardea aproape de tot, la câțiva metri deasupra capului. Moromete se uita în sus, cu mâna la frunte; vorbea singur: „Mă, ce arde! Ne coacem! Murim!“ Apoi tare: „Măi, Voicule, ce-i facem, mă, cu soarele ăsta? Arde de-ți aprinzi țigarea la el!“ Vecinul nu se ridica și nu răspundea, Moromete înainta, cucerea terenul încet și sigur, pas cu pas. Din când în când se oprea, se apleca, răsturna un bolovan mai mare și se uita la el pe gânduri. În golul de sub bolovan, pământul era negru și gras; un vierme se zbătea pe toate părțile să se facă nevăzut. Moromete vâra unghia degetului său negru și gros, strivea larva. Mormăia: „Strădania mă-tii! Stai la răcoare! Ar trebui făcute după secerea asta, niște ogoare!“ Pornea mai departe; intra în porumb; deodată își amintea de ceva și exclama necăjit: „Na! Mă faci să mă întorc îndărăt!“ Se întorcea îndărăt spre căruță să-și ia tutun! Vecinul n-avea tutun și la căruță chibzuia îndelung dacă să ia sau nu o țigare și pentru vecin. Se hotăra să ia și pornea din nou. Nu făcea însă prea mulți pași și se oprea țintuit de un glas ascuțit și necruțător; una din fete se oprea din secerat și striga la el: „Haide, tată, leagă snopii ăștia că te-apucă noaptea cu ei! Unde tot umbli? Te învârtești mereu ca un ou într-o căldare.“ Moromete răspundea necăjit, cu o mincinoasă obidă: „Hai, mă, ce strigi așa? Mă speriași! Nu-mi dai voie să fumez și eu o țigare?“ „Lovi-o-ar moartea de țigare! Se uscă legăturile colo și te tot învârtești!“ Omul însă nu o mai lua în seamă. Își continua expediția sa spre locul vecinului.