Astfel se întâmplă că, în scurtă vreme de la însurătoare, bucuria lui Birică se și făcu dureroasă. Gândul că s-ar putea să-l apuce toamna fără casă îl neliniști atât de mult încât, fără să se mai sfătuiască cu familia, se hotărî să facă rost de bani numai în singurul fel în care putea să facă atât de repede și anume să vândă de îndată jumătate din pogonul lui de pământ. Se gândi câteva zile în șir, îi trebuiau cel puțin trei mii de lei dacă vroia să-și facă o casă ca să nu fie bordei (și numai o astfel de casă îi trebuia, altfel toată lumea ar fi zis că iată ce rău a ajuns Polina trăind cu el), dar de unde să ia trei mii de lei? Și apoi cum avea el să trăiască cu o jumătate de pogon de pământ, când alții cu un lot întreg abia se țineau?
Dar această întrebare din urmă nu-l turbură pe Birică. Înainte de orice trebuia să-și ridice casă, și încă una frumoasă, așa cum pe drept merita o nevastă ca a lui. După aceea avea să vadă.
Luând această hotărâre el se grăbi să anunțe familia:
— Gata! De mâine încolo, cine vrea să mă ajute să fac casă, să meargă cu mine în vale la văgăuni să facem cărămizi.
Erau tot așa, la masă, a treia sau a patra zi de când făcuseră încercarea de împăcăciune.
Polina nu se arătă deloc surprinsă, dar Birică-tatăl și ceilalți încetară o clipă să mai mănânce și se uitară la el bănuitori.
— Să faci cărămizi și să le lași acolo să dea zăpada peste ele! Sau de ce?! se miră tatăl.
— Nu, ci să ridic casă cu ele, răspunse fiul.
— Aha! exclamă Birică-tatăl dumirit. Uitasem că acolo în vale la văgăuni, după ce sapi și termini cu cărămizile găsești la fund și niște bani!
— Asta mă privește pe mine! zise Birică închis în sine, dar tatăl socoti, uitându-se la el, că n-avea el ce să închidă în sine și i-o întoarse cu nepăsare:
— Te-o fi privind, zise. Mai bine dă flanela aia mă-tii, s-o cârpească în coate, că atârnă jurăbiile pe tine, adăugă măsurându-l de sus până jos.
Polina, care n-avea nimic rupt pe ea, se simți iarăși atinsă ca și data trecută cu untdelemnul.
— Ce s-o mai cârpească, trebuie altă flanelă, zise ea.
După aceste cuvinte, tânăra nevastă văzu multe perechi de ochi îndreptându-se scurt și în tăcere asupra ei.
— O fi trebuind, mormăi Birică-tatăl sorbind încet din strachina cu verdețuri din mijlocul mesei.
— Ce tot dondănești din gura aia? interveni atunci mama-soacră, uitându-se cu simpatie la noră. Așa este, îi trebuie flanelă că s-a însurat și a intrat și el în rândul oamenilor!
Tatăl prinse cu privirea mulțimea de copii de la masă și așteptă câteva clipe ca să fie înțeles de ce se uită: cei doi gemeni aveau pe ei doar niște închipuiri de cămăși, iar fetele...
— O să tundem câinele și o să ne facem flanele, zise el.
— Parcă noi o să ne luăm după tine! răspunse mama.
Știa și ea că tatăl avea dreptate, dar dacă nu era lână pentru flanele, barim să fie o vorbă bună!
Trecu deci cu bine această clipă grea pentru Birică: nu-l întrebă nimeni de unde avea să ia bani și el înțelese că la urma-urmei într-adevăr acest lucru îl privea numai pe el.
Umbla prin curte fluierând și cântând. Puse mâna pe secure și se duse în grădină să taie salcâmul pentru tălpici. Polina stătea lângă el și îl asculta cum cântă, parcă amețită, cu ochii închiși și cu mâinile încrucișate pe sâni. Din când în când el se oprea din cântat și arăta cu mâna:
— Dărâmăm cotețul... În partea asta o facem, cu fața încolo.
Și începea iar să cânte și să izbească în salcâmi cu securea. Era așa de vesel încât își amesteca glasul cu loviturile de secure în așa fel, încât frații lui mai mici, care se așezaseră puțin mai în vale, se tăvăleau pe iarbă cu burțile lor goale și râdeau.
— Și cu ce zici că o să cumperi metri cubi, Birică? întrebă tatăl din poarta grădinii.
Adică metri cubi de lemn de construcție, podele, uși, ferestre... Dar Birică și Polina nu mai erau singuri, apăruseră din fundul grădinilor câteva fete atrase de glasul cunoscut al vecinului, și Birică nu mai putu să răspundă.
— Ce are să mai cânte Birică la nuntă! se minună una dintre fete, apropiindu-se și așezându-se jos lângă Polina.
— Birică, ia cântă tu Vai de copilul străin, că vreau să-l învăț și eu... zise alta care se apropia încet, cu fruntea într-o cusătură.
Dar a doua zi, când Birică puse caii la ham să se ducă la văgăuni, tatăl îl opri:
— Salcâmii ca salcâmii, zise el, sunt verzi și până se usucă trebuie să-i tai din vreme, dar nu pune tu copiii să muncească degeaba la cărămizi.
— De ce?
— D-aia, fiindcă nu te-aranjează!
— Bine, o să mă duc singur.
— Du-te singur, dacă n-ai ce face!
— De ce n-am ce face?
— Fiindcă te-am mai întrebat și ieri: de unde faci tu rost de bani?
— Păi nu spuneai că-i găsesc la văgăuni?
— A, uitasem. Du-te! îl îndemnă tatăl binevoitor. Ileano și Gheorghițo, strigă el, hai, duceți-vă cu Birică și ajutați-l!...
Fetele chiar se urcaseră în căruță. Ele erau acum vesele pentru ele însele; de când fratele se însurase, nu prea le mai păsa de el. Dar de ajutat cu brațele lor vânjoase puteau să-l ajute.
— Adevărat, nene, de unde faci rost de bani? întrebă cea mai mare când se dădură jos la văgăuni.
Polina se uită țintă la bărbatul ei și Birică citi în privirile ei aceeași întrebare. Prefăcându-se vesel, el le spuse că are să vândă jumătate de pogon din partea lui de pământ. La auzul acestei vești pe chipul surorilor apăru o expresie rece.
— Nu vă speriați, îl cumpăr la loc după ce îmi fac casă, zise Birică, dar tăcerea străină a surorilor îl tulbură și îl supără ca niciodată. Începu să strige: Ce vă uitați așa la mine? Ia duceți-vă acasă d-aici și lăsați-mă voi în pace. Vă uitați la mine parcă cine știe ce v-am făcut. E pogonul meu de pământ și fac ce vreau cu el: Nu știți decât să stați cu ochii pe om și să-l păziți: aia nu; ailaltă nu; așa nu!
Apucă târnăcopul și începu să izbească în lutul galben și gras. De uimire surorile abia se dezmeticiră. Se uitară la Polina. Ea stătea lângă căruță cu o înfățișare de nepătruns. Se gândea, dar era greu de ghicit la ce.
— Hai, Gheorghițo, hai acasă! spuse fata mai mare, după o vreme de tăcere, în timp ce Birică își vedea de treabă fără să le mai ia în seamă.
Plecară amândouă fără nici un pic de șovăială. Birică lovea mai departe cu târnăcopul. După o vreme Polina se mișcă de lângă căruță și se duse alături pe malul gârlei, se așeză și începu să se spele îndelung pe picioare.
— Polino! strigă Birică, când băgă de seamă lipsa ei. Tu ce tot faci acolo, nu vii să arunci pământul ăsta în căruță? Sau crezi că o să se arunce singur?
Polina își văzu de spălat ca și când n-ar fi auzit. Când se întoarse se rezemă de șușleț și începu să se uite la bărbatul ei. El și săpase să umble o căruță, dar ea nici nu se gândea să pună mâna pe lopată. Se uita la el cu o ciudată satisfacție; pe chip avea o expresie de parcă totul ar fi fost pus la cale de ea; până și sudoarea pe care el și-o ștergea din când în când cu cotul, și mirosul puternic de pământ care parcă țâșnea de sub târnăcopul lui, chiar și acestea erau ale ei.
— Tu n-auzi, Polino? spuse el din nou, dar Polina nu se urni și atunci el se uită la ea.
— Ai de gând să mai dai mult cu târnăcopul ăla? întrebă ea zâmbind ciudat.
— De ce să nu dau cu târnăcopul?
Și ea nu răspunse și deodată el înțelese că de mult stă el aici singur cu ea... Aruncă târnăcopul. Polina se întoarse cu umărul și îl așteptă dintr-o parte, parcă la pândă, cu ochii deschiși; se lăsă greu cu toată puterea trupului și gemu când el o apucă și o înfășură în brațe; numai când o ridică pe sus închise ochii. El o duse chiar pe pământul din care avea să-și ridice casă și o iubi acolo pe răcoarea lui curată, păzit de lumina mare a zilei.
Un ceas mai târziu duceau pământul acasă și îl descurcau în mijlocul bătăturii.
Când se așezară la masă, o tăcere de gheață îi întâmpină, dar Polina sparse această gheață dintr-o dată zăpăcindu-l mai ales pe bărbatul ei:
— De ce tăceți așa, a murit cineva?! se miră ea mai veselă ca niciodată. O să ne facem casă, dar n-o să se vândă nici un fel de jumătate de pogon.
Și nu înțelese nimeni ce era în capul ei.