Se făcu un timp de tăcere grea. Se așezară iarăși pe paturi, cei doi singuri într-o parte, iar ceilalți pe celălalt pat. Tudor Bălosu rupse tăcerea cu un glas schimbat din care înfumurarea de tată pierise.
— Va să zică, Polino, abia te-ai măritat și ți-a și sărit țandăra. Te-au pus ai lui Birică la cale. Vii să-mi bagi ghearele în ochi! Ași putea să ies afară și să-mi văd de treburi, dar mă gândesc la ce-ai să tragi când te-or pune ai lui Birică la muncă. Acolo să vezi muncă, nu ca acasă! Ai muncit și acasă, nimeni nu zice, dar taman d-aia ar fi trebuit să nu-ți iai lumea în cap. Dacă ar face toate fetele ca tine, ar fi un balamuc în tot satul... Așa că vezi, îți spun încă o dată, pentru ultima oară, cu frumosul, să te întorci...
— Îmi spui cu frumosul, dar sări cu pumnul la mine, spuse Polina limpede, uitându-se drept în ochii lui.
Tudor Bălosu înghiți greu.
— Nu vreai să taci din gură, cauți ceartă! zise el.
— Să vorbești ca lumea și să nu mă minți! Niciodată nu te-ai uitat la mine ca la o fată. Tot cu Victor: Victor în sus, Victor la deal... Numai eu am muncit și ai crezut că sunt proastă, am să înghit mereu și o să mă mărit cu cine vreți voi...
— Acum te-ai făcut deșteaptă, măgăreațo! Nu ți-e rușine să vorbești așa cu tata? spuse Victor.
— Nu mai pot de rușine, răspunse Polina batjocoritor. Uite unde s-a adunat rușinea, la alde tata și la domnul voiajor!
— N-am știut eu ce zace în tine că te învățam eu minte, răspunse Victor clocotind. Poți să zici că cu vorbele astea care le-ai spus acum, te-ai spălat pe bot de-un frate!
— Păi da, că mama nu putea să facă și ea un limbric lângă un gard în loc să-mi facă un frate ca tine.
Era de o răutate care adâncea și nu apropia groapa care să căscase între ei. Birică nu mai pricepea cum o să se mai împace soția lui cu părinții după toate acestea. Nimeni însă nu mai îndrăznea s-o amenințe pe Polina.
— Uite, Polino, una și cu una face două! rosti Bălosu. Eu atât am de spus: ai fugit de acasă, te-am sfătuit să te întorci, nu vreai, gata, acum n-ai ce mai căuta îndărăt. Am terminat socoteala.
Se făcu tăcere. Polina își rezemă un cot în genunchi și apoi își rezemă bărbia în podul palmei:
— Așa crezi tu, spuse ea neturburată.
— Așa are să fie! apăsă Bălosu.
Polina repetă:
— Așa crezi tu!
— Așa cred eu, așa este, am terminat, ce mai atâta vorbă! zise Tudor Bălosu gata să-și piardă din nou răbdarea.
— Nu-nu! îl preveni Polina aproape veselă. Trebuie să înțeleg și eu. Va să zică de ce zici că nu vreai să stăm amândoi în odaia de dincoace, până ne facem noi casă?!
— Tudore, lasă-i, mă, să stea, îndrăzni Aristița încet. Birică e băiat muncitor, ce-aveți cu el? Așa face toată lumea...
Era de necrezut, mama se dăduse deschis de partea fetei. Tudor Bălosu o fulgeră cu ochii, dar Polina nu-l slăbi:
— Nu te mai uita așa la mama, zise ea. Ai să ne lași să stăm aici.
— Voi amândoi să stați cu mine?! se miră Bălosu. Poate dacă mor eu și băiatul ăsta! Atunci da!
Polina se uită spre fratele ei și, ce lucru de neînțeles, glasul i se făcu mai cald, așa ca al unei surioare mai mici:
— Victore, nici tu nu vreai să mă lași să stau aici?
— Da’ ce, e casa mea? răspunse Victor colțos dar zăpăcit totuși de rugămintea ei. Ce mă întrebi pe mine? se scutură el. Din partea mea, n-ai decât să stai!
— Da, se vede, spuse Polina cu părere de rău. Apoi, ridicându-se pe neașteptate de pe pat: Hai, Birică! Se întoarse spre toți ai casei: zi, mă goniți? Bine, mă goniți voi, da’ să nu credeți că eu sunt proasta aia! Nu scăpați voi de mine câtă viață oți avea!
Deschise ușa înainte și ieși afară, fără să dea bună ziua sau să mai spună vreun cuvânt. Birică mergea în urma ei cu fălcile încleștate. Când ieșiră în poartă, tânărul mârâi supărat:
— Fă, tu ești nebună!
Se opriră în drum, în fața casei. Polina întârzia, parcă ar fi vrut să se întoarcă îndărăt, să mai spună nu se știe ce.
— Haide! o îndemnă bărbatul mohorât, fără să se uite la ea.
— Nu merg!
— Ce?! se miră Birică și se uită la ea. Avea o înfățișare ascunsă, ca pe vremea când era fată. Îl fulgeră un gând, pe care îl și rosti: Polino, mă lași?
Ea nu răspunse și nu se mișcă. Se uita înțepenită nicăieri.
— Nu merg! Unde vrei să merg? Unde să dormim la iarnă? În coșar? În trențe, pe jos?
Aceste cuvinte îl înspăimântară pe Birică, se făcu alb ca varul.
— Da, șopti el copleșit. Bine, Polino! Atunci rămâi la ai tăi! Du-te atunci! șopti el într-un târziu și de astă dată își înălță fruntea.
Văzuți de departe, nimeni n-ar fi putut să-și dea seama ce se întâmplă între ei. Birică nu mai putu îndura și se îndepărtă încet. Lumea care se uita putea crede că s-au înțeles să rămână la Bălosu; altfel s-ar fi certat și înjurat cu glas tare, așa cum se întâmpla cu cei mai mulți când nu se înțelegeau. De aceea, când Polina îl chemă din urmă pe Birică, chemarea nu miră pe nimeni.
Birică se opri, se întoarse și o așteptă. Privirea lui ardea și dacă n-ar fi fost în drum ar fi lovit-o întocmai ca atunci sub dudul Moromeților; din nou ea îl făcea să se teamă că ar putea-o pierde. Își aminti însă privirea și răspunsul ei de atunci și deodată înțelese că nu pentru a-l chinui zadarnic se purta ea așa.
„Ah, ce nație de femeie! gândi el. De rămas la ai ei nu vrea, dar nici cu mine nu merge!“
— Hai, Paulino! șopti el mohorât. Hai, nu te speria, că să fie ea a dracului de casă, cu două etaje o fac, dacă e vorba că din pricina casei...
Și o luă înainte îndârjit. Polina merse de astă dată în urma lui, ca orice nevastă supusă bărbatului. Birică mai întoarse o dată capul spre casa lui Bălosu și îl văzu pe acesta pe după geamuri urmărind ceea ce se petrecea la poartă. „Mama ta, amenință Birică. Ai crezut că dacă nu-i dai zestre, am să ți-o las!“
— Birică, întrebă Polina din urmă, cu ce zici că ai să faci casă? Și fiindcă el întârzie cu răspunsul ea adăugă: Să știi că mie nu-mi place cu două etaje!
Era veselă, râdea de el, dar el nu se supără, începuse s-o înțeleagă; firea ei era așa că vroia să trăiască în voie și bărbatul să nu-i pună pe umeri nici o povară; doar de aceea îl luase pe el și nu pe altul și de aceea fugise de la părinți. Dar ce era de făcut, de unde să facă rost de bani pentru casă? Ea glumea, dar dacă până la toamnă frații și surorile lui mai puteau dormi pe prispă, când s-o face frig vor trebui să intre înăuntru și atunci unde are s-o culce pe Polina? Ce-are să se întâmple între ei dacă n-or mai avea unde să stea? Pentru că, oricât de ciudat părea lucrul ăsta, ciudat mai ales fiindcă nu-și dăduse deloc seama de el până acum, pur și simplu n-avea unde să stea cu ea!