În seara și în zilele următoare după ce fugise cu Birică, mama ei plânsese și încercase s-o trimită pe fata mai mică, Rafira, cu câteva lucruri de-ale Polinei, dar Rafirica, deși avea numai zece ani, în loc s-o asculte pe maică-sa, se apucase să-i spună lui Victor. Tudor Bălosu aflase și o amenințase pe muierea lui cu bătaia.
Dar așa slabă cum era, Aristița îndrăznise să se împotrivească:
— Tu ai făcut-o de râs! strigase ea plângând. Parcă ți-a păsat ție vreodată de noi! Proastă să fie Polina să-ți mai spună în viața ei tată.
— Si dacă nu-mi mai spune, ce? rostise Tudor Bălosu, îngrozind-o pe muiere cu acest răspuns. Lasă c-o să-mi spună ea, n-avea grijă. N-are să treacă nici o săptămână și ai să vezi cum intră pe poartă cu împăcăciunea. Are nevoie de pământ.
— Și dacă are nu e dreptul ei? Ea singură a muncit cât voi toți... Nu ți-e frică să nu te ia lumea la ochi?
— De ce să mă ia lumea la ochi, că i-am vrut binele? Ce-are băiatul lui Stan Cotelici? O să trăiască cu al lui Birică din cântat? Treaba ei! Eu nu-i dau nici o brazdă! Băiat cu atâta pământ și fuge de el! Ce are fa, băiatul lui Stan Cotelici?
— Are pe dracu! strigase Aristița înfuriată. Dacă nu-i place, vreai tu să i-l bagi pe gât?
— Nici nu-mi trece prin cap, răspunsese Tudor Bălosu nepăsător. Dar dacă făcea cum am spus eu, era ferice de ea. N-a vrut să-l ia pe-al lui Stan Cotelici? Foarte bine! Dar de ce s-a apucat să se ducă după al lui Birică? Altul mai bun nu găsea?
Se certaseră până târziu, fără folos. Tudor Bălosu era mereu nepăsător la rugămințile femeii care îi spunea să se ducă acasă la Birică și să se împace cu fata. Tudor Bălosu nu numai că nu-și cunoștea bine fata, dar nici măcar nu bănuia ce se petrecuse cu ea după măritiș; când o văzu pe Polina intrând pe poartă cu Birică, de uimire, ochiul care nu i se deschidea bine, de astă dată i se deschise cât o ceapă; Polina intra în curte cu o înfățișare și niște pași care nu semănau deloc cu ai Polinei pe care o știau ei, sfioasă și supusă, cam încăpățânată în sfioșenia ei ascunsă, dar totdeauna ascultătoare.
Pe drum Polina se sfătuise cu bărbatul ei. Spre uimirea acestuia, ea spusese că are dreptate mama-soacră: trebuie negreșit să se împace cu părinții. Cum au să poată trăi fără zestrea ei? Nici să nu se gândească, nici să nu-i treacă prin cap. Unde-au să stea? Așadar, se vor împăca și vor sta la părinții ei, vor munci împreună un an, doi și în acest timp vor strânge să-și facă o casă. Așa face toată lumea. Toate acestea are să le spună el.
— Pe urmă să taci din gură și să mă lași pe mine, că o să mă înțeleg cu ei, încheiase ea.
Despre faptul că Tudor Bălosu făcea de râs în sat familia bărbatului ei, fapt care o nemulțumise atât de mult pe mama-soacră și pe cumnate, nu mai putea fi vorba, de vreme ce scopul lor era împăcăciunea.
Birică se cam supărase de sfaturile acestea, dar în cele din urmă convenise. Era încă nedumerit de schimbarea ei parcă neașteptată.
Tudor Bălosu îi văzu dinăuntru intrând în curte, și fără să știe pentru ce, închise fereastra care era deschisă și deschise ușa din tindă. Aristița aprindea focul în vatră și se pregătea să lucreze la mașină niște rochii.
— Vezi că vine Polina și cu ăla, îi spuse Victor Bălosu mamei trecând și el pragul și intrând în casă.
Tot atunci, Polina și Birică urcară scara prispei; ajunși în tindă, fata se opri, se uită la mama ei care se îmbrobodea zăpăcită și-i spuse simplu, dar cu ceva nou parcă străin, în glas:
— Bună-ziua, mamă!
— Bine v-am găsit! spuse și Birică încet.
— Bine-ați venit, răspunse Aristița luând-o înaintea lor în casă și uitându-se îngrijorată dacă nu era ceva aruncat în dezordine peste paturi.
Cei doi intrară în odaie și dădură și acolo bună-ziua. Tudor Bălosu răspunse limpede bună-ziua și-și aruncă privirea cercetător spre fiică, dar Polina parcă nu-l lua în seamă; se așeză pe pat și-și strânse mai bine basmaua sub bărbie. Pe nesimțite, în tăcere, Tudor Bălosu, Aristița și Victor se apropiară de celălalt pat și se așezară pe rând, așteptând. Polina se uită la bărbatul ei. Acesta se posomori și-i întoarse privirea parcă furios. Începu să vorbească limpede și încet, simplu, parcă s-ar fi cunoscut și ar fi trăit împreună cu ceilalți de multă vreme:
— Îmi pare rău, nea Tudore, că ne-am certat...
Flăcăul se opri câteva clipe, timp în care Victor se așeză mai bine pe pat. Dar Tudor Bălosu nu luă în seamă părerea de rău a ginerelui, care trebuia să fie începutul împăcării.
— Ce vreți, mă, voi? Ce căutați aici? întrebă el.
— Tudore, taci din gură! sări Aristița speriată.
— Stai că eu n-am chef nici de ceartă, nici de discuție! răspunse el liniștit, și continuă spre cei doi, mai mult spre Birică, despre care credea că pusese la cale venirea la el în casă: Ce e, Birică, ce cauți aici? În seara când ai furat-o pe proasta asta, eu am venit la tat-tău și i-am spus. Ce mai vreai? Sau unde te-am lăsat să intri pe poartă crezi că am să mă tocmesc cu tine!
— Nea Tudore, n-am să-ți spun decât câteva vorbe și ne ducem... Nici eu n-am chef să mă tocmesc cu dumneata. Eu cred că ar fi bine să ne înțelegem ca oamenii. Am un singur pogon de pământ, mare și lat. Pământul Polinei... dar nu e vorba acuma de pământ, fiindcă... Polina spune că să stăm la dumneavoastră, un an sau doi, până ne facem noi... dumneavoastră aveți trei odăi... și muncim cu toții. De ce să ne certăm? Dacă vreți, bine, dacă nu... treaba dumneavoastră, noi ne-am luat și o să ne descurcăm noi...
Victor Bălosu rânji din patul lui și se mișcă în el într-un fel care făcea să se vadă că ceea ce auzise îi plăcea mult, îl înveselea. Birică băgă de seamă și chipul i se aprinse. Se ridică în picioare gata să plece, dar Polina se prinse în aceeași clipă de umărul lui:
— Unde te duci? Stai că merg și eu.
— Da, stai, zise Tudor Bălosu batjocoritor.
— Da, să mai stea, răspunse Polina rece. Apoi la fel de rece și liniștit continuă: Și tu, Victore, ce rânjești acolo în pat? Nu ți-e rușine?
Victor Bălosu, Aristița și Tudor Bălosu făcură ochii mari.
— Polino, ce e cu tine? zise Aristița abia șoptit.
— Ia spune, tată, continuă fata fără să răspundă. Ce zici de ce-a zis Birică?
Întrebarea aceasta liniștită i se păru tatălui obraznică. Se înfurie:
— Vezi să nu te iau acum de moațe și să te satur de măritat, spuse el așezându-se la locul lui.
— Atunci nu vreai să stau nici cu Birică? întrebă Polina iarăși, uitându-se la el deschis.
— Ia spune, Polino, vreai s-o iai pe coajă? spuse tatăl amenințător. Acum te iau de mână și te dau afară! Ai fugit cu ăsta ca o proastă, te-ai dus în crila lor de copii! Că altul mai bun nu găseai.
— Nu, altul mai bun nu găseam, răspunse Polina limpede. Ăsta mi-a plăcut mie! Și de ce zici că nu ne lași aici? Spune, ca să știm și noi.
Drept răspuns, Tudor Bălosu se ridică de pe pat și spuse încet și scrâșnit:
— Bă, ia ieșiți afară d-aici! Ieșiți afară până nu asmut câinii pe voi.
Aristița sări și i se puse în față:
— Tudore, ne aude lumea! Râde lumea...
— Ia lasă-l, mamă, spuse Polina apăsat.
Se ridică în picioare înaintea tatălui:
— Să asmuți câinii pe mine? întrebă ea mușcându-și adânc buzele, aprinsă la față. Să asmuți câinele? N-ajunge cât am îndurat aici, cât am muncit? Ia stai tu nițel, tată, să vorbești aici cu mine! strigă ea cu un glas tăios și înalt. Se rupse din fața tatălui, merse spre ușa odăii care rămăsese deschisă și o trânti cu putere. Se întoarse apoi spre mama ei: Iar tu, mamă, să nu te amesteci, că nu ești bună de nimic! Ai rămas oarbă, de când lucrezi la mașină să le dai lor mii de lei! Și de săptămâni de zile de când mă omoară să mă mărit cu Stan Cotelici, tu n-ai spus nimic! Iar acuma m-ai lăsat să mă fac de râsul lumii!
De astă dată, Tudor Bălosu se năpusti spre ea și vru s-o apuce de mâini și s-o dea afară. Birică și Victor săriră de pe pat. Polina se smulse din mâinile tatălui și țipă:
— Ia mâna de pe mine!
Tudor Bălosu încremeni cu ghearele în aer. Fata îl fulgera cu niște priviri a căror ură ardea în ele ca o flacără.
— Să nu dai în mine că-ți scot ochii! rosti Polina cu un glas șuierător.
— Polino, țipă Aristița, ai înnebunit?!
În clipa aceea, Victor sări între ei, deschise ușa și spuse tare și disprețuitor spre Birică:
— Ia ieși, mă, afară d-aici! Ia ieșiți afară d-aici!
Birică îl privi mocnit, mestecându-și fălcile. Nu se mișcă. Victor Bălosu se apropie de el și îl apucă de flanela lui cârpită în coate. Spuse cu același dispreț:
— Ieșiți, bă, afară!
Acest glas îngâmfat îl făcu pe Birică să-și smucească mâna cu putere și să se dea îndărăt gata să-i sară în cap. Polina îl apucă liniștită pe fratele ei de gulerul hainei și când acesta se întoarse cu fața, ea îi cârpi o palmă atât de năprasnică încât Victor se clătină. Când își reveni și se repezi spre Polina, Birică îi ieși atunci înainte și într-o clipă se încleștară unul cu mâinile în gâtul celuilalt.
— Tudore, sai că se omoară! strigă Aristița înăbușit.
Mama și fiica și Tudor Bălosu săriră și începură să izbească în mâinile lor încleștate.
O dată despărțiți, cei doi se priviră cu ură, mult timp gâfâind. Victor Bălosu parcă uitase de palma dată de sora lui. Abia întru târziu își aminti și se repezi pe negândite spre ea, dar Aristița îi ieși înainte.
— Dai în mine, hai? Polino! Dai în mine! gâfâi el.
— Dau în tine! răspunse ea tremurând. Măgarule! Ai și tu o soră care se mărită și strigi la ea să iasă afară! Porcule! Ai un obraz de porc, mă mir că nu-ți plesnește.
Victor Bălosu sări iar de la locul lui și de astă dată o luă spre ușă, să iasă afară. Bănuind ceva rău, Aristița țipă:
— Victor, stai aici, Victore? Stai aici! Stai aici! Tudor Bălosu sări și el și îl apucă pe fiu de umeri.
— Ia stai, mă, la locul tău! Stai să le spun eu încă o dată, să nu zică pe urmă lumea că a venit fata la mine și am gonit-o...