După ce se luaseră, Birică și Polina continuau să se uite unul la altul ca și când ar fi fost singuri pe pământ. Zadarnic încercau, Polina să stea mai mult prin casă cu soacra și cumnatele, iar Birică prin curte cu tatăl și frații! Se strigau pentru lucruri de nimic și dacă se stăpâneau să nu fie mereu unul lângă altul, nu se puteau împiedica să nu-și audă glasurile. Se auzea glasul ei sau al lui spunând nu se știe ce, se opreau pentru o clipă și bătaia inimii se iuțea...
Dar dacă durerea trebuie stăpânită fiindcă îndurerează și pe alții, bucuria prea mare trebuie și ea stăpânită fiindcă poate fi rău înțeleasă. Într-o zi mama spuse „o vorbă“ Polinei, închipuindu-și că îi face un bine dacă îi amintește că traiul ei aici o să fie rău, dacă nu se împacă cu ai ei.
Erau la masă. Polina nu luă din ciorbă decât de vreo două ori și lăsă lingura pe masă. Era o ciorbă de verdețuri nici mai bună nici mai rea ca în alte zile, dar mama-soacră nu se uită la chipul norei să vadă că de fapt ei nu-i ardea azi de mâncare la fel cum nu prea îi arsese nici până acum de când venise aici; socoti că ciorba era de vină:
— E fără untdelemn! spuse ea. Trebuie să păstrăm untdelemnul pentru secere! Și în loc să se oprească aci, se pomeniră cu toții auzind pentru întâia oară niște cuvinte cam nepotrivite și supărătoare. Noi suntem învățați, maică, să mai mâncăm și fără untdelemn!
Nepotrivite și supărătoare cuvinte, dar adevărate și de aceea clipa care urmă după rostirea lor nu fu alungată de nimeni.
Polina se făcu roșie și deodată, cu totul pe neașteptate pentru ei, ea rosti cu o veselie înțepată și necruțătoare:
— Ba eu, mamă, nu sunt învățată să mănânc fără untdelemn!
„N-am de gând să înghit ceea ce nu se cuvine“, însemnau de fapt cuvintele ei.
— Și nouă ne-ar plăcea, dar ce să facem! rosti mama-soacră între două porniri, de frică să nu iasă ceva urât, dorind să nu ocolească ceea ce trebuia în cele din urmă spus pe față.
Dar Birică-tatăl se sinchisi mai puțin. Se întoarse spre noră și-i aruncă cu nepăsare:
— Ba o să mănânci, că n-o să ai încotro!
— Nemâncată nu stau!? răspunse Polina cu veselia ei șuierată.
— Lasă, maică, o să vă aranjați voi! rosti mama. O să vă împăcați cu alde tac-tău și o să vă duceți acolo! Că aici e greu de trăit, suntem mulți și.
Nu spuse mai mult, se făcu tăcere. Ce însemna asta?! Așadar în timp ce ea și Birică nici nu știau ce mâncau amețiți de marea lor bucurie, aici exista nemulțumire, gânduri grăbite să-i împovăreze cu grija traiului... Polina nu mai zise nimic, se ridică de la masă și intră în odaie. Birică se posomorâse și mânca în tăcere. El socotea ieșirea soției lui la fel de nepotrivită ca și cuvintele mamei. Era însă limpede că bucuria familiei trecuse de mult; și că ei doi băgau de seamă acest lucru abia acum.
— Ce e cu tine, mamă? spuse el supărat.
— Ce să fie? rosti tatăl numaidecât. Spune și ea ce este. Sau nu-i așa? întrebă el cu nepăsare.
În clipa aceea, în casă, Polina izbucnise în plâns. Birică tresări, se făcu galben la față. El rămase cu lingura într-o mână și cu bucata de mămăligă într-alta, ascultând înfiorat, zguduit. Pe chipul lui se așternea încet o expresie rece, străină de familie, care nu fu observată de ceilalți. Lăsă lingura și mămăliga pe masă, se ridică și se duse la soția lui.
— Hai, taci din gură! o ocroti el. Ce-ți pasă ție de mama? Numai dacă îți fac eu ceva, atunci să plângi!... Hai! își înmuie el glasul.
„Hai, uită-te la mine, uită-te în ochii mei, însemna acest hai. Cum poți să plângi când eu sunt cu tine, când amândoi știm ceva care nu știe nimeni?!“
— Hai, Paulino! o mângâie el cu numele ei întreg, turburat de plânsul ei care întocmai ca și bucuria creștea din el însuși copleșitor. Hai, tu... taci! Lasă! Numai dacă eu...
Dar Polina, cum stătea pe pat cu capul lăsat pe coate și coatele pe genunchi, se răsuci fără să se ridice și își puse fața udă pe piciorul lui. Înfiorat, el îi apucă fața în palmele lui aspre și sub palmă îi simți gura fierbinte cum plânge și vorbește:
— Destule vorbe urâte am auzit în casă! Am crezut că dacă mă mărit o să scap! Toată ziua și toată noaptea numai bani și pământ! Bani și pământ!
Polina aproape că striga și era limpede că o spunea pentru cei din tindă. Într-adevăr, aceștia încetaseră să mai mănânce și ascultau.
— Am fugit de acasă numai să nu mai aud și acuma vă bateți joc de mine că nu sunt învățată să mănânc fără untdelemn. Am fost și eu fată pe lumea asta! A trebuit să mă feresc și să strâng din dinți și acuma...
— De ce a trebuit să strângi din dinți? o întrerupse Birică-tatăl din tindă.
— Hei, tată! protestară într-un glas fetele și mama.
— Pentru că alte fete se mărită cu nuntă și cu lăutari, răspunse Polina plângând. Dar dacă e vorba pe-așa, am să plec chiar acuma, dacă soacra nu mă lasă nici măcar să răsuflu! Birică, hai cu mine!
În tindă, mama se ridică speriată de la masă și trecu pragul odăii.
— Polino, tu degeaba te superi și plângi, că n-am zis ce ți se pare ție. Am zis și eu o vorbă, oi fi greșit! Dar vorbește lumea prin sat, maică, și voi nu știți nimic. Tat-tău zice că nu cumva să ne prindă că venim peste el cu împăcăciunea, că ne dă afară și ne face de râsul lumii. E pus pe dușmănie contra lui Birică și ne-am gândit și noi că tu, Polino, trebuie să te duci pe-acasă și să le spui că nu sade frumos să ne dușmănească degeaba! Dacă o vrea să-ți dea ceva, bine, dacă nu, lasă-l să-i rămână lui, să se sature de pământ. Dar ne pare și nouă rău când auzim ce spune la lume. Barim să tacă din gură! Adineauri spusei vorba aia cu dusul la alde tat-tău fiindcă așa ar fi stat bine, ne-am fi bucurat și noi să-ți dea tat-tău dreptul tău și să vă ajute până vă faceți o casă. Dar Doamne păzește dacă am vrut să spun ceva rău. Fiindcă noi ne-am gândit: dacă se însura Birică cu alde Leana lui Floricel, care n-are decât o jumătate de pogon pământ, ce făceam? Nu tot trebuia să stea aici, cu ea? Te-a luat pe tine! Ei! Și dacă n-o să-ți dea tat-tău nimic, ce?! Uite, sunt fetele astea aci și frații ăștia, să spună ei dacă se gândește cineva rău la tine. Atâta zicem și noi: să tacă din gură alde tat-tău și să nu ne mai înjure. Fiindcă fetele astea s-au făcut și ele mari și altă zestre decât că sunt vrednice și cinstite n-au, de ce să-și bată Tudor Bălosu joc de ele? D-aia eram supărați, că altfel, maică...
Mama se opri. Era foarte îndurerată și când sfârși de vorbit se așeză pe pat și oftă; privirea ei se lărgi și rămase nemișcată într-o contemplație liniștită a durerii. Asta era tot, nimic altceva nu mai aveau cu Polina. Fetele intraseră în casă și tăceau, adeverind prin asta spusele mamei. Numai Birică-tatăl părea să mai aibă ceva de spus. Pe de altă parte atmosfera aceasta o surprinsese atât de mult pe Polina, încât ea nu zise multă vreme nimic, se uita mereu când la mama-soacră, când la cumnate și pe fiece clipă care trecea, o ciudată licărire creștea în privirea ei. Întâi se îndreptase pe pat, apoi se îndepărtase puțin de bărbatul ei. Urmele plânsului se șterseră treptat, apoi un zâmbet ascuns, cu neputință de ghicit ce însemna, se ivise pe buzele ei. Se cunoștea totuși că nu se îndoiește de adevărul celor auzite, că o crede pe soacră și pe cumnate și le dă întru totul dreptate. Dar zâmbetul acela... parcă își bătea puțin joc de ei, parcă râdea de nevinovăția lor.
— Păi bine, Birică, tu de ce nu mi-ai spus? se întoarse ea după o vreme spre bărbatul ei. Ia hai cu mine la tata! Hai chiar acum cu mine! repetă ea și se dezbrobodi și îmbrobodi cu o singură mișcare. Se sculă de pe pat și rămase în picioare liniștită și hotărâtă.
— Vezi să nu te întorci plângând! spuse Birică-tatăl batjocoritor. Se pare că el știa ceva mai mult decât toți despre Tudor Bălosu.
— Nu acuma, Polino, spuse mama cu îndoială. Mai lasă-l pe alde tat-tău să se mai gândească, să mai...
— De douăzeci de ani de când m-a făcut a avut destul timp să se gândească, spuse ea uimindu-i pe toți cu acest răspuns. Hai, Birică!
— Nu striga la mine, fă! murmură Birică scuturându-se parcă.
Tânăra lui nevastă era de nerecunoscut, se uita la ea uimit și părea să nu priceapă ce vrea de la el.
Polina deschise ușa de perete și o lăsă larg deschisă. I se auziră pașii apăsați străbătând bătătura. Birică se ridică de pe pat și se luă după ea. Abia o ajunse din urmă, atât de repede și mânioasă se îndrepta nevasta lui, după măritiș, să dea ochii cu părinții.