În acest timp Paraschiv pornise înfrigurat spre tușă-sa Guica. Achim plecase și trebuia făcut ceva repede cu Nilă, să-l îndemne să termine o dată cu bombănelile lui de neînțelese.
— Ei, gata, ga Mario! îi dădu Paraschiv de veste tușei. Gata, dar nu știu ce să fac cu Nilă, că îmi vine să-i dau câțiva pumni după ceafă și să-l satur.
Guica stătea în fața bordeiului și împletea la ciorap; ea nu luă în seamă supărarea nepotului și, de bucurie că în sfârșit Achim plecase, scăpă câteva ochiuri la ciorap.
— Ce vorbești, Paraschive? șopti ea cu glas strâns. I-a dat drumul? A plecat? Când a plecat?
— De dimineață! răspunse Paraschiv. Mi-era nițel frică și mie: haiti, acu’îl întoarce îndărăt! Că și ăla se moșmonea, se moșmonea... mai adăugă Paraschiv supărat.
— Așa, mă! Așa! continuă Guica cu bucuria ei sărată și nițel surdă, ca și când bine făcuse Achim că se moșmonise. Aha! Aha! mai exclamă ea. Și alea ce zicea? A? Paraschive! Alea nu zicea nimic?
Paraschiv nu răspunse.
— Hai, mă, dă-te naibii, ce ești supărat? îl certă Guica. De ce nu spui? Acuma trebuie să plecați și voi! Când plecați? Paraschive, se rugă Guica sfătuitor, vezi, nu stați mult p-acolo! Un an, doi și întoarceți-vă acasă. Eu ți-am mai spus. Locul ăla din spatele casei e al tău. Cu banii din București faci o casă pe el, te însori, cumperi pământ și să mor și eu acolo ca o creștină între ai mei, să aibă cine să mă îngrijească. Vorba ăluia, să nu vie un străin! Că de! Suntem de-un sânge! Și acolo, în București, mai trimite-mi și mie un frâng, că dacă nu eram eu să vă învăț de bine, ce făceați? Nu mai pierdeți vremea de pomană, să mai munciți și la secere pentru ei! Auzi tu?! Când plecați?
— Nu vrea boul ăla de Nilă, ga Mario, n-auziși ce-ți spusei? zise Paraschiv scuipând și făcând ca buzele lui să se încalece și să se despletească în fel și chipuri.
— Ce, e nebun?! se mânie Guica, oprindu-se surprinsă din împletit.
— Cică: „Nu, bă, că cum să plecăm cu caii și să lăsăm grâul pe câmp?“; Cică: „Nu acuma, bă, mai încolo, pe la Sântămărie!“
— Păi și tu, zise Guica, prost ești? De ce n-ai venit cu el încoace? Ia du-te și vin’ cu el încoace! Ce, e prost?
— E prost, răspunse Paraschiv scuipând furios. Apoi continuă cu un glas gros, care vroia să semene cu al lui Nilă: „Că ce, bă, ce ți-a venit și ție! Plecăm acuma, râde lumea de noi: ăia ai lui Moromete fugiră câteștrei de acasă și-l lăsară pe tat-său singur cu grâul pe câmp...“
— Du-te, mă! Du-te! zise Guica fără să mai asculte. Du-te, mă, n-auzi? Du-te și vin cu el încoace! Am să-i spun eu ceva și ai să vezi că n-o să mai zică nimic!
Nilă însă plecase cu caii la păscut și abia a doua zi spre seară se întâlniră cu tușa lor.
Când îi văzu trecându-i pârleazul, Guica se ridică de pe scăunelul ei din fața bordeiului și le făcu semn să vie după ea înăuntru. Ca de obicei nepoții își îndoiră cefele să nu se izbească cu fruntea de pragul de sus al ușii, intrară în odaie și se așezară tăcuți pe aceleași scăunele de-o șchioapă; se fereau să stea pe pat, care era de totdeauna șubred și s-ar fi putut rupe cu ei.
Guica se așeză pe prag în fața lor, fără să-și lase ciorapul de la gât și începu:
— Ei, Nilă! Păi ce-am vorbit noi până acuma? Ia ascultă aici la mine: lui Achim i-a dat drumul la București și dacă nu trimite bani, crezi că tac-tău e prost? Păi știi ce e în stare să facă? Să se ducă peste el acolo și să nu mai puteți face voi nimic! Tu auzi, mă?!
Paraschiv se uită la Nilă și făcu un semn din mâini care vroia să spună: vezi! Nilă se uită la Paraschiv și dădu din umeri vrând să spună că nu înțelege nimic. Guica deschise gura să-i dea drumul mai departe, dar Paraschiv o întrerupse. El îi aruncă fratelui o privire de dispreț și parcă mugi:
— Mai și vorbești!
— Ce vorbesc, mă, ce vorbesc? bolborosi și Nilă în felul lui de neînțeles, din care nu puteai să-ți dai seama niciodată dacă protestează, cere explicații, sau pur și simplu nu pricepe despre ce e vorba.
— Cum nu vorbești? Păi nu spui? reluă și Paraschiv.
— Ce spun?
— Cum ce spui? Că: „Lasă, bă, că să mai așteptăm, că râde lumea de noi!“ Tu auzi ce spune ga Măria? Crezi că tata când o vedea că ăla nu-i trimite nici un franc, o să ne aștepte pe noi să vie Sântămăria?
Nilă își încreți fruntea lui lată și groasă, o lăsă în jos și nu mai spuse nimic. Dar iarăși nu puteai să știi ce e cu el. Guica vorbi mai departe:
— Nilă, dacă n-o să rămâneți voi cu buzele umflate, haida-de! Păi voi nu știți ce vorbesc alea? Ce spun pân sat? Că tac-tău are să-i treacă pe toți pe numele lui și are să-i treacă ăleia bătrâne casa și jumătate din locul de casă. Pentru că ești bleg și umbli cu capul între urechi, d-aia! E averea voastră! Ce-ai să te faci tu dacă tac-tău îl pune alea la cale și le trece casa? Ai, mă? Ce-ai să faci, Nilă? Că atunci nu poți să le mai dai afară, că se duce la secție și vine cu jandarmul. Tu auzi ce-ți spun eu? Guica se opri din împletit și se ascuți cu capul spre Nilă. Tu auzi, mă? repetă ea. E casa voastră, e averea voastră de la biată mă-ta! Și lumea o să fie de partea voastră, că tac-tău cu nimeni nu se are bine...
Nilă asculta în tăcere, cu pleoapele lăsate cu totul peste ochi ca și când ar fi dormit. Guica continuă:
— Și atunci ce să mai așteptați? Încălecați într-o noapte pe cai și luați-o spre București. Și când o să vă întoarceți cu bani peste vreun an și-o să le dați pe-alea afară, lumea o să zică: „Bine le face! Au fugit la București din pricina lor! Așa le trebuie, că au vrut să pună mâna pe averea fraților!“ E averea voastră, Nilă! De câte ori să-ți tot spun?
Guica își trase capul care stătuse întins și înfipt sub ochii lui Nilă, apucă ciorapul din poală și începu să împletească repezit, cu mișcări înghiontite.
— Nu, că lui îi e rușine de lume, zise Paraschiv când tușa se opri. Nu înțelege că lumea râde de noi taman d-aia, că îi lăsăm pe ei să ne mănânce munca. Păi, bă Nilă, lumea zice că suntem noi proști, tu știi asta? îl informă Paraschiv având în glas ceva care arăta că în privința asta de mult sunt ei acoperiți de rușine.
Nilă însă tăcea mai departe, cu fruntea lui lată și groasă cât degetul aplecată în jos. Nu se știe de ce, lucrurile acestea care păreau foarte limpezi continuau să fie pentru el turburi. Paraschiv se uită la el cu dispreț și spuse iar, cu un glas lung, tărăgănat, ca și când l-ar fi strigat de la cine știe ce depărtare:
— Băi, Nilă, bă! O să te tragă fetele de turul pantalonilor, ca pe Năstase Besensac. Zici și tu că ești flăcău! Eu m-ași fi însurat până acum de zece ori, dar n-am vrut! Tot pentru voi, pentru tine și Achim! Să vă fac oameni!
Nilă ridică fruntea, se uită la fratele său și mormăi ca un urs.
— Faci tu oameni! Păi dar! Dăștept mai ești! Mă mir că nu te vezi!
— Nu, că sunt ca tine, să dau în gropi, răspunse Paraschiv pornit. Dacă n-aș fi eu... Dacă ar zice tata să tragi la jug, ai trage la jug.
Nilă își încreți fruntea și chipul lui mare se aprinse de această jignire. Se întoarse spre Paraschiv și mormăi cu toată puterea, clipind des din ochi și strângând pumnii amenințător:
— Ce, bă, ce? Ce, ce? Ce vrei? Ce?
— Cecsina! blodogări Paraschiv fără să se sinchisească.
— Ia nu vă certați! interveni Guica ridicându-se de pe prag și căutând ceva între sobă. Ea scoase de acolo o oală cu dude și o puse înaintea nepoților. Nu vă certați ca proștii, ce v-a apucat? Paraschive, tu ești mai mare, ce vorbă e aia? De ce râzi de el? Parcă tu ești mai breaz? Să te duci acolo la București și să te-ntorci, să te-nsori! Să faci copii! Atunci să te vedem! Haide, luați niște dude d-astea și nu vă mai certați!
Cei doi începură să bage mâinile în oală și să mănânce din ea în tăcere. Guica se așezase la loc pe prag și bestecăia la ciorap. După puțin timp trase un fir lung din ghemul negru de lână și spuse:
— Hai, mă, ce faceți? Că trebuie să plămădesc, să vă fac niște pâine! Am și eu câteva ciurele de făină pentru zile mari. Să vă fac să aveți pe drum! Înțelegeți-vă mai repede!
— Ce să ne mai înțelegem, zise Paraschiv ridicându-se. Gata, plecăm!
— Și caii? întrebă Guica.
— Îi luăm cu noi, răspunse Paraschiv hotărât. Cu ei câștigăm mai mult decât cu oile. Altfel de ce dracu mai plecăm?
— Cum, mă, să furăm caii lu’ tata? tresări Nilă cu un glas din care se vedea că acest gând nu izbutea cu nici un chip să-și facă loc în capul lui.
— Păi nu sunt caii voștri, Nilă? N-ați muncit voi anul trecut și ați plătit cinci mii la bancă? Cu ce v-ați ales voi din douăzeci de mii care s-a împrumutat tat-tău? Nu și-au făcut alea covoare de pe urma oilor? Sunt caii voștri, tu nu vezi, ce naiba tot vorbești! Ia vezi, că acum mă supăr pe tine!
— Păi vorbește și el ca să nu tacă, zise Paraschiv mereu furios de împotrivirea lui Nilă. El se sculă în picioare și continuă hotărât să termine cu atâta vorbă: Ascultă, Nilă, eu încalec și plec și te las ca pe-un prost aici... Mie să-mi spui verde... Te întreb: mergi sau nu mergi? De-un an de zile de când vorbim; mergem, mergem, mergem! Și acum faci pe... Că râde lumea că furăm, că, bă, să mai așteptăm! Ce să mai aștepți? Nu mai aștept, am așteptat destul!
De pornit ce era, Paraschiv uită și se așeză pe patul tușei, care îndată începu să trosnească și să pârâie. Guica țipă la el:
— Du-te, mă, naibii, că-mi rupi patul!
Paraschiv sări în sus. Supărat, el puse mâna pe umărul lui Nilă și-l mișcă, parcă l-ar fi sculat din somn.
— Nilă, mergi, mă, sau nu mergi?
Nilă tresări și deodată sări în picioare:
— Merg, mă, merg, ce tot mă îțâni? N-auzi că merg? Nu ți-am spus o dată că mergem?
— Păi vorbește!
— Ce să vorbesc? mormăi Nilă, de astă dată cu un glas slab, fricos, ca și când i-ar fi părut rău că spusese că merge. Continuă: Să mergem odată! Ce tot vorbim atâta! Și dacă se întâmplă ceva...
— Dacă se întâmplă ceva, eu răspund! aproape că strigă Paraschiv.