Aristide nu fusese cămătar și nu împrumutase bani decât la începutul începuturilor, acum vroia să se uite acest lucru, dând de înțeles că el se îmbogățise datorită politicii.
A împrumuta cu bani și a sta la pândă pentru ca în momentul potrivit să-l scoți pe om la vânzare sau a „ajuta“ pe cineva în așa fel încât ajutorul acesta să-ți fie întors de cinci ori mai mult, de pildă să dai un sac de grâu și să-l primești înapoi după treieriș, dar la prețul din timpul iernii, în felul acesta putea să facă avere Tudor Bălosu, care niciodată n-avea să ajungă primar, dar nu Aristide, care străbătea județul pe motocicletă și avea deschisă ușa preotului, a judecătorului și chiar a prefectului. Aristide nu mai împrumuta nici bani, nici cereale, avea nevoie de ele pentru combinații comerciale în afara satului, care trebuia să rămână numai o piață, ca să zicem așa, a prestigiului politic și socotea că pe bună dreptate afacerile acestea mărunte cu oamenii sfârșeau totdeauna, din punct de vedere electoral, prost pentru cel care le făcea. Crâșmac, adversarul său țărănist, nici acum nu știa pentru ce, numai după doi ani, căzuse în alegerile pentru consiliile comunale.
Moromete știa că Aristide nu împrumuta bani, dar asta n-avea nici o importanță. Mult mai important era faptul că el, Moromete, se ducea la Aristide sa-i ceară ceva.
Casa lui Aristide era așezată în centrul satului, unde se încrucișau toate drumurile comunale și județene. Centrul semăna cu un cerc turtit și tăiat. De aici se putea apuca spre răsărit, șoseaua Glavacioc — București (80 km); spre miazăzi, spre Dunăre (60 km); gara era la 4 km de sat, iar spre munte, spre „creierul Carpaților“ cum spuneau oamenii, era de obicei urmărită șoseaua care însoțea calea ferată până la Pitești — Curtea de Argeș.
Clădirea cea mai impunătoare a comunei era banca populară cooperativă „Primăvara“, clădită în 1931 și care dăduse faliment îndată ce apăruse legea conversiunii. Era clădită în stilul primăriilor comunale, dar mult mai mare, cu paisprezece trepte de ciment, cu câte două coloane în părți și cu două intrări laterale mai mici. Acum era folosită la întrunirile consiliului comunal, sau ale comitetului bisericesc, sau în timpul campaniilor electorale. Uneori tinerii obțineau aprobarea lui Aristide pentru baluri și serate.
Alături de bancă, înconjurată de o bogată grădină cu pomi și straturi de zarzavat și flori, se afla casa parohului Petrică Provinceanu, care imita clădirea băncii. În partea cealaltă a centrului, ocupând o mare întindere de pământ, se vedea conacul fostei moșii, cu numeroase dependințe. Acum conacul era închiriat de maior (sau vândut, nimeni nu știa) stației de agronomie și montă care fusese înființată de curând. Bătrâna Marica și fiica ei cu părul verde locuiau în spatele stațiunii, într-o clădire ceva mai mică decât conacul. În fața stațiunii, peste drum, se afla o căsuță mică și pipernicită: acolo locuia ruda lui Moromete, Parizianul, „Guica al doilea mai prost“, cum îi zicea Catrina. Mama lui Parizianul era soră cu nevasta dintâi a lui Moromete și pe vremuri ea însoțise la Paris, ca servitoare, pe cucoana Marica. La câteva luni după ce se întorsese de acolo născuse, nemăritată fiind, un băiat pe care Moromete îl poreclise Parizianul. Parizianul era mai mare decât Paraschiv, și se însurase de mult; avea un băiat cam de seama lui Niculae. De nenumărate ori Aristide îi oferise pământ și bani, numai să-și vândă casa și locul care stăteau înfipte ca un cui în coasta gospodăriei acestuia. Nu vroise.
Aristide avea o curte imensă care înconjura din trei părți și căsuța și locul lui Parizianul. În curte se ridicau două șoproane uriașe sub care se odihneau o batoză vopsită în roșu și un vapor al cărui coș răzbătea printr-o gaură făcută în acoperiș. Casa lui Aristide era toată învelită în coarde de viță care se împleteau de la stâlpi până la streașină, ajungând până în vârful acoperișului. Casa era împrejmuită cu un gard mic făcut din scânduri vopsite cenușiu, iar în spațiul dintre prispă și gard creșteau flori. De-a lungul gardului dinspre drum, pe partea dinafară a curții, Aristide lăsase o fâșie lungă pentru jocul de popice. Construise chiar anume un fel de acoperiș, demontabil, pe care îl întindea peste gard atunci când ploua.
Avea cârciumă, care era așezată cu obloanele spre centru. Doi stâlpi în afară susțineau o prelungire mare a acoperișului, sub care Aristide scotea trei-patru mese mici cu scaune, la care se putea așeza oricine.
În continuarea șoselei, de la centru spre răsărit veneau rând pe rând: o fântână de piatră, școala primară, o uliță care ducea spre prima biserică, primăria comunei, față în față cu primăria, casa notarului, alături de el casa ginerelui, directorul școlii primare, învățătorul Toderici, apoi casa celui de al doilea paroh al comunei, un tânăr învățător care se făcuse popă și reușise să împartă chiar anul acesta parohia în două (acum umbla prin sat și strângea de la oameni să repare vechea biserică). Alături de el se afla magazinul comercial și casa lui Petre Ianculov, vechi negustor al comunei.
Acesta era centrul sau Devale, cum i se spunea, pentru că într-adevăr comuna semăna cu o albie și orice uliță pornea la vale spre fundul acestei albii. La marginea dinspre răsărit a comunei, pe un câmp deschis, împrejmuit cu un gard înalt de sârmă ghimpată, se afla moara cu valțuri a lui Aristide și presa de ulei.
Moromete îl căută pe Aristide la primărie și întrebă secretarul dacă „domnul primar ăsta“ e aici.
Secretarul primăriei era un om care avea pentru Moromete multă considerație. Cândva Moromete fusese consilier comunal, o singură dată și, nu se știe de ce, nu-i plăcea să i se amintească de acest lucru, era și acum membru în comitetul bisericesc dar nu se ducea niciodată la adunări, și pe vremea aceea, murind secretarul primăriei, Moromete îl susținuse în consiliu pe tânărul Oprescu, secretarul de acum, care nu uita acest serviciu și îi păstra lui Moromete o veche și inutilă, nu recunoștință, ci considerație, recunoștința fiind ceva care trebuia să i se cuvină lui ca secretar, fiindcă el era acela care scotea pentru oameni copii după registrul de nașteri, acte de naționalitate și origine etnică, bilete pentru vite și adeverințe...
— Am onoarea, dom’le Moromete! spuse secretarul fără să se oprească din scris: scria nemaipomenit de repede și de frumos și izbutea să facă acest lucru fiind, ca orice secretar de primărie, jumătate beat; am onoarea și toată stima, repetă el, cu ce te pot servi?
— Cu o țuiculiță, spuse Moromete ironic. Primarul ăsta e aici?
— Este! răspunse secretarul cu un glas ca de chelner. Este! strigă el, continuând să scrie în felul lui nemaipomenit, spre admirația oamenilor, care nu lipseau niciodată de pe capul lui.
Moromete ieși din birou și intră la primar.
Aristide îl întâmpină cu voioșie. Era un om cu trăsături tinerești, deși avea tâmplele încărunțite. Gulerul alb al cămășii, răsfrânt peste haină, accentua buna dispoziție tinerească a primarului.
— A... Moromete! strigă el ridicându-se de după birou și dând la o parte hârtiile și ziarele pe care le răsfoia. Aha! Aha! exclamă. Ai citit în gazetă discursul lui Madgearu și ai venit să-mi spui că o să cadă guvernul! Șmecher Moromete! Crezi că o să ieși primar!? He, he, he! Hai noroc!... Stai jos, nea Ilie, stai pe scaun. Ce faci, domnule? E posibil, după cum se aude, că la toamnă o să fie alegeri generale, dă-o în... mă-sii, trebuie să intri în consiliul comunal.
Aristide se întoarse vorbind la birou și, așezându-se la loc pe scaun se dădu puțin pe spate și se întrerupse familiar și totodată politicos:
— De ce nu stai, nea Ilie! Stai, domnule, pe scaun!... Ia spune-mi, nea Ilie, Cocoșilă ce mai face?
Moromete, depășit de veselia și politețea primarului, se așeză pe scaun și nu zise nimic. Aristide, degajat, reluă printr-o nouă exclamație:
— He, he, he! râse el. Cocoșilă îi înjură pe liberali, dar nu vrea să spună cu cine o să voteze. Te pomenești că l-ai atras dumneata să voteze pentru Iorga!
— Nu vrea! zise Moromete.
— He, he, he!
— Da. Cică nu se poate discuta cu el.
— Cu cine?
— Cu Iorga.
— De ce?
— Cică degeaba are doi creieri, că nici unul nu e bun.
— Iorga? He, he, he! râse Aristide. He, he he, Moromete, ciudat mai ești! Care va să zică degeaba are doi creieri, he, he, he, fugi d-aici... Chiar așa zice? Ce zice?... Lasă, nea Ilie, tot cu ai noștri o să votați toți, ce să mai discutăm! Ia spune, ce mai faci? Vreai ceva p-aici, vreun act?
— Aș vrea eu un act, dar nu se poate! zise Moromete.
— De ce să nu se poată?! Pentru dumneata facem noi.
— Oare? încercă Moromete uitându-se dintr-o parte la primar. Așa, un act! zise el și începu să spună cu glas oficial și să scrie cu mâna în aer prin fața ochilor:
Act
Domnul Ilie Moromete, din comuna cutare, județul cutare, consfințim noi că nu mai are dreptul să plătească fonciire și impozite!
— He, he, he! izbucni primarul nestăpânit, uitându-se curios la mâna lui Moromete care tocmai semna actul în aer cu o mișcare lungă și încogârlițată. He, he, he, las-o dracului, nea Ilie, dă-o în... mă-sii!
— Sigur, îți convine să râzi, dar ia întreabă-mă pe mine!
— Ai de plătit mult?
— Hm! făcu Moromete.
— He, he, he, las-o moartă, nea Ilie, se veseli Aristide. Anul trecut dumneata nici nu știi că eu personal l-am oprit pe perceptor să nu-ți confiște căruța! Păi dacă o tot amâi... He, he, he! Te pomenești că ți-au și luat ceva din casă! Ai?
— Nu! spuse Moromete parcă cu recunoștință că nu s-au purtat încă cu el în acest fel. Nu, nu mi-au luat nimic, adăugă. Dar o să-mi ia! spuse apoi cu glas de parcă i-ar fi făcut celuilalt o promisiune.
— O să-ți ia? He, he, he! Las-o moartă, nea Ilie! Lasă că dacă o să fii ales în consiliul comunal ne descurcăm noi.
Aristide nu mai râse. Moromete se uită o secundă la el, apoi întoarse capul în altă parte și rămase nemișcat și posomorât. Primarul îi propunea într-un fel destul de lămurit să devină omul lui. Ceva asemănător se mai întâmplase o dată pe vremea când Aristide nu era așa de bogat și Moromete nu atât de prudent în politică. Aristide plăcuse oamenilor și fusese susținut în alegeri, iar consiliul comunal din care făcuse parte și Moromete aprobase cu multă nevinovăție două importante hotărâri pe care le propusese Aristide îndată ce fusese ales primar: o hotărâre cu privire la un monument în cinstea eroilor și alta cu privire la ridicarea unui cămin cultural. Amândouă proiectele trebuiau realizate prin autoimpunere. Porniseră membrii consiliului comunal prin sat cu căruțele și strânseseră grâu și porumb; de două ori, în doi ani; și oamenii dăduseră, avuseseră încredere în consilierii lor; iar consilierii predaseră grâul și porumbul primarului, în care aveau încredere; iar primarul nu dezminți încrederea consilierilor săi, ridică un monument de ciment de doi metri pe un teren de un metru pătrat, monument pe care fură trecuți toți eroii războiului de reîntregire și clădi o aripă a școlii începută de mult, adăugând, sub frontispiciul pe care scria Școala, și: Căminul cultural. Dacă între timp Aristide n-ar mai fi luat și alte hotărâri la fel de importante, de astă dată referitor la executarea bugetului comunei, la folosirea terenurilor și altor bunuri ale primăriei, și nu le-ar fi executat în același chip, adică având grijă să nu existe hârtii sau să existe hârtii care îl acopereau, afacerea cu monumentul și căminul cultural ar fi sfârșit rău pentru el, adică așa cum i s-ar fi întâmplat oricărui om care n-ar fi fost total cinstit; dar amestecată cu altele și întinsă pe mai mulți ani, această afacere de început se împletise într-un lanț gros, puternic și total, pe care nimeni, o dată ce lanțul se formase, nu mai putea să-l desfacă. Moromete cunoștea și el această chestiune cu monumentul și căminul cultural, dar Aristide îi dăduse de înțeles că afacerea era în ordine; era foarte mirat că Moromete nu-i spusese din vreme să-i dea și lui niște izlazuri să le folosească; ce dracu, toți consilierii luaseră, numai Moromete rămăsese...
Drept răspuns Moromete părăsise consiliul și se găsiseră destui care să râdă de el că a fost prost și nu s-a ales cu nimic și că de aceea nu se mai duce pe acolo. Poveste veche și uitată chiar și de Moromete. Dar iată că Aristide n-o uitase și îi propunea iarăși, având în vedere alegerile apropiate, să voteze din nou pentru el și să-l sprijine iarăși în sat. În schimb Aristide avea să-l ajute să se descurce în consiliul comunal mai bine ca data trecută.
— Știi că eu nu fac aici la primărie decât să iscălesc hârtii, spuse Aristide mai departe, văzând că Moromete tace posomorât.
„Se știe de mult că eu las acuma pe alții să se ocupe de afacerile primăriei“, însemnau de fapt cuvintele lui.
— Nu mai am timp nici să mor, adăugă el vesel, și nu mințea, era ocupat până peste cap cu construcția unei noi mori în Tătărăști, o comună mai mare decât aceasta de aci unde era primar. A! Ce zici, Moromete?
— Domnule, i-am dat drumul la București, răspunse Moromete după lungă vreme de tăcere. I-am dat drumul la București și e vorba să-mi trimeată niște franci! repetă el. Dar mi-e frică să nu vină iar Jupuitu după fonciire!
— Stai că nu pricep nimic, zise Aristide.
— N-auzi că i-am dat drumul la București lui Achim? spuse Moromete puțin supărat că celălalt nu înțelegea. I-am dat drumul lui Achim, lui fi-meu!
— Ei și?
— Trebuie să-mi trimeată niște franci!
— Nu pricep!...
— N-am acuma să-i dau ăluia cu fonciirea.
— Ei si?
— Dă-mi patru mii de franci să-i dau la fonciire și când îmi trimite fi-meu, ți-i dau îndărăt...
Aristide se hotărî repede:
— Mi-am închipuit eu, când te-am văzut, de ce ai venit, Moromete, spuse el devenind din nou vesel. Bine, atunci rămânem înțeleși: îți dau. Și se ridică de la birou: prietenii mei îi împrumut cu plăcere. Hai cu mine pe la cârciumă că n-am bani la mine!
De la primărie la Aristide nu era departe. Mergeau împreună agale. Aristide era mai înalt, și cu toate că era elegant în costumul său ușor, de vară, albastru-deschis, cu pălărie moale de pai de orez, atrăgea atenția mai puțin decât Moromete, care arăta parcă supărat, și avea o expresie ca și când nu singur, ci silit de cineva ar fi mers alături de primar.