Tot în această vreme, în aceste verzi zile de iunie când înfloresc salcâmii și când până la seceriș nu mai era decât sărbătoarea Sfinților Petru și Pavel, Țugurlan află că în sat se vorbea iar despre el; că ar fi sărit la bătaie cu Cocoșilă în poiana fierăriei lui Iocan.
Țugurlan nu pricepuse niciodată pentru ce unele din întâmplările în care era amestecat el se răspândeau numaidecât printre oameni. Totdeauna acest lucru îl întărâta fiindcă de fiecare dată descoperea nepotriviri; una gândea el și alta înțelegeau ceilalți. Să sară la bătaie? Dar, la urma-urmei, de unde această părere la ei?
Ciudatul adevăr era că Țugurlan nu sărise decât o singură dată la bătaie. Cu mulți ani în urmă fusese chemat la o nuntă și în timpul mesei cineva strigase de râsese toată lumea: „Mănâncă, Țugurlane, să-ți ajungă o săptămână!“ Îl bătuse înspăimântător, era adevărat, dar cine n-ar fi făcut la fel în locul lui? Iar în ce privește faptul că vărsase strachina în capul Cotelicioaiei, asta nu însemna că a bătut-o.
Sărise el la bătaie la fierărie? Tocmai că nu, Cocoșilă îl înjurase cel dintâi! Era limpede că lumea îl credea nesăbuit. Nu era, de altfel, întâia oară când Țugurlan afla ce credea lumea despre el. Într-o vreme se spusese chiar că ar fi hoț, că ar fi furat nu se știe ce de la cineva, încât nu se mai miră când Ion al lui Mihai îi spuse ce vorbesc oamenii despre întâmplarea de la fierărie.
Nu se mai mira, dar îi rămase gândul aci și seara când se culcă întârzie câteva clipe să adoarmă. Ani în șir Țugurlan se simțise bine cu starea lui: el de o parte și toți ceilalți în afară; nici o apropiere și nici o încredere. Dar de astă dată un gând străin îl întreba: de ce îi înjurase pe oameni la fierărie? Că de înjurat îi înjurase, asta era adevărat.
Țugurlan se răsuci în așternut și îi mai înjură încă o dată. El nu ne uita niciodată îndărăt ca să se învinuie pe el însuși, ci totdeauna ca să-i învinuie pe alții. Așa făcu și acum și se liniști, și aștepță sa-i vină somnul iar somnul veni ca o apă neagră în care orice urmă de gând pieri.
Dimineața, Țugurlan se trezi ca totdeauna liniștit și odihnit. Se ridică în capul oaselor, se răsuci pe prispă cu picioarele jos pe pământ și vru, ca de obicei, să se ridice și să-și vadă de treburi. Dar mai întârzie; ceva din dimineața aceasta îi plăcea. Începu să se uite peste curte, peste garduri și șopron, peste grădină și împrejurimi. Se trezise parcă mai devreme și era liniște. Totul se odihnea în nemișcare. Țărâna bătăturii, umedă de rouă, parcă era o ființă vie care dormea și ea. Tăcută, nevasta lui se trezi la celălalt capăt al prispei, înveli copilul lăsându-l să mai doarmă și, cu pași parcă nesimțiți, intră în tindă. Țugurlan o văzu pe ea tot așa cum vedea curtea și împrejurimile. Da, aceasta era lumea: șoseaua trecând pe la poarta lui (șoseaua oamenilor, a satului), gardurile liniștite, fântâna (fântâna din care oameni și vite beau apă), doi salcâmi înalți in dreptul porții (pe unul din ei mici cruci, semne ale morții, ale copiilor pe care îi îngropase) și peste toate acestea cerul curat, iar pe prispa casei el, Țugurlan, in mijlocul acestei lumi...
Ce bine ar fi să primești de la lume doar această pace adâncă... Țugurlan își aminti iar de întâmplarea de la fierărie și de întrebarea care nu-l lăsase aseară să adoarmă și această pace de o clipă se destramă. Fără să-și dea seama pentru ce, întrebarea revenise într-un fel și mai supărător decât aseară. Nici pomeneală că nu din pricina lui Ion al lui Miai îi înjurase pe oameni; Ion al lui Miai și așa nu înțelegea ce se discuta acolo...
Turburat, Țugurlan uită să se mai dea jos de pe prispă. Astfel de întrebări supărătoare mai avusese de câteva ori în ultima vreme. Dar le uitase, le alungase repede. Asta din urmă, deși pornea de la un fapt neînsemnat, amenința și stăruie mai mult asupra lui.
Prima dată se întâmplase într-o zi când copilul său venise de la școală plângând.
Era toamnă târziu, Țugurlan încă nu-i făcuse, rost de încălțăminte și băiatul umbla desculț. La școală ajungea cu picioarele roșii de frig și într-o dimineață când s-a așezat în bancă s-a tăiat în niște cioburi de sticlă pe care i le pusese acolo colegul său Toderici Artur, băiatul directorului. Învățătorul, care nu se avea bine cu directorul, îl pedepsise pe Toderici Artur și acesta, ca să se răzbune, îl pândise pe colegul său Țugurlan și cu ajutorul altor copii îl pusese jos și îi băgase pământ în gură.
După se ascultase această poveste, Țugurlan își luase copilul între genunchi, se uitase crunt în ochii lui limpezi și îl înfricoșase astfel: „Dacă mâine la prânz nu vii să-mi spui că i-ai spart capul ăluia care ți-a băgat pământ în gură, te omor cu bătaia“, și îi cârpise și o palmă ca să-l facă să priceapă că în astfel de lucruri nu avea tată.
Copilul însă avea mamă și s-a dus și i-a spus ei și ea l-a înțeles, iar de tatăl său a început să se ferească. Țugurlan a băgat de seamă și pentru întâia oară s-a simțit cuprins de neliniște: oare nu așa trebuie crescut copilul, să învețe să se apere singur? Și deodată Țugurlan s-a pomenit întrebându-se pe el însuși de cine și de ce s-a apărat el toată viața, și unde a dus această apărare? Și și-a dat seama că de fapt el crezuse până atunci că avea să ducă undeva.
Altă dată stătea la poartă și a trecut cineva pe drum și i-a dat bună ziua. Țugurlan nu dădea nimănui bună ziua și nici nu răspundea când i se dădea lui. Nu i-a răspuns nici acestuia, dar s-a pomenit întrebându-se: „Pentru ce îmi dă el mie bună ziua? El nu știe cine sunt eu și atunci de ce... Dar, la urma-urmei, cine sunt eu?“
Iar acum, în legătură cu fierăria, din nou: de ce, ducându-se acolo, se purtase așa cum se purtase? îl supăra mai ales faptul că Moromete nu se sinchisise deloc de înjurături. „Lasă, mă, Țugurlane, lumea să trăiască în pace“, spusese el, iar la sfârșit nu se știe de unde scosese Moromete că „trei chestiuni rezultă din cele spuse de Țugurlan“.
Se sculă de pe prispă nemulțumit și se duse în grădină să cosească iarbă pentru cal. „Sigur că da, gândi el întărâtat, când ai două loturi cred și eu că nu-ți pasă când te înjură alde Țugurlan. Dacă ar mai fi să fie patruzeci de moșii, în toate patruzeci v-ați repezi, lua-v-ar dracu pe toți!“
Țugurlan cosea iarba și gândurile sale curgeau fără oprire, negre și turburi. „Trei chestiuni rezultă din cele spuse de mine, Chestiuni, ai? Astea la tine sunt chestiuni! Și ce deștepți v-ați făcut voi! Se apucă domnul Moromete să-i spună lui Dumitru lui Nae cum a fost împușcat frati-meu la București! Parcă ar fi fost acolo al dracului! Și când te gândești bine, habar n-are“.
Țugurlan se șterse pe frunte cu mâneca, înfipse coasa în pământ și se aplecă să strângă iarba. „Ce bine mi-ar fi și mie, gândi apoi mai departe, în grajd, în timp ce dădea cu țesala pe spinarea calului. Ce bine mi-ar fi să știu acum că la deal îmi crește porumbul pe șapte pogoane, iar pe alte șapte pogoane plesnește bobul de grâu în spic. Ași sta și eu iarna după sobă ca domnul Moromete și ași ști eu să-l pun pe Marin să citească povești!“
Țugurlan se opri din țesălat și rămase câteva clipe gâtuit de amintiri. Marin al lui se rugase într-o seară de iarnă să-l lase să se ducă pe la Niculae al lui Moromete, cu care era într-o clasă, să citească cu el povești. Nu-l lăsase și această amintire îi făcu rău lui Țugurlan. La urma-urmei, de ce nu-l lăsase? La urma-urmei, Moromete...
Țugurlan se pomeni gândind fără voia lui că niciodată până acum nu se oprise atât de stăruitor asupra cuiva. Îi disprețuia pe toți, fără alegere și fără nume. Ce-i cășunase pe Moromete? „Dă-l în mă-sa, cu loturile și cu chestiunile lui!“ încercă Țugurlan să alunge, totul din minte. Dar ceva cu neputință de explicat îi aduse în ureche glasul acestuia, parcă aievea, cum stătea acolo la fierărie și citea ziarul... „Domnilor!... Așa și pe dincolo... Ocupațiunea lor mintală...“ Ce ciudat citea! „Vă rog să mă credeți că nu eu am scris drăcoveniile astea“, parcă vroia să spună Moromete tot timpul.
Nedumerit, Țugurlan lăsă țesălatul și se așeză pe marginea ieslei. „Primul agricultor o fi având pământ?“ își aminti el într-un fel uimitor discuția lor despre rege.
„Are! zicea Cocoșilă. Are, așa, cam vreun lot și jumătate“.
„Are mai mult, zicea altul, fiindcă trebuie să-l țină și pe ăla micu, pe Mihai... trebuie să-i dea să mănânce!“
„Ești prost, zicea Cocoșilă. Ăla micu are lotul lui de la mă-sa!“
Țugurlan rămase o clipă cu privirea în gol, apoi deodată izbucni într-un hohot furios: „Ptiu, fir-ați ai dracului!“ scuipă el în pământ și rămase mai departe pe ieslea grajdului, negru la față. Dar dacă amintirea acestor lucruri nu izbutea să răzbată în afară și să-i lumineze chipul posomorât, simțea totuși cum ceva se topea în el. Cunoștea și el starea în care mintea contempla în liniște lucrurile și pătrundea dincolo de ceea ce arătau ele că sunt. Era o bucurie deosebită și rară. El se înfuriase când Moromete citise discursul regelui, ei, dimpotrivă, se înveseliseră. Nu era oare înveselitor să descoperi că un rege părea mai puțin deștept decât Ion al lui Miai?
Îngândurat, Țugurlan se ridică de pe marginea ieslei și ieși afară. Se duse în casă și se întinse în pat.
„Da, așa o fi, continuă el să se gândească, dar săracul Ion al lui Miai era un nevinovat, pe câtă vreme primul agricultor avea sute de mii de hectare — Țugurlan știa acest lucru de la fratele său care, înainte de a intra la Grivița, muncise câteva veri pe moșiile Coroanei — și când o țară întreagă îl lasă să se lăfăie cu atâta pământ, nu-mi mai arde mie să mă înveselesc că e prost. Lasă că bine v-am făcut că m-am repezit în voi, gândi Țugurlan mai departe despre cei de la fierărie. Să vă mai gândiți și voi că nu toată lumea are timp să se înveselească; dacă de altceva nu sunteți în stare, înveseliți-vă barim mai puțin, fir-ați ai dracului!“
După-masă Țugurlan se gândi să se ducă și el la fierărie, să-și dreagă secerile. Muierea îi spuse că au terminat mălaiul și că trebuie să se împrumute de la cineva, altfel o să-i apuce secerișul fără nimic în hambar.
— Vezi la Ion al lui Miai, răspunse Țugurlan, îndreptându-se spre poartă.
— N-are nici el!
Țugurlan se opri o clipă fără să se întoarcă:
— Vezi la Tudor Bălosu! spuse el.
— Nu mai iau de la Tudor Bălosu! se feri și se rugă femeia. O să ne cheme iar la secerat și ai văzut ce ne dă el să mâncăm!
— Cere și tu la cineva! se scutură în cele din urmă Țugurlan și porni pe lângă garduri cu secerile pe umăr.
„Sigur că da, domnul Moromete! bolborosi apoi în gând. Tu n-ai nevoie să te împrumuți! Te găsește secerea cu făină veche în hambar“.
Țugurlan se pomeni ispitit să-i ceară lui Moromete să-l împrumute. În astfel de împrejurări el cerea ori de la cineva care rupea de la gură ca să-i dea, cum era Ion al lui Miai sau Marmoroșblanc, ori de la Tudor Bălosu sau Crâșmac, cărora le făcea zile la câmp; niciodată însă de la acești oameni ca Moromete, nici săraci, nici bogați și cărora le tremura mâna până se hotărau să spună da sau nu. Lui Țugurlan îi veni un gând: să-i ceară lui Moromete să-l împrumute și apoi, fiindcă era sigur că acesta n-avea să-i dea, să-i scoată pe nas deșteptăciunea de la fierărie. „Nu mai zici că rezultă trei chestiuni?“ și să-și bată încă o dată joc de el.