Când intră pe poarta curții, Moromete nu se uită să vadă ce s-a întâmplat, pentru ce îl chemase fata de la fierărie. Știuse încă de aseară. Pe prispa casei stăteau doi oameni și îl așteptau.
Unul dintre ei era îmbrăcat orășenește, cu niște haine negre, parcă ar fi fost în doliu. Era slab la față, ai fi zis că mânca numai miercurea și vinerea, cum spuneau femeile; în cap purta o pălărie albă de paie cu un cordon negru; fața suptă făcea ca ochii lui să pară ieșiți din cap, dându-i un aer de furie stăpânită. Deși nu era prea tânăr, era ras de tot, fără mustață. I se spunea Jupuitu din pricină că atunci când se bărbierea, fața lui părea jupuită. Era un agent de urmărire cinstit, adică prost, cum îi spuneau oamenii, înjurându-l în același timp. Îmbogățise, așa credeau ei, doi perceptori, iar el rămăsese tot sărac. Adevărul era că fusese la început sărac lipit și ceea ce avea acum încă nu se cunoștea. Era băiatul unei văduve, Albuleasa, care nu-i lăsase nimic. După ce terminase patru clase primare, fiindcă scria frumos intrase la primărie ca ajutor de secretar, post în care slujise uneori fără leafă, spunându-i-se că în luna aceea n-a fost trecut în buget. Pentru că după câțiva ani începuse să priceapă unele treburi de-ale primăriei, la un moment dat perceptorul l-a ajutat să fie numit agent de urmărire. Se însurase înainte de această numire și însurătoarea nu-i adusese nimic. Acum însă avea vreo șase pogoane de pământ — ca omu! cum spunea Moromete — și-și făcuse o casă frumușică.
Moromete trecu pe lângă prispă fără să se uite la cei doi care îl așteptau și se opri în dreptul tindei:
— Catrino, ia, fa, secerile astea! strigă el supărat, aruncând secerile pe prispă într-un fel de parcă secerile ar fi fost afacerea care nu-i plăcea.
Nu luă nimeni secerile, Catrina era plecată la biserică, iar fetele parcă stăteau la pândă în casă.
Moromete se întoarse apoi spre grădină cu spatele la agent și la însoțitorul acestuia și strigă iarăși, ca și când cei doi de pe prispă nici n-ar fi existat:
— Paraschive, tu unde ești, mă? Nu vezi că furca aia stă acolo lângă gard de cinci săptămâni! Ia-o de acolo și bag-o în șopron! Ar putea să stea acolo pân-o rugini, până te-ai înțepa în ea și tot n-ai s-o ridici!...
Paraschiv nu-i răspunse; nici nu se vedea unde este. Moromete mai rămase câteva clipe cu spatele întors spre cei doi de pe prispă, apoi deodată se răsuci pe călcâie și strigă:
— N-am!
Agentul se ridică și vru să spună ceva, dar Moromete strigă iarăși, de astă dată desfăcându-și brațele în lături:
— N-am!
— Asta mi-o cânți dumneata, nea Ilie, de când te știu eu, zise agentul tăios, fără să se mire. Pe mine perceptorul nu mă întreabă dacă dumneata ai sau n-ai. Anul ăsta s-a terminat cu „n-am“. Ia stai colea jos pe prispă și nu te mai uita așa urât la mine!
Moromete se apropie de prispă tăcut. Acum se uita în altă parte, întocmai ca și când n-ar fi auzit nimic din ceea ce i se spusese. Se rezemă liniștit de stâlpul casei și începu să se caute prin buzunarele flanelei. Scoase din fundul buzunarului puțin praf de tutun, amestecat cu gunoi, și vru să-l toarne într-o foiță, dar îl suflă repede și se uită urât la omul care îl însoțea pe agent. I se adresă supărat și poruncitor:
— Dă-mi, mă, o țigare!
Omul își scoase repede tabachera și i-o întinse.
— Foncierea pământului, lot Moromete, trei mii de lei. Lot Catrina Moromete, rest de plătit două mii opt sute șaizeci și trei de lei, zise agentul frunzărind un registru cu scoarțele moi. Nu e cine știe ce! Nea Ilie, uite ce este, plătești acum restanțele care sunt mai urgente, și pe anul ăsta te las până după secere. Altceva n-am ce să fac. Hai mai repede, că până la prânz mai am de încasat șaizeci de oameni...
Moromete, care în acest timp își răsucise țigarea, își ridică fruntea la agent, se uită la el întrebător, apoi spuse:
— Catrino, sau Tito, care ești în tindă; dă-mi un foc!
Agentul se așeză pe marginea prispei, scoase un chitanțier și începu să scrie în el: „Adică lei trei mii s-a primit de la d. Ilie Moromete...“ înainte de a scrie se uitase la om să-l audă confirmând. Moromete însă nu zise nimic.
Tita ieși pe prispă cu un cărbune și-i dădu tatălui să aprindă. Jupuitu rupse chitanța și i-o întinse lui Moromete cu un aer grăbit, azvârlind registrul cu scoarțele moi într-o geantă, pe care o ținea sub braț. Moromete luă chitanța, se uită la ea cercetător, parcă ar fi vrut să-și dea seama dacă e legală, o întoarse pe partea cealaltă, apoi o puse încetișor pe prispă, trăgând liniștit din țigare.
— Hai, nea Ilie, hai, nea Ilie! se grăbi Jupuitu, pocnind încuietoarea genții.
— Păi nu ți-am spus că n-am?! zise Moromete nevinovat. Ce să-ți fac eu dacă n-am! De unde să dau? N-am!
— Ce dracu, nea Ilie! strigă agentul înfuriat. Nu vezi că ți-am tăiat și chitanța? Nu mai mă fierbe atât că statul nu mă plătește să-mi pierd vremea prin curțile oamenilor...
— Uite-te la ăsta! se miră Moromete cu oarecare veselie. Ce, te țin eu?
— Nea Ilie, a tăiat chitanța! zise și însoțitorul grav.
— Văz și eu că a tăiat-o, se dezvinovăți Moromete.
— Plătește, Moromete! strigă agentul înfuriat. Ce dracu, ne jucăm de-a baba-oarba?
Moromete se uită la agent și încercă să zâmbească.
— Ei, da, plătește! Dar de unde să-ți plătesc? N-auzi că n-am!
— Ia treci încoa’! îi făcu agentul un semn însoțitorului.
Ei se urcară pe prispă și intrară amândoi în casă. Moromete rămase pe prispă tăcut, fumând liniștit. Numai fruntea lui bombată se încrețise. Jupuitu intră în odaia cea mare unde stăteau Moromeții și se repezi spre capul unui pat unde, deasupra unei lăzi vopsite cu fel de fel de înflorituri, se aflau puse unele peste altele vreo cinci-șase covoare țărănești și câteva velințe. Agentul trase de maldărul de deasupra lăzii și îl trânti pe pat, strigând însoțitorului:
— Ia-le! O să-l învățăm noi minte pe domnul Moromete să aibă grijă să plătească impozitele statului! Ia-le pe toate!
Însoțitorul se opinti și se încarcă gemând. Agentul luă ce mai rămăsese și ieșiră afară amândoi. În tindă, însă, Tita le ieși înainte și începu să strige:
— Lăsați țoalele aici, ce v-ați repezit la ele?! N-ați mai găsit ce să luați? Nu vă dau țoalele!
Ea se agăță de omul care ducea țesăturile pe umăr și începu să tragă de el. Îi smulse cu adevărată furie maldărul pe care îl ducea, îl aruncă în mijlocul casei, sări pragul și trase zăvorul de la ușă. Făcuse acest lucru atât pe neașteptate și cu atâta iuțeală că agentul și însoțitorul rămaseră în tindă prostiți, cu gurile căscate.
— Aaa! Va să zică așa merge! Ia du-te, mă, și cheamă șeful de post, zise agentul lovind cu pumnul în ușă.
— Poți să vii cu zece șefi de post, în casă n-ai să intri! strigă Tita de dincolo, cu glas batjocoritor.
— Să luăm altceva, din curte! hotărî Jupuitu. Haide! Ieșiră pe prispă și agentul întinse mâna spre colțul ogrăzii:
— Căruța! Trage-o afară și la primărie cu ea, zise el pornind să deschidă poarta.
Paraschiv ieșise din grajd și se uita nepăsător la omul care apucase oiștea căruței și se opintea s-o tragă spre poartă.
— Crezi că ai s-o poți duce? întrebă Moromete cu interes.
— Înhamă caii! strigă agentul nerăbdător. Adică stai, ia amândoi caii la primărie, să vezi cum scoatem noi foncierea pe ei.
Omul se apropie de grajd, dar în ușă se pomeni cu Paraschiv piept în piept.
— Nu poți să iai caii, mormăi el cu buzele lui împletite, sunt caii mei, nu sunt ai tatii, mai zise Paraschiv. Grajdul era gol, el totuși îl apăra rânjind ciudat.
— Dă-l la o parte și intră în grajd! strigă agentul apropiindu-se și el de cei doi.
— Nu, caii nu-i luați! zise Paraschiv iar, sigur de el.
— Părerea mea e că e mai bine să lași caii în pace, interveni Moromete împăciuitor. De ce nu vrei să înțelegi că n-am? Ia ici o mie de lei și mai încolo așa, mai discutăm noi! Ce crezi că noi fătăm bani?
Moromete scoase dintr-un buzunar, dinăuntrul flanelei, două hârtii și începu să le fluture sub nasul agentului.
— Peste o săptămână, două, îți mai plătesc eu ceva. Se duce fi-meu la București și-ți plătesc. Te rog să mă înțelegi! mai zise Moromete de astă dată cu un glas foarte supărat, ca și când de mult i-ar fi spus toate acestea agentului, iar agentul n-ar fi vrut să înțeleagă.
— Dumnezeul mă-sii, nea Ilie! izbucni agentul pornind furios spre prispa casei. De șase ani de zile de când mă cârâi cu dumneata, parcă ar trebui sa-mi plătești mie, nu statului.
Se așeză pe prispă izbind geanta de genunchi și trăgând afară chitanțierul. El scrise în goană o altă chitanță, o rupse și-o zvârli în nasul omului.
— Îți spun pentru ultima oară, Moromete, că dacă nu vii la primărie să plătești, peste două săptămâni viu eu aici cu jandarmii și te iau și pe dumneata, nu numai caii. Legat te iau!
Dându-și seama că trecuse măsura la vorbă, Jupuitu sări în picioare și-și desfăcu brațele în lături:
— Ce dracu, mă, nea Ilie! zise el cu glas care vroia să fie plin de uimire. Ce dracu, mă? Nu poți să plătești câteva mii de lei? De ce nu plătești o dată să scapi de belea? Ce aștepți?
— De unde să plătesc dacă n-am! răspunse Moromete pe gânduri, căutându-se iar în buzunarul flanelei. Mai dă-mi, mă, o țigare, îngână el iar. De unde să plătesc, Jupuitule, că-ți mai spusei și adineauri: dac-aș putea să fac bani, de câte ori ai veni aș făcea și ia, domnule!
— Da’ lumea ailaltă cum plătește?! strigă agentul scos din sărite că omul îl numise cu porecla sa. Rasă de om ca dumneata n-am mai pomenit! strigă el. Sărac nu ești! Copii mici n-ai! Bolnav nu ești!!! Atunci cum? Toată lumea plătește loturile, numai dumneata o întinzi ca gaia-mațu de mai bine de cincisprezece ani!„.
— Care cincisprezece ani?! mormăi Moromete răsucindu-și țigarea.
— Cum care cincisprezece?! Câți ani sunt de la război de când ai primit lotul? Sunt șaisprezece-șaptesprezece ani!
— Care șaptesprezece ani?! mormăi Moromete din nou. Tito sau Ilinco, ceru el spre tindă, dă-mi un foc.
— Cum care șaptesprezece ani?! Cât e din 920?
Fiindcă Moromete nu răspunse, agentul izbucni din nou:
— Sunt șaptesprezece ani! strigă el și repetă: Șaptesprezece ani! De șaptesprezece ani de zile o tot lungești ba cu plata titlurilor, ba cu foncierea... Vine conversiunea și te scutește, se împrumută pe urmă domnul Moromete la bancă ca un ghimpașă cumpără oi și cai... Ai paisprezece pogoane de pământ și din paisprezece pogoane, auziți! nu e în stare să plătească loturile pe care i le-a dat statul, pleașcă.
— Care paisprezece pogoane, care pleașcă?! întrebă Moromete uitându-se la agent, de astă dată cu o privire care parcă abia acum îl vedea cu adevărat și mormăind în același timp niște înjurături în care cuvântul pleașcă se auzi de vreo două-trei ori.
— Înjuri dumneata, dar eu îți spun pentru ultima oară: de șase ani de zile de când sunt agent îmi scoți ochii ba cu cinci sute, ba cu cinci sute cincizeci, ba cu șase sute și un leu...
— Bine că-ți dau și leul ăla, mormăi Moromete.
— Bine că-mi dai și leul ăla? Află că anul ăsta nu te mai las eu pe dumneata să joci comedia! declară agentul. Ajunge de cincisprezece ani de când joci tiribomba.
— Nea Ilie, ziarul! strigă în clipa aceea poștașul care trecea pe drum și care aruncă din fuga gabrioletei ziarul peste gard.
— Și mai face și politică! izbucni agentul în culmea nedumeririi. E abonat la ziar și foncierea nu vrea s-o plătească.
Adevărul era că în privința abonamentului Moromete plătise o dată un pol pentru o luna, și Mișcarea îi venea de atunci, de aproape doi ani, pe gratis.
Agentul porni furios spre poartă urmat de celălalt om, continuând:
— Face politică! E abonat la ziar! Și impozitele nu vrea să le plătească. Lasă că stăm noi de vorbă!