După felul cum vorbise s-ar fi putut crede că Țugurlan se gândea tot timpul la pământ, la moșia Marica, și că nu avea lot din pricina celor care aveau: într-adevăr pentru Țugurlan era limpede de mult că oamenii erau aceia care erau vinovați că acum cincisprezece ani nu s-a împărțit și restul moșiei boierului... Multă vreme el urâse cu stăruință, și mai ura și acum, tot satul, pe toți oamenii: pe cei care aveau loturi pentru că aveau, iar pe cei care n-aveau pentru că nu făceau nimic ca să aibă. Toți care n-aveau, aproape un sfert din sat, ar fi trebuit atunci, când nu se răciseră lucrurile, să intre pe moșie și s-o împartă cu de la sine putere, fără ingineri și fără autorități, nu să stea și să aștepte ca neghiobii. Țugurlan îi ura pentru încrederea lor prostească în guvernul de atunci, care nu încetase să facă promisiuni.
Astăzi venise la fierărie din pricina lui Ion al lui Miai, vecinul său, care se bucura ca un netot că ia și el parte la dezbaterile politice. Țugurlan ținea la vecinul său; Ion al lui Miai avea un cal și Țugurlan unul, îi înhămau la plug și arau amândoi pământul luat în parte de la moșie. Venise la fierărie cu gândul să-i arate lui Ion al lui Miai că dacă lui Moromete și celorlalți le convine să facă politică cu guvernul fiindcă guvernele le-au dat pământ, lui Ion al lui Miai nu numai că nu trebuie să-i convină, dar nici să n-aibă de-a face cu ei, nici bună-ziua să nu le dea, ba chiar să-i înjure...
De la fierărie, Țugurlan se duse acasă. Intră în tindă și dând ochii cu muierea se răsti la ea:
— Tu ce faci aici? De ce nu e gata mâncarea?
Nici nu trebuia să fie gata, era încă devreme. Muierea se uită la el și după ce îl văzu se sculă de pe vatră și intră liniștită în casă. Se întoarse însă curând și răspunse cu un glas nespus de blând:
— E gata acuma! Să dea oala asta în foc și e gata.
— Băiatul ăla unde e?
— Păi e la școală...
— Acuma, duminica?!
— Nu știu, cică au scenă! se miră femeia, dar cu un glas care îl apăra totuși pe băiat. Era vorba de piesa de teatru pe care școala o dădea la sfârșitul anului și căreia copiii îi spuneau „scenă“.
— Ce scenă? mai întrebă Țugurlan, dar nu mai așteptă răspunsul, ieși din tindă și se dădu jos de pe prispă, mohorât mereu.
Străbătu curtea și intră în grajd.
Avea un grajd mare, de altfel ca și casa și curtea. Văzută din drum gospodăria lui Țugurlan părea să fie a unui om cu stare. Avea un fânar cu patru rânduri, frumos făcut, înalt, cu acoperiș de șiță, care de departe parcă era un acaret. Casa, de asemenea, învelită cu șiță, părea arătoasă, cu două odăi, cu ferestre mari, cu tindă între odăi, cu prispă și parmalâc. Lângă gardul curții, în colțul pe care îl făcea cu drumul, se afla o fântână cu ghizdurile de ciment, cu două găleți cu lanț pe scripete, cu un jgheab mare de tot de ciment, întins lângă șanț.
Bineînțeles că fântâna nu era a lui Țugurlan. Cât despre fânar și casă, erau vechi, aveau treizeci de ani, fuseseră făcute de taică-său cu lemne furate din pădure în timpul răscoalei.
Țugurlan mai avea o soră care semăna cu el mai rău decât dacă ar fi fost gemeni. Era măritată cu unul tocmai în celălalt capăt al satului, îl chema Grigore Armeanca, tot fără pământ și el, acum ajutor de mecanic la moara și presa de ulei a lui Aristide. Țugurlan se înțelesese cu soră-sa să nu împartă casa, ci numa’ vreodată, dacă Doamne ferește el se va îmbogăți, să-i dea ceva pentru dreptul ei. Era o femeie deosebită și multă lume știa că dacă lui Țugurlan, înrăit și dușmănos cum era, nu i se întâmplase încă nici o nenorocire, era din pricina soră-sii, care fără să fie mai puțin îngăduitoare cu lumea — uneori era chiar mai cumplită decât fratele ei — se înțelegea totuși mai bine cu oamenii decât el și avea grijă ca din când în când să-l țină de rău.
Țugurlan se însurase de timpuriu și făcuse în timp de treisprezece ani șapte copii. Moromete gândea la fel ca toată lumea când spusese la fierărie „bietul Țugurlan“; totdeauna era vorba de copiii lui când se spunea astfel. Copiii lui Țugurlan nu treceau de un an, sau un an jumătate: cât îi înțărca, se gălbejeau și mureau. Aproape în fiecare an punea la stâlpul porții câte o cruce nouă, proaspătă, pe care scria cu plaivazul, pentru câteva zile, numele micuțului băgat în pământ.
De la o vreme, Țugurlan și nevasta lui nu mai sufereau decât atât cât era proaspătă la poartă crucea celui dus la cimitir. După prima ploaie care înnegrea lemnul și ștergea numele scris cu creionul, uitau de el pentru totdeauna.
Numai doi copii trecuseră de vârsta care îi secerase pe ceilalți. Unul se făcuse de opt ani, iar altul de cinci. Cel de cinci ani muri și el într-o primăvară, după ce fusese chinuit un an de zile de friguri. Cel de opt ani se îndărătnici însă și crescu, în ciuda traiului rău, și se făcu mare. Avea acum treisprezece ani și arăta voinic și sănătos ca unul de șaisprezece ani. Era pe clasa a patra primară și învăța bine.
Despre Țugurlan era cunoscută mai ales următoarea întâmplare... Odată, într-un Paști, Cotelicioaia, vecina lui din fundul grădinii, o strigase pe nevastă-sa peste gard, să-i dea de pomană. Țugurlan ieșise el la gard, n-o lăsase pe nevastă. Dincolo de gard, muierea lui Cotelici aștepta cu o strachină de lapte covăsit într-o mână, iar în cealaltă cu un colac mare, frumos, învârfuit cu colivă plină cu ploiță și bomboane, colivă care mai avea înfipt în vârful ei un ou roșu și o lumânare care mai era și aprinsă. Țugurlan s-a urcat pe stinghia gardului și s-a uitat la femeie. Cotelicioaia i-a spus: „Cristos a înviat!“ Țugurlan a răspuns blajin: „Adevărat a înviat!“ Muierea a spus apoi evlavios, întinzându-i colacul cu lumânarea: „Să fie pentru odihna copiilor voștri!“ La care Țugurlan a răspuns încet: „Bogdaproste“ și a luat colacul. Femeia i-a întins apoi strachina cu lapte și de unde până atunci vorbise evlavios, de astă dată ea îi spusese cu un glas pe care Țugurlan îl cunoștea bine: „După ce mâncați, să dați strachina îndărăt“. La care Țugurlan i-a răspuns: „Nu, n-am să dau nici o strachină îndărăt“. Cotelicioaia s-a făcut roșie și s-a uitat în sus la el cu niște priviri pe care iarăși Țugurlan le cunoștea bine. În clipa aceea, Țugurlan, cum stătea peste gard deasupra ei, i-a turnat laptele în cap, dându-i drumul cu strachină cu tot. Laptele covăsit i s-a năclăit muierii prin păr, peste ochi, i s-a prelins pe gât, murdărindu-i iia ei de zile mari. Cotelicioaia a țipat, iar Țugurlan s-a răsucit după aceea pe gard în așa fel încât să poată azvârli cu boboroaja spre tinda vecinuluil; a înjurat: „...’Vă muma voastră de porci. Acu doi ani când îmi muri copilul și mă rugai de voi, nici scândură pentru sicriu n-ați vrut să-mi dați! Acuma dați de bogdaproste lapte covăsit și cereți strachina îndărăt!...’Vă muma voastră!“...
Muierea lui Țugurlan era o femeie blândă și avea în priviri și pe chip acea lumină ciudată pe care o dă numai durerea necontenită, lumina care seamănă cu bucuria și care de fapt nu e prea departe de ea.
Când copilul veni de la școală și îl văzu ce vesel era, ea uită că omul ei fusese nedrept când se răstise la ea pentru mâncare, se duse în grajd după el și tot ea căută să-l îmbuneze:
— Hai la masă, nu mai fi supărat...
— Tată, am fost cu domnul învățător Teodorescu la gară să cumpărăm niște gumarabică... Să vezi că o să ne lipim niște mustăți, aa!... se prăpădea băiatul de bucurie. Uite așa niște mustăți ne-a făcut domnul învățător Teodorescu! Eu sunt colonelul Pandelea... ho, ho! „Vasile, la mine fuga marș!... Sub pat, fuga marș!“ Vasile e Troscot Ilie, să-l vezi cum se bagă sub bancă!
Țugurlan mânca în tăcere, parcă nici nu-l auzea pe băiat. Mama vru să afle dacă tatăl e în aceeași stare de mai înainte: se supără de veselia prea zgomotoasă a băiatului; atunci Țugurlan își descreți fruntea și șopti:
— Lasă băiatul în pace!
— Auzi, tată? izbucni băiatul din nou. Și la gară am văzut cum a trecut trenul. Mamă, am văzut în tren un om gras... Aoleo, ce gras era! În viața mea n-am văzut așa gras!
Țugurlan se uită la fiul său și chipul i se mai lumină:
— Mă, dar lungă viață ai mai avut tu, Marine!
— Zău, tată, uite așa avea o gușă! Ca porcii! Și n-avea neam păr pe cap!
— Ferească Dumnezeu! spuse mama. Nu e el sănătos, așa gras.
— Păi dar! Fir-ar mama lui a dracului, spuse Țugurlan cu un glas înalt. De bine ce îi e, suferă!
Țugurlan spusese aceste cuvinte cu un glas al lui, cunoscut numai de nevastă-sa; ea pufni în râs, aducându-și parcă aminte de cine știe ce lucru vesel, spus de el cu acest glas.
— Marine, reluă Țugurlan cu glasul aspru, frământând mămăliga în mâini, când te-i însura să bagi de seamă să-ți facă nevasta mămăliga ca asta! Să ții și tu minte, se răsti Țugurlan mai departe, ca asta e mămăligă bună, așa cum o face mă-ta.
Femeia își lăsă pleoapele peste ochi și oftă, ca și când i-ar fi făcut rău lauda bărbatului.
— Uitai să-ți spun, zise ea strângând străchinile din care mâncaseră ciorbă de ștevie cu orez... Puse pe masă ouă fierte și continuă: Trecu de dimineață p-aici cumnatu Grigore; nu știu ce zicea că vrea să-ți spună. Dacă ai vreme, zicea că să treci mâine pe la moară, sau să te duci după-prânz pe la ei pe acasă.
— Nu mă duc eu tocmai în capul satului! răspunse Țugurlan.
Băiatul se ridică de la masă, se închină și intră repede în odaia de unde în curând i se auzi glasul. Învăța rolul.
— Ce zicea că are cu mine? întrebă Țugurlan de astă dată supărat și bănuitor.
Era bănuitor din pricină că de la o vreme băgase de seamă cum muierea îl trimitea la sora lui ori de câte ori i se părea ei că ar fi pornit contra cuiva. Multă vreme nu băgase de seamă; nu știuse că de fapt cumnatele erau înțelese între ele.
— Nu mi-am dat seama ce era cu el, că n-a vrut să-mi spună; dar zicea să treci pe la moară!
Așadar nu era vorba de soră-sa. Țugurlan se miră:
— Ce să aibă el cu mine?!
— Ei du-te dacă ți-a spus! O fi având omul nevoie, degeaba n-a venit el!
— Să mai vie o dată, dacă are nevoie! spuse Țugurlan potrivnic.
Așa se învățase el să fie, chiar dacă acest fel de a fi nu-i folosea la nimic. Femeia tăcu. Ar fi fost zadarnic să-i amintească bărbatului că la urma-urmei era dator să se ducă fiind vorba de bărbatul sorei lui, care niciodată nu pomenise că ar avea drept asupra casei (și ar fi putut s-o facă; alții ajungeau până acolo cu neînțelegerea, încât umblau prin judecăți și nu se lăsau până nu împărțeau casa ca nebunii, scândură cu scândură, chiar dacă rudele de sânge se împotriveau; cumnatul Grigore — erau zece ani — nu suflase un cuvânt).
Gândindu-se la toate acestea, muierea lui Țugurlan se hotărî să-și facă ea vreme într-una din zilele următoare și să se ducă ea la cumnată-sa, să afle despre ce o fi vorba.