Strigătele agentului făcuseră parcă gol în jurul casei Moromeților. Era tăcere și nu se vedea nimeni. Moromete mai stătu câtva timp pe prispă, apoi se ridică cu fruntea în pământ și o luă încet spre poartă. În dreptul ziarului se opri, se uită la el ca și când ziarul ar fi picat acolo din cer, apoi se aplecă și îl ridică.
De la poarta cealaltă Tudor Bălosu îl urmărea cu atenție, auzise totul din curte precum și suma mare pe care o avea Moromete de plătit, și când îl văzu că iese pe podișcă, porni spre el. Bălosu se așeză ca și în seara trecută pe cealaltă stănoagă, dar de astă dată nu zise nimic, aștepta să înceapă vecinul vorba, fiindcă nu era plăcut să ți se strige în gura mare că ai datorii, și cum Bălosu avea de gând să-l întrebe din nou despre locul de casă, nu vroia să lase să se creadă că îl urmărește pe vecin la strâmtoare.
După câtva timp de tăcere, Moromete, care fuma gânditor, deodată ridică fruntea și se uită vesel la Bălosu.
— L-am păcălit! spuse el.
Bălosu nu înțelese. Moromete vârî mâna în buzunarul dinăuntru al flanelei și scoase de acolo niște hârtii la care se uită încântat.
— Cât mi-ai dat tu pe salcâm?
— O mie două sute! răspunse Bălosu.
— L-am păcălit cu două sute de lei, repetă Moromete. I-am dat numai o mie, adăugă apoi cu ciudată voioșie și cu o voce scăzută ca și când agentul, care acum era departe, ar fi putut să-l audă.
Bălosu se uita la el cu o privire rece și buimacă. Nu înțelegea. Glumea Moromete? Își bătea joc de el?
Fără să-și dea seama dacă se înșeală sau nu, vecinul lui Moromete avu pentru întâia oară bănuiala că Moromete se gândește la el, la Bălosu, cum s-ar gândi Bălosu la nimic, adică așa, ca și când Bălosu nici n-ar fi. Se hotărî să-l întrebe totuși despre loc și își spuse că dacă și acuma va glumi — și gândind astfel Bălosu simți deodată că îl urăște pe acest om și că îi dorește să-l vadă venind la el poartă să se roage, iar el, Tudor Bălosu, să se uite surd, disprețuitor, în aer, așa cum se uita de astă dată Moromete — dacă deci nici acum Moromete nu va sta cinstit de vorbă, niciodată nu-i va mai da el cel dintâi bună ziua, așa cum se întâmplase până azi, și niciodată n-o să-i mai treacă cu vederea glumele lui tâmpite și felul lui de a fi care totdeauna îl zgândărise.
— Moromete, te-ai mai gândit, mă, la ce-ți spusei eu de dimineață? se pomeni Bălosu întrebând cu același glas de până acum, dacă nu chiar mai binevoitor ca de obicei.
În ultima clipă alungase undeva în adânc ceea ce îi trecuse prin cap. Nu se putea un loc mai bun unde să-și facă Victor casă; era așa de bun locul, îți lăsa gura apă...
— Îți dau bani frumoși pe el! adăugă.
— A! Locul! murmură Moromete parcă pe gânduri.
— Ce dracu faci cu el acolo? spuse Bălosu cu dispreț pentru loc, speriat acum că omul va ceda și va cere un preț prea mare. Stă de ani de zile acolo și cresc scaieți pe el. Să zici că ți-l cumpără cineva, nu e bun, că e înghesuit, dar să fac eu un coșar pe el mai merge!
Nu trebuia să-i spună că vrea să-i facă lui fi-său pe el o casă...
— A vândut, mă, Boțoghină din lot? întrebă Moromete curios, amintindu-și că la fierărie se spusese că Bălosu ar fi cumpărătorul.
— Da, m-am gândit să cumpăr eu, trebuie să mă duc să vedem cum îl dă, confirmă Bălosu.
Moromete căzu iar pe gânduri. Scuipă printre dinți și nu mai zise nimic. Bălosul vru să se înghesuie din nou în așa-zisele gânduri ale celuilalt, dar trecu un flăcău pe lângă ei și dădu bună ziua.
— Bună ziua, răspunse Moromete cu plăcere și cu glas mult și cum ceva îi atrase luarea-aminte la flăcău, se răsuci și se uită îndelung în urma lui.
Când încetă să se mai uite, după clipe nesfârșite, cum i se păru lui Bălosu, se întoarse foarte nedumerit și întrebă:
— Al cui e, mă, ăsta?
— Al Bâldii! răspunse Bălosu.
— O fi însurat?
— Nu este! răspunse Bălosu cu un glas surd.
— Dar pe unde stă Bâldea ăsta?
— Prin Cățelești.
— Hm! făcu Moromete.
— De ce te miri?
— Păi tu n-ai văzut?!
— Ce să văd, Moromete? întrebă Bălosu cu fălcile încleștate.
— N-ai văzut, mă, ce urât e?!
Bălosu se ridică pe neașteptate de pe stanoagă și plecă scrâșnind din dinți:
— Îl dau dracu de om care eu îi spun una și el face pe surdul! bolborosi el.
Moromete dădu din umeri cu totul nedumerit de ieșirea aceasta... „ăsta e nebun“, șopti el.
— Mă, Bălosule, nu e locul meu, degeaba te superi! strigă apoi în urma acestuia. E al soră-mii, mă, nu-ți spusei de dimineață? Sau tu ești zăpăcit?
„Ei... pe mă-ta de chior, după ce că ești chior, nici n-auzi bine“, adăugă apoi în șoaptă, pentru el însuși. Bălosu nu se mai văzu.
— Toată ziua stai la drum și bei tutun și la sfânta biserică nu vrei să mai vii! Ilie, în fundul iadului ai să ajungi! Să fi auzit ce cazanie s-a citit azi: că nu cel ce se îngrijește de viața asta, care e trecătoare, o să vie în împărăția lui Dumnezeu! Ridica-voi ochii mei spre ceruri și voi preaslăvi mărirea Ta!
— ...Și dă-ne nouă, Doamne, cât mai multe leturghii și colive... și adu cât mai multe proaste la biserică! Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh... pe mă-sa de popă cu preoteasa lui și cu tot comitetul lui bisericesc!... răspunse Moromete Catrinei, care se întorcea de la biserică și se oprise lângă stanoagă.
— Ce se mai bucură Satana când te aude! continuă Catrina cu busuiocul în mână. Uite așa bate în pumni de bucurie!
— Du-te, fa, d-aci, zise Moromete vesel, și când Catrina se întoarse să intre în curte, Moromete întinse un picior prefăcându-se că vrea să-i pună piedică, la care Catrina se feri și îl amenință cu busuiocul:
— Negru trebuie să fie sufletul tău, îi spuse. De păcate și de tutun, adăugă ea stăpânindu-se din răsputeri să nu râdă.
Era furioasă că ținea totuși la el, așa păcătos cum era, dar se străduia să uite de asta, ca să nu-și strice starea ei lăuntrică de sfințenie.
Moromete rămase mai departe pe stanoagă podiștei. Arăta într-adevăr bucuros că îl păcălise pe agent. Stătea pe stanoagă și se uita cu atenție pe șosea, fără grijă, fumând liniștit, întorcând din când în când capul după cineva. Într-o vreme se auziră niște lovituri puternice dinspre curtea vecinului și se întoarse mirat să vadă ce era. Victor Bălosu se urcase pe spinarea coșarului și, cu un topor în mână, descleia acoperișul și căpriorii. Lovea cu toporul și părea îndârjit. Pesemne că tatăl său îi și spusese despre a doua discuție avută cu Moromete. Întâi zburară vârfurile putrede ale coșarului, apoi căpriorii și stinghiile care susțineau șindrila. Victor Bălosu apucă apoi acoperișul și după ce îl desprinse din ultimele cuie, îl aruncă la pământ. Trosnetele și pocniturile tulburau liniștea dimineții de vară. Între timp, ca un huruit îndepărtat se auzea dinăuntrul casei zgomotul mașinii de cusut. Când avea mult de lucru, Aristița lucra și duminica.
Paraschiv terminase de rânit în grajdul cailor. Acum stătea cu mâinile în buzunarele pantalonilor lui militărești, singurii pe care îi avea, rezemat de ușa grajdului și se uita și el spre șosea. Moromete se ridică de pe stanoagă și intră în curte. Văzându-și feciorul, se uită la el lung și în tăcere. Se uită apoi prin curte, peste grajduri, peste ulucile înnegrite și rânjite de ploi, peste grădina goală acum de salcâmul ei falnic; umbre de îndoială și nesiguranță îi licăreau acum în priviri. Mototoli ziarul în pumn, se apropie de prispă, se așeză și oftă. Paraschiv se uita la el mereu, cu mâinile în buzunare, nemișcat și încremenit, parcă ar fi fost totuna cu peretele de pământ netencuit al grajdului.
— Paraschive, chemă omul cu glas tainic.
— Ce vreai? mormăi flăcăul fără să se miște.
După câteva clipe, simțind parcă ceva, Paraschiv se urni de lângă perete și se apropie încet de tatăl său. Se așeză lângă el pe prispă, abia privindu-l cu o ușoară urmă de interes. Moromete îl măsură de sus până jos, parcă nu l-ar fi cunoscut, vru să spună ceva dar se opri. Apucă ziarul de pe prispă și încet de tot, cu migală curioasă, începu să-i rupă marginea albă. Fruntea lui bombată și limpede era acum încrețită. Aștepta. În așteptare, oftă din nou și greși ruptura ziarului. O aruncă, oftă iarăși și începu să rupă alta, mai încet și mai cu grijă ca la început, cu mai atentă migală.
— Ce e, mă? îngăimă Paraschiv, moale, lipsit de chef, neînțelegând ce aștepta tatăl său de la el.
Moromete își privi a doua oară fiul, de astă dată mai pieziș, mai ascuns. Nu-i răspunse. Din nou ochii îi rătăciră peste curtea goală, plină de lumina fierbinte a soarelui, peste pereții netencuiți ai grajdului și peste căruța murdară de pământ pe care agentul o scosese de sub umbra salcâmului din dreptul porții. Se uită din nou la Paraschiv, dar de astă dată își reveni, nu mai vru nimic de la el, se făcu nepăsător și ceru fiului să-i dea o țigare.
Paraschiv însă nu-i dădu, înțelegând pesemne că nu era vorba de țigare. Se sculă de lângă tatăl său și se îndepărtă spre grădină. Își ținea și acum mâinile în buzunare și călca nepăsător. „Vreți nepăsare? parcă întreba. Și eu mă pricep la așa ceva. Sigur, acum ai vrea să ai banii lui Bălosu, parcă îi spunea el tatălui său, dar când eu am vrut să-i fac, ți-ai bătut joc de mine. Acuma descurcă-te!“
Nu înțelegea că tatăl său nu-l chemase pentru a-l învinui de ceva.