La început flăcăii nu se duseseră la premilitară, dar nu pentru că ar fi fost deștepți, sau că l-ar fi „atins“ cineva și i-ar fi pierit cheful celui care îi chema, ci pentru că așa ceva nu se mai întâmplase niciodată în sat. Să se facă instrucția duminica dimineața! Li se păruse o glumă tâmpită, se supăraseră toți și nu se duseseră, dar la prima recrutare se află că repartizările la trei ani plouaseră cu nemiluita, se îngrijoraseră și începuseră să se ducă. Nu se mai întâmplase niciodată în sat? Avea să se întâmple de-aici înainte. Pentru instrucție, satul avea să se numească subcentru premilitar, iar pentru flăcăi, învățătorul Toderici, care era ofițer în rezervă, comandant.
Nici învățătorului nu-i plăcuse la început, sau cel puțin așa se crezuse. Acum însă îi plăcea atât de mult încât nu numai că uita cu totul că e învățător, dar încerca să-i facă pe băieți să uite și ei că sunt flăcăi liberi, care trăiesc în satul lor cum le place.
Când Nilă ajunse în curtea școlii, premilitarii erau strânși de mult în coloană de marș și se făcea apelul. Pe drum se mai vedea încă câte un flăcău alergând să ajungă mai repede, să nu fie pus lipsă.
— Hai mai repede, mă boierilor! strigă Toderici, de pe treptele școlii. Parc-ați fi domnișoare, fir-ar al dracului! Eu cum mă scol și vin înaintea la toți?... Pleașcă Ilie!
— Prezent!
— Pacic Ilie!
— Prezent!
— Panaite Dumitru!
— Lipsă.
— Ce e, mă, cu Panaite ăsta? Și duminica trecută văd că a lipsit.
— Stă lângă mine, dom’le comandant, zise un flăcău din capul coloanei. Zice că nu vrea să mai vie, își bagă... în ea de premilitară.
— Pavel Vasile! strigă Toderici înfuriat.
— Prezent!
— Pielelungă Constantin!
— Prezent!
— O să-l bag eu la pușcărie... pe mă-sa de bandit! strigă Toderici, schimonosindu-se la față. Paliu Inochentie!
— Lipsă!
— Ce e cu Inochentie?! întrebă Toderici, spunându-i pe numele de flăcău celui care lipsea, parcă l-ar fi cunoscut cine e. Cine stă lângă el?
— Eu, domnule comandant, zise un glas. N-a vrut să vie, ’cea că el e ostenit de la sapă, ’cea că ce, l-a câștigat statul la belciuge?
— Belciugele mă-sii! strigă Toderici, frământându-și carnetul în mâini. Parcă pe mine m-a prins statul de bogdaproste... pe mă-sa de Inochentie... Dar când te cheamă țara la datorie, trebuie să te duci că dacă nu, te ia mama dracului... Că d-aia țara asta a rămas o țară de mameluci, pentru că Inochentie al meu îi dă cu belciugele.
— ’Cea că dumneavoastră aveți leafă, domnule comandant, zise același glas. „Îi convine lu’ domnu Toderici, că are leafă“, așa zicea.
— O să ia și el leafă... pe mă-sa de Inochentie! strigă iarăși Toderici cu capul în carnet. La pușcărie, la Turnu, are să stea acolo și are să primească leafă.
Nu se știe cum se învățaseră flăcăii să fie înjurați și amenințați cu pușcăria. Învățătorul făcea acest lucru ca și când nu el ar fi venit cu aceste obiceiuri în sat.
— Pielelungă Ilie! continuă el.
— Lipsă!
— Ce e cu frate-tău, mă, el de ce n-a venit? întrebă Toderici, căutându-l cu privirea pe celălalt Pielelungă.
— A venit la ziuă de pe linie, s-a culcat și dimineața n-a vrut să se scoale. Când l-am îțânat să se scoale, a dat cu picioru în mine...
— Spune-i că o să-i dau eu câteva picioare într-o zi, c-o să se pomenească tocmai... știe el unde! Palici! Polin!
— Lipsă!
— Prisăcaru Vasile!
— Prezent!
— Rață Ion!
— Lipsă!
— Raneti Vasile!
— Prezent!
— Rădoi Marin!
— Lipsă!
— Mama lui de Rădoi! Ăsta stă colea peste drum, zise Toderici uitându-se peste curtea școlii la o casă mică, așezată chiar în fața școlii.
— Dom’le Toderici, dumneata să nu-mi înjuri băiatul că eu nu știu multe! se auzi un glas de peste drum.
— Să-ți fie rușine! strigă Toderici, ars, ieșind din fața coloanei de premilitari și înaintând spre poarta școlii. Să-ți fie rușine, nea Rădoi, că te găsești dumneata mai cu moț și nu-ți trimiți băiatul la instrucție. Că statul dacă dă un ordin... Am instrucțiuni precise să trimet tabel de ăi care nu vor să vină. Zece ani are să facă armata și are să se libereze la sfântu așteaptă...
Toderici înainta spre poartă și striga cu o mână ridicată în sus cu care tot împungea cerul când vorbea. Omul din casa alăturată se dădu jos de pe prispă și începu și el să vină spre poarta de la drum.
— O să știe el ce are de făcut când o pleca militar, zise el, apropiindu-se de drum, vrând parcă să-i iasă înainte învățătorului. Eu am făcut un război și nu mi-e frică mie de asta. Iar dumneata nu mai înjura lumea. Ai uitat că când ai venit aici aveai ițari și cămașă de tort...
— Că când am să-ți fac eu un raport, o să-ți dai dumneata seama pe ce lume trăiești! strigă Toderici, batjocorind vorbirea celuilalt.
Toderici era străin de sat, era muntean, și când venise aici părea un tinerel de treabă, foarte dezghețat, e drept, dar se purta bine cu lumea, dădea bună ziua și muierilor.
— Las’ că știm noi că ești dăștept, zise omul din drum, aruncând o privire mocnită spre curtea școlii.
Toderici se întoarse în capul coloanei de premilitari și continuă apelul.
— Că dacă n-o luai pe-asta a lui Oprescu, cu atâtea pogoane, și acum ai fi umblat în ițari! strigă omul din drum, fără teamă.
Toderici desfăcu carnetul și strigă mânios:
— Ristea Gheorghe!
— Lipsă!
— Împușcatu Florea! strigă comandantul și mai furios.
— Prezent! răspunse un glas din toți bojocii, vrând parcă să-l întreacă pe învățător.
— State Ilie!
— Prezent!
— Stanciu Stoian!
— Lipsă!
Toderici ridică fruntea din carnet, vru să spună ceva, buzele i se mișcară și strânse carnetul în mâini. Începu apoi să strige mai departe. Din rândurile de premilitari, glasul celui strigat răspundea cu putere, făcând să răsune satul până departe. Într-un timp, învățătorul trase aer în piept, își desfăcu picioarele și începu să urle fiecare nume, hotărât să întreacă glasurile care răspundeau:
— Tudor Marin! strigă el.
— Prezent! răspunse flăcăul tot atât de tare.
— Terci Mitică!
— Lipsă!
— Teculescu Ion!
— Lipsă!
— Tărbacă Anghel!
— Lipsă!
— Moromete Nilă! urlă din toate puterile Toderici.
— Prezent! răspunse atunci Nilă încet și scârbit și un hohot de râs urmă răspunsului său, cutremurând toată acea parte a satului până departe.
— Mai tare! scrâșni învățătorul, cu sudoarea pe frunte. Se opri, se uită la Nilă, făcu un semn în carnet în dreptul lui, apoi șopti amenințător: Atențiune, companie! Drepți! Liniște! Răspunde tare, camarade, că nu ești babă căptușită în piept de optzeci de ani. Udrea Ștefan!
— Lipsă!
— Ungureanu Gheorghe!
— Lipsă!
— O să dea ei de mama dracului, domnii ăștia care nu vor să vină la instrucție. Vanghele Costică... Vasilescu Avram.
Gheorghe Toderici își vârî carnetul într-un fel de porthart și se dădu câțiva pași înapoi să ia comanda:
— Atențiune! Companie, drepți, direcția câmpul de instrucție, ocolire la stânga împrejur, înainteee! Marș!
Compania ieși în drum cu puștile de lemn pe umăr. Toderici trecu în fruntea ei și după câțiva pași își întoarse capul dând tonul:
— Vesel, timpul primăverii... Companie, cu cântec înainte, maaarș!...
Flăcăii începură să cânte gros, în marș. Gheorghe Toderici se întorcea din când în când și în pauzele de marș striga:
— Una, două!
Vesel, timpul primăverii
Vesel sunt și eu!
— Una, două!
Căci vara care a trecut
Multe mândre-am mai avut
Nu le pot uita!
— Una, două! Mai cu viață! Ce mormăiți așa?
Nilă nu cânta și fruntea lui lată și groasă stătea încrețită în sus a nedumerire. Mergea greoi și nu ținea pasul. La un moment dat, el lăsă pușca de pe umăr și se uită în afara coloanei, parcă ar fi vrut s-o șteargă.
— Nilă, treci în front, ține pasul! strigă atunci cineva din urmă, un alt flăcău, prea zelos sau prea glumeț și cu un glas mult prea tare, așa cum se pârăsc copiii când vreunul dintre ei încalcă regula, și Nilă, supărat și posomorât, puse lemnul la loc pe umăr și încercă să țină pasul.
La instrucție, comandantul îl urmări cu priviri întunecate.
— Fii atent aici, camarade. Inamicul a ocupat gara și se pregătește să atace satul. Compania are misiunea să înainteze de pe liziera satului, să ia gara cu asalt și să dea inamicul peste cap...
Stăteau culcați pe liziera satului și comandantul le explica exercițiul pe care îl aveau de executat în duminica aceea. Până la gară erau patru kilometri. Șeful postului de jandarmi venise să asiste la exercițiu chemat de fapt de Toderici, care se temea că premilitarii nu vor voi să „atace“ pe o distanță atât de mare.
Flăcăii însă atacară. Toderici gonea împreună cu ei și îi culca mereu. Jandarmul se târa în urma lor, plictisit. Când mitralierele inamice începură să „toace“ din gură, comandantul deveni amenințător și dramatic.
— Capul la pământ! urla el. Capul la pământ, camarade, scrâșni el și se aplecă deasupra lui Nilă, îi puse mâna în ceafă și îi strivi fața de arătura aspră.
Nilă mișcă ceafa ca un taur, se zbătu și deodată sări în picioare. El scoase un muget cumplit și îl prinse pe comandant de guler. Nu-i făcu nimic, nu dădu în el, dar îl strângea cu ochii ieșiți din cap și îl ținea pe loc. Era atât de mânios și de încordat încât părea că îl ține pe celălalt pe loc ca pe-o apărare, să nu plesnească ceva în el însuși. Speriați, câțiva flăcăi săriră și desfăcură mâna încleștată a lui Nilă. Toderici se învinețise, tușea, se îneca și când își reveni începu să înjure și să urle să vie șeful de post. Exercițiul se întrerupse.
Când se îndepărtă cu șeful de post, chipul lui Nilă se albi, iar fruntea i se încreți a și mai mare nedumerire, de astă dată lăsând descoperite niște priviri blânde și înspăimântate. Călca legănat și greoi, și-și ștergea des și în neștire fruntea cu mâneca.
Numai că șeful de post era vechi în comună. Îl înjură pe Nilă și îi dădu drumul spunându-i să nu mai facă așa, fiindcă Toderici e al dracului și s-ar putea s-o pățească cu el. Noroc că el, șeful de post, îl cunoaște pe Moromete, pe care îl consideră un om de care i-ar fi nu știu cum să-i ia băiatul la secție, altfel l-ar fi luat și i-ar fi tras o mamă de bătaie...
Nilă porni spre casă, dar mergea tot cu fruntea încrețită. Avea acea înfățișare chinuită a surzilor care încercă să înțeleagă din semne. Ce se întâmplă în lume? Cine avea de gând să ocupe gara și să atace satul?