După ce îi plătise lui Moromete, Tudor Bălosu ieșise cu Victor în grădină și amândoi începură să ciopârțească salcâmul. Loviturile se izbeau de ulucile Moromeților și Catrina, ca niciodată, întârzia să plece la biserică. Umbla de colo până colo fără rost și uneori, când loviturile din grădină se auzeau mai tare, se oprea locului și asculta. Paraschiv stătea lipit de gard, se uita la grădină și părea că n-are de gând să se miște din locul acela cu una cu două. Botul său ieșit în afară se lungise și mai mult și se uita fără grabă și fără să clipească, încet și stăruitor, la vecinul său. El stătu astfel multă vreme, apoi se îndepărtă încet și ieși în drum, ieși la poartă; după câteva clipe de gândire, porni pe lângă garduri, dar mergea alene, parcă fără scop.
Mama îl urmărise pe furiș din tindă. Când îl văzu că se depărtează de casă, ieși în pragul prispei.
— Abia a așteptat să plece ăla și s-a și dus! striga ea, uitându-se în altă parte, ca și când nu lui Paraschiv i-ar fi vorbit. Parcă era vorba să rânești acolo, că o să ajungă băligarul la grindă...
Paraschiv se uită îndărăt fără să se oprească. De departe gura lui arăta și mai mare.
— Aia e treaba mea, mormăi el. Te găsi inima rea de grajd.
— Dac-ar muri ăla, ați cânta de bucurie! L-ați adus în stare să taie salcâmul, să râdă lumea de noi de bine ce-am ajuns.
— Ia mai taci din gura-aia, mamă, ce-ai cu el? zise fata care terminase de măturat. De ce te legi de el? Și mai spui că te vorbește de rău în sat. Păi cum să nu te vorbească?
— Ce-ți pasă ție? zise mama întorcându-se în tindă. Uite, acu’ se întoarce ăla și când o vedea grajdul nerânit, iar începe să înjure. Parcă n-ar avea destule păcate! Să-l mai auz acuma, în sfânta duminică, înjurând!
Deși Paraschiv plecase, el se întoarse însă curând înapoi, parcă s-ar fi gândit că mamă-sa vitregă are dreptate. Intră în curte repede, căută lopata într-un colț al șopronului și pieri în grajd. Catrina îl văzu și chipul i se mai lumină.
— Tito! strigă ea din tindă. Vezi că eu mă duc la biserică, ai grijă și pune de mămăligă. Du-te în grădiniță și ia d-acolo niște ceapă. Pe urmă, culege ștevie de dincoace și fă acolo o ciorbă, că altceva nu mai e. Că astă-iarnă au băgat în ei un porc de mai bine de-o sută de kilograme și când le spuneam: „Măăă, vine vara, mai păstrați“, rânjeau la mine, parcă nu le-ar fi trebuit tot lor! Acu să bage în ei buruieni...
— Iar începi? o mustră Tita, făcând semn cu capul spre grajd că o aude Paraschiv.
— S-audă! zise mama cu un glas în care se simțea și necaz, dar și durere că la prânz n-are ce da la masă. De ce să n-audă? Că așa tot am tăcut și acuma au tăiat salcâmul să facă Bălosu casă, că ei nu sunt în stare să facă, așteaptă să moară ăla, să ne dea pe noi afară...
Catrina se îmbrăca pentru biserică și vorbea mereu, nu izbutea să se liniștească. Își schimbase bluza ferfeniță și-și trăsese o fustă de lână neagră, peste cea veche. Abia după aceea începuse să tragă pe dedesubt, lepădându-le, boarfele cu care era îmbrăcată mai înainte.
— Au cărat la șanț un porc întreg și trei sute de coșuri de porumb. Puteau să mai păstreze, nu să ajungem să dăm cămașa de pe noi că vine percitorul!
Deodată Catrina tăcu și trăsăturile feței îi căzură în jos parcă de spaimă. Pe poarta de la drum intrase o femeie slabă și neagră la față, îmbrăcată cu o bluză și o fustă decolorate, semănau cu praful de pe jos... Pășise în curte cu un pas repezit și, fără să se uite la cineva, pornise glonț spre poarta grădinii. Era Guica.
Ea deschise poarta și se duse drept spre salcâm, unde Tudor Bălosu și fiu-său ciopârțeau mereu. Numaidecât curtea și împrejurimile răsunară de glasul ei ascuțit care intra până în miezul creierului.
— Ce căutați, mă aici? De ce mi-ați tăiat, mă, salcâmul? Plecați d-aci, că... m-aș în gura voastră de ’oți! Paraschive, unde ești? Săi, mă, încoace, cu un ciomag!
— Catrina încremenise pe prispă și obrajii i se făcuseră ca focul. Paraschiv ieși din grajd la auzul glasului care țipa, dar nu se grăbi să sară cu un ciomag, cum striga tușă-sa. După felul cum se uita și cum buzele sale împletite se întindeau spre urechi, se înțelegea unde se dusese mai adineauri.
— Du-te, fa, și spune-i să plece d-aici! șopti mama uneia din fete. Ne facem numaidecât de basm, că ăsta, colțatul, altă treabă n-a avut decât să se ducă să-i spună, parcă ar avea numai fiere la inimă...
— N-am adus-o eu, mormăi Paraschiv cu un glas care arăta că chiar dacă n-ar fi adus-o el, Guica tot ar fi venit și în orice caz nu se sfiește să arate că venirea aceasta și tot ceea ce se întâmplă e una din marile lui plăceri.
— Mânca-v-ar câinii cu neamul vostru! țipă Guica din grădină. Ți l-a vândut, ai? Cum ți l-a vândut, mă, ’oțule, cum ți l-a vândut dacă e salcâmul meu? Și dacă ți l-a vândut, tu nu știai că e al meu, lovi-te-ar moartea de bălos, azi și mâine! Tu nu știai că ăsta e locul meu d-aici din spatele casei?
— Pleacă d-aici, ga Mario, și pune-ți lacăt la cățeaua aia... Nu te certa cu mine! Du-te și te ceartă cu frate-tău Ilie până te-i umfla... Ce te cerți cu mine?!
Glasul Guichii începu să se apropie de curte. Îngrijorată, mama intră în casă cu grabă, parcă cine știe ce nenorocire s-ar fi apropiat.
— Ilie! Ilie! Unde ești, mă, de ce, mă, mi-ai tăiat salcâmul și mi l-ai vândut? Ai, mă? Dar-ar Dumnezeu să te îngropi cu el, să-ți faci coșciug din el, Ilie! Că atâta aveam și eu și te repeziși să-l tai și să-l vinzi, tăia-te-ar cinenutrebuie și te-ar lovi vărsatul ăla marele!...
— Hai, ga Mario, nu mai țipa așa și pleacă d-aici, zise Ilinca de pe pragul prispei. Ce tot țipi că e salcâmul tău, locul tău?!... Parcă nu ți-a cumpărat tata alt loc...
— Lovi-te-ar brânca aia reaua și pe tine! strigă Guica, oprindu-se în mijlocul bătăturii. Mi-a cumpărat, ai? Parcă mi-a cumpărat din averea mă-tii, izmenito. Mi-a dat din pământul ăstora care muncesc să vă țină pe voi, niște împuțite.
— Ei, ia ascultă, Guico, ieși afară că acu’ mătur bătătura cu tine! zise fata cea mare, Tita, cu un glas liniștit, ca al tatălui.
— Tu ce stai, mă prostule, și te uiți? se-ntoarse Guica spre Paraschiv. Muncești aici ca prostul, vai de capul tău! Alți flăcăi au casă și copii și tu stai ca o baligă să crești puturoasele astea...
— Hai, ga Mario, nu mai țipa așa, că nu suntem surzi, zise și Paraschiv, întinzându-și cu plăcere buzele lui împletite.
— Iar tu să nu mă faci pe mine Guica, că eu n-am guicit la curul mă-tii când te-a făcut... Auzi, fă?
În casă, mama tremura și o striga pe Tita să nu răspundă, să intre înăuntru. Vecinii, mai ales copiii, ieșiseră pe la porți.
— Tito, tu n-auzi să intri în casă? Intră și las-o să strige până o face gâlci la gât. Că nepoților li se sară inima că ne face de râsul lumii.
Catrinei îi dăduseră lacrimile.
— Ei, ne face de râsul lumii, răspunse Tita îndârjită, târnuind pe prispă. Fă, Guico, dacă nu pleci d-aici, asmut câinii pe tine. Cuțu-na! Duțulache!
Duțulache țâșni de undeva și se înfățișă dornic să capete ceva de mâncare. Era un câine pașnic.
— Tu, fa, să asmuți câinii pe mine? țipă Guica. Sunt sora lui tac-tu, nu ți-ar fi rușine, măgăreațo! Umbli după al lui Bălosu să te ia, dar nu te ia, fă! Nu ia ăla una ca tine, botoaso!
La aceste cuvinte Paraschiv izbucni într-un râs ciudat, parcă ar fi pârâit ceva.
— Ahaha-ha-ha! exclamă Guica continuând parcă râsul lui Paraschiv. Ai pupa tu să te ia ăla...
Tita aruncă o privire de pe prispă spre grădină. Victor se oprise din ciopârțit și asculta cu toporul în mână. De departe i se vedea fața nepăsătoare, aproape veselă.
— Să te ia moartea cu Victor al tău de gât! strigă Tita roșie ca focul și intră în tindă închizând ușa.
Guica o porni spre drum și când o luă pe lângă garduri își aduse aminte de salcâm și începu să spună în gura mare, să audă lumea ce i-a făcut alde frate-său. Blestema și amenința că n-o să rabde, are martori și o să-l dea în judecată pe Moromete.
De rușine, Catrina ocoli fundul grădinii ca să se ducă la biserică.