În grădină, Tudor Bălosu îl invită pe vecin în casă. Moromete ezită, spunând că ar avea treabă, dar pe urmă se hotărî:
— Haide, poate mai ai din țuica aia de la munte.
Mai avea și băură aldămașul. Tudor Bălosu era bucuros de mica afacere, salcâmul era dintr-aceia care se foloseau pentru fundamentul caselor și se găseau cam greu. Moromete însă nu prea se îndemnă, nu avea nicidecum înfățișarea celui care a vândut ceva. Erau singuri în odaie și se uita din când în când spre ușă, se uita prin casă, așteptând parcă să mai intre cineva. Tudor Bălosu crezu că îi ghicește gândurile și strigă spre odaia cealaltă:
— Victore, hai, mă, și ia o țuică cu Moromete!
Casa lui Tudor Bălosu avea trei odăi mari, spre deosebire de a Morometilor, care avea două. Odaia în care stătea era curată, cu paturi de fier cu tăblii. Sub geamul dinspre drum era așezată o mașină de cusut, Singer, la care lucra mama, Aristița Bălosu, care nu se știe când: învățase să croiască rochiile și cămășile cele mai frumoase din sat. Pereții odăii erau plini de covoare, fotografii în rame cu Bălosu și Aristița la cununie. Victor militar, fotografiat în culori, cu gradul de sergent. Polina singură, sfioasă și parcă străină de ea însăși, cu mâna pe un taburet. Pe jos era așternut un covor de cârpe.
Victor intră în odaie cu un prosop în mână. Avea pantaloni de „piele de drac“, bufanți, și ghete galbene cu ciorapi vărgați trași pe pulpă. Se ștergea pe ceafă și arăta vesel. Era un flăcău nu prea voinic, dar se purta ca și când ar fi fost.
— Bună dimineața, nea Ilie, spuse el.
— Ia o țuică, Victore, îl îndemnă taică-său.
— Ți-am mai spus, tată, că nu obișnuiesc țuică dimineața, răspunse Victor cu un glas din care se vedea că îi făcea multă plăcere că nu obișnuiește.
— De ce, Victore, ai stomacul deranjat? întrebă Moromete cu seriozitate.
— Nu, dar nu obișnuiesc.
— Noi obișnuim! spuse Moromete puțin absent, rotunjind și spălând cuvintele întocmai ca feciorul lui Bălosu.
Victor Bălosu fusese câtva timp voiajorul firmei de la care cumpărase mașina de cusut și învățase să folosească cu gravitate cuvintele puțin cunoscute. Nici el, nici taică-său nu băgară de seamă ironia ascunsă a vecinului.
— Cum devine asta, Victore?! reluă Moromete mirat.
— Ce anume, nea Ilie?
— Să nu-i placă cuiva băutura.
— Asta devine după facultăți, răspunse Victor cu modestie. Sunt unii oameni care le place să aibă mintea turburată. Mie îmi place să fie limpede.
— Da, e un punct de vedere! conveni Moromete. Apoi schimbă vorba ca din întâmplare uitându-se iar spre ușă ca la început: Spune-i, Tudore, fetei ăleia, să mai aducă niște de-asta... Sau nici tu nu vrei să-ți turburi mintea?
Victor începu să râdă:
— Hehe, nea Ilie, ciudat mai ești, hehe! Polino, mai adu niște țuică.
Polina intră și Moromete se uită lung la ea. Din fotografie Polina avea numai acel amestec de sfială și înstrăinare, dar acolo nu era frumoasă. După ce se uită la ea, Moromete se uită curios la Bălosu, apoi la Victor, apoi din nou la Polina.
— Ce face Tita, nea Ilie? întrebă Polina cu glasul ei obișnuit, nici supărat, nici vesel, ca al oricărei fete care întreabă de o surată de-a ei, dar Moromete se uită nemulțumit la ea și nu răspunse.
— Dă-mi, mă, banii ăia, că mă duc, se grăbi el deodată. Las-o încolo de țuică, hai încolo de-acilea!
Și se ridică în picioare.
Bălosu însă nu se mișcă.
— Moromete, zise el și avea un glas din care se înțelegea că nu se mai gândea de mult la salcâm. De ce nu vinzi tu locul ăsta al tău din spatele casei?
Moromete se uită împrăștiat pe fereastră.
— Care, locul ăsta d-acilea?
— Da, tot îl ții tu degeaba.
— Mda, mormăi Moromete absent.
— Ti-l cumpăr eu, continuă Bălosu. Dacă vrei, facem repede formele.
— Hai, mă, nu mă mai ține aici, că am treabă, răspunse Moromete parcă n-ar fi auzit. Tu nu știi că nu e locul meu?
— Ba e al tău, îl informă Bălosu. Câți ani au trecut de când a plecat alde soră-ta Măria din casă?
— Păi... sunt mai bine de cincisprezece ani!
— Ei, după cincisprezece ani legea zice că moștenirea neîmpărțită rămâne ăluia care e în ea. Nu știai de chestia asta?
„Nu știam... pe mă-ta de bălos! răspunse Moromete în gând. Bine că știi tu.“
— Hai, mă, că nu e așa cum zici tu, dă-mi banii ăia să mă duc încolo d-acilea! spuse apoi tare.
Bălosu rămase nedumerit.
— Dacă nu crezi, întreabă și tu unu din avocații ăștia, insistă el. Întreabă-l pe Rădulescu.
— Hai, mă, altă treabă n-am eu acuma, răspunse Moromete, de astă dată cu un glas rece, tăios.
Bălosu nu mai insistă, iar Moromete, după ce primi banii, părăsi casa vecinului.
Soarele se ridicase sus, și o grămadă de nori, niște nori curați și frumoși, se și repeziseră spre el, parcă ar fi vrut să-l oprească pe loc sau să-l întoarcă îndărăt de unde răsărise.
Moromete intră în curte prin grădinița de sub geamul dinspre drum al casei, pe nesimțite parcă, și se opri lângă colțul prispei.
— Ilinco, strigă el înfuriat, nu te apuci o dată să mături bătătura asta? Niculae, tu de ce n-ai plecat cu oile până acuma? Ce e cu voi, mă? Tu, Achime, n-ai de gând să dai drumul la caii ăștia? Au să roadă ieslea până te aranjezi tu... Și tu, Paraschive, ce stai și te uiți cu botul ăla ca de zăvod? În grajdurile alea nu s-a mai rânit de la Paști. Iar tu, Nilă, unde te gătești de plecare?
Nilă, nu se știe de ce, era mânios. Stătea cu un picior proptit în marginea prispei, cu fruntea lui groasă și roșie de îmbufnare și se încălța cu niște opinci vechi. Se pare că Paraschiv nu se lăsase până nu-i făcuse ceva în schimbul batjocurii de adineauri din grădină. Era chiar sigur, fiindcă se uita la fratele său cu satisfacție, ba chiar cu simpatie, acum după ce i-o plătise.
— Se duce la premilitară, observă el cu această simpatie în glas și se uită cu veselie la un obiect rezemat de parmalâc...
Era un lemn care închipuia o pușcă văpsită în roșu. Paraschiv se apropie de parmalâc, apucă lemnul acela vopsit care vroia să semene cu o pușcă și se uită la el preocupat, căutând cu degetul într-un loc unde ar fi trebui să fie trăgaciul. El ridică pușca în sus și, plin de o veselie prostească pentru vârsta lui, începu să mânuie lemnul și să strige în gura mare:
— Pe umărrrr, arm! La piciorrrr, arm! Pentru onor, înainte prezentaaați, arm! În cumpănireee, arm!
— Las-o, mă! se înfurie Nilă cumplit, smulgându-i lemnul din mâini.
— Ce-ai cu el, Nilă?! se miră Moromete. E și el deștept. Om de douăzeci și patru de ani!
Achim scoase caii din grajd, întinse dulama peste spinarea unuia din ei și se pregătea să plece. Niculae dăduse și el drumul oilor din obor și le tot lovea cu ciomagul, blestemându-le liniștit. Ilinca ridica așternuturile de pe prispă, iar Tita, cu un târn cât toate zilele, începuse să măture bătătura.
— Vezi, fa, că mă duc la fierărie, să vedem dacă mai poate gașperu-ăla să ne dreagă secerile alea. Ia dă-le încoa, vezi că sunt în odaie între sobă, zise Moromete, adresându-se Catrinei.
— Achime, zise Niculae, oprindu-se lângă frate-său vitreg. Du-te tu cu oile, să mă duc eu cu caii, că tot ai să pleci cu ele la București.
Achim însă nu-l auzea, încălecase și lovea mereu cu călcâiul în burta calului, iar animalul se învârtea cu el pe loc, cu dinții rânjiți în zăbală. Achim era vesel și porni în goană încă din curte.
— Hei, Bigică, haidaaa!... urlă el.
— Ce faci, mă, mânca-te-ar câinii? urlă și Niculae după el. Tată, oprește-l să se ducă cu oile.
— Tu ce-i fi având, Nilă, de ești așa roșu? se miră Moromete fără să-l audă pe Niculae. Ai, mă? Cine te pune pe tine să te duci acuma la premilitară aia, în loc să stai acasă și să-ți vezi de treabă?
— Hai, bă, taci din gură! mormăi Nilă furios. Te faci că nu știi. N-ai auzit că dacă nu ne ducem facem trei ani armată?
— Păi fiindcă sunteți proști! explică Moromete luând secerile din mâna Catrinei și îndreptându-se spre poartă. Sunteți proști, Nilă, d-aia!
Nilă pornise și el spre poartă, cu pușca aceea ciudată în mână.
— Sunteți proști... mormăi el.
— Păi sigur că sunteți proști. Dar ce credeai? spuse Moromete surprins. Ia să nu se ducă nimeni sau să-l atingă cineva la cap pe deșteptu ăla de mocârțan care vă gonește pe câmp, să vezi cum i-ar trece cheful să vă mai cheme.
Nilă mormăi ceva care putea să însemne că tatăl său vorbește ca să nu tacă. O luă pe lângă garduri, călcând în același fel cu mormăitura; adică sigur, să nu se ducă nimeni, dar uite că se duce și te silește și pe tine să te duci. Moromete o luă și el pe lângă garduri, dar în direcția opusă și călca nepăsător și parcă dezamăgit că oamenii fac lucruri care dacă n-ar fi proști nu i-ar putea sili nimeni să le facă.