Agatha Christie — Intalnire Cu Moartea

Agatha Christie 


Agatha Christie 


ÎNTÂLNIRE CU MOARTEA 


Partea întâi 

Capitolul 1 

— Înţelegi, nu-i aşa, că trebuie să moară? 

Întrebarea pluti în aerul nemişcat al nopţii, păru să 
zăbovească o clipă, apoi se pierdu în întuneric înspre Marea 
Moartă. 

Hercule Poirot se opri un minut cu mâna pe cremona 
ferestrei. Încruntându-se, închise hotărât geamul, oprind 
pătrunderea aerului nopţii, atât de periculos. Hercule 
Poirot fusese crescut în ideea că aerul de afară trebuie să 
rămână afară şi, mai ales, că aerul nopţii era periculos 
pentru sănătate. 

În timp ce trăgea draperiile acoperind bine fereastra şi se 
îndrepta spre pat, Poirot zâmbi îngăduitor pentru sine. 

„Înţelegi, nu-i aşa, că trebuie să moară?” 

Curioase aceste cuvinte pe care detectivul Hercule Poirot 
le auzi în prima noapte petrecută în Ierusalim. 

— E clar - oriunde mă duc, există ceva care îmi aminteşte 
de crimă! Murmură el. Continuă să zâmbească aducându-şi 
aminte de o istorioară referitoare la romancierul Anthony 
Trollope, pe care o auzise odată. Trollope traversa 
Atlanticul, când îi surprinsese pe doi colegi de călătorie 
discutând despre un fragment dintr-un roman de-al său, 
publicat de curând. „E foarte bun, declarase unul din ei. 
Dar ar trebui să o omoare pe bătrâna aia plicticoasă.” Cu 
un zâmbet larg, romancierul le replicase: „Domnilor, vă 
sunt foarte recunoscător! O să mă duc să o omor imediat!” 

Hercule Poirot se întrebă ce anume determinase rostirea 
cuvintelor pe care tocmai le auzise. Probabil o colaborare în 


privinţa unei cărţi sau a unei piese de teatru. 

Încă zâmbind, îşi zise: „S-ar putea ca într-o zi să-mi 
amintesc de cuvintele astea şi înţelesul lor să fie mult mai 
sinistru”. 

Acum îşi amintea că vocea care le rostise avusese un ton 
ciudat de pătimaş - un tremur care vădea o încordare 
emoţională intensă. O voce de bărbat - sau de băiat... 

În timp ce stingea veioza de lângă pat, Hercule Poirot 
gândi: „Ar trebui să pot recunoaşte acea voce... , 

II 

Cu coatele pe pervaz şi capetele apropiate, Raymond şi 
Carol Boynton priveau în adâncimea albastră a nopţii. 
Nervos, Raymond repetă cuvintele pe care le rostise şi 
înainte: 

— Înţelegi, nu-i aşa, că trebuie să moară? 

Carol Boynton se foi uşor, apoi zise cu o voce profundă şi 
aspră: 

— E oribil... 

— Nu e mai oribil ca asta! 

— Cred că nu... 

Raymond rosti cu violenţă: 

— Nu poate continua în felul ăsta - nu se poate... Trebuie 
să facem ceva... Şi nu există altceva ce putem face... 

— Dar dacă am putea scăpa cumva... Zise Carol, dar vocea 
ei era neconvingătoare şi chiar şi ea îşi dădea seama de 
lucrul ăsta. 

— Nu putem. Glasul lui era sec şi lipsit de speranţă. Carol, 
ştii că nu putem... 

Fata se cutremură. 

— Ştiu, Ray... Ştiu. 

EI scoase un hohot de râs scurt şi amar. 

— Oamenii ar spune că suntem nebuni - să nu putem pur 
şi simplu să plecăm... 

— Poate că... Suntem nebuni, rosti Carol încet. 

— Cred că da. Da, cred că suntem. Oricum, nu mai avem 
mult şi o să fim... Cred că unii oameni ar spune că deja am 


înnebunit - uită-te la noi cum plănuim, cu sânge rece, să ne 
omorâm mama! 

— Nu e mama noastră! Îl contrazise Carol cu asprime. 

— Nu, ai dreptate. Urmă o pauză, apoi Raymond continuă, 
cu o voce liniştită, indiferentă: Eşti de acord, Carol? 

— Cred că ar trebui să moară, da... Răspunse Carol, 
hotărâtă. Apoi izbucni brusc: E nebună... Sunt aproape 
convinsă că e nebună... N-ar... N-ar putea să ne chinuiască 
în felul ăsta dacă ar fi normală. De ani întregi spunem: „Aşa 
nu se mai poate!” - şi s-a putut! Am zis: „Va muri la un 
moment dat” - dar n-a murit! Nu cred că va muri vreodată 
dacă nu... 

— Dacă nu o omorâm, continuă Raymond decis. 

— Da. 

Carol îşi încleştă pumnii pe pervazul din faţa ei. 

Fratele ei continuă pe un ton calm, normal, în care doar 
un tremur slab arăta nerăbdarea interioară: 

— Înţelegi că trebuie să fie unul din noi, nu-i aşa? Cu 
Lennox, trebuie luată în consideraţie şi Nadine. Şi nu putem 
să o implicăm pe Jinny. 

Carol se cutremură. 

— Biata Jinny... Mi-e atât de teamă... 

— Ştiu. Situaţia devine din ce în ce mai gravă, nu-i aşa? De 
aceea trebuie făcut rapid ceva - înainte să depăşească orice 
limită. 

Carol se ridică brusc, dându-şi pe spate de pe frunte 
şuviţele de păr castaniu. 

— Ray, nu crezi că este ceva cu adevărat greşit, nu? 

EI îi răspunse pe acelaşi ton aparent calm: 

— Nu. Cred că este ca şi cum am omori un câine turbat... 
Ceva care face rău lumii şi trebuie oprit. Acesta este 
singurul mod de a-l opri. 

— Dar ei... Ei ne vor trimite pe scaunul electric, murmură 
ea. Vreau să zic că nu am putea explica cum e ea... Ar părea 
atât de fantastic... Într-un fel, totul este în minţile noastre, 
înţelegi? 


— Nimeni nu va şti vreodată, o asigură Raymond. Am un 
plan. M-am gândit la tot. Ar trebui ca noi să fim în 
siguranţă. 

Carol se întoarse brusc spre el. 

— Raymond... Într-un fel sau altul acum eşti diferit. Ceva ţi 
s-a întâmplat... Ce anume ţi-a băgat toate astea în cap? 

— De ce crezi că mi s-a întâmplat ceva? 

E îşi întoarse capul, privind în noapte. 

— Pentru că... Ray, e vorba de fata aceea din tren? 

— Nu, desigur că nu, de ce ar fi? Of, Carol, nu vorbi 
prostii. Hai să ne întoarcem la... la... 

— La planul tău? Eşti sigur că este... Un plan bun? 

— Da, cred că da... Desigur, trebuie să aşteptăm ocazia 
potrivită. Şi apoi, dacă totul merge bine, vom fi liberi - cu 
toţii. 

— Liberi? 

Carol oftă uşor. Ridică privirile spre stele. Apoi un acces de 
plâns îi scutură tot trupul. 

— Carol, ce s-a întâmplat? 

Carol izbucni în suspine nestăpânite. 

— E atât de frumos... Noaptea, şi întunericul, şi stelele. 
Dacă am putea să ne bucurăm de tot... Dacă am putea şi noi 
să fim ca ceilalţi oameni în loc să fim cum suntem - ciudaţi, 
şi nebuni, şi atât de în neregulă. 

— Dar vom fi... În regulă, după ce ea va muri! 

— Eşti sigur? Nu e prea târziu? Nu vom fi mereu ciudaţi şi 
diferiţi? 

— Nu, nu, nu! 

— Mă întreb... 

— Carol, dacă preferi să nu... 

Ea împinse la o parte braţul care încerca să o liniştească. 

— Nu, sunt alături de tine - în mod sigur! Din cauza 
celorlalţi - mai ales a lui Jinny. Trebuie să o salvăm pe Jinny! 

Raymond se opri o clipă. 

— Atunci... Mergem mai departe? 

— Da! 


— Bine. Să-ţi spun planul meu... 

Şi îşi apropie capul de alei. 

Capitolul 2 

Domnişoara Sarah King, absolventă a facultăţii de 
medicină, stătea lângă masă în camera de corespondenţă 
din hotelul Solomon din Ierusalim, răsfoind leneşă paginile 
ziarelor şi ale revistelor. Avea sprâncenele încruntate şi 
părea preocupată. 

Francezul de vârstă medie care intră din hol în cameră o 
privi o clipă înainte de a se duce spre celălalt capăt al 
mesei. Când privirile li se întâlniră, Sarah făcu un uşor gest 
de recunoaştere, zâmbindu-i. Îşi aminti că bărbatul îi venise 
în ajutor în călătoria de la Cairo şi îi cărase una dintre 
valize când nici un hamal nu părea să fie disponibil. 

— Vă place Ierusalimul? O întrebă doctorul după schimbul 
de saluturi. 

— În unele privinţe este îngrozitor, spuse Sarah, după care 
adăugă: Religia este foarte ciudată! 

Francezul păru amuzat. 

— Înţeleg ce vreţi să spuneţi. Engleza lui era aproape 
perfectă. 'Toate sectele posibile se ceartă şi se bat! 

— Şi construcţiile îngrozitoare pe care le-au ridicat! 
Adăugă Sarah. 

— Da, într-adevăr. 

Sarah oftă. 

— M-au împiedicat astăzi să intru undeva fiindcă aveam o 
rochie fără mâneci, spuse ea mâhnită. Se pare că 
Atotputernicului nu-i plac braţele mele, în pofida faptului că 
el le-a creat. 

Doctorul Gerard izbucni în râs, apoi spuse: 

— Mă pregăteam să comand nişte cafea. Vreţi şi 
dumneavoastră, domnişoară... 

— King este numele meu. Sarah King. 

— lar al meu - permiteţi-mi. 

Scoase o carte de vizită. Sarah o luă şi ochii i se măriră 
plini de uimire şi plăcere. 


— Doctorul Theodore Gerard? Oh, sunt foarte încântată să 
vă cunosc. V-am citit toate lucrările, desigur. Opiniile 
dumneavoastră privind schizofrenia sunt teribil de 
interesante. 

— Desigur? 

Sprâncenele lui Gerard se arcuiră a mirare. 

Sarah îi explică destul de ruşinată: 

— Ştiţi... Şi eu mă pregătesc să devin doctor. Tocmai mi- 
am luat diploma. 

— Aha! Înţeleg. 

Doctorul Gerard comandă cafea şi se aşezară într-un colţ 
al salonului. Francezul era mai puţin interesat de realizările 
medicale ale lui Sarah decât de pârul negru care i se 
unduia de pe frunte şi de forma frumoasă a gurii roşii. Era 
amuzat de evidentul respect cu care îl privea. 

— Staţi mult aici? O întrebă el ca să întreţină conversaţia; 
- Câteva zile. Atâta. Apoi vreau să merg la Petra. 

— Aha! Şi eu mă gândeam să merg acolo dacă excursia nu 
durează prea mult. Înţelegeţi, trebuie să mă întorc la Paris 
pe 14. 

— Durează cam o săptămână, cred. Două zile până acolo, 
două acolo şi două pe drum înapoi. 

— Trebuie să mă duc la agenţia de voiaj dimineaţa ca să 
văd ce se poate aranja. 

Un grup de oameni intră în salon şi se aşeză. Sarah îi privi 
cu un oarecare interes. Îşi cobori vocea: 

— Oamenii aceia tocmai au intrat - i-aţi observat în tren 
azi-noapte? Au plecat din Cairo cam odată cu noi. 

Doctorul Gerard îşi puse un monoclu şi îşi îndreptă 
privirea spre celălalt capăt al încăperii. 

— Americani? 

Sarah aprobă din cap. 

— Da. O familie de americani. Dar una cam neobişnuită, 
după părerea mea. 

— Neobişnuită? Cum aşa? 

— Păi, uitaţi-vă la ei. Mai ales la bătrână. 


Doctorul Gerard se conformă. Privirea lui profesionistă se 
mută rapid de la un chip la altul. 

Observa mai întâi un bărbat înalt, cam osos, care avea în 
jur de treizeci de ani. Faţa era plăcută, dar slabă, şi avea o 
atitudine nefiresc de apatică. Mai erau doi adolescenţi - un 
băiat cu trăsături aproape greceşti. „E ceva ciudat şi cu el, 
îşi zise doctorul Gerard. Da - are o stare nervoasă 
evidentă.” Fata era în mod clar sora lui - exista o 
asemănare remarcabilă. Şi ea era la fel de neliniştită. Mai 
era o fată, de vârstă chiar mai mică - avea un păr roşcat- 
auriu care îi stătea ca un halou în jurul capului; mâinile nu-i 
aveau astâmpăr - trăgeau şi mototoleau batista din poală. O 
altă femeie, tânără, calmă, cu părul negru şi ten palid, cu 
chip placid care semăna cu Madona lui Luini. Ea chiar nu 
dădea vreun semn de nelinişte! Şi în mijlocul grupului... 
„Doamne! Gândi doctorul Gerard, cu repulsia candidă 
specifică francezilor. Ce oroare de femeie!” Bătrână, 
umflată, stând în mijlocul grupului, ca un Buddha deformat 
- un păianjen greţos în centrul pânzei! 

— La Maman nu e prea frumoasă, nu? Îi spuse el lui Sarah 
şi ridică din umeri. 

— E ceva cam... Sinistru în privinţa ei, nu credeţi? Îl 
întrebă Sarah. 

Doctorul Gerard o cercetă din nou. De data asta privirea 
era a profesionistului, nu a estetului. 

— Hipofâzie - cardiacă, adăugă el în limbajul eliptic 
medical. 

— A, da, asta! Sarah nu luă în seamă aspectul medical. Dar 
este ceva ciudat în atitudinea lor faţă de ea, nu credeţi? 

— Cine sunt, ştiţi? 

— Numele lor este Boynton. Mama, fiul căsătorit, soţia lui, 
un fiu mai tânăr şi două surori mai mici. 

— La famille Boynton vizitează lumea, murmură doctorul 
Gerard. 

— Dar este ceva ciudat în felul cum o fac. Nu vorbesc 
niciodată cu altcineva. Şi niciunul dintre ei nu poate face 


ceva dacă bătrâna nu-şi dă acordul! 

— E genul de familie matriarhală, spuse Gerard gânditor. 

— E un adevărat tiran, după părerea mea, zise Sarah. 

Doctoral Gerard ridică din umeri şi fu de părere că femeia 
americană stăpânea Pământul - lucru binecunoscut. 

— Da, dar e mai mult de-atât, insistă Sarah. Ea... Ah, îi 
intimideaz ă atât de tare pe toţi, îi are la degetul mic, încât 
e... e indecent! 

— Prea multă putere strică femeilor, fu de acord Gerard, 
devenind brusc grav, apoi clătină din cap. 

— E dificil pentru o femeie să nu abuzeze de putere. 

Doctorul îi aruncă lui Sarah o privire rapidă. Ea se uita la 
familia Boynton - sau, mai bine zis, îl privea pe un anumit 
membru al ei. Pe buzele doctorului Gerard flutură un 
zâmbet scurt, de înţelegere galică. Aha! Deci despre asta 
era vorba! 

— Aţi vorbit cu ei, nu? Murmură el, făcând o încercare. 

— Da - cel puţin, cu unul dintre ei. 

— Cu tânărul... cu fiul mai tânăr? 

— Da. În tren, când veneam de la Kantara. Stătea pe 
coridor. Eu am deschis discuţia. 

În atitudinea ei faţă de viaţă nu exista nici urmă de 
timiditate. Era interesată de oameni şi avea o fire 
prietenoasă, deşi nerâăbdătoare. 

— Ce v-a determinat să-i vorbiţi? O întrebă Gerard. 

Sarah ridică din umeri. 

— De ce nu? Deseori vorbesc cu lumea când mă aflu într-o 
călătorie. Mă interesează oamenii - ce fac, ce gândesc, ce 
simt. 

— Îi puneţi sub microscop, ca să spunem aşa. 

— Cred că puteţi spune asta, recunoscu tânăra. 

— Şi ce impresie aveţi în acest caz? 

— Ei bine... Ezită ea, este cam ciudat... În primul rând, 
băiatul s-a înroşit până în vârful urechilor. 

— Ce este atât de neobişnuit? Întrebă Gerard sec. 

Sarah izbucni în râs. 


— Vreţi să spuneţi că m-a considerat o neruşinată care îi 
face avansuri? A, nu, nu cred că a crezut asta. Bărbaţii pot 
să-şi dea seama, nu? 

Se uită la el franc cu o privire întrebătoare. Doctorul 
Gerard aprobă din cap. 

— Am avut impresia, spuse Sarah cu voce joasă şi 
încruntându-se puţin, că era - cum să spun? 

— Şi încântat, şi îngrozit. Încântat din cale-afară... Şi 
absurd de neliniştit în acelaşi timp. Asta chiar e ciudat, nu-i 
aşa? Pentru că americanii mi s-au părut întotdeauna 
neobişnuit de siguri pe sine. Un tânăr american de douăzeci 
de ani, să spunem, are infinit mai multe cunoştinţe despre 
lume şi mai mult savoir faire decât un tânăr englez de 
aceeaşi vârstă. Şi băiatul ăsta trebuie să aibă peste 
douăzeci de ani. 

— Cred că douăzeci şi trei sau douăzeci şi patru. 

— Aşa de mult? 

— Cred că da. 

— Da... Poate aveţi dreptate... Numai că, într-un fel, pare 
atât de tânăr... 

— Inadecvare mentală. Factorul „copil” persistă. 

— Înseamnă că am dreptate? Adică, e ceva care nu este 
normal în legătură cu el? 

Doctorul Gerard ridică din umeri, zâmbind uşor în faţa 
seriozităţii ei. 

— Dragă tânără doamnă, oare e vreunul din noi pe deplin 
normal? Dar vă pot garanta că este vorba de o nevroză de 
un anumit gen. 

— Care are legătură, sunt sigură, cu bătrâna aceea 
îngrozitoare. 

— Se pare că vă displace foarte mult, spuse Gerard, 
privind-o cu curiozitate. 

— Aşa e. Are... Are o privire rea! 

— Aşa au multe mame când fiii lor sunt atraşi de tinere 
fascinante! Sarah înălţă nerăbdătoare din umeri. Francezii 
erau toţi la fel, gândi ea, obsedaţi de sex! Deşi, ca psiholog, 


trebuia să recunoască pentru sine că la baza celor mai 
multe fenomene stătea sexul. Gândurile lui Sarah o luară pe 
calea psihologică atât de cunoscută ei. 

Tresări şi fu smulsă din meditaţie. Raymond Boynton 
traversa camera îndreptându-se spre masa din mijloc. Alese 
o revistă şi, când trecu pe lângă scaunul lui Sarah, aceasta 
îl privi şi i se adresă: 

— Aţi vizitat ceva astăzi? 

Rosti cuvintele la întâmplare, interesând-o, de fapt, să 
vadă cum vor fi primite. 

Raymond se opri din drum, se înroşi, tresări ca un cal 
speriat şi ochii i se îndreptară neliniştiţi spre mijlocul 
grupului de familie. 

— Oh... Oh, da... Cum, da, sigur. Eu... 

Apoi brusc, de parcă ar fi fost atins de un pinten, se 
îndreptă grăbit spre familia lui, cu revista în mână. 

Silueta grotescă de Buddha întinse o mână grasă după ea, 
dar, când o luă - observă doctorul Gerard - ochii ei priveau 
chipul băiatului. Mormăi, în mod sigur fără vreun cuvânt de 
mulţumire. Poziţia capului i se schimbă uşor şi doctorul 
observă că acum se uita urât la Sarah. Faţa îi era 
impasibilă, fără nici o expresie - era imposibil de spus ce îi 
trecea prin minte. 

Sarah se uită la ceas şi scoase o exclamaţie. 

— E mult mai târziu decât am crezut. Se ridică. Mulţumesc 
mult, doctore Gerard, pentru că am băut împreună cafeaua. 
Acum trebuie să scriu nişte scrisori. 

Se ridică şi îi întinse mâna. 

— Sper că ne vom mai întâlni, spuse el. 

— A, da! Poate veţi veni la Petra? 

— Cu siguranţă voi încerca. 

Sarah îi zâmbi şi se întoarse. În drumul ei spre ieşirea din 
cameră trebuia să treacă pe lângă familia Boynton. 

Doctorul Gerard observă că privirea doamnei Boynton se 
îndreptă spre chipul fiului ei şi ochii celor doi se întâlniră. 
Când Sarah trecu, Raymond Boynton îşi întoarse capul pe 


jumătate - dar nu spre ea, ci ferindu-şi privirea... Era o 
mişcare înceată, fără voie, care dădea impresia că bătrâna 
doamnă Boynton trăsese de un fir invizibil. 

Sarah King observă mişcarea evazivă şi, fiind atât de 
tânără şi de umană, gestul o enervă. Avuseseră o discuţie 
atât de plăcută pe coridorul vagonului de dormit! Îşi 
comparaseră impresiile despre Egipt, râseseră de limbajul 
ridicol al catârgiilor şi al vânzătorilor de pe străzi. Sarah îi 
povestise cum îi răspunsese unui conducător de cămilă care 
o întrebase imprudent şi plin de speranţă: „Doamna, 
engleză sau americană?” - „Nu, chinezoaică”. Şi încântarea 
pe care o simţise când văzuse uluirea totală a bărbatului în 
timp ce o privea fix. Tânărul fusese, gândise ea atunci, ca un 
şcolar plin de zel. lar acum, fără absolut nici un motiv, era 
timid şi grosolan - se comporta ca un bădăran. 

„Nu-mi voi mai bate capul cu el”, îşi zise Sarah indignată. 

Pentru că Sarah, fără să fie îngâmfată fără motiv, avea o 
părere destul de bună despre sine. Ştia fără îndoială că 
sexul opus o găseşte atrăgătoare şi nu era genul care să 
accepte un refuz umilitor! 

Poate că fusese puţin cam prea prietenoasă cu acest tânăr 
fiindcă, dintr-un motiv obscur, îi păruse rău pentru el. 

Însă acum era evident că nu era decât un american 
nepoliticos, îngâmfat şi prost crescut! 

În loc să scrie scrisorile de care pomenise, Sarah King se 
aşeză la măsuţa de toaletă din camera ei, îşi perie părul de 
pe frunte dându-şi-l pe spate, privi în oglindă cei doi ochi 
căprui plini de preocupare şi îşi analiză viaţa. 

Tocmai trecuse printr-o criză emoţională dificilă. Cu o lună 
în urmă rupsese logodna cu un tânăr doctor care era cu 
patru ani mai mare ca ea. Fuseseră foarte atraşi unul de 
celălalt, dar aveau temperamente prea asemănătoare. 
Neînţelegerile şi certurile erau la ordinea zilei. Sarah avea 
o fire prea impetuoasă ca să suporte afirmarea calmă a 
autocrației. Ca multe alte femei îndrăzneţe, Sarah se 
credea o admiratoare a forţei. Întotdeauna îşi spusese că 


doreşte să fie condusă. Când însă întâlnea un bărbat 
capabil să o stăpânească, descoperea că nu-i place deloc 
lucrul acesta! Ruperea logodnei îi provocase o suferinţă 
destul de mare, dar fusese suficient de conştientă să-şi dea 
seama că numai atracţia reciprocă nu era o bază suficientă 
pe care să fie construită o fericire de-o viaţă. Îşi oferise 
atunci o vacanţă interesantă în străinătate care să o ajute 
să uite, înainte să se întoarcă în ţară şi să se apuce cu 
adevărat de muncă. 

Gândurile lui Sarah reveniră din trecut în prezent. 

„Mă întreb, îşi zise, dacă doctorul Gerard va accepta să 
vorbim despre munca lui. A făcut nişte lucruri minunate. 
Numai de m-ar lua în serios! Poate... Dacă va veni la 
Petra...” 

Apoi se gândi iarăşi la tânărul american atât de necioplit. 

Nu avea nici o îndoială că prezenţa familiei lui îl făcuse să 
reacționeze atât de ciudat, dar cu toate astea simţi un 
oarecare dispreţ pentru el. Să fii sub papucul familiei în 
felul acesta, era de-a dreptul ridicol - mai ales pentru un b 
ărbat! 

Şi totuşi... 

Fu cuprinsă de un sentiment straniu. În mod sigur era 
ceva ciudat în toate astea! 

Brusc, spuse cu glas tare: 

— Băiatul acela vrea să fie salvat! O să am eu grijă de asta! 

Capitolul 3 

După ce Sarah părăsi salonul, doctorul Gerard mai rămase 
câteva minute. Apoi se duse spre masă, luă ultimul număr 
din Le Matin şi se îndreptă spre un scaun aflat la câţiva 
metri de familia Boynton, căci aceştia îi stârniseră 
curiozitatea. 

La început fusese amuzat de interesul tinerei englezoaice 
pentru această familie de americani, sesizând cu 
perspicacitate că era inspirat de preocuparea pentru un 
anumit membru al familiei. Dar acum ceva ieşit din comun 
legat de această familie trezise în el interesul mai profund 


şi mai imparţial al omului de ştiinţă. Doctoral sesizase că în 
acest caz era vorba de un fenomen psihologic evident. 
Foarte discret, la adăpostul ziarului, începu să-i evalueze. 
Mai întâi tânărul de care atrăgătoarea englezoaică se 
dovedise atât de interesată. „Da, îşi zise Gerard, este clar 
tipul de om pe care temperamentul ei îl găseşte atrăgător.” 
Sarah King era puternică - avea o minte echilibrată, o 
rațiune calmă şi o voinţă de fier. Doctoral Gerard aprecie că 
tânărul era sensibil, receptiv, sfios şi foarte influenţabil. 
Observă cu ochiul medicului faptul evident că în acel 
moment tânărul era într-o stare de tensiune nervoasă 
accentuată. Doctorul Gerard se întrebă care era motivul. 
Era nedumerit. De ce oare un tânăr cu o sănătate fizică 
evident bună, care se afla în străinătate ca să se distreze - 
era de presupus se afla într-o stare în care o cădere 
nervoasă era iminentă? 

Doctorul îşi îndreptă atenţia spre un alt membru al 
grupului. Fata cu păr castaniu era, evident, sora lui 
Raymond. Tipul rasial din care făceau parte era acelaşi - cu 
oase mici, cu forme frumoase şi înfăţişare aristocratică. 
Aveau aceleaşi mâini subţiri, bine definite, aceeaşi linie 
clară a maxilarului, aceeaşi poziţie a capului, gâturi lungi, 
subţiri. Şi fata era neliniştită... Făcea mici gesturi nervoase 
involuntare, iar ochii foarte strălucitori aveau cearcăne 
adânci. Când vorbea, ritmul cuvintelor îi era prea rapid şi 
parcă îşi pierdea oarecum suflul. Era atentă, în alertă, 
nereuşind să se relaxeze. 

„Şi este înspăimântată, hotărî doctorul Gerard. Da, este 
înspăimântată.” 

Auzea frânturi de conversaţie - o conversaţie foarte 
normală, banală. 

„Am putea merge la Grajdurile lui Solomon?” „Ar fi prea 
greu pentru mama?” „Zidul Plângerii dimineaţa? „lemplul, 
desigur - Moscheea Omar, cum îi spun ei - mă întreb de 
ce?” „Pentru că au transformat-o într-o moschee 
musulmană, desigur, Lennox.” 


Discuţii obişnuite, specifice turiştilor. Şi totuşi, cumva, 
doctorul Gerard avea convingerea stranie că aceste frânturi 
de dialog pe care le prindea erau ireale. Reprezentau o 
mască - ascundeau ceva care tălăzuia şi se învolbura în 
adâncuri, ceva prea profund şi fără formă ca să poată fi pus 
în cuvinte... Din nou, doctorul aruncă pe furiş o privire de la 
adăpostul ziarului. 

Lennox? Ăsta era fratele mai mare. Se putea observa 
aceeaşi asemănare de familie, dar exista o diferenţă. 

Lennox nu era atât de încordat; Gerard decise că avea un 
temperament mai puţin coleric. Dar şi în privinţa lui exista 
ceva ciudat. Nu se vedea în el aceeaşi încordare fizică pe 
care o putea observa la ceilalţi doi. Stătea relaxat, moale. 
Căutând printre amintirile despre pacienţii pe care îi 
văzuse stând în acelaşi fel în saloanele spitalelor, Gerard îşi 
zise: „Este epuizat - da, epuizat de suferinţa. Privirea din 
ochii aceia este privirea pe care o întâlneşti la un câine 
rănit sau la un cal bolnav - îndurarea animalică 
resemnată... Asta era ciudat... Fizic, nu ar avea nimic... 
Totuşi nu există îndoială că în ultima vreme a trecut prin 
multe suferinţe - suferinţe mentale... Acum nu mai suferă, 
îndură fără crâcnire, aşteaptă, cred, lovitura finală... Ce 
lovitură? Oare îmi imaginez toate astea? Nu, omul aşteaptă 
ceva, să vină un sfârşit. Aşa stau şi aşteaptă bolnavii de 
cancer, recunoscători că analgezicul mai amorţeşte puţin 
durerea...” 

Lennox Boynton ridică ghemul de lână pe care bătrâna îl 
scăpase pe jos. 

— Poftim, mamă. 

— Mulţumesc. 

Ce împletea bătrâna asta uriaşă şi impasibilă? Ceva gros şi 
aspru. „Mănuşi pentru locuitorii unui azil”, îşi zise Gerard şi 
zâmbi la propria fantezie. 

Îşi îndreptă atenţia spre cel mai tânăr membru al grupului 
- fata cu părul roşu-auriu. Avea, poate, nouăsprezece ani. 
Pielea ei avea acea puritate deosebită deseori asociată cu 


părul roşcat. Deşi era foarte slabă, faţa ei era frumoasă. 
Stătea şi zâmbea pentru sine - zâmbea în neant. Era ceva 
curios în legătură cu acel zâmbet. Era atât de departe de 
hotelul Solomon, de Ierusalim... Îi amintea doctorului 
Gerard de ceva... Îşi aminti brusc. Era zâmbetul ciudat, 
nepământean, de pe buzele fecioarelor din Acropolele 
ateniene - ceva îndepărtat, şi frumos, şi puţin inuman... 
Magia zâmbetului, nemişcarea lui ieşită din comun, îi făcu 
inima să se strângă. 

Apoi, cu un şoc, doctorul Gerard îi observă mâinile. Erau 
ascunse de grupul aflat în jurul ei lângă masă, dar acum le 
putea vedea clar din locul unde stătea. La adăpostul 
poalelor ei, mâinile ciupeau - ciupeau - sfâşiau batista 
delicată în fărâme minuscule. 

Doctorul Gerard fu teribil de şocat. Zâmbetul îndepărtat, 
pierdut, trupul nemişcat şi mâinile agitate, distrugătoare... 

Capitolul 4 

Se auzi o tuse înceată, astmatică, şuierătoare - apoi 
monumentala bătrână care împletea spuse: 

— Ginevra, eşti obosită, ar fi bine să te duci în pat. 

Fata tresări, iar degetele îşi încetară acţiunea lor 
mecanică. 

— Nu sunt obosită, mamă. 

Gerard găsi plăcută muzicalitatea vocii ei. Avea un ton 
dulce, cântat, care face încântătoare până şi cele mai 
banale afirmaţii. 

— Ba da, eşti. Întotdeauna îmi dau seama. Nu cred că vei 
putea să mergi mâine în excursie. 

— Ah! Dar o să merg. Mă simt chiar bine. 

Cu o voce groasă, aspră - aproape stridentă - mama ei 
spuse: 

— Nu, nu te simţi. O să te îmbolnăveşti. 

— Banu! Banu! 

Fata începu să tremure violent. 

— Voi veni eu cu tine, interveni o voce blândă, calmă. 


Tânăra femeie tăcută şi liniştită cu ochi mari şi gânditori şi 
părul prins îngrijit în coc se ridică în picioare. Dar doamna 
Boynton interveni: 

— Nu. Las-o să se ducă singură! 

— Vreau ca Nadine să vină cu mine, strigă fata. 

— Atunci sigur că o să vin. 

Tânăra femeie făcu un pas înainte. 

— Copila prefera să se ducă singură - nu-i aşa, Jinny? O 
întreba bătrâna. 

Urmă o pauză - o pauză de-o clipă, apoi Ginevra Boynton 
spuse cu o voce care devenise brusc monotonă şi 
indiferentă: 

— Da. Prefer să mă duc singură. Mulţumesc, Nadine. 

Se îndepărtă - o siluetă înaltă, rigidă, care se mişca totuşi 
cu o graţie surprinzătoare. 

Doctorul Gerard lăsă ziarul în jos şi se uită la bătrâna 
doamnă Boynton fără să se ascundă. Aceasta privea în urma 
fiicei ei şi faţa i se încreţise într-un zâmbet ciudat. Era, 
foarte vag, o caricatură a zâmbetului încântător şi 
nepământean care se zărise pe chipul fetei cu puţină vreme 
în urmă. 

Apoi bătrâna îşi îndreptă privirea spre Nadine, care se 
aşezase din nou. Nadine îşi ridică ochii şi îi întâlni pe cei ai 
soacrei sale. Chipul ei era imperturbabil; privirea bătrânei 
era plină de răutate. 

„Ce tirană bătrână şi absurdă!” îşi zise el. 

Apoi, brusc, ochii bătrânei îl priviră drept, iar Gerard simţi 
că i se taie respiraţia. Erau nişte ochi mici, negri, care 
păreau să mocnească pe dinăuntru, însă emanau ceva - o 
putere, o forţă clară, un val de răutate evidentă. Doctorul 
Gerard cunoştea câte ceva despre forţa personalităţii şi îşi 
dădu seama că aici nu era vorba de o femeie tiranică şi 
invalidă care se lăsa în voia unor toane meschine. Această 
bătrână era o adevărată forţă. În răutatea privirii ei 
doctorul simţi o asemănare cu efectul pe care îl avea 
privirea unei cobre. Poate că doamna Boynton era bătrână, 


infirmă, căzută pradă bolilor, dar nu era lipsită de putere. 
Era o femeie care cunoştea semnificaţia puterii, pe care o 
exercitase o viaţă întreagă, şi care nu se îndoise niciodată 
de propria forţă. Doctorul Gerard cunoscuse odată o femeie 
care realiza un număr de circ cu tigri, extrem de periculos 
şi spectaculos. Animalele mari şi suple se târâseră la 
locurile lor şi realizaseră trucuri umilitoare şi degradante. 
Privirile lor şi mârâielile înfundate dovedeau o ură 
înverşunată şi profundă, totuşi se supuseseră umilite. Aceea 
era o femeie tânăra, de o frumuseţe întunecată şi arogantă, 
dar privirea era aceeaşi. 

„Une dompteuse” (1), îşi zise doctorul Gerard. 

Acum înţelegea ce reprezenta curentul ascuns de discuţia 
nevinovată de familie. Era ură - un val de ură întunecată, 
arzătoare. 

„Cât de absurd şi plin de imaginaţie m-ar considera 
majoritatea oamenilor, gândi el. lată o familie normală de 
americani care se bucură de o excursie în Palestina - iar eu 
ţes o poveste de magie neagră în jurul ei!” 

Apoi se uită cu interes la tânăra tăcută care se numea 
Nadine. Pe mâna stingă avea o verighetă şi, în timp ce o 
privea, ea strecură o privire rapidă şi plină de înţeles spre 
Lennox cel blond şi ciolănos. Atunci îşi dădu seama... 

Erau soţ şi soţie. Dar privirea ei era mai mult a unei mame 
decât a unei soţii - o adevărată privire maternă, 
protectoare, neliniştită. Şi Gerard îşi mai dădu seama de 
ceva. Ştia că, singura din grup, Nadine Boynton nu se afla 
sub vraja soacrei ei. Probabil că nu o plăcea deloc pe 
bătrână, dar nu-i era frică de ea. Puterea acesteia nu o 
atingea. 

Era nefericită, profund preocupată de soţul ei, dar era 
liberă. 

„loate astea sunt foarte interesante”, îşi spuse doctorul 
Gerard pentru sine. 

Capitolul 5 


În mijlocul acestor gânduri întunecate, unda de 
normalitate care sosi avu un efect aproape ridicol. 

Un bărbat intră în salon, îi văzu pe membrii familiei 
Boynton şi se apropie de ei. Era un american de vârstă 
medie, plăcut şi foarte convenţional. Era îmbrăcat cu 
atenţie, avea o faţă lungă şi bine rasă şi o voce joasă, 
plăcută, oarecum monotonă. 

— Vă căutam pe toţi, începu el. 

Dădu cu meticulozitate mâna cu toţi membrii familiei. 

— Şi cum vă simţiţi, doamnă Boynton? Nu v-a obosit 
călătoria? 

Aproape binevoitoare, bătrâna şuieră: 

— Nu, mulţumesc. Sănătatea mea nu e niciodată prea 
bună, după cum ştiţi... 

— Da, desigur, păcat, păcat. 

— Dar în mod sigur nu e mai rău. Doamna Boynton adăugă 
cu un zâmbet viclean: Nadine are mare grijă de mine, nu-i 
aşa, Nadine? 

— Mă străduiesc. 

Vocea tinerei era lipsită de orice inflexiune. 

— Da, sunt sigur că aşa e, spuse străinul cu convingere. Ei 
bine, Lennox, ce părere ai de oraşul regelui David? 

— A, nu ştiu. 

Lennox vorbi apatic, lipsit de interes 

— Îl găseşti cam dezamăgitor, nu-i aşa? Mărturisesc că la 
început mi s-a părut şi mie la fel. Dar poate că nu v-aţi 
plimbat suficient? 

— Nu putem face foarte multe din cauza mamei, spuse 
Carol Boynton. 

— Vreo două ore de vizitare este tot ce reuşesc într-o zi. 

— Cred că e minunat că puteţi face tot ceea ce faceţi, 
doamnă Boynton, îi spuse străinul plin de convingere. 

Doamna Boynton scoase un chicotit încet, şuierat - un 
sunet aproape satisfăcut. 

— Asta nu se datorează corpului meu! Mintea este cea 
care contează! Da, mintea... 


Vocea ei se pierdu. Gerard îl văzu pe Raymond Boynton că 
tresare nervos. 

— Aţi fost la Zidul Plângerii, domnule Cope? Întrebă el. 

— A, da, a fost unul dintre primele locuri pe care le-am 
vizitat. Sper ca în vreo două zile să parcurg tot Ierusalimul 
şi le-am cerut celor de la agenţia Cook să-mi facă un 
itinerar astfel încât să străbat toată Ţara Sfântă - Bethleem, 
Nazaret, lacul Tiberias - Marea Galileei. O să fie extrem de 
interesant. Apoi mai este Jerash, unde se găsesc nişte ruine 
foarte interesante - romane, ştiţi. Şi mi-ar plăcea foarte 
mult să arunc o privire în Petra, Oraşul Trandafiriu - un 
fenomen natural remarcabil, consider eu - care nu e pe 
traseul obişnuit. Dar durează aproape o săptămână să 
ajungi acolo şi înapoi şi să faci totul cum trebuie. 

— Mi-ar plăcea să merg acolo. Pare minunat, spuse Carol. 

— Da, aş spune că merită să fie vizitat - da, în mod sigur. 
Domnul Cope făcu o pauză, îi aruncă oarecum îndoielnic 
doamnei Boynton o privire, apoi continuă cu o voce care i se 
păru francezului plină de nesiguranţă: Mă întreb dacă n-aş 
putea să vă conving pe câţiva dintre dumneavoastră să mă 
însoţiţi? Evident, îmi dau seama că dumneavoastră, doamnă 
Boynton, nu puteţi veni şi evident cineva din familie trebuie 
să vă rămână alături, dar, dacă v-aţi împărţi forţele, ca să 
zic aşa... 

Făcu o pauză. Gerard putu chiar să audă sunetul 
andrelelor doamnei Boynton. Apoi aceasta răspunse: 

— Nu cred că vrem să ne împărţim. Suntem un grup 
foarte unit. Ridică privirea. Ei bine, copii, ce spuneţi? 

Vocea ei avea un ton straniu. Răspunsurile veniră prompt: 

— Nu, mamă... A, nu... Nu, desigur că nu. 

Doamna Boynton continuă, având pe chip zâmbetul acela 
neobişnuit al ei: 

— Vedeţi - nu vor să mă părăsească. Dar tu, Nadine? Tu 
nu ai spus nimic. 

— Nu, mulţumesc, mamă, doar dacă nu cumva Lennox 
doreşte să meargă. 


Doamna Boynton îşi întoarse încet capul spre fiul ei. 

— Ei, Lennox, de ce nu vă duceţi tu şi Nadine? Ea pare să 
vrea să meargă. 

Lennox tresări şi ridică privirea. 

— Eu... Păi... Nu, cred că e mai bine să rămânem 
împreună. 

— A, chiar că sunteţi o familie strâns unită, spuse domnul 
Cope cu amabilitate. 

Dar ceva din amabilitatea lui suna forţat şi fals. 

— Ne place să stăm la o parte de ceilalţi, replică doamna 
Boynton. Începu să înfăşoare ghemul de lână. Apropo, 
Raymond, cine era tânăra care ţi-a vorbit? 

Raymond tresări nervos. Se înroşi, apoi chipul i se albi 

— Eu... Nu ştiu cum o cheamă. Ea... Era în tren azi- 
noapte. 

Doamna Boynton începu să se ridice încet de pe scaun. 

— Nu cred că vom avea de-a face prea mult cu ea, spuse. 

Nadine se ridică să o ajute pe bătrână să se scoale în 
picioare şi făcu asta cu o îndemânare profesională care îi 
atrase atenţia lui Gerard. 

— E timpul să mergem la culcare, spuse doamna Boynton. 
Noapte bună, domnule Cope. 

— Noapte bună, doamnă Boynton. Noapte bună, doamnă 
Lennox. 

Plecară cu toţii - o mică procesiune. 

Nici unuia dintre membrii mai tineri ai grupului nu-i trecu 
prin minte să mai rămână. 

Domnul Cope rămase privind în urma lor, cu o expresie 
ciudată pe chip. 

După cum doctorul Gerard ştia din experienţă, americanii 
au tendinţa să fie o nație prietenoasă. Ei nu au suspiciunea 
stânjenită a englezilor aflaţi într-o călătorie. Pentru un 
bărbat cu tactul doctorului Gerard, să-l abordeze pe 
domnul Cope şi să se prezinte presupunea unele dificultăţi. 
Americanul era singur şi, ca majoritatea celor din naţia sa, 


era înclinat spre o atitudine prietenoasă. Încă o dată, cartea 
de vizită a doctorului ieşi la iveală. 

Citind numele scris pe ea, domnul Jefferson Cope fu 
impresionat, aşa cum era de aşteptat. 

— A, sigur, domnule Gerard, aţi fost în Statele Unite nu cu 
multă vreme în urmă? 

— În toamna trecuta. Am avut nişte cursuri la Harvard. 

— Desigur. Dumneavoastră, domnule doctor, sunteţi unul 
dintre cele mai reputate nume din domeniu. Sunteţi de 
departe cel mai bun în specialitatea dumneavoastră la 
Paris. 

— Dragul meu domn, sunteţi prea amabil. Trebuie să vă 
contrazic. 

— Nu, nu, este o mare onoare să vă cunosc în felul acesta. 
De fapt, în momentul de faţă, sunt prezente câteva 
persoane distinse aici, în Ierusalim. Dumneavoastră, apoi 
lordul Welldon şi Sir Gabriel Steinbaum, finanţistul. Mai 
este Lady Westholme, care este o personalitate 
proeminentă a scenei politice engleze. Şi faimosul detectiv 
belgian Hercule Poirot. 

— Micuţul Hercule Poirot? Este aici? 

— I-am citit numele în ziarul local, a sosit de curând. Mi se 
pare că toată lumea şi soţia lui se află la hotelul Solomon. 
Un hotel foarte bun şi decorat cu mult gust. 

Domnul Jefferson Cope se simţea minunat. Doctorul 
Gerard era un bărbat care putea să fie fermecător când 
dorea. Nu după mult timp, cei doi bărbaţi se duseră la bar. 

După vreo două pahare, Gerard spuse: 

— Spuneţi-mi, familia aceea americană cu care stăteaţi de 
vorbă este o familie americană tipică? 

Jefferson Cope sorbi gânditor din băutură, apoi răspunse: 

— A, nu, n-aş spune că e tocmai tipică. 

— Nu? Mi s-a părut că e o familie foarte strâns unită. 

— Adică toţi par să se învârtă în jurul acelei bătrâne? Zise 
domnul Cope încet. Este adevărat. E o bătrână remarcabilă. 

— Serios? 


Domnul Cope avea nevoie de puţină încurajare ca să 
continue şi invitaţia blândă fu îndeajuns. 

— Nu vă ascund, domnule Gerard, că familia aceea m-a 
preocupat destul de mult în ultima vreme. M-am gândit 
mult la ea. Dacă pot spune asta, mi-ar fi de ajutor să 
vorbesc cu dumneavoastră despre această chestiune. Nu o 
să vă plictisesc, nu? 

Doctorul Gerard negă această posibilitate. Domnul 
Jefferson Cope continuă încet, faţa lui bine bărbierită şi 
plăcută având întipărită pe ea o expresie de perplexitate. 

— Vă spun drept că sunt puţin îngrijorat. Doamna 
Boynton, vedeţi, îmi este o veche prietenă. Adică, nu 
bătrâna doamnă Boynton, ci cea tânără, doamna Lennox 
Boynton. 

— A, da, încântătoarea doamnă cu păr negru. 

— Da, exact. Nadine. Nadine Boynton, doctore Gerard, 
este o persoană încântătoare. O cunosc de dinainte de a se 
mărita. Pe atunci lucra la spital, se pregătea să devină 
asistentă. Apoi a plecat în concediu ca să stea cu familia 
Boynton şi s-a măritat cu Lennox. 

— Da? 

Domnul Jefferson Cope luă încă o înghiţitură din băutură şi 
continuă: 

— Aş dori să vă spun, doctore Gerard, câte ceva din istoria 
familiei Boynton. 

— Serios? Aş fi foarte interesat. 

— Vedeţi, răposatul Elmer Boynton - un om destul de 
cunoscut, cu o personalitate încântătoare - a fost căsătorit 
de două ori. Prima lui soţie a murit când Carol şi Raymond 
erau bebeluşi. Cea de-a doua doamnă Boynton, după câte 
am auzit, era o femeie frumoasă când s-au căsătorit, deşi nu 
foarte tânără. Când te uiţi acum la ea pare greu de crezut 
că a fost vreodată frumoasă, dar aşa am aflat dintr-o sursă 
demnă de încredere. În orice caz, soţul ei avea o părere 
foarte bună despre ea şi îi adopta punctul de vedere în 
aproape orice chestiune. A fost invalid câţiva ani buni 


înainte să moară, aşa că practic ea a condus totul. E o 
femeie foarte capabilă, cu o minte pricepută la afaceri. De 
asemenea, este foarte conştiincioasă. După moartea lui 
Elmer, s-a devotat în întregime acestor copii. Unul este alei 
- Ginevra, fata cu păr roşcat, dar care este cam fragilă. 
Deci, după cum vă spuneam, doamna Boynton s-a dedicat 
cu totul familiei. Nu ştiu ce părere aveţi, doctore Gerard, 
dar asta nu reprezintă întotdeauna un lucru foarte înţelept. 

— Sunt de acord cu dumneavoastră. Este un lucru 
dăunător pentru o personalitate în formare. 

— Da, cred că este o exprimare foarte potrivită. Doamna 
Boynton i-a protejat pe aceşti copii de lumea exterioară şi 
nu i-a lăsat să ia contact cu ceilalţi. Rezultatul a fost că 
acum au ajuns... Ei bine, cam nervoşi. Sunt emotivi, dacă 
înţelegeţi ce vreau să spun. Nu se pot împrieteni cu 
necunoscuţii. Asta nu e bine. 

— E foarte rău. 

— N-am nici o îndoială că doamna Boynton a avut intenţii 
bune. A dat însă dovadă de un devotament exagerat. 

— Locuiesc cu toţii în aceeaşi casă? Întrebă doctorul. 

— Da. 

— Niciunul din fii nu lucrează? 

— A, nu. Elmer Boynton era un bărbat bogat. Eli-a lăsat 
toţi banii doamnei Boynton pe timpul vieţii - dar e de la sine 
înţeles că erau destinaţi întreţinerii întregii familii. 

— Aşadar ei depind financiar de ea? 

— Aşa este. Iar ea i-a încurajat să rămână acasă şi să nu 
plece să-şi caute de lucru. Da, poate că asta e în regulă, 
sunt destui bani, aşa că nu trebuie să-şi ia o slujbă, dar eu 
cred că, pentru un bărbat cel puţin, munca este un tonic 
excelent. Apoi mai este ceva - niciunul dintre ei nu are 
vreun hobby. Nu joacă golf. Nu fac parte din vreun club. Nu 
merg la petreceri şi nu fac nimic cu tineri de vârsta lor. 
Locuiesc într-o casă uriaşă la ţară, la mile întregi depărtare 
de orice loc. Vă spun eu, doctore Gerard, toate astea mi se 
par în neregulă. 


— Sunt de acord cu dumneavoastră, spuse doctorul 
Gerard. 

— Niciunul dintre ei nu are nici cel mai vag simţ social. 
Spiritul comunitar - asta le lipseşte! Poate că este o familie 
strâns unită, dar sunt foarte închişi. 

— Nu s-a întâmplat ca vreunul dintre ei să plece de unul 
singur? 

— Eu nu am auzit. Pur şi simplu stau împreună. 

— Consideraţi că de vină pentru asta sunt ei sau doamna 
Boynton? 

Jefferson Cope se foi stânjenit. 

— Ei bine, într-un fel, cred că ea este mai mult sau mai 
puţin responsabilă. Nu a ştiut să-i crească cum se cuvine. 
Totuşi, când un tânăr ajunge la maturitate, depinde de el 
să-şi croiască un drum propriu. Nici un băiat nu ar trebui să 
continue să fie legat de fustele mamei. Ar trebui să aleagă 
să fie independent. 

— Asta s-ar putea să fie imposibil, spuse doctorul Gerard 
gânditor. 

— De ce imposibil? 

— Există metode, domnule Cope, ca să împiedici creşterea 
unui copac. 

Cope îl privi uimit. 

— Sunt persoane sănătoase, doctore Gerard. 

— Şi mintea poate fi oprită din dezvoltare şi deformată, la 
fel ca trupul. 

— Sunt oameni deştepţi. Jefferson Cope continuă: Nu, 
doctore Gerard, ascultaţi-mă pe mine, un bărbat trebuie să- 
şi ia frâiele propriului destin în mâini. Un bărbat care se 
respectă îşi afirmă voinţa şi face ceva în viaţă, nu stă pur şi 
simplu şi taie frunză la câini. Nici o femeie nu ar trebui să 
respecte un astfel de bărbat. 

Gerard îl privi cu curiozitate timp de un minut sau două, 
apoi întrebă: 

— Vă referiţi în special, cred, la domnul Lennox Boynton? 


— Da, la Lennox mă gândeam, de fapt. Raymond este încă 
un copil. Dar Lennox are treizeci de ani. Era timpul să arate 
ceva bărbăţie. 

— Probabil că soţia lui nu are o viaţă uşoară, nu? 

— Evident că are o viaţă dificilă! Nadine este o fată 
minunată. O admir mai mult decât pot spune. Nu a scăpat 
niciodată vreun cuvânt de nemulţumire. Dar nu este fericit 
ă, doctore Gerard. Este extrem de nefericită. 

Gerard aprobă din cap. 

— Da, s-ar putea să aveţi dreptate. 

— Nu ştiu ce părere aveţi, doctore Gerard, dar eu 
consider că există o limită pe care o femeie trebuie să o 
suporte! Dacă eram în locul lui Nadine, i-aş fi spus-o în faţă 
tânărului Lennox. Ori pune piciorul în prag şi dovedeşte de 
ce e în stare, ori... 

— Ori, în caz contrar, ar trebui să-l părăsească? 

— Trebuie să-şi trăiască şi ea viaţa, doctore Gerard. Dacă 
Lennox n-o apreciază aşa cum ar trebui - ei bine, există şi 
alţi bărbaţi care ar face-o. 

— Cum sunteţi dumneavoastră, de exemplu? 

Americanul se înroşi. Apoi se uită direct la celălalt bărbat 
cu o demnitate simplă. 

— Aşa este, confirmă el. Nu mi-e ruşine de sentimentele 
mele pentru acea doamnă. O respect şi am un ataşament 
profund pentru ea. Tot ce vreau este să fie fericită. Dacă ar 
fi fericită cu Lennox, aş sta deoparte şi aş ieşi din viaţa ei. 

— Dar aşa? 

— Aşa stau prin preajmă! Dacă mă vrea, eu sunt aici! 

Sunteţi, de fapt, un cavaler parfait gentil 412), murmură 
Gerard. 

— Poftim? 

— Dragul meu domn, cavalerismul mai trăieşte astăzi doar 
în națiunea americană! Vă mulţumiţi să vă serviţi doamna 
fără speranţa unei recompense! Este un lucru admirabil! 
Ce anume speraţi să puteţi face pentru ea? 


— Ideea mea este să fiu prezent atunci când va avea 
nevoie de mine. 

— Şi, daţi-mi voie să vă întreb, care este atitudinea 
bătrânei doamne Boynton faţă de dumneavoastră? 

Jefferson Cope răspunse încet: 

— Nu sunt niciodată sigur în privinţa acelei bătrâne. După 
cum v-am spus, nu îi face plăcere să ia contact cu 
exteriorul. Dar cu mine s-a purtat altfel, a fost întotdeauna 
amabilă şi mă tratează aproape ca pe un membru al 
familiei. 

— De fapt, chiar aprobă prietenia dumneavoastră cu 
doamna Lennox? 

— Aşa este. 

Doctoralul Gerard ridică din umeri. 

— Asta nu e puţin cam ciudat? 

Jefferson Cope răspunse înţepat: 

— Daţi-mi voie să vă asigur, doctore Gerard, că nu există 
nimic neonorabil în această prietenie. Este pur platonică. 

— Dragul meu domn, sunt convins de asta. Repet însă că 
este un lucru ciudat ca doamna Boynton să încurajeze 
această prietenie. Vedeţi, domnule Cope, doamna Boynton 
mă interesează - mă interesează chiar foarte mult. 

— Este cu siguranţă o femeie remarcabilă. Are o forţă de 
caracter extraordinară. După cum am spus, Elmer Boynton 
avea mare încredere în judecata ei. 

— În asemenea măsură încât a preferat să-şi lase cu totul 
propriii copii la mila ei, din punct de vedere financiar. În 
ţara mea, domnule Cope, acest lucru este interzis prin lege. 

Domnul Cope se ridică. 

— În America, replică el, avem o încredere nestrămutată 
în libertatea absolută. 

Doctorul Gerard se ridică la rândul lui. Nu era deloc 
impresionat de această remarcă. O mai auzise rostită de 
oameni de diferite naţionalităţi. Iluzia că libertatea 
reprezintă prerogativa unei anumite naţiuni era destul de 
răspândită. 


Doctorul Gerard era mai înţelept. El ştia mai bine că nici o 
naţiune, nici o ţară şi nici o persoană nu poate fi 
considerată liberă. Dar mai ştia şi că existau diferite grade 
de supunere. 

Se duse la culcare gânditor şi plin de interes. 

Capitolul 6 

Sarah King se afla lângă templul Haramesh-Sherif, cu 
spatele la Domul Stâncii. În urechi îi răsuna zgomotul apei 
din fântâni. Mici grupuri de turişti treceau prin apropiere 
fără sa tulbure pacea atmosferei orientale. 

„Ce ciudat, îşi spuse Sarah, că odinioară un preisraelit a 
transformat această zonă muntoasă într-un câmp agricol şi 
că David a cumpărat-o pentru şase sute de şekeli de aur şi a 
transformat-o într-o Ţară Sfântă.” Iar acum aici se auzeau 
vocile turiştilor de toate naţionalităţile. 

Se întoarse şi se uită la moscheea care acum acoperea 
sfântul mormânt şi se întrebă dacă templul lui Solomon ar fi 
fost măcar pe jumătate atât de frumos. 

Se auzi un zgomot de paşi şi din moschee ieşi un mic grup. 
Era familia Boynton însoţită de un ghid volubil. Doamna 
Boynton era susţinută de Lennox şi de Raymond. Nadine şi 
domnul Cope mergeau în urmă. Carol venea ultima. În timp 
ce se îndepărtau, Carol o văzu pe Sarah. Ezită, apoi, 
hotărându-se brusc, se întoarse şi străbătu rapid şi fără 
zgomot curtea. 

— Scuzaţi-mă, începu ea cu răsuflarea tăiată, trebuie... 
Trebuie să vă vorbesc. 

— Da? Zise Sarah. 

Carol tremura violent şi era albă la faţă 

— E vorba de... Fratele meu. Când aţi vorbit cu el aseară, 
probabil că aţi considerat că este foarte nepoliticos. Dar nu 
a vrut să fie... Nu a avut ce face. Oh, vă rog să mă credeţi! 

Sarah simţea că întreaga scenă e ridicolă. Mândria şi 
bunul-simţ îi erau jignite. De ce să alerge dintr-odată o 
străină la ea şi să-i ofere o scuză absurdă pentru un frate 
mitocan? 


Pe buze îi veni un răspuns tăios. Apoi, rapid, starea ei de 
spirit se schimbă. 

Era ceva neobişnuit aici. Fata era extrem de sinceră. Ceva 
din Sarah - care o făcuse să-şi aleagă o carieră în medicină 
- nu rămase insensibil la nevoia fetei. Instinctul îi spunea că 
era ceva total greşit aici, aşa că rosti încurajator: 

— Spune-mi despre ce este vorba. 

— Aţi vorbit în tren, nu-i aşa? Începu Carol. 

Sarah dădu aprobator din cap. 

— Da sau, cel puţin, eu am făcut-o. 

— Ah, desigur. Probabil că aşa a fost. Dar, vedeţi, aseară 
Ray s-a temut... 

Se opri. 

— S-a temut? 

Obrajii lui Carol se împurpurară. 

— Ah, ştiu că pare absurd - o nebunie. Vedeţi, mama... 
Ea... Nu se simte bine... Şi nu-i place ca noi să ne facem 
prieteni din afară. Dar... Dar eu ştiu că Ray ar vrea să fiţi 
prieteni. 

Sarah deveni interesată. Dar, înainte să poată spune ceva, 
Carol continuă: 

— Ştiu că... Ştiu că ceea ce spun pare o prostie, dar noi 
suntem... O familie cam ciudată. Aruncă rapid o privire în 
jur - era o privire plină de teamă. Nu... Nu pot să mai stau, 
murmură ea. S-ar putea să-mi simtă lipsa. 

Sarah se hotări şi spuse: 

— De ce nu rămâi - dacă asta vrei? Am putea merge înapoi 
împreună. 

— Ah, nu! Carol se dădu în spate. Nu... Nu pot face asta. 

— De ce nu? O întrebă Sarah. 

— Chiar n-aş putea. Mama ar fi... ar fi... 

Sarah spuse clar şi calm: 

— Ştiu că uneori este groaznic de greu pentru părinţi să 
accepte faptul că totuşi copiii lor au crescut şi atunci 
continuă să încerce să le conducă viaţa. Dar e păcat, să ştii, 


să laşi lucrul ăsta să se întâmple. Fiecare trebuie să lupte 
pentru propriile drepturi. 

— Nu înţelegeţi... Nu înţelegeţi câtuşi de puţin..., 
murmură Carol. 

Îşi încleşta mâinile, agitată. 

— Uneori omul cedează fiindcă se teme de certuri, 
continuă Sarah. Certurile sunt neplăcute, dar cred că 
merită să lupţi pentru libertatea de acţiune. 

— Libertate? Carol o privi ţintă. Niciunul dintre noi nu a 
fost vreodată liber. Şi nici nu vom fi vreodată. 

— Prostii! Exclamă Sarah cu hotărâre. 

Carol se aplecă şi o atinse pe braţ. 

— Ascultaţi! Trebuie să încerc să vă fac să înţelegeţi! 
Înainte de căsătorie, mama - e, de fapt, mama vitregă - a 
fost gardian la o închisoare. Tata era directorul închisorii şi 
s-a însurat cu ea. Ei bine, de atunci a fost numai a şa. A 
continuat să fie gardian - dar pentru noi. De aceea viaţa 
noastră este... ca o închisoare! Capul i se roti iarăşi în jur. 
Mi-a simţit lipsa. Trebuie să plec. 

Sarah o prinse de braţ în timp pe Carol voia să o ia la fugă. 

— O clipă. Trebuie să ne mai întâlnim şi să stăm de vorbă. 

— Nu pot. Nu o să fiu în stare. 

— Ba da. Apoi continuă cu glas hotărât: Vino în camera 
mea după ora de culcare. Stau la 319. Nu uita - la 319. 

Îi dădu drumul la braţ şi Carol fugi după familia ei. 

Sarah râmase privind în urma ei. Se trezi din gânduri şi 
descoperi că doctorul Gerard se afla alături. 

— Bună dimineaţa, domnişoară King. Aşadar, aţi stat de 
vorbă cu domnişoara Carol Boynton? 

— Da, am avut o discuţie total ieşită din comun. Să vă 
povestesc. 

Îi relată esenţa conversaţiei avute cu fata. Gerard insistă 
asupra unui aspect: 

— Bătrânul hipopotam a fost gardian la închisoare? Acest 
lucru este semnificativ, cred. 


— Vreţi să spuneţi că asta este cauza comportamentului 
tiranic? Întrebă Sarah. Este un obicei al vechii ei profesii. 

Gerard clătină din cap. 

— Nu, asta este o abordare greşită a problemei. Există o 
nevoie profundă, ascunsă. Ea nu iubeşte tirania fiindcă a 
fost gardian. Mai bine spus, ea a devenit gardian pentru că 
iubea tirania. După părerea mea, dorinţa secretă de a 
deţine puterea asupra altor oameni a determinat-o să-şi 
aleagă o asemenea profesie. 

Chipul lui era foarte grav. 

— În subconştient zac ascunse atâtea lucruri stranii. 
Dorinţa de putere, de cruzime, o dorinţă sălbatică de a 
sfâşia şi de a rupe - toate sunt moşteniri ale amintirilor 
străvechi ale rasei noastre... Toate sunt aici, domnişoară 
King, toată cruzimea şi sălbăticia, şi dorinţa... Le închidem 
undeva şi refuzăm să le lăsăm să iasă, dar uneori... Ele sunt 
prea puternice. 

Sarah se cutremură. 

— Ştiu. 

— Vedem toate acestea astăzi, în jurul nostru, continuă 
Gerard. În convingerile politice, în conducerea naţiunilor. O 
reacţie din umanitarism, din milă, din bunăvoință frăţească. 
Crezurile sună bine uneori - un regim înţelept, un guvern 
generos - dar, dacă sunt impuse cu forţa, se bazează pe 
cruzime şi frică. Acei apostoli ai violenţei deschid uşa şi dau 
drumul sălbăticiei străvechi, vechii atracţii pentru cruzimea 
de dragul cruzimii. Oh, e dificil - omul e un animal cu un 
echilibru foarte fragil. El are o nevoie primordială - aceea 
de a supravieţui. Să avansezi prea repede este la fel de fatal 
ca a rămâne în urmă. Omul trebuie să supravieţuiască! 
Trebuie, probabil, să-şi păstreze într-o oarecare măsură 
vechea sălbăticie, dar nu trebuie - în mod sigur nu trebuie - 
să o zeifice! 

Urmă o pauză şi Sarah spuse: 

— Credeţi că doamna Boynton e o sadică? 


— Sunt aproape sigur de asta. Cred că îi face plăcere să 
provoace durere - durere mentală, ţineţi cont, nu fizică. 
Acest lucru se întâlneşte mult mai rar şi este mult mai greu 
să îi faci faţă. Îi place să aibă controlul asupra altor oameni 
şi îi place să îi facă să sufere. 

— E inuman, zise Sarah. 

Gerard îi relată conversaţia cu Jefferson Cope. 

— Nu-şi dă seama ce se petrece? Întreba Sarah 
gânditoare. 

— Cum ar putea? Nu e psiholog. 

— Adevărat! El nu are mintea noastră dezgustătoare! 

— Exact. El are mintea unui american normal, drăguţ, 
cinstit şi sentimental. Crede mai degrabă în bine decât în 
rău. Vede că atmosfera din familia Boynton este total 
greşită, dar îi atribuie doamnei Boynton mai degrabă un 
devotament prost înţeles decât o răutate profundă. 

— Asta probabil că o amuză, spuse Sarah. 

— Îmi imaginez că da! 

— Dar de ce nu se desprind? Întrebă Sarah nerăbdătoare. 
Pot s-o facă! 

Gerard clătină din cap. 

— Nu, aici greşiţi. Nu pot. Aţi văzut vreodată cunoscutul 
experiment cu cocoşul? Tragi o linie cu creta pe jos şi pui 
ciocul cocoşului pe ea. Cocoşul va crede că e legat acolo şi 
nu-şi poate înălța capul. Aşa şi cu nefericiţii ăştia. Ea a 
acţionat asupra lor - ţineţi cont de asta - de când erau 
copii. lar dominaţia ei a fost mentală. I-a hipnotizat 
făcându-i să creadă că nu pot să nu o asculte. A, ştiu că 
majoritatea oamenilor ar zice că asta e o prostie - dar noi 
doi ştim mai bine. I-a făcut să creadă că dependenţa lor 
totală de ea este inevitabilă. Au stat în închisoare atâta 
vreme încât, dacă uşa închisorii s-ar deschide, nici n-ar 
observa! Unul dintre ei, cel puţin, nici măcar nu îşi mai 
doreşte libertatea! Şi toţi s-ar teme de libertate. 

Sarah, cu simţul ei practic, întrebă: 

— Ce se va întâmpla după moartea ei? 


Gerard ridică din umeri. 

— Depinde de cât de repede se va întâmpla. Dacă s-ar 
întâmpla acum - ei bine, cred că nu ar fi prea târziu. Fata şi 
băiatul sunt încă tineri, impresionabili. Ar deveni, cred, 
nişte oameni normali. În cazul lui Lennox este posibil să fie 
prea târziu. Mie îmi face impresia unui om care a renunţat 
la orice speranţă - trăieşte şi îndură totul ca un animal. 

— Soţia lui ar fi trebuit să acţioneze cumva! Interveni 
Sarah nerăbdătoare. Ar fi trebuit să-l smulgă de acolo. 

— Oare? Poate că a încercat... Şi nu a reuşit. 

— Credeţi că şi ea este sub aceeaşi influenţa? 

Gerard clătină din cap. 

— Nu. Nu cred că bătrâna are vreo putere asupra ei şi 
pentru asta o urăşte de moarte. Fiţi atentă la privirea ei! 

Sarah se încruntă. 

— Nu pot s-o înţeleg - pe cea tânără, vreau să spun. Ştie 
ce se întâmpla? 

— Cred că are o idee destul de clară. 

— Hm! Făcu Sarah. Baba ar trebui omorâtă! Arsenic în 
ceaiul de dimineaţa - asta i-aş recomanda. Apoi spuse 
brusc: Dar fata cea mică - cea cu părul roşcat şi cu 
zâmbetul acela fascinant şi gol? 

Gerard se încruntă. 

— Nu ştiu. E ceva ciudat aici. Ginevra Boynton este fiica 
naturală a bătrânei, desigur. 

— Da. Bănuiesc că asta ar trebui să reprezinte o diferenţă 
- sau nu? 

Gerard spuse încet: 

— Nu cred că, odată ce mania pentru putere (şi dorinţa de 
cruzime) a cuprins mintea unui om, aceasta mai poate face 
vreo excep ţie - nici măcar pentru cel mai apropiat şi cel 
mai drag. Rămase tăcut o vreme, apoi întrebă: Sunteţi 
creştină, mademoiselle? 

— Nu ştiu, răspunse Sarah. Obişnuiam să cred că nu sunt 
nicicum. Dar acum... Nu mai sunt sigură. Simt că... Ah, simt 
că, dacă aş putea să şterg toate astea de pe faţa Pământului 


- făcu un gest violent cu mâna - toate clădirile şi sectele, şi 
bisericile astea încrâncenate, aş putea zări figura liniştită a 
lui Hristos intrând în Ierusalim pe un asin... Şi atunci aş 
crede în El. 

Doctorul Gerard rosti cu gravitate: 

— Eu cred măcar în unul dintre principiile de bază ale 
creştinismului - să te mulţume şti să fii umil. Sunt doctor 
şi ştiu că ambiția, dorinţa de a reuşi, de a avea putere 
reprezintă cauza majorităţii bolilor sufletului omenesc. 
Dacă dorinţa este realizată, duce la aroganță, violenţă şi în 
final la saţietate, iar dacă nu este realizată... Ah, dacă nu 
este realizată... Toate spitalele de nebuni pot depune 
mărturie de ce se întâmplă! Sunt pline de oameni care nu 
au fost în stare să facă faţă mediocrităţii, lipsei de 
importanţă şi de realizări şi care şi-au creat astfel o cale a 
scăpa de realitate şi de a se desprinde pentru totdeauna de 
viaţa reală. 

— Păcat că bătrâna Boynton nu e la azil! Rosti Sarah cu 
vehemenţă. 

Gerard clătină din cap. 

— Nu. Locul ei nu este printre rataţi. E mai rău decât atât. 
Ea a reuşit! Şi-a îndeplinit visul. 

Sarah se cutremură şi exclamă cu violenţă: 

— Asemenea lucruri nu ar trebui să existe! 

Capitolul 7 

Sarah se întrebă dacă, într-adevăr, Carol Boynton avea să 
vină la întâlnirea stabilită pentru acea seară. 

În mare parte, se îndoia. Se temea că fata va avea o 
reacţie violentă după confidenţele făcute dimineaţă. 

Cu toate acestea, Sarah se pregăti, îmbrăcându-se cu un 
halat de satin albastru, scoțând micuța lampă cu spirt şi 
punând apa la fiert. 

Tocmai era pe punctul să renunţe la speranţa că tânăra va 
apărea (era trecut de unu noaptea) şi să meargă la culcare, 
când auzi o bătaie în uşă. Deschise repede şi se dădu înapoi 
ca să o lase pe Carol să intre. 


— Mi-era teamă că v-aţi dus la culcare... Începu ea cu 
răsuflarea tăiată. 

Sarah afişă înadins o atitudine lipsită de emoție. 

— A, nu, te aşteptam. Serveştie un ceai. Este Lapsang 
souchong 13) adevărat. 

Îi aduse o ceaşcă. Carol fusese neliniştită şi nesigură pe 
sine. Acum acceptă ceaşca şi un biscuit şi începu să se 
liniştească. 

— E chiar amuzant, spuse Sarah zâmbind. 

Carol părea oarecum surprinsă. 

— Da, zise ea cu îndoială. Da, cred că aveţi dreptate - 
Seamănă cu petrecerile de la miezul nopţii pe care le 
organizam la şcoală, continuă Sarah. Bâănuiesc că nu ai 
mers la şcoală. 

Carol clătină din cap. 

— Nu, nu am plecat niciodată de acasă. Am avut o 
guvernantă... Diferite guvernante. Nu au rămas prea multă 
vreme. 

— Nu aţi plecat deloc, niciodată? 

— Nu. Am locuit mereu în aceeaşi casă. Excursia asta 
peste hotare a fost prima dată când am plecat. 

— Trebuie să fie o adevărată aventură, spuse Sarah ca din 
întâmplare. 

— A, da. Este... E ca unvis. 

— Ce a determinat-o pe mama ta vitregă să facă excursia? 

Auzind-o pomenită pe doamna Boynton, Carol tresări. 

Sarah continuă repede: 

— Ştii, eu sunt un fel de doctor. Tocmai mi-am luat 
diploma. Mama ta - sau mai bine zis mama ta vitregă - mi 
se pare foarte interesantă - din punct de vedere clinic, 
înţelegi? Aş putea spune că este în mod clar un caz 
patologic. 

Carol rămase privind-o ţinta. Era evident un punct de 
vedere complet neobişnuit pentru ea. Sarah rostise înadins 
aceste cuvinte. Îşi dădea seama că doamna Boynton îşi 


domina familia ca un soi de idol obscen. Scopul lui Sarah 
era să o lipsească de latura ei cea mai terifiantă. 

— Da, continua ea. Există un fel de boală, o manie a 
grandorii, care îi cuprinde pe oameni. Devin foarte 
autocraţi şi insistă ca totul să fie făcut exact cum spun ei şi 
sunt nişte persoane cu care este foarte dificil să ai de-a 
face. 

Carol puse ceaşca jos. 

— Ah, exclamă ea, mă bucur atât de mult că stăm de 
vorbă. Ştii, chiar am crezut că eu şi Raymond începem să 
devenim... Ciudaţi. Obişnuiam să ne supărăm foarte tare 
din cauza unor lucruri. 

— Întotdeauna este bine să vorbeşti cu o persoană din 
afară, spuse Sarah. În cadrul familiei omul are tendinţa să 
fie prea implicat. Apoi întrebă nepăsătoare: Dacă nu sunteţi 
fericiţi, nu v-aţi gândit să plecaţi de acasă? 

Carol păru uimită. 

— A, nu! Cum am putea? Eu... Adică mama nu ne-ar lăsa 
niciodată. 

— Dar nu ar avea cum să vă oprească, spuse Sarah cu 
blândeţe. Sunteţi majori. 

— Eu am 23 de ani. 

— Exact. 

— Dar totuşi nu văd cum... Adică nu aş şti unde să mă duc 
şi ce să fac. Ilonul ei părea uluit. Vedeţi, spuse ea, nu avem 
nici un ban. 

— Nu aveţi prieteni la care să vă duceţi? 

— Prieteni? Carol clătină din cap. A, nu, nu ştim pe nimeni! 

— Niciunul dintre voi nu s-a gândit să plece de acasă? 

— Nu... Nu cred. A, nu, n-am putea. 

Sarah schimbă subiectul. Consternarea fetei i se părea 
demnă de milă. 

— 'Ţii la mama ta vitregă? O întrebă ea. 

Carol clătină încet din cap şi şopti cu o voce speriată: 

— O urăsc. La fel şi Ray... Noi... de mult ne-am dorit să 
moară. 


Încă o dată Sarah schimbă subiectul. 

— Vorbeşte-mi despre fratele tău mai mare. 

— Lennox? Nu ştiu ce e cu Lennox. Acum de-abia mai 
vorbeşte. Se mişcă de parcă visează cu ochii deschişi. 
Nadine e teribil de îngrijorată din pricina lui. 

— 'Ţii la cumnata ta? 

— Da, Nadine e altfel. E întotdeauna bună. Dar este foarte 
nefericită. 

— Din cauza fratelui tău? 

— Da. 

— Sunt căsătoriţi de multă vreme? 

— De patru ani. 

— Şi întotdeauna au locuit acasă? 

— Da. 

— Cumnatei tale îi place asta? Întreba Sarah. 

— Nu. Urmă o pauză, apoi Carol continuă: Acum aproape 
patru ani a fost o agitaţie îngrozitoare. Vedeţi, după cum v- 
am spus, niciunul dintre noi nu pleacă de acasă. Vreau să 
spun că mergem afară, pe proprietate, dar nicăieri 
altundeva. Insă Lennox a făcut-o. A ieşit noaptea. S-a dus la 
Fountain Springs 44) - era un fel de bal. Mama a fost 
groaznic de supărată când a aflat. A fost îngrozitor. Apoi, 
după asta, ea i-a cerut lui Nadine să vină şi să stea cu noi. 
Nadine este o verişoară foarte îndepărtată a tatei. Era 
foarte săracă şi se pregătea să devină asistentă medicală. A 
venit şi a rămas la noi o lună. Nu vă pot spune ce 
emoţionant era să avem pe cineva în vizită! Apoi ea şi 
Lennox s-au îndrăgostit. Şi mama a zis că ar fi bine să se 
căsătorească şi să continue să locuiască acasă. 

— Şi Nadine a vrut să facă asta? 

Carol ezită 

— Nu cred că dorea asta foarte tare, dar nici nu o deranja. 
Apoi, mai târziu, a vrut să plece, cu Lennox, desigur... 

— Dar nu au plecat? Întrebă Sarah. 

— Nu, mama nici nu a vrut să audă de asta. Carol făcu o 
pauză, apoi spuse: Nu cred că... O mai place pe Nadine. 


Nadine €... ciudată. Niciodată nu ştii ce gândeşte. Încearcă 
să o ajute pe Jinny şi mamei nu-i place asta. 

— Jinny este sora ta mai mică? 

— Da. Ginevra este numele ei adevărat. 

— Şi ea este... Nefericită? 

Carol clătină cu îndoială din cap. 

— Jinny se comportă foarte ciudat în ultima vreme. Nu o 
înţeleg. Vedeţi, ea a fost mereu cam delicată şi mama se 
agită din pricina ei, iar asta îi face mai rău. Iar în ultima 
vreme Jinny s-a comportat extrem de straniu. Ea... Mă 
înspăimântă uneori. Nu ştie întotdeauna... Ce face. 

— A fost văzută de un doctor? 

— Nu. Nadine a vrut asta, dar mama s-a opus, iar Jinny a 
devenit isterică şi a început să ţipe spunând că nu vrea să 
meargă la doctor. Dar eu sunt îngrijorată pentru ea. 

Brusc, Carol se ridică. 

— Nu vă mai rețin. Este... Aţi fost foarte amabilă că m-aţi 
lăsat să vin ca să stăm de vorbă. Trebuie să credeţi că 
suntem o familie foarte ciudată. 

— A, toată lumea e ciudată, spuse Sarah veselă. Să mai vii, 
bine? Şi adu-l şi pe fratele tău, dacă vrei. 

— Pot, într-adevăr? 

— Da. O să facem un plan secret. Aş vrea să-l cunoşti şi pe 
un prieten de-al meu, pe doctorul Gerard, un francez 
grozav de amuzant. 

Obrajii lui Carol căpătară culoare. 

— A, pare foarte amuzant! Numai dacă mama n-ar 
descoperi ceva! 

Sarah se feri să dea răspunsul care îi veni pe buze şi spuse 
în schimb: 

— Cum ar putea? Noapte bună. Ne vedem mâine seară la 
aceeaşi oră? 

— A, da. Vedeţi, poimâine s-ar putea să plecăm. 

— Atunci să rămână sigur pe mâine. Noapte bună. 

— Noapte bună... Şi mulţumesc. 


Carol ieşi din cameră şi se strecură fără zgomot pe 
coridor. Camera ei era la etajul de deasupra. Ajunse acolo, 
deschise uşa şi rămase îngrozită în prag. Doamna Boynton 
stătea într-un fotoliu lângă şemineu, îmbrăcată într-un halat 
de lână mov. 

Un țipăt scurt scăpă de pe buzele lui Carol. 

— Oh! 

O pereche de ochi negri îi sfredeleau pe ai săi. 

— Unde ai fost, Carol? 

— Eu...Eu... 

— Unde ai fost? 

O voce răguşită, moale, cu acea nuanţă amenințătoare 
care făcea întotdeauna ca inima lui Carol să bată cu o 
groază iraţională. 

— Să o văd pe domnişoara King - Sarah King. 

— Fata care a vorbit cu Raymond seara trecută? 

— Da, mamă. 

— V-aţi făcut planuri să vă mai vedeţi? 

Buzele lui Carol se mişcară fără să scoată nici un sunet. 
Dădu din cap aprobator. Frică - valuri de groază cumplită, 
dezgustătoare... 

— Când? 

— Mâine seară. 

— Nu o să te duci. Ai înţeles? 

— Da, mamă. 

— Promiţi? 

— Da... Da. 

Doamna Boynton se strădui să se ridice în picioare. 
Mecanic, Carol se apropie şi o ajută. Doamna Boynton 
străbătu rapid încăperea, ajutându-se de un baston. Se opri 
în prag şi se uită spre fata înspăimântată. 

— Nu o să mai ai nicicum de-a face cu domnişoara King. Ai 
înţeles? 

— Da, mamă. 

— Repetă! 

— Nu o să mai am nicicum de-a face cu ea. 


— Bine. 

Doamna Boynton ieşi şi închise uşa. 

Carol se mişcă rapid prin dormitor. Se simţea rău, corpul îi 
era ca de lemn şi parcă nu-i aparţinea. Se prăbuşi pe pat şi 
brusc fu scuturată de valuri de plâns. 

Era ca şi cum o privelişte i se deschisese înainte - o 
privelişte cu soare şi copaci, şi flori... 

Acum ziduri negre se închiseseră încă o dată în jurul ei. 

Capitolul 8 

— Pot să vă vorbesc o clipă? 

Nadine Boynton fu surprinsă, privind chipul smead şi 
nerăbdător al unei tinere total necunoscute. 

— Da, desigur. 

Dar, în timp ce vorbea, aruncă fără să-şi dea seama o 
privire neliniştită peste umăr. 

— Numele meu este Sarah King, continuă tânăra. 

— Da? 

— Doamnă Boynton, o să vă spun ceva cam ciudat. Acum 
două seri am stat de vorbă destul de mult cu cumnata 
dumneavoastră. 

O umbră uşoară păru să tulbure seninătatea chipului lui 
Nadine. 

— Aţi vorbit cu Ginevra? 

— Nu, nu cu Ginevra - cu Carol. 

Umbra se risipi. 

— A, înţeleg... cu Carol. 

Nadine Boynton păru încântată, dar extrem de surprinsă. 

— Cum aţi reuşit? 

— A venit la mine în cameră - destul de târziu, spuse 
Sarah. Văzu înălţarea uşoară a sprâncenelor îngrijit 
pensate pe fruntea albă şi continuă cu o oarecare 
stânjeneală: Sunt sigură că asta trebuie să vi se pară ceva 
foarte ciudat - Nu, răspunse Nadine Boynton. Mă bucur 
foarte mult. Chiar foarte mult. Este foarte bine că, în sfârşit, 
Carol are o prietenă cu care să discute. 


— Am... Ne-am înţeles foarte bine. Sarah încercă să-şi 
aleagă cuvintele cu mare grijă. De fapt, chiar am aranjat 
să... Să ne întâlnim în seara următoare. 

— Da. 

— Dar Carol n-a venit. 

— Nu? 

Vocea lui Nadine era calmă, gânditoare. Chipul ei, atât de 
liniştit şi de blând, nu-i spunea nimic lui Sarah. 

— Nu. leri trecea pe hol, iar eu i-am vorbit, dar nu mi-a 
răspuns. Doar s-a uitat la mine o dată, apoi încă o dată şi s-a 
îndepărtat în grabă. 

— Înţeleg. 

Urmă o pauză. Lui Sarah îi era greu să continue. Nadine 
Boynton spuse imediat: 

— Îmi pare foarte rău. Carol este o fată cam... Emotivă. 

Din nou pauză. Sarah îşi luă inima în dinţi. 

— Ştiţi, doamnă Boynton, eu mă pregătesc să devin doctor. 
Cred... Cred că n-ar fi bine pentru cumnata dumneavoastră 
să se izoleze prea mult de ceilalţi oameni. 

Nadine Boynton o privi gânditoare. 

— Înţeleg. Sunteţi doctor. Asta schimbă lucrurile. 

— Înţelegeţi ce vreau să spun? O îndemnă Sarah. 

Nadine îşi înclină capul. Era tot căzută pe gânduri. 

— Aveţi mare dreptate, desigur, spuse ea după un minut 
sau două. Dar lucrurile sunt dificile. Soacra mea are o 
sănătate precară şi are ceea ce eu numesc o repulsie 
morbidă faţă de posibilitatea ca străini să pătrundă în 
cercul ei familial. 

— Dar Carol este o femeie în toată firea, se revoltă Sarah. 

Nadine Boynton clătină din cap. 

— A, nu, spuse ea. La trup, dar nu la minte. Dacă aţi vorbit 
cu ea, trebuie să fi remarcat acest lucra. În caz de urgenţă 
se va comporta întotdeauna ca un copil înspăimântat. 

— Asta credeţi că s-a întâmplat? Credeţi că s-a speriat? 

— Îmi imaginez, domnişoară King, că soacra mea a insistat 
ca ea să nu mai aibă de-a face cu dumneavoastră. 


— Şi Carol a cedat? 

Nadine Boynton spuse încet: 

— Vă imaginaţi că ar fi putut să n-o facă? 

Privirile celor două femei se întâlniră. Sarah simţi că sub 
masca acelor cuvinte convenţionale, ele două se înțelegeau. 
Ştia că Nadine înţelegea situaţia. Dar în mod clar nu era 
pregătită să discute despre ea. 

Sarah se simţi descurajată. Cu o seară înainte simţise că 
bătălia fusese pe jumătate câştigată. Prin intermediul 
întâlnirilor secrete avea să trezească în Carol spiritul de 
revoltă - da, şi în Raymond. (Ca să fie cinstită, nu pe 
Raymond îl avusese în minte tot timpul?) lar acum, în chiar 
prima rundă a bătăliei, fusese înfrântă umilitor de halca 
aceea de carne fără formă, cu ochii ei răi, satisfăcuţi. Carol 
capitulase fără să opună rezistenţă. 

— Totul este greşit! Strigă Sarah. 

Nadine nu răspunse. Ceva din tăcerea ei îi merse drept la 
inimă lui Sarah, ca o mână rece care o cuprinsese. „Femeia 
asta ştie cât de lipsit de speranţă e totul mai bine decât 
mine. Ea tr ăie şte cu asta!” îşi zise ea. 

Uşile liftului se deschiseră şi bătrâna doamnă Boynton ieşi. 
Se sprijinea în baston şi Raymond o susţinea de celălalt 
braţ. 

Sarah tresări uşor. Văzu privirea bătrânei trecând de la ea 
la Nadine şi înapoi. Fusese pregătită să zărească neplăcere 
în acei ochi, chiar ură. Dar nu era pregătită pentru ceea ce 
văzu cu adevărat - o bucurie răutăcioasă şi triumfătoare. 
Sarah se întoarse, iar Nadine înaintă şi se alătură celorlalţi 
doi. 

— Deci aici erai, Nadine, spuse doamna Boynton. O să stau 
puţin să mă odihnesc înainte să ies. 

O aşezară pe un scaun cu spătar înalt. Nadine se aşeză 
lângă ea. 

— Cu cine vorbeai, Nadine? 

— Cu o domnişoară, King. 


— A, da. Fata care i-a vorbit lui Raymond acum câteva seri. 
Ei bine, Ray, de ce nu te duci să discuţi cu ea? E acolo, la 
masa de scris. 

Gura femeii se lăţi într-un zâmbet maliţios în timp ce îl 
privea pe Raymond. Acesta se înroşi, îşi întoarse capul şi 
murmură ceva. 

— Ce ai spus, fiule? 

— Nu vreau să vorbesc cu ea. 

— Nu, mă gândeam eu. Nu vrei să vorbeşti cu ea. Nu ai 
putea, oricât de mult ţi-ai dori-o! 

Tuşi brusc - o tuse şuierătoare. 

— Îmi place călătoria asta, Nadine. Nu aş fi ratat-o pentru 
nimic în lume. 

— Nu? 

Vocea lui Nadine era lipsită de orice emoție. 

— Ray. 

— Da, mamă? 

— Adu-mi nişte hârtie de scris - de la masa din colţ. 

Raymond se îndepărtă supus. Nadine îşi înălţă capul, dar 
nu ca să-l urmărească pe băiat, ci pe bătrână. Doamna 
Boynton se aplecă în faţă, cu nările dilatate de plăcere. Ray 
trecu prin apropierea lui Sarah. Ea ridică privirea, cu 
speranţa zugrăvită pe chip. Însă aceasta se şterse când 
Raymond trecu pe lângă ea, luă nişte hârtie de scris din 
cutie şi străbătu iarăşi încăperea. 

Când ajunse iarăşi lângă cele două femei, pe frunte avea 
mici broboane de sudoare, iar faţa îi era albă ca moartea. 

Foarte încet doamna Boynton murmură în timp ce-l privea: 

— Ah... 

Apoi o observă pe Nadine, fixând-o. Ceva din privirea ei o 
făcu să se înfurie brusc. 

— Unde este domnul Cope în dimineaţa asta? Întrebă ea. 

Nadine îşi lăsă iarăşi privirea în jos. Răspunse cu vocea ei 
blândă, lipsita de expresie: 

— Nu ştiu. Nu l-am văzut. 


— Îmi place, spuse doamna Boynton. Îmi place foarte mult. 
Trebuie să ne vedem mai mult. Ți-ar plăcea asta, nu-i aşa? 

— Da, răspunse Nadine. Şi mie îmi place foarte mult. 

— Ce se petrece cu Lennox în ultima vreme? Pare foarte 
tăcut şi supărat. Totul e bine între voi, nu? 

— A, da. De ce n-ar fi? 

— Mă întrebam şi eu. Oamenii căsătoriţi nu se înţeleg 
întotdeauna. Poate aţi fi mai fericiţi dacă aţi locui într-o casă 
a voastră? 

Nadine nu răspunse. 

— Ei bine, ce părere ai de ideea asta? Nu ţi-ar plăcea? 

Nadine clătină din cap şi spuse zâmbind: 

— Cred că nu ţi-ar plăcea dumitale, mamă. 

Pleoapele doamnei Boynton fluturară, după care replică 
aspru şi plină de venin: 

— Întotdeauna ai fost împotriva mea, Nadine. 

— Îmi pare rău că aşa crezi, răspunse tânăra femeie cu un 
glas egal. 

Mâna bătrânei se strânse pe baston şi faţa ei căpătă o 
nuanţă mai intensă de roşu. Schimbând tonul, îi ceru: 

— Mi-am uitat picăturile, du-te şi adu-mi-le, Nadine. 

— Desigur. 

Nadine se ridică şi traversă salonul îndreptându-se spre 
lift. Doamna Boynton o urmări cu privirea. Raymond stătea 
prăbuşit pe scaun, cu ochii reflectând o nefericire tăcută. 

Nadine urcă la etaj, străbătu coridorul şi intră în salonaşul 
din apartamentul lor. Lennox stătea lângă fereastră, cu o 
carte în mână, dar pe care nu o citea. Se ridică în momentul 
în care Nadine intră în încăpere. 

— Bună, Nadine. 

— Am venit să iau picăturile pentru mama. Le-a uitat. 

Se duse în dormitorul doamnei Boynton. Luă de pe un raft 
o sticluţă şi măsură cu atenţie o doză într-un păhărel, pe 
care îl umplu apoi cu apă. Trecând prin salonaş, se opri. 

— Lennox. 


EI îi răspunse după un moment sau două, de parcă mesajul 
trebuise să străbată un drum lung. 

— Scuză-mă, spuse el. Ce este? 

Nadine Boynton aşeză cu grijă paharul pe masă şi rămase 
în picioare lângă el. 

— Lennox, uită-te la soare - afară, pe fereastră. Uită-te la 
viaţă. Este frumos. Am putea merge acolo, afară, în loc să 
stăm aici şi să ne uităm pe fereastră. 

Din nou se lăsă tăcerea. 

— Îmi pare rău, zise el. Vrei să ieşi? 

— Da, vreau să ies, cu tine, la soare, la viaţă şi să trăim... 
Amândoi, împreună, răspunse ea repede. 

EI se cufundă mai mult în scaun. Ochii lui erau neliniştiţi, 
hăituiţi. 

— Nadine, draga mea... Trebuie să trecem iarăşi prin 
toate astea? 

— Da, trebuie. Hai să plecăm şi să ne ducem viaţa undeva. 

— Cum am putea? Nu avem niciun ban. 

— Putem să câştigăm bani. 

— Cum? Ce am putea face? Eu nu am nici o pregătire. Mii 
de bărbaţi - cu calificare - nu îşi găsesc de lucru în 
momentul de faţă. Nu am putea să ne descurcăm. 

— Aş câştiga eu bani pentru amândoi. 

— Draga mea copilă, nu ţi-ai terminat pregătirea de 
asistentă. Nu avem nici o speranţă - este imposibil. 

— Nu, ceea ce este imposibil şi lipsit de speranţă este viaţa 
noastră actuală. 

— Nu ştii ce vorbeşti. Mama e foarte bună cu noi. Ne oferă 
tot luxul posibil. 

— În afară de libertate. Lennox, fă un efort. Vino cu mine 
acum... Astăzi... 

— Nadine, cred că ai înnebunit. 

— Nu, sunt normală. Absolut şi complet normală. Vreau o 
viaţă a mea, cu tine, la soare - nu înăbuşită în umbra unei 
bătrâne tiranice şi căreia îi face plăcere să te facă nefericit. 

— Poate că mama este cam autoritară... 


— Mama ta este nebună! Este nesănătoasă la cap! 

— Nu este adevărat, răspunse el blând. Are o minte 
remarcabilă pentru afaceri. 

— Poate - da. 

— Şi trebuie să-ţi dai seama, Nadine, că nu va trăi veşnic. 
Îmbătrâneşte şi sănătatea ei este foarte precară. La 
moartea ei, banii tatălui meu vor fi împărţiţi în mod egal 
între noi. Îţi aminteşti că ne-a citit testamentul? 

— La moartea ei, spuse Nadine, s-ar putea să fie prea 
târziu. 

— Prea târziu? 

— Prea târziu pentru fericire. 

— Prea târziu pentru fericire, murmură Lennox. 

Brusc, se cutremură. Nadine se apropie de el şi îi puse o 
mână pe umăr. 

— Lennox, te iubesc. Este o bătălie între mine şi mama ta. 
Eşti de partea mea sau a ei? 

— Ata! Ata! 

— Atunci fă ce-ţi cer! 

— Este imposibil! 

— Nu, nu este imposibil. Gândeşte-te, Lennox, am putea 
avea copii... 

— Mama vrea să avem copii. A spus asta. 

— Ştiu, dar nu voi aduce pe lume copii care să trăiască în 
umbra în care aţi fost crescuţi cu toţii. Mama ta te poate 
influenţa, dar asupra mea nu are nici o putere. 

— Uneori o înfurii, Nadine, murmură Lennox. Nu e 
înţelept. 

— E furioasă fiindcă ştie că nu îmi poate influenţa mintea 
şi nu îmi poate dicta gândurile! 

— Ştiu că întotdeauna eşti politicoasă şi blândă cu ea. Eşti 
minunată. Eşti prea bună pentru mine. Întotdeauna ai fost. 
Când mi-ai spus că te vei mărita cu mine, a fost ca un vis 
incredibil. 

— Am greşit măritându-mă cu tine, spuse Nadine liniştită. 


— Da, ai greşit, fu de acord Lennox, lipsit de orice 
speranţă. 

— Nu înţelegi. Ceea ce vreau să spun e că, dacă aş fi 
plecat atunci şi ţi-aş fi cerut să mă urmezi, ai fi făcut-o. Da, 
chiar cred că ai fi făcut-o... Nu am fost destul de deşteaptă 
atunci ca să o înţeleg pe mama ta şi intenţiile ei. Făcu o 
pauză, apoi continuă: Refuzi să plecăm? Bine, nu te pot 
forţa. Dar eu sunt liberă să plec! Cred că... Cred că într- 
adev ăr o să plec... 

Lennox o privi nevenindu-i să creadă. Pentru prima dată 
răspunsul lui veni rapid, de parcă fluxul lent al gândurilor 
lui se accelerase. 

— Dar... Dar... se bâlbâi el, nu poţi face asta. Mama... 
Mama nici nu o să vrea să audă de asta. 

— Nu poate să mă oprească. 

— Nu ai nici un ban. 

— Pot să fac, să împrumut, să cerşesc sau să fur. Înţelege, 
Lennox, că mama ta nu are nici o putere asupra mea! Pot să 
plec sau să stau după bunul meu plac. Încep să cred că am 
îndurat viaţa asta suficient de mult. 

— Nadine, nu mă părăsi... Nu mă părăsi... 

Ea îl privi gânditoare, tăcută, cu o expresie impenetrabilă. 

— Nu mă părăsi, Nadine. 

Vorbea ca un copil. Ea îşi întoarse capul, ca el să nu-i poată 
vedea durerea apărută brusc în ochi. Îngenunche lângă el. 

— Atunci vino cu mine! Vino cu mine! Poţi. Într-adevăr poţi 
s-o faci dacă vrei! 

EI se feri din nou de ea. 

— Nu pot. Nu pot, îţi spun. Nu am - Dumnezeu să mă ajute 
- nu am curaj... 

Capitolul 9 

Doctorul Gerard intra în biroul domnilor Castle, agenţii de 
turism, şi o găsi pe Sarah King în faţa ghişeului. 

Aceasta ridică privirea. 

— A, bună dimineaţa. Îmi stabilesc călătoria la Petra. Am 
auzit că mergeţi până la urmă. 


— Da, am descoperit că pot s-o fac. 

— Ce bine! 

— Oare o să fim un grup mare? 

— Au spus că mai vin doar două femei - şi noi doi. O 
maşină. 

— Va fi minunat, spuse Gerard, înclinându-se uşor. 

Apoi, la rândul lui, făcu aranjamentele necesare. 

În curând, cu plicurile de corespondenţă în mână, i se 
alătură lui Sarah şi împreună ieşiră din agenţie. Era o zi 
însorită, proaspătă, iar în aer se simţea o uşoară răcoare. 

— Ce veşti mai aveţi despre prietenii noştri, familia 
Boynton? Întrebă doctorul Gerard. Am fost la Bethleem şi la 
Nazaret, precum şi în alte locuri - un tur de trei zile. 

Încet şi cam fără tragere de inimă, Sarah îi povesti despre 
eforturile eşuate de a stabili un contact. 

— Oricum, am dat greş, încheie ea. lar ei pleacă astăzi. 

— Unde se duc? 

— N-am idee. Continuă frustrată: Ştiţi, simt că m-am făcut 
de râs! 

— În ce fel? 

— Băgându-mi nasul în treburile altora. 

Gerard ridică din umeri. 

— Depinde de punctul de vedere. 

— Adică dacă ar trebui cineva să se bage sau nu? 

— Da. 

— Dumneavoastră o faceţi? 

Francezul păru amuzat. 

— Adică dacă îmi stă în obicei să mă preocupe problemele 
celorlalţi? Vă voi răspunde cinstit: nu. 

— Atunci credeţi că am greşit că am încercat să intervin? 

— Nu, nu mă înţelegeţi greşit. Gerard continuă rapid pe 
un ton hotărât: Este, consider eu, o chestiune discutabilă. 
Oare cineva ar trebui, dacă vede că este făcut ceva rău, să 
încerce să-l îndrepte? Intervenţia ar putea face bine, dar ar 
putea provoca şi un rău incalculabil! Este imposibil de 
stabilit o regulă în această privinţă. Unii oameni au un 


adevărat talent să intervină - o fac atât de bine! Unii o fac 
stângaci şi atunci ar fi mai bine să nu se amestece! De 
asemenea, mai este şi chestiunea vârstei. Tinerii au curajul 
asumării idealurilor şi convingerilor lor - valorile lor sunt 
mai mult teoretice decât practice, încă nu au trăit 
experienţa că faptele contrazic teoria! Dacă ai încredere în 
tine şi în justeţea faptelor tale, poţi realiza deseori lucruri 
care merită efortul! (Întâmplător, deseori faci şi mult rău!) 
Pe de altă parte, omul de vârstă medie are experienţă: a 
învăţat că răul, ca şi binele - şi poate mai des decât acesta - 
vine din încercarea de a interveni şi astfel - foarte înţelept - 
se abţine s-o facă! Aşa că rezultatul este egal - tânărul plin 
de bune intenţii face şi bine, şi rău, în timp ce maturul 
prudent nu face nimic! 

— Toate astea nu mă ajută prea mult, protestă Sarah. 

— Poate o persoană să fie cu adevărat de ajutor alteia? 
Este problema dumneavoastr ă, nu a mea. 

— Vreţi să spuneţi că nu aveţi de gând să faceţi nimic în 
privinţa familiei Boynton? 

— Nu. Eu nu aş avea nici o şansă. 

— Atunci nici eu nu am? 

— Dumneavoastră s-ar putea să aveţi. 

— De ce? 

— Pentru că aveţi atributele necesare. Atracția vârstei şi a 
sexului. 

— A sexului? A, înţeleg. 

— Totul se reduce la sex până la urmă, nu-i aşa? Aţi dat 
greş cu fata. Asta nu înseamnă că veţi da greş şi cu băiatul. 
Ceea ce tocmai mi-aţi spus (ceea ce fata v-a povestit) 
dovedeşte clar o ameninţare la adresa autorităţii doamnei 
Boynton. Fiul mai „mare, Lennox, a sfidat-o sub imperiul 
tinereţii şi al bărbăţiei. A fugit de acasă, s-a dus la balurile 
locale. Dorinţa unui bărbat pentru o pereche a fost mai 
puternică decât vraja hipnotică. Dar bătrâna era destul de 
conştientă de puterea sexului. (Probabil că a văzut câte 
ceva în cariera ei.) Şi a rezolvat problema cu mare viclenie 


- a adus în casă o fată drăguță, dar fără bani şi a încurajat o 
căsătorie. Şi aşa a făcut rost de încă un sclav. 

Sarah clătină din cap. 

— Nu cred că tânăra doamnă Boynton este o sclavă. 

Gerard fu de acord. 

— Nu, poate că nu. Cred că, din cauza faptului că era o 
fată liniştită, docilă, doamna Boynton i-a subestimat puterea 
voinţei şi a caracterului. Nadine Boynton era prea tânără şi 
lipsită de experienţă la momentul respectiv ca să-şi dea 
seama de adevărata ei situaţie. Acum o cunoaşte, dar este 
prea târziu. 

— Credeţi că a abandonat orice speranţă? 

Doctorul Gerard clătină din cap plin de îndoială. 

— Dacă are planuri, nimeni nu i le cunoaşte. Există unele 
posibilităţi în ceea ce-l priveşte pe Cope. Bărbatul este un 
animal gelos prin natura lui - iar gelozia este o forţă 
puternică. Lennox Boynton ar mai putea fi clintit din inerția 
în care se scufundă. 

— Şi credeţi, întrebă Sarah pe un ton voit profesional şi 
indiferent, că există vreo şansă să pot face ceva pentru 
Raymond? 

— Da. 

Sarah oftă. 

— Cred că aş fi putut să încerc. Oh, acum este prea târziu, 
oricum. Şi... Şi nu-mi place ideea. 

Gerard pâra amuzat. 

— Asta pentru că sunteţi englezoaică! Englezii au un 
complex în privinţa sexului. Consideră că „nu e tocmai cum 
se cuvine”. 

Reacţia indignată a lui Sarah nu îl impresiona. 

— Da, da. Ştiu că sunteţi foarte modernă - că folosiţi în 
public cele mai neplăcute cuvinte pe care le puteţi găsi în 
dicţionar - că sunteţi o profesionistă lipsită total de inhibiţii! 
Tout de meme 15), repet, aveţi aceleaşi trăsături faciale ca 
mama şi bunica dumneavoastră. Încă roşiţi ca o domnişoară 
englezoaică, deşi sunteţi convinsă că nu roşiţi! 


— N-am mai auzit o asemenea aiureală! 

Doctoral Gerard, cu o sclipire în ochi şi fără să fie prea 
perturbat, adăugă: 

— Şi asta vă face fermecătoare! 

De data asta Sarah rămase fără cuvinte. 

Doctorul Gerard îşi ridică în grabă pălăria. 

— O să plec, spuse el, înainte să aveţi timp să spuneţi tot 
ceea ce vă trece prin minte. 

Intră grăbit în hotel. Sarah îl urmă mai încet. 

Era mare agitaţie în zonă. Câteva maşini încărcate cu 
bagaje erau pregătite de plecare. 

Lennox şi Nadine Boynton şi domnul Cope stăteau lângă o 
maşină mare supraveghind aranjamentele. Un ghid gras 
stătea de vorbă cu Carol într-un limbaj fluent, dar de-a 
dreptul ininteligibil. 

Sarah trecu pe lângă ei şi intră în hotel. 

Doamna Boynton, înfăşurată într-o haină groasă, stătea pe 
un scaun, aşteptând plecarea. Privind-o, un sentiment brusc 
de repulsie o străbătu pe Sarah. Simţise că doamna 
Boynton era o figură sinistră, o încarnare a răului pur. 

Acum, brusc, o văzu pe bătrână ca pe un personaj jalnic şi 
lipsit de putere. Să te naşti cu o asemenea sete de putere, 
cu o asemenea dorinţă de a domina - şi să te alegi cu o 
tiranie domestică măruntă! Ce bine dacă şi copiii ei ar 
putea s-o vadă aşa cum o văzuse ea în acea clipă - demnă 
de milă - o bătrână proastă, rea, jalnică, prefăcută. Dintr-un 
impuls, Sarah se duse la ea. 

— La revedere, doamnă Boynton, zise ea. Sper să aveţi o 
călătorie plăcută. 

Bătrâna o privi. În ochii ei, răutatea se lupta cu furia. 

— Aţi vrut să fiţi foarte nepoliticoasă cu mine, continuă 
Sarah. 

Era nebună, se întrebă, ce Dumnezeu o îndemna să 
vorbească în felul acela? 

— Aţi încercat să-i împiedicaţi pe fiul şi pe fiica 
dumneavoastră să se împrietenească cu mine. Nu credeţi 


că este un gest prostesc şi copilăresc? Vă place să fiţi un fel 
de căpcăun, dar, serios, să ştiţi că sunteţi jalnică şi cam 
ridicolă. Dacă aş fi în locul dumneavoastră, eu aş renunţa la 
teatrul ăsta prostesc. Cred că o să mă urâţi pentru ce v-am 
zis, dar vorbesc serios - şi poate o să reţineţi câte ceva. Să 
ştiţi că v-aţi putea simţi foarte bine. Este mult mai bine să fii 
prietenos şi bun. Aţi putea fi dacă aţi încerca. 

Urmă o pauză. 

Doamna Boynton îngheţase într-o nemişcare de moarte. În 
cele din urmă, îşi trecu limba peste buzele uscate, gura i se 
deschise... Totuşi, pentru o clipă, nu spuse nici un cuvânt. 

— Continuaţi, spuse Sarah încurajator. Spuneţi! Nu-mi 
pasă ce-mi spuneţi. Dar gândiţi-vă la cele ce v-am zis. 

În final cuvintele ieşiră - cu o voce înceată, răguşită, dar 
pătrunzătoare. Ochii de basilisc ai doamnei Boynton 
priveau nu la Sarah, ci, în mod ciudat, peste umărul ei. 
Părea să nu i se adreseze lui Sarah, ci unui spirit familiar. 

— Eu nu uit niciodată. Ţine minte asta. Niciodată n-am 
uitat nimic - nici un fapt, nici un nume, nici un chip... 

Cuvintele în sine nu aveau nimic ameninţător, dar veninul 
cu care fuseseră rostite o făcu pe Sarah să se dea înapoi un 
pas. Apoi doamna Boynton râse - era, cu adevărat, un râs 
oribil. 

Sarah ridică din umeri. 

— Biata bătrână, zise ea. 

Se întoarse şi, în timp ce se îndrepta spre lift, aproape se 
ciocni de Raymond Boynton. Dintr-un impuls de moment, îi 
spuse repede: 

— La revedere. Sper că te-ai simţit bine. Poate ne vom mai 
întâlni într-o zi. 

Îi zâmbi cald, cu prietenie, şi trecu pe lângă el. 

Raymond râmase pe loc, împietrit. Atât de pierdut era în 
gânduri, încât bărbatul micuţ cu mustăţi mari, care încerca 
să iasă din lift, trebui să-i spună de mai multe ori: 

— Pardon. 

În cele din urmă, cuvântul ajunse la Raymond. 


— Îmi pare rău, zise el. Mă... Mă gândeam. 

Carol se apropie de el. 

— Ray, du-te după Jinny, bine? S-a întors în cameră. 
Trebuie să plecăm. 

— Bine. O să-i spun să vină imediat. 

Raymond intră în lift. 

Hercule Poirot rămase o clipă privind în urma lui, cu 
sprâncenele ridicate, cu capul uşor înclinat într-o parte de 
parcă asculta. 

Apoi dădu din cap, ca şi cum ajunsese la o concluzie. 
Străbătând holul, se uită cu atenţie la Carol, care se 
alăturase mamei sale. Făcu un semn din cap unui chelner 
care trecea pe acolo. 

— Pardon. Puteţi să-mi spuneţi cum îi cheamă pe oamenii 
de acolo? 

— Numele lor este Boynton, monsieur; sunt americani. 

— Mulţumesc, spuse Hercule Poirot. 

La etajul trei, doctorul Gerard, în drum spre camera lui, 
trecu pe lângă Raymond Boynton şi Ginevra care se 
îndreptau spre liftul oprit. 

— Stai o clipă, Ray, spuse ea, aşteaptă-mă la lift. 

Se întoarse, dădu colţul şi îl ajunse din urmă pe bărbat. 

— Vă rog... lrebuie să vă vorbesc. 

Doctorul ridică privirea uimit. 

Fata se apropie şi îl luă de braţ. 

— Mă iau de aici! S-ar putea să mă omoare... Eu nu sunt 
cu ei în realitate. Numele meu adevărat nu este Boynton... 
Continuă grăbită, cuvintele rostogolindu-i-se de pe buze, 
amestecate: O să vă încredinţez un secret. Sunt... Sunt o 
prin ţes ă, e adevărat! Sunt moştenitoarea unui tron. De 
aceea... Sunt duşmani peste tot în jurul meu. Încearcă să 
mă otrăvească... Tot felul de lucruri... Dacă m-aţi putea 
ajuta să scap... 

Se întrerupse auzind paşi. 

— Jinny... 


Frumoasă în gestul brusc speriat, fata îşi puse degetul la 
buze, îi aruncă lui Gerard o privire imploratoare şi alergă 
înapoi. 

— Vin, Ray. 

Doctorul Gerard îşi continuă drumul cu sprâncenele 
ridicate a mirare. Încet, clătină din cap şi se încruntă. 

Capitolul 10 

Era dimineaţa plecării spre Petra. 

Sarah coborâse şi găsise lângă intrarea principală o 
femeie masivă, autoritară, cu un nas coroiat, pe care o mai 
observase în hotel, şi care vocifera zgomotos faţă de 
mărimea maşinii. 

— E mult prea mică! Patru pasageri? Şi un ghid? Atunci, 
evident, ne trebuie o maşină mult mai mare. Luaţi-o imediat 
pe asta şi veniţi cu alta de o mărime adecvată. 

În zadar îşi ridică glasul reprezentantul domnilor Castle, 
încercând să explice. Aceea era maşina pe care o ofereau 
întotdeauna. Era, într-adevăr, un vehicul foarte confortabil. 
O maşină mai mare nu era potrivită pentru călătoria în 
deşert. Femeia masivă îl strivi - metaforic vorbind - ca un 
buldozer. 

Apoi îşi întoarse atenţia spre Sarah. 

— Domnişoara King? Sunt Lady Westholme. Sunt sigură că 
eşti de acord cu mine că maşina aceea era teribil de 
nepotrivită ca mărime. 

— Ei bine, spuse Sarah cu prudenţă, sunt de acord că o 
maşină mai mare ar fi mai confortabilă! 

Tânărul de la firma Castel murmură că o maşină mai mare 
va costa mai mult 

— Preţul, spuse Lady Westholme cu hotărâre, este plătit şi 
voi refuza cu siguranţă orice mărire a lui. În prospect scria 
clar: „cu o maşină mare, confortabilă”. Veţi respecta 
termenii înţelegerii. 

Recunoscându-se învins, tânărul de la Castle murmură că 
o să vadă ce poate face şi se îndepărtă. 


Lady Westholme se întoarse spre Sarah, cu un zâmbet 
triumfător pe chipul bătut de vreme, cu nările nasului mare 
şi roşu dilatate de încântare. 

Lady Westholme era o figură foarte cunoscută a scenei 
politice engleze. Odată, pe când lordul Westholme, un pair 
de vârstă medie, cu minte simplă, ale cărui unice interese în 
viaţă erau vânătoarea şi pescuitul, se întorcea dintr-o 
călătorie în Statele Unite, unul dintre pasageri fusese o 
domnişoară Vansittart. La scurt timp după aceea 
domnişoara Vansittart devenise Lady Westholme. Această 
căsătorie fusese deseori dată ca exemplu al pericolului 
reprezentat de călătoriile peste ocean. Noua Lady 
Westholme era mereu îmbrăcată în tweed şi bocanci solizi, 
creştea câini, îi teroriza pe săteni şi îl împingea fără milă pe 
soţul său în viaţa publică. Totuşi, fusese silită să înţeleagă că 
politica nu era adevăratul metier (6) al lordului Westholme 
în viaţă şi nici nu va fi vreodată, iar ea îi permisese cu 
bunăvoință să-şi reia activităţile sportive şi candidase 
personal pentru parlament. Fiind aleasă cu o majoritate 
substanţială, Lady Westholme se aruncase în vâltoarea vieţii 
politice, fiind foarte activă mai ales în timpul interpelărilor. 
În curând începură să apară caricaturi având-o ca subiect - 
întotdeauna un semn sigur de succes. Pe plan public, era 
avocatul valorilor de modă veche ale vieţii de familie, ale 
bunăstării femeilor, şi era o susținătoare ferventă a Ligii 
Naţiunilor. Avea opinii ferme în chestiuni privind 
agricultura, locuinţele şi curăţarea mahalalelor. Era foarte 
respectată şi aproape în mod universal displăcută! Era 
foarte posibil să primească un post de subsecretar când 
partidul ei avea să se întoarcă la putere. În prezent, 
guverna, oarecum surprinzător, un partid de orientare 
liberală (rezultat al scindării guvernului naţional în laburişti 
şi conservatori). 

Lady Westholme privi cu o satisfacţie sumbră după maşina 
care se îndepărta. 


— Bărbaţii cred mereu că pot să se impună în faţa 
femeilor, spuse ea. 

Sarah îşi zise că trebuie să fie un bărbat tare curajos acela 
care îşi închipuia că poate să se impună în faţa lui Lady 
Westholme! Il prezentă pe doctorul Gerard, care tocmai 
ieşise din hotel. 

— Numele dumneavoastră îmi este cunoscut, desigur, 
spuse Lady Westholme, dând mâna cu doctorul. Vorbeam 
zilele trecute cu profesorul Chantereau la Paris. În ultima 
vreme am abordat cu mare hotărâre problema tratării 
nebunilor săraci. Cu mare hotărâre, într-adevăr. Haideţi să 
intrăm cât timp aşteptăm să vină o maşină mai bună. 

O doamnă micuță, de vârstă medie, cu şuviţe de pâr 
cenuşiu, care zăbovea prin preajmă, se dovedi a fi 
domnişoara Amabel Pierce, a patra membră a grupului. Şi 
ea fu trasă în hol sub aripa ocrotitoare a lui Lady 
Westholme. 

— Lucraţi, domnişoară King? 

— Tocmai mi-am luat diploma. 

— Bine, zise Lady Westholme cu o aprobare 
condescendentă. Dacă ceva va fi realizat, ascultaţi-mă pe 
mine, se va datora femeilor. 

Stânjenită pentru prima dată de conştiinţa sexului căruia îi 
aparţinea, Sarah o urmă supusa pe Lady Westholme spre 
un scaun. 

În timp ce aşteptau, Lady Westholme îi informă că 
refuzase invitaţia înaltului Comisar de a sta la reşedinţa lui 
pe perioada vizitei în Ierusalim. 

— Nu am dorit să fiu împiedicată de birocraţie. Am dorit să 
văd lucrurile cu ochii mei. 

— Ce lucruri? Întrebă Sarah. 

Lady Westholme le explică faptul că stătea la hotelul 
Solomon ca să nu fie deranjată. Adăugă că îi dăduse câteva 
sugestii directorului pentru o conducere mai competentă a 
hotelului. 


— Eficienţa, spuse Lady Westholme, este cuvântul meu de 
bază. 

În mod sigur părea să fie! Într-un sfert de oră, o maşină 
mare şi extrem de confortabilă sosi şi la momentul oportun 
- după sfaturile lui Lady Westholme în legătură cu 
amplasarea bagajelor - grupul porni la drum. 

Prima oprire se petrecu la Marea Moartă şi prânzul îl 
luară la Ierihon. După aceea, când Lady Westholme, 
înarmată cu un ghid Baedeker, plecă însoţită de domnişoara 
Pierce, de doctor şi de interpretul cel gras să facă un tur al 
oraşului, Sarah râmase în grădina hotelului. 

O durea capul şi dorea să fie singură. Era apăsată de o 
depresie profundă - o depresie a cărei cauză era dificil de 
găsit. Se simţi brusc apatică şi lipsită de interes, fără chef 
de a vizita, plictisită de însoțitorii ei. În acea clipă îşi dorea 
să nu se fi înscris în acest tur la Petra. Avea să fie foarte 
scump şi simţea sigur că nu o să se distreze! Vocea 
bubuitoare a lui Lady Westholme, agitația neîncetată a 
domnişoarei Pierce şi lamentaţiile antisioniste ale ghidului îi 
întinseseră nervii la maximum. Îi displăcea în aceeaşi 
măsură şi aerul amuzat al doctorului Gerard, care părea să 
spună că ştie exact cum se simte ea. 

Se întrebă unde era familia Boynton - poate se duseseră în 
Siria, poate erau la Baalbek sau la Damasc. Raymond - se 
întrebă ce făcea Raymond. Era ciudat cât de bine îi putea 
vedea chipul - înflăcărarea, sfiala, tensiunea nervoasă... 

Oh, la naiba! Ce sens avea să se gândească la oameni pe 
care probabil nu-i va mai întâlni vreodată? Scena de ziua 
trecută cu bătrâna - ce o apucase să se ducă la femeia 
aceea şi să rostească toate aiurelile acelea? Şi alţi oameni 
trebuie să fi auzit. Îşi imagina că Lady Westholme fusese 
prin apropiere. Sarah încercă să-şi amintească exact ceea 
ce spusese. Ceva care probabil păruse isteric şi absurd. 
Dumnezeule, se făcuse cu adevărat de râs! Dar nu era cu 
adevărat vina ei, ci a doamnei Boynton. Avea ceva care te 
făcea să-ţi pierzi simţul realităţii. 


Doctorul Gerard intră şi se prăbuşi pe un scaun, 
ştergându-şi fruntea înfierbântată. 

— Pfui! Femeia aia ar trebui otrăvită! Declară el. 

Sarah tresări. 

— Doamna Boynton? 

— Doamna Boynton?! Nu, mă refeream la acea Lady 
Westholme! Mi se pare incredibil că are de atâţia ani un soţ 
care încă nu a făcut asta! Din ce e făcut bărbatul ăla? 

Sarah izbucni în râs. 

— A, e genul pescar şi vânător, îi explică ea. 

— Din punct de vedere psihologic e un lucru foarte 
sănătos! Îşi satisface pofta de a ucide pe (aşa-zisele) 
creaturi inferioare 

— Îmi închipui că este foarte mândru de activităţile soţiei 
sale. 

Francezul sugeră: 

— Fiindcă o duc mult timp departe de casă? Este un lucru 
de înţeles. Apoi continuă: Ce aţi spus adineaori? Doamna 
Boynton? Fără îndoială, ar fi o idee foarte bună să o otrăvim 
şi pe ea. Ar fi, cu siguranţă, cea mai simplă soluţie la 
problema acelei familii! De fapt, foarte multe femei ar 
trebui otrăvite. Toate femeile care au îmbătrânit şi s-au 
urâţit. 

Se strâmbă foarte expresiv. 

Sarah exclamă, râzând: 

— Oh, voi, francezii! Nu găsiţi nici un folos femeilor care 
nu sunt tinere şi atractive. 

Gerard ridică din umeri. 

— Noi suntem mai cinstiţi în legătură cu acest subiect, 
asta-i tot. Nici englezii nu se urcă în metrou sau în tren 
pentru femei urâte - o, nu. 

— Ce deprimantă e viaţa! Spuse Sarah oftând. 

— Dumneavoastră nu aveţi motiv să oftaţi, mademoiselle. 

— Ei bine, mă simt total nemulțumită astăzi. 

— Normal. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? Izbucni Sarah. 


— Aţi putea găsi foarte uşor motivul dacă v-aţi analiza cu 
sinceritate starea de spirit. 

— Cred că tovarăşii mei de călătorie sunt cei care mă 
deprimă, spuse Sarah. Este îngrozitor, nu-i aşa, dar urăsc 
femeile! Când sunt ineficiente şi proaste ca domnişoara 
Pierce mă înfurie, iar când sunt eficiente ca Lady 
Westholme mă enervează şi mai tare. 

— După părerea mea, este inevitabil ca aceste două 
persoane să vă enerveze. Lady Westholme este perfect 
potrivită pentru viaţa pe care o duce, este fericită şi un om 
de succes. Domnişoara Pierce a lucrat ani întregi ca 
guvernantă şi a intrat brusc în posesia unei moşteniri care 
i-a permis să-şi îndeplinească visul de-o viaţă de a călători. 
Până acum, excursia s-a ridicat la nivelul aşteptărilor ei. În 
consecinţă dumneavoastră, care tocmai aţi fost împiedicată 
să obţineţi ceea ce vă doreaţi, găsiţi neplăcută prezenţa a 
două persoane care au avut mai mult succes în viaţă decât 
dumneavoastră. 

— Cred că aveţi dreptate, spuse Sarah deprimată. Cât de 
bine ştiţi să citiţi mintea oamenilor! Eu tot încerc să mă 
păcălesc şi dumneavoastră nu mă lăsaţi. 

În acel moment se întoarseră şi ceilalţi. Ghidul părea să fie 
cel mai epuizat dintre toţi trei. Era foarte tăcut şi nu vorbi 
aproape deloc pe drumul spre Amman. Nici măcar nu-i 
pomeni pe evrei, lucru pentru care toată lumea îi fu 
profund recunoscătoare. Descrierea lui pasionată şi 
amănunţita a nedreptăţilor făcute de evrei pusese la grea 
încercare răbdarea tuturor în timpul călătoriei de la 
Ierusalim. 

Acum drumul şerpuia în sus deasupra Iordanului, 
răsucindu-se şi cotind, punctat de tufişuri de leandru cu 
flori rozalii. 

Ajunseră la Amman după-amiaza şi, după o scurtă vizită la 
teatrul greco-roman, se duseră curând la culcare. Trebuiau 
să pornească devreme a doua zi dimineaţă, întrucât atunci 


era programat drumul de o zi întreagă prin deşert cu 
maşina până la Ma'an. 

Plecară curând după ora opt. Grupul era tăcut. Era ozi 
fierbinte, înăbuşitoare, şi până la prânz, când se opriră să 
mănânce, aerul devenise de nerespirat. Iritarea provocată 
de apropierea de alte patru persoane, într-un spaţiu închis, 
într-o zi călduroasă, afectase într-o oarecare măsură nervii 
tuturor. 

Lady Westholme şi doctorul Gerard avură o discuţie în 
contradictoriu despre Liga Naţiunilor. Lady Westholme era 
un susţinător înfocat al organizaţiei. Francezul, pe de altă 
parte, preferă să fie ironic la adresa Ligii. De la atitudinea 
Ligii Naţiunilor faţă de Abisinia şi Spania trecură la disputa 
în privinţa frontierei Lituaniei - de care Sarah nici nu auzise 
- şi la măsurile luate de Ligă pentru suprimarea bandelor 
care comercializau droguri. 

— Trebuie să recunoaşteţi că au făcut o treabă minunată! 
Izbucni Lady Westholme. 

Doctorul Gerard ridică din umeri. 

— Poate. Şi cu nişte cheltuieli la fel de minunate! 

— Problema este una deosebit de serioasă. Conform Legii 
substanţelor periculoase... 

Şi disputa continua. 

Domnişoara Pierce sporovăia cu Sarah: 

— Este, într-adevăr, extrem de interesant să călătorim cu 
Lady Westholme. 

— Serios? Făcu Sarah cu ironie, dar domnişoara Pierce nu 
observă acrimea replicii şi continuă să trăncănească 
fericită. 

— l-am văzut numele în ziare de atâtea ori. Este un lucru 
atât de deştept ca femeile să iasă în public şi să-şi susţină 
punctele de vedere. Întotdeauna sunt aşa de bucuroasă 
când o femeie realizează ceva! 

— De ce? Întrebă Sarah cu îndârjire. 

Domnişoara Pierce rămase cu gura căscată şi se bâlbâi 
puţin: 


— Ah, fiindcă... Adică... Doar fiindcă... Ei bine, este plăcut 
că femeile pot să facă diverse lucruri! 

— Nu sunt de acord, spuse Sarah. Este plăcut când orice 
fiinţă umană poate să realizeze ceva deosebit! Nu contează 
câtuşi de puţin dacă este bărbat sau femeie. De ce ar 
conta? 

— Ei bine, desigur... Zise domnişoara Pierce. Da, 
mărturisesc... Desigur, privind din punctul ăsta de vedere... 

Dar părea uşor gânditoare. Sarah spuse cu mai multă 
blândeţe: 

— Îmi pare rău, dar nu suport diferenţierile făcute pe 
criterii de sex. „O fată modernă are o atitudine cât se poate 
de realistă în faţa vieţii.” Genul ăsta de lucruri. Nu este 
deloc adevărat! Unele fete sunt astfel, iar altele nu. Unii 
bărbaţi sunt sentimentali, cu inima sensibilă, alţii au o minte 
clară şi logică. Diferenţele depind numai de natura 
creierului. Sexul contează numai în chestiunile care îl 
privesc direct. 

Domnişoara Pierce roşi uşor la auzul cuvântului „sex” şi 
schimbă cu abilitate subiectul. 

— Nu pot să nu-mi doresc să fi fost un pic de umbră, 
murmură ea. Dar pustiul acesta mi se pare minunat, nu-i 
aşa? 

Sarah aproba din cap. 

„Da, gândi ea, pustiul era minunat... Tămăduitor... 
Liniştit... Nimeni care să te agite cu relaţii interumane 
obositoare... Nici un fel de probleme personale arzătoare!” 
Acum, în sfârşit, se simţea eliberată de familia Boynton! 
Eliberată de acea dorinţă puternică şi ciudată de a se 
amesteca în vieţile unor oameni care nu aveau deloc de-a 
face cu ea. Se simţea liniştită şi împăcata. Aici era linişte, 
pustiu, spaţiu... De fapt, pace... Numai că, desigur, nu era 
singură ca să se bucure de asta. Lady Westholme şi doctorul 
Gerard terminaseră cu drogurile şi se contraziceau pe tema 
tinerelor nevinovate care erau exportate într-un mod 
sinistru în cabaretele din Argentina. Doctorul Gerard 


manifestase pe parcursul conversaţiei o frivolitate pe care 
Lady Westholme - care, ca un adevărat politician, nu avea 
deloc simţul umorului - o găsea de-a dreptul deplorabilă. 

— Acum continuăm, da? Anunţă ghidul cu pielea 
întunecată şi începu iarăşi să vorbească despre nedreptăţile 
evreilor. 

Abia cu o oră înainte de apusul soarelui ajunseră în sfârşit 
la Ma'an. Bărbaţi ciudaţi cu chipuri aspre se strânseră 
împrejurul maşinii. După o scurtă oprire, porniră mai 
departe. 

Privind peisajul deşertic plat, Sarah nu-şi putea da seama 
unde se putea găsi cetatea Petra. În mod evident, vedeau 
pe o distanţă de mile întregi în jurul lor. Nu se zăreau 
nicăieri munţi sau dealuri. Însemna că se aflau încă la multe 
mile depărtare de sfârşitul călătoriei? 

Ajunseră în satul Ain Musa, unde urmau să fie lăsate 
maşinile. Aici îi aşteptau cai - animale slabe, demne de milă. 
Domnişoara Pierce fu deosebit de tulburată de faptul că 
rochia în dungi pe care o purta era total nepotrivită. Lady 
Westholme era adecvat îmbrăcată în pantaloni de călărie, 
ceea ce nu reprezenta un stil deosebit de potrivit pentru 
silueta ei, dar era, cu siguranţă, practic. 

Caii îi scoaseră din sat pe o cărare alunecoasă, presărată 
cu pietre. Pământul se desprindea sub copitele cailor care 
mergeau în zigzag. Soarele se apropia de apus. 

Sarah era foarte obosita de călătoria lunga şi înăbuşitoare 
cu maşina. Simţurile îi erau amorţite. Călătoria îi părea un 
vis. | se păru apoi că genunile iadului i se deschideau la 
picioare. Drumul ducea şerpuit în jos - jos în pământ. 
Forme de piatră se ridicau în jurul lor - jos, jos, în 
măruntaiele pământului, printr-un labirint de stânci roşii. 
Acum acestea se înălţau de ambele părţi. Simţi că nu mai 
are aer, ameninţată de defileul din ce în ce mai îngust. 

„Tot mai jos în valea morţii - tot mai jos în valea morţii”, îşi 
zise confuză. 


Continuau să meargă. Se întunecă - roşul aprins al 
pereţilor de stâncă păli - dar ei continuau drumul şerpuit, 
prizonieri, pierduţi în măruntaiele pământului. 

„Este fantastic şi incredibil... Un oraş mort”, gândi ea. 

Şi din nou îi reveniră în minte cuvintele ca un refren: 
„Valea morţii...” 

Lanternele fură aprinse. Caii urmau poteci înguste şi 
întortocheate. Brusc ieşiră într-un spaţiu larg - stâncile se 
retrăseseră. Departe, în faţa lor, se zărea un mănunchi de 
lumini. 

— lată tabăra! Exclamă ghidul. 

Caii măriră ritmul un pic - nu foarte mult; şi ei erau prea 
înfometați şi lipsiţi de vlagă ca să o facă, dar arătară o 
umbră de entuziasm. Acum drumul ducea de-a lungul unei 
albii pline de pietriş. Luminile se apropiară. 

Văzură un grup de corturi şi un şir ceva mai sus, lângă o 
stâncă. Se zăreau şi peşteri, săpate în piatră. 

Ajunseseră. Servitori beduini veniră la ei în grabă. 

Sarah se uită în sus, la una dintre peşteri. O siluetă 
aşezată era profilată acolo. Ce era? Un idol? O statuie 
gigantică, care stătea pe vine? 

Nu, doar luminile tremurătoare o făceau să pară atât de 
mare. Dar trebuia să fie vreun fel de idol, căci stătea atât de 
nemişcată, dominând tot locul... 

Apoi inima îi tresări brusc, recunoscând imaginea. 

Dintr-odată senzaţia de pace, de eliberare, pe care 
deşertul i-o dăduse dispăru. Fusese condusă din libertate 
înapoi în captivitate. Coborâse în această vale întunecată, 
plină de meandre, şi aici, ca o preoteasă a unui cult uitat, ca 
un monstruos şi umflat Buddha de sex feminin, stătea 
doamna Boynton... 

Capitolul 11 

Doamna Boynton era aici, la Petra! 

Sarah răspunse mecanic la întrebările care îi erau 
adresate. Dorea să cineze imediat - masa era pregătită - 


sau prefera întâi să se spele? Dorea să doarmă în cort sau 
într-o peşteră? 

Răspunsul la ultima întrebare veni imediat. In cort. Se 
înfioră la gândul unei peşteri, în minte revenindu-i imaginea 
acelei siluete monstruoase aşezate. (Oare ce o făcea pe 
femeia aceea să pară aproape inumană?) In final îl urmă pe 
unul dintre servitorii băştinaşi. Era îmbrăcat cu pantaloni 
kaki, foarte peticiţi, jambiere murdare şi o haină zdrenţuită, 
care nu mai era de mult bună de purtat. Pe cap avea 
acoperământul tradiţional, kaffiyeh, cu falduri lungi care îi 
protejau gâtul, şi care stătea fixat pe cap cu ajutorul unei 
fâşii de mătase neagră răsucită. Sarah admiră legănarea 
uşoară a mersului, postura mândră şi neafectată a capului. 
Numai articolele de îmbrăcăminte europene păreau 
nepotrivite şi ţipătoare. 

„Civilizaţia este un lucru greşit - cu totul greşit! Îşi zise ea. 
Dacă nu ar exista civilizaţia, nu ar exista nici o doamnă 
Boynton! În triburile sălbatice probabil că ar fi omorât-o şi 
ar fi mâncat-o cu mulţi ani în urmă!“îşi dădu seama, pe 
jumătate amuzată, că era epuizată şi nervoasă. După ce o 
să se spele cu apă fierbinte şi o să-şi pudreze faţa o să simtă 
că redevine ea însăşi - calmă, sigură pe sine şi ruşinată de 
atacul de panică de mai înainte. 

Îşi trecu pieptenele prin părul negru, des, privind cu 
atenţie din toate părţile reflectarea tremurătoare a imaginii 
ei într-o oglinda foarte nepotrivită, la lumina slabă a unei 
mici lămpi cu petrol. 

Apoi dădu la o parte bucata de material de la intrarea în 
cort şi ieşi în noapte, pregătită să coboare la cortul cel 
mare. 

— Dumneata - aici? 

Era o exclamaţie joasă, uimită, incredulă. 

Se întoarse şi se trezi privindu-l în ochi pe Raymond 
Boynton. Erau atât de uimiţi! Şi ceva din acei ochi o făcu să 
nu spună nimic, aproape înspăimântând-o. O asemenea 
bucurie incredibila... Era ca şi cum văzuse paradisul - era 


uluit, mirat, recunoscător, umil! Niciodată, cât avea să 
trăiască, Sarah nu va uita acea privire - probabil că aşa se 
uitau damnaţii înspre paradis... 

— Dumneata..., zise el din nou. 

Tonul acela scăzut, vibrant atinse ceva în ea. Îi făcu inima 
să tresară cu putere, o făcu să se simtă ruşinata, temătoare, 
umilă şi, dintr-odată, arogant de bucuroasă. 

— Da, răspunse ea simplu. 

Raymond se apropie - încă uimit, încă nevenindu-i să 
creadă. Apoi, brusc, o luă de mână. 

— Chiar eşti dumneata, spuse el. Eşti adevărată. La 
început am crezut că eşti o fantomă - fiindcă m-am gândit la 
dumneata atât de mult. Făcu o pauză şi continuă: Te iubesc, 
ştii... Din prima clipă când te-am văzut în tren. Acum ştiu 
asta. Şi vreau s-o ştii ca să... ca să fii convinsă că nu sunt 
eu... Cel adevărat... Care se poartă atât de puţin onorabil. 
Vezi că nu pot răspunde pentru propriile gesturi nici măcar 
acum. Aş putea face... Orice! Aş putea trece pe lângă 
dumneata sau aş putea să mă comport urât, dar vreau să 
ştii că nu sunt eu acela - cel adevărat - care face asta. 
Nervii mei sunt de vină. Nu mă pot baza pe ei... Când Ea 
îmi spune să fac diverse lucruri, eu le fac! Nervii mei mă 
obligă! Vei înţelege, nu-i aşa? Dispreţuieşte-mă, dacă vrei... 

Sarah îl întrerupse. Vocea ei era joasă şi neaşteptat de 
dulce. 

— Nu te voi dispreţui. 

— Cu toate astea, sunt demn de dispreţ! Ar trebui să... Să 
mă pot comporta ca un bărbat. 

Răspunsul lui Sarah era în parte un ecou al sfatului lui 
Gerard, dar mai mult propria convingere şi speranţă - iar în 
spatele blândeţii tonului ei era o nuanţă de siguranţă şi 
autoritate voită. 

— Acum aşa vei face. 

— Da? Vocea lui era melancolică. Poate... 

— Acum vei avea curaj. Sunt sigură de asta. 

Raymond îşi îndreptă umerii şi îşi înălţă capul. 


— Curaj? Da, asta e tot ce îmi trebuie. Curaj! 

Brusc, îşi plecă fruntea şi îi atinse mâna cu buzele. O clipă 
mai târziu plecase. 

Capitolul 12 

Sarah cobori la cortul cel mare şi îi găsi acolo pe cei trei 
tovarăşi de călătorie. Stăteau la masă şi mâncau. Ghidul le 
spunea că mai era şi un alt grup acolo. 

— Au venit acum două zile. Pleacă poimâine. Americani. 
Mama, foarte grasă, foarte dificil ajuns aici! Au cărat-o 
oameni până aici - au zis că foarte grea muncă - s-au 
încălzit foarte tare - da. 

Sarah izbucni dintr-odată în râs. Desigur, privit din 
punctul de vedere potrivit, toată povestea era amuzantă! 

Ghidul cel gras o privi recunoscător. Misiunea lui nu era 
uşoară. Lady Westholme îl contrazisese de trei ori în acea zi 
consultându-şi Baedeker-ul, iar acum îl considera vinovat 
pentru paturile oferite acolo. Era recunoscător singurului 
membru al grupului care părea nefiresc de binedispus. 

— Ha! Exclamă Lady Westholme. Cred că oamenii ăştia 
erau şi la Solomon. Am recunoscut-o pe bătrână când am 
sosit aici. Cred că te-am văzut vorbind la hotel cu ea, 
domnişoară King. 

Sarah roşi vinovată, sperând că Lady Westholme nu auzise 
prea mult din conversaţia respectivă. 

„Doamne, ce m-o fi apucat!” îşi zise în gând, ruşinată de 
moarte. 

Între timp, Lady Westholme se pronunţă: 

— Sunt nişte oameni complet neinteresanţi. Foarte 
provinciali, zise ea. Domnişoara Pierce scoase nişte sunete 
slugarnice de încurajare şi Lady Westholme se avântă într-o 
poveste despre americanii interesanţi şi importanţi pe care 
îi întâlnise de curând. 

Cum vremea era neobişnuit de caldă pentru acea perioadă 
a anului, se făcură aranjamente pentru plecarea la prima 
oră a dimineţii următoare. 


A doua zi, cei patru se strânseră la ora şase la micul dejun. 
Nu se vedea nici un membru al familiei Boynton. După ce 
Lady Westholme făcu nişte comentarii critice privind 
absenţa fructelor, băură ceai, lapte la cutie şi mâncară ouă 
prăjite în multă grăsime, însoţite de felii de bacon foarte 
sărat. 

Apoi porniră la drum, Lady Westholme şi doctorul Gerard 
discutând cu însufleţire - din partea celui din urmă - despre 
ponderea exactă a vitaminelor în dietă şi despre hrănirea 
corespunzătoare a clasei muncitoare. 

Brusc se auzi o chemare dinspre tabără şi grupul se opri 
ca să aştepte o altă persoană să li se alăture. Era domnul 
Jefferson Cope, care veni grăbit din urmă, cu chipul lui 
plăcut îmbujorat de efortul făcut. 

— Dacă nu vă deranjează, aş vrea să vin cu 
dumneavoastră în dimineaţa asta. Bună dimineaţa, 
domnişoară King. Ce surpriză să vă întâlnesc aici, pe 
dumneavoastră şi pe doctorul Gerard. Ce părere aveţi? 

Făcu un gest indicând fantasticele stânci roşii care se 
întindeau cât vedeai cu ochii. 

— Cred că e minunat, dar cam înfiorător, spuse Sarah. 
Întotdeauna m-am gândit că e ceva romantic, ca de vis - 
„oraşul trandafiriu”. Dar este mult mai real decât am crezut 
- are realismul unei... Unei hălci de carne crude 

— Şi în mare măsură şi culoarea, fu de acord domnul 
Cope. 

— Dar este totuşi minunat, recunoscu Sarah. 

Grupul începu să urce. Doi ghizi beduini îi însoțeau. 
Bărbaţi înalţi, cu mers uşor, urcau fără probleme pe panta 
alunecoasă, ghetele cu ţinte pe care le purtau ajutându-i să 
se deplaseze fără probleme. Curând însă apărură 
dificultăţile. Sarah suporta bine înălțimile, la fel şi doctorul 
Gerard. Dar domnul Cope şi Lady Westholme nu se simțeau 
deloc bine, iar biata domnişoară Pierce trebui să fie pur şi 
simplu cărată peste porțiunile periculoase, cu ochii închişi, 


verde la faţă, în timp ce vocea i se auzea într-un vaiet 
continuu. 

— Nu am putut niciodată să privesc în jos. Niciodată - nici 
măcar când eram copil! 

La un moment dat declară că vrea să se întoarcă, dar, 
când se răsuci cu faţa spre deşert, pielea îi căpătă o nuanţă 
şi mai verde şi hotări fără tragere de inimă că nu avea 
altceva de făcut decât să meargă mai departe. 

Doctorul Gerard se comportă cu amabilitate, îmbărbătând- 
0. Se duse în spatele ei, ţinând un baston între ea şi 
prăpastie, ca un fel de balustradă, iar domnişoara Pierce 
mărturisi că iluzia aceasta o ajuta mult să depăşească 
senzaţia de ameţeală. 

Sarah, gâfâind uşor, îl întrebă pe unul dintre ghizi, 
Mahmoud, care, în ciuda masivităţii lui, nu dădea nici un 
semn de oboseală: 

— Nu ai niciodată probleme să-i aduci pe oameni aici? Pe 
cei mai în vârstă, vreau să zic. 

— Întotdeauna - întotdeauna avem probleme, recunoscu 
Mahmoud senin. 

— Întotdeauna încerci să-i duci? 

Mahmoud ridică din umeri. 

— Le place să vină. Au dat bani să vadă asemenea lucruri. 
Vor să le vadă. Ghizii beduini sunt foarte deştepţi - foarte 
siguri pe ei - întotdeauna ei reuşesc. 

Ajunseră în cele din urmă în vârf. Sarah inspiră adânc. 

Peste tot în jur şi dedesubt se întindeau rocile roşii ca 
sângele - un ţinut ciudat şi incredibil, fără seamăn. Aici, în 
aerul pur şi deosebit al dimineţii, stăteau ca nişte zei, 
privind o lume inferioară lor - o lume a violenţei 
dezlănţuite. 

Aici se afla, după cum le spuse ghidul, „Locul pentru 
Sacrificiu” - „Locul înalt”. Le arătă crevasa din stâncă plată 
de la picioarele lor. 

Sarah râmase la o oarecare depărtare de ceilalţi, de 
explicaţiile rapide care curgeau din gura ghidului. Se aşeză 


pe o stâncă, îşi strecură degetele prin părul des şi negru şi 
privi în jos la lumea de la picioarele ei. Curând îşi dădu 
seama că alături de ea stătea cineva şi îl auzi pe doctorul 
Gerard spunând: 

— Aici apreciezi cât de potrivită a fost ispita propusă de 
diavol în Noul Testament. Satana l-a luat pe Dumnezeu pe 
vârful unui munte şi I-a arătat lumea. „Acestea toate i le 
voi da [ie, dacă vei cădea înaintea mea şi Ie vei închina 
mie.” Cât de mare e ispita aici sus, să fii stăpânul lumii 
materiale! 

Sarah îl aprobă, dar gândurile îi erau clar în altă parte, 
aşa că Gerard o privi surprins. 

— Vă gândiţi foarte profund la ceva, spuse el. 

— Da, aşa este. Se întoarse spre el cu o expresie perplexă. 
Este o idee minunată - să pui un loc de sacrificiu aici, sus. 
Uneori mă gândesc că un sacrificiu este necesar... Adică, 
uneori se acordă prea multă consideraţie vieţii. 

Moartea nu este cu adevărat atât de importantă cum 
considerăm noi. 

— Dacă aşa gândiţi, domnişoară King, atunci v-aţi ales 
greşit profesia. Pentru noi, Moartea este şi trebuie să fie 
Duşmanul. 

Sarah se cutremură. 

— Da, cred că aveţi dreptate. Şi totuşi, atât de des 
moartea poate rezolva o problemă. Uneori poate chiar 
însemna o viaţă mai plină... 

— Este mai de folos să moară un om pentru popor!” 17) 
cită Gerard grav. 

Sarah se întoarse uimită spre el. 

— Nu am vrut să... 

Se întrerupse. Jefferson Cope se apropia de ei. 

— Este un loc absolut remarcabil, declară el. Mai mult, 
sunt foarte mulţumit că nu l-am ratat. Nu mă sfiiesc să 
mărturisesc că, deşi doamna Boynton este cu siguranţă o 
femeie extraordinară - mi se par admirabile curajul şi 
determinarea ei de a veni aici cu siguranţă este dificil de 


călătorit cu ea. Are o sănătate şubredă şi am impresia că 
asta o face să nu acorde multă consideraţie sentimentelor 
celorlalţi. În plus, nu cred că îi trece prin minte că familia ei 
ar dori din când în când să meargă în excursii fără ea. Este 
atât de obişnuită să-i ţină în jurul ei încât cred că nu se 
gândeşte... 

Domnul Cope se întrerupse. Pe chipul lui blând se citea o 
oarecare tulburare şi părea să nu se simtă în largul lui. 

— Ştiţi, continuă el, am auzit o informaţie despre doamna 
Boynton care m-a tulburat profund. 

Sarah era din nou pierdută în gânduri - vocea domnului 
Cope îi răsuna plăcut în urechi asemenea murmurului unui 
râu îndepărtat, dar doctorul Gerard întrebă: 

— Serios? Despre ce este vorba? 

— Am aflat asta de la o doamnă cu care m-am întâlnit la un 
hotel în Tiberias 187. Era vorba de o fată care lucrase 
pentru doamna Boynton. Cred că fata a fost... A făcut... 
Domnul Cope făcu o pauză, o privi cu grijă pe Sarah şi îşi 
cobori glasul: Urma să aibă un copil şi se pare că bătrâna 
doamnă a descoperit asta, dar s-a purtat destul de blând cu 
fata; apoi, cu vreo câteva săptămâni înainte de naşterea 
copilului, a dat-o afară din casă. 

Doctorul Gerard ridică din sprâncene. 

— Aha, făcu el gânditor. 

— Doamna cu care am vorbit părea foarte sigură de 
adevărul acestor fapte. Nu ştiu dacă sunteţi de acord cu 
mine, dar mie mi s-a părut un gest foarte crud şi lipsit de 
inimă. Nu pot să înţeleg... 

Doctorul Gerard îl întrerupse: 

— Ar trebui să încercaţi. Acel incident, fără îndoială, i-a 
oferit doamnei Boynton prilejul unei distracţii pe cinste. 

Domnul Cope îl privi şocat. 

— Nu, domnule, rosti el cu emfază. Nu pot să cred una ca 
asta. O asemenea idee este de neconceput! 

Doctorul Gerard cită calm: 


— Şi iarăşi am luat aminte la toate silniciile care se 
săvârşesc sub soare. Şi iată lacrimile celor apăsaţi şi nimeni 
nu era care să-i mângâie, iar în mina celor silnici toată 
asuprirea şi nici un mângâietor nu se găsea! Şi am fericit pe 
cei ce au murit în vremi străvechi mai mult decât pe cei vii 
care sunt acum în viaţă. lar mai fericit şi decât unii, şi decât 
alţii este cel ce n-a venit pe lume, cel care n-a văzut faptele 
cele rele care se săvârşesc sub soare...” (97 Se întrerupse 
şi continuă: Dragul meu domn, toată viaţa am studiat 
lucrurile ciudate care se petrec în mintea omului. Nu are 
rost să-ţi întorci faţa numai spre latura plăcută a vieţii. Sub 
decenţa şi convențiile vieţii de zi cu zi se află un rezervor 
uriaş de lucruri stranii. Există asemenea realităţi precum 
plăcerea cruzimii de dragul cruzimii. Dar, odată ce ai 
descoperit asta, descoperi că există ceva încă şi mai 
profund. Dorinţa, puternică şi demnă de milă, de a fi 
apreciat. Dacă aceasta este denaturată, dacă, având un 
caracter neplăcut, omul nu poate primi reacţia de care are 
nevoie, atunci recurge la alte metode - trebuie să fie simţit, 
trebuie să conteze - şi astfel la nenumărate perversiuni 
ciudate. Obiceiul de a fi crud, asemenea multor altor 
obiceiuri, poate fi cultivat, poate acapara cu totul pe 
cineva... 

Domnul Cope tuşi. 

— Cred, doctore Gerard, că exageraţi. Serios, aerul de aici 
este prea minunat ca să... 

Se îndepărtă. Gerard zâmbi uşor. O privi din nou pe Sarah. 
Era încruntată - chipul ei avea hotărârea specifică tinereţii. 
Gerard îşi zise că arăta ca un tânăr judecător care 
pronunţa o sentinţă... 

Se întoarse şi o văzu pe domnişoara Pierce venind cu paşi 
nesiguri spre el. 

— O să coborâm acum, spuse ea agitată. Oh, Doamne! 
Sunt sigură că nu o să reuşesc, dar ghidul spune că pentru 
coborâre există un traseu cu totul diferit, care este mult 


mai uşor. Sper că este adevărat, fiindcă de când eram copil 
n-am fost niciodată în stare să privesc în jos de la înălţime... 

Drumul de coborâre urma traseul unei cascade. Deşi pe 
acolo se aflau pietre desprinse care puteau reprezenta o 
posibilă sursă de pericol pentru glezne, nu se vedeau 
privelişti ameţitoare. 

Membrii grupului sosiră în tabără obosiţi, dar bine dispuşi 
şi cu poftă de mâncare pentru prânzul întârziat. Era trecut 
de ora 14. 

Familia Boynton era aşezată în jurul mesei mari din cortul 
deschis şi tocmai termina de mâncat. 

Lady Westholme li se adresă cu amabilitate, în felul ei plin 
de condescendenţă: 

— Î fost, într-adevăr, o dimineaţă extrem de interesantă, 
spuse ea. Petra este un loc minunat. 

Carol, căreia păreau să-i fie adresate cuvintele, îi aruncă 
mamei ei o privire rapidă şi murmură: 

— Oh, da - da, aşa este. 

Apoi deveni din nou tăcută. 

Considerând că şi-a făcut datoria, Lady Westholme se 
întoarse la mâncare. 

În timp ce mâncau, cei patru îşi făceau planuri pentru 
după-amiază. 

— Cred că o să mă odihnesc după-masă, spuse domnişoara 
Pierce. Este important, consider eu, să nu faci prea multe. 

— Eu o să fac o plimbare să explorez împrejurimile, zise 
Sarah. Dar dumneavoastră, doctore Gerard? 

— O să vă însoțesc. 

Doamna Boynton scăpă o lingură care răsună cu zgomot şi 
toată lumea tresări. 

— Cred, spuse Lady Westholme, că o să vă urmez 
exemplul, domnişoară Pierce. Probabil că o jumătate de oră 
o să citesc, apoi o sa mă întind şi o să mă odihnesc cel puţin 
o oră. După aceea, poate o să fac o scurtă plimbare. 

Încet, cu ajutorul lui Lennox, bătrâna doamnă Boynton se 
ridică în picioare. Rămase aşa o clipă, apoi spuse: 


— Ar fi bine să mergeţi cu toţii la plimbare în după-amiaza 
asta, zise ea cu o amabilitate neaşteptată. 

Uimirea care se citea pe chipurile membrilor familiei era 
puţin ridicolă. 

— Dar, mamă, dumneata ce o să faci? 

— Nu am nevoie de niciunul dintre voi. Îmi place să stau 
singură cu o carte. Ar fi bine ca Jinny să nu meargă. O să 
stea întinsă şi o să tragă un pui de somn. 

— Mamă, nu sunt obosită. Vreau să merg şi eu cu ceilalţi. 
— Ba eşti obosită. Te doare capul! Trebuie să ai grijă de 
tine. Du-te, întinde-te şi dormi. Ştiu eu ce-i mai bine pentru 

tine. 

— Eu...Eu... 

Jimmy îşi lăsă capul pe spate şi o privi plină de revoltă. 
Apoi îşi feri privirea, şovăitoare... 

— Copil prostuţ, spuse doamna Boynton. Du-te în cortul 
tău. 

leşi şontâcăind din cortul cel mare, urmată de ceilalţi. 

— Oh, Doamne, exclamă domnişoara Pierce. Ce oameni 
stranii! lar mama are un colorit atât de ciudat! Aproape 
mov. Îmi imaginez că e din cauza inimii. Probabil că această 
căldură o pune la grea încercare. 

„Îi lasă liberi în după-amiaza asta, îşi zise Sarah. Ştie că 
Raymond vrea să fie cu mine. De ce? Este o capcană?” 

După prânz, în timp ce se dusese la cortul ei ca să se 
schimbe într-o rochie curată de pânză, gândul tot nu-i 
dădea pace. De noaptea trecută, sentimentele ei pentru 
Raymond se transformaseră într-o puternică tandreţe 
protectoare. Asta însemna deci dragostea - această agonie 
pentru altcineva, această dorinţă de a-l feri, cu orice preţ, 
pe cel drag de orice durere... Da, era îndrăgostită de 
Raymond Boynton. Era ca în legenda cu Sfântul Gheorghe 
şi balaurul, inversată. Ea trebuia să fie cea care să îl 
salveze, iar Raymond era victima încătuşată. 

Iar doamna Boynton era balaurul. Un balaur a cărui 
amabilitate subită era, pentru mintea bănuitoare a lui 


Sarah, în mod evident, sinistră. 

Era aproape 15.45 când Sarah se îndreptă spre cortul 
deschis. 

Lady Westholme stătea pe un scaun. În pofida căldurii, 
purta aceeaşi fustă comodă din tweed. În poală ţinea un 
raport al unei Comisii Regale. Doctorul Gerard discuta cu 
domnişoara Pierce, care stătea lângă cortul ei având în 
mână o carte cu titlul În căutarea dragostei, descrisă pe 
copertă drept o poveste incitantă, plină de pasiuni şi de 
neînţelegeri. 

— Nu cred că este înţelept să stai întins prea repede după 
masă, explică domnişoara Pierce. Din cauza digestiei, ştiţi. 
Este plăcut şi destul de răcoare la umbra cortului. Oh, 
Doamne, credeţi că e bine ca bătrâna doamnă să stea în 
soare acolo? Toţi priviră spre culmea muntoasă din faţa lor. 
Doamna Boynton stătea la fel ca noaptea trecută - un 
Buddha nemişcat la intrarea în peşteră. Nu se mai vedea 
nimeni în jur. Tot personalul taberei dormea. La mică 
distanţă, urmând linia văii, un mic grup mergea împreună. 

— Măcar o dată, spuse doctorul Gerard, buna mamă îi lasă 
să se distreze singuri, fără ea. Probabil o nouă scornire 
diavolească din partea ei? 

— Să ştiţi că şi eu m-am gândit exact la asta, fu de acord 
Sarah. 

— Ce minţi bănuitoare avem. Haide, să-i ajungem pe copiii 
chiulangii. 

Lăsând-o pe doamna Pierce să se bucure de lectura 
incitantă, porniră la drum. După ce trecură de curbura văii, 
ajunseră din urmă grupul, care se plimba încet. De data 
asta, familia Boynton părea fericită şi lipsită de griji. 

Curând Lennox şi Nadine, Carol şi Raymond, domnul 
Cope, cu un zâmbet larg pe faţă, şi ultimii sosiți, Gerard şi 
Sarah, râdeau cu toţii şi vorbeau unii cu alţii. 

O ilaritate nebună îi cuprinse pe toţi. În mintea fiecăruia 
exista sentimentul că aceasta era o plăcere nepermisă - o 
jucărie furată, de care trebuiau să se bucure la maximum. 


Sarah şi Raymond nu se separară de grup. Sarah mergea 
cu Carol şi Lennox, doctorul Gerard discuta cu Raymond în 
spatele lor, iar Nadine şi Jefferson Cope îi însoțeau de la o 
oarecare depărtare. 

Francezul fii cel care se desprinse de grup. Cuvintele lui 
ieşeau sacadat de la o vreme. Brusc se opri. 

— Mii de scuze. Mi-e teamă că trebuie să mă întorc. 

Sarah îl privi. 

— S-a întâmplat ceva? 

Doctorul Gerard aprobă din cap. 

— Da, am febră. M-a apucat de la prânz. 

Sarah îl cerceta cu o privire scrutătoare. 

— Malarie? 

— Da. O să mă întorc în tabără să iau nişte chinină. Să 
sperăm că nu va fi un atac grav. Este o moştenire pe care 
am căpătat-o într-o vizită în Congo. 

— Doriţi să vă însoțesc? 

— Nu, nu. Am trusa medicală cu mine. E o adevărată 
pacoste. Duceţi-vă, toţi. 

Se îndepărtă rapid în direcţia taberei. 

Sarah privi indecisă în urma lui, apoi întâlni privirea lui 
Raymond, îi zâmbi şi francezul fu dat uitării. 

Pentru o vreme, cei şase - Carol, Sarah, Lennox, domnul 
Cope, Nadine şi Raymond - merseră împreună. 

Apoi, într-un fel sau altul, Sarah şi Raymond se 
îndepărtară de ceilalţi. Continuară să meargă, căţărându-se 
pe stânci, ocolind lespezi de piatră, până ajunseră într-un 
loc umbros unde se opriră. 

Urmă un moment de tăcere, apoi Raymond o întrebă: 

— Cum te cheamă? King, ştiu. Dar prenumele. 

— Sarah. 

— Sarah. Pot să-ţi spun aşa? 

— Desigur. 

— Sarah, vrei să-mi spui câte ceva despre tine? 

Sprijinindu-se de stâncă, Sarah începu să vorbească, 
povestindu-i despre viaţa de acasă, în Yorkshire, despre 


câinii ei şi despre mătuşa care o crescuse. 

Apoi, la rândul lui, Raymond îi spuse câte ceva, sporadic, 
despre propria viaţă. 

După aceea o tăcere lungă se aşternu între ei. Mâinile li se 
uniră şi rămaseră aşa, ca nişte copii, mână în mână, în mod 
ciudat mulţumiţi. 

Apoi, în timp ce soarele începu să coboare spre zenit, 
Raymond se mişcă. 

— Acum mă voi întoarce, spuse el. Nu, nu cu tine. Vreau să 
mă întorc singur. Trebuie să spun şi să fac ceva. După 
aceea, după ce-mi voi dovedi că nu sunt un laş, apoi... Apoi 
nu-mi va mai fi ruşine să vin la tine şi să-ţi cer să mă ajuţi. 
Voi avea nevoie de ajutor, ştii, probabil va trebui să 
împrumut nişte bani de la tine. 

Sarah zâmbi. 

— Îmi pare bine că eşti realist. Poţi să te bazezi pe mine. 

— Dar trebuie să fac asta singur. 

— Ce să faci? 

Chipul tânăr deveni dintr-odată aspru şi Raymond Boynton 
spuse: 

— Trebuie să-mi dovedesc curajul. Acum sau niciodată. 

Apoi, brusc, se întoarse şi plecă. 

Sarah se sprijini de stâncă şi privi silueta care se 
îndepărta. Ceva din cuvintele lui o alarmase oarecum. 
Părea atât de pasionat - atât de încordat şi de hotărât. 
Pentru o clipă îşi dori să-l fi însoţit... 

Dar se certă cu asprime pentru această dorinţă. Raymond 
voia să fie singur, să-şi testeze curajul de-abia găsit. Era 
dreptul lui. 

Dar Sarah se rugă din toată inima ca acel curaj să nu-l 
părăsească. 

Soarele apunea când Sarah ajunse să vadă tabăra. În timp 
ce se apropia, în lumina slabă zări conturul sinistru al 
doamnei Boynton stând la gura peşterii. Sarah fu 
străbătură de un fior la vederea siluetei sumbre, 
nemişcate... 


Străbătu grăbită poteca de dedesubt şi ajunse la cortul 
mare, luminat. 

Lady Westholme împletea un pulover bleumarin, cu un sul 
de lână în jurul gâtului. Domnişoara Pierce broda o faţă de 
masă cu nişte anemice flori albastre de nu-mă-uita, în 
vreme ce era pusă la curent cu reforma adecvată a legii 
divorţului. 

Servitorii intrau şi ieşeau pregătind masa de seară. 
Membrii familiei Boynton stăteau în celălalt capăt al 
cortului, în şezlonguri, şi citeau. Mahmoud apăru, gras şi 
demn, cu o expresie de reproş evident. După ceai fusese 
organizată o plimbare, dar toată lumea era absentă din 
tabără... Programul fusese cu totul dat peste cap - o vizită 
foarte instructivă pentru a vedea arhitectura nabateană 
110). 

Sarah îi spuse în grabă că toţi se simţiseră foarte bine 
împreună. 

Se duse la cortul ei ca să se pregătească pentru cină. 
După aceea, în drum, se opri lângă cortul doctorului 
Gerard, strigându-l cu voce scăzută: 

— Doctore Gerard! 

Nu primi nici un răspuns. Ridică pânza de la intrare şi 
aruncă o privire înăuntru. Doctorul zăcea nemişcat pe pat. 
Sarah se retrase fără zgomot, sperând că doctorul dormea. 

Un servitor se apropie de ea şi îi făcu semn spre cortul cel 
mare. Evident, cina era pregătită. Se îndreptă încet într- 
acolo. Toată lumea era adunată în jurul mesei, cu excepţia 
doctorului Gerard şi a doamnei Boynton. Un servitor fu 
trimis să-i spună bătrânei doamne că masa era gata. Brusc, 
afară se produse agitaţie. Doi servitori speriaţi intrară 
grăbiţi în cort şi se adresară agitaţi ghidului în arabă. 
Mahmoud privi în jur şi ieşi preocupat. Dintr-un impuls, 
Sarah i se alătură. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă ea. 

— Bătrâna doamnă, replica el. Abdul spune ca e bolnavă - 
nu se mişcă. 


— Vin eu să văd. 

Sarah grăbi pasul. Urmându-l pe Mahmoud, urcă stâncă şi 
se apropie de silueta care stătea pe scaun, îi atinse mâna 
grasă, îi căută pulsul, se aplecă asupra ei... 

Când îşi îndreptă spatele, era mai palidă la faţă. 

Se întoarse pe acelaşi drum la cortul cel mare. La intrare 
se opri o clipă, privind grupul de la capătul îndepărtat al 
mesei. Când vorbi, vocea ei părea aspră şi nefirească. 

— Îmi pare rău, zise e. Se forţă să se adreseze capului 
familiei, Lennox. Mama dumneavoastră a murit, domnule 
Boynton. 

Şi curioasă, parcă de la mare distanţă, privi feţele celor 
cinci oameni pentru care acea veste însemna libertatea... 
Partea a doua 
Capitolul 1 

— Colonelul Carbury le zâmbi oaspeţilor săi pe deasupra 
mesei şi îşi ridică paharul. 

— Pentru crimă! 

Ochii lui Hercule Poirot sclipiră, recunoscând faptul că 
toastul fusese foarte potrivit. 

Venise la Amman cu o scrisoare de recomandare de la 
colonelul Race pentru colonelul Carbury. 

Carbury fusese interesat să-l cunoască pe acest om 
renumit în toată lumea, ale cărui talente îi fuseseră lăudate 
cu generozitate de vechiul său prieten şi aliat din serviciile 
secrete. 

„Un exemplu de deducție psihologică mai inteligentă nu 
există”, scrisese Race despre soluţia la cazul de crimă 
Shaitana. 

— Trebuie să-ţi arătăm tot ce putem din împrejurimi, 
spuse Carbury răsucindu-şi mustaţa cam rară şi vârstată cu 
cenuşiu. 

Era un bărbat masiv şi neîngrijit, de înălţime medie, cu 
creştetul pe jumătate chel şi ochi blânzi, albaştri. Nu 
semăna câtuşi de puţin cu un soldat. Nu părea nici măcar 


deosebit de ager şi nu părea deloc imaginea unui partizan 
al disciplinei. Totuşi, în Cisiordania reprezentase o putere. 

— E Jerash, spuse el. Te interesează aşa ceva? 

— Mă interesează totul! 

— Da, zise Carbury. Asta este singura modalitate de a 
reacţiona în faţa vieţii. Făcu o pauză. Spune-mi, ai constatat 
vreodată că meseria specială pe care o ai reuşeşte cumva 
să te urmărească? 

— Pardon? 

— Ei bine, ca s-o spun mai simplu, ţi s-a întâmplat să mergi 
într-un loc sperând să nu mai auzi de crime şi să te trezeşti 
înconjurat de cadavre? 

— Mi s-a întâmplat, într-adevăr, şi nu numai o dată. 

— Hm, făcu colonelul Carbury, cu o expresie enigmatică. 
Apoi se ridică în picioare cu un zvâcnet. Am acum un 
cadavru şi nu sunt foarte fericit din cauza acestei situaţii, 
spuse el. 

— Serios? 

— Da. Aici, în Amman. O bătrână de origine americană. S- 
a dus la Petra cu familia - o călătorie obositoare, pe o 
căldură neobişnuită pentru perioada asta a anului. Bătrâna 
avea probleme cu inima, iar dificultatea drumului a fost mai 
mare decât şi-a imaginat, supunându-i inima la eforturi 
suplimentare - aşa că a dat ortu” popii! 

— Aici, în Amman? 

— Nu, la Petra. Au adus trupul aici astăzi. 

— Aha! 

— "Totul foarte natural, perfect posibil - cel mai firesc lucru 
din lume care se putea petrece. Numai că... 

— Da? Numai că...? 

Colonelul Carbury îşi scărpina ţeasta cheală. 

— Mi s-a părut, spuse el, că familia i-a venit de hac. 

— Aha! Şi ce te-a făcut să crezi asta? 

Colonelul Carbury nu răspunse direct la această întrebare. 

— Se pare că era o bătrână foarte nesuferită. Moartea ei 
nu a reprezentat nici o pierdere. Sentimentul general al 


celor din jur era că a fost un lucru bun că a dat colţu”. 
Oricum, e foarte dificil de demonstrat ceva atâta vreme cât 
familia e unita şi, dacă e nevoie, minte de îngheaţă apele. 
Nu dorim complicaţii - sau neplăceri la nivel internaţional. 
Cel mai simplu lucru ar fi să lăsăm lucrurile în voia lor! Nu 
există cu adevărat ceva suspect. Odată am cunoscut un 
doctor care mi-a spus că de multe ori a avut bănuieli. În 
cazul unor pacienţi care s-au dus pe lumea cealaltă puţin 
mai devreme decât ar fi trebuit. El a spus că este cel mai 
bine să-ţi ţii gura dacă nu ai ceva cu adevărat ceva serios pe 
care să te bazezi. Altfel treaba se împute, cazul nu e dovedit 
şi doctorul cinstit şi muncitor primeşte o bilă neagră. Ceva 
de genul ăsta. Cu toate astea... Se scărpina iarăşi în cap. Eu 
sunt un om ordonat, zise el pe neaşteptate. 

Nodul cravatei colonelului Carbury se afla sub urechea lui 
stângă, şosetele îi stăteau armonică în jurul gleznelor, haina 
îi era pătată şi ruptă. Totuşi Hercule Poirot nu zâmbi. Văzu, 
destul de clar, ordinea interioară a minţii colonelului 
Carbury, faptele bine ordonate, părerile sortate cu grijă. 

— Da, sunt un om ordonat, repetă Carbury. Flutură 
nepăsător din mână. Nu-mi plac încurcăturile. Când dau 
peste aşa ceva, vreau să fac ordine. Înţelegi? 

Hercule Poirot dădu grav din cap. Înţelegea. 

— Nu se afla nici un doctor acolo? Întrebă el. 

— Da, doi. Unul din ei era bolnav de malarie. Celălalt era o 
fată - tocmai terminase stagiatura. Totuşi, îşi cunoaşte 
meseria, bănuiesc. Nu a fost nimic ciudat în legătură cu 
moartea. Bătrâna avea o inimă cu probleme şi lua pastile de 
ceva vreme. Nu este deloc surprinzător că a murit brusc, 
aşa cum s-a întâmplat. 

— Atunci, prietene, ce te îngrijorează? Îl întreba Poirot cu 
blândeţe. 

Colonelul Carbury întoarse spre el ochii albaştri, 
preocupați. 

— Ai auzit vreodată de un francez pe nume Gerard? 
Theodore Gerard? 


— Sigur. Un personaj recunoscut în domeniul său de 
activitate. 

— Cu nebunii, confirmă colonelul Carbury. Dacă te 
îndrăgosteşti de servitoare la patru ani, înseamnă că la 
treizeci şi opt ai pretenţia că eşti arhiepiscopul de 
Canterbury. Nu înţeleg de ce şi nici n-am înţeles vreodată, 
dar tipii ăştia explică totul într-un mod foarte convingător. 

— Doctorul Gerard este cu siguranţă un expert în anumite 
forme de nevroză profundă, fu de acord Poirot, cu un 
zâmbet pe buze. Este... Ăăă. Sunt. Opiniile lui despre ceea 
ce s-a întâmplat la Petra bazate pe o astfel de 
argumentaţie? 

Colonelul Carbury clătină hotărât din cap. 

— Nu, nu. Nu mi-aş fi făcut probleme dacă era vorba de 
aşa ceva! Şi, ţine cont, asta nu din cauză că nu cred că totul 
e adevărat. Este însă unul dintre acele lucruri pe care nu le 
înţeleg - ca, de exemplu, cum unul dintre compatrioţii mei 
beduini poate să se dea jos dintr-o maşină în mijlocul 
deşertului, să pipăie pământul cu mâna şi să-ţi spună cu o 
precizie de o milă sau două unde te afli. Nu este magie, dar 
aşa pare. Nu, povestea doctorului Gerard este destul de 
clară. Doar fapte simple. Cred, dacă te interesează - te 
interesează? 

— Da, da. 

— Bravo. Atunci cred că voi telefona ca să-l chem pe 
Gerard şi o să poţi auzi povestea chiar din gura lui. 

După ce colonelul trimise o ordonanţă să îndeplinească 
misiunea, Poirot întrebă: 

— Din ce membri este alcătuită familia? 

— Numele este Boynton. Sunt doi fii, unul din ei căsătorit. 
Soţia lui e o tânără drăguță - genul tăcut, sensibil. Şi mai 
sunt două fiice, amândouă frumoase, dar în feluri total 
diferite. Cea mai mică este cam emotivă - dar s-ar putea să 
fie din cauza şocului. 

— Boynton, spuse Poirot. Sprâncenele i se ridicară a 
mirare. Asta e curios... Foarte curios. 


Carbury îi aruncă o privire întrebătoare. Însă cum Poirot 
nu mai spuse nimic, continuă el: 

— Pare destul de evident că mama era o adevărată 
pacoste! Trebuia să fie servită şi îi ţinea pe toţi la dispoziţia 
ei. Ea ţinea baierele pungii şi niciunul dintre ei nu avea nici 
un ban propriu. 

— Aha. Este foarte interesant. Se ştie cui i-a lăsat 
moştenirea? 

— Am strecurat şi eu întrebarea asta, aşa, în treacăt. Banii 
sunt împărţiţi între ei în mod egal. 

Poirot dădu aprobator din cap, apoi întrebă: 

— Crezi că toţi sunt implicaţi în asta? 

— Nu ştiu. În asta va consta dificultatea. Dacă este o 
acţiune comună sau dacă a fost ideea sclipitoare a unuia 
dintre ei - nu ştiu. Poate că întreaga poveste este rodul 
imaginaţiei. Însă tot ce vreau este să aflu opinia ta 
profesională. Ah, iată-l pe Gerard. 

Capitolul 2 

Francezul intră cu paşi rapizi, dar fără să se grăbească. În 
timp ce dădea mâna cu colonelul Carbury aruncă o privire 
atentă şi curioasă înspre Poirot. Carbury făcu prezentările: 

— Acesta este domnul Hercule Poirot, musafirul meu. Am 
discutat cu el despre întâmplarea de la Petra. 

— Ah, da? Gerard îl măsură rapid cu privirea. Vă 
interesează? 

Hercule Poirot îşi aruncă mâinile în laturi. 

— Vai! Omul este întotdeauna incurabil interesat de 
propria pasiune. 

— Adevărat, spuse Gerard. 

— Doreşti ceva de băut? Întrebă Carbury. 

Turnă un whisky cu sifon şi îl puse lângă cotul lui Gerard. 
Ridică sticla întrebător, dar Poirot clatină din cap. Colonelul 
Carbury o aşeză la loc şi îşi trase scaunul ceva mai aproape. 

— Ei bine, spuse el, unde rămăsesem? 

— Înţeleg că, i se adresă Poirot lui Gerard, colonelul 
Carbury nu este mulţumit. 


Gerard făcu un gest semnificativ. 

— Şi asta, interveni el, e vina mea! Iar eu s-ar putea să 
greşesc. "Ţine cont, colonele Carbury, că s-ar putea să mă 
înşel foarte tare. 

Carbury mormăi. 

— Spune-i lui Poirot faptele, zise el. 

Doctorul Gerard începu cu o scurtă recapitulare a 
evenimentelor care precedaseră călătoria la Petra. Schiţă 
pe scurt portretul diverşilor membri ai familiei Boynton şi 
descrise tensiunea emoţională în care trăiau. 

Poirot asculta cu interes. 

Apoi Gerard continuă relatând evenimentele petrecute în 
prima zi la Petra, povestind cum se întorsese în tabără. 

— Mă pândea o criză urâtă de malarie - de tip cerebral, 
explică el. Din această cauză m-am gândit să mă tratez cu o 
injecție intravenoasă cu chinină. Asta este metoda uzuală. 

Poirot dădu din cap că a înţeles. 

— Febra m-a lovit puternic. Pur şi simplu m-am târât în 
cort. Lia început nu mi-am putut găsi trusa medicală - 
cineva mi-o mutase de unde o pusesem. Apoi, după ce am 
găsit-o, nu-mi găseam seringa hipodermică. Am căutat-o o 
vreme, după care am renunţat şi am înghiţit o doză mare de 
chinina şi m-am aruncat în pat. Gerard făcu o pauză, apoi 
continuă: Moartea doamnei Boynton nu a fost descoperita 
până la apus. Datorită felului în care stătea şi a susţinerii 
corpului în scaun, poziţia nu i s-a schimbat, şi de-abia când 
unul dintre servitori s-a dus să o cheme la 18.30 s-a 
observat că era ceva în neregulă. 

Le explică pe larg poziţia peşterii şi distanţa până la cortul 
cel mare. 

— Domnişoara King, care este medic atestat, a examinat 
cadavrul. Nu m-a deranjat, ştiind că am febră. Într-adevăr, 
nu mai era nimic de făcut. Doamna Boynton era moartă - şi 
murise de ceva vreme. 

— De când, mai exact? Murmură Poirot. 

Gerard răspunse încet: 


— Nu cred că domnişoara King a acordat prea multă 
atenţie acestui aspect. Presupun că nu a considerat că are 
vreo importanţă. 

— Se poate spune măcar când se ştie cu siguranţă că era 
încă în viaţă? Întrebă Poirot. 

Colonelul Carbury tuşi şi se uită pe un document cu aspect 
oficial. 

— Lady Westholme şi domnişoara Pierce au discutat cu 
doamna Boynton cu puţin după ora 16. Lennox Boynton a 
vorbit cu mama lui în jur de 16.30. Doamna Lennox Boynton 
a avut o conversaţie îndelungată cu ea cam la cinci minute 
după aceea. Carol Boynton a schimbat câteva cuvinte cu 
mama ei la un moment dat - nu a putut să precizeze o oră 
exactă - dar, din relatările celorlalţi, se pare că a fost pe la 
17.10. 

Jefferson Cope, un prieten de familie american, care s-a 
întors în tabără împreună cu Lady Westholme şi domnişoara 
Pierce, a văzut-o dormind. Nu a vorbit cu ea. Asta era înjur 
de 18. Raymond Boynton, fiul cel mic, se pare că este ultima 
persoană care a văzut-o în viaţă. La întoarcerea de la 
plimbare s-a dus şi a vorbit cu ea pe la 17.50. Cadavrul a 
fost descoperit la 18.30 când un servitor a venit să-i spună 
că era servită cina. 

— Între momentul în care domnul Raymond Boynton i-a 
vorbit şi 18.30 nimeni nu s-a apropiat de ea? Întrebă Poirot. 

— Am înţeles că nu. 

— Dar este posibil s-o fi făcut cineva? Insistă Poirot. 

— Nu cred. După ora 18 servitorii se agitau prin tabără, 
oamenii intrau şi ieşeau din corturi. Nu a fost găsită nici o 
persoană care să fi văzut pe cineva apropiindu-se de 
bătrâna doamnă. 

— Atunci Raymond Boynton a fost în mod clar ultima 
persoană care a văzut-o pe mama lui în viaţă? Întrebă 
Poirot. 

Doctorul Gerard şi colonelul Carbury schimbară o privire 
rapidă. Colonelul Carbury bătu darabana cu degetele. 


— Aici începem să intrăm în ape tulburi, zise el. Continuă, 
Gerard. Este domeniul tău. 

— După cum am pomenit, când a examinat-o pe doamna 
Boynton, Sarah King nu a văzut nici un motiv pentru care 
să stabilească ora exactă a morţii. A spus doar că doamna 
Boynton era moartă „de puţin timp”, dar când, a doua zi, 
din motive personale, am încercat să restrâng aria de timp 
şi am pomenit din întâmplare că doamna Boynton a fost 
ultima dată văzută în viaţă de fiul ei Raymond la puţin timp 
după ora 18, domnişoara King, spre marea mea surpriză, a 
spus hotărâtă că acest lucru era imposibil - la momentul 
respectiv doamna Boynton trebuie să fi fost deja moartă. 

Sprincenele lui Poirot se ridicară a mirare. 

— Ciudat. Extrem de ciudat. Şi ce are domnul Raymond de 
spus în această privinţă? 

Colonelul Carbury interveni brusc: 

— Jură că mama lui era în viaţă. El s-a dus la ea şi i-a spus: 
„M-am întors. Sper că ai avut o după-amiază plăcută”. Ceva 
de genul ăsta. A spus că ea a mormăit: „Destul de bună”, iar 
el s-a dus în cortul lui. 

Poirot se încruntă perplex. 

— Curios, spuse el. Foarte curios. Spune-mi, la ora aceea 
începuse sa se întunece? 

— Soarele tocmai apunea. 

— Curios, rosti Poirot din nou. Şi dumneata, doctore 
Gerard, când ai văzut cadavrul? 

— Abia a doua zi. La ora 9 dimineaţa, ca să fiu mai precis. 

— Şi la ce oră estimaţi că s-a produs moartea? 

Francezul ridică din umeri. 

— Este dificil de stabilit cu exactitate acest lucru după 
atâta vreme. Există o inevitabilă marjă de timp de câteva 
ore. Dacă ar fi să depun mărturie sub jurământ, aş putea 
spune doar că murise cu siguranţă în urmă cu 
douăsprezece ore, dar nu mai mult de optsprezece. Vedeţi, 
asta nu e de nici un folos. 


— Haide, Gerard, îl îndemnă colonelul Carbury. 
Povesteşte-i şi restul. 

— Când m-am trezit dimineaţa, mi-am găsit seringa 
hipodermică, spuse doctorul Gerard - era în spatele unei 
cutii cu sticluţe, pe masa de toaletă. Se aplecă în faţă. Aţi 
putea spune, dacă doriţi, că nu o observasem cu o zi 
înainte. Eram într-o stare cumplita din cauza febrei, 
tremuram din cap până-n picioare şi de câte ori nu se 
întâmpla să cauţi un lucru care se află chiar sub nasul tău şi 
nu reuşeşti să-l găseşti! Pot doar să spun că sunt destul de 
sigur că seringa nu era acolo atunci. 

— Şi mai e ceva, adăugă Carbury. 

— Da, două lucruri ieşite din comun, care au mare 
importanţă. Pe încheietura femeii moarte era un semn - ca 
acela rămas în urma unei injecții. Fiica ei are o explicaţie - 
a fost provocat de înţepătura acului unei broşe... 

Poirot se foi. 

— Care fiică? 

— Fiica ei, Carol. 

— Da, continuă, te rog. 

— Şi un ultim fapt. S-a întâmplat să cercetez mica mea 
trusă medicală şi am observat că stocul de digitoxină este 
mult diminuat. 

— Digitoxină, spuse Poirot, este o otravă pentru inimă, nu? 

— Da. Se obţine din digitalis purpurea - ceea ce popular 
se numeşte degeţel-roşu. Există patru principii active - 
digitalină, digitonină, digitaleină şi digitoxină. Dintre 
acestea, digitoxină este considerată elementul constitutiv 
cel mai otăvitor din frunzele de degeţel-roşu. Potrivit 
experimentelor lui Kopp 111), este de şase-zece ori mai 
puternică decât digitalina sau digitaleina. Este legală în 
Franţa, dar nu se găseşte în farmacopeea britanică. 

— Şi o doză mare de digitoxină? 

Doctorul Gerard răspunse cu gravitate: 

— O doză mare de digitoxină introdusă brusc în sistemul 
circulator printr-o injecție intravenoasă va provoca moartea 


subită prin paralizia imediată a inimii. S-a estimat că patru 
miligrame pot fi fatale pentru un adult. 

— Şi doamna Boynton suferea deja de probleme cu inima? 

— Da, de fapt chiar lua un medicament care conţinea 
digitalină. 

— Acesta este un lucru extrem de interesant, fu de părere 
Poirot. 

— Vrei să spui, interveni colonelul Carbury, ca moartea ei 
s-ar fi putut datora unei supradoze din propriul 
medicament? 

— Asta... Da. Dar am vrut să spun ceva mai mult de atât. 
În anumite privinţe, continuă doctorul Gerard, digitalina 
poate fi considerat un drog cumulativ. Mai mult, în ceea ce 
priveşte aspectul post-mortem, principiile active ale 
degeţelului-roşu pot provoca moartea fără să lase semne 
evidente. 

Poirot dădu încet din cap că a înţeles. 

— Da, este inteligent. Foarte inteligent. Aproape imposibil 
de demonstrat în mod satisfăcător în faţa unui juriu. Ah, dar 
daţi-mi voie să vă spun, domnilor, că, dacă este vorba de 
crimă, este o crimă foarte inteligentă. Seringa hipodermică 
pusă la loc, otrava folosită - o substanţă pe care victima 
deja o folosea - posibilitatea unei greşeli sau a unui 
accident - sunt copleşitoare. Da, aici s-a dat dovadă de 
inteligenţă. Aici e vorba de gândire, de atenţie şi de geniu. 

Pentru o clipă rămase tăcut, apoi îşi înălţă capul. 

— Şi totuşi un lucru mă nedumeregşte. 

— Ce anume? 

— Furtul seringii hipodermice. 

— A fost luată, interveni doctorul Gerard repede. 

— Luată - şi returnată? 

— Da. 

— Ciudat, spuse Poirot. Foarte ciudat. Altminteri totul se 
potriveşte atât de bine... 

Colonelul Carbury îl privi curios. 


— Ei bine? Întrebă el. Care este părerea ta de expert? A 
fost crimă... Sau n-a fost? 

Poirot ridică o mână. 

— O clipă. Încă nu am ajuns la acel punct. Mai sunt nişte 
probe de luat în consideraţie. 

— Ce probe? i-au fost prezentate toate! 

— Ah! Dar există probe pe care eu, Hercule Poirot, ţi le 
aduc. Dădu din cap şi zâmbi uşor către cele două feţe 
uluite. Da, este amuzant! Că eu, cel căruia tu îi spui 
povestea, îţi ofer, la rândul meu, o probă despre care nu 
ştiai. S-a petrecut în felul următor: la hotelul Solomon, într- 
o noapte, m-am dus la fereastră ca să mă asigur că era bine 
închisă... 

— Închisă... Sau deschisă? Întrebă Carbury. 

— Închisă, răspunse Poirot hotărât. Era deschisă, aşa că, 
fireşte, m-am dus să o închid. Dar înainte de asta, în timp ce 
stăteam cu mâna pe cremalieră, am auzit o voce - o voce 
plăcută, joasă şi clară, cu un tremur de agitaţie nervoasă. 
Mi-am spus că era o voce pe care o voi recunoaşte. Şi ce 
spunea această voce? „În ţelegi, nu-ia şa, că trebuie să 
moar ă?” 

La momentul respectiv, naturellement, nu am interpretat 
acele cuvinte ca făcând referire la o crimă propriu-zisă. M- 
am gândit că este vorba de un autor sau de un scenarist 
care le rostise. Dar acum... Nu mai sunt a şa de sigur. Vreau 
să spun, sunt sigur că nu era asta. 

Din nou făcu o pauză înainte să continue: 

— Domnilor, vă spun un lucru - din câte cred şi ştiu - acele 
cuvinte au fost rostite de un tânăr pe care l-am văzut 
ulterior în holul hotelului şi care era - după cum mi s-a spus 
când am întrebat - un tânăr pe nume Raymond Boynton. 
Capitolul 3 

— Raymond Boynton a spus asta! 

Exclamaţia veni din partea francezului. 

— Credeţi că este improbabil - din punct de vedere 
psihologic? Întrebă Poirot calm. 


Gerard clătină din cap. 

— Nu, n-aş spune asta. Am fost surprins, aşa e. Dacă 
înţelegeţi ce vreau să spun, am fost surprins fiindcă 
Raymond Boynton se potriveşte atât de bine profilului 
suspectului. 

Colonelul Carbury oftă. „Psihologii ăştia!” părea să spună 
oftatul lui. 

— Întrebarea este, murmură el, cum o să procedam în 
privinţa asta? 

Gerard ridică din umeri. 

— Nu văd ce am putea face, mărturisi el. Probele sunt 
condamnate să fie neconcludente. E posibil să ştim că s-a 
înfăptuit o crimă, dar va fi greu de dovedit. 

— Înţeleg, spuse colonelul Carbury. Bănuim că s-a comis o 
crimă şi nu putem decât să stăm şi să batem darabana! Nu- 
mi place asta! Apoi adăugă, ca o justificare, afirmaţia 
ciudată făcută mai devreme: Sunt un om ordonat - Stiu. 
Ştiu. Poirot clătină din cap înţelegător. Ai vrea să clarifici 
lucrurile. Ai vrea să ştii exact ce s-a întâmplat şi cum s-a 
întâmplat. lar dumneavoastră, doctore Gerard? Aţi spus că 
nu este nimic de făcut - că probele sunt condamnate să fie 
neconcludente? Probabil că este adevărat. Dar vă mulţumiţi 
să lăsaţi lucrurile în acest fel? 

— Era o adevărată pacoste, rosti Gerard încet. În orice 
caz, ar fi murit în scurt timp - o săptămână, o lună, un an. 

— Deci sunteţi mulţumit? Insistă Poirot. 

Gerard continuă: 

— Nu există nici o îndoială că moartea ei a fost - cum să-i 
spun? 

— O binefacere pentru comunitate. A adus eliberarea 
familiei ei. Vor avea loc să se dezvolte - cu toţii sunt, cred 
eu, oameni cu un caracter bun şi inteligenţi. Acum vor fi 
membri utili ai societăţii. Moartea doamnei Boynton, după 
părerea mea, n-a avut decât rezultate pozitive. 

Poirot repetă pentru a treia oară: 

— Deci sunteţi mulţumit? 


— Nu. Gerard lovi brusc cu pumnul în masă. Nu sunt 
„mulţumit”, cum spuneţi dumneavoastră! Instinctul meu 
este să apăr viaţa, nu să grăbesc moartea. Prin urmare, 
deşi raţiunea îmi repetă că moartea acestei femei a fost un 
lucru bun, subconştientul meu se revoltă împotriva acestui 
fapt. Nu este bine, domnilor, ca o fiin ţă uman ăsă moară 
înainte de a-i fi sortit! 

Poirot zâmbi. Se lăsă pe spătar, satisfăcut de răspunsul pe 
care îl obținuse cu atâta răbdare. 

Colonelul Carbury spuse fără nici o emoție: 

— Nu-i place crima! Are dreptate. Nici mie nu-mi place. 

Se ridică şi îşi turnă o porţie zdravănă de whisky cu sifon. 
Paharele oaspeţilor lui erau încă pline. 

— lar acum, continuă el, revenind la subiect, să ne 
întoarcem la elementele esenţiale. Exist ă ceva ce putem 
face? Nu ne place - nu! Dar s-ar putea să fim obligaţi să o 
acceptăm! Nu are rost să tulburăm apele, dacă nu putem să 
demonstrăm nimic. 

Gerard se aplecă înainte. 

— Care este opinia dumneavoastră profesională, domnule 
Poirot? Dumneavoastră sunteţi expertul. 

Poirot zăbovi înainte de a vorbi. Metodic, construi o mica 
grămăjoară de chibrituri folosite, luate dintr-o scrumiera, 
apoi spuse: 

— Ai vrea să ştii, nu-i aşa, colonele Carbury, cine a ucis-o 
pe doamna Boynton? (Asta în cazul în care a fost ucisă şi nu 
a murit de moarte bună.) Exact cum şi când a fost omorâtă 
- şi, de fapt, întregul adevăr despre această afacere? 

— Mi-aş dori să ştiu asta, aşa e, răspunse Carbury, fără 
emoție. 

— Nu văd nici un motiv pentru care nu ai afla, replică 
Poirot calm. 

Doctorul Gerard avea o expresie plină de neîncredere, în 
vreme ce colonelul Carbury părea vag interesat. 

— Ah, făcu el. Aşadar, asta crezi. Este foarte interesant. Şi 
cum propui să facem asta? 


— Cernind metodic toate probele pe care le avem şi 
făcând unele raționamente. 

— Eu n-am nimic împotrivă, zise colonelul Carbury. 

— Şi studiind variantele psihologice. 

— Cred că doctoral Gerard nu are nimic împotrivă, spuse 
Carbury. Şi după aceea - după ce ai cernut probele, ai făcut 
unele raționamente şi te-ai afundat în psihologie, hocus- 
pocus! 

— Crezi că poţi scoate iepurele din pălărie? 

— Aş fi extrem de surprins dacă nu aş putea s-o fac, 
replică Poirot liniştit. 

Colonelul Carbury îl privi cu atenţie peste rama 
ochelarilor. Pentru o clipa, ochii săi lipsiţi de expresie nu 
mai fură astfel - acum măsurau şi cântăreau. Îşi puse 
paharul jos mormăind. 

— Ce părere ai despre asta, doctore Gerard? 

— Recunosc că sunt sceptic în privinţa succesului... Da, 
ştiu că domnul Poirot are calităţi excepţionale. 

— Da, sunt înzestrat, afirmă bărbatul cel micuţ, zâmbind 
cu modestie. 

Colonelul Carbury îşi întoarse capul şi tuşi. 

— Primul lucru care trebuie hotărât este dacă aceasta este 
o crimă combinată, plănuită şi pusă în practică de toţi 
membrii familiei Boynton, sau este opera numai a unuia 
dintre ei. În acest ultim caz - care este cel mai probabil 
membru al familiei care s-o fi înfăptuit? 

— Există proba pe care ne-aţi adus-o, răspunse doctorul 
Gerard. Cred că Raymond Boynton trebuie să fie luat 
primul în consideraţie. 

— Sunt de acord, zise Poirot. Cuvintele pe care le-am auzit 
şi discrepanţa dintre mărturia lui şi a tinerei domnişoare 
doctor îl fac în mod clar unul dintre suspecţii principali. 

— Ela fost ultima persoană care a văzut-o pe doamna 
Boynton în viaţă. Aşa spune el. Sarah King îl contrazice. 
Spuneţi-mi, doctore Gerard, există... Aăă... Înţelegeţi ce 
vreau să spun... O oarecare tendresse, să spunem, între ei? 


Francezul dădu aprobator din cap. 

— Fără nici o îndoială. 

— Aha! Ea este, această tânără, o brunetă cu părul dat pe 
spate, ochi căprui mari şi o atitudine foarte hotărâtă? 

Doctorul Gerard păru oarecum surprins. 

— Da, aţi descris-o foarte bine. 

— Cred că am zărit-o - la hotelul Solomon. A vorbit cu 
acest Raymond Boynton şi după aceea ela rămas plante la - 
ca pironit - blocând ieşirea din lift. A trebuit să spun 
„pardon” de trei ori înainte să mă audă şi să se mişte. Poirot 
râmase cufundat în gânduri pentru câteva clipe, apoi 
continuă: Aşadar, pentru început, vom accepta opinia 
medicală a domnişoarei Sarah King cu anumite rezerve, 
căci ea este o parte interesată. Făcu o pauză şi spuse: 
Spuneţi-mi, doctore Gerard, credeţi că Raymond Boynton 
are temperamentul unui om care ar putea comite cu 
uşurinţă o crimă? 

— Vă referiţi la o crimă plănuită? Întrebă Gerard încet. Da, 
cred că este posibil - dar numai în condiţiile unei tensiuni 
emoţionale intense. 

— Acele condiţii erau prezente? 

— În mod clar. Călătoria în străinătate a contribuit fără 
îndoială la accentuarea tensiunii nervoase şi mentale în 
care trăiau toţi aceşti oameni. Contrastul dintre vieţile lor şi 
ale celorlalţi a ieşit şi mai mult în evidenţă. Iar în cazul lui 
Raymond Boynton... 

— Da? 

— Au existat complicaţii suplimentare datorate faptului că 
era puternic atras de Sarah King. 

— Acest lucru îi oferea un motiv în plus? Şi un stimulent 
suplimentar? 

— Şi asta. 

Colonelul Carbury tuşi. 

— Aş vrea să intervin pentru o clipă. Fraza aceea pe care 
ai auzit-o - „În ţelegi, nu-ia şa, că trebuie să moar ă?” - 
trebuie să fi fost spusă cuiva - Este o observaţie pertinentă, 


spuse Poirot. Nu am uitat de acest lucru. Da, cu cine vorbea 
Raymond Boynton? Fără îndoială, cu un membru al familiei. 
Dar cu cine? Ne puteţi spune ceva, domnule doctor, despre 
starea mentală a celorlalţi membri ai familiei? 

Gerard răspunse prompt: 

— După părerea mea, Carol Boynton era într-o stare 
foarte asemănătoare cu Raymond - o stare de revoltă, 
însoţită de o excitație nervoasă severă, dar fără 
complicațiile induse de factorul sex. Lennox Boynton 
depăşise stadiul de revoltă. Era cufundat în apatie. Îi era 
dificil să se concentreze, zic eu. Modul lui de a reacţiona 
faţă de mediul înconjurător era să se retragă tot mai mult în 
sine însuşi. Era în mod evident un introvertit. 

— Şi soţia lui? 

— Soţia lui, deşi obosită şi nefericită, nu dădea semne de 
conflicte mentale. Cred că ezita, fiind pe punctul de a lua o 
hotărâre. 

— Ce fel de hotărâre? 

— Dacă să-şi părăsească sau nu soţul. 

Doctorul Gerard repetă discuţia pe care o avusese cu 
Jefferson Cope. Poirot dădu din cap arătând că înţelege. 

— Ce spuneţi despre fiica cea mică - Ginevra parcă o 
cheamă, nu? 

Chipul francezului deveni grav. 

— Aş spune că, din punct de vedere mental, era într-o 
stare foarte periculoasă, răspunse el. Începuse deja să 
manifeste simptome de schizofrenie. Incapabilă să suporte 
vicisitudinile propriei vieţi, ea s-a refugiat pe tărâmul 
fanteziei. Este ferm convinsă că este persecutată - adică, 
pretinde că este de viţă regală, este în pericol, este 
înconjurată de duşmani - toate elementele obişnuite. 

— Şi asta... E periculos? 

— Foarte periculos. Este începutul unei manii criminale. 
Cel suferind ucide nu din dorinţa de a ucide, ci pentru a se 
ap ăra. El sau ea ucide ca să nu fie omorât. Din punctul lor 
de vedere este o chestiune perfect raţională. 


— Aşadar, credeţi că este posibil ca Ginevra Boynton să-şi 
fi omorât mama? 

— Da. Dar mă îndoiesc că ar fi avut cunoştinţele sau 
îndemânarea să o facă în felul în care crima a fost 
înfăptuită. Şiretenia acestui tip de manie este de obicei 
simplă şi evidentă. Şi sunt aproape sigur că ea ar fi ales o 
metodă mai spectaculoasă. 

— Dar reprezintă o posibilitate? Insistă Poirot. 

— Da, acceptă Gerard. 

— Şi după aceea, după ce fapta a fost comisă? Crezi că 
restul familiei ar şti cine a făcut-o? 

— Ştiu! Interveni colonelul Carbury pe neaşteptate. Dacă 
am cunoscut vreodată un grup de oameni care au ceva de 
ascuns - ei sunt! Este clar că acoperă pe cineva. 

— O să-i facem să ne spună despre ce este vorba, spuse 
Poirot. 

— Îi luăm tare? Întrebă colonelul Carbury. 

— Nu. Poirot clătină din cap. O să apelăm doar la 
conversaţia obişnuită. Per ansamblu, oamenii spun 
adevărul. Fiindcă este mai uşor! Fiindcă reprezintă un efort 
mai mic de inventivitate! Poţi spune o minciună, două sau 
trei - sau chiar patru - dar nu po ţi min ţi tot timpul. Şi 
aşa... Adevărul devine mai simplu. 

— Ai dreptate într-un fel, fu de acord Carbury. Apoi 
adăugă fără ocolişuri: O să stai de vorbă cu ei, nu? Asta 
înseamnă că vrei să te implici în ancheta asta. 

Poirot înclină din cap. 

— Haide să clarificăm un lucru, zise el. Ceea ce-ţi doreşti, 
iar eu mă angajez să-ţi ofer, este adevărul. Dar ţine cont, 
chiar după ce aflăm adevărul, s-ar putea să nu existe nici o 
dovad ă. Vreau să spun, nici o dovadă care să fie acceptată 
în tribunal. Ai înţeles? 

— Destul de clar, spuse Carbury. Mă ajuţi să aflu ceea ce s- 
a întâmplat în realitate. Apoi depinde de mine să decid dacă 
se poate acţiona sau nu - luând în consideraţie aspectele 


internaţionale. Oricum, lucrurile vor fi lămurite - nu vor mai 
exista încurcături. Nu-mi plac încurcăturile. 

Poirot zâmbi. 

— Încă un lucru, spuse Carbury. Nu-ţi pot lăsa la dispoziţie 
prea mult timp. Nu pot să-i rețin la infinit pe oamenii ăştia 
aici. 

— Poţi să-i reţii 24 de ore, replică Poirot calm. O să aflu 
adevărul până mâine-seară. 

Colonelul Carbury îl privi scrutător. 

— Eşti destul de încrezător, nu-i aşa? Îl întrebă el. 

— Îmi cunosc capacităţile, murmură Poirot. 

Simţindu-se stânjenit de această atitudine atât de puţin 
britanică, Carbury îşi feri privirea şi începu să se joace cu 
mustaţa lui neîngrijită. 

— Ei bine, mormăi el, depinde de tine. 

— Şi dacă o să reuşeşti, prietene, spuse doctorul Gerard, 
eşti într-adevăr o minune! 

Capitolul 4 

Sarah King îl privi lung şi cercetător pe Hercule Poirot. Îi 
observă capul ca un ou, mustăţile uriaşe, înfăţişarea de 
dandy şi negrul suspect al părului. O undă de îndoială i se 
strecură în ochi. 

— Ei bine, mademoiselle, sunteţi mulţumită? 

Sarah se înroşi când întâlni privirea ironică şi amuzată din 
ochii lui Poirot. 

— Poftim? Făcu ea stânjenită. 

— Du tout! 412) Ca să folosesc o expresie pe care am 
învăţat-o de curând, m-aţi cântărit din priviri, nu-i aşa? 

Sarah schiţă un zâmbet. 

— În orice caz, puteţi să faceţi şi dumneavoastră acelaşi 
lucru cu mine, spuse ea. 

— Desigur. Nu am ezitat s-o fac. 

Ea îi aruncă o privire rapidă - era ceva în tonul lui. Dar 
Poirot îşi răsucea mustaţa mulţumit de sine şi Sarah îşi zise 
(pentru a doua oară): „Omul ăsta e un şarlatan!” 


Recăpătându-şi încrederea în sine, se îndreptă de spate şi 
rosti pe un ton întrebător: 

— Nu cred că înţeleg prea bine subiectul acestei discuţii. 

— Nu v-a explicat bunul doctor Gerard? 

Sarah răspunse încruntându-se: 

— Nu-l înţeleg pe doctorul Gerard. Pare să considere... 

— Că e ceva putred în Danemarca, cită Poirot. Vedeţi, îl 
cunosc pe Shakespeare. 

Sarah dădu din mână, neinteresată de Shakespeare. 

— Pentru ce toată agitația asta? Ceru ea să ştie. 

— Eh bien, se doreşte, nu-i aşa, aflarea adevărului în 
această afacere. 

— Vorbiţi de moartea doamnei Boynton? 

— Da. 

— Nu este oare prea mult zgomot pentru nimic? 
Dumneavoastră sunteţi, desigur, un specialist, domnule 
Poirot. Este normal ca dumneavoastră., Poirot îi termină 
propoziţia: 

— Este normal ca eu să bănuiesc existenţa unei crime 
oriunde mi se iveşte un astfel de prilej? 

— Ei bine... Da... Poate. 

— Dumneavoastră nu aveţi nici o îndoială în ceea ce 
priveşte moartea doamnei Boynton? 

Sarah ridică din umeri. 

— Serios, domnule Poirot, dacă aţi fi fost la Petra v-aţi fi 
dat seama că acea călătorie până acolo reprezenta o 
încercare destul de dificilă pentru o bătrână bolnavă de 
inimă. 

— Vi se pare o chestiune clară? 

— Cu siguranţă. Nu pot să înţeleg atitudinea domnului 
Gerard. Nici măcar nu a ştiut ceva în legătură cu cele 
întâmplate. Era la pat, din cauza febrei. Evident, m-aş 
înclina în faţa superiorității cunoştinţelor lui medicale, dar, 
în acest caz, nu a avut nimic pe care să se bazeze. Presupun 
că pot face o autopsie în Ierusalim dacă vor - dacă nu sunt 
mulţumiţi de verdictul meu. 


Poirot rămase tăcut câteva clipe, apoi spuse: 

— Există un lucru, domnişoară King, pe care încă nu-l 
cunoaşteţi. Doctorul Gerard încă nu vi l-a spus. 

— Ce lucru? Vru să ştie Sarah. 

— O doză dintr-un medicament - digitoxină - lipseşte din 
trusa pe care o avea cu el doctorul Gerard. 

— Ah! 

Sarah analiză rapid acest nou aspect al cazului şi la fel de 
rapid sublinie singurul punct care putea fi pus la îndoială: 

— Doctorul Gerard este foarte sigur de asta? 

Poirot ridică din umeri. 

— După cum ştiţi, mademoiselle, un doctor este de obicei 
destul de atent când afirmă ceva. 

— Oh, desigur. Aici nu încape îndoială. Dar doctorul 
Gerard era bolnav de malarie în momentul respectiv. 

— Şi asta este adevărat, desigur. 

— Are vreo idee când se poate să-i fi fost luată? 

— A avut prilejul să caute în trusă în seara sosirii la Petra. 
Avea nevoie de nişte fenacetin, căci îl durea foarte tare 
capul. Când a pus la loc fenacetinul în dimineaţa următoare 
şi a închis trusa, era aproape sigur că toate medicamentele 
erau intacte. 

— Aproape..., sublinie Sarah. 

Poirot ridică din umeri. 

— Da, există o îndoială! Există îndoiala pe care probabil ar 
simţi-o orice om cinstit. 

Sarah dădu aprobator din cap. 

— Da. Ştiu. Oamenii care sunt prea siguri nu sunt demni 
de încredere. Dar, cu toate acestea, domnule Poirot, dovada 
este foarte neconvingătoare. Mi se pare... 

Făcu o pauză şi Poirot îi continuă gândul: 

— Vi se pare că nu este recomandabilă o anchetă din 
partea mea. 

Sarah îl privi direct în ochi. 

— Sincer, aşa cred. Sunteţi sigur, domnule Poirot, că nu vă 
delectaţi cu suferinţa altora? 


Poirot zâmbi. 

— Adică vieţile particulare ale membrilor unei familii sunt 
afectate şi date peste cap numai pentru ca Hercule Poirot 
să se poate juca puţin de-a detectivul ca să se distreze? 

— Nu am vrut să vă jignesc - dar nu am puţină dreptate? 

— Aşadar, ţineţi partea familiei Boynton, mademoiselle? 

— Cred că da. Au suferit destul. Ei... Nu ar trebui să fie 
nevoiţi să o facă şi în continuare. 

— Şi la Maman era o persoană nesuferită, asupritoare, 
detestabilă şi în mod evident e mai bine pentru toată lumea 
că a murit? Şi asta - hein 113)? 

— Dacă puneţi aşa problema... Sarah făcu o pauză, se 
înroşi şi continuă: Sunt de acord că toate acestea nu ar 
trebui luate în considerare. 

— Dar, cu toate acestea, sunt luate! Adică dumneavoastr ă 
o faceţi, mademoiselle! Eu - nu! Mie mi-e indiferent. Victima 
poate fi unul dintre sfinţii bunului Dumnezeu sau, 
dimpotrivă, un monstru infam. Nu mă afectează. Faptul 
rămâne acelaşi. O viaţă a fost luată! Pot să spun că 
niciodată nu aprob o crimă. 

— Crimă? Lui Sarah i se tăie respiraţia. Dar ce dovezi 
există în acest sens? Cea mai neînsemnată din câte se pot 
imagina! Nici măcar doctoral Gerard nu poate fi sigur! 

— Dar mai există şi altă dovadă, mademoiselle, spuse 
Poirot calm. 

— Ce dovadă? 

Vocea ei era aspră. 

— Urma unui ac hipodermic pe încheietura femeii moarte. 
Şi încă ceva - câteva cuvinte pe care le-am auzit spuse în 
Ierusalim, într-o noapte senină şi liniştită, când m-am dus să 
închid fereastra dormitorului meu. Să vă spun care au fost 
acele cuvinte, domnişoară King? Au fost următoarele - l-am 
auzit pe domnul Raymond Boynton zicând: „În ţelegi, nu-i a 
şa, că trebuie să moar â?” 

Poirot văzu cum culoarea se scurge încet din obrajii lui 
Sarah. 


— Aţi auzit aşa ceva? 

— Da. 

Fata râmase cu privirea aţintită înaintea ei. Spuse în cele 
din urmă: 

— Trebuia să fiţi tocmai dumneavoastră cel care să le 
auziţi! 

Poirot aprobă. 

— Da, trebuia să fiu eu. Lucrurile astea se întâmplă. Acum 
înţelegeţi de ce consider că trebuie să aibă loc o 
investigaţie? 

Sarah spuse încet: 

— Cred că aveţi dreptate. 

— Ah! Prin urmare, mă veţi ajuta? 

— Desigur. 

Tonul ei era obişnuit, lipsit de emoție. Ochii ei îl priviră cu 
răceală. 

Poirot se înclină. 

— Mulţumesc, mademoiselle. Acum o să vă cer să-mi 
spuneţi cu propriile cuvinte exact ceea ce vă amintiţi din 
acea zi. 

Sarah se gândi o clipă. 

— Staţi să-mi amintesc. Am fost într-o excursie în 
dimineaţa respectivă. Niciunul dintre Boynton-i nu ne-a 
însoţit. I-am văzut la prânz. Terminau de mâncat când am 
sosit noi. Doamna Boynton părea neobişnuit de binedispusă. 

— Înţeleg că de obicei nu era prea amabilă. 

— Chiar deloc, replică Sarah cu o uşoară grimasă. Apoi 
descrise cum doamna Boynton îşi lăsase familia să plece de 
sub aripa ei ocrotitoare. 

— Şi acest lucru a fost neobişnuit? 

— Da. De obicei nu-i lăsa să plece de lângă ea. 

— Credeţi că, poate, dintr-odată, a fost cuprinsă de 
remuşcări, că a avut ceea ce se numeşte un bon moment? 

— Nu, nu cred, răspunse Sarah fără ocolişuri. 

— Ce credeţi, atunci? 


— Am fost uimită. Bănuiesc că era ceva din jocul ei de-a 
şoarecele şi pisica. 

— Vreţi să dezvoltați acest subiect, mademoiselle? 

— Familia Boynton pornise... Toţi membrii? 

— Nu, fata cea mică, Ginevra, nu a venit. | se spusese să 
meargă să se odihnească. 

— A dorit să facă asta? 

— Nu. Dar asta nu conta. A făcut ceea ce i s-a spus. Ceilalţi 
au pornit la drum. Eu şi doctorul Gerard i-am însoţit... 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Pe la trei şi jumătate după-amiaza. 

— Unde se afla doamna Boynton atunci? 

— Nadine - tânăra doamnă Boynton - o instalase în 
scaunul ei, la intrarea în peşteră. 

— Continuaţi 

— Când am ajuns la curbă, eu şi doctorul Gerard i-am 
prins din urmă pe ceilalţi şi am mers toţi împreună. Apoi, 
după un timp, doctoral Gerard s-a întors. De ceva vreme 
arăta destul de ciudat. Mi-am dat seama că avea febră. Am 
vrut să-l însoțesc, dar nici nu a vrut să audă. 

— Ce oră era? 

— A! Cred că vreo patra. 

— Şi restul? 

— Ne-am continuat drumul. 

— Aţi rămas împreună? 

— La început. Apoi ne-am despărţit. Sarah continuă 
grăbită, prevăzând parcă următoarea întrebare: Nadine 
Boynton şi domnul Cope au luat-o într-o parte, iar eu, Carol, 
Lennox şi Raymond în alta. 

— Şi aţi continuat dramul astfel? 

— Ei bine, nu. Eu şi Raymond ne-am separat de ceilalţi. 
Ne-am aşezat pe o lespede de piatră şi am admirat 
sălbăticia peisajului. Apoi el a plecat, iar eu am mai rămas 
pe loc un timp. Era cam cinci şi jumătate când m-am uitat la 
ceas şi mi-am dat seama că ar fi timpul să mă întorc. Am 
ajuns la tabără cam pe la ora şase. Soarele stătea să apună. 


— În dram aţi trecut pe lângă doamna Boynton? 

— Am observat că încă stătea pe scaunul ei de pe stâncă. 

— Nu vi s-a părut ciudat - că nu s-a mişcat? 

— Nu, fiindcă o văzusem stând acolo cu o seară înainte, 
când am sosit. 

— Înţeleg. Continuez. 

— M-am dus la cortul cel mare. Ceilalţi erau toţi acolo, cu 
excepţia doctorului Gerard. M-am spălat şi apoi m-am 
întors. Aduseseră cina şi unul dintre servitori s-a dus să o 
anunţe pe doamna Boynton. Acesta a venit înapoi în fugă şi 
ne-a spus că doamna Boynton se simte rău. M-am dus în 
grabă acolo. Stătea pe scaun ca şi mai înainte, dar de îndată 
ce am atins-o mi-am dat seama că era moartă. 

— Nu v-aţi îndoit nici o clipă că moartea ei era naturală? 

— Absolut deloc. Auzisem că suferea de inimă, deşi nu-mi 
fusese pomenită vreo boală anume. 

— Aţi crezut că pur şi simplu a murit stând acolo, pe 
scaun? 

— Da. 

— Fără să strige după ajutor? 

— Da. Se întâmplă aşa uneori. Se putea chiar să fi murit în 
somn. Era probabil să fi adormit. În orice caz, toţi cei din 
tabără dormeau cea mai mare parte a după-amiezii. Nimeni 
nu ar fi auzit-o dacă nu ar fi strigat foarte tare. 

— V-aţi format o părere privind timpul de când era 
moartă? 

— Nu m-am gândit foarte mult la asta. Era evident că 
murise de ceva vreme. 

— Ce înseamnă „ceva vreme” pentru dumneavoastră? O 
întrebă Poirot. 

— Ei bine, mai mult de o oră. Se poate să fi fost şi mai 
mult. Refracţia soarelui de stâncă ar fi împiedicat răcirea 
prea rapidă a trupului. 

— Mai mult de o oră? Sunteţi conştientă, mademoiselle 
King, că Raymond Boynton vorbise cu ea cu vreo jumătate 


de oră mai devreme şi că la momentul respectiv era vie şi 
nevătămată? 

Acum Sarah nu îl mai privea în ochi, dar clătină din cap. 

— Trebuie să se fi înşelat. Trebuie să fi fost mai devreme 
de atât. 

— Nu, mademoiselle, nu este adevărat. 

Sarah se uită ţintă la el. Poirot observă din nou expresia 
încăpăţânată a gurii ei. 

— Ei bine, spuse ea, sunt tânără şi nu am multă experienţă 
în ceea ce priveşte cadavrele - dar ştiu destule ca să fiu 
sigură de un lucru: doamna Boynton era moartă de cel pu 
ţin o oră când i-am examinat trupul! 

— Asta, interveni Poirot pe neaşteptate, este povestea 
dumneavoastră şi aveţi de gând să v-o menţineţi! Atunci 
puteţi explica de ce domnul Boynton a spus că mama lui era 
în viaţă când era, de fapt, moartă? 

— Habar n-am, replică Sarah. Probabil că niciunul dintre 
ei nu are noţiunea timpului! Sunt o familie cu nervii la 
pământ. 

— De câte ori aţi avut ocazia, mademoiselle, să discutaţi cu 
ei? 

Sarah râmase tăcută o clipă, uşor încruntată. 

— Nu vă pot spune cu exactitate, răspunse ea. Am vorbit 
cu Raymond Boynton pe culoarul vagonului de dormit în 
drum spre lerusalim. De două ori am discutat cu Carol 
Boynton - o dată la Moscheea lui Omar şi o dată târziu în 
aceeaşi seară, la mine în cameră. Am avut o discuţie cu 
doamna Lennox Boynton în dimineaţa următoare. Asta-i tot 
- până în după-amiaza morţii doamnei Boynton, când ne-am 
plimbat cu toţii. 

— Cu doamna Boynton nu aţi vorbit? 

Sarah se înroşi stânjenită. 

— Ba da. Am schimbat câteva cuvinte cu ea în ziua când a 
plecat din Ierusalim. Făcu o pauză, apoi izbucni: De fapt, m- 
am făcut de râs. 

— Da? 


Întrebarea era atât de simplă încât, jenată şi fără nici o 
tragere de inimă, Sarah îi relată conversaţia. 

Poirot păru interesat şi îi puse mai multe întrebări. 

— Mentalitatea doamnei Boynton este foarte importantă în 
acest caz, spuse el. lar dumneavoastră sunteţi un outsider, 
un observator imparţial. Din acest motiv, părerea 
dumneavoastră despre ea este foarte semnificativă. 

Sarah nu răspunse. Încă se simţea ruşinata şi stânjenită 
când se gândea la acea întrevedere. 

— Mulţumesc, mademoiselle, spuse Poirot. Acum o să 
discut şi cu ceilalţi martori. 

Sarah se ridică. 

— Scuzaţi-mă, domnule Poirot, dar dacă v-aş putea face o 
sugestie... 

— Sigur. Sigur. 

— De ce nu amânaţi totul până când nu se face o autopsie 
ca sa se descopere dacă bănuielile dumneavoastră sunt 
justificate? Cred că toate astea sunt un fel de a pune căruţa 
înaintea calului. 

Poirot flutură din mână cu un gest amplu. 

— Aceasta este metoda lui Hercule Poirot, declară el. 

Cu buzele strânse, Sarah părăsi încăperea. 

Capitolul 5 

Lady Westholme intră în încăpere cu siguranţa unui 
transatlantic care intră în doc. 

Domnişoara Amabel Pierce, o ambarcaţiune nesigură, veni 
în urma transatlanticului şi se aşeză pe un scaun mai puţin 
bun şi oarecum mai în spate. 

— Desigur, domnule Poirot, bubui glasul lui Lady 
Westholme. Voi fi încântată să vă ajut din toate puterile 
mele. Întotdeauna am considerat că, în astfel de chestiuni, 
este de datoria publică a fiecăruia să facă... 

După ce datoria publică a lui Lady Westholme fu înfăţişată 
pe larg timp de câteva minute, Poirot fu destul de abil să 
strecoare o întrebare. 


— Îmi amintesc perfect după-amiaza în chestiune, replică 
Lady Westholme. Eu şi domnişoara Pierce vom face tot 
posibilul să vă ajutăm. 

— A, da, oftă domnişoara Pierce, aproape în extaz. Atât de 
tragic, nu-i aşa? Moartă - pur şi simplu - cât ai clipi din 
ochi! 

— Vreţi să-mi spuneţi exact ce s-a întâmplat în după- 
amiaza respectivă? 

— Sigur, spuse Lady Westholme. După ce am terminat 
prânzul, am hotărât să ne facem o scurta siestă. Excursia 
de dimineaţă fusese oarecum epuizantă. Nu că eram cu 
adevărat obosită - rareori sunt astfel. Nu ştiu cu adevărat 
ce înseamnă oboseala. La evenimentele publice, deseori nu 
contează cum te simţi în realitate... 

Din nou un murmur abil din partea lui Poirot. 

— După cum am mai spus, am preferat să-mi fac siesta. 
Domnişoara Pierce a fost de acord cu mine. 

— Ah, da, oftă domnişoara Pierce. Eu eram teribil de 
obosită după acea dimineaţa. O asemenea ascensiune 
periculoas ă - şi, chiar dacă a fost interesantă, a fost extrem 
de epuizantă. Mi-e teamă că nu sunt atât de puternică 
precum Lady Westholme. 

— Oboseala, interveni Lady Westholme, poate fi depăşită 
ca orice altceva. Eu mă mândresc că nu cedez niciodată în 
faţa nevoilor trupeşti. 

— Prin urmare, după prânz, spuse Poirot, dumneavoastră 
doamnelor v-aţi dus la corturi? 

— Da. 

— Doamna Boynton stătea atunci la gura peşterii ei? 

— Nora ei a ajutat-o să se instaleze înainte să plece. 

— Amândouă aţi văzut-o? 

— A, da, spuse domnişoara Pierce. Era vizavi, înţelegeţi... 
Numai că, desigur, ceva mai departe şi mai sus. 

Lady Westholme lămuri afirmaţia. 

— Peşterile se deschid înspre o lespede de piatră. Sub 
acea lespede erau câteva corturi. Apoi un mic pârâu şi 


dincolo de acel pârâu se găsea cortul cel mare şi câteva alte 
corturi. Eu şi domnişoara Pierce aveam corturile lângă 
cortul cel mare. Ale noastre se deschideau înspre lespede, 
dar evident că se aflau la o distanţă apreciabilă. 

— La aproape două sute de metri, după câte am înţeles. 

— Posibil 

— Am un plan, spuse Poirot, realizat cu ajutorul ghidului, 
Mahmoud. 

Lady Westholme făcu observaţia că, în acest caz, era 
probabil greşit! 

— Omul acela este teribil de lipsit de precizie. l-am 
verificat afirmaţiile în ghidul meu Baedeker. De câteva ori 
informaţiile lui erau în mod clar greşite. 

— Conform planului meu, spuse Poirot, peştera de lângă 
cea a doamnei Boynton era ocupată de fiul ei, Lennox, şi de 
soţia lui. Raymond, Carol şi Ginevra Boynton aveau 
corturile chiar dedesubt, dar mai în dreapta - de fapt, chiar 
aproape vizavi de cortul cel mare. În dreapta Ginevrei 
Boynton era cortul doctorului Gerard, iar lângă acesta, cel 
al domnişoarei King. De cealaltă parte a pârâului - lângă 
cortul cel mare în stânga - vă aflaţi dumneavoastră şi 
domnul Cope. Domnişoara Pierce, după cum aţi menţionat, 
se afla în dreapta cortului celui mare. Este corect? 

Lady Westholme recunoscu mormăind că era, după ştiinţa 
ei. 

— Vă mulţumesc. Este foarte clar. Vă rog să continuaţi, 
Lady Westholme. 

Lady Westholme îi zâmbi cu amabilitate şi continuă: 

— Cam pe la patru fără un sfert, m-am dus la cortul 
domnişoarei Pierce ca să văd dacă avea chef de o plimbare. 
Ea se afla lângă intrarea în cort şi citea. Ne-am înţeles să 
pornim după o jumătate de oră, când soarele era mai puţin 
fierbinte. M-am întors la cortul meu şi am mai citit vreo 
douăzeci şi cinci de minute. Apoi m-am dus din nou la 
domnişoara Pierce. Era pregătită şi am plecat. Toată lumea 
din tabără părea să doarmă - nu era nimeni prin preajmă 


şi, văzând-o pe doamna Boynton stând acolo singură, i-am 
sugerat domnişoarei Pierce să o întrebăm dacă nu dorea 
ceva înainte să plecăm. 

— Da, aşa este. Un gest foarte atent din partea 
dumneavoastră, aşa am considerat, murmură domnişoara 
Pierce. 

— Am considerat că este de datoria mea, zise Lady 
Westholme extrem de plină de sine. 

— Iar ea să fie atât de nepoliticoasă! Exclamă domnişoara 
Pierce. 

Poirot le aruncă o privire întrebătoare. 

— Drumul nostru trecea chiar pe sub lespedea de piatră, 
explică Lady Westholme, şi am strigat-o, explicându-i că noi 
mergeam la plimbare şi întrebând-o dacă puteam să o 
ajutăm cumva înainte. Ştiţi, domnule Poirot, singurul 
răspuns pe care ni l-a data fost un morm âit! Un mormăit! 
Ne-a privit doar de parcă eram - de parcă eram nişte 
nimicuri! 

— Cât de lipsit de eleganţă! Rosti domnişoara Pierce, 
roşind. 

— Trebuie să mărturisesc, zise Lady Westholme, 
îmbujorându-se puţin, că am făcut o remarcă nu tocmai 
amabilă. 

— Cred că aţi avut un motiv întemeiat, zise domnişoara 
Pierce. Întemeiat - având în vedere circumstanţele. 

— Ce remarcă? Se interesă Poirot. 

— I-am spus domnişoarei Pierce că poate era beată! Într- 
adevăr, comportamentul ei era foarte ciudat. Tot timpul a 
fost. Am crezut că poate de vină era băutura. Nenorocirile 
căderii în păcatul băuturii, după cum bine ştiu... 

Cu dexteritate, Poirot îndepărtă discuţia de subiectul 
băuturii. 

— Comportamentul ei fusese foarte ciudat în acea zi? La 
prânz, de exemplu? 

— N... nu, zise Lady Westholme, gândindu-se. Nu, aş 
spune că atonei atitudinea ei a fost destul de normală - 


pentru un american de genul acesta, ca să zic aşa, adăugă 
ea cu condescendenţă. 

— S-a purtat foarte jignitor cu servitorul acela, spuse 
domnişoara Pierce. 

— Cu cine? 

— Cu puţină vreme înainte să pornim. 

— Ah! Da, îmi amintesc, părea extrem de enervată! 
Desigur, continuă Lady Westholme, să fii înconjurat de 
servitori care nu înţeleg o vorbă în engleză este foarte 
obositor, dar ceea ce vreau să spun este că, atunci când 
călătoreşti, trebuie să faci compromisuri. 

— Despre ce servitor este vorba? Întrebă Poirot. 

— Unul dintre servitorii beduini din tabără. El s-a dus la ea 
- cred că ea trebuie să-l fi trimis să-i aducă ceva şi probabil 
el i-a adus altceva - nu ştiu despre ce era vorba - dar ea s-a 
enervat foarte tare. Bietul om a fugit cât l-au ţinut 
picioarele, iar ea a ameninţat cu bastonul în direcţia lui şi a 
strigat în urma lui. 

— Ce i-a strigat? 

— Erau prea departe ca să aud. Cel puţin eu nu am auzit 
nimic clar. Dar dumneata, domnişoară Pierce? 

— Nu, nici eu nu am auzit. Cred că l-a trimis să ia ceva din 
cortul fiicei celei mici sau poate că era supărată pe elcă 
intrase în cortul fetei - nu mi-am dat seama. 

— Cum arăta? 

Domnişoara Pierce, căreia îi era adresată întrebarea, 
clătină uşor din cap. 

— Serios, nu mi-am dat seama. Era prea departe. Toţi 
arabii ăştia arată la fel din punctul meu de vedere. 

— Era un bărbat ceva mai înalt decât în mod obişnuit, zise 
Lady Westholme, şi purta pe cap basmaua tradiţională. Avea 
o pereche de pantaloni foarte uzaţi şi peticiţi - erau chiar 
îngrozitori - iar jambierele lui erau legate fără pic de grijă - 
ce mai, totul! Oamenii ăştia au nevoie de disciplin ă! 

— Aţi putea să-l indicaţi dintre servitorii din tabără? 


— Mă îndoiesc. Nu i-am văzut faţa - era prea departe. Şi, 
după cum a spus domnişoara Pierce, într-adevăr toţi arabii 
ăştia seamănă între ei. 

— Mă întreb, zise Poirot gânditor, ce a făcut încât să o 
enerveze atât de tare pe doamna Boynton? 

— Uneori îţi pun răbdarea la încercare, recunoscu Lady 
Westholme. Unul dintre ei mi-a luat pantofii, deşi i-am 
indicat în mod expres - chiar şi prin gesturi - că prefer să 
mi-i curăţ singură. 

— Şi eu fac asta întotdeauna, zise Poirot, distras pentru o 
clipă de la interogatoriu. lau oriunde mă duc mica mea 
trusă de curăţat pantofii. De asemenea, iau şi o cârpă de 
praf. 

— Şi eu la fel. 

Lady Westholme părea aproape umană. 

— Fiindcă aceşti arabi nu îndepărtează praful de pe 
obiectele omului... 

— Niciodată! Desigur că trebuie să-ţi ştergi de praf 
lucrurile de trei-patru ori pe zi... 

— Dar merită efortul. 

— Da, într-adevăr. Nu pot să SUPORI praful! 

Lady Westholme avea o înfăţişare bătăioasă. Adăugă plină 
de convingere: 

— Muştele... În bazare... Sunt îngrozitoare! 

— Bine, bine, spuse Poirot părând uşor vinovat. Curând 
vom putea să aflăm de la acest om ce a enervat-o atât de 
mult pe doamna Boynton. Vreţi să vă continuaţi povestea? 

— Ne-am plimbat încet, zise Lady Westholme. Apoi ne-am 
întâlnit cu doctorul Gerard. Venea clătinându-se şi părea 
foarte bolnav. Mi-am dat seama imediat că avea febră. 

— Tremura, interveni domnişoara Pierce. Tremura din 
toate încheieturile. 

— Am văzut de îndată că era pe punctul să aibă un atac de 
malarie, continuă Lady Westholme. M-am oferit să mă 
întorc cu el şi să-i dau nişte chinină, dar mi-a spus că are şi 
el în trusă. 


— Bietul om, îl compătimi domnişoara Pierce. Ştiţi, 
întotdeauna mi se pare îngrozitor să văd un doctor bolnav. 
Cumva, mi se pare un lucru greşit. 

— Ne-am continuat plimbarea, zise Lady Westholme, apoi 
ne-am aşezat pe o stâncă. 

— Într-adevăr, murmură domnişoara Pierce, eram atât de 
obosită după efortul de dimineaţa... După urcare... 

— Eu nu mă simt niciodată obosită, afirmă Lady 
Westholme cu hotărâre. Dar nu avea sens să mergem mai 
departe. Aveam o privelişte foarte bună a peisajului din jur. 

— Nu mai vedeaţi tabăra? 

— Ba da, stăteam cu faţa spre ea. 

— A fost atât de romantic, murmură domnişoara Pierce. O 
tabără ascunsă în mijlocul sălbăticiei stâncilor trandafirii. 

Ofta şi clătină din cap. 

— Tabăra ar putea fi mai bine condusă decât este acum, 
opina Lady Westholme. Nările nasului coroiat se dilatară. 
Am să discut problema asta cu cei de la Castle. Nu sunt 
deloc convinsă că apa de băut este atât fiartă, cât şi filtrată. 
Ar trebui să fie. Am să le subliniez acest lucru. 

Poirot tuşi şi îndepărtă rapid conversaţia de subiectul apei 
potabile. 

— Aţi mai văzut vreun membru al grupului? Întrebă el. 

— Da. Domnul Boynton şi soţia lui au trecut pe lângă noi 
pe drumul de întoarcere în tabără. 

— Erau împreună? 

— Nu. Domnul Boynton a sosit primul. Părea să fi făcut 
puţină insolaţie. Mergea de parcă era uşor ameţit. 

— Ceafa, interveni domnişoara Pierce. Trebuie să ne 
protejăm ceafa! Eu întotdeauna port o eşarfă groasă de 
mătase. 

— Ce a făcut domnul Lennox Boynton după întoarcerea în 
tabără? Se interesă Poirot. 

Pentru prima dată domnişoara Pierce reuşi să intervină 
înainte ca Lady Westholme să apuce să vorbească. 

— S-a dus direct la mama lui, dar nu a stat mult cu ea. 


— Cât a stat? 

— Doar vreo două minute. 

— Eu aş spune că puţin peste un minut, zise Lady 
Westholme. Apoi a intrat în peştera lui şi după aceea s-a 
îndreptat spre cortul cel mare. 

— Şi soţia lui? 

— Ea a sosit cam după un sfert de oră. S-a oprit puţin să 
vorbească şi cu noi - foarte civilizat din partea ei. 

— Cred că este foarte drăguță, spuse domnişoara Pierce. 
Într-adevăr, foarte drăguță. 

— Nu este aşa de imposibilă precum restul familiei, fu de 
acord Lady Westholme. 

— Aţi văzut-o când s-a întors în tabără? 

— Da. S-a dus şi a vorbit cu soacra ei. Apoi a intrat în 
peşteră şi a scos un scaun, după care a rămas să discute cu 
ea o vreme - cam vreo zece minute, după părerea mea. 

— Şi apoi? 

— Apoi a dus scaunul înapoi în peşteră şi s-a îndreptat 
spre cortul unde se afla soţul ei. 

— Ce s-a întâmplat ulterior? 

— A sosit acel american foarte ciudat, continuă Lady 
Westholme. Cope cred că-l cheamă. Ne-a spus că imediat 
după curba drumului se găseşte un exemplu foarte bun al 
degradării arhitecturii de epocă veche. Ne-a zis că ar trebui 
să vedem şi noi. Aşa că ne-am dus acolo. Domnul Cope avea 
la el un articol chiar interesant despre Petra şi nabateeni. 

— Era extrem de interesant, declară domnişoara Pierce. 

Lady Westholme continuă: 

— Ne-am întors în tabără cam pe la şase fără douăzeci de 
minute. Se făcuse destul de răcoare. 

— Doamna Boynton stătea tot acolo unde aţi lăsat-o? 

— Da. 

— Aţi vorbit cu ea? 

— Nu. De fapt, aproape că nici nu i-am acordat atenţie. 

— Ce aţi făcut în continuare? 


— M-am dus la cortul meu, mi-am schimbat pantofii şi mi- 
am scos pachetul de ceai chinezesc. Apoi m-am dus la cortul 
cel mare. Ghidul era acolo şi i-am cerut să ne facă mie şi 
domnişoarei Pierce un ceai cu ceaiul pe care i-l adusesem şi 
să se asigure că apa folosită era fiartă. Ne-a zis că cina va fi 
gata în jumătate de oră - servitorii aşezau masa în acel 
moment - dar i-am spus că nu contează. 

— Eu întotdeauna sunt de părere că o ceaşcă de ceai este 
foarte importantă, murmura domnişoara Pierce. 

— Mai era cineva în cort? 

— A, da. Domnul şi doamna Lennox Boynton stăteau într- 
un capăt şi citeau. Şi Carol Boynton se afla acolo. 

— Dar domnul Cope? 

— Ni s-a alăturat la ceai, afirmă domnişoara Pierce. Deşi a 
spus că băutul ceaiului nu este un obicei american. 

Lady Westholme tuşi. 

— M-am temut un pic că domnul Cope o să devină cam 
plicticos - că s-ar putea să nu mai scap de el. Uneori este 
cam dificil să ţii oamenii la distanţă atunci când călătoreşti. 
Am descoperit că au tendinţa să fie cam îndrăzneţi. 
Americanii, mai ales, sunt uneori cam grei de cap. 

Poirot murmură suav: 

— Sunt sigur, Lady Westholme, că sunteţi capabilă să vă 
descurcaţi în astfel de situaţii. Când tovarăşii de călătorie 
nu vă mai sunt de folos, sunt convins că vă pricepeţi să 
scăpaţi de ei. 

— Cred că sunt în stare să mă descurc în majoritatea 
situaţiilor, replică Lady Westholme plină de sine. 

Sclipirea din ochii lui Poirot îi scăpa 

— Doriţi să terminaţi relatarea întâmplărilor din acea zi? 
Murmură Poirot. 

— Desigur. Din câte îmi amintesc, Raymond Boynton şi 
sora lui cu pâr roşu au sosit la scurt timp după aceea. 
Domnişoara King a ajuns ultima. Cina era gata de a fi 
servita. Ghidul l-a trimis pe unul dintre servitori să o anunţe 
şi pe bătrâna doamnă Boynton. Omul a venit înapoi foarte 


agitat, însoţit de unul dintre tovarăşii lui, şi a vorbit cu 
ghidul în arabă. A menţionat ceva cum că doamna Boynton 
s-a îmbolnăvit. Domnişoara King şi-a oferit serviciile şi a 
ieşit cu ghidul. S-a întors apoi şi a dat vestea membrilor 
familiei Boynton. 

— A făcut-o foarte brutal, interveni domnişoara Pierce. A 
spus-o pur şi simplu. După părerea mea, vestea ar fi trebuit 
dată mai blând. 

— Şi cum a primit anunţul familia doamnei Boynton? 
Întrebă Poirot. 


Pentru prima dată, atât Lady Westholme, cât şi 
domnişoara Pierce părură să amuţească. Prima spuse în 
cele din urmă cu o voce din care lipsea obişnuita siguranţă: 

— Ei bine... Într-adevăr... Este dificil de spus. Ei... au fost 
foarte tăcuţi. 

— Înmărmuriţi, zise domnişoara Pierce. 

Rosti cuvântul mai mult ca pe o sugestie decât ca pe un 
fapt. 

— Toţi au ieşit cu domnişoara King, zise Lady Westholme. 
Eu şi domnişoara Pierce am rămas, bineînţeles, pe loc. 

O expresie uşor meditativă se observă în ochii domnişoarei 
Pierce. 

— Detest curiozitatea vulgară! Declară Lady Westholme. 

Expresia meditativă deveni mai accentuată. Era evident că 
domnişoara Pierce fusese nevoita vrând-nevrând să urască 
şi ea curiozitatea vulgară! 

— Mai târziu, încheie Lady Westholme, ghidul şi 
domnişoara King s-au întors. Eu am propus să se servească 
de îndată cina pentru noi patru, astfel încât familia Boynton 
să poată mânca mai târziu în cortul cel mare, fără prezenţa 
stânjenitoare a unor străini. Propunerea mea a fost 
acceptată şi, imediat după ce am mâncat, m-am retras în 
cortul meu. Domnişoara King şi domnişoara Pierce au făcut 
acelaşi lucru. Cred că domnul Cope a rămas pe loc întrucât 
el era prieten de familie şi a considerat că le poate fi de 
ajutor. Asta-i tot ce ştiu, domnule Poirot. 

— După ce domnişoara King v-a adus vestea, toată familia 
Boynton a însoţit-o afară din cortul cel mare? 

— Da - nu, acum că aţi pomenit de asta, cred că fata cu 
părul roşcat a rămas în urmă. Poate v-o amintiţi, 
domnişoară Pierce? 

— Da. Cred că... Sunt destul de sigură că a rămas. 

— Şi ce a făcut? Se interesă Poirot. 

Lady Westholme îl privi ţintă. 

— Ce a făcut, domnule Poirot?! Nu a făcut nimic, din câte 
îmi amintesc eu. 


— Vreau să spun ce făcea - cosea, citea, a părut 
îngrijorată, a spus ceva? 

— Ei bine, serios... Lady Westholme se încruntă. Ea... 
AĂăă... A rămas pur şi simplu pe loc, după câte ţin eu minte. 
— Se juca doar cu degetele, interveni brusc domnişoara 

Pierce. Îmi amintesc că m-am gândit: „Biata de ea, asta 
arată ce simte!” Nu că s-ar fi văzut ceva pe chipul ei, ştiţi - 
doar mâinile pe care şi le frângea şi le răsucea. Odată, 
continuă domnişoara Pierce pe un ton de conversaţie, am 
rupt o bancnotă de o liră în felul acesta - fără să mă 
gândesc la ceea ce fac. „Să iau primul tren şi să mă duc la 
ea?” mă gândeam - era vorba de o mătuşă a mea care se 
îmbolnăvise pe neaşteptate. „Sau nu?” Şi nu mă puteam 
decide într-un fel sau altul şi brusc, când mi-am lăsat ochii 
în jos, în loc de telegramă rupeam în bucățele o bancnotă 
de o liră - deo liră! 

Domnişoara Pierce făcu o pauză plină de efect. 

Nefiind cu totul de acord cu această pretenţie subită la 
centrul atenţiei din partea satelitului ei, Lady Westholme 
interveni cu răceală: 

— Mai este ceva, domnule Poirot? 

Tresărind, Poirot păru să revină din nişte gânduri 
profunde. 

— Nimic... Nimic... Aţi fost foarte clară, foarte precisă. 

— Am o memorie excelentă, replică Lady Westholme cu 
satisfacţie. 

— O ultima mică rugăminte, Lady Westholme, spuse Poirot. 
Vă rog să rămâneţi aşezată acolo unde vă aflaţi, fără să 
priviţi în jur. Acum fiţi amabilă şi descrieţi-mi cu ce este 
îmbrăcată domnişoara Pierce - asta dacă domnişoara 
Pierce nu are nimic împotrivă. 

— A, desigur! Nu-i nici o problemă! Ciripi domnişoara 
Pierce. 

— Serios, domnule Poirot, ce sens are... 

— Vă rog, fiţi amabilă şi faceţi ce v-am cerut, madame. 


Lady Westholme ridică din umeri, apoi răspunse destul de 
prostdispusă: 

— Domnişoara Pierce are o rochie de bumbac cu dungi 
maro şi albe pe care o poarta o curea sudaneză din piele 
roşie, albastră şi bej. Are ciorapi de mătase bej şi pantofi cu 
cureluşă maro, din lac. La ciorapul sting i s-a dus un fir. 
Poarta un colier de cornalina şi unul din mărgele albastre, 
cu un pandantiv reprezentând un fluture din perle. Pe 
degetul mijlociu de la mâna dreaptă are un inel cu o 
imitație de scarabeu. Pe cap poartă o pălărie cu boruri largi 
din fetru roz şi maro. Făcu o pauză - o pauză plină deo 
superioritate tăcută. Mai este ceva? Întrebă ea cu răceala. 

Poirot îşi întinse mâinile în lături cu un gest elocvent. 

— Aveţi toată admiraţia mea, madame. Spiritul 
dumneavoastră de observaţie este extraordinar. 

— Rareori îmi scapă vreun detaliu. 

Lady Westholme se ridică, înclină încet din cap şi părăsi 
încăperea. În timp ce domnişoara Pierce o urma, privind în 
jos cu regret la piciorul stâng, Poirot îi spuse: 

— Numai o clipă, vă rog, mademoiselle. 

— Da? 

Domnişoara Pierce ridică privirea, cu o expresie uşor 
neliniştită pe chip. 

Poirot se aplecă în faţă şi îi şopti confidenţial: 

— Vedeţi buchetul acesta de flori de pe masa de aici? 

— Da, răspunse domnişoara Pierce, privindu-l. 

— Şi aţi observat, după ce aţi intrat prima oară în camera, 
că am strănutat o dată sau de două ori? 

— Da? 

— Aţi remarcat că tocmai mirosisem acele flori? 

— Mda... Adică. Nu. N-aş putea să spun. 

— Dar vă amintiţi că am strănutat? 

— A, da, asta îmi amintesc! 

— A, bine, nu are importanţă. Mă întrebam dacă aceste 
flori pot produce febra finului. Nu contează! 


— Febra fânului? Exclamă domnişoara Pierce. Îmi 
amintesc că o verişoară a mea era o adevărată martir ă din 
cauza asta! Întotdeauna spunea că dacă îţi pui zilnic în nas 
o soluţie de acid boric... 

Cu oarecare dificultate, Poirot scurtă povestea despre 
tratamentul nazal al verişoarei şi scăpă de domnişoara 
Pierce. Închise uşa şi reveni în cameră ridicând din 
sprâncene. 

— Dar nu am strănutat, murmură el. Cam asta ar fi. Nu, 
nu am strănutat. 

Capitolul 6 

Lennox Boynton intră cu un pas rapid şi hotărât. Dacă ar fi 
fost de faţă, doctorul Gerard ar fi fost surprins de 
schimbarea petrecută. Apatia dispăruse. Avea un aer vioi, 
dar se vedea că era evident neliniştit. Ochii lui aveau 
tendinţa de a se muta rapid din loc în loc prin cameră. 

— Bună dimineaţa, domnule Boynton. Poirot se ridică şi se 
înclină ceremonios. Lennox răspunse oarecum stânjenit. 
Mulţumesc că îmi acordaţi această întrevedere. 

Lennox Boynton replică destul de nesigur: 

— Ăăă... Colonelul Carbury a spus că ar fi ceva util... A 
recomandat... Unele formalităţi, a spus. 

— Vă rog luaţi loc, domnule Boynton. 

Lennox se aşeză pe scaunul pe care îl ocupase mai înainte 
Lady Westholme. Poirot continuă pe un ton lejer: 

— Mi-e teamă că a fost un adevărat şoc pentru 
dumneavoastră, nu-i aşa? 

— Da, desigur. Ei bine, nu, poate că nu... Am ştiut mereu 
că inima mamei nu era prea puternică. 

— În aceste condiţii, a fost un lucru înţelept să o lăsaţi să 
facă o asemenea excursie epuizantă? 

Lennox Boynton îşi înălţă capul. 

— Mama mea, domnule... Ăăă... Poirot lua singură 
hotărâri. Dacă se decidea să facă un anumit lucru, nu avea 
nici un rost să ne opunem. 

Inspiră brusc când rosti ultimele cuvinte şi se albi la faţă 


— Ştiu prea bine, recunoscu Poirot, că doamnele în vârstă 
sunt uneori încăpăţânate. 

Lennox replică iritat: 

— Ce scop au toate astea? Asta vreau să aflu. De unde au 
apărut formalităţile astea? 

— Poate că nu vă daţi seama, domnule Boynton, că în cazul 
unei morţi subite şi inexplicabile apar în mod necesar şi 
anumite formalităţi. 

— Ce vreţi să spuneţi prin „inexplicabile”? Întreba Lennox 
cu asprime. 

Poirot ridica din umeri. 

— Există mereu o întrebare care trebuie luată în 
consideraţie: moartea a fost naturală sau a fost, poate, o 
sinucidere. 

— O sinucidere? 

Lennox Boynton îl privi ţintă. Poirot confirmă, fără să-şi 
facă probleme: 

— Desigur, dumneavoastră ştiţi mai bine despre o 
asemenea posibilitate. Colonelul Carbury, evident, nu ştie 
nimic. Este necesar ca el să decidă dacă să ordone o 
ancheta - o autopsie - şi toate cele. Întrucât eu eram 
prezent şi am multa experienţă în astfel de chestiuni, 
colonelul a sugerat să fac vreo câteva cercetări şi să-l 
sfătuiesc în acest caz. Fireşte că nu doreşte să vă provoace 
neplăceri, dacă acest lucru poate fi evitat. 

Lennox Boynton răspunse furios: 

— O să trimit o telegramă consulului nostru din Ierusalim. 

— Aveţi tot dreptul să faceţi asta, desigur, replică Poirot pe 
un ton neutru. Urmă o pauză, după care Poirot continuă, 
întinzându-şi mâinile în lături: Dacă refuzaţi să răspundeţi 
la întrebările mele... 

Lennox Boynton se răzgândi rapid: 

— Nu, deloc. Numai că... Pare... Atât de inutil. 

— Înţeleg. Înţeleg perfect. Dar lucrurile sunt foarte 
simple, într-adevăr. Este o chestiune, cum se spune, de 
rutină, în după-amiaza morţii mamei dumneavoastră, 


domnule Boynton, am înţeles că aţi plecat din tabăra de la 
Petra şi v-aţi dus la plimbare? 

— Da. Toţi am fost - cu excepţia surorii mele celei mai mici. 

— La momentul respectiv mama dumneavoastră stătea la 
gura peşterii ei? 

— Da, chiar afară. Stătea acolo în fiecare după-amiază. 

— Aşa deci. Aţi pornit - la ce oră? 

— După părerea mea era curând după trei. 

— Şi când v-aţi întors? 

— Chiar n-aş putea spune ce oră era - patru, cinci poate. 

— Cam la o oră sau două după ce aţi plecat? 

— Da, cam aşa, cred. 

— Aţi trecut pe lângă cineva la întoarcere? 

— Ce să fac? 

— Să treceţi pe lângă cineva. Pe lângă două doamne care 
stăteau pe o stâncă, de exemplu. 

— Nu ştiu. Da, cred că da. 

— Eraţi, poate, prea cufundat în propriile gânduri ca să 
băgaţi de seamă? 

— Da, aşa este. 

— Aţi vorbit cu mama dumneavoastră după ce v-aţi întors 
în tabără? 

— Da... Da, am vorbit. 

— Nu s-a plâns atunci că se simte rău? 

— Nu... Nu, părea să se simtă foarte bine. 

— Pot să vă întreb ce anume aţi vorbit? 

Lennox răspunse după o scurtă pauză: 

— Mi-a spus că m-am întors repede, iar eu i-am spus că 
aşa este. Făcu iarăşi o pauză, de parcă se străduia să se 
concentreze. l-am zis că era foarte cald. Ea... M-a întrebat 
cât este ceasul, mi-a spus că al ei s-a oprit. Eu i l-am luat, l- 
am întors, l-am potrivit şi i l-am pus din nou la mână. 

Poirot îl întrerupse cu blândeţe: 

— Şi ce oră era? 

— Cum? Făcu Lennox. 

— Ce oră era când aţi potrivit ceasul? 


— A, înţeleg. Era 16.35. 

— Aşadar, ştiţi exact ora la care v-aţi întors în tabără! 
Sublinie Poirot cu calm. 

Lennox se ţaro şi. 

— Da, ce prost stat! Îmi pare rău, domnule Poirot, mi-e 
teamă că nu-mi stă mintea la asta. Toate grijile astea... 

Poirot interveni rapid: 

— Oh! Înţeleg - înţeleg perfect! Este o întâmplare teribil 
de neplăcută! Şi ce s-a întâmplat ta continuare? 

— Am întrebat-o pe mama dacă doreşte ceva. Ceva de 
băut - ceai, cafea etc. Ea a spus că nu. Apoi m-am dus la 
cortul cel mare. Nu se vedea nici un servitor, dar am găsit 
nişte apă minerală şi am băut-o. Îmi era sete. Am rămas 
acolo şi am citit nişte numere vechi din Saturday Evening 
Post. Cred că am şi moţăit. 

— Soţia dumneavoastră a venit şi ea la cort? 

— Da, a venit la scurt timp. 

— Şi nu aţi mai văzut-o pe mama dumneavoastră ta viaţă? 

— Nu. 

— Când aţi vorbit cu ea nu a părut deloc agitată sau 
supărată? 

— Nu, era exact ca de obicei. 

— Nu v-a vorbit de vreo problema sau neplăcere cu 
vreunul dintre servitori? 

Lennox îl privi uimit. 

— Nu, absolut deloc. 

— Şi asta este tot ce-mi puteţi spune? 

— Mi-e teamă că da... Da. 

— Mulţumesc, domnule Boynton. 

Poirot îşi înclină capul în semn că întrevederea se 
încheiase. Lennox nu părea foarte dornic să plece. Rămase 
ezitând lângă uşă. 

— Şi... Nu mai e nimic? 

— Nu. Dacă sunteţi amabil, vreţi să-i spuneţi soţiei 
dumneavoastră să vină până aici? 


Lennox ieşi încet. În carneţelul pe care îl avea alături, 
Poirot scrise: „L. B. 4.35 p.m.” 

Capitolul 7 

Poirot o privi cu interes pe tânăra femeie înaltă şi mândră 
care intră în încăpere. Se ridică şi se înclină politicos în faţa 
ei. 

— Doamna Lennox Boynton? Hercule Poirot, la dispoziţia 
dumneavoastră. 

Nadine Boynton se aşeză. Ochii ei gânditori rămaseră 
fixaţi pe chipul lui Poirot. 

— Sper că nu vă supăraţi, madame, că vă inoportunez în 
acest fel în această perioadă dureroasă. 

Ochii ei nici nu clipiră. Nu răspunse imediat. Privirea îi era 
directă şi gravă. În cele din urmă oftă şi spuse: 

— Cred că este cel mai bine, domnule Poirot, să fiu sinceră 
cu dumneavoastră. 

— Sunt de acord cu dumneavoastră, madame. 

— V-aţi scuzat că mă inoportunaţi în această perioadă 
dureroasă. Acea durere, domnule Poirot, nu există şi este 
inutil să mă prefac că nu este aşa. Nu o iubeam pe soacra 
mea şi nu pot să spun cu sinceritate că îi regret moartea. 

— Vă mulţumesc, madame, pentru sinceritate. 

— Totuşi, deşi nu mă pot preface îndurerată, continuă 
Nadine, recunosc că sunt cuprinsă de un alt sentiment - de 
remuşcare. 

— Remuşcare? 

Poirot ridică din sprâncene a mirare 

— Da. Fiindcă, vedeţi dumneavoastră, eu am fost cea care 
i-a cauzat moartea. Pentru asta mă învinovăţesc amarnic. 

— Ce vreţi să spuneţi, madame? 

— Vreau să spun că eu am fost cauza morţii soacrei mele. 
Am acţionat, după cum am crezut, cu bune intenţii - dar 
rezultatul a fost nefericit. În ciuda tuturor intenţiilor şi 
scopurilor bune, am omorât-o. 

Poirot se lăsă pe speteaza scaunului. 


— Sunteţi atât de amabilă să elucidaţi această afirmaţie, 
madame? 

Nadine îşi lăsă capul în jos. 

— Da, asta doresc să fac. Prima mea reacţie, evident, a fost 
să ţin doar pentru mine chestiunile personale, dar văd că a 
venit momentul să vorbesc. Nu mă îndoiesc, domnule 
Poirot, că deseori aţi primit mărturisiri de o natură mai 
personală. 

— Da, sigur. 

— Atunci o să vă spun pur şi simplu ce s-a întâmplat. Viaţa 
mea conjugală, domnule Poirot, nu a fost deosebit de 
fericită. Soţul meu nu este în întregime vinovat pentru asta 
- influenţa mamei asupra lui a fost foarte regretabilă - dar 
simţeam de ceva timp că viaţa mea devenea intolerabilă. Se 
opri, apoi continuă: în după-amiaza când soacra mea a 
murit, ajunsesem la o decizie. Am un prieten - un prieten 
foarte bun. El mi-a propus - nu numai o dată - să-mi încerc 
norocul cu el. În acea după-amiază i-am acceptat 
propunerea. 

— V-aţi decis să vă părăsiţi soţul? 

— Da. 

— Continuaţi, doamnă. 

Nadine spuse cu o voce scăzută: 

— Odată ce am luat decizia, am vrut să... Să o pun cât mai 
curând posibil în practică. M-am întors singură în tabără. 
Soacra mea stătea singură, nu era nimeni prin preajmă şi 
m-am hotărât să-i dau vestea atunci şi acolo. Mi-am luat un 
scaun, m-am aşezat lângă ea şi i-am spus fără ocolişuri ce 
hotărâsem. 

— A fost surprinsă? 

— Da, mă tem că a reprezentat un mare şoc pentru ea. A 
fost atât surprinsă, cât şi furioasă - foarte furioasă. A făcut 
Chiar o criză de nervi pe tema asta! Atunci am refuzat să 
mai discut chestiunea respectivă! M-am ridicat şi m-am 
îndepărtat. Vocea ei scăzu şi mai mult. Nu... Nu am mai 
văzut-o de atunci în viaţă. 


Poirot dădu încet din cap şi spuse: 

— Înţeleg. Apoi adăugă: Credeţi că moartea ei a fost 
rezultatul şocului? 

— Mi se pare aproape sigur. Înţelegeţi, deja se obosise 
foarte tare până să ajungă în acest loc. Vestea mea şi furia 
ei la auzul celor spuse au făcut restul... Mă mai simt 
vinovată şi pentru că am o oarecare pregătire în ceea ce 
priveşte boala şi, mai mult ca oricine, ar fi trebuit să-mi dau 
seama de posibilitatea întâmplării unui asemenea lucru. 

Poirot rămase tăcut câteva minute, apoi spuse: 

— Ce anume aţi făcut după ce aţi plecat de lângă ea? 

— Am luat scaunul şi l-am dus înapoi în peşteră, apoi m-am 
îndreptat spre cortul cel mare. Soţul meu era acolo. 

Poirot o privi cu atenţie şi o întrebă: 

— I-aţi spus şi lui despre hotărârea dumneavoastră? Sau 
deja îi spuseserăţi? 

Urmă o pauză, infinitezimală, înainte ca Nadine să 
răspundă: 

— l-am spus atunci. 

— Şi cum a reacţionat? 

— A fost foarte supărat, zise Nadine încet. 

— V-a îndemnat să vă schimbaţi decizia? 

Ea scutură din cap. 

— Nu... Nu a spus prea multe. Vedeţi, amândoi ştiam de 
ceva vreme că s-ar putea întâmpla aşa ceva. 

— Vă rog să mă scuzaţi, continuă Poirot, dar... Celălalt 
bărbat era, desigur, domnul Jefferson Cope? 

Nadine îşi înclină capul. 

— Da. 

Urmă o pauză lungă, apoi, fără să-şi schimbe tonalitatea 
vocii, Poirot o întrebă: 

— Aveţi o seringă hipodermică, doamnă? 

— Da... Nu. 

Poirot ridică mirat din sprâncene. 

Ea îi explică: 


— Am o veche seringă hipodermică printre alte lucruri în 
cutia de medicamente pe care o iau în călătorii, dar se află 
în bagajul cel mare pe care l-am lăsat în Ierusalim. 

— Înţeleg. 

După o altă pauză, Nadine spuse, cutremurată de un fior 
de nelinişte: 

— De ce mă întrebaţi asta, domnule Poirot? 

El nu îi răspunse la întrebare; în schimb, îi puse o alta: 

— Doamna Boynton lua, după câte am înţeles, un amestec 
care conţinea digitalină? 

— Da. 

Lui Poirot i se păru că Nadine era foarte atentă acum. 

— Asta era pentru problemele pe care le avea cu inima? 

— Da 

— Digitalina este, într-o oarecare măsură, un drog 
cumulativ? 

— Cred că da. Nu ştiu prea multe despre asta. 

— Dacă doamna Boynton a luat o supradoză de 
digitalină... 

Ea îl întrerupse rapid, dar ferm: 

— Nu a luat. Era întotdeauna extrem de atentă. La fel 
eram şi eu când îi măsurăm doza. 

— Se poate să fi fost o supradoză în acea sticluţă. Poate o 
greşeală din partea farmacistului care a preparat-o? 

— Cred că este foarte puţin probabil, replică ea calmă. 

— A, bine - vom afla în curând adevărul în urma analizelor. 

— Din păcate, sticluţa s-a spart, zise Nadine. 

Poirot o privi cu un interes subit. 

— Serios? Cine a spart-o? 

— Nu sunt foarte sigură. Unul dintre servitori, cred. Când 
trupul soacrei mele a fost dus în peşteră s-a produs mare 
agitaţie şi lumina era foarte slabă. O măsuţă a fost 
răsturnată. 

Poirot continuă s-o privească fix timp de un minut sau 
două. 

— Asta este foarte interesant, afirmă el. 


Nadine Boynton se foi pe scaun, obosită. 

— Vreţi să sugeraţi că soacra mea nu a murit din cauza 
şocului, ci a unei supradoze de digitalină? Întrebă ea, apoi 
continuă: Acest lucru mi se pare extrem de improbabil. 

Poirot se aplecă înainte. 

— Chiar dacă vă spun că din trusa doctorului Gerard, 
doctorul francez care st ătea în tab ăr ă, lipse şte o 
cantitate însemnat ă dintr-un preparat de digitoxin ă? 

Chipul ei se făcu extrem de palid. Poirot îi văzu mâna 
strângând marginea mesei. Părea o Madonna cioplită în 
piatră. 

— Ei bine, madame, spuse Poirot în cele din urmă, ce 
părere aveţi despre asta? 

Secundele continuară să se scurgă, dar ea nu spunea 
nimic. După aproape două minute, ea îşi înălţă capul şi 
Poirot tresări uşor când văzu expresia din ochii ei. 

— Domnule Poirot, nu am omorât-o pe soacra mea. Ştiţi 
asta! Era în viaţă când am plecat de lângă ea. Sunt mulţi 
oameni care pot să depună mărturie în acest sens! Prin 
urmare, nefiind vinovată de crimă, mă pot încumeta să 
apelez la dumneavoastră. De ce trebuie să vă amestecați în 
această afacere? Dacă vă jur pe onoarea mea că s-a făcut 
dreptate şi numai dreptate, nu vreţi să abandonaţi această 
investigaţie? A fost atât de multă suferinţă - nici nu vă daţi 
seama. Acum că în sfârşit este pace şi există posibilitatea 
fericirii, trebuie să distrugeţi totul? 

Poirot se îndrepta pe scaun. În ochii lui strălucea o lumină 
verde. 

— Să clarificăm un lucru, madame. Ce îmi cereţi să fac? 

— Vă spun că soacra mea a murit de moarte bună şi vă cer 
să acceptaţi această afirmaţie. 

— Să lămurim ceva. Credeţi c ă soacra dumneavoastră a 
fost ucis ă cu premeditare şi îmi cereţi să trec cu vederea 
crima! 

— Vă cer să aveţi îndurare! 

— Da - pentru cineva care nu a avut nici o îndurare! 


— Nu înţelegeţi - nu a fost aşa. 

— Aţi comis crima, madame, ca să ştiţi atât de bine? 

Nadine clătină din cap. Nu arăta nici un semn de 
vinovăţie. 

— Nu, răspunse ea încet. Era în viaţă când am plecat de 
lângă ea. 

— Atunci - ce s-a întâmplat? Şti ţi. Sau b ănui ţi? 

Nadine răspunse cu vehemenţă: 

— Am auzit, domnule Poirot, că odată, în afacerea din 
Orient Express, aţi acceptat verdictul oficial în privinţa 
celor întâmplate (14|. 

Poirot o privi curios. 

— Mă întreb cine v-a spus asta. 

— Este adevărat? 

— Cazul acela a fost... Diferit, răspunse el calm. 

— Nu. Nu, nu a fost diferit! Omul care a fost ucis era rău - 
vocea ei scăzu în intensitate - aşa cum era şi ea... 

— Caracterul moral al victimei nu are nimic de-a face cu 
asta, zise Poirot. Nu este sigur ca o fiinţă umană care şi-a 
exercitat dreptul la judecată privată şi a luat viaţa altui om 
să trăiască într-o comunitate. Eu vă spun asta! Eu, Hercule 
Poirot! 

— Cât de nemilos sunteţi! 

— Madame, în unele privinţe sunt de neclintit. Nu voi 
accepta crima! Acesta este ultimul cuvânt al lui Hercule 
Poirot! 

Nadine se ridică. Ochii ei întunecaţi aruncau flăcări de 
furie. 

— Atunci, daţi-i drumul! Distrugeţi şi aduceţi nefericire în 
vieţile oamenilor nevinovaţi! Nu mai am nimic de spus. 

— Dar eu, madame, cred că mai aveţi multe de spus... 

— Nu, nu mai am. 

— Ba da. Ce s-a întâmplat, madame, după ce aţi plecat de 
lângă soacra dumneavoastră? În timp ce dumneavoastră şi 
soţul dumneavoastră vă aflaţi împreună în cortul cel mare? 

Ea ridică din umeri. 


— De unde să ştiu? 

— Ştiţi - sau bănuiţi. Nadine îl privi drept în ochi. 

— Nu ştiu nimic, domnule Poirot. Întorcându-se, ieşi din 
încăpere. 

Capitolul 8 

După ce îşi notă în carneţel - „N. B. 4.40” Poirot deschise 
uşa şi chemă ordonanța pe care colonelul Carbury i-o 
pusese la dispoziţie, un om inteligent, cu bune cunoştinţe 
de engleză, şi îi ceru să o aducă pe domnişoara Carol 
Boynton. 

O privi cu oarecare interes pe fata care intră - părul 
castaniu, poziţia capului pe gâtul lung, energia nervoasă a 
mâinilor frumos conturate. 

— Luaţi loc, mademoiselle, îi spuse. 

Ea se aşeză, ascultătoare. Chipul ei era lipsit de culoare şi 
de expresie. Poirot începu cu exprimarea mecanică a 
condoleanţelor, pe care fata le acceptă fără vreo schimbare 
de expresie. 

— Şi acum, mademoiselle, vreţi să-mi relataţi cum v-aţi 
petrecut după-amiaza zilei în chestiune? 

Răspunsul ei veni prompt, dând impresia că fusese deja 
bine repetat. 

— După prânz ne-am dus cu toţii la o plimbare. Eu m-am 
întors în tabără... 

Poirot o întrerupse: 

— Doar o clipă. Aţi fost toţi împreună până atunci? 

— Nu, am fost cu fratele meu Raymond şi cu domnişoara 
King majoritatea timpului. 

— Ştiţi ora aproximativă? 

— Cred că era cam cinci şi zece. Poirot scrise: „C. B. 5.10”. 

— Şi apoi? 

— Mama stătea încă acolo unde se afla când am plecat. M- 
am dus şi am vorbit cu ea, apoi m-am dus la cortul meu. 

— Vă amintiţi ce anume aţi discutat? 

— Eu am spus că era foarte cald şi că am de gând să mă 
întind un pic. Mama mi-a răspuns că ea va rămâne acolo 


unde era. Asta-i tot. 

— Ceva din înfăţişarea ei vi s-a părut ieşit din comun? 

— Nu. Cel puţin, asta este... 

Se opri nesigură, privindu-l pe Poirot. 

— Aveţi ceva de spus, mademoiselle? O întrebă Poirot. 

— Doar mă gândeam. Nu am dat atenţie acestui lucru la 
momentul respectiv, dar acum, gândindu-mă retrospectiv... 

— Da? 

— Este adevărat, confirmă Carol încet, că avea o culoare 
ciudată - faţa ei era foarte roşie, mai mult ca de obicei. 

— Este posibil să fi avut un şoc de o natură oarecare? 
Sugeră Poirot. 

— Un şoc? Îl privi ea nedumerita. 

— Da, se poate să fi avut, să zicem, vreo problemă cu unul 
dintre servitorii arabi. 

— Ah! Carol se lumină la faţă. Da, se poate. 

— Nu a pomenit de aşa ceva? 

— Nu... Nu, deloc. 

— Şi ce aţi făcut în continuare, mademoiselle? Se interesă 
Poirot. 

— M-am dus la cortul meu şi m-am odihnit vreo jumătate 
de oră, apoi m-am dus la cortul cel mare. Fratele meu şi 
soţia lui citeau. 

— Şi ce aţi făcut? 

— A, aveam ceva de cusut. Apoi am luat o revistă. 

— Aţi mai vorbit cu mama dumneavoastră în drum spre 
cort? 

— Nu. M-am dus direct. Nu cred nici măcar că am privit în 
direcţia ei. 

— Şi apoi? 

— Am rămas în cortul cel mare până când... Până când 
domnişoara King ne-a spus că a murit. 

— Şi asta este tot ce ştiţi, mademoiselle? 

— Da. 

Poirot se aplecă înainte. Tonul îi rămase neschimbat, 
nepăsător şi conversaţional. 


— Şi ce aţi simţit, mademoiselle? 

— Ce am simţit? 

— Da. Când aţi aflat că mama dumneavoastră - scuzaţi, 
mama dumneavoastră vitregă, nu-i aşa? 

— Ce aţi simţit când aţi văzut că a murit? 

Ea îl privi ţintă. 

— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi! 

— Cred că înţelegeţi foarte bine. 

Carol îşi lasă privirea în jos şi răspunse nesigură: 

— A fost... A fost un şoc foarte mare. 

— Chiar aşa? 

Chipul fetei se împurpura. Îl privi neajutorată. Acum Poirot 
văzu teamă în ochii ei. 

— A fost un şoc chiar atât de mare, mademoiselle? Vă 
aminti ţi o anumit ă discu ţie pe care a ţi avut-o cu fratele 
dumneavoastr ă Raymond într-o noapte, în Ierusalim? 

Lovitura lui îşi atinse ţinta. Poirot văzu cum sângele se 
scurge din nou din obrajii lui Carol. 

— Ştiţi despre asta? Şopti ea. 

— Da. Ştiu. 

— Dar cum... Cum? 

— O parte a acelei discuţii a fost auzită. 

— Oh! 

Carol Boynton îşi îngropă faţa în mâini. Suspinele ei 
zguduiau masa. 

Hercule Poirot aşteptă un minut, apoi spuse încet: 

— Plănuiaţi amândoi să provocaţi moartea mamei 
dumneavoastră vitrege. 

Carol izbucni, suspinând: 

— Eram furioşi... Foarte furioşi în seara aceea! 

— Poate. 

— Vă este imposibil să înţelegeţi starea în care eram! Se 
ridică, dându-și înapoi părul de pe faţă. Ar părea ceva de 
domeniul fantasticului. Nu era atât de rău în America - dar 
călătoria a scos în evidenţă atât de mult totul. 

— Ce a scos în evidenţa? 


Vocea lui Poirot era acum blândă, înţelegătoare. 

— Faptul că eram diferiţi de... Alţi oameni! Am... Am ajuns 
să fim disperaţi din cauza asta. Şi mai era şi Jinny. 

— Jinny? 

— Sora mea. Nu aţi văzut-o. Devenea... Ei bine, ciudată. Şi 
mama îi înrăutăţea situaţia. Nu părea să-şi dea seama de 
asta. Ne era teamă, mie şi lui Ray, că Jinny înnebunea de-a 
binelea! Şi ne-am dat seama că şi Nadine gândea la fel şi 
asta ne-a făcut să ne fie şi mai frică, fiindcă Nadine se 
pricepe la astfel de lucruri. 

— Da, şi? 

— În seara aceea din Ierusalim, picătura a umplut 
paharul! Ray era nervos din cale-afară. Amândoi ne-am 
lăsat duşi de val şi ni se părea - da, într-adevăr, ni se părea 
corect să facem astfel de planuri. Mama... Mama nu era în 
toate minţile. Nu ştiu ce părere aveţi, dar poate părea 
foarte corect - chiar nobil - să omori pe cineva! 

Poirot aprobă încet din cap. 

— Da, aşa li se pare multor oameni. Istoria stă mărturie. 

— Aşa simţeam eu şi Ray... În seara aceea... Carol dădu cu 
palma în masă. Dar nu am făcut-o! Bineînţeles că nu am 
făcut-o! A doua zi dimineaţă, toată povestea a părut 
absurdă, melodramatica - oh, da, şi atât de ticăloasă! Într- 
adevăr, într-adevăr, domnule Poirot, mama a murit în 
condiţii perfect naturale, de inimă. Eu şi Ray nu avem nimic 
de-a face cu asta. 

— Îmi puteţi jura, mademoiselle, o întrebă Poirot calm - 
căci credeţi în mântuirea după moarte - că doamna 
Boynton nu a murit ca urmare a unei acţiuni a 
dumneavoastră? 

Carol îşi înălţă capul. Vocea cu care răspunse era sigură şi 
profundă: 

— Jur, spuse ea, cu credinţa mântuirii după moarte, că nu 
i-am făcut nici un rău... 

Poirot se lăsă pe spătarul scaunului. 

— Aşadar, asta-i tot, zise el. 


Urmară momente de tăcere. Poirot îşi mângâia gânditor 
mustaţa atent îngrijită. Apoi spuse: 

— Şi care era planul dumneavoastră, mai exact? 

— Planul? 

— Da, dumneavoastră şi fratele dumneavoastră trebuie să 
fi avut un plan. 

În minte, Poirot numără secundele până la venirea 
răspunsului. Una, două, trei. 

— Nu aveam nici un plan, zise Carol în cele din urmă. Nu 
am ajuns niciodată atât de departe. 

Hercule Poirot se ridică. 

— Asta-i tot, mademoiselle. Vreţi să fiţi atât de amabilă şi 
să-l trimiteţi pe fratele dumneavoastră? 

Carol se ridică şi ea, dar rămase nehotărâtă o clipă. 

— Domnule Poirot, mă... Mă credeţi? 

— Am spus eu că nu vă cred? Întrebă Poirot. 

— Nu, dar... 

Carol se opri. 

— Vreţi să-l rugaţi pe fratele dumneavoastră să vină aici? 
Spuse Poirot. 

— Da. 

Tânăra se îndreptă încet spre uşă. Ajungând lângă ieşire 
se opri şi se întoarse hotărâtă. 

— V-am spus adevărul - chiar am făcut-o! 

Hercule Poirot nu răspunse. Carol Boynton ieşi încet din 
cameră. 

Capitolul 9 

Poirot observă asemănarea dintre Raymond Boynton şi 
sora lui în momentul când tânărul intră în încăpere. 

Chipul lui era serios şi aspra. Nu părea să fie neliniştit sau 
temător. Se aşeză pe scaun, îl privi cu duritate pe Poirot şi 
spuse: 

— Ei bine? 

— Aţi vorbit cu sora dumneavoastră? Îl întrebă Poirot cu 
blândeţe. 

Raymond dădu din cap. 


— Da, când mi-a spus să vin aici. Bineînţeles că îmi dau 
seama că bănuielile dumneavoastră sunt oarecum 
justificate. Dacă ne-aţi auzit discuţia din acea seară, faptul 
că mama mea vitregă a murit destul de subit în mod evident 
că ar putea părea suspect! Pot însă să vă asigur că acea 
conversaţie a fost... Nebunia unei seri! La momentul 
respectiv eram supuşi unui stres insuportabil. Prin acest 
plan fantastic de a o ucide pe mama mea vitregă - oh, cum 
să spun? 

— Ne refulam cumva! 

Hercule Poirot îşi înclină capul încet. 

— Acest lucra este posibil, acceptă el. 

— Desigur, dimineaţa totul părea... Absurd! Vă jur, 
domnule Poirot, că nu m-am mai gândit din nou la acea 
chestiune! 

Poirot nu răspunse. Raymond adăugă repede: 

— Oh, da, ştiu că asta este uşor de spus. Nu mă aştept să 
mă credeţi pur şi simplu pe cuvânt. Dar luaţi în consideraţie 
faptele. Am vorbit cu mama chiar înainte de ora 6. Era cu 
siguranţă în viaţă şi se simţea bine. M-am dus la cortul meu, 
m-am spălat şi m-am alăturat celorlalţi în cortul cel mare. 
Din acel moment, nici eu, nici Carol nu ne-am mişcat de 
acolo. Toată lumea ne putea vedea. Trebuie să înţelegeţi, 
domnule Poirot, că moartea mamei a fost naturală - un caz 
de atac de cord - nu putea fi altceva! Erau servitori în jur, 
oamenii veneau şi plecau. Orice altă idee e absurdă. 

— Ştiţi, domnule Boynton, spuse Poirot calm, că 
domnişoara King este de părere că, în momentul când a 
examinat trupul - la 18.30 - moartea se produsese de cel 
puţin o oră şi jumătate sau probabil cu două ore mai 
devreme? 

Raymond îl privi ţintă; era uluit. 

— Sarah a spus asta? Şopti el. 

Poirot aprobă cu o mişcare a capului. 

— Ce aveţi de spus? 

— Dar... Este imposibil! 


— Asta e mărturia domnişoarei King. Acum dumneavoastr 
ă veniţi şi-mi spuneţi că mama dumneavoastră era în viaţă 
cu doar patruzeci de minute înainte ca domnişoara King să 
examineze cadavrul. 

— Dar ăsta-i adevărul! Protestă Raymond. 

— Fiţi atent, domnule Boynton. 

— Sarah trebuie să se fi înşelat! Trebuie să fie vreun factor 
pe care nu l-a luat în consideraţie. Refracţia stâncilor, ceva. 
Pot să vă asigur, domnule Poirot, că mama era în viaţă chiar 
înainte de ora şase şi că am discutat cu ea. 

Pe chipul lui Poirot nu se citea nimic. 

Raymond se aplecă înainte cu seriozitate. 

— Domnule Poirot, ştiu cum trebuie să vi se pară, dar 
priviţi lucrurile cu corectitudine. Nu sunteţi obiectiv. Este 
normal să fiţi astfel, prin natura lucrurilor. Trăiţi într-o lume 
a crimei. Orice moarte subită trebuie să vă pară o posibilă 
crimă! Nu vă daţi seama că nu vă puteţi baza pe simţul 
proporţiilor? Oamenii mor în fiecare zi - mai ales cei cu 
inima slabă - şi nu există nimic sinistru în aceste morţi. 

Poirot oftă. 

— Vreţi să mă învăţaţi propria mea meserie, nu-i aşa? 

— Nu, evident că nu. Dar cred că sunteţi subiectiv - din 
cauza acelei discuţii nefericite. Nu există nimic în legătura 
cu moartea mamei care să trezească suspiciuni, cu excepţia 
acelei nefericite conversații nebuneşti dintre mine şi Carol. 

Poirot clătină din cap. 

— Greşiţi aici, spuse el. Mai este ceva. Mai este otrava 
luată din trusa doctorului Gerard. 

— Otravă? Ray îl privi fix. Otravă? 

Îşi împinse puţin scaunul înapoi. Părea complet stupefiat. 

— Asta este ceea ce bânuiţi? 

Poirot îl lăsă un minut sau două, apoi rosti încet, aproape 
indiferent: 

— Planul dumneavoastră era diferit, nu? 

— Oh, da, răspunse Raymond mecanic. De aceea... Asta 
schimbă totul... Eu... Nu pot să gândesc clar. 


— Ce plan aveaţi dumneavoastră? 

— Noi? Trebuia să... 

Raymond se opri brusc. Privirea îi deveni precaută, brusc 
atentă. 

— Nu cred că o să mai spun ceva, răspunse el. 

— Cum doriţi, acceptă Poirot. 

Îl privi pe tânăr cum iese din cameră. Îşi trase carneţelul 
lângă el şi făcu o ultimă notă, cu litere mici, ordonate. „R. B. 
5.952 

Apoi luând o foaie mare de hârtie, începu să scrie. Odată 
sarcina încheiată, se lăsă pe spătar, cu capul înclinat într-o 
parte, şi contemplă rezultatul. Scrisese: 

Familia Boynton şi Jefferson Cope pleacă din tabără 3.05 
(aprox.) 


Doctor Gerard şi Sarah King pleacă din tabără 3.15 
(aprox.) 


Lady Westholme şi domnişoara Pierce pleacă din tabără 
Doctorul Gerard se întoarce în tabără 4.20 (aprox.) 
Lennox Boynton se întoarce în tabără 


Nadine Boynton se întoarce în tabără şi discută cu doamna 
Boynton 4.40 


Nadine Boynton pleacă de lângă soacra ei şi se duce la 
cortul cel mare 4.50 (aprox.) 


Carol Boynton se întoarce în tabără 


Lady Westholme, domnişoara Pierce şi domnul Jefferson 
Cope se întorc în tabără 


Raymond Boynton se întoarce în tabără 


Sarah King se întoarce în tabără 
Descoperirea cadavrului 


Capitolul 10 

— Mă întreb, începu Hercule Poirot. 

Împături lista, se duse la uşă şi ceru să fie adus la el 
Mahmoud. Ghidul mătăhălos era volubil. Cuvintele lui 
curgeau ca un şuvoi de neoprit. 

— Mereu, mereu, eu de vină. Când se întâmpla ceva, 
mereu, eu de vină. Când Lady Ellen Hunt a scrântit glezna 
ei când cobora de la Locul pentru Sacrificiu eu de vină, deşi 
ea a mers cu tocuri înalte şi ea a avut cel puţin şaizeci de 
ani - poate şaptezeci. Viaţa mea toată nefericită! Ah! Toată 
nefericirea şi nedreptatea evreii ne fac nouă... 

În cele din urmă, Poirot reuşi să îi întrerupă şuvoiul 
vorbelor şi să pună o întrebare - La 5.30 zici? Nu, nu cred 
că vreun servitor era atunci pe acolo. Vedeţi, prânzul e 
târziu - la ora două. Apoi trebuie făcut curăţenie. După 
prânz, toată după-amiaza dormit. Da, americanii nu servesc 
ceai. Noi toţi ne ducem la somn la trei şi jumătate. La cinci, 
eu care sunt sufletul eficienţei - mereu, mereu am grijă de 
confortul doamnelor şi domnilor care îi servesc - eu ies 
fiin'că ştiu că toate doamnele engleze vrea ceai. Dar nimeni 
nu acolo. Toţi au plecat la plimbare. Pentru mine, totul e 
foarte bine - mai bine ca de obicei. Eu pot să merg iar la 
dormit. La şase fără un sfert începe necazul - doamna mare 
englezoaică - foarte mare doamna - se întoarce şi vrea ceai, 
deşi servitorii pun cina. Ea face agitaţie, zice că apa trebuie 
să fiarbă, eu trebuie să am grijă. Ah, bunul meu domn! Ce 
mai viaţă - ce mai viaţă! Fac tot ce pot - eu mereu de vină... 
Eu. 

Poirot îl întrebă despre reproşuri. 

— Mai este o mică problemă. Doamna care a murit era 
supărată pe unul dintre servitori. Ştii cine a fost şi despre 


ce a fost vorba? 

Mahmoud îşi ridică mâinile spre cer. 

— Cum să ştiu? Evident că nu. Bătrâna doamnă nu s-a 
plâns la mine. 

— Ai putea afla? 

— Nu, bunul meu domn, asta este imposibil. Niciunul din 
băieţi nu recunoaşte asta nici o clipă. Doamna bătrână 
furioasă, spui? Atonei servitorii normal că nu spun. Abdul 
spune că Mohammed, şi Mohammed spune că Aziz, şi Aziz 
spune că Aissa, şi tot aşa. Toţi sunt foarte proşti beduini - 
nu înţeleg nimic. Inspiră şi continuă: Acum eu am avantaj 
cu educaţia misionarilor. Pot să îţi recit Keats şi Shelley: 
ladadoveandassweedovedied... (15) 

Poirot tresări. Deşi engleza nu era limba lui maternă, o 
stăpânea destul de bine ca să sufere din cauza pronunţiei 
ciudate a lui Mahmoud. 

— Superb! Spuse el în grabă. Superb! În mod sigur o să te 
recomand tuturor prietenilor mei. 

Reuşi în cele din urmă să scape de avalanşa verbală a 
ghidului. Apoi se duse cu lista la colonelul Carbury pe care 
îl găsi în biroul lui. 

Carbury îşi strâmbă şi mai mult cravata şi întrebă: 

— Ai obţinut ceva? 

— Vrei să-ţi spun care e teoria mea? Spuse Poirot. 

— Dacă doreşti, îi răspunse colonelul Carbury şi oftă. 

În viaţa lui ajunsese, într-un fel sau altul, să audă foarte 
multe teorii. 

— Teoria mea este că, într-adevăr, criminalistica este cea 
mai uşoară ştiinţă din lume! Nu trebuie să faci altceva decât 
să-l laşi pe criminal să vorbească - mai devreme sau mai 
târziu îţi va spune tot. 

— Îmi aduc aminte că ai mai afirmat ceva de genul ăsta şi 
înainte. Cine ţi-a făcut mărturisiri? 

— Toată lumea. 

Poirot îi relată pe scurt conţinutul discuţiilor pe care le 
avusese în cursul dimineţii. 


— Hm, mormăi Carbury. Da, ai obţinut câteva informaţii 
interesante, cred. Păcat că toate par să indice direcţii 
opuse. Ceea ce vreau să ştiu este: avem sau nu un caz? 

— Nu. 

Carbury oftă din nou. 

— Mi-era teamă de asta. 

— Dar înainte de căderea nopţii, afirmă Poirot, vei avea 
adevărul! 

— Ei bine, asta e ceea ce mi-ai promis, spuse colonelul 
Carbury. lar eu mă cam îndoiesc că o să reuşeşti. Eşti sigur 
de asta? 

— Sunt foarte sigur. 

— Trebuie să fie plăcut să ai un astfel de sentiment, 
comentă colonelul. 

Chiar dacă în ochi avea o sclipire de veselie, Poirot nu păru 
să-şi dea seama de asta. Scoase la iveală lista. 

— Frumos, rosti aprobator colonelul Carbury. 

Se aplecă asupra ei. După două-trei minute spuse: 

— Ştii ce cred? 

— Aş fi încântat dacă mi-ai spune. 

— Tânărul Raymond Boynton trebuie scos de pe lista 
suspecţilor. 

— Ah! Chiar crezi asta? 

— Da. Ceea ce a gândit el e limpede precum cristalul. 
Puteam sa ne fi dat seama că nu este implicat, căci el este, 
ca în poveştile polițiste, cea mai suspectă persoană. 
Întrucât practic l-ai auzit spunând că are de gând să-i facă 
de petrecanie bătrânei doamne - trebuia sa ne dăm seama 
că asta însemna că este nevinovat! 

— Citeşti multe poveşti polițiste, nu-i aşa? 

— Mii, recunoscu sincer colonelul Carbury. Adăugă, cu 
tonul unui şcolar plin de regret: Presupun că nu poţi 
proceda precum detectivii din cărţi, nu? Să scrii o listă de 
fapte semnificative - lucruri care nu par să aibă vreo 
importanţă, dar care sunt teribil de importante - genul ăsta 
de lucruri. 


— Ah, exclamă Poirot cu blândeţe. Îţi place acel gen de 
poveşti polițiste? Cu siguranţă că voi face asta pentru tine 
cu mare plăcere. 

Trase înspre el o foaie de hârtie şi notă rapid şi ordonat: 

Fapte semnificative 


Doamna Boynton lua un amestec care conţinea digitalină. 

Doctorului Gerard îi lipseşte o seringă hipodermică. 

Doamnei Boynton îi plăcea în mod evident să-şi împiedice 
familia să se distreze împreună cu alte persoane. 

În după-amiaza cu pricina, doamna Boynton şi-a încurajat 
familia să plece de lângă ea. 

Doamna Boynton era o sadică. 

Distanţa de la cortul cel mare până la locul unde doamna 
Boynton stătea este de (aproximativ) două sute de metri. 

Domnul Lennox Boynton a spus la început că nu ştie la ce 
oră s-a întors în tabără, dar mai târziu a recunoscut că i-a 
potrivit ceasul mamei lui la ora exactă. 

Doctorul Gerard şi domnişoara Ginevra Boynton ocupau 
corturi alăturate. 

La 6.30, când cina era pregătită, un servitor a fost trimis 
să o anunţe pe doamna Boynton. 


Colonelul parcurse lista cu mare satisfacţie. 

— Grozav! Exclamă el. Exact ceea ce ne trebuia. Ai făcut 
lucrurile să pară dificile - şi aparent irelevante - absolut 
autentic! Apropo, mi se pare că există una sau două 
omisiuni importante. Dar asta, presupun, este pentru a-l 
tenta pe fraier? 

Lucirea se ivi iarăşi în ochii lui Poirot, dar nu răspunse. 

— De exemplu, punctul doi, continuă colonelul Carbury 
nesigur. Doctorului Gerard îi lipse şte o sering ă hipodermic 
ă - da. De asemenea, îi mai lipseşte şi o soluţie concentrată 
de digitalină - sau ceva de genul ăsta. 

— Acest lucru nu este la fel de important ca absenţa 
seringii hipodermice, sublinie Poirot. 


— Splendid! Exclamă colonelul Carbury, cu faţa luminată 
de zâmbete. Nu pricep deloc. Eu aş fi spus că digitalina era 
mult mai importantă decât seringa! Şi ce e cu laitmotivul 
ăsta cu servitorul care tot apare - un servitor a fost trimis 
să-i spună că este gata cina şi povestea aceea cu doamna 
Boynton care l-a ameninţat pe un servitor cu bastonul, ceva 
mai devreme în acea după-amiază? Doar nu ai de gând să- 
mi spui că unul dintre bieţii amărâţi din deşert i-a făcut 
felul? Fiindcă, adăugă colonelul Carbury cu seriozitate, 
dacă acesta este adevărul, ar fi o în şel ătorie. 

Poirot zâmbi, dar nu răspunse. 

În timp ce părăsea biroul, murmură pentru sine: 

— Incredibil! Englezii nu se maturizează niciodată! 

Capitolul 11 

Sarah King stătea pe coama dealului, smulgând absentă 
flori de câmp. Doctorul Gerard era aşezat pe un zid de 
piatră nefinisat, în apropierea ei. 

Sarah spuse brusc şi pasionat: 

— De ce aţi început toate astea? Dacă nu aţi fi fost 
dumneavoastr ă. 

— Credeţi că ar fi trebuit să păstrez tăcerea? Întrebă 
doctorul Gerard încet. 

— Da. 

— Ştiind ceea ce ştiam? 

— Nu ştiai, replică Sarah. 

Francezul oftă. 

— Ba ştiam. Dar recunosc că nu poţi fi niciodată sigur. 

— Ba poţi, rosti Sarah necruțătoare. 

Francezul ridică din umeri. 

— Poate dumneavoastră! 

— Aveaţi febră - o temperatură mare - şi nu puteaţi să 
aveţi mintea clară în legătură cu ceea ce s-a întâmplat. 
Seringa a fost probabil acolo tot timpul. Şi poate v-aţi 
înşelat în privinţa digitoxinei sau poate unul dintre servitori 
v-a umblat la trusa medicală. 

Gerard replică plin de cinism: 


— Nu vă faceţi griji! Această probă nu este concludentă. 
Veţi vedea, prietenii dumneavoastră, familia Boynton, vor 
scăpa basma curată! 

— Nu asta este ceea ce vreau! 

Gerard clătină din cap. 

— Nu gândiţi logic! 

— Nu dumneavoastră aţi fost cel care, la Ierusalim, aţi 
făcut mare caz despre neamestecul în treburile altora? 
Ceru Sarah să afle. Şi acum uitaţi! 

— Nu m-am amestecat. Am spus doar ceea ce ştiu! 

— Iar eu vă spun că nu ştiţi! Of, Doamne, ne-am întors de 
unde am plecat! Ne învârtim în cerc! 

— Îmi pare rău, domnişoară King, răspunse Gerard cu 
blândeţe. 

Sarah continuă cu glas scăzut: 

— Vedeţi, la urma urmei, nu au scăpat - niciunul! Ea e încă 
aici! Chiar şi din mormânt poate ajunge la ei. Era ceva... 
Îngrozitor în legătură cu ea - e la fel de îngrozitoare şi 
acum, că e moartă! Simt că... Simt că se bucură de toate 
astea! 

Îşi încleştă mâinile. Apoi rosti pe un ton complet diferit, cu 
un glas firesc, lipsit de preocupare: 

— Omuleţul acela urcă dealul. 

Doctorul Gerard privi peste umăr. 

— Ah! Cred că ne caută. 

— Este aşa de prost precum pare? Întrebă Sarah. 

— Nu este prost deloc, replică doctorul Gerard cu 
gravitate. 

— Mi-era teamă de asta, spuse Sarah King. 

Cu o privire serioasă se uită la Hercule Poirot care urca 
dealul. 

Detectivul ajunse la ei în cele din urmă, scoase un „Of!” 
din toată inima şi îşi şterse fruntea. Apoi îşi privi cu tristeţe 
pantofii din piele - Doamne! Exclamă el. Ţara asta 
stâncoasă! Bieţii mei pantofi! 


— Puteţi împrumuta trusa de curăţat pantofii a lui Lady 
Westholme, îi spuse Sarah cu răceală. Şi cârpa de praf. 
Călătoreşte cu un fel de echipament de servitoare după ea. 

— Asta nu va îndepărta zgărieturile, mademoiselle, clătină 
Poirot trist din cap. 

— Poate că nu. De ce Dumnezeu purtaţi astfel de pantofi 
într-o astfel de ţară? 

Poirot îşi înclină uşor capul într-o parte. 

— Îmi place înfăţişarea soigne (16), spuse el. 

— Eu aş renunţa la această încercare în deşert, zise 
Sarah. 

— Femeile nu arată cel mai bine în deşert, afirmă doctorul 
Gerard visător. Dar domnişoara King aici de faţă, da - 
întotdeauna pare aranjată şi îmbrăcată corespunzător. Însă 
acea Lady Westholme, cu jachetele şi fustele ei groase şi 
mari, şi acei pantaloni de călărie total nepotriviţi, şi cu 
ghetele - quelle horreur de femme! 117) lar biata 
domnişoară Pierce - cu hainele atât de lipsite de 
prospeţime, ca nişte foi de varză ofilite, cu lanţurile şi 
mărgelele zornăitoare! Chiar şi tânăra doamnă Boynton, 
care este o femeie frumoasă, nu este ceea ce se numeşte 
chic! Hainele ei sunt total neinteresante. 

— Ei bine, nu cred că domnul Poirot a urcat până aici ca să 
discute despre haine! Replică Sarah pierzându-şi răbdarea. 

— Adevărat, confirmă Poirot. Am venit să mă consult cu 
doctorul Gerard - părerea lui îmi va fi de folos - şi a 
dumneavoastră la fel, mademoiselle - sunteţi tânără şi la 
curent cu psihologia. Vreau să ştiu tot ce-mi puteţi spune 
despre doamna Boynton. 

— Nu ştiţi oare totul pe dinafară până acum? ÎI întreba 
Sarah. 

— Nu. Am sentimentul... Mai mult decât sentimentul, am 
siguranţa că starea mentala a doamnei Boynton este un 
element foarte important pentru acest caz. Genul acesta de 
oameni îi sunt fără îndoiala familiari doctorului Gerard. 


— Din punctul meu de vedere era cu siguranţă un caz 
interesant de studiat, confirmă doctorul. 

— Spuneţi-mi. 

Doctorul Gerard fu bucuros să-i facă pe plac. Descrise 
propriul interes pentru grupul familial, discuţia cu Jefferson 
Cope şi interpretarea total eronata dată de acesta situaţiei. 

— Aşadar, e un sentimental, spuse Poirot. 

— A, evident! Are idealuri bazate, de fapt, pe un instinct 
profund al lenei. Să iei ce-i mai bun din natura umană şi să 
consideri lumea un loc plăcut este fără îndoială cel mai uşor 
lucru de făcut în viaţă! În consecinţă, Jefferson Cope nu are 
nici cea mai vagă idee despre cum sunt cu adevărat 
oamenii. 

— Asta poate fi periculos uneori, spuse Poirot. 

Doctorul Gerard continuă: 

— El persista în a privi ceea ce eu aş descrie drept 
„situaţia Boynton” ca pe un caz de devotament greşit 
înţeles. Nu avea decât o vagă idee despre ura, revolta, 
sclavia şi nefericirea care se ascundeau acolo. 

— Este o prostie, comentă Poirot. 

— Cu toate astea, zise doctorul Gerard, chiar şi un 
optimist sentimental care nu vrea să vadă adevărul nu 
poate fi chiar atât de orb. Cred că, în călătoria la Petra, 
domnului Jefferson Cope i s-au deschis ochii. 

Şi relată conversaţia pe care o avusese cu americanul în 
dimineaţa morţii doamnei Boynton. 

— Povestea aceea a servitoarei este foarte interesantă, 
rosti Poirot gânditor. Face lumină în privinţa metodelor 
folosite de bătrână. 

— Aceea a fost cu adevărat o dimineaţă ciudată! Nu aţi 
fost la Petra, domnule Poirot. Dacă mergeţi trebuie 
neapărat să urcați la Locul pentru Sacrificiu. Are - cum să-i 
ZIC? 

— O anumită atmosferă! Descrise scena în detaliu, 
adăugând: Domnişoara de faţă stătea ca un tânăr judecător, 


vorbind de sacrificiul unuia pentru salvarea celor mulţi. Vă 
amintiţi, domnişoară King? 

Sarah se cutremură. 

— Nu! Haide să nu vorbim de acea zi. 

— Nu, nu, interveni Poirot. Haide să vorbim de evenimente 
ceva mai îndepărtate din trecut. Doctore Gerard, mă 
interesează caracterizarea dumitale privind mentalitatea 
doamnei Boynton. Ceea ce nu înţeleg prea bine este 
următorul lucru: de ce, după ce şi-a adus familia într-o stare 
de supunere totală, a aranjat apoi această călătorie în 
străinătate unde exista cu siguranţă pericolul unor contacte 
cu exteriorul şi al subminării autorităţii ei? 

Doctorul Gerard se aplecă în faţă, plin de interes. 

— Dar, mon vieux (187, tocmai asta e! Doamnele în vârstă 
sunt la fel pretutindeni în lume. Se plictisesc. Dacă 
specialitatea lor este să joace solitaire, se plictisesc de jocul 
pe care îl cunosc prea bine. Vor să înveţe o nouă variantă de 
solitaire. La fel se întâmpla şi cu o bătrână a cărei distracţie 
(oricât de ciudat ar suna) este să domine şi să tortureze alţi 
oameni! Doamna Boynton - care ar putea fi denumită une 
dompteuse - îşi îmblânzise tigrii. Probabil că i-a făcut 
plăcere când au trecut prin perioada adolescenţei. 
Căsătoria lui Lennox cu Nadine a fost o aventură. Dar apoi, 
brusc, totul a stagnat, Lennox era atât de cufundat în 
melancolie că era aproape imposibil să fie rănit sau 
tulburat. Raymond şi Carol nu arată nici un semn de 
revoltă. Ginevra - ah! La pauvre (19) Ginevra... Din 
punctul de vedere al mamei ei, nu prezintă nici un interes. 
Pentru ca Ginevra a găsit o metodă de scăpare! Ea se 
refugiază din realitate în fantezie. Cu cât mama ei o întărită 
mai tare, cu atât mai uşor ea îşi găseşte o plăcere secretă în 
a se considera o eroină persecutată! Din punctul de vedere 
al doamnei Boynton, asta e o plictiseală de moarte. Ea 
caută, asemenea regelui Alexandru cel Mare, noi lumi de 
cucerit. Aşa că plănuieşte excursia peste hotare. Va exista 
pericolul ca animalele ei îmblânzite să se revolte, vor exista 


ocazii să provoace noi dureri! Sună absurd, nu-i aşa, dar 
aceasta este realitatea! Doamna Boynton avea nevoie de noi 
senzaţii. 

Poirot inspiră adânc. 

— Asta este perfect. Da, înţeleg exact ce vrei să spui. Aşa a 
fost. Totul se potriveşte. A ales să trăiască periculos, la 
maman Boynton - şi a plătit preţul! 

Sarah se aplecă în faţă; chipul ei palid şi inteligent era 
foarte serios. 

— Vreţi să spuneţi, interveni ea, că şi-a împins victimele 
prea departe şi. Acestea s-au întors împotriva ei - sau... Sau 
una dintre ele a făcut-o? 

Poirot îşi înclină aprobator fruntea. Cu răsuflarea aproape 
tăiată, Sarah întrebă: 

— Care dintre ei? 

Poirot o privi, se uită la mâinile ei care strângeau cu 
putere florile de câmp, la rigiditatea chipului ei. 

Nu răspunse - fii salvat de la a da un răspuns de Gerard 
care îi atinse umărul şi spuse: 

— Uitaţi! 

O fată se plimba pe o pantă a dealului. Se mişca uşor, cu o 
graţie ritmică şi ciudată care cumva dădea impresia că nu 
este reală. Părul auriu strălucea în lumina soarelui şi un 
zâmbet straniu provocat de un gând ascuns îi înălța 
colţurile gurii frumos conturate. Poirot îşi ţinu răsuflarea. 

— Ce frumos, şopti el. Cât de frumos şi ciudat de 
mişcător... Aşa ar trebui jucată Ofelia - ca o zeiţă venită din 
alta lume, fericită că a scăpat de legăturile bucuriilor şi 
tristeţilor umane. 

— Da, da, aveţi dreptate, spuse Gerard. Este un chip la 
care să visezi, nu-i aşa? Eu l-am visat. Când eram răpus de 
febră, am deschis ochii şi am văzut acest chip - cu zâmbetul 
lui dulce, nepământean... A fost un vis frumos. Mi-a părut 
rău când m-am trezit... Apoi reveni la atitudinea lui 
obişnuită: Aceasta este Ginevra Boynton, continuă el. 

Capitolul 12 


După un minut, fata ajunse la ei. Doctorul Gerard făcu 
prezentările: 

— Domnişoară Boynton, acesta este domnul Hercule 
Poirot. 

— Oh. 

Fata îl privi nesigură. Îşi încleşta degetele, apoi începu să 
şi le frământe neliniştita. Nimfa din poveşti revenise de pe 
tărâmul vrăjit. Acum era doar o fată obişnuită, stânjenită, 
uşor neliniştită, care nu se simţea deloc în largul ei. 

— A fost un noroc să te întâlnesc aici, mademoiselle, spuse 
Poirot. Am încercat să te întâlnesc la hotel. 

— Da? 

Avea un zâmbet gol. Degetele începură să tragă de 
cureaua rochiei. Poirot continuă blând: 

— Vrei să ne plimbam un pic? 

Ginevra se supuse, urmându-l docilă. Apoi spuse pe 
neaşteptate, cu o voce ciudată, grăbită: 

— Sunteţi... Sunteţi detectiv, nu-i aşa? 

— Da, mademoiselle. 

— Un detectiv faimos? 

— Cel mai bun din lume, zise Poirot, afirmând acest lucru 
ca pe un simplu fapt, de la sine înţeles. 

Ginevra Boynton ofta foarte uşor. 

— Aţi venit aici ca să mă protejaţi? Poirot îşi mângâie 
mustaţa gânditor, apoi replica: 

— Înseamnă că sunteţi în pericol, mademoiselle? 

— Da, da. Aruncă în jur o privire rapida, bănuitoare. I-am 
spus doctorului Gerard despre asta în Ierusalim. A fost 
foarte deştept. Nu mi-a dat nici un semn atunci, dar m-a 
urmărit... În locul acela teribil cu stânci roşii. Se cutremura. 
Au vrut să mă omoare aici. Trebuie să fiu în permanenţă 
atenta. 

Poirot aprobă din cap blând şi înţelegător. Ginevra 
Boynton continuă: 

— Este amabil - şi blând. Este îndrăgostit de mine! 

— Serios? 


— Oh, da. Îmi spune numele în somn... Vocea i se înmuie - 
din nou frumuseţea aceea nepământeană stătea acolo, 
tremurătoare. L-am văzut... Zăcând acolo, întorcându-se şi 
zvârcolindu-se... Rostindu-mi numele... M-am strecurat 
afară în linişte. Se opri. M-am gândit că, poate, ela trimis 
după dumneavoastră? Ştiţi, am o mulţime de duşmani 
îngrozitori. Sunt peste tot în jurul meu. Uneori sunt deghiza 
ţi. 

— Da, da, spuse Poirot cu blândeţe. Dar aici eşti în 
siguranţă - cu toată familia în jur. 

Îşi îndreptă mândră spatele. 

— Ei nu sunt familia mea! Nu am nimic de-a face cu ei. Nu 
pot să vă spun cine sunt în realitate - acesta este un mare 
secret. Aţi fi surprins dacă aţi şti. 

— Moartea mamei dumitale a reprezentat un şoc teribil, 
mademoiselle? O întrebă Poirot blând. 

Ginevra bătu din picior. 

— Vă spun că nu era mama mea! Duşmanii mei au plătit-o 
să pretindă că este şi să aibă grijă să nu evadez! 

— Unde erai în după-amiaza când a murit? 

— Eram în cort... Era foarte cald acolo, dar nu îndrăzneam 
să ies... Ei ar fi putut să pună mâna pe mine... Trupul îi fu 
scuturat de un uşor fior. Unul dintre ei... A aruncat o privire 
în cortul meu. M-am prefăcut că dorm. Şeicul i-a trimis. 
Şeicul voia să mă răpească, desigur. 

Pentru câteva clipe, Poirot merse în tăcere, apoi spuse: 

— Sunt foarte frumoase aceste poveşti pe care ţi le spui 
singură, nu-i aşa? 

Ginevra se opri şi îl privi furioasă. 

— Ba sunt adevărate. Toate sunt adev ărate. 

Şi bătu iarăşi enervată din picior. 

— Da, cu siguranţă sunt ingenioase, afirmă Poirot. 

— Ba sunt adevărate... Adevărate, strigă fata. 

Apoi, furioasă, îi întoarse spatele şi plecă în fugă în jos, pe 
panta. Poirot rămase urmărind-o cu privirea. După câteva 
minute auzi o voce în spatele lui. 


— Ce i-aţi spus? 

Poirot se răsuci şi îl văzu pe doctorul Gerard, stând în 
spatele lui cu răsuflarea uşor tăiată. Sarah se apropia de ei, 
dar cu un pas mai puţin grăbit. 

Poirot răspunse la întrebarea lui Gerard: 

— l-am spus că îşi imaginează tot felul de poveşti drăguţe. 

Doctorul dădu gânditor din cap. 

— Şi s-a înfuriat? Ăsta este un semn bun. Vedeţi, asta arată 
că nu a trecut complet pragul. Încă ştie că acesta nu este 
adevărul! O să o vindec. 

— Ah, o să-i aplicaţi un tratament? 

— Da. Am discutat problema cu tânăra doamnă Boynton şi 
cu soţul ei. Ginevra va veni la Paris şi va fi internata într-una 
dintre clinicile mele. După aceea va fi pregătita pentru 
scenă 

— Pentru scenă? 

— Da - acolo există şansa ei pentru un mare succes. Şi de 
asta are nevoie - este ceea ce trebuie să i se ofere! În multe 
privinţe are aceeaşi fire ca şi mama ei. 

— Nu! Exclamă Sarah, revoltată. 

— Poate vi se pare imposibil, dar anumite trăsături 
fundamentale sunt identice. Amândouă s-au născut cu o 
mare dorinţă de a fi importante; amândouă cer ca 
personalitatea lor să impresioneze. Orice act al acestei 
biete copile a fost zădărnicit şi înăbuşit; nu i s-a oferit nici o 
supapă pentru ambiția ei teribilă, pentru dragostea ei de 
viaţă, pentru a-şi exprima personalitatea de un romantism 
pronunţat. Scoase un râset scurt. Nous allons changer tout 
ca 4207! Apoi, înclinându-se uşor, murmură: Vă rogsămă 
scuzaţi. 

După care plecă grăbit în urma fetei. 

— Doctorului Gerard îi place teribil de mult munca lui, 
spuse Sarah. 

— l-am observat aceasta plăcere, replică Poirot. 

Sarah continuă, încruntându-se: 


— Cu toate acestea, nu pot să accept comparaţia pe care a 
făcut-o cu femeia aceea îngrozitoare, deşi, o dată, chiar şi 
mie mi-a părut rău pentru doamna Boynton. 

— Când s-a întâmplat asta, mademoiselle? 

— În momentul acela, în Ierusalim, despre care v-am 
povestit. Brusc am simţit că am înţeles total greşit. 
Cunoaşteţi sentimental pe care îl aveţi uneori când, pentru 
câteva momente, vedeţi total exact invers? M-am ambalat ta 
legătură cu asta şi m-am dus şi m-am făcut de râs. 

— A,nu - asta nu! 

Ca întotdeauna când îşi amintea de conversaţia pe care o 
avusese cu doamna Boynton, Sarah roşi puternic. 

— Mă simţeam exaltată, de parcă aveam o misiune! Şi 
apoi, când Lady W. Şi-a fixat ochii ei scormonitori asupra 
mea şi mi-a spus că m-a văzut stând de vorbă cu doamna 
Boynton, m-am gândit că probabil a auzit discuţia şi m-am 
simţit cea mai mare idioată. 

— Ce anume v-a spus bătrână doamnă Boynton? O întrebă 
Poirot. Puteţi să vă amintiţi exact cuvintele? 

— Cred că da. M-au impresionat foarte tare. „Eu nu uit 
niciodată”, aşa a spus. „[ine minte asta. Niciodată n-am 
uitat nimic-nici un fapt, nici un nume, nici un chip.” Sarah 
se cutremură. A spus asta cu atâta răutate, fără măcar să 
mă privească. Mă simt... Mă simt de parcă pot, chiar şi 
acum, să o aud... 

— V-a impresionat chiar atât de mult? O întrebă Poirot cu 
blândeţe. 

— Da. Eu nu sunt un om uşor de speriat - dar uneori o 
visez rostind chiar acele cuvinte şi chipul ei plin de răutate, 
rânjind triumfător. Uf! Se cutremură uşor, apoi se întoarse 
brusc spre el. Domnule Poirot, poate că nu ar trebui să vă 
întreb, dar aţi ajuns la o concluzie în acest caz? Aţi 
descoperit ceva sigur? 

— Da. 

Poirot văzu că lui Sarah îi tremură buzele când întrebă: 

— Ce? 


— Am aflat cu cine a vorbit Raymond Boynton în acea 
noapte în Ierusalim. Cu sora lui, Carol. 

— Carol - desigur! Apoi continuă: l-aţi spus... L-aţi 
întrebat... 

Nu avea rost. Nu putu să continue. Poirot o privi grav şi 
plin de compasiune, apoi zise încet: 

— Înseamnă... Atât de mult pentru dumneavoastră, 
mademoiselle? 

— Înseamnă totul! Exclamă Sarah. Apoi îşi îndreptă 
umerii. Dar trebuie să ştiu. 

— Mi-a spus că a fost doar o izbucnire de isterie - atât şi 
nimic mai mult! Spuse Poirot. Că el şi sora lui erau furioşi. 
Mi-a zis că a doua zi o asemenea idee li s-a părut 
amândurora fantastică. 

— Înţeleg... 

— Domnişoară Sarah, rosti Poirot blând, nu vreţi să-mi 
spuneţi de ce vă temeţi? 

Sarah întoarse spre el chipul alb, pe care se citea 
disperarea. 

— În acea după-amiază... Am fost împreună. Şi când a 
plecat mi-a spus că voia să facă ceva anume atunci - cât mai 
avea curaj. Am crezut că a vrut să spună că... O să stea de 
vorbă cu ea. Dar dacă s-a referit la... 

Glasul i se pierdu. Râmase cu trapul ţeapăn, luptându-se 
să-şi recapete controlul. 

Capitolul 13 

Nadine Boynton ieşi din hotel. În timp ce ezita, nesigură, o 
siluetă care aştepta se repezi înspre ea. 

Domnul Jefferson Cope veni imediat lângă doamna inimii 
lui. 

— Vrei să ne plimbăm pe acolo? Cred că este cel mai 
plăcut drum. 

Nadine fu de acord. 

Porniră să se plimbe, în timp ce domnul Cope vorbea. 
Cuvintele îi ieşeau cu uşurinţă, chiar dacă păreau uşor 
monotone. Nu era un lucru sigur dacă îşi dădea sau nu 


seama că Nadine nu îl asculta. În timp ce se întorceau spre 
coasta plină de flori a dealului, ea îl întrerupse: 

— Jefferson, îmi pare rău. Trebuie să-ţi vorbesc. 

Chipul lui se făcu palid. 

— Da, desigur, draga mea. Orice doreşti, dar nu te necâji. 

— Eşti mai deştept decât am crezut, spuse ea. Ştii, nu-i 
aşa, ce am de gând să-ţi spun? 

— Este cu siguranţă adevărat că împrejurările modifică 
situaţiile, zise domnul Cope. Simt foarte profund că, în 
actualele circumstanţe, anumite decizii ar putea fi 
reconsiderate. Oftă. Trebuie sa mergi înainte, Nadine, şi să 
faci exact ceea ce simţi. 

Ea îi răspunse cu o emoție evidentă: 

— Eşti atât de bun, Jefferson. Atât de răbdător! Simt că te- 
am tratat foarte nedrept. Am fost de-a dreptul rea cu tine - 
Ascultă, Nadine, să lămurim un lucru. Întotdeauna mi-am 
cunoscut limitele în ceea ce te priveşte. Încă de când ne-am 
cunoscut, am avut cea mai profundă admiraţie şi respect. 
Tot ce-mi doresc este să fii fericită. Asta mi-am dorit 
întotdeauna. Să te văd nefericită aproape că m-a scos din 
minţi. Şi pot să spun că pentru asta l-am considerat vinovat 
pe Lennox. Simţeam că nu merită să te păstreze dacă nu 
pune preţ pe fericirea ta ceva mai mult decât părea să o 
facă. Domnul Cope inspiră şi continuă: Acum recunosc că, 
după ce am călătorit împreună la Petra, consider că 
probabil Lennox nu era atât de mult de condamnat după 
cum am crezut. Nu era atât de egoist în ceea ce te priveşte, 
cât lipsit de egoism faţă de mama lui. Nu vreau să-i vorbesc 
de rău pe morţi, dar cred că soacra ta era o femeie 
neobişnuit de dificilă. 

— Da, cred că poţi să spui şi aşa, murmură Nadine. 

— Oricum, continuă domnul Cope, ai venit la mine ieri şi 
mi-ai spus că te-ai hotărât clar să-l părăseşti pe Lennox. Te 
felicit pentru această decizie. Nu era corect - cu viaţa pe 
care o duceai. Ai fost foarte cinstită cu mine. Nu ai pretins 
că ai mai mult decât un vag interes pentru mine. Asta nu 


mă deranja. 'Iot ce doream era să-mi oferi şansa să am grijă 
de tine şi să te tratez aşa cum meriţi. Pot să mărturisesc că 
acea după-amiază a fost una dintre cele mai fericite din 
viaţa mea. 

— Îmi pare rău... Îmi pare rău! Exclamă Nadine. 

— Nu, draga mea, fiindcă tot timpul am avut sentimentul 
că nu este adevărat. Simţeam că era inevitabil ca până a 
doua zi dimineaţă să te răzgândeşti. Ei bine, lucrurile stau 
altfel acum. Dumneata şi Lennox vă puteţi duce împreună 
viaţa. 

— Da. Nu pot să-l părăsesc pe Lennox, spuse Nadine încet. 
Te rog, iartă-mă. 

— Nu e nimic de iertat, declară domnul Cope. Noi doi vom 
redeveni buni prieteni. O să dăm pur şi simplu uitării acea 
după-amiază. 

Nadine îşi puse blând mâna pe braţul lui. 

— Dragă Jefferson, mulţumesc. Acum o să mă duc să-l 
găsesc pe Lennox. 

Se întoarse şi plecă. Domnul Cope îşi continuă drumul 
singur. 

II 

Nadine îl găsi pe Lennox aşezat în teatrul greco-roman. 
Era atât de adâncit în gânduri încât nici nu o observă până 
când ea nu se aşeză, cu răsuflarea tăiată, lângă el. 

— Lennox. 

— Nadine. 

Se întoarse pe jumătate spre ea. 

— Nu am putut să stăm de vorbă până acum, începu ea. 
Dar ştii, nu-i aşa, că nu o să te părăsesc. 

— Chiar ai avut cu adevărat intenţia asta, Nadine? O 
întrebă cu gravitate. 

Ea confirmă cu o mişcare a capului. 

— Da. Înţelegi, părea să fie singurul lucru care îmi mai 
rămăsese de făcut. Speram... Speram că o să vii după mine. 
Bietul Jefferson, cât de rea am fost cu el! 

Lennox râse scurt, dintr-odată. 


— Nu, nu ai fost. Oricui este atât de lipsit de egoism 
precum Cope trebuie să i se dea ocazia să-şi manifeste din 
plin caracterul nobil! Şi ai avut dreptate, Nadine. Când mi- 
ai spus că o să pleci cu el, am avut şocul vieţii mele! Cred, 
sincer, că în ultima vreme trebuie să fi devenit foarte ciudat. 
Oare de ce nu am înfruntat-o pe mama şi n-am plecat cu 
tine atunci când ai vrut? 

— Nu puteai, dragul meu, nu puteai, îi răspunse ea blând. 

— Mama a fost un personaj al naibii de bizar... Spuse 
Lennox gânditor. Cred că, într-o oarecare măsură, ne 
hipnotizase pe toţi. 

— Aşa este. 

Lennox mai medita câteva minute, apoi spuse: 

— Când mi-ai spus în după-amiaza aceea... A fost ca şi cum 
am primit o lovitură în cap! M-am întors pe jumătate ameţit, 
apoi, brusc, mi-am dat seama ce prost am fost! Mi-am dat 
seama că nu era decât un singur lucru de făcut dacă voiam 
să nu te pierd. 

O simţi ca se încordează. Tonul lui deveni mai sumbru: 

— M-am dus şi... 

— Nu... 

Lennox îi aruncă o privire scurtă. 

— M-am dus şi... M-am certat cu ea. Ionuli se schimbă 
complet - deveni mai atent şi oarecum lipsit de intonaţie. I- 
am spus că, dacă ar trebui să aleg între tine şi ea... le-aş 
alege pe tine. 

Urmă o pauză. El repetă, cu o tonalitate ciudată, de 
autoapreciere: 

— Da, asta i-am spus. 

Capitolul 14 

În drum spre casă, Poirot se întâlni cu două persoane, 
prima fiind Jefferson Cope. 

— Domnul Hercule Poirot? Numele meu este Jefferson 
Cope. 

Cei doi bărbaţi îşi strânseră mâinile ceremonios. Apoi, 
mergând alături de Poirot, domnul Cope explică: 


— "Tocmai mi-a trecut prin minte că efectuaţi o anchetă de 
rutină privind moartea bătrânei mele prietene, doamna 
Boynton. Asta a fost o întâmplare şocantă. Ţineţi cont totuşi 
că bătrâna doamnă nu ar fi trebuit să facă o asemenea 
călătorie obositoare. Insă era o femeie foarte încăpăţânată, 
domnule Poirot. Familia ei nu a putut face nimic în această 
privinţă. Era în firea ei să-şi conducă gospodăria cu mână 
de fier - era obişnuită de prea multă vreme să fie astfel, 
bănuiesc. Da, domnule, asta e adevărat, fără îndoială. 

Urmă o scurtă pauză. 

— Vreau doar să vă spun, domnule Poirot, că sunt un vechi 
prieten al familiei Boynton. Evident ca sunt foarte afectaţi 
de întreaga întâmplare; sunt oarecum neliniştiţi şi foarte 
încordaţi, vă daţi seama, aşa că, dacă există anumite 
aranjamente care trebuie făcute - formalităţi necesare, 
aranjamente pentru înmormântare, transportul trupului la 
Ierusalim - eu o să încerc să-i scutesc de cât mai multe 
dintre ele. Aşa că spuneţi-mi mie ce trebuie făcut 

— Sunt convins că familia va aprecia oferta, spuse Poirot şi 
adăugă: Cred că sunteţi un prieten special al tinerei 
doamne Boynton. 

Domnul Jefferson Cope se înroşi uşor. 

— Ei bine, nu vom discuta prea mult pe tema asta, 
domnule Poirot. Am auzit că aţi avut azi-dimineaţă o 
discuţie cu doamna Lennox Boynton, aşa că probabil dânsa 
v-a dat de înţeles cum stau lucrurile între noi, dar acum 
totul s-a terminat. Doamna Boynton este o femeie deosebită 
şi consideră că este de datoria ei să fie alături de soţul ei în 
aceste momente grele. 

Urmă o pauză. Poirot primi informaţia cu un gest delicat al 
capului, apoi murmură: 

— Este dorinţa colonelul Carbury să aibă o imagine clară a 
evenimentelor din după-amiaza morţii doamnei Boynton. 
Puteţi să-mi descrieţi acea după-amiază? 

— Da, sigur. După prânz şi o scurtă odihnă, am pornit într- 
un fel de tur informai al locului. Din fericire, am scăpat fără 


prezenţa acelui ghid înfiorător. Omul ăla este pur şi simplu 
obsedat de evrei. Nu cred că e tocmai normal la cap în 
privinţa acestui subiect. Oricum, după cum spuneam, am 
pornit la drum. Atunci am avut discuţia cu Nadine. După 
aceea a dorit să rămână singură cu soţul ei ca să discute 
această chestiune. Eu mi-am continuat drumul şi m-am 
întors încet în tabără. Pe la jumătatea dramului m-am 
întâlnit cu cele două doamne englezoaice care au mers în 
excursia de dimineaţă - după câte am înţeles, una din ele e 
parlamentar în Anglia? 

Poirot îi confirmă că aşa este. 

— Ah, este o femeie grozavă, foarte deşteaptă şi foarte 
bine informată. Cealaltă mi s-a părut ca un fel de soră mai 
slabă de minte - şi părea că o să cadă moartă de oboseala. 
Excursia din acea dimineaţă a fost foarte obositoare pentru 
doamna mai în vârstă, mai ales că nu-i plac înălțimile. 
Aşadar, după cum spuneam, m-am întâlnit cu aceste două 
doamne şi le-am dat câteva informaţii despre nabateeni. Am 
făcut o scurtă plimbare şi ne-am întors în tabără pe la ora 
şase. Lady Westholme a insistat să servim un ceai şi am avut 
plăcerea de a bea o ceaşcă împreună cu ea - ceaiul era cam 
slab, dar avea o aromă interesantă. Apoi servitorii au pus 
masa pentru cină şi s-au dus după bătrâna doamnă, însă au 
descoperit-o moartă pe scaun. 

— Aţi observat-o atonei când v-aţi întors? 

— Am remarcat că era acolo - era locul ei obişnuit după- 
amiaza şi seara, dar nu i-am acordat o atenţie deosebita. 
Tocmai îi explicam lui Lady Westholme condiţiile prăbuşirii 
noastre economice. De asemenea, trebuia să stau şi cu ochii 
pe domnişoara Pierce. Era atât de obosită că îşi tot scrântea 
gleznele. 

— Mulţumesc, domnule Cope. Pot să vă pun o întrebare 
indiscretă? Este posibil ca doamna Boynton să fi lăsat o 
moştenire substanţială? 

— Una considerabila. Strict vorbind, nu ea a lăsat-o. Ea a 
avut dreptul asupra ei în timpul vieţii şi la moartea ei urma 


să fie împărţită între copiii răposatului Elmer Boynton. Da, 
acum toţi vor trăi foarte bine. 

— Banii schimba mult lucrurile, murmura Poirot. Câte 
crime nu s-au comis din pricina lor?! 

Domnul Cope păru oarecum uimit de idee. 

— Mda, aşa e, bănuiesc, fu el de acord. 

Poirot zâmbi amabil şi murmură: 

— Însă există atât de multe motive pentru crimă, nu-i aşa? 
Mulţumesc, domnule Cope, pentru amabilitatea cu care aţi 
cooperat. 

— Cu plăcere, nici o problemă, răspunse domnul Cope. 
Oare domnişoara King este cea care stă acolo? Cred că o să 
mă duc să schimb câteva cuvinte cu dânsa. 

Poirot îşi continuă drumul spre poalele dealului. O întâlni 
pe domnişoara Pierce care urca şi care îi spuse cu 
răsuflarea tăiată: 

— Oh, domnule Poirot, cât mă bucur să vă întâlnesc! Am 
stat de vorbă cu fata aceea atât de ciudată - cea mai mică, o 
ştiţi. Mi-a spus nişte lucruri extrem de ciudate - despre 
duşmani şi un şeic care vrea să o răpească şi că este 
înconjurată numai de spioni. Serios, totul suna atât de 
romantic! Lady Westholme zice că nu sunt decât prostii şi 
că odată avea o servitoare roşcată la bucătărie care spunea 
tot minciuni de genul ăsta, dar uneori cred că Lady 
Westholme este cam dură. Şi, la urma urmei, chiar ar putea 
fi adevărat, nu-i aşa, domnule Poirot? În urmă cu vreo 
câţiva ani am citit că una dintre fiicele ţarului a scăpat fără 
să fie omorâtă în timpul revoluţiei din Rusia şi a fugit în 
secret în America. Cred că era vorba de marea ducesă 
Tatiana. Dacă este adevărat, tânăra chiar ar putea fi fiica ei, 
nu-i aşa? Ea chiar a făcut aluzie că ar fi de viţă regală - şi 
chiar are înfăţişarea potrivită, nu credeţi? Are ceva slav - cu 
pomeţii aceia! Ce palpitant ar fi! 

Poirot replică oarecum sentenţios: 

— Este adevărat că multe lucruri ciudate se petrec în 
viaţă. 


— Azi-dimineaţă nu am realizat cine sunteţi, spuse 
domnişoara Pierce încleştându-şi mâinile. Desigur, sunteţi 
acel detectiv faimos! Am citit totul despre cazul ABC. A fost 
atât de palpitant! La momentul respectiv lucram ca 
guvernantă chiar lângă Doncaster (21). 

Poirot murmură ceva. Domnişoara Pierce continuă din ce 
în ce mai agitată: 

— De aceea am simţit azi-dimineaţă că poate... Am greşit. 
Omul trebuie să spună totul, nu-i aşa? Chiar şi cel mai mic 
amănunt, oricât de neimportant ar putea părea. Fiindcă, 
desigur, dacă dumneavoastră sunteţi implicat, biata 
doamnă Boynton trebuie să fi fost omorâtă! Acum înţeleg! 
Bănuiesc că domnul Mah Mood - nu-mi amintesc exact cum 
îl cheamă, dar mă refer la ghid - nu se poate să fie un agent 
bolşevic, nu? Sau poate chiar domnişoara King? Cred că 
multe fete cu educaţie destul de aleasă din familii bune sunt 
atrase de acei comunişti îngrozitori! De aceea m-am 
întrebat dacă nu ar trebui să vă spun - fiindcă, vedeţi 
dumneavoastră, a fost destul de ciudat dacă stai să te 
gândeşti. 

— Exact, replică Poirot. Prin urmare o să-mi spuneţi 
despre ce este vorba. 

— Ei bine, nu este ceva deosebit. Numai că, a doua zi după 
descoperirea cadavrului, m-am trezit destul de devreme şi 
m-am uitat afară ca să văd efectul răsăritului, ştiţi - numai 
că, desigur, nu era chiar răsăritul, fiindcă soarele trebuie să 
se fi ridicat pe cer cu vreo oră mai devreme. Dar era 
dimineaţă... 

— Da, da. Şi ce aţi văzut? 

— Asta a fost curios - cel puţin, la momentul respectiv nu a 
părut important. Numai că atunci am văzut-o pe fata aceea 
Boynton ieşind din cort şi aruncând ceva în pârâu - nu 
gestul a fost straniu, desigur, însă obiectul a sclipit în 
lumina soarelui! În timp ce zbura prin aer. A sclipit, 
înţelegeţi? 

— Despre care din fetele Boynton era vorba? 


— Cred că era cea căreia i se spune Carol - o fată foarte 
drăguță, la fel ca fratele ei, de altfel - chiar ar putea fi 
gemeni. Sau, desigur, ar fi putut fi cea mică. Îmi bătea 
soarele în ochi, aşa că nu vedeam prea bine. Dar nu cred că 
avea părul roşu - doar arămiu. Îmi place aşa de mult pârul 
acela arămiu! Părul roşcat mi se pare morcoviu! Chicoti ea. 

— Şi a aruncat un obiect strălucitor? Întrebă Poirot. 

— Da. Desigur, cum am mai spus, nu mi s-a părut 
important la momentul respectiv. Dar mai târziu m-am 
plimbat pe malul râului şi am văzut-o pe domnişoara King. 
Şi printre alte nenumărate obiecte foarte nepotrivite care 
se găseau acolo - chiar şi două-trei conserve - am văzut o 
cutiuţă de metal - nu era chiar pătrată, era mai mult de 
formă dreptunghiulară, dacă mă înţelegeţi... 

— vă înţeleg perfect. Cam atât de mare? 

— Da, cât de deştept sunteţi! Şi atunci m-am gândit: „Cred 
că asta este ceea ce a aruncat fata, dar este o cutie atât de 
drăguță.” Şi doar din curiozitate am luat-o şi am deschis-o. 
Înăuntru era un fel de seringă - de genul celei pe care au 
folosit-o când m-au vaccinat împotriva febrei tifoide. Şi mi- 
am zis că este foarte ciudat să arunci aşa ceva fiindcă 
seringa nu părea spartă. Dar pe când mă gândeam la asta, 
domnişoara King a spus ceva în spatele meu. Nu o auzisem 
apropiindu-se. Mi-a spus: „Ah, mulţumesc - asta este 
seringa mea. Venisem să o caut”. Aşa că i-am dat-o şieaa 
luat-o înapoi în tabără. Domnişoara Pierce se opri o clipă, 
apoi continuă în grabă: Evident, bănuiesc că nu este nimic 
important - numai că mi s-a părut cam ciudat că 
domnişoara Boynton a aruncat seringa domnişoarei King. 
Dar, desigur, bănuiesc că există o explicaţie foarte 
plauzibilă. 

Se opri, privindu-l întrebătoare pe Poirot. 

Chipul detectivului era grav. 

— Mulţumesc, mademoiselle. Poate că ceea ce mi-aţi spus 
nu este important în sine, dar vă spun ceva: îmi 
completează cazul! Acum totul este clar şi în ordine. 


— Da, serios? 

Domnişoara Pierce se înroşise şi părea încântată ca un 
copil. 

Poirot o conduse până la hotel. 

Ajuns în cameră, adăugă un rând la lista lui. Numărul 10. 
„Eu nu uit niciodată. [ine minte asta. Niciodată n-am uitat 
nimic...” 

— Mais oui! 122) exclamă el. Totul este clar acum! 

Capitolul 15 

— Eu mi-am încheiat pregătirile, spuse Hercule Poirot. 

Oftând uşor, se dădu înapoi doi-trei paşi şi contemplă 
aranjamentul făcut într-o cameră de hotel goală. 

Colonelul Carbury, sprijinit neprotocolar de patul care 
fusese împins lângă un perete, zâmbi în timp ce pufăia din 
pipă. 

— Eşti un tip ciudat, nu-i aşa, Poirot? Zise el. Îţi place să 
dramatizezi. 

— Poate... Că aşa e, recunoscu micuțul detectiv. Dar nu 
este totul doar un moft. Dacă cineva joacă o comedie, 
trebuie mai întâi să se pregătească decorul adecvat. 

— Asta e o comedie? 

— Chiar dacă e o tragedie - chiar şi atunci decorul trebuie 
să fie cel potrivit. 

Colonelul Carbury îl privi curios. 

— Ei bine, făcu el, totul depinde de tine. Nu înţeleg unde 
baţi. Totuşi, bănuiesc că ai găsit ceva. 

— Voi avea onoarea să-ţi prezint ceea ce mi-ai cerut - 
adevărul! 

— Crezi că putem obţine o condamnare? 

— Asta, prietene, nu ţi-am promis. 

— Corect. Poate chiar mă bucur că n-ai făcut-o. Depinde. 

— Argumentele mele sunt mai mult de ordin psihologic, 
afirmă Poirot. 

Colonelul Carbury oftă 

— Mă temeam de asta. 


— Dar te vor convinge, îl asigură Poirot. Oh, da, te vor 
convinge. Întotdeauna am considerat că adevărul este 
ciudat şi frumos. 

— Uneori e al naibii de neplăcut, îl contrazise colonelul 
Carbury. 

— Nu, nu-i aşa, rosti Poirot cu convingere. Aici intervine 
punctul de vedere personal. Ia, în schimb, un punct de 
vedere abstract, detaşat. Atunci logica absolută a 
evenimentelor este fascinată şi ordonată. 

— O să încerc să privesc astfel lucrurile, spuse colonelul. 

Poirot aruncă o privire spre ceas - un ceas de buzunar, 
mare şi caraghios. 

— Da, într-adevăr, i-a aparţinut bunicului meu. 

— Mă gândeam eu. 

— Este momentul să începem procedura, afirma Poirot. 
Dumneata, mon colonel, vei sta aici, la această masă, 
adoptând o atitudine oficială. 

— Oh, bine, mormăi Carbury. Doar nu vrei să-mi pun şi 
uniforma, nu? 

— Nu, nu. Dacă îmi permiţi, o să-ţi îndrept cravata. 

Îşi transpuse cuvintele în practică. Colonelul Carbury rânji 
din nou, se aşeză pe scaunul indicat şi, un moment mai 
târziu, fără să-şi dea seama, îşi întoarse iarăşi cravata spre 
urechea stângă. 

— Aici, continuă Poirot, modificând uşor poziţia scaunelor, 
vom plasa la famille Boynton. Iar aici, spuse el, îi vom aşeza 
pe cei trei outsideri care au un rol important în acest caz. 
Doctorul Gerard, de a cărui mărturie depinde acuzarea. 
Domnişoara Sarah King, care are un dublu interes în acest 
caz - unul personal şi cel de medic. De asemenea, domnul 
Jefferson Cope, care este prieten apropiat al familiei 
Boynton şi care poate fi considerat fără îndoială o parte 
interesată. Se întrerupse, apoi continuă: Aha - iată-i că vin. 

Deschise uşa ca să permită intrarea grupului. 

Mai întâi intrară Lennox Boynton şi soţia lui, urmaţi de 
Raymond şi Carol. Ginevra intră singură, cu acelaşi zâmbet 


uşor, pierdut pe buze. Doctorul Gerard şi Sarah King 
încheiau grupul. Domnul Jefferson Cope întârzie câteva 
minute şi intră cerându-şi scuze. 

După ce-şi ocupă locul, Poirot făcu vreo câţiva paşi înainte. 

— Doamnelor şi domnilor, începu el, aceasta este o 
reuniune complet informală. Totul s-a petrecut datorită 
prezenţei mele întâmplătoare la Amman. Colonelul Carbury 
mi-a făcut onoarea să mă consulte... 

Poirot fu întrerupt, iar întreruperea veni din partea unei 
persoane care ar fi părut puţin probabil să facă acest lucru. 
Lennox Boynton interveni brusc pe un ton agresiv: 

— De ce? De ce naiba să te implice în toată afacerea asta? 

Poirot flutură grațios din mână. 

— Eu sunt mereu chemat în cazul unor morţi subite. 

Lennox Boynton continuă: 

— Doctorii trimit după dumneata ori de câte ori întâlnesc 
un caz de criză cardiacă? 

Poirot replică blând: 

— Criza cardiacă este un termen atât de vag şi de 
neştiinţific. 

Colonelul Carbury îşi drese glasul - era un sunet oficial. 
Apoi rosti pe un ton formal: 

— Este bine să clarific lucrurile. Mi-au fost raportate 
circumstanţele morţii - o întâmplare foarte naturală. 
Vremea era neobişnuit de caldă, călătoria extrem de 
obositoare pentru o doamnă în vârstă cu o sănătate 
şubredă. Până aici toate lucrurile sunt clare. Dar doctorul 
Gerard a venit la mine şi mi-a oferit voluntar o declaraţie... 

Îl privi întrebător pe Poirot care dădu aprobator din cap. 

— Doctorul Gerard este un doctor eminent, cu o reputaţie 
mondială. Orice declaraţie de-a domniei sale este primită cu 
mare atenţie. Declaraţia dânsului a fost aceasta: în 
dimineaţa următoare morţii doamnei Boynton a observat că 
o anumită cantitate dintr-un medicament cu efect puternic 
asupra inimii lipsea din rezervele sale medicale. Cu o după- 
amiază înainte observase dispariţia unei seringi 


hipodermice. Seringa i-a fost înapoiată în timpul nopții. 
Punctai final - pe încheietura femeii moarte se afla urma 
înţepăturii unui ac hipodermic. 

Colonelul Carbury făcu o pauză. 

— În aceste circumstanţe am considerat că este de datoria 
celor autorizaţi să investigheze această chestiune. Domnul 
Hercule Poirot era musafirul meu şi cu mare amabilitate şi- 
a oferit serviciile sale de specialist. I-am acordat autoritatea 
deplină să efectueze orice investigaţii doreşte. Ne-am 
adunat aici ca să auzim raportai dumnealui în acest caz. 

Se lăsă tăcerea - o tăcere atât de profundă încât ai fi putut 
auzi, cum se spune, şi căderea unui ac. De fapt, chiar căzu 
ceva - probabil un pantof în încăperea alăturată. În 
atmosfera mormântală sunetul păru asemenea unei bombe. 
Poirot aruncă o privire rapidă spre micul grup de trei 
oameni din dreapta sa, apoi îşi întoarse ochii spre cei cinci 
strânşi unii în alţii din stânga - un grup cu priviri 
înspăimântate. 

Poirot spuse calm: 

— Când colonelul Carbury mi-a pomenit de acest caz, i-am 
spus părerea mea de specialist. I-am spus că s-ar putea să 
nu fie posibil să găsim dovezi - genul de dovezi care ar fi 
admisibile la tribunal - dar l-am asigurat că sunt sigur că 
voi putea descoperi adevărul pur şi simplu chestionându-i 
pe cei implicaţi. Căci, daţi-mi voie să vă spun, prieteni, că 
pentru a investiga o crimă este necesar doar să laşi partea 
sau părţile să vorbească - în cele din urmă, întotdeauna, îţi 
vor spune ceea ce doreşti să ştii! 

Făcu o pauză. 

— Aşa că, în acest caz, deşi m-aţi minţit, mi-aţi spus 
totodată, fără să vă daţi seama, şi adevarul. 

Auzi un oftat uşor, scrâşnetul unui scaun pe podeaua din 
dreapta lui, dar nu se uită în jur. Continuă să-i privească pe 
membrii familiei Boynton. 

— Mai întâi, am examinat posibilitatea ca doamna Boynton 
să fi murit de moarte bună şi am ajuns la concluzia că nu 


era cazul. Medicamentul care lipsea, seringa hipodermică 
şi, mai ales, atitudinea familiei decedatei - toate m-au 
convins că această presupunere nu putea fi susţinută. 

Nu numai că doamna Boynton a fost ucisă cu sânge rece - 
dar toţi membrii familiei erau conştienţi de acest lucru! În 
mod colectiv au reacţionat ca părţi vinovate. 

Dar există diferite grade de vinovăţie. Am cercetat cu 
atenţie probele pentru a evalua dacă crima - da, a fost o 
crimă - a fost comisă de familia bătrânei doamne care a 
acţionat după un plan comun. 

— Exista, pot să spun, un mobil extrem de puternic. Toţi 
aveau de câştigat după moartea ei - atât din punct de 
vedere financiar, pentru că şi-ar fi căpătat imediat 
independenţa financiară şi s-ar fi bucurat de o avere 
considerabilă, cât şi pentru că ar fi fost eliberaţi de ceea ce 
devenise o tiranie aproape de nesuportat. 

Să continui: Am decis, aproape imediat, că teoria crimei 
concertate nu era viabilă. Declaraţiile membrilor familiei 
Boynton nu se potriveau exact una cu alta şi nu fusese 
aranjat un sistem de alibiuri valabile. Acest lucru părea mai 
mult să sugereze că unul sau posibil doi membri ai familiei 
acţionaseră după un plan, iar ceilalţi fuseseră complici după 
comiterea faptei. Apoi m-am gândit care membru sau 
membri erau posibili făptaşi. Aici, trebuie să recunosc, am 
fost înclinat să fiu influenţat de o anumită probă pe care o 
cunoşteam doar eu. 

Hercule Poirot povesti întâmplarea din Ierusalim. 

— Evident, acest lucru îl indica foarte clar pe domnul 
Raymond Boynton ca prim suspect în acest caz. Studiind 
familia, am ajuns la concluzia că cel mai probabil receptor 
al confesiunilor sale din acea noapte era sora lui, Carol. Cei 
doi se aseamănă foarte mult la înfăţişare şi temperament, 
aşa că ar fi existat o legătură de simpatie puternica între ei 
şi, în plus, au caracterul rebel necesar pentru punerea la 
punct al unui asemenea act. lar faptul că motivaţia lor era 
în parte altruistă - să elibereze întreaga familie şi mai ales 


pe sora lor mai mică - făcea ca planificarea faptei să fie şi 
mai plauzibilă. 

Poirot se opri un minut. Raymond Boynton deschise gura 
pe jumătate, apoi o închise la loc. Privirea lui era aţintită 
asupra lui Poirot cu un fel de agonie mută. 

— Înainte să încep cazul împotriva lui Raymond Boynton 
aş dori să vă citesc o listă cu elemente semnificative pe care 
am întocmit-o şi pe care i-am încredinţat-o colonelul 
Carbury în această după-amiază. 


Fapte semnificative 1. Doamna Boynton lua un amestec 
care conţinea digitalină. 

2. Doctorului Gerard îi lipseşte o seringă hipodermică. 

3. Doamnei Boynton îi plăcea în mod evident să-şi 
împiedice familia să se distreze împreună cu alte persoane. 

4. În după-amiaza cu pricina, doamna Boynton şi-a 
încurajat familia să plece de lângă ea. 

5. Doamna Boynton era o sadică. 

6. Distanţa de la cortul cel mare până la locul unde stătea 
doamna Boynton este de (aproximativ) două sute de metri. 
7. Domnul Lennox Boynton a spus la început că nu ştie la 
ce oră s-a întors în tabără, dar mai târziu a recunoscut că i- 

a potrivit ceasul mamei lui la ora exactă. 

8. Doctorul Gerard şi domnişoara Ginevra Boynton ocupau 
corturi alăturate. 

9. La 6.30, când cina era pregătită, un servitor a fost 
trimis să o anunţe pe doamna Boynton. 

10. În Ierusalim doamna Boynton a folosit aceste cuvinte: 
„Eu nu uit niciodată. [ine minte asta. Niciodată n-am uitat 
nimic.” 


Deşi am numerotat punctele separat, uneori ele pot fi puse 
pe perechi. Aşa cum este cazul, de exemplu, cu primele 
două. „Doamna Boynton lua un amestec care conţinea 
digitalină. Doctorului Gerard îi lipseşte o seringă 
hipodermică.” Aceste două puncte au fost primele care mi- 


au atras atenţia asupra cazului şi pot să spun că mi s-au 
părut extraordinare - şi ireconciliabile. Nu înţelegeţi ce 
vreau să spun? Nu contează. Voi reveni imediat asupra 
acestui aspect. Deocamdată daţi-mi voie să spun că am 
considerat aceste două puncte ca necesitând în mod clar o 
explicaţie satisfăcătoare. 

Voi relua acum cercetarea posibilei vinovăţii a lui Raymond 
Boynton. lată faptele: A fost surprins discutând posibilitatea 
uciderii doamnei Boynton. Era într-o stare de nervozitate 
extremă. El îi mărturisise - mademoiselle mă va ierta - în 
chip de scuză lui Sarah că „tocmai trecuse printr-o tensiune 
emoţională intensă”. Adică, se îndrăgostise. Exaltarea 
sentimentelor lui ar fi putut să-l facă să acţioneze în mai 
multe feluri. Ar fi putut să se simtă mai blând şi mai 
îngăduitor faţă de lume în general, inclusiv faţă de mama 
lui, ar fi putut să aibă curajul să o înfrunte în sfârşit şi să se 
desprindă de influenţa ei sau ar fi putut să găsească 
imboldul suplimentar să pună crima în aplicare. Aceasta 
este psihologia! Acum să examinăm faptele. 

Raymond Boynton a plecat din tabără împreună cu ceilalţi 
pe la 15.15. Doamna Boynton era în viaţă atunci. După o 
vreme, Raymond şi Sarah King au avut o întrevedere tete-â- 
tete. Apoi el a plecat singur. După propriile spuse, s-a întors 
în tabără la şase fără zece. S-a dus la mama lui, a schimbat 
câteva cuvinte cu ea, apoi s-a îndreptat spre cortul lui şi 
după aceea spre cortul cel mare. Ela afirmat că, la şase 
fără zece, doamna Boynton era în viaţă. Dar acum ajungem 
la un fapt care contrazice direct această afirmaţie. La şase 
şi jumătate moartea doamnei Boynton este descoperită de 
un servitor. Domnişoara King, care are diplomă de medic, 
examinează trupul şi declară cu convingere - deşi nu 
acordase nici o atenţie speciala momentului morţii - că în 
mod sigur şi fără urmă de îndoială moartea avusese loc cu 
cel puţin o oră (şi probabil mult mai mult) înainte de ora 
şase. 


Avem aici, după cum vedeţi, două declaraţii contradictorii. 
Lăsând deoparte posibilitatea ca domnişoara King să se fi 
înşelat... 

Sarah îl întrerupse: 

— Eu nu mă înşel. Adică, dacă aş fi făcut-o, aş fi 
recunoscut. 

Tonul ei era categoric şi dur. 

Poirot se înclină politicos spre ea. 

— Atunci există două posibilităţi - fie domnişoara King, fie 
domnul Boynton minte! Să examinăm motivele lui Raymond 
Boynton pentru a face aşa ceva. Să presupunem că 
domnişoara King nu s-a înşelat şi nu a minţit în mod 
deliberat. Atunci care a fost succesiunea evenimentelor? 
Raymond Boynton se întoarce în tabără, o vede pe mama lui 
stând la gura peşterii, se duce la ea şi descoperă că e 
moartă. Şi ce face? Cere ajutor? Îi anunţă imediat pe cei din 
tabără despre ce s-a întâmplat? Nu, aşteaptă un minut sau 
două, trece pe la cortul lui, apoi se alătură familiei lui în 
cortul cel mare şi nu spune nimic. Un asemenea 
comportament este ieşit din comun, nu? 

Raymond replică pe un ton nervos, ascuţit: 

— Ar fi fost un comportament idiot, evident. Asta ar trebui 
să vă demonstreze că mama era în viaţă, după cum v-am 
spus. Domnişoara King era emoţionată şi supărată şi s-a 
înşelat. 

— Se pune întrebarea, interveni Poirot cu calm, dacă ar 
putea exista vreun motiv pentru un asemenea 
comportament? La prima vedere se pare că Raymond 
Boynton nu poate fi vinovat întrucât singura dată când se 
ştie că s-a apropiat de mama lui vitregă în acea după- 
amiază aceasta era moartă de ceva timp. Aşadar, 
presupunând că Raymond Boynton este nevinovat, cum 
putem explica modul în care a reacţionat? 

Iar asta, după cum am spus, luând în consideraţie 
presupunerea că este nevinovat! Pentru că eu ţin bine 
minte acel fragment pe care l-am surprins din conversaţia 


lor. „Înţelegi, nu-i aşa, că trebuie să moară?” Raymond se 
întoarce de la plimbare şi descoperă că mama lui a murit. 
Imediat conştiinţa lui încărcată întrevede o anumită 
posibilitate. Planul a fost dus la îndeplinire - nu de el, ci de 
partenera lui din acest plan. Tout simplement 123) - 
bănuieşte că sora lui, Carol Boynton, este vinovată. 

— Este o minciună! Protestă Raymond cu o voce joasă, 
tremurătoare. 

Poirot continuă: 

— Haide acum să analizăm posibilitatea ca ucigaşul să fie 
Carol Boynton. Care sunt probele împotriva ei? Are acelaşi 
temperament vulcanic - tipul de temperament care ar 
putea considera o asemenea faptă ca fiind eroică. Cu ea a 
vorbit Raymond Boynton în acea noapte din Ierusalim. 
Carol Boynton s-a întors în tabără la cinci şi zece. Conform 
spuselor ei, s-a dus la mama ei şi a vorbit cu ea. Nimeni nu 
a văzut-o făcând asta. Tabăra era pustie - servitorii 
dormeau. Lady Westholme, domnişoara Pierce şi domnul 
Cope explorau peşterile care nu se aflau în raza vizuală din 
tabără. Nu există nici un martor al eventualei acţiuni a lui 
Carol Boynton. Momentul se potriveşte destul de bine. 
Aşadar, cazul împotriva lui Carol Boynton este unul perfect 
posibil. 

Făcu o pauză. Carol îşi ridicase capul. Ochii ei îl priveau 
direct, plini de tristeţe. 

— Mai este un aspect. In dimineaţa următoare, foarte 
devreme, Carol Boynton a fost văzută aruncând ceva în 
pârâu. Există motive să credem că acel ceva era o seringă 
hipodermică. 

— Comment? 124) Doctorul Gerard ridica surprins 
privirea. Dar seringa hipodermică mi-a fost returnată. Da, 
da, o am acum. 

Poirot aprobă viguros din cap. 

— Da, da. Această a doua seringă hipodermică este un 
lucru foarte curios, foarte interesant. Mi s-a dat de înţeles 


că această seringă îi aparţinea domnişoarei King. Este 
adevărat? 

Sarah făcu o pauză infinitezimală. Carol interveni rapid: 

— Nu era seringa domnişoarei King, afirmă ea. Era a mea. 

— Atunci recunoaşteţi că aţi aruncat-o, mademoiselle? 

Carol ezită o clipă. 

— Da, desigur. De ce nu aş recunoaşte? 

— Carol! 

Era Nadine. Se aplecă în faţă, cu ochii mari şi plini de 
nelinişte. 

— Carol... Oh, nu înţeleg... 

Carol se întoarse şi se uită la ea. În privirea ei se citea 
ceva ostil. 

— Nu e nimic de înţeles! Am aruncat o seringă 
hipodermică veche. Niciodată nu am pus mâna pe... Otravă. 

Sarah interveni: 

— Este adevărat ceea ce v-a spus domnişoara Pierce, 
domnule Poirot. Era seringa mea. 

Poirot zâmbi. 

— Este foarte ciudată afacerea asta cu seringa - şi totuşi 
poate fi explicată. Bine, acum avem două cazuri clarificate - 
cazul nevinovăţiei lui Raymond Boynton şi cel al vinovâţiei 
surorii lui, Carol. Dar eu sunt o persoană scrupulos de 
corectă. Întotdeauna cercetez ambele variante ale unui caz. 
Să cercetăm ce s-ar fi întâmplat în cazul în care Carol 
Boynton ar fi nevinovată. 

Se întoarce în tabără, se duce la mama ei vitregă şi 
descoperă - să zicem - că e moartă. La ce se gândeşte 
prima dată? Va bănui că este posibil ca fratele ei, Raymond, 
s-o fi omorât. Nu ştie ce să facă. Aşa că nu spune nimic. Nu 
după multă vreme, cam o oră mai târziu, Raymond Boynton 
se întoarce şi, dând de înţeles că a vorbit cu mama lui, nu 
spune că ar fi ceva în neregulă. Nu credeţi că atunci 
bănuielile ei s-ar fi transformat în certitudini? Poate că se 
duce în cortul lui şi descoperă acolo o seringă hipodermică. 
Atunci, într-adevăr, devine sigură! Ia repede seringa şi o 


ascunde. Apoi, dimineaţa devreme o azvârle cât poate de 
departe. 

Mai este un fapt care vine să demonstreze nevinovăția lui 
Carol Boynton. Când am discutat cu ea, m-a asigurat că ea 
şi fratele ei nu au intenţionat niciodată cu adevărat să-şi 
ducă la îndeplinire planul. I-am cerat să jure - şi a făcut-o 
imediat, cu cea mai mare solemnitate, că nu este vinovată 
de crimă! Vedeţi, aşa s-a exprimat. Nu a jurat că ei nu sunt 
vinovaţi; ea a jurat pentru sine, nu pentru fratele ei - şi a 
crezut că nu o să acord o atenţie deosebită pronumelui. 

Eh bien, aceasta este argumentaţia în favoarea 
nevinovăţiei lui Carol Boynton. Acum să ne întoarcem cu un 
pas în urmă şi să luăm în consideraţie nu nevinovăția, ci 
posibila vinovăţie a lui Raymond. Să presupunem că, într- 
adevăr, Carol a spus adevărul şi că doamna Boynton era în 
viaţă la ora cinci şi zece. În ce circumstanţe poate fi 
Raymond vinovat? Putem presupune că şi-a omorât mama 
la şase fără zece, când s-a dus să discute cu ea. Este 
adevărat că în tabără erau servitori, dar lumina începuse să 
pălească. Fapta putea fi comisă, dar asta înseamnă că 
domnişoara King a minţit. Amintiţi-vă că ea s-a întors în 
tabără la numai cinci minute după Raymond. De la distanţă 
ar fi putut să-l vadă ducându-se la mama lui. Apoi, când 
descoperă moartea doamnei Boynton, domnişoara King îşi 
dă seama că Raymond o omorât-o şi, ca să-l salveze, minte - 
ştiind că doctorul Gerard este la pat cu febră şi nu-i poate 
da în vileag minciuna! 

— Nu am minţit! Protestă Sarah vehement. 

— Mai există şi altă posibilitate. Domnişoara King, după 
cum am mai spus, a ajuns în tabără la câteva minute după 
Raymond. Dacă Raymond Boynton a găsit-o pe mama lui în 
viaţă, poate că domnişoara King a fost cea care i-a 
administrat injecţia fatală. Ea credea că doamna Boynton 
este fundamental rea: poate că s-a văzut pe sine ca un fel 
de înger al dreptăţii. Asta ar explica minciuna spusă în 
legătură cu momentul morţii. 


Chipul lui Sarah devenise foarte palid. Vorbi cu o voce 
joasă, calmă: 

— Este adevărat că am vorbit despre utilitatea morţii unei 
persoane pentru a salva viaţa mai multor oameni. Locul 
pentru Sacrificiu mi-a sugerat această idee. Dar pot să vă 
jur că nu i-am făcut niciodată vreun rău acelei femei 
dezgustătoare - şi nici ideea de a-i face ceva nu mi-a trecut 
vreodată prin cap! 

— Şi totuşi, replică Poirot cu blândeţe, unul din voi doi 
trebuie să fi minţit. 

Raymond Boynton se foi pe scaun şi strigă impulsiv: 

— Aţi câştigat, domnule Poirot! Eu am minţit. Mama era 
moartă când m-am dus la ea. Asta... M-a cam dat peste cap. 
Vedeţi, aveam de gând să am o confruntare cu ea, să-i spun 
că, din acel moment, voiam să fiu pe cont propriu, 
înţelegeţi, eram... Pornit cu adevărat. Şi ea stătea acolo... 
Moartă! Mâna îi era rece şi flască. Şi m-am gândit exact 
cum aţi spus. Am crezut că poate Carol... Înţelegeţi, era 
semnul pe încheietura ei... 

Poirot interveni rapid: 

— Acesta este un aspect asupra căruia nu sunt pe deplin 
informat. Ce metodă v-aţi gândit să aplicaţi? Aveaţi în gând 
o metodă - şi avea legătură cu o seringă hipodermică. Asta 
ştiu şi eu. Dacă vreţi să vă cred trebuie să-mi spuneţi şi 
restul. 

Raymond răspunse repede: 

— Asta am citit-o într-o carte - o povestire polițistă 
englezeasca - că înţepi pe cineva cu o seringă hipodermică 
şi rezolvi problema. Totul părea perfect ştiinţific. Am... Am 
crezut că o să o facem în felul acesta. 

— Ah, exclamă Poirot, înţeleg. Şi aţi cumpărat o seringă? 

— Nu. De fapt, am furat-o de la Nadine. 

Poirot îi aruncă acesteia o privire rapida. 

— Cea pe care o aveaţi în bagaj la Ierusalim? Murmura el. 

O roşeaţă vagă coloră chipul tinerei femei. 


— Eu... Nu eram sigură ce s-a întâmplat cu ea, răspunse 
ea încet. 

— Sunteţi foarte isteaţă, madame, replică Poirot. 

Capitolul 16 

Urmă o pauză. Dregându-şi glasul cu un sunet uşor 
afectat, Poirot continuă: 

— Acum am rezolvat misterul a ceea ce aş putea denumi 
cea de-a doua sering ă. Aceasta aparţinea doamnei Lennox 
Boynton, a fost luată de la Raymond de Carol după 
descoperirea cadavrului doamnei Boynton, a fost aruncată 
de aceasta, descoperită de domnişoara Pierce, iar 
domnişoara King a pretins că îi aparţine. Bănuiesc că acum 
se află în posesia domnişoarei King. 

— Aşa este. 

— Aşadar, când aţi afirmat adineauri că vă aparţinea, aţi 
făcut ceea ce ne-aţi spus că nu faceţi - aţi minţit. 

Sarah răspunse cu calm: 

— Asta este o minciună diferită. Nu este... O minciună 
profesionala. 

Gerard dădu apreciativ din cap. 

— Da, este un punct de vedere. Vă înţeleg perfect, 
mademoiselle. 

— Mulţumesc, răspunse Sarah. 

Poirot îşi drese din nou glasul. 

— Haide să revedem programul. Astfel: 


Familia Boynton şi Jefferson Cope pleacă din tabără 3.05 
(aprox.) 


Doctor Gerard şi Sarah King pleacă din tabără 3.15 
(aprox.) 


Lady Westholme şi domnişoara Pierce pleacă din tabără 


Doctorul Gerard se întoarce în tabără 4.20 (aprox.) 


Lennox Boynton se întoarce în tabără 


Nadine Boynton se întoarce în tabără şi discută cu doamna 
Boynton 4.40 


Nadine Boynton pleacă de lângă soacra ei şi se duce la 
cortul cel mare 4.50 (aprox.) 


Carol Boynton se întoarce în tabără 


Lady Westholme, domnişoara Pierce şi domnul Jefferson 
Cope se întorc în tabără 


Raymond Boynton se întoarce în tabără 
Sarah King se întoarce în tabără 


Descoperirea cadavrului 

— Există, după cum observați, un interval de douăzeci de 
minute între ora 4.50 după-amiaza, când Nadine Boynton a 
părăsit-o pe soacra sa, şi 5.10 când Carol s-a întors. Prin 
urmare, dacă domnişoara Carol Boynton spune adevărul, 
doamna Boynton trebuie să fi fost ucisă în acele douăzeci de 
minute. 

Dar cine putea s-o omoare? La momentul respectiv, 
domnişoara King şi Raymond Boynton erau împreună. 
Domnul Cope (nu că acesta ar avea vreun motiv evident ca 
să comită crima) are un alibi. Era împreună cu Lady 
Westholme şi cu domnişoara Pierce. Lennox Boynton se afla 
cu soţia lui în cortul cel mare. Doctorul Gerard era răpus de 
febră în cortul lui. Tabăra era pustie, servitorii dormeau. 
Era un moment potrivit pentru comiterea unei crime! 
Există vreo persoană care ar fi putut s-o facă? 

Privirea i se îndreptă gânditoare spre Ginevra Boynton. 

— Exista o persoană. Ginevra Boynton s-a aflat toată după- 
amiaza în cortul ei. Asta ni s-a spus - dar, de fapt, există 


dovezi că ea nu a stat acolo tot timpul. Ginevra Boynton a 
făcut o remarcă semnificativă. A spus că doctorul Gerard i-a 
rostit numele în timp ce era cuprins de febră. Şi doctorul 
Gerard ne-a zis că a visat în timpul febrei că a văzut chipul 
Ginevrei Boynton. Dar nu a fost un vis! Chiar a văzut-o, 
stând lângă patul lui. Ela crezut că era efectul febrei - dar 
era realitatea. Ginevra s-a aflat în cortul doctorului Gerard. 
Nu este posibil ca ea să fi venit să aducă înapoi seringa 
hipodermică după ce a folosit-o? 

Ginevra Boynton îşi înălţă capul cu coroana de pâr roşcat- 
auriu. Ochii ei mari şi frumoşi îl priveau ţintă pe Poirot. În ei 
nu se citea nici o expresie. Avea oarecum înfăţişarea unei 
sfinte. 

— Ah, ca non! 425) strigă doctorul Gerard. 

— Este, oare, psihologic imposibil? Întrebă Poirot. 

Francezul îşi lăsă privirea în jos. 

Nadine Boynton interveni tăios: 

— Este imposibil! 

Poirot îşi mută rapid privirea spre ea. 

— Imposibil, madame? 

— Da. Se opri, îşi muşcă buza, apoi continuă: Nu vreau să 
aud asemenea acuzaţii îngrozitoare împotriva cumnatei 
mele celei mai mici. Noi toţi ştim că este imposibil. 

Ginevra se foi uşor pe scaun. Conturul buzelor i se relaxă 
într-un zâmbet - surâsul mişcător, inocent şi neafectat al 
unei persoane foarte tinere. 

— Imposibil, repetă Nadine. Chipul ei blând căpătase o 
înfăţişare dură, hotărâtă. Privirea aţintită asupra lui Poirot 
era rece şi decisă. 

Poirot se aplecă înainte, parcă înclinându-se în faţa ei. 

— Madame este foarte inteligenta, spuse el. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta, domnule Poirot? Îl întrebă 
Nadine calmă. 

— Vreau să spun, madame, că am fost conştient tot timpul 
că aveţi ceea ce cred că se numeşte „o minte sclipitoare”. 

— Mă flataţi. 


— Nu cred. lot timpul aţi evaluat situaţia cu calm şi per 
ansamblu. Aţi rămas, în aparenţă, în termeni buni cu mama 
soţului dumneavoastră, considerând că acesta este cel mai 
bun lucra care putea fi făcut, dar în sinea dumneavoastră 
aţi judecat-o şi aţi condamnat-o. Cred că, la un moment dat, 
v-aţi dat seama că singura şansă pentru fericirea soţului 
dumneavoastră era ca el să facă un efort să plece de acasă 
- să-şi croiască singur dramul în viaţă, indiferent cât de 
grea şi de plină de lipsuri ar fi fost aceasta. Eraţi dispusă să 
vă asumaţi toate riscurile şi aţi încercat să-l influenţaţi să 
acţioneze în acest sens. Dar nu aţi reuşit, madame. Lennox 
Boynton nu mai avea voin ţa de a se elibera. Se mulțumea 
să se cufunde tot mai mult în apatie şi melancolie. 

Acum nu mai am nici o îndoiala, madame, că vă iubiţi soţul. 
Decizia de a-l părăsi nu era determinată de o dragoste mai 
mare pentru un alt bărbat. Era, cred, o încercare disperată, 
considerată o ultimă speranţă. O femeie în situaţia 
dumneavoastră nu putea încerca decât trei lucruri. Putea 
încerca să pledeze. Această metodă, după cum am spus, nu 
a reuşit. Putea ameninţa să plece ea. Dar este posibil ca nici 
măcar această ameninţare să nu îl fi mişcat pe Lennox 
Boynton. L-ar fi aruncat şi mai adânc în nefericire, dar nu l- 
ar fi făcut să se revolte. Mai exista o ultimă încercare 
disperată. Îl putea ţi p ăr aşi pentru un alt b ărbat. Gelozia 
şi instinctul de posesiune sunt unele dintre cele mai adânc 
înrădăcinate instincte ale omului. Aţi dat dovadă de 
înţelepciune încercând să apelaţi la acel instinct sălbatic şi 
adânc ascuns. Dacă Lennox Boynton v-ar fi lăsat să plecaţi 
cu un alt bărbat fără să reacționeze - atunci chiar nu mai 
putea fi ajutat şi nu aveaţi decât să încercaţi să vă refaceţi 
viaţa în altă parte. 

Dar să presupunem că până şi ultima încercare disperată 
a dat greş. Soţul dumneavoastră a fost teribil de supărat 
din cauza hotărârii pe care aţi luat-o, dar, în ciuda acestui 
lucru, nu a reacţionat - aşa cum speraţi - cum ar fi făcut un 
bărbat primitiv cuprins de instinctul de posesiune. Oare 


exista ceva care putea să-l salveze pe soţul dumneavoastră 
de înrăutățirea continuă a stării sale mentale? Numai un 
singur lucru. Dac ă mama lui vitregă avea să moară, poate 
că nu era totul pierdut. Ar fi putut fi capabil să înceapă o 
viaţă nouă ca om liber, să-şi clădească încă o dată 
independenţa şi să-şi recapete bărbăţia. Poirot făcu o 
pauză, apoi repetă blând: Dacă soacra dumneavoastră avea 
să moară... 

Privirea lui Nadine rămăsese aţintită asupra lui. Cu o voce 
calmă, lipsită de emoţii, spuse: 

— Vreţi să sugeraţi că am ajutat la producerea acelui 
eveniment, nu-i aşa? Dar nu puteţi să faceţi asta, domnule 
Poirot. După ce i-am comunicat doamnei Boynton vestea 
apropiatei mele plecări, m-am dus direct la cortul cel mare 
şi am stat cu Lennox. Nu am mai ieşit de acolo până când 
soacra mea a fost descoperită moartă. Poate că mă fac 
vinovată de moartea ei în sensul că i-am provocat un şoc - 
ceea ce, evident, presupune o moarte naturală. Dar dacă, 
după cum aţi spus - deşi până acum nu aveţi probe directe 
şi nici nu puteţi avea până la efectuarea unei autopsii - ea a 
fost omorâtă cu bună ştiinţă, atunci eu nu am avut nici o 
ocazie să o fac. 

— Nu aţi plecat din cortul cel mare până la descoperirea 
morţii soacrei dumneavoastră, repeta Poirot Aşa aţi spus 
adineauri. Acesta este, doamnă Boynton, unul dintre 
aspectele pe care le consider ciudate în acest caz. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— E aici, pe lista mea. Punctul nouă. La ora şase şi 
jumătate, un servitor a fost trimis să o anunţe pe doamna 
Boynton că masa era gata. 

— Nu înţeleg, interveni Raymond. 

— Nici eu, fu de acord Carol. 

Poirot se uită de la unul la celălalt. 

— Nu înţelegeţi, nu? „Un servitor a fost trimis” - de ce un 
servitor? Nu era o regulă generală ca voi toţi să fiţi foarte 
atenţi la nevoile bătrânei doamne? Nu o însoțea 


întotdeauna unul dintre voi la masă? Era infirmă, li era greu 
să se ridice de pe scaun fără ajutor. Întotdeauna unul dintre 
voi îi stătea alămii. Ceea ce vreau să spun este că, atunci 
când cina a fost anunţată, cel mai firesc lucru ar fi fost ca 
un membru al familiei să meargă şi să o ajute. Dar niciunul 
dintre voi nu s-a oferit să facă asta. Toţi aţi rămas acolo, 
paralizaţi, uitându-vă unii la alţi, întrebându-vă, poate, de 
ce nimeni nu se duce. 

— Asta-i absurd, domnule Poirot, protestă Nadine cu 
vehemenţă. Toţi eram obosiţi în acea după-amiază. Ar fi 
trebuit să ne ducem, aşa e, dar, în acea seară, pur şi simplu 
n-am făcut-o! 

— Exact, exact - în acea seară! Dumneavoastră, madame, 
obişnuiaţi să o ajutaţi mai mult decât oricine altcineva. Era 
una dintre îndatoririle pe care le-aţi acceptat în mod 
automat. Dar în acea seară nu v-aţi oferit să mergeţi şi să o 
ajutaţi. De ce? Asta este ceea ce mă întreb - de ce? Şio să 
vă spun care este răspunsul meu. Pentru că ştia ţi foarte 
bine că era moartă. 

Nu, nu, nu mă întrerupeţi, madame. Poirot ridică mâna, 
cuprins de emoție. Acum mă veţi asculta pe mine - Hercule 
Poirot! Au existat martori la conversaţia pe care aţi avut-o 
cu soacra dumneavoastră. Martori care pot vedea, dar nu 
pot auzi! Lady Westholme şi domnişoara Pierce se aflau la 
mare distanţa. V-au văzut purtând în aparen ţă o discuţie cu 
soacra dumneavoastră, dar ce dovadă există că acest lucru 
chiar s-a întâmplat? În schimb, o să vă propun o mică 
teorie. Sunteţi deşteaptă, madame. Dacă în modul 
dumneavoastră calm v-aţi fi hotărât, sa zicem, să o elimina 
ţi pe mama soţului dumneavoastră, aţi fi făcut acest lucru 
cu inteligenţă şi cu toate pregătirile prealabile necesare. Aţi 
avut acces la cortul doctorului Gerard cât a lipsit în timpul 
excursiei de dimineaţă. Eraţi destul de sigură că o să găsiţi 
un medicament potrivit. Pregătirea de asistentă medicală v- 
a fost de folos. Aţi ales digitoxină - acelaşi tip de 
medicament pe care bătrâna doamna îl lua - şi aţi luat şi o 


seringă hipodermică, întrucât, spre supărarea 
dumneavoastră, cea pe care o aveaţi dispăruse. Speraţi să o 
puneţi la loc înainte ca doctorul să-i observe lipsa înainte de 
a vă continua planul, aţi făcut o ultimă încercare să-l 
determinaţi pe soţul dumneavoastră să acţioneze. l-aţi spus 
că intenţionaţi să vă căsătoriţi cu Jefferson Cope. Deşi soţul 
dumneavoastră a fost teribil de supărat, nu a reacţionat aşa 
cum aţi sperat - aşa că aţi fost nevoită să vă puneţi în 
practică planul criminal. V-aţi întors în tabără, schimbând 
câteva amabilităţi cu Lady Westholme şi cu domnişoara 
Pierce când aţi trecut pe lângă ele. Apoi v-aţi îndreptat spre 
locul unde stătea soacra dumneavoastră, având pregătită 
seringa cu drogul. A fost uşor să o apucaţi de încheietură - 
eficienţa pregătirii de asistentă şi-a spus cuvântul - şi să 
înfigeţi acul. Totul s-a terminat chiar înainte ca soacra 
dumneavoastră să-şi dea seama ce se întâmplă. De jos, din 
vale, ceilalţi nu văd decât că îi vorbiţi, că vă aplecaţi asupra 
ei. Apoi înadins luaţi un scaun şi rămâneţi lângă ea, purtând 
aparent o discuţie amicală timp de câteva minute. Moartea 
trebuie să fi fost instantanee. Stăteaţi de vorbă cu o femeie 
moartă, dar cine ar fi bănuit asta? După aceea aţi pus 
scaunul la loc şi v-aţi dus în cortul cel mare, unde l-aţi găsit 
pe soţul dumneavoastră, care citea o carte. Şi aţi avut grijă 
să nu mai plecaţi de acolo. Aţi fost sigură că moartea 
doamnei Boynton va fi pusă pe seama bolii de inimă - avea, 
într-adevăr, să fie cauzat ă de o problemă a inimii. Însă un 
singur aspect al planului v-a scăpat de sub control. Nu aţi 
putut returna seringa în cortul doctorului Gerard deoarece 
acesta se afla acolo, răpus la pat de un atac de malarie - şi, 
deşi nu ştiaţi acest lucru, el deja observase lipsa seringii. 
Acesta a fost, madame, punctul slab al planului unei crime 
altminteri perfecte. 

Se aşternu tăcerea - un moment de tăcere mormântală - 
apoi Lennox Boynton sări în picioare. 

— Nu, strigă el. Asta este o minciună afurisita. Nadine nu 
a făcut nimic. Nu ar fi putut să facă asta. Mama... Mama era 


deja moartă. 

— Ah? Privirea lui Poirot se îndreptă cu calm spre el. 
Aşadar, la urma urmelor, dumneavoastr ă aţi ucis-o, 
domnule Boynton. 

O altă pauză - apoi Lennox se prăbuşi înapoi pe scaun şi îşi 
ridică mâna tremurătoare la faţă. 

— Da, aşa este, eu am omorât-o. 

— Aţi luat digitoxină din cortul doctorului Gerard? 

— Da. 

— Când? 

— Când aţi spus... Dimineaţa. 

— Şi seringa? 

— Seringa? Da. 

— De ce aţi omorât-o? 

— Mai întrebaţi?! 

— Da, vă întreb, domnule Boynton! 

— Dar ştiţi... Soţia mea urma să mă părăsească... În 
favoarea lui Cope... 

— Da, dar aţi aflat asta de-abia dup ă-amiaz ă. 

Lennox rămase cu privirea ţintă la el. 

— Desigur. Când eram plecaţi... 

— Însă aţi luat otrava şi seringa diminea ţă - înainte să 
aflaţi? 

— De ce naiba mă pisaţi cu întrebări? Se opri şi îşi trecu 
mâna tremurătoare peste frunte. Ce mai contează, oricum? 

— Contează foarte mult. Vă sfătuiesc, domnule Boynton, 
să-mi spuneţi adevărul. 

— Adevărul? 

Lennox se uită fix la Poirot. 

— Asta am spus - adevărul. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, o să vă spun, se hotări 
brusc Lennox. Dar nu ştiu dacă o să mă credeţi. Inspiră 
adânc. In acea după-amiază, după ce m-am despărţit de 
Nadine, eram complet distrus. Niciodată nu-mi trecuse prin 
minte că ar putea să mă părăsească pentru altcineva. 


Eram... Eram aproape scos din minţi! Mă simţeam de parcă 
eram beat sau îmi reveneam dintr-o boală grea. 

Poirot dădu din cap şi spuse: 

— Am remarcat descrierea pe care Lady Westholme a 
făcut-o felului cum mergeaţi când aţi trecut pe lângă ea. De 
aceea am ştiut că soţia dumneavoastră nu spunea adevărul 
când afirmase că v-a mărturisit că vă părăseşte dup ă ce v- 
aţi întors amândoi în tabără. Continuaţi, domnule Boynton. 

— Nici nu mai ştiam ce fac... Dar, în timp ce mă apropiam 
de tabără, mintea părea să mi se limpezească. Brusc mi-am 
dat seama că numai eu eram de vină! Fusesem un vierme 
nenorocit! Ar fi trebuit s-o înfrunt pe mama mea vitregă şi 
să plec cu mulţi ani în urmă. Şi m-am gândit că nici acum nu 
ar fi prea târziu. lar ea stătea acolo, diavolul bătrân, ca un 
idol obscen pe stâncile roşii. M-am dus ţintă la ea ca să o 
înfrunt. Voiam să-i spun ce gândeam şi să o anunţ că plec. 
Chiar aveam gândul nebunesc de a pleca în acea seară - să 
o iau pe Nadine şi să ajung măcar la Ma”an în noaptea 
respectivă. 

— Oh, Lennox, dragul meu... 

Se auzi un oftat uşor, prelung. 

Lennox continuă: 

— Şi atunci, Doamne Dumnezeule... M-ai fi putut dobori cu 
un pai! Era moartă. Stătea acolo... Moartă! N-am... N-am 
ştiut ce să fac. Eram ameţit, uluit - tot ce aveam de gând să- 
i strig în faţă şi era strâns în mine... S-a transformat în 
plumb... Nu pot să explic... Mă simţeam transformat în 
stană de piatră. Am făcut un gest mecanic - i-am ridicat 
ceasul, care zăcea în poala ei, şi i l-am pus la mână... Mâna 
aceea moartă, oribil de inertă... Se cutremură. Doamne, a 
fost oribil... Apoi m-am târât până la cortul cel mare. Ar fi 
trebuit să chem pe cineva, bănuiesc - dar nu am putut. Am 
rămas acolo, întorcând paginile unei cărţi, aşteptând... Se 
opri. Nu veţi crede una ca asta - este imposibil. De ce nu 
am chemat pe cineva? De ce nu i-am spus lui Nadine? Nu 
ştiu. 


Doctorul Gerard îşi drese glasul. 

— Declaraţia dumneavoastră este perfect plauzibilă, 
domnule Boynton, afirmă el. Eraţi într-o stare de 
nervozitate accentuată. Două şocuri grave administrate în 
succesiune rapidă au fost suficiente să vă introducă în 
starea pe care aţi descris-o. Este vorba de reacţia 
Weissenhalter 126) - cel mai bine exemplificată de cazul 
păsării care se repede cu capul în geam. Chiar şi după ce îşi 
revine, instinctiv se abţine de la orice fel de acţiune, lăsând 
astfel centrii nervoşi să se readapteze. Nu mă exprim foarte 
clar, dar ceea ce vreau să spun este că: Nua ţi fiputut reac 
ţiona în alt mod. V-ar fi fost de-a dreptul imposibil să luaţi 
orice decizie de orice fel! Aţi trecut printr-o perioadă de 
paralizie mentală! Se întoarse spre Poirot. Te asigur, 
prietene, că acesta-i adevărul! 

— Oh, n-am nici o îndoială, zise Poirot. Există un fapt pe 
care l-am observat deja - şi anume că domnul Boynton i-a 
pus mamei sale ceasul la mână. Acest lucru ar fi putut avea 
două explicaţii - ar fi putut fi o încercare de a acoperi fapta 
reală sau ar fi putut fi observat şi interpretat greşit de 
doamna Boynton. Ea s-a întors la doar cinci minute după 
soţul ei. Prin urmare, trebuie să fi observat gestul. Când s-a 
dus la soacra ei şi a descoperit că este moartă, având pe 
încheietura mâinii semnul unui ac hipodermic, evident că a 
tras concluzia că soţul ei a comis fapta - şi că anunţul 
deciziei ei de a-l părăsi a produs o reacţie diferită de cea pe 
care o aştepta. Pe scurt, Nadine Boynton a crezut că l-a 
influenţat pe soţul ei să comită crima. Poirot se uită la 
Nadine. 

— Este adevărat, madame? 

Ea înclina aprobator din cap, apoi întrebă: 

— Chiar m-aţi bănuit, domnule Poirot? 

— M-am gândit că era o posibilitate, madame. Ea se aplecă 
în faţă. 

— Şi acum? Ce s-a întâmplat cu adevărat, domnule Poirot? 

Capitolul 17 


— Ce s-a întâmplat cu adevărat? Repetă Poirot. 

Întinse mâna în spatele lui, trase un scaun şi se aşeză. 

Atitudinea lui era acum prietenoasă, neoficială. 

— Asta este întrebarea, nu-i aşa? Pentru că digitoxină a 
fost luată, seringa lipsea şi exista semnul înţepăturii unui ac 
pe încheietura doamnei Boynton. Este adevărat că peste 
câteva zile vom şti cu certitudine - autopsia ne va spune - 
dacă doamna Boynton a murit din cauza unei supradoze de 
digitalină. Dar atunci ar putea fi prea târziu! Ar fi mai bine 
să aflăm adevărul în această seară - câtă vreme criminalul 
este la îndemâna noastră. 

Nadine îşi înălţă brusc capul. 

— Vreţi să spuneţi că tot mai credeţi că unul dintre noi, cei 
de aici din cameră... 

Vocea i se pierdu încet. 

Poirot dădu încet din cap, ca pentru sine. 

— Adevărul - asta i-am promis colonelului Carbury. Acum, 
după ce am lămurit lucrurile, să revenim unde ne-am aflat 
ceva mai devreme, la lista cu punctele scrise în care existau 
două neconcordanţe evidente. 

Colonelul Carbury vorbi pentru prima dată: 

— Ce-ar fi să auzim care sunt acestea? Propuse el. 

Poirot răspunse plin de mândrie: 

— Tocmai vreau să vă spun. Vom aborda încă o dată acele 
prime două puncte de pe lista mea. „Doamna Boynton lua 
un amestec care conţinea digitalină. Doctorului Gerard îi 
lipseşte o seringă hipodermică.” Luaţi aceste două afirmaţii 
şi combinaţi-le cu faptul de netăgăduit (cu care m-am 
confruntat imediat) că familia Boynton a reacţionat fără 
îndoială cu vinovăţie. Prin urmare, se pare că unul dintre 
membrii ei trebuie să fi comis crima! Şi totuşi cele două 
puncte menţionate sunt cu totul împotriva acestei teorii. 
Vedeţi, ingerarea unei soluţii concentrate de digitalină - 
asta, da, este o idee deşteaptă, deoarece doamna Boynton 
deja lua acest medicament. Dar ce ar face atunci un 
membru al familiei? Ah, ma foi! 427) Exista numai un 


singur lucru logic care putea fi făcut - să pună otrava în 
sticlu ţa ei de medicament! Adică, aşa ar fi făcut oricine cu 
un gram de minte şi care avea acces la medicamentele ei! 

Mai devreme sau mai târziu doamna Boynton avea să ia 0 
doză şi să moară - şi, chiar dacă digitalina era descoperită 
în sticluţă, se putea considera că fusese o greşeală a 
farmacistului care a preparat-o. În mod evident, nimic nu 
putea fi dovedit! 

— Atunci ce sens a avut furtul seringii hipodermice? 

— Nu pot exista decât două explicaţii pentru asta - fie 
doctorul Gerard nu a observat seringa şi aceasta nu a fost 
furată, fie seringa a fost luată fiindcă ucigaşul nu avea acces 
la medicament - cu alte cuvinte, ucigaşul nu a fost un 
membru al familiei Boynton. Aceste două fapte indică foarte 
clar că un outsider a comis crima! 

Am văzut acest lucru, dar am fost uimit, cum am spus, de 
reacţiile familiei Boynton care indicau clar vinovăția. Era 
oare posibil ca, în ciuda con ştiin ţei înc ărcate, membrii 
familiei Boynton să fie nevinova ţi? Mi-am propus sa 
demonstrez nu vinovăția, ci nevinov ăţia acestor oameni! 

Aceasta este situaţia în prezent. Crima a fost comisă de un 
outsider - adică de o persoană nu suficient de apropiată 
de doamna Boynton ca să intre în cortul ei sau ca săaibă 
acces la sticlu ţa de medicamente. Făcu o pauză. În această 
încăpere există trei persoane care sunt, practic, outsideri, 
dar care au o legătură clară cu acest caz. 

Domnul Cope, pe care îl vom analiza primul, era de ceva 
vreme un apropiat al familiei Boynton. Putem descoperi un 
motiv şi o ocazie pe care să le fi avut? Se pare că nu. 
Moartea doamnei Boynton l-a afectat în mod negativ - 
întrucât a determinat spulberarea anumitor speranţe. Dacă 
nu cumva motivaţia domnului Cope a fost dorinţa aproape 
fanatică de a face un serviciu celorlalţi, nu putem găsi nici 
un motiv pentru care să dorească moartea doamnei 
Boynton. (Doar dacă, evident, nu există vreun motiv care ne 
este total necunoscut. Nu cunoaştem care au fost legăturile 


domnului Cope cu familia Boynton.) Domnul Cope replică 
plin de demnitate: 

— Asta mi se pare puţin cam exagerat, domnule Poirot. 
Trebuie să ţineţi cont că nu am avut absolut nici o ocazie să 
comit această crimă şi, în orice caz, părerile mele în 
privinţa sanctităţii vieţii umane sunt foarte clare. 

— Atitudinea dumneavoastră pare lipsită de orice pată, 
spuse Poirot. Dacă toate acestea s-ar petrece într-o carte, 
aţi fi foarte suspect din această cauză. 

Se întoarse puţin pe scaun 

— Acum ajungem la domnişoara King. Dânsa avea anumite 
motive, precum şi cunoştinţele necesare, fiind totodată o 
femeie cu multă personalitate şi hotărâre, dar, având în 
vedere că a plecat din tabără înainte de 15.30 împreună cu 
ceilalţi şi nu s-a întors până la ora şase, este dificil să 
descoperim când ar fi avut ocazia să comită crima. 

În continuare trebuie să-l analizăm pe doctorul Gerard şi 
să luăm în consideraţie ora exactă a comiterii crimei. 
Conform ultimei declaraţii a domnului Lennox Boynton, 
mama sa era moartă la 16.35. Lady Westholme şi 
domnişoara Pierce au spus că era în viaţă la 16.16, când au 
plecat la plimbare. Asta înseamnă că există un interval de 
exact dou ăzeci de minute despre care nu se poate spune 
nimic. În timp ce aceste două doamne se îndep ărtau de 
tabără, doctorul Gerard a trecut pe lângă ele mergând 
înapoi. Nimeni nu poate spune ce a făcut doctorul Gerard 
când a ajuns în tabără fiindcă doamnele erau cu spatele 
spre el, îndep ărtându-se. Prin urmare, este perfect posibil 
ca doctorul Gerard să fi comis crima. Fiind medic, putea cu 
uşurinţă să dea impresia că este cuprins de un atac de 
malarie. De asemenea, trebuie să spun că există şi un mobil. 
Este posibil ca doctorul Gerard să fi dorit să salveze o 
anumită persoană a cărei rațiune era în pericol - o pierdere 
poate mai importantă decât cea a vieţii. Poate că a 
considerat că asta merită sacrificarea unei vieţi bătrâne şi 
epuizate! 


— Ideile dumitale sunt fantastice! Exclamă doctorul 
Gerard. 

Fără să bage de seamă întreruperea, Poirot continua: 

— Dar dacă aşa stau lucrurile, de ce a atras doctorul 
Gerard aten ţia asupra unei posibile crime? Este aproape 
sigur că, fără declaraţia pe care i-a dat-o colonelului 
Carbury, moartea doamnei Boynton ar fi fost pusă pe seama 
unor cauze naturale. Doctorul Gerard a fost primul care a 
subliniat posibilitatea unei crime. Asta, prieteni, spuse 
Poirot, nu are sens! 

— Nu pare să aibă, mormăi colonelul Carbury cu asprime. 

— Mai există o posibilitate, afirmă Poirot. Doamna Lennox 
Boynton a negat cu putere posibilitatea ca mai tânăra ei 
cumnată să fie vinovată. Vehemenţa cu care a obiectat se 
baza pe faptul că ştia că soacra ei era moartă la momentul 
respectiv. Dar ţineţi cont că Ginevra Boynton s-a aflat în 
tabără toată după-amiaza. Şi a existat un moment - un 
moment când Lady Westholme şi domnişoara Pierce se 
îndepărtau de tabără şi înainte ca doctorul Gerard să 
ajungă înapoi... 

Ginevra se foi. Se aplecă în faţă, uitându-se fix la Poirot cu 
o privire ciudată, inocentă, uimită. 

— Eu am făcut-o? Credeţi că eu am făcut-o? 

Apoi brusc, cu o mişcare rapidă de o frumuseţe 
incomparabilă, se ridică de pe scaun şi străbătu încăperea, 
aruncându-se în genunchi lângă doctorul Gerard, 
agăţându-se de el şi privindu-l cu pasiune în ochi. 

— Nu, nu, nu-i lăsa să spună asta! Fac ca zidurile să se 
închidă iarăşi în jurul meu! Nu este adevărat! Nu am făcut 
nimic! Sunt duşmanii mei - vor să mă bage la închisoare, să 
mă facă să tac. Trebuie să mă ajuţi. lu trebuie să mă ajuţi! 

— Gata, gata, copilă. 

Doctorul o mângâie cu blândeţe pe cap. Apoi i se adresă 
lui Poirot: 

— Ceea ce spui nu are sens - e absurd! 

— Îşi imaginează că e persecutată? 


— Da. Dar nu ar fi putut să comită crima în felul acesta. 
Trebuie să vă daţi seama că ea ar fi făcut-o într-un mod 
dramatic - cu un pumnal, ceva flamboiant, spectaculos - nu 
în acest fel calm, logic, rece! Credeţi-mă, prieteni, aşa stau 
lucrurile. Aceasta a fost o crimă raţională - o crimă 
sănătoasă. 

Poirot zâmbi şi brusc se înclină. 

— Je suis entierement de votre avis! (28), spuse el calm. 

Capitolul 18 

— Haideţi, îi îndemnă Poirot. Mai avem doar un drum scurt 
de străbătut! Doctorul Gerard a invocat psihologia. Haideţi 
deci să examinăm latura psihologică a acestui caz. Am 
analizat faptele, am stabilit ordinea cronologică a 
evenimentelor, am auzit probele. Mai rămâne... Psihologia. 
Şi cea mai importantă dovadă psihologică o priveşte pe 
femeia moartă - psihologia doamnei Boynton însăşi este cel 
mai important element al acestui caz. 

Luaţi în consideraţie de pe lista mea de fapte punctele trei 
şi patru. „Doamnei Boynton îi plăcea în mod evident să-şi 
împiedice familia să se distreze împreună cu alte persoane. 
În după-amiaza cu pricina, doamna Boynton şi-a încurajat 
familia să plece de lângă ea.” 

Aceste două elemente se contrazic clar unul pe celălalt! 
De ce, în acea după-amiază, doamna Boynton a dat dovadă 
de o schimbare completă a comportamentalul ei obişnuit? 
Oare a simţit în suflet o bunătate subită - un impuls 
binevoitor? Din câte am auzit, acest lucru este extrem de 
improbabil! Totuşi, trebuie să fi existat un motiv. Care a fost 
acel motiv? 

Să examinăm cu atenţie caracterul doamnei Boynton. Au 
existat multe relatări. Era o bătrână tiranică, un sadic 
mintal, încarnarea răului - era nebună. Care dintre aceste 
descrieri este cea adevărată? Eu cred că Sarah King s-a 
apropiat cel mai mult de adevăr când, într-un moment de 
inspiraţie la Ierusalim, a văzut o bătrână demnă de milă. 
Dar nu numai demnă de milă - inutilă! 


Haideţi să încercăm să ne punem în starea mentală a 
doamnei Boynton. O fiinţă născută cu o ambiţie imensă, cu 
dorinţa profundă de a domina şi de a-şi impune 
personalitatea asupra altor oameni. Ea nici nu şi-a sublimat 
această imensă sete de putere, nici nu a încercat să şi-o 
stăpânească - nu, mesdames şi messieurs, ea a hrănit-o! 
Dar în cele din urmă - fiţi foarte atenţi la acest lucru - în 
cele din urmă la ce s-a ajuns? Nu a reuşit să aibă o putere 
impresionantă! Nu era temută şi urâtă într-o zonă întinsă! 
Era tiranul mărunt al unei familii izolate! Şi, după cum mi-a 
spus doctorul Gerard, s-a plictisit, ca orice altă bătrână, de 
hobby-ul ei şi a căutat să-şi extindă zona de acţiune şi să se 
distreze punându-şi dominaţia în pericol. Dar acest lucru a 
condus la un aspect cu totul diferit al cazului. Călătorind 
peste hotare, ea şi-a dat seama pentru prima dată cât de 
nesemnificativă este! 

lar acum ajungem direct la punctul numărul 10 - la 
cuvintele adresate de ea lui Sarah King în Ierusalim. Vedeţi, 
Sarah King a pus degetul pe rană. Ea a dezvăluit în 
întregime şi fără milă inutilitatea patetică a întregii 
existenţe a doamnei Boynton. lar acum ascultați cu atenţie 
- cu toţii - cuvintele exacte pe care i le-a adresat 
domnişoarei King. Domnişoara King a spus că doamna 
Boynton i-a vorbit „cu atâta răutate, fără măcar să mă 
privească”. Şi iată ceea ce a spus: „Niciodată n-am uitat 
nimic - nici un fapt, nici un nume, nici un chip”. Aceste 
cuvinte au impresionat-o profund pe domnişoara King. 
Ardoarea lor extraordinară şi tonul aspru şi puternic cu 
care au fost rostite! Atât de puternică a fost impresia lăsată 
asupra ei, încât cred că domnişoara King nu a reuşit să-şi 
dea seama de semnificaţia lor extraordinară! 

Acum vedeţi, vreunul dintre cei prezenţi, această 
semnificaţie? Aşteptă un minut. Se pare că nu... Dar, mes 
amis 129), nu vă daţi seama că acele cuvinte nu erau deloc 
un răspuns firesc la ceea ce tocmai spusese domnişoara 
King? „Niciodată n-am uitat nimic - nici un fapt, nici un 


nume, nici un chip.” Nu are sens! Dacă ar fi zis: „Niciodată 
n-am uitat impertinenţa” sau ceva de genul ăsta, dar ea a 
spus „un chip”... 

Ah! Strigă Poirot, dând din palme. Dar sare în ochi! Acele 
cuvinte, adresate aparent domnişoarei King, nu erau 
menite deloc ei! Erau adresate cuiva aflat în spatele 
domnişoarei King. 

Făcu o pauză, observându-le expresia. 

— Da, sare în ochi! Acesta, vă spun, a fost un moment 
psihologic în viaţa doamnei Boynton! Adevărul despre sine 
îi fusese dezvăluit de o tânără inteligentă. Era plină de furie 
înăbuşită şi în acel moment a recunoscut pe cineva - un 
chip din trecut, o victimă care îi căzuse în mâini! 

Ne întoarcem, aşadar, la outsider! Iar acum amabilitatea 
neaşteptată a doamnei Boynton din acea după-amiază în 
care a murit este foarte clară. A dorit să scape de familia ei 
deoarece - ca să folosesc o expresie mai vulgară - avea de 
perpelit pe cineva! Voia să aibă terenul liber ca să aibă o 
discuţie cu noua ei victimă... 

Acum, să analizăm din această nouă perspectivă 
evenimentele din acea după-amiază. Familia Boynton 
pleacă. Doamna Boynton stă la gura peşterii. Să cercetam 
cu mare atenţie mărturia lui Lady Westholme şi a 
domnişoarei Pierce. Cea din urmă este un martor nerealist, 
nu are spirit de observaţie şi este foarte influenţabilă. Pe de 
altă parte, Lady Westholme este foarte precisă în observaţii 
şi atenţia ei pentru detalii este remarcabilă. Amândouă 
doamnele sunt de acord cu un lucru: un arab, unul dintre 
servitori, a abordat-o pe doamna Boynton şi a enervat-o 
într-un fel sau altul, apoi s-a retras în grabă. Lady 
Westholme a afirmat clar că servitorul a fost mai întâi zărit 
în cortul ocupat de Ginevra Boynton, dar vă amintiţi că, 
lângă acesta, se afla cortul doctorului Gerard. Este deci 
posibil ca arabul să fi intrat în cortul doctorului Gerard... 

Colonelul Carbury interveni: 


— Vrei să spui că unul dintre beduini, conaţionali de-ai 
mei, a ucis o bătrână cu o seringa hipodermică? Fantastic! 

— Aşteaptă, colonele Carbury, încă nu am terminat. Să 
spunem că este posibil ca arabul să fi ieşit din cortul 
doctorului Gerard şi nu al Ginevrei Boynton. Ce se întâmplă 
în continuare? Amândouă doamnele sunt de acord că nui- 
au putut vedea clar faţa ca să-l poată identifica şi că nu au 
putut să audă ce a spus. Este un lucru de înţeles. Distanţa 
dintre cortul cel mare şi lespedea de stâncă era de circa 
două sute de metri. Lady Westholme l-a descris destul de 
clar pe bărbat, având pantaloni zdrenţuiţi şi jambiere 
legate neîngrijit. 

Poirot se aplecă în faţă. 

— Iar asta, prieteni, este într-adevăr foarte ciudat! 
Fiindcă, dacă Lady Westholme nu i-a putut vedea chipul şi 
nici auzi ceea ce a spus, atunci i-ar fi fost imposibil să 
observe starea pantalonilor şi a jambierelor! Nu de la două 
sute de metri! 

Vedeţi, aceasta a fost o eroare şi m-a făcut să mă gândesc 
la o idee curioasă. De ce să insiste asupra unor pantaloni 
rupţi şi a unor jambiere neglijent legate? Oare din cauza 
faptului că pantalonii nu erau rupţi şi jambierele nu 
existau? Lady Westholme şi domnişoara Pierce au văzut 
amândouă un bărbat - dar din locul unde se aflau nu se 
vedeau una pe cealaltă. Acest lucru este demonstrat de 
faptul că Lady Westholme s-a dus să vadă dacă domnişoara 
Pierce se trezise şi a găsit-o stând la intrarea în cortul ei. 

— Dumnezeule mare, exclamă colonelul Carbury, 
îndreptându-şi spatele brusc. Vrei să spui ca...? 

— Vreau să spun că, după ce a văzut ce făcea domnişoara 
Pierce (singurul martor care nu dormea), Lady Westholme 
s-a întors la, cortul ei, şi-a pus pantalonii de călărie, ghetele 
şi haina kaki, s-a transformat în arab punându-şi pe cap 
eşarfa cu pătrăţele şi un scul de lână şi, astfel înveşmântată, 
s-a dus hotărâtă în cortul doctorului Gerard, a căutat în 
trusa lui medicală, a ales medicamentai potrivit, a luat 


seringa hipodermică, a umplut-o şi s-a dus cu îndrăzneală la 
victima ei. 

Probabil că doamna Boynton moţăia. Lady Westholme a 
acţionat rapid. A prins-o de încheietură şi i-a injectat 
medicamentai. Doamna Boynton a scos un țipăt înăbuşit, a 
încercat să se ridice, apoi s-a prăbuşit la loc pe scaun. 
„Arabul” s-a îndepărtat, pârând ruşinat şi stânjenit. 
Doamna Boynton şi-a scuturat bastonul, a încercat să se 
ridice, apoi s-a prăbuşit la loc. 

Cinci minute mai târziu, Lady Westholme i se alătură 
domnişoarei Pierce şi comentează scena la care tocmai 
fusese martoră, impunându-i acesteia propria versiune 
asupra întâmplării. Apoi pleacă la plimbare, oprindu-se sub 
lespedea de stâncă de unde Lady Westholme îi strigă ceva 
bătrânei doamne. Nu primeşte nici un răspuns - doamna 
Boynton este moartă - dar Lady Westholme îi spune 
domnişoarei Pierce: „Ce nepoliticos să pufnească astfel 
Domnişoara Pierce acceptă sugestia - de multe ori a auzit-o 
pe doamna Boynton reacţionând cu un pufnet la vreo 
remarcă - aşa că, dacă este necesar, va jura cu toată 
sinceritatea că a auzit, într-adevăr, acest lucru. Lady 
Westholme a participat în destule ocazii la întruniri ale 
comisiilor din care făceau parte femei de genul domnişoarei 
Pierce ca să ştie exact cum personalitatea ei puternică şi 
dominantă le poate influenţa. Singurul punct în care planul 
ei a dat greş a fost înapoierea seringii. Întoarcerea 
prematură a doctorului Gerard i-a stricat planurile. Spera 
ca lipsa acesteia să nu fie observată sau se gândea că el 
trecuse cu vederea acest lucru, aşa că a pus-o înapoi în 
timpul nopții. 

Poirot se opri. 

— Dar de ce? Întrebă Sarah. De ce ar fi dorit Lady 
Westholme să o omoare pe bătrâna doamnă Boynton? 

— Nu mi-aţi spus că Lady Westholme se aflase destul de 
aproape la Ierusalim, când aţi vorbit cu doamna Boynton? 
Lui Lady Westholme îi fuseseră adresate cuvintele doamnei 


V 


Boynton: „Niciodată n-am uitat nimic - nici un fapt, nici un 
nume, nici un chip.” Adăugaţi asta la faptul că doamna 
Boynton a fost gardian la închisoare şi veţi avea o idee 
destul de apropiată de adevăr. Lordul Westholme şi-a 
întâlnit soţia într-o călătorie la întoarcerea din America. 
Înainte de căsătorie Lady Westholme comisese o infracţiune 
şi stătuse în închisoare. 

Vedeţi acum dilema teribilă în care se afla? Cariera ei, 
ambițiile, poziţia socială - toate erau în pericol! Nu ştim 
încă din ce motiv a stat în închisoare (dar vom afla în 
curând), însă acest lucru i-ar fi spulberat efectiv cariera 
politică dacă ar fi fost făcut public. Şi, nu uitaţi, doamna 
Boynton nu era o şantajistă obişnuită. Nu dorea bani. Voia 
plăcerea de a-şi tortura o vreme victima, apoi s-ar fi 
desfătat cu dezvăluirea adevărului într-un mod cât mai 
spectaculos! Nu, cât timp doamna Boynton era în viaţă, 
Lady Westholme nu ar fi fost în siguranţă. Ea a ascultat 
indicaţiile doamnei Boynton să se întâlnească la Petra - 
mereu mi s-a părut ciudat ca o femeie ca Lady Westholme, 
cu un asemenea simţ al propriei importanţe, să prefere să 
călătorească asemenea unui simplu turist - dar, fără 
îndoială, s-a gândit în permanenţă la mijloace de a comite 
crima. A văzut şansa şi a fructificat-o cu îndrăzneală. A 
făcut numai două greşeli. Una a fost să spună prea mult - 
descrierea pantalonilor rupţi - lucru care mi-a atras la 
început atenţia asupra ei, şi cealaltă să greşească 
amplasamentul unde era cortul doctorului Gerard şi să 
intre în cel al Ginevrei, care era pe jumătate adormită. De 
aici povestea fetei - pe jumătate inventată, pe jumătate 
adevărată - despre şeicul deghizat. Ea a prezentat povestea 
cu totul greşit, conformându-se instinctului de a distorsiona 
adevărul şi de a-l face mai dramatic, dar indicaţia a fost 
destul de semnificativă pentru mine. 

Făcu o pauză. 

— Însă în curând vom şti. Am obţinut amprentele lui Lady 
Westholme fără ca ea să-şi dea seama de asta. Dacă vor fi 


trimise la închisoarea unde doamna Boynton a fost 
odinioară gardian, vom afla imediat adevărul după ce 
acestea vor fi comparate cu cele de la dosar. Se opri. 

În tăcerea de moment se auzi un sunet ascuţit. 

— Ce-a fost asta? Întrebă doctorul Gerard. 

— Mie mi s-a părut că un foc de armă, zise colonelul 
Carbury, ridicându-se repede în picioare. În camera de 
alături. Apropo, cine se află acolo? 

— Am o oarecare idee, murmură Poirot. Este camera lui 
Lady Westholme... 

Epilog. 

Pasaj din Evening Shout: 


Cu regret anunţăm moartea lui Lady Westholme, membru 
al parlamentului, ca urmare a unui tragic accident. Lady 
Westholme, care iubea călătoriile în ţări îndepărtate, avea 
întotdeauna asupra ei un mic revolver, în timp ce îl curăța, 
acesta s-a descărcat accidental şi a ucis-o. Moartea a fost 
instantanee. Cele mai sincere condoleanţe pentru lordul 
Westholme etc., etc... 


Într-o seară caldă de iunie, cinci ani mai târziu, Sarah 
Boynton şi soţul ei se aflau în stalul unui teatru londonez. 
Se juca Hamlet. Sarah îl apucă pe Raymond de braţ în timp 
ce cuvintele Ofeliei veneau plutind peste luminile rampei: 

Cum pot eu să-l recunosc 

Pe iubitul dumitale? 

După şapca lui cu scoici, 

După cârjă şi sandale? 


A murit şi a plecat, 
Dus e, doamnă mare; 
larba-i stă la căpătâi 
Steiul la picioare. 
Tra, la, la... 4307 


Lui Sarah i se puse un nod în gât. Frumuseţea desăvârşită, 
zâmbetul nepământean al unei fiinţe aflate dincolo de griji 
şi necazuri, acolo unde adevărul era numai o iluzie care 
plutea uşor... 

— E minunată, şopti Sarah pentru sine. 

Era o voce cântată, obsedantă, cu o tonalitate minunată, 
acum disciplinată şi modulată ca un instrument perfect. 

Sarah spuse cu convingere în timp ce cortina cădea la 
sfârşitul actului: 

— Jinny este o actriţă minunată... Absolut minunată! Mai 
târziu, stând în jurul mesei de la Savoy în timpul supeului, 
Ginevra se întoarse zâmbind spre bărbatul cu barbă care îi 
stătea alături. 

— Am fost bună, nu-i aşa, Ilheodore? 

— Ai fost minunată, ma cherie 1317. 

Un zâmbet fericit zăbovi pe buzele ei. 

— Tu întotdeauna ai crezut în mine, murmură ea. 
Întotdeauna ai ştiut că pot face lucruri grozave - să abordez 
o mulţime de... 

La o masă în apropierea lor, Hamletul din acea seară 
spunea supărat: 

— Manierismele ei! Normal că oamenilor le place... la 
început! Dar ăsta nu e Shakespeare! Aţi văzut cum mi-a 
stricat ieşirea? 

Aşezată faţă în faţă cu Ginevra, Nadine spuse: 

— Cât e de minunat să ne aflăm aici, la Londra, iar Jinny să 
o joace pe Ofelia şi să fie atât de faimoasă! 

— A fost foarte drăguţ din partea voastră să veniţi aici, 
răspunse Ginevra încet. 

— O întrunire normală de familie, zise Nadine şi zâmbi în 
timp ce privea înjur. Apoi i se adresă lui Lennox: Cred că 
acum copiii ar putea merge la matineu, nu-i aşa? Sunt 
destul de mari şi îşi doresc atât de mult să o vadă pe mătuşa 
Jinny pe scenă! 

Lennox, un bărbat sănătos, cu o înfăţişare fericită şi ochi 
veseli, îşi ridică paharul: 


— Pentru tinerii căsătoriţi, domnul şi doamna Cope. 

Jefferson Cope şi Carol îşi ridicară şi ei paharele. 

— Escroc necredincios! Exclamă Carol râzând. Jeff, ar fi 
bine să bei în cinstea primei tale iubiri, care stă în faţa ta. 

— Jeff roşeşte, spuse Raymond vesel. Nu-i place să i se 
reamintească de vremurile de altădată. 

Brusc, chipul i se întunecă. 

Sarah îi atinse uşor mâna şi norul supărării se ridică. 
Raymond o privi şi zâmbi. 

— Pare ca un vis urât! 

O siluetă elegant îmbrăcată se opri lângă masa lor. 
Hercule Poirot, înveşmântat fără cusur, cu mustaţa răsucită 
cu mândrie, se înclină demn. 

— Mademoiselle, i se adresă el Ginevrei, mes hommages... 
132). Aţi fost încântătoare! 

Toţi îl salutară cu afecţiune şi îi făcură loc lângă Sarah. 

Poirot îi privi radios şi, în timp ce ei discutau, se aplecă 
uşor într-o parte şi îi spuse încet lui Sarah: 

— Eh bien, se pare că toate merg bine acum în la famille 
Boynton! 

— Mulțumită dumneavoastră! Replică Sarah. 

— Soţul dumitale devine din ce în ce mai faimos. Am citit 
astăzi o recenzie excelentă a ultimei lui cărţi. 

— E destul de bună - deşi o spun eu! Ştiaţi că Jefferson 
Cope şi Carol s-au căsătorit în cele din urmă? Şi că Lennox 
şi Nadine au doi copii minunaţi - dulci, le spune Raymond. 
Cât despre Jinny - ei bine, cred că Jinny e genială. 

Se uită peste masă la chipul încântător şi la coroana de 
păr roşu-auriu, apoi tresări uşor. 

Pentru o clipă faţa ei deveni serioasă. Îşi ridică încet 
paharul la buze. 

— Închinaţi un toast, madame? O întrebă Poirot. 

Sarah răspunse încet: 

— Brusc, m-am gândit la... Ea. Privind-o pe Jinny, am 
văzut, pentru prima dată, asemănarea. Acelaşi lucra - 
numai că Jinny e în lumină, în timp ce Ea era în întuneric... 


De vizavi, Ginevra interveni pe neaşteptate: 

— Biata mama... Era ciudată... Acum că suntem cu toţii 
atât de fericiţi... Îmi pare într-un fel rău pentru ea. Nu a 
obţinut de la viaţă ceea ce şi-a dorit. Trebuie să-i fi fost 
foarte greu. 

Aproape fără să facă nici o pauză, vocea ei rosti tremurând 
uşor versurile din Cymbeline, în timp ce ceilalţi ascultau 
vrăjiţi muzica lor: 

De arşiţă nu te mai teme 

Şi nici de vântul îngheţat. 

Ţi-ai încheiat slujba în lume, 

Ţi-ai luat simbria şi-ai plecat. 4133) 


SFÂRŞIT 


11) O îmblânzitoare de fiare (fr.) (n. Red.) 42! Deo 
nobleţe perfectă (fr.) (n. Red.) 13) Soi de ceai chinezesc 
foarte aromat (n. Red.) 14) Mică localitate în Pennsylvania, 
SUA (n. Red.) (5) Totuşi (fr.) (n. Red.) 167 Aici: vocaţie, 
profesiune (fr.) (n. Red.) 417) loan 11:50 - (n.tr.) 48) 
Stațiune turistică pe malul vestic al Mării Galileei. (n. Red.) 
19) Eclesiastul 4:1-3 (n.tr.) 410) Petra era capitala anticei 
societăţi nabateene, de origine obscură. Nabateenii au fost 
asimilați de către invadatorii arabi. (n. Red.) 411) Emil 
Kopp (1817-1875), chimist şi toxicolog german (n. Red.) 
112) Deloc (fr.) (n. Red.) 113) Nu-i aşa? (fr.) (n. Red.) 114) 
În romanul Crima din Orient Express, Poirot descoperă că o 
întreagă familie pusese la cale uciderea celui care, cu ani în 
urmă, le răpise şi omorâse fetiţa, dar decide să ascundă 
această descoperire pentru a proteja familia, (n. Red.) 415) 
Pronunţie greşită a primului vers al poemului lui John 
Keats, Song - Il had a dove: I had a dove and the sweet dove 
died (n.tr.) 416) îngrijită (fr.) (n. Red.) 417) Ce femeie 


oribilă! (fr.) (n. Red.) (18) Bătrâne (fr.) (n. Red.) 419) Biata 
(fr.) (n. Red.) 120) O să schimbăm noi toate astea! (fr.) (n. 
Red.) 421) în romanul Ucigaşul ABC, unul dintre omorurile 
investigate de Poirot se petrecea în orăşelul Doncaster. (n. 
Red.) 422) Ah, aşa! (fr.) (n. Red.) 423) Foarte simplu (fr.) 
(n. Red.) 124) Cum? (fr.) (n. Red.) 425) Ah, asta nu! (fr.) (n. 
Red.) 426) Invenţie a autoarei (n. Red.) 427) Ah, pe legea 
mea! (fr.) (n. Red.) 4128) Sunt cu totul de părerea 
dumneavoastră (fr.) (n. Red.) 1297 Prieteni (fr.) (n. Red.) 
130) Shakespeare, Hamlet, actul IV, scena V, traducere de 
Leon Leviţchi şi Dan Duţescu, Editura Univers, 1986 (n.tr.) 
131) Draga mea! (fr.) (n. Red.) 132) Omagiile mele (fr.) (n. 
Red.) 433) William Shakespeare, Cymbeline, în româneşte 
de Florian Nicolau, Ed. Univers, Bucureşti, 1971