Drum anul XVIII, nr. 3-4, aprilie-decembrie 1982

Sursa: pagina Internet Archive (sau descarcă fișierul PDF)
COLECŢIA DRUM: 

Gabriel Bălăncscu : JURSALIL VSVl ÂSOSI\U 
Gheorghe Bumbefti: A DOL A POARTA, poeme, Î9SJ. 

Emil Vicaf : NOhfAZll Şl SEDENTARll, 1981. 

IN CURS DE APARIŢIE 

Emil l fCAS: “I O V" - J - "oman biologic 
Vasile POSTEVCA : BÎIATiL DRUMULUI, 
l'ianor BENDESCl : Vasile POSTEUCĂ - Bibliografie. 
Vianor BENDESCl : Vasile POSTEUCĂ - Date biograliceă 
Dr.O.M.PETROVlCl: 60 de ani dela UMREA BASARABIEI. 
Gheorghe BUMBEŞŢI: CÂXTECE DE VIAŢĂ Şl MOARTE, 
ion Ţolescu: PIERDLTE IRME, poezii. 



DRUM 


Reiristă de cultură romanească 
• Apa re trimestrial- 

f^bndatori: Nicolae PETRA 4 - 

Vasile POSTEUCĂ 

Redactori: Ion lUimaglii 

Gabriel Bătâhcscii 
Adresa: 215 Valley Drive 

Pittsburgh, PA 15215 

Abonarreht artual.. .5 dolari 



ANUL X V j II Nr. 3-4 
Aprilie- Decembrie 



H ri*i Al 


Revista De CultupX Romantasca 


19 8 2 



















I \ A I) N t - 


In tainiţele sufletului meu. 


Sunt multe eămări: 

I ne le au ză\oare ea’nehisori... 
Altele înnoată’n eulori; 

Culori, 

Aurore-aurii, 

Asfinţituri târzii. 

Ape azurii. 

Vijelii fumurii, 

Caseade spumoase. 

Curcubee întoarse 
Cu vârful spre cer. 

In eămări 

Cu’neuietori 

Sunt ascunzători... 

Ce visători. 

N an un coli tăinuit. 

I)c lume pitit : 


Rouă, funigei, licurici. 
Larmă, lacrimi, pitici. 
Copilării, amintiri. 

Visuri, iubiri! 

In fund de genuni 
Rugăciuni... 

Amintire luminoasă şi-amară 
0 garoafă de pară 


Uscată! 


Fost-a odată... 

In tainiţele sufletului meu 
Sunt cămări 
In care ard lumânări 
Centru morţi... 

Centru toţi... 

Cei răi au nevoie de multă lumină 
Ca să fie iertaţi! 

Ne-or fi, oare. fraţi ?... 


Ana Moria MARIN 


DUCĂ ZECE ANI. 


S'au îtnplinit îYi Decembrie, anul acesta, zece ani dela moar¬ 
tea lui Vasile Posteucă. Memoria lui este îhcă vie îh inimile 
noastre, a celor de aici, dela revista aceasta, şi a altora mulţi 
din alte părţi. 

Vasile a rămas printre noi, îh răstimpul acesta, dela “pleca¬ 
rea lui* . Ne-a sfătuit decâteori aveam nevoie, ne-a îbtremat îh 
clipe de zbucium şi îhdoială şi, uneori, ne-a certat. CSci tot ce 
s'a scris şi s'a făcut la revista aceasta, atât de dragă şi impe¬ 
rios necesară vieţii lui, s'a făcut cu grija de a rămâne fh rându- 
iala pe care a aşezat-o el, când era printre pământeni. O rându- 
ială care să se ferească de stricăciune şi păcat; ci, ea să fie le¬ 
gea de viaţă a unei comunităţi morale, a unei cetăţi spirituale, îh 
care să se frământe gândul românesc, să chiuie dorul românesc, 
să se îhseileze vorbele gingaşe şi aspre ale graiului din Carpaţi’ 
şi să se purceadă bătălie mare, viguroasă, necruţătoare cu toţi 
cei ce îŞi iau îbdrăsneala să se îheontreze cu neamul mioritic şi 
cu credinţele lui de veacuri. O cetate îb care se păstrează como¬ 
rile trecutului şi se apără moştenirea spirituală a strămoşilor, 
îb care se îbiplineşte voia lui Dumnezeu, se dă glăsuire şi formă 
simţămintelor, vederilor şi visurilor care vin din abisurile su¬ 
fleteşti ale unui neam care n'are egal îb lume, prin darurile şi 
puterile spirituale cu care a fost Ibzestrat, la îbceputul îbcepu- 
turilor. 

Aşa vedea Vasile temeiurile şi rosturile de existenţă ale re¬ 
vistei DRUM._ Şi noi. ca să nu ne depărtăm de rânduiala lui, să 
nu-i supărăm dorinţele şi liniştea îberederii pe care ne-a lăsa¬ 
t-o, am .stat mereu la sfat de taină cu el şi ne-am agrăit despre 
coate. Vasile a rămas printre noi ca să păstreze îbtemeierile 
sale, iar noi nu am avut răgaz să-l uităm. 

Alţii, prin alte părţi, l-au ţinut îb poveştile lor şi au cântat 
cântecele bătrâneşti şi doinele ale căror melodii Vasile le stru¬ 
nise , altădată, la vioara lui sau cu fluierul pe care-1 purta cu 
el ca pe un teMur rămas de pe vremea “geţilor nemuritori* . Unii 
s au aplecat să iscodească farmecele din vibraţiile lirice ale po¬ 
emelor lui. 


3 



Toţi au continuat să se să se îhîpărtăşească din spiritul lui 
de curaj, din fermitatea poziţiilor lui. din dârzenia de luptător 
pe baricade, şi din dragostea lui fierbinte faţă de poporului ro¬ 
mân, Din naţionalismul lui integral, izvorît din străşnicia ţără¬ 
nească, din cutremurătorul eroism al Căpitanilor din istoria 
românească, din Eminescu. Creangă şi Coşbuc; din toate aceste 
elemente, atât de armonios întruchipate de personalitatea şi în¬ 
văţătura lui Corneliu Codreanu, în care Vasile Posteucă credea, 
nu cu fanatism şi supunere oarbă, ci cu luciditate, cu certitu¬ 
dini şi cu iluminare. 

In trecerea lui pământeană, printre noi, Vasile a adus farme¬ 
cele lirice ale sufletului bucovinean, prinse în ţesătura graiului 
strămoşesc ; a adus o putere de luptă inegalată. o dorire fier¬ 
binte pentru tot ce este românesc, o sete nepotolită de încreşti- 
nare a lumii, o înibărbătare aprinsă a tuturor acelora ce strâng 
rândurile în falangele de luptă pentru eliberarea neamului său, 
dar şi fulgere de foc şi blesteme ucigătoare îhîpotriva celor 
hapsâni şi purtători de rău. 

Vasile credea în Dumnezeul strămoşilor săi, de aceia nu era 
temător de moarte. Se dăruise lumii legionare, de aceia avea 
certitudini şi o permanentă disponibilitate sufletească în tot ce 
făcea în viaţa lui. 

Vasile Posteucă iubea lumea românească, legea românească, 
fiinţa românească, şi adevărul românesc. 

Aşa a rămas chipul lui în inimile noastre, şi, în felul acesta, 
ne-a însoţit cu prezenţa lui spirituală, dealungul celor zece ani 
cari s'au scurs, decând a plecat pe tărâmul celălalt. 

Acolo, se roagă pentru noi şi nu ne lasă să lenevim şi să ră¬ 
tăcim pe căi de pierzanie. Noi, ne rugăm, aici, pentru sufletul 
lui. 


nun 


ion halmaghi 


VASILE 


POSTEUCA. 


c u Văsile Posteucă n^am dat ochii niciodată. Adică, vreau să 
spun, că nu ne-am văzut nicăieri faţă către faţă. Prima dată, 
l-am aflat ca poet şi îiichinător la Ic onar, printre iconari. 

Pentru mine, pe X'asile Posteucă, încă de pe atunci l-am 
închipuit coborât din frescă, tânăr şi mirat, spre a îhgenunchia 
în grădina de vis a României Mari. Nu ştiu de ce. dar pe Va¬ 
sile Posteucă nu mi-1 pot imagina de cât murmurând rugăciuni, 
dertecând prin păduri şi ierburi, spre a face loc cerului să 
coboare. Si chiar dacă îh Vasile Posteucă e ceva de mănăstire 
seculară, retrasă între ziduri groase şi clopotniţe şi turnuri de 
veghe, nu sc poate ca el. şi iconarii toţi, să nu fi aflat de acei 
constructori, "meşteri mari'', iscusiţi mânuitori de cărămizi, 
cari, îVnpreună cu Vintilă Horia, Axente Secer Popovici, Ovidiu 
Caleduniu, lonŞiugariu. Miron Suru, etc., puneau, ca ramură 
a "Gândirii” , trupurile lor la temelia peste care urma să clă¬ 
dească "Meşterul Manole” , fereastra culturii româneşti des¬ 
chisă către cultura universală. Dar şi zugrăvirile Iconarilor şi 
zborul Meşterului Manole au închis o vorbă reamintită de Emil 
Cioran:"aşa a fost să ‘"ie...” Să nu mai fiel... 

Nemaiputând sta acasă, din vini de care cultura românească 
nu este răspunzătoare, făuritorii de cultură pe arc de întinderi 
carpatice au trebuit să plece ca să îhîpodobească şi să univer¬ 
salizeze alte culturi. De care puţini şi-au dat seama, că s^a 
creiat o cultură a exilaţilor. A acelora a căror origine e rar 
f»menită. Şi ca să te desprinzi de o aşezare a spiritului urcat 
din părinţi. într^o alta care adun ă spre a se îhbogăţi, desigur 
că ruperea nu se face fără umbre de tristeţi. Poate că Ştefan 
Lupaşcu s'a integrat cu adevărat, cu sistemul lui filosofic, în 
cultura franceză. Si totuşi, calmul lui moldovean s'a umplut de 
amărăciune când a aflat că strada care purta numele străbu¬ 
nilor lui, Lupaşcu din vechime, din stemele istoriei, a fost 
schimbat de regimul schimbărilor inconştiente. Dovadă că nu a 
uitat până la urmă că e român. Autorul "Cântăreţii chele” şi al 
"Rinocerilor” , mu'at după "Nu” îh cultura franceză, n^a uitat nici 
el că e român, oltean, rupt din graiul banilor din Craiova. Eugen 


5 







lonescu a ream;ntit ori de câte ori a avut ocazia, că aparţine fi- 
lierii Caragiale-Hurmiiz. Mai ales prozei ameţitoare, absurde, a 
lui Hurmuz. Vintilă Horia a adus cu el. îh exil, chipul lui Dumne¬ 
zeu care nu ş.ba_Jchimb^jTi^eje._ Si de care Jean-Luc Marion 
ar fi putut să afle, după Aristot, Heidegger, Schelling şi Clavel, 
că Dumnezeu este cu mult( de nu se mai ţine minte) îViaintea lui 
“D)eu sans l'Stre* . 

Alţi români a căror speranţe au rămas intacte, aj ţinut să 
rămână români, şi îVi starea tragică de exilaţi. Si, nu puţini. 

Vasile Posteucă a căutat ochiul de cer al Bucovinei lui şi a 
noastre, ori de câte ori a privit spre imensitatea bolţilor alba¬ 
stre. El nu poate fi îhchipuit de cât printre brazii grei, îhcărcaţi 
de spiculi verzi, şi printre turnurile îhălţatecătre Acela invocat 
să coboare pe pământ spre a-i afla temeliile drepte a ceeace va 
urma să fie “eliberarea" definitivă a neamului îhtreg. 

Posteucă aşa era: bătând metanii, ducând crucea, hnpărţind 
prin scrierile şi scrisorile lui, har, îhdemn şi statornicie îh 
faptă şi conştiinţă. El trăia tristeţile luiRilke, dar le-a depăşit 
practicând ne-cedarea, prezenţa permanentă pe baricade. In ale 
sale ore dc regăsire, cânta din fluer, adică transmitea eterului 
melodii care să se reîhtoarcă îh memoria dela origini. Mi se 
pare că Vasile Posteucă bătea şi îh coarde de ţimbal. 

E îh filosofia firii româneşti şi un amestec de doină cu eflu¬ 
viile vechi ale existenţei noastre, şi o faţă ascunsă, când desvă- 
luindu-se îh istorie, când reîhtorcându-se, ca azi, îhpre-istoric. 
Dealtfel, Em'l Cioran, construit tot din lirismul anonimilor din 
ţara cu unitatea d? limbă unică îh lume, a adus cu el, pe lângă 
“Lacrimi şi Sfinţi" . şi practica bogăţiei de cuvinte care a făcut 
ca graiul francez să să onduleze neobişnuit de elevat. Vasile 
Posteucă era poet. Paralele cu Radu Gyr, poezia lui Pi)Steucă 
prelungeşte poezia din îhchisori, îh pribegie... 

Dacă vreodată se va scrieonouă Istorica literaturii române, 
va trebui adăugat şi capitolul literaturii din exil; cred că îh ca¬ 
pitolul acesta trebue integrată şi literatura românilor care s^au 
supus destinului fhstrăinării, îhstrăinării linguistice, îhsă nu şi 
cea de conştiinţă. împreună cu aceia care s'au umilit să rămână 
români îh toate îhîprejurările. toţi, adunaţi sau reîhtorşila mat¬ 
că, vor deschide cu siguranţă ferestrele meritului culturii noas¬ 
tre, ca participantă la cultura lumii. 

# # # 


6 


NOTA. 

înainte de îhcheex'ea deceniului al patrulea al secolului care 
SC sileşte să îhchie anal creştin 2000, îh perioada când îh Ro¬ 
mânia se practica masacrul, am dus la editura Miron Suru, din 
îhdemr ul timid al lui Ştefan Srănescu, volumul de poeme care să 
amintească de generaţia “Dusă :u m.*rţii". 

Ctitor al volumului meu “Calea Pietrelor" a fost harnicul 
Vasile Posteucă, generos fără limTe, care şi îh agonie i-a su- 
praveghiat îhtruparea tipografică. 

Să mă mândresc sau să îhgenuchiez îh memoria “cântăreţu¬ 
lui din fluer" ?I... 

loan M I R E A 

it r f 



VOUĂ. 

Când văzduhul se uneşte cu cerul 
Şi taina îşi desăvârşeşte misterul, 
Din necuprinsele spaţii, 

Prin imaginaţii. 

Să mă simţiţi când vin. 

Ca un suflu, al Tatălui Divin. 


Sept. 1973 


Dorina I E N C I U 


7 





PE RĂBOJUL AMINTIRILOR: 


VISUL DIN COPILĂRIE... 

Deşi nevăzute, ştia şi el, ştiam şi eu, că umbrele morţii l-au 
îticercuit şi aşteptau doar ceasul, fti care să-i stingă lumina 
vieţii pământene. L-am revăzut, adică, dupăce s’a îhtors dela 
clinica Mayo, dupăce doctorii i-au spus, că.,.nu-i mai pot fi 
de nici un folos. 

Am stat de vorbă ceasuri, la el acasă. 

Intre altele, iată ce mi-a spus Vasile Posteucă, atunci: 

Mor cu două mari regrete: că trebue să mă rup din sânul 
familiei şi că Ihcă nu mi-am terminat “Cartea Copilăriei*. N’am 
ajuns să povestec fh acea carte nici măcar un vis din vremea 
copilăriei, pe care nu-1 pot uita: 

Eram de vreo opt anişori. M’am ftnbolnăvit de scarlatină. 
Copiii mureau polog; era o adevărată epidemie. Cei morţi erau 
duşi seara Ih podul unei case, pe care sătenii au numit-o “casa 
morţilor* . A doua zi dimineaţa erau culeşi toţi din ‘casa morţi¬ 
lor* şi îhgropaţi Ihtr'o groapă comună. 

Intr’o seară, crezându-mă mort, m’au dus şi pe mine fii 
“casa morţilor* . In noaptea aceia am avut un vis : 

Eram Ihtr'o livadă mare, prin mijlocul căreia curgea un râu. 
Dincoace de râu, era totul verde; un verde viu de primăvară. 
Dar dincolo de râu? Dincolo de râu erau...palate...de aur...şi 
arbori mulţi...de aur şi ei, toţi. Dincoace de râu, la marginea 
lui, era un arbore îhalt, verde ca toţi arborii. Jinduind să trec 
dincolo, mi-am zis, fii gândul mea: dacă arborele acesta s’ar 
răturna peste râu, aş putea trece apa... Si, iată, arborele s'a 
răturnat peste râu. Am îhcercat fiidată să trec de cealaltă parte, 
dar trunchiul arborelui nu ajungea până dincolo. M*am fiitors 
mai amărât decât ştiu să fi fost vreodată. Când m’am fiitors fiisă 
am văzut un cal alb. Si, iarăşi, mi-am zis, fii gândul meu: 
dacă aş fi mai măricel, l-aş fiicăleca şi el m’ar trece peste râu. 
Calul mi-a ghicit gândul: m’a prins de spatele cămăşuţei şi m'a 
trecut apa. Ajuns acolo m'a Ihtâmpinat o lumină mare, mai mare 
decât a soarelui, deşi nu era nici un soare...Oricât de puternică 
fiisă, lumina nu era supărătoare. Dimpotrivă, am simţit că mi-a 
turnat vlagă nouă fii mădulare. Eram sprinten şi uşor, ca pasă¬ 
rea cerului... 

Calul a prins glas şi mi-a spus: “de acum - dacă vrei - aici 
o să trăieşti, toată-toată vremea* ...La gândul, că Mama nu era 
cu mine, m'a podidit plânsul şi m’am văierat calului‘dar eu 


8 


vreau să mă fiitorc la Mama',..Calul mi-a răspuns: “de-o să tră¬ 
ieşti 70 de ani pe pământ, aici n'o să mai ajungi, căci foarte- 
foarte puţini sunt îhvredniciţi să calce pe aceste locuri* ... Ori- 


cu mine, m’a podidit plânsul şi m’am văierat calului “dar eu 
vreau să mă fiitorc la Mama'.,, Calul mi-a răspuns : “de-o să tră¬ 
ieşti 70 de ani pe pământ, aici n'o să mai ajungi, căci foarte- 
foarte'puţini sunt îhvredniciţi să calce pe aceste locuri* ... Ori¬ 
cât de ruşinat Ihsă, eu m’am văierat mai departe:“dar eu vreau 
să mă fiitorc la...Mama* ...Calul m'a trecut din nou apa. 

A doua zi dimineaţa (faptul mi s'a povestit după ce am răsă¬ 
rit mai măricel), un moş, văzându-mi chipul, şi-a spus : ‘ce pă¬ 
cat de un băiat aşa de frumuşel să moară* . Si, şi scoţând din bu¬ 
zunar sticla, mi-a turnat rachiu fii gură. După care, se vede, am 
dat ceva semne de viaţă...Moşul m’a luat Ih braţe şi m'a dus a- 
casă...la M A M A... 

# # # 

Acesta a fost visul lui Vasile Posteucă, pe care nu l-a putut 
uita. 

Fost-a el un vis oarecare, ca multe altele ? Ori, el a fost o 
scânteiere din realitatea plină de taine a vieţii de dincolo de 
moarte ? 

Ca un refren, vocea lăuntrică repetă: 

O scânteiere din realitatea plină de taine a vieţii de dincolo 
de moarte... 


# # # 


-f- Ilie OLTEANll. 


9 



MY RECOLLECTION OF VASILE POSTEUCĂ. 


I have very pleasant recollections of Vasile whom I think of 
as one who was always interested in the beautiful. As the 
statement on his Office so well stated: " I am glad you are here. 
It helps me to realize how beautiful my world is*. 

I first met Vasile inthemiddlenineteensixties when he came 
to Mankato State as a teacher of French and German. 1 re- 
member going to his office on a number of occasions. I was im- 
pressed with the number of books on the shelves in his office. 
When we started a prayer meeting at the college Vasile was 
present on a number of occasions. He went with me to the 
morning prayer breakfast of the CB MC whe we held them at the 
motel downtown. He was very much concerned about the spread 
of Communism in the world. 

He and his wife had been separated for a number of years 
due to the war condiţiona in Europe. They were both from Româ¬ 
nia and finally she was able to come to the United States and be 
reunited with her husband. It was a great day when the Posteuca 
family were able to purchase a house of their own. I remember 
how a number of their friends helped them to get started living 
in this house located near the Wilson Campus School. Vasile was 
much interested in flowers and trees and he had some of them 
planted near his house. Later he bought a tract of land near 
Judson on which was located a small cottage. He also planted 
a number of trees near this cottage. It was his idea to some day 
retire to this lovely spot where he planned to do some writing. 
He was a great writer and edited a paper in his native tongue. 

I will always remember the Corning of his son and later his 
daughter with the help of government officials. He was very 
happy to have his children come to the United States. 

I was greatly influenced by this man's lifeand I was glad that 
I had the opportunityofknowinghimina personal way. He always 
seemed to be in such good health so it was a shock when it was 
discovered that he had cancer. I was able to take him to Mayo 
Clinic in Rochester in October of 1972 when he entered the 
hopsital. He was unable to teach his classes that fall anc|buffered 
much before his death. It was a great treat for him that he was 
able to see his grandson before he died. 

His life lives on through his family. Iknow that he influenced 
a number of students in a very positive fashion. I will always 
treasure his memory. 


H.Horold HATZLER, 


Mankato State University 


10 


IN MEMORIAM. 


Dr. Vasile Posteuca was a distinguished professor in the 
department of foreign langusges at Mankato State University, 
Mankato, Minnesota, at the time of his death. 

His memory is a precious one for both faculty and students 
because 'he exemplified to both those segments of the academic 
community what it means to be a caring person and what it 
means to be an effective teacher. 

He was eminently competent in both the French and German 
classrooms where he presided daily. Because of his roots in 
Romania and his familiarity with Romania’s European neighbors, 
he could, of course, bring to the classroom a unique flavor of 
the culture of those peoples. 

Students savored Professor Posteuca's delightful way of 
sharing what he had learned, They literally sat at his feet. His 
home was always open to them, and it is it these meetings in his 
home that alumni now speak of so often. Mrs. Posteuca was a 
gracious hostess too, and her warmth helped to make their home 
a mecca for university scholars. 

A quality for which most of us probably remember him best 
is his willingness to take a stand oncauses in which he believed. 
He had immens courage, and he was fearless if he believed his 
stance on an issue was the morally right one. Professor Poste¬ 
uca supported those causes, not only with words and his presen- 

uca supported those causes, not only with words and his 
presence, but with his material resources, no matter how 
slender those resources were. He was a generous man. 

I was proud to be his friend. 


Mankato State University 

Gladys OLSON, Professor Emcriius 
r 


11 





IN AMINTIREA LUI VASILE. 


Pe Lic&, cum îl numeam noi prietenii lui, l-am cunoscut îh 
toamna anului 1934 când apărusem şi eu prin Cernăuţi ca student. 
De atunci şi până îh 1949, mereu am fost iVnpreună; îlitâi la Uni¬ 
versitate, după aceia Ih refugiu, îh lagăr, la Viena,etc. Mai mult 
la greu decât la bine. După 1950, când el a plecat spre Statele 
Unite iar eu spre Argentina, corespondenţa noastră a fost con¬ 
tinuă şi foarte deasă. 

Pe poetul şi scriitorul Vasile Posteucă îl cunoaşte toată lu¬ 
mea românească. Articolele şi versurile lui ne-au făcut de mul¬ 
te ori să plângem, ne-au ţinut mereu vii îh noi dorurile şi grija 
pentru ţara noastră de departe, şi ne-au îhîboldit mereu spre 
fapte Ihtru ajutorarea celor de acasă. Cred îhsă că puţini l-au 
cunoscut pe Posteucă omul, crezător îh Dumnezeu, gata de ajutor 
pentru orice român şi mereu preocupat ca toţi să fie fraţi buni 
îhtre ei. 

Lică a fost toată viaţa lui un sentimental, un om cu o mare 
doză de sensibilitate pentru toate lucrurile ce priveau credinţa 
îh Dumnezeu şi ţara românească. Prin câte oraşe din Europa 
am trecut, primul lucru pe care-1 făcea el, dacă îi permitea 
timpul, era să viziteze cimitirele. 11 îhcâ.ita liniştea ce dom¬ 
neşte îh cimitire şi acel aer mistic ce te îhdeamnă la meditaţie 
şi rugăciune. Posturile bisericeşti le îhdeplinea cu mai multă 
sârguinţă ca mulţi preoţi. 

Lică era vijelios din fire, cum îî stă bine unui poet. Aşi pu¬ 
tea zice că era pătimaş când apăra cauzele pe care el le credea 
juste. De aceia, de multe ori se lăsa dus de temperamentul lui 
năvalnic, şi îşi găsea destui inamici. Dar când se liniştea şi şi 
da seama că greşise, îŞi cerea imediat scuze. El admira omul 
care, deşi păcătos, ştia să-şi recunoască greşelile şi să se îh- 
drepte. Avea mereu îh faţă figura Apostolului Petre, care deşi 
se lăpădase de Isus de trei ori, a murit crucificat pentru El. 

După terminarea celui de al doilea război mondial, ne-am 
regăsit la Freiburg îh Germania. El a fost primul preşedinte al 
Comitetului de Români Refugiaţi din zona de ocupaţie franceză; 
eu am fost Secretarul lui. Au fost multe serile. Sâmbetele şi Du¬ 
minecile, pe care le-am ♦crificat pentru organizarea acestui 
Comitet, prezentarea lui autorităţilor franceze şi germane, şi 
stabilirea unor legături cu celelalte organizaţii româneşti din 
străinătate. Nevoi erau multe şi posibilităţile noastre puţine. 


12 


Leafa ce-o câştiga lucrând la un birou care se ocupa cu locuin¬ 
ţele utilizate de către francezi, o cheltuia toată îhcercând să as¬ 
tupe găurile mai mari ale nevoilor noastre. Problema cea mai 
grea de rezolvat, era acea a refugiaţilor ce veneau fugind din 
ţară. Odăiţa îh care locuia o transformase îhtr'un fel de refu¬ 
giu pentru aceşti fraţi ai noştri. N’a îhtrebat niciodată, pe nici 
unul, ce politică făcuse, ori de ce credinţă era. Pentru el era 
destul că unul care vorbea româneşte avea nevoie de ajutor, 
nostru. 

N’a lipsit niciodată dela nici un fel de manifestare româneas¬ 
că pe care pumnul de români ce ne găseam la Freiburg am pu¬ 
tut să-o organizăm. In frunte cu profesorul Virgil Mihăilescu, 
cu el şi cu ceilalţi români de acolo, am organizat o expoziţie 
culturală românească, unde verva şi simpatia lui ne-a fost de 
mare folos. Tot acolo am pus bazele Bibliotecii Române din 
acel oraş, care astăzi este una dintre cele mai de seamă cti¬ 
torii româneşti din străinătate. 

Frate Lică, tu ne-ai lăsat fiziceşte, dar nu spiritualiceşte. 
Opera ta de scriitor, de poet şi de român luptător nu va rnuri 
atâta vreme cât va mai trăi vreun românaş care va avea noro¬ 
cul să citească un articol de al tău, un vers plin de aroma dra¬ 
gostei de ţară, şi să plângă cu tine destinul care ne-a făcut să 
fim hoinari. Nici unul dintre cei ce te-au cunoscut mai de aproa¬ 
pe ca om, ca prieten sincer şi devotat, nici unul dintre cei căro¬ 
ra le-ai îhtins mâna la nevoie, nu uită dăruirea ta totală cauzei 
româneşti. Eu, personal, te am mereu cu mine îh persoana fe¬ 
ciorului meu Codruţ, nume ales de tine. Acum când revista 
DRUM, creată şi condusă multă vreme de tine, te omagiază, 
simt şi eu nevoia să mă alătur acestui omagiu cu aceste puţine 
şi sărace cuvinte, ca semn că prietenia şi camaraderia noastră 
a fost şi este mai tare decât ideile contradictorii pe care le-am 
avut din când îh când. 

DUMNEZEU SÂ TE ODIHNEASCĂ IN PACE ! 



Dr. M. P 0 P I N C I L C. 


13 




inedite 


VASILE POSTEUCA; 


0, Doamne, azi te simt atât de-aproape... 
Dece nu te-am văzut aşa, şi ieri ? 

Mi-se lăsase noaptea pe pleoape, 
Şi’ngenunchiasem trudnic sub poveri. 
Era’ntre noi un nesfă şit de ape... 

Acum Te văd în lucruri, în icoane. 

In zâmbetul Măriei către Prunc, 

In râsetul mulţimii pe maidane; 

Acesta eşti Tu: “hic et nunc“... 

In toţi. In mii de milioane... 

Te-am fost văzut odată la’nceput. 

Vorbiam de Tine ca de-un dor, de-o foame. 
Ce m’a ţinut in iarnă şi-am zăcut; 

Şi Te cântam pe nesfârşite game 
De cer, de răzvrătire şi de lut... 

Dar chipul Tău a prins să se destrame... 

Pe urmă noaptea. Doamne. Prin deşert... 

Şi plâsetul şi desnădejdea. Drumul, 
Spre-acelaş loc al inimii, incert, 

Pe care mi-l acoperise fumul 
Şi negrele păcate, cu duiumul... 

Şi când era să cad ai spus: “te iert“... 
Jertfeşte-mă de-acuma, ca pe-un ied - 
De-acuma merg cu Tine Doamne. Cred... 
Dar merg numai in orele când şed... 

• * 

10 Ianuarie, 1953 


14 


Imi pun pietre de unghi, cu înţelesuri. 
Ce ină n’au nuntit nici un cuvânt 

Imi pun pietre de unghi, cu înţelesuri. 
Ce încă n’au nuntit nici un cuvânt. 

Din munţi ce încă dăinuiesc in şesuri; 
Şi mi-le tencuiesc fără pământ. 

Numai cu dor şi şoşoteli de vânt, 
Dorind ca’n ora marilor culesuri, 

Să-mi fie catedrală, nu faţadă... 

Şi’n unghi s’arată semnul din altare, 
Şi’n trupul lui un secol e-o’ntrebare; 

Şi de se’ntâmplă Dumnezeu să vadă 
Cum geme piatra sub ciocan şi daltă, 
Mi-aruncă soarele in gând drept nadă 
Ca să mă cheme’n lumea cealaltă. 

Cioplesc, şi-aud cuvântul sub unealtă 
Gemând cu lespedea’n adânc de mare; 
Cu poarta mărturiei prea înaltă, 

(Argint in cadre, aur in zăvoare). 

Şi ţărmul meu e incă’n somn, sub ape. 
Tăcând din veşnicie’n veşnicie... 

Deaceea-I cânt şi mi-l arăt aproape; 

In el metafora-i o liturghie 
Pe care-o poartă stelele’n năstrape. 
Ca să răspundă’n cumpăna mea vie, 
Ca’ntr’un pian cu mii şi mii de clape.. 

Piatra de unghi mă’ntoarce’n poezie... 
« • « 


22-23 August, 1954 


15 



Linişte şi lună plină, 

Cu miresme dulci de tei; 
Creşte inima grădină, 

Luna sună clopoţei... 

Moarte, pasăre străină. 

Ai venit ca să mă iei?... 

Gândul s’a strunit vioară 
Să bocească elegie, 

Pentr’un dor de-odinioară. 

Vis ce n’are să mai vie; 

Clipă ce nu vrea să moară 
Şi se face veşnicie... 

Linişte’n frunzar de lună. 

Prag de rugă şi popas; 

Lume, datină străbună 
Te-am sfinţit şi-acum te las... 
Clopot de departe sună 
0 durere sub plaivas... 

Linişte fără hotare. 

Lună tăinuind tăceri; 

Trec şi trecerea mă doare. 

Mă desprind plângând din ieri 
Suflet, rază călătoare. 

Larg cu sfinte adieri... 

Toate’n lună aşternute, 
Toate’n linişte cântate; 

Visul cu albastre ciute 
Te-a găsit singurătate... 
Viaţă, mii de vieţi trecute 
Gând uman: eternitate. 


* • * 


August, 1958 


16 


P R I M A V A R A... 


P R I M Â V A R A... 


Pe Vasile Posteucă l-am cunoscut îh Decembrie 1941 îh Ger¬ 
mania. >ln ţară auzisem de poetul “Bucovinei" dar nu avusesem 
ocazia să-î cunosc. La acea dată, situaţia noastră era tristă. 
Toţi legionarii din Germania - cu excepţia şefilor -fuseserăm 
aduşi la Rostock cu domiciliul forţat. Lucram îh fabrica de avi¬ 
oane Heinkel, dormeam îh barăci, mâneam la cantină şi ni se 
interziseră legăturile cu ţara. Munca din fabrică era destul de 
grea, mai ales că majoritatea lucram fb hale. După puţin timp, 
aproape toţi deveniserăm lucrători calificaţi, cu diplome de cal¬ 
fe sau de maiştri, o grupă de muncitori de care fabrica nu se 
putea dispensa cu uşurinţă. 

Viaţa Ih Germania era foarte grea. Pe lângă depărtarea de 
ţară, necunoaşterea limbii şi singurătatea, erau apăsătoare. Mân¬ 
carea se dădea pe cartelă şi era neîhdestulătoare. îmbrăcămin¬ 
tea şi fhcălţămintea cu care venisem se deteriorase, iar îh plus, 
pentru fumători era şi problema fumatului. Lefurile erau modes¬ 
te, filtre 180 şi 250de mărci. Dinsalarii plăteam jumătate pentru 
masă şi cazare, restul nu ne ajungea nici să cumpărăm ţigări. 
Iar dacă voiai să bei un ţ^p de bere - şi acesta mai mult borş - 
sau voiai o prăjitură făcută din făină de cartofi şi îhdulcită cu za- 
harină, atunci treuia să renunţi la cumpăratul ţigărilor, la bursa 
neagră. 

Obişnuiţi de acasă să avem totul din belşug, lipsa de mişcare, 
singurătatea şi atacurile aeriene care ne furau liniştea nopţii, 
contribuiau la atmosfera grea care ducea la pesimism. Din ţară 
veneau veşti rele. Guvernul român cerea extrădarea noastră, 
iar ziarele publicau ştiri neliniştitoare. In plus, printre noi cir¬ 
culau o serie de agenţi care ffnprăştiau svonuri şi ştiri defetis¬ 
te. 


Nicolae Pătraşcu şeful lagărului ne convoacă şi ne ţine un lo¬ 
gos despre cuvântul “Meckerer", îh româneşte “cicălitor". In 
limba germană cuvântul se întrebuinţează pentru a caracteriza 
pe un individ ce “cârîîe, critică, bombăneşte" la toate. De fapt, 
aveam de ce să ne plângem, şi de masă, şi de casă, şi de tris¬ 
teţe, cu un cuvânt “de toate" , Pătraşcu roagă pe “Meckerer" să 
fticeteze cu critica şi să-l informeze pe el de toate neregulile. 


17 



că trebuie să ţinem seama că Germania se găseşte angajată pen¬ 
tru multă vreme îhtr^o luptă grea şi totul merge pe front. La da¬ 
ta acea rfam priceput sensul explicaţiei, credeam că nervozita¬ 
tea şi tensiunea vin din cauza situaţiei grele îb care ne aflam. 

Mă îhşelam, ea era întreţinută artificial. Pe deoparte, guvernul'^ 
german, prin oameni infiltraţi printre noi, îhcerca o desolidari¬ 
zare de şeful Mişcării Legionare, Horia Sima, iar pe de altă i 
parte guvernul român infiltrase agenţi printre noi cu intenţia de ] 
a ne distruge nervii şi a ne provoca ca să ajungem la acţiuni de 
forţă, ca îh urma lor să se poată cere extrădarea noastră. Sigur 
că această situaţie nu putea să ducă decât la îhcordare şi pesi¬ 
mism. Nimeni nu ştia ce va aduce ziua de mâine. Pesimiştii pro¬ 
feţeau moartea. 

In aceste vremuri grele apare poetul Vasile Posteucă, care 
nu face altceva decât să scrie poezii şi prin ele să ne îbtărească 
moralul. Din una din acele poezii pline de optimism îVni reamin¬ 
tesc numai sfârşitul: “Primăvară, primăvară ne îbtoarcem iar 
îb ţară^ . Dar nu numai cuprinsul poeziilor sale erau pline de 
speranţă, ci toată atitudinea lui, căci era îbtremătoare şi inspi¬ 
ra îbcredere îb viitor. 

^ Spre sfârşitul anului 1942 situaţia noastră se îbrăutăţeşteprin 
descoperirea unui complot. Guvernul român trimesese agenţi şi 
ucigaşi plătiţi ca să ne extermine. Planul a fost descoperit, iar 
agenţii şi ucigaşii Ib devenire au fost arestaţi. Horia Sima, care 
fusese avertizat îbcă din cursul verii că s'a pregătit internarea 
legionarilor pentru luna Ianuarie, 1943, părăşeşte Germania, la 
descoperirea complotului, şi ajunge îb Italia. Sub pretextul că 
Horia Sima şi-a călcat cuvântul, autorităţile germane ordonă in¬ 
ternarea legionarilor îb lagărul de concentrare Buchenwald, cu 
o lună de zile îbainte de data prevăzută. La intervenţia fabricii 
de avioane Heinkel sunt arestaţi şi internaţi îb lagăr numai ju¬ 
mătate dintre cei dela Rostock. Printre cei trimişi la Buchen¬ 
wald era şi poetul Vasile Posteucă. 

L-am reîbtâlnit după 27 Ianuarie 1944, când toţi cei ce rămă- 
seserăm la Rostock am fost deportaţi la Buchenwald. Acolo, po¬ 
etul Vasile Posteucă ÎŞi continua activitatea poetică. Plin de vi¬ 
aţă, expansiune şi optimism îbtr'o seară ne citeşte poezia sa îb- 
titulată “TESTAMENT*, din care am reţinut următoarele ver¬ 
suri: 


De-o fi să nu ne'ntoarcem niciodată. 
Tu să-i aduni pe cei ce vor rămâne 


18 


Si să-i îbdemni spre zilele de mâne: 

Să creadă, să râvnească, să se bată... 

Vasile Posteucă îşi reface şi poezia “Primăvară, primăvară* 
şi compune multe altele, toate îbcărcate de dorul de ţară şi de 
îbcredere îb zilele mai bune de mâine. Optimismul sănătos al 
lui Vacile Posteucă ne potenţa speranţele, acolo, îb acel ţarc 
îbconjurat de sârmă ghimpată şi pus sub tensiune electrică... 

Am părăsit cu toţii lagărul din Buchenwald, la 27 Martie 1944 
şi am ajuns la Viena, ca să ne despărţim din nou, fiecare cu mi¬ 
siunea şi treburile sale. 

Sfârşitul războiului ne-a ÎVnprăştiat, pe toţi, prin toate col¬ 
ţurile. Cu Vasile m-am revăzut îb primăvara anului 1947 la Sa- 
arbrucken. Pe atunci organizam treceri îb Franţa. Vasile veni¬ 
se să-l ajut să meargă la Paris. Din motive de siguranţă l-am 
dus să locuiască câteva zile la o familie din apropierea oraşu¬ 
lui, îbtr^o regiune frumoasă cu păduri şi poiene. A fost “dădăcit* 
să stea cuminte “îb casă* pentru siguranţa sa, dar neţinând sea¬ 
mă de realităţile de acolo, a pornit la plimbare prin păduri. Pro¬ 
babil că venindu-i o inspiraţie, a îbceput să compună o poezie, 
şi apoi să o recite, şi tot gesticulând a fbst observat de un sol¬ 
dat francez, care neţinând seamă de “focul sacru al poetului*îl 
invită la comandaturi şi-l ţine acolo vreo două săptămâni. După 
eliberare, îbcearcă a doua oară, şi acum ajunge la Paris. 

De atunci au trecut multe primăveri şi Vasile Posteucă, spre 
regretul nostru, nu mai este printre noi. Speranţa că ne vom îb- 
toarce îb România îbcă nu s'a spulberat din sufletele noastre 
Mulţi credem cu poetul Posteucă: “Primăvară, ptimăvară ne îb- 
toarcem iar îb ţară* . Poetul are dreptate. După bezna de azi, 
din ţară va veni o schimbare. Si după cum după moartea “Iernii* 
urmează viaţa “primăverii*, cu ţâşnirea vieţii tumultoase şi 
plină de bucurie, aşa va urma după bezna îbtunericului de azi, 
îbvierea unei ere noi care nu poate fi numită decât “Primăvară* 
acea PRlMAVARA din poezia lui Vasile Posteucă, scrisă Ibtr'un 
lagăr de concentrare. 

Colonia, la 15 Septembire 1^82. 


Alexandru Ş u g a. 


19 



V E L I A. 


Lui Pietro fiORRARO 
• 

Mai eşti, după Velia, 

Cine erai înainte ? 

Semnele din piatră au trecut 
In semnul din tine. 

Unică aducere aminte 
Au devenit amintirile 
Strânse în a fi - a nu mai fi, 

Viitor-trecut, noapte-zi. 

Timp de piatră, de apă, de foc. 

Timp de aer, 

Pământ-aer, zicea localnicul Parmenide, 

Apă-foc, tot ce s’ar putea întinde 
intre unghie şi stele. 

A fi e a şti. 

După cum în aceeaşi ordine antagonică şi complementară. 
Ura implică o cădere în a nu mai fi. 

Pietrele stau scrise pe cer 
Ca o caligrafie umană, 

0 scrisoare cu multe pagini 

Adresată viitorului. , 

Ruinele se strâng din risipă. 

Vreau să spun din răul care împrăştie. 

In timp ce binele luptă ca să adune 
Subt aureola cunoaşterii. 

Totul se naşte din amor şi se înaltă 
In coloane şi’n descoperiri, 

0 mână ne trage către lumină 
Vrând nevrând, într’o repede tensiune. 

Strigăm printre capiteluri şi frize 
Nesătui de timp şi de spaţiu: 

- Eşti! 


20 


Apoi desfacem marmora în elemente. 
Spiritul îl redăm cărnii întunecate 
Şi Velia trece dela coloană la 
Piatra anonimă. 

Din ce a rămas acuma. 

Risipit subt acolada estivă 
Mâine nu va mai fi decât 
Pulbere fără nume 
Contrarie oricărui fel de amintire. 

Frig potrivnic semnului care adună. 

Paestum, mai la nord. 

Ridica temple către alte ruine. 

Mai înalte, mai grăitoare de sfârşituri. 
In timp ce Pompei schiţa vise 
De eternitate din gând de cenuşă. 

* • * 

Vintilă 11 0 R I A. 



21 




CARTEA LUI BOBANGO. 


G. J. Bob an go: Re 1 i gi on and Po l i t i c s : Bi shop 
Vaier ian Tr i f a and Hi s Time. Ea st European 
Mo n o gr aph s, XCI I , I 9 81. Di s t r . Co l u mb i a U. P. 

-II- 

Izvoarele lui Boban go sunt indicate la paginile 64-67. Cronolo¬ 
gic îhcepe cu cartea lui Lucreţiu Pătrăşcanu - Sub trei dicta tur i- 
publicată fti 1944, apoi menţionează comunicările făcute la un 
Symposium, ţinut la Bucureşti, fti 4-5 Martie, 1971, cari au fost 
publicate îbti^o carte fhtitulată “Împotriva fascismului*(Bucu¬ 
reşti, Editura Politică, 1971). Urmează cartea lui Mihai Fătu şi 
Ion Spălăţelu: “Garda de fier-organizaţie teroristă de tip âfas- 
cisf ^Bucureşti, Ed. Politică, 1971). 

Autorul nu crede că aceste cărţi ar oferi prea multe clarifi¬ 
cări, totuşi are pentru fiecare din ele căte o apreciere care ne 
pare ne la locul ei. Aceste aprecieri sunt nefireşti şi denotă o 
cunoaştere marginală a problemelor, după cum indică şi o luare 
de poziţie a autorului. 

Pentru literatura legionară din exil, Bobango nu are nici un 
fel de apreciere pozitivă, sub nici o formă. Pentru cea scrisă de 
comunşti a găsit, poate din snobism intelectual, din spirit de imi¬ 
taţie sau dintr'o eleganţă improprie, cuvinte de laudă şi sublini¬ 
eri pozitive, cari ridică grave semne de ftitrebare, asupra obi- 
ectivităţii şi caracterului de cercetare istorică a lucrării. 
De exemplu. Cartea lui Mihai Sturdza ar avea oarecari semne de 
aparatură intelectuală, dar ea abundă îh referinţe asupra “forţe¬ 
lor anonime* şi a “conspiraţiilor iudeo-marxiste- capitaliste- 
masonice*. Istoria Mişcării Legionare (fti ediţie franceză) a lui 
Hor ia Sima “este desigur o pasionată apărare a dreptăţii sale 
( a mişcării) şi îh mod vehement atacă fiecare altă grupare po¬ 
litică din România îh perioada anilor 1930*. 

Cărţile legionare publicate îh perioada războiului, “îhesenţă 
au fost grosolan propagandistice* . Cu toate aceastea, la fel ca şi 
lucrările comuniştilor, “chiar acelea (lucrări) puternic părtini¬ 
toare îh favoarea Legiunii, ne pot spune ceva, atât îh ceiace con¬ 
ţin, cât şi îh ceiace nu conţin* . Mărturisim, aici, ca o paranteză, 
că ne este extrem de dificil să pricem ceiace vrea să spună au¬ 
torul, afară de cazul că este vorba de o îhgăduinţă specială, ori. 
poate, o scăpare din vedere faţă de scrisul legionar. 


22 


In general, scrisul legionar din exil se ocupă, după impresia 
grăbită a lui Bobango, prea mult cu critica filosofici oponenţi¬ 
lor îh interiorul mişcării; la fel, prea mult se ocupă cu atacarea 
lui Antonescu, Carol Il-lea sau a comunismului. Nu face nici o 
referinţă de lucrări, şi nici nu aduce nici o probă îh legătură cu 
aceste afirmaţii. Este o considerare evalutivă generală, asupra 
literaturii legionare din emigraţie, care 1-ajută să stabilească 
nişte concluzii definitive, categorice şi abrupte, căci nu sunt 
pregătite îh paginile anterioare, prin explicaţii graduale: 

“Polemicele şi dezidenţele îh sânul Gărzii de fier sunt de¬ 
monstrate îh mod clar, de exemplu îhtr^o carte de după război, 
care merită toată atenţia* . Este vorba de cartea preotului Ştefan 
Palaghiţă, publicată îh 1951, care a “devenit un izvor major de 
material pentru grupul anti-Sima îh imigraţie*. Iată că autorul 
nostru a găsit o carte de valoare, care conţine un material so¬ 
cotit ca o “sursă majoră* . Evaluarea pozitivă a acestui material 
este o contradicţie flagrantă cu afirmaţiile anterioare ale lui 
Bobango. Această carte 6ste valabilă, pentru el, deoarece se pa¬ 
re că satisface interpretările sale şi poziţiile pe care şi le-a 
stabilit faţă de mişcarea legionară. 

Ne oprim oleacă aici, să încercăm îhtr'o sinteză parţială să 
să delimităm raţionamentele şi poziţiile autorului. Ştim, pentru 
aceasta este nevoie de multă mulcomieşirăbdrae ardelenească. 

Iată punctele principale: 

1. Literatura legionară din ţară, dinperioada anterioară lui 1944, 
nu poate fi luată îh seamă. Autorul are motivele sale speciale. 

2. Istoricii străini sunt mai obiectivi şi cunosc mai bine realită¬ 
ţile româneşti. Prezentările lor constituesc un capital intelectu¬ 
al, istoric şi legitim, care poate duce la emiterea de judecăţi 
asertive şi de valoare, cu caracter apodictic,fără drept de apel, 
asupra mişcării legionare, 

3. Personalităţi ca Mihai Sturdza, HoriaSima, etc., nu pot fi lua¬ 
te îh seamă pentrucă pledează cauza lor. 

4. Cartea lui Palaghiţă este demnă de atenţie pentrucă demon¬ 
strează existenţa dezidenţelor, îh interiorul mişcării. Cu această 
ocazie, Bobango îlgi precizează şi mai clar felul său de a îhţe- 
lege fenomenul legionar. Porneşte îh această chestie oarecum 
deandoaselea, şi ne oferă rezultatele sale, îh cercetările pe care 
le-a făcut, îhainte de a ne fi prezentat datele fundamentale ale 
existenţei istorice, politice, ideologice şi doctrinare ale com¬ 
plexului legionar: 

Ceiace este de cel mai mare interes aici nu este nici adevă- 


23 







rul nici falsitatea acestor polemici inter-grup, ci chiar faptul 
că mişcarea legionară a fost departe de a fi o entitate monoli¬ 
tică; dimpotrivă, ea a fost fhibelşugată cu dezidenţe dela îhce- 
put, dezidenţe cari s'au adâncit şi răspândit IVi urma morţii lui 
Codreanu, punct fh care cineva ar putea aproape spune că o miş¬ 
care legionară a sfârşit şi o alta a luat naştere*. 

Din aceste rânduri se vede bine teza fundamentală a lui Bo- 
bango, îh privinţa legionarismului. Nu se poate trece cu vede¬ 
rea, de către cititor, că autorul are un interes manifest şi deo- I 

sebit faţa de problema “dezidenţelor* , şi trebue să facem chiar 
aici o remarcă importantă, pentru discuţiile de viitor. Bobango ^ 

este acela care face uz, cu toată generozitatea d^ de cuvântul 
acesta de “dezidenţă* , căci “dezidenţa* este pentru el o premiză 
de lucru şi nu o concluzie a unui proces descriptiv şi explicativ. 

Literatura exilului legionar mai are un păcat care apasă şi 
asupra marxiştilor, îh egală măsură, după socotelile autorului, 
socoteli ftisuşite şi expuse după afirmaţiile lui Bela Vago: nu se 
ocupă cu originile fascismului, cu caracteristicile sale naţionale 
sau cu gradul de ihfeudare faţă de “marii fraţi* italieni şi ger¬ 
mani, cu legăturile sale ou ortodoxia, cu anti-semitismul, cu 
componenţa sa socială şi cu elementele conducătoare. 

Dacă exilaţii români n’au catadixit să se ocupe cu astfel de 
probleme cari ‘trebuesc discutate*, îh schimb unii occidentali 
au Ihceput să se ocupe de ele, ca: Eugen Weber, Zevedei Barbu, 

Stephen Fischer-Galaţi, Ernst Nolte, F.L.Carsten, Paul Scha- 
piro. 

Cu aceasta s’a îhcheiat lista bibliografică a autorului şi, de 
acum îhcolo, îh cadrul acestui capitol al cărţii sale vorbeşte de . 

caracteristicile generale ale mişcării legionare, sezisate de * 

scriitorii occidentali, menţionaţi mai sus. Facem îhsă o rezer- j 

vă iniţială, asupra cazului lui Zevedei Barbu care nu este deloc * 

“occidental* , ci un simplu catapultat al comuniştilor români pe 
malurile Tamisei, pentru a le servi interesele lor, şi care s’a 
răzgândit îhtre timp, şi a luat altă cale, acea a unui similacru 
de “occidental* , căci aduce prea multe complexe de inferioritate 
din spaţiul românesc, unde s'a format, dar nu s'a putut realiza, 
şi azi se ridică îhîpotriva unei generaţii de alte credinţe, pure,cu 
negaţii şi imprecaţii, lipsite de orice fel de eleganţă intelec¬ 
tuală sau probitate academică. Zevedei Barbu, pentru a se im¬ 
pune cu o brumă de prestigiu, semnează cu numele celui mai 


24 


mare dintre zeii antichităţii greceşti: ZEV. 

înainte de a lua îh considerare caracteristicile generale pe 
care le surprinde Bobango fh conţinutul fenomenului legionar, şi 
îhainte de a face o analiză. îhsoţită de comentarii, a izvoarelor 
istorice ale sale, va trebui să menţionăm o altă categorie de iz¬ 
voare pe care le îhtrebuinţează, şi pe care nu le numeşte decât 
îh treacăt şi ocazional. 

ISTORIA ORALA este o altă sursă de documentare de care 
se foloseşte Bobango. Ea nu a fostpreamult utilizată de istorio¬ 
grafia românească, dar ea a devenit o “modă* istoriografică îh 
lumea americană, mai ales îh ultimul deceniu. In România, isto¬ 
ria orală a fost o metodă de lucru pe teren a Scoalei Sociologice 
dela Bucureşti, dar era îhtrebuinţată cu multă grije şi suprave¬ 
ghere ede sociologi şi etnografi, pentru a se asigura acurateţea 
documentării. 

Istoria orală continuă să fie un subiect controversat şi îhcă 
nu şi-a câştigat un statut juridic şi o binecuvântare ştiinţifică. 
Apelul pe care-1 face Bobango la ajutorul metodei istoriei orale 
nu are nimic nociv îh sine dacă se aplică cu precauţiune. Din 
primele impresii pe care le oferă lectura cărţii lui Bobango se 
desprinde ideia că metoda istoriei orale a fost aplicată îh mod 
eronat. Bobango şi-a îhsuşit o vedere de ansamblu asupra miş¬ 
cării, pe baza unei documentări unilaterale, care nu i-a permis 
să cuprindă fenomenul legioaai* îh alcătuirea lui unitară, de en¬ 
titate ideologică şi politică. El şi-a îhsuşit punctele de vedere 
ale unor “dezidenţi* , cum îi numeşte el, şipe baza lor a constru¬ 
it o “poveste de necrezut* a mişcării. Bobango a pornit dela a- 
ceste pu ncte de veder e, cari sunt r elati ve prin structura lor şi 
prin contextul istoric şi ideologic, şi le-a îhvestit cu un carac¬ 
ter absolut. In acelaşi timp a refuzat, ab initio, să îhcorporeze 
şi vederile celor ce constitue un altera pars. 

Oricât de integraţi au fost vreodată fh mişcare, oricât de in¬ 
formaţi au fost despre anumite situaţii, şi oricâtă bună credinţă 
ar avea autorii istoriei orale, cari au furnizat materiale pentru 
această carte, ei nu reprezintă decât opinii personale, nu pozi¬ 
ţia mişcării. 

Mişcarea legionară are un sceptru al puterii ei existenţiale, 
C8re-i legitimează continuitatea şi desvoltarea istorică, şi care 
porneşte din magma originară, descinzând legal, organic şi cu 
autoritate din făptura istorică şi zestrea ideologică a celui care 


25 




a fost Corneliu Codreanu. Noi credem că Bobango, Ihipreună cu 
cei ce i-au furnizat elementele de istorie orală nu au percepţia 
adevăratei mişcări legionare. Massa ce mare a legionarilor 
se găseşte îh România şi dispune azi de o forţă morală şi ideo¬ 
logică superioară aceleia pe care o avea mişcarea îh 1948, când 
a fost supusă prigonirilor celor mai Ihspăimântătoare ale comu¬ 
niştilor. Printre zecile de mii de legionari din ţară, cari au 
fundat teminţele comuniste, zecile de mii de legionari, cari au J 
scăpat de fbtemniţare, şi zecile de mii de legionari noi, crescuţi 
îh spirit, şi cari trăiesc Ih aşteptare, pe băncile şcolilor sau uni¬ 
versităţilor, pe ogoarele satelor sau îh fabricile din cuprinsul 
ţării, nu se cunoaşte decât o singură mişcare legionară. Acolo, 
nu există “dezidenţe* , ci tensiunea aşteptărilor şi credinţa Ih- 
tr'o reîhviere românească. 

Intr'o terminologie mai exactă, noi nu suntem de acord cu 
ceiace Bobango cheamă “dezidenţă". Când vorbim şi vroim să 
prezentăm mişcarea legionară, putem vorbi, ca despre oricare 
formaţiune ideologică, politică sau spirituală, indicând curente 
şi tendinţe interne structurilor lor. Acestea sunt fireşti şi uni¬ 
versale , ca proces de desvoltare. Au existat îh mişcarea legio¬ 
nară tendinţe şi curente interioare, dar acestea nu au afectat 
fondul originar şi specific. Ion Moţa era axat pe ideia creştină, 
îh timp ce Alexandru Cantacuzino avea viziunea unui eroism na¬ 
ţional, ca modalitate de existenţă. Nae lonescu a făcut câteva 
comentarii admirabile, îh prefaţa cărţii lui Vasile Marin :Crez 
de generaţie, privind structurile sufleteşti deosebite ale lui Ion 
Moţa şi Vasile Marin. Dar, amândoi erau integraţi îh aceiaşi 
lume de idealuri şi au plecat să moară pentru Hristos. In orice 
mişcare, de tipul celei legionare, există polarităţi, cari nu sunt 
altceva decât expresia bogăţiei sufleteşti, abisale, a existenţei 
omeneşti. Dar, tendinţele din interiorul mişcării, oricât de va¬ 
riat ar fi polarizate, nu denotă deloc existenţa unor “dezidenţe* 
‘Dezidenţele* de care vorbeşte Bobango, nu sunt acelaşi lucru 
ca şi tendinţele rezultate din caracterul personalităţilor. Vom 
reveni, asupra acestui punct. 

Acum este necesar să ne îhtoarcem la izvoarele scrise, pe 
care le-a utilizat Bobango. Începem cu cartea lui Lucreţiu Pă- 
trăşcanu, care este prima îh ordine cronologică; Sub trei dicta¬ 
turi. Pătrăşcanu este, după caracterizarea lui Bobango, “unul 
din cei mai străluciţi teoreticieni ai României* Cartea sa “este 


26 




unul dintre foarte puţinele locuri unde cineva poate găsi analiza 
compoziţiei sociale a membrilor Legiunii şi a elitelor sale, şi 
dacă se face abstracţie de formulările marxiste, disecţia lui 
Pătrăşcanu este îh mare validă chiar şi astăzi*. Pătrăşcanu re¬ 
cunoaşte caracterul de massă (tineri şi muncitori) al Legiunii, 
dar vorbeşte mereude “lumpen-proletariat* şi Bobango se avân¬ 
tă să sublinieze şi el faptul complexităţii şi varietăţii membriei 
legionare. Mai mult, alcăruieşte o listă proprie a categoriilor de 
membri ai mişcării; “morali, religioşi, dedicaţi amestecaţi cu 
tot felul de oportunişti, jalonaţi dela excroci meschini, până la 
hoţi şi asasini*. 

Această listă apare ca opera lui Bobango, ca un compliment 
la afirmaţiile lui Pătrăşcanu. Este o îhtregire, proprie şi cu to¬ 
tul originală. Noi, socotim că este uluitoare. 

Pătrăşcanu deasemenea susţine că mişcarea legionară a fost 
un instrument îh mâna forţelor conducătoare din România. Teza 
aceasta a lui Pătrăşcanu, zice Bobango, nu este“prea departe de 
adevăr*. 

Faţă de aprecierile favorabile, faţa de Pătrăşcanu, noi ne îh- 
scriem îh fals. Afirmaţia lui Bobango că Pătrăşcanu a fost “unul 
dintre cei mai străluciţi teoreticieni ai României * , ne apare ca 
o îhgăduinţă nelegitimă, şi ea vine din moda unor academicieni 
americani, cari au privit marxismul şi pe teoreticienii lor cu 
bunăvoinţă şi, uneori, mai mult decât bunăvoinţă. 

Cartea lui Pătrăşcanu -Sub trei dictaturi- este o carte 
foarte slabi. Pătrăşcanu nu aduce nimic nou, căci lucrează cu 
şabloanele dogmatice ale marxismului, cari au un caracter uni¬ 
versal, sunt aplicate îh orice ţară din lume, îh acelaşi fel, si cu 
aceleaşi rezultate. E;q>licaţia fenomenului românesc, dintre ce¬ 
le două războaie, aşa cum o prezintă Pătrăşcanu, este aceiaşi 
cu explicaţiile marxiştilor din orice altă ţară a globului. Toate 
fenomenele sociale şi manifestările politice sunt determinate, 
după conceţia marxistă, de către structurile economice. 

In România, dictatura regelui Carol Il-lea a fost determi¬ 
nată de situaţia economică; cauzele ei sunt de esenţă economică. 
Regele şl camarila sa rfau fost decât uneltele cercurilor şi in¬ 
tereselor capitaliste ale burgheziei române şi ale marilor lati¬ 
fundiari. Regimul parlamentar a fost îhlocuit, pentru a servi in¬ 
teresele burgheziei - fhipotriva clasei muncitoare, care Ihcerca 


27 



să îhfrâneze exploatarea omului, exercitată de marele capital . 
Numai un regim dictatorial era capabil să satisfacă pretenţiile 
capitaliştilor, şi Carol Il-lea le-a garantat o rentabiliute maxi¬ 
mă, căci a asigurat existenţa monopolului industriei grele. Pe 
lângă capitaliştii români burghezi, exista o altă clasă socială 
interesată fti instituirea unei dictaturi, era clasa marilor pro- 
pietari de pământ. Iată ce spune Pătrăşcanu: 

“Dictatura regală a fost expresia politică a intereselor şefi¬ 
lor marii industrii şi ai marilor proprietăţi. Ea a avut deci un 
fond incontestabil economic*. ( Ediţia franceză, Jean Vitiano, 
P.52). 

Pe lângă acest element cauzal al economicului, Pătrăşcanu 
mai adaugă un element social : mizeria masselor muncitoreşti 
şi ţărăneşti, cari au generat criza internă, îh conflictul cu bur¬ 
ghezia, creind o stare de instabilitate, revendicări şi greve. 
Aparatul de stat a fost Ihtărit şi, fh acelaşi timp, au fost Ihcu- 
rajate toate organizaţiile fasciste. Datorită acestui fapt. Garda 
de fier, Ihcepând cu anii 1935-1936, a dominat viaţa politică ro¬ 
mânească. 

Aceasta este esenţa tezei fundamentale a lui Pătrăşcanu, din 
cartea despre care vorbim. Este vorba de o teză de tip univer¬ 
sal valabilă, Ih concepţia marxistă. Cu ea se poate descifra ori 
care din structurile societăţilor capitaliste, ori unde s'ar găsi 
acestea. Este o teză simplă şi simplificatoare, dar are preten¬ 
ţia de a fi ştiinţifică şi de a fi capabilă să desvăluie toate taine¬ 
le istoriei umane. Nu avem nici o Ihdoială că Bobango cunoaşte 
aceste lucruri. Tocmai de ceia am fost surprinşi de aprecie¬ 
rile sale, vorbind despre Pătrăşcanu, ca despre unul dintre cei 
mai străluciţi teoreticieni ai României. 

Tributar fără rezerve şi fără originalitate, Lucreţiu Pătrăş¬ 
canu nu are nimic original nici fti felul fti care explică fenome¬ 
nul legionar. Cartea lui este scrisă la nivelul cel mai scăzut al 
onestităţii intelectuale, căci nu face decât să repete, fără apa¬ 
ratură (tocumentară, toate acuzaţiile falsificante aduse mişcării 
legionare. 

Bobango subliniază ca un merit deosebit afirmaţia lui Pătrăş¬ 
canu că mişcarea legionară a pornit dela * realităţile naţionale* , 
şi apoi, după aceia pe acestea s'au grefat elemente de îinprumut. 
Dacă o asemenea recunoaştere ar fi reală, desigur că Pătrăşca¬ 
nu ar putea avea un merit, deşi orice cercetător obiectiv ar 
face acest lucru ca o obligaţie firească. Insă Bobango se fhşeală. 


pentrucă Pătrăşcanu priveşte şi îhţelege ‘realităţile naţionale* 
prin optica marxismului, ceiace alterează sensul expresiei şi 
creiază confuzii grave. După interpretarea lui Pătrăşcanu. “re¬ 
alităţile naţionale* , dintre cele două războaie mai ales, erau de¬ 
cadente şi obscurantiste prin valorile pe cari le promovau; tra¬ 
diţiile şi credinţele creştine, valorile şi manifestările spiritu¬ 
ale, obiceiurile strămoşeşti, omenia şi viaţa ţărănească, patri¬ 
arhală. Numai prin lupta de clasă şi dictatura proletariatului se 
mai poate salva poporul român. 

După Pătrăşcanu, mişcarea legionară apare ca un fenomen 
reprezentativ, ca o expresie a obscurantismului decadent îh ca¬ 
re trăieşte poporul român. Fiind expresia decadentismului spi¬ 
ritual şi urmărind promovarea valorilor cari sunt caracteris¬ 
tice acestui decadentism, mişcarea legionară a pornit îh isto¬ 
rie dela “realităţile naţionale* fiind purtătoarea de cuvânt a îh- 
tregului oscurantism românesc. Acesta este sensul îh care îh- 
ţelege Pătrăşcanu să vorbească de aderenţa legionară şi de in¬ 
tegrarea ei fh “realităţile naţionale* . 

Adevărul cel adevărat este că mişcarea legionară a vizat 
regenerarea spirituală a vieţii româneşti, cu revenirea la tra¬ 
diţiile istorice, specifice şi autentice ale poporului român, prin 
creierea unui om nou îhtărit cu virtuţile creştine. Acest efort al 
mişcării legionare îî apare lui Pătrăşcanu, prin ochii deforma¬ 
tori ai marxismului, ca expresia unor forme decadente de viaţă 
istorică. Pătrăşcanu identifică mişcarea cu “realităţile naţio¬ 
nale* , nu pentru a recunoaşte un adevăr, ci pentru a servi docil 
marxismul, căci îh concepţia marxistă “realităţile naţionale* au 
o altă semnificaţie decât acea a unui realism sociologic, istoric 
sau filosofic. 

Cât despre împrumuturile ideologice ale mişcării, pe care 
le enumerează Pătrăşcanu nu putem spune decât că prezentarea 
lui este ridicolă, o nemai pomenită indecenţă intelectuală şi mo¬ 
rală. Toată lista sa conţine numai aberaţii şi minciuni sfruntate. 
Iată o podoabă din afirmaţiile gratuite, sau mai de grabă de rea 
credinţă ale lui Pătrăşcanu: “publiciştii legionari luau atitudini 
anti-naţionale* prin imitarea lui Alfred Rosenberg, teoreticianul 
naţional-socialismului german. 

O altă podoabă de ridicol şi absurditate îl reprezintă atât 
titlul cât şi conţinutul unuia din subcapitolele cărţii sale. Este 
vorba de “Miracolul dela Maglavit* -o anticipaţie a misticii le¬ 
gionare. 


29 




Din îhsuşi acest titlu şi subtitlu se vede improbitatea inte¬ 
lectuală a lui Pătrăşcanu. 

Mistica este una dintre trăsăturile specifice ale legionaris- 
mului. Despre ea s'a scris mult îb literatura legionară, de către 
Corneliu Codreanu, Ion Moţa, Nae lonescu, Vasile Băncilă, Vic- 
P^iti Gârcineanu, Traian Brăileanu, etc., şi aceştia i-au ex¬ 
plicat semnificaţiile şi funcţiunile sale îh economia ideologiei 
legionare. Nu este locul să vorbim aici despre conţinutul con¬ 
ceptului de mistică. Ceiace vrem să subliniem este faptul că fe- 
nornenul dela Magiavit s^a îhtâmplat îh anul 1935, când mişcarea 
legionară era evoluată, bine definită îh toate articulaţiile ei ori¬ 
ginale şi specifice, cu idealuri de viaţă clar formulate, aşa îb- 
cât arătările lui Petrache Lupu nu puteau să anticipeze mistica 
legionar^^ Arătările lui Petrache Lupu au verificat Ihsă poten¬ 
ţialul mistic al sufletului românesc. Reacţiunea ţărănească faţă 
de cele Ihtâmplate la Maglavit, nu se preocupa şi nu viza per¬ 
soanele sau detaliile situaţiilor. Ţărănimea română a demon¬ 
strat, cu acea ocazie, valenţele sale mistice, căci sensibilitatea 
poporului se ridicase la o tensiune îbaltă, cari i-au prilejuit o 
confruntare spirituală cupropria sa conştiinţă morală şi creştină. 
Mişcarea legionară, prin mistica ei, era o e3q)resie a viziunii 
româneşti. Cu ocazia Maglavitului, mistica legionară a fost ve¬ 
rificată şi confirmată prin îhsăşi sensibilitatea poporului. Cine 
doreşte să priceapă fenomenul dela Maglavit, îh semnificaţiile 
lui teologice, nu are decât să citească frumoasele comentarii 
făcute de profesorul Dumitru Stăniloae, făcute îb revista lui 
Nichifor Crainic "Gândirea*. 

In analiza sa, Pătrăşcanu a răsturnat carul cu boi,cum a fă¬ 
cut Karl Mrax cu triadele lui Hegel. Cartea sa abundă de min¬ 
ciuni grosolane, cari nu pot îbdreptăţi pe cineva să o preţuiască 
ca o carte de analiză a vieţii sociale şi politice româneşti. Este 
o carte de "lumpen-proletariat intelectual* . 

Si fiindcă a venit vorba de lumpen-proletariat, să fbcercăm 
a zăbovi aici o leacă pentru o precizare importantă. Pătrăşcanu 
vorbeşte cu mare năduf despre muncitorii legionari, căci aceştia 
au lichidat orice şansă, Ib acea vreme, de atrage pe muncitorii 
români îb spre comunism. 

Corpul muncitoresc legionar a fost unul dintre corpurile de 
de elită spirituală ale mişcării legionare, prin: 

a) valorile fundamentale ale concepţiei legionare. 

b) ţelurile formulate Ib cadrul unei societăţi româneşti, naţio¬ 
nale, fără antagonisme de clasă. 


30 


c) pricipiile de selecţionare şi promoţie. 

d) structura pur românească a orientărilor lor. 

e) conştiinţa demnităţii umane, generată de concepţia legionară. 

La constituirea acestui Corp legionar, Corneliu Codreanu a 

avut o deosebită grije să fundeze nişte aşezări şi rânduieli or¬ 
ganizatorice, care să ducă la formarea unor elite morale şi na¬ 
ţionale, îb sânul vieţii româneşti. 

Primul şef al acestui Corp, a fost inginerul Gheorghe Clime, 
a cărui autoritate şi integritate morală rfa fost niciodată pusă la 
îbdoială de nici un fel de adversar politic. El îbsuşi a constituit 
o garanţie totală pentru prestigiul şi puritatea corpului munci¬ 
toresc legionar, îb cadrele căruia au fost selecţionate numai ele¬ 
mentele de valoare şi caracter, din uzinele şi fabricile de peste 
îbtinsul ţării. In fabricile din temniţele comuniste, după anul 

1948, muncitorii legionari au dat măsura aristocraţiei lor mo¬ 
rale, prin comportamentul lor care s^a impus ca inegalabil, şi 
prin conştiinţa lor "luptătoare*, îbipotriva unei ideologii stră¬ 
ine de neamul lor. In Corpul muncitoresc legionar, nu au existat 
elemente de lumpen-proletariat. Orice fel de alte poveşti despre 
acest corp, sunt diformări necinstite şi sfidări ale realităţii şi 
ale bunului simţ. 

Din exemplele pe care le-am ales, s'a putut vedea că acea 
carte a lui Lucreţiu Pătrăşcanu nu poate fi considerată, sub nici 
o formă, ca sursă documetară despre mişcarea legionară. Nu e 
necesar să mergem mai departe cu tot soiul de baliverne ale 
sale, pentru că am arătat punctele mai importante. La vremea 
când a publicat această carte, nu era posibil îb România să se 
facă nici cea mai elementară critică a ei, căci era o revărsare 
anarhică de comunism, ură şi lipsă de luciditate. In fond, Pătrăş¬ 
canu avea o ură funciară faţă de îbtreaga intelectualitate rom- 
mânească, şi nu este de loc dovedit că ar fi fost animat de sen¬ 
timente româneşti, îb interiorul partidului. Ar fi destul să amin¬ 
tim că îb 1945, la un andupă venirea sovieticilor îb ţară, cu oca¬ 
zia aniversării de un an, dela îbfăptuirea lui 23 August, Lucreţiu 
Pătrăşcanu pregătea o moţiune a partidului comunist român, prin 
care se cerea trimiterea îb Rusia Sovietică, a unui contingent de 
12000-15000 de intelectuali "fascişti*, pentru re-educare. Ceva 
similar cu deportarea populaţiei săseşti. Prin aceasta se urmă¬ 
rea lichidarea intelectualităţii româneşti, pentru că se opunea 
regimului comunist şi partidului său. Eticheta de "fascist* era 
aplicabilă oricăui adversar, căci nu avea un conţinut precis şi 
logic. 


31 




Nicolae Pătraşcu, care era la vremea ceia conducătorul din 
ţară al mişcării, a reuşit să anuleze acţiunea lui Pătrăşcanu, 
printr'un act de mare curaj şi îhţelepciune politică şi, prin a- 
ceasta să salveze pe intelectualii români, cari erau destinaţi de 
Pătrăşcanu deportării Ih Rusia Sovietică. 

La vremea aceia, mişcarea legionară era o forţă redutabilă 
şi a jucat un rol de mare anvergură Ih viaţa politică a tării, 
luliu Maniu avea un schimb regulat şi esenţial de vederi cu Ni¬ 
colae Pătraşcu, îh problemele de urgenţă ale momentului. Si, nu 
a existat nici un punct de sminteală îhtre aceşti doi conducători 
politici. Pomenim acest moment semnificativ, pentrucă îhcartea 
sa preotul Ştefan Palaghiţă face nişte afirmaţii cu totul “scornite* 
fh legătură cu misiunea şi activităţile lui Pătraşcu. Bobango nu 
face nimic pentru a verifica veracitatea celor spuse de preot. 
Fireşte, Bobango nu avea de unde să cunoască îhtâmplările din 
ţară, şi nici rfa prea fost îhdemnat să afle dela cei care le cu¬ 
noşteau. Insă, faţă de alte afirmaţii “gratuite* ale lui Pala¬ 
ghiţă, s'a reacţionat cu documente irefutabile, de către Gheorghe 
Costea şi Grigore Manoilescu. Bobango nu le-a luat îh conside¬ 
raţie, măcar cu titlu bibliografic, absolut necesar unei cerce¬ 
tări obiective asupra unor subiecte controversate. 

Pentru acei ce cunosc bine realităţile din ţară, îh care s’a 
găsit mişcarea legionară, afirmaţiile lui Palaghiţă despre misi¬ 
unea lui Pătraşcu, apar ca neîhtemeiate şi fără nici un merit 
istoric sau de logică. 

In 1944, Pătraşcu a consolidat poziţia mişcării legionare, şi, 
aceasta a devenit forţa ideologică şi formativă cea mai îhche- 
gată din opoziţia românească, faţă de partidul cominist. Momen¬ 
tul acela era momentul îh care legionarismul se găsea faţă îh 
faţă cu comunismul şi bolşevismul rusesc. In condiţiile de atunci 
partidul comunist nu avea curajul să se măsoare cu forţa legio¬ 
nară, pe care o socotea inamicul numărul unu. Intr'o noapte din 
Octombrie 1944, armata sovietică şi română, a detaşat unităţi 
îhtregi să colaboreze cu organele de poliţie şi siguranţă pentru 
a face descinderi din casă îh casă, îh Ardeal, pentru capturarea 
lui Nicolae Pătraşcu, Acesta stătea liniştit îhtr’o fortăreaţă mi¬ 
litară şi purta discuţii cu şefii legionari dinţară veniţi să-l vadă. 

In 1945, Pătraşcu a dat o lovitură de graţie planului alcătuit 
Lucreţiu Pătrăşcanu pentru deportarea intelectualilor români 
îh Rusia Sovietică, tocmai pentrucă el reprezenta atunci o po-' 


32 


ziţie imbatabilă, şi ceilalţi membri ai comitetului central al 
partidului comunist au îhţeies mai bine decât Lucreţiu Pătrăş¬ 
canu despre ce este vorba. Aşa se face că partidul comunist a 
avizat la o evitare temporară a unei confruntări cu mişcarea 
legionară, care dispunea de cadre şi organizaţii puternice pe 
îhtreg cuprinsul ţării, cu şefi de judeţe, regionale, de corpuri 
şi excelente mijloace de comunicaţie. Această situaţie a mişcării 
din acei perioadă nu se poate explica decât prin calitatea supe¬ 
rioară a elementelor sale constitutive şi a poziţiei sale ideolo¬ 
gice şi politice. Mişcarea legionară era singura formaţie ro¬ 
mânească care se găsea îh opoziţie radicală şi profundă cu co- 
munştii şi cu sovieticii. Idealurile şi interesele imperative ale 
ţării se îhgemânau îh forma cea mai deplină cu orientările le¬ 
gionare, mai mult decât îh oricare alt moment al istoriei naţi¬ 
onale. Aşa se explică suportul real şi masiv pe care l-a dat po¬ 
porul român, atunci, mişcării legionare. (Puterile occidentale 
au fost deservite de representanţii ei, cari nu au relatat decât 
parţial caracterul specific al realităţilor iin acea epocă). 

Mişcarea avea o conducere unitară, dinam’că, activă şi lu¬ 
cidă. Nu existau lici un fel de “dezidenţe* . îh sensul peiorativ 
îh care vorbeşte Bobango. In acelaşi timp, prezenţa lui Horia 
Sima. comandantul mişcării, afară de graniţele ţării, deci imun 
la represaliile comuniste, asigura celor din ţară o protecţie şi 
o garanţie reală pentru continuitate şi luptă ÎVnpotriva invada¬ 
torilor. pe care partidulu comunist a luat-o cu toată seriozitatea 
îh consideraţie, impunându-şi rezerve pe care nu le dorea. 

Am făcut aceste observaţii, pentru a arăta că mişcarea era 
adânc îhrădăcinată îh viaţa şi conştiinţa românească, şi acest 
lucru n'ar fi fost posibil dacă ea ar fi fost îhcărcată de ‘tarele* 
despre care vorbeşte Pătrăşcanu şi Bobango, după el. 

(continuare îh numărul viitor). 

# » # 


ion halmaghi 


33 


CRONICA LITERARĂ 

dumitru iCHIM 


Gheorghe V.BUMBESTI: A Doua Poartă , poeme,1960-1970. Co¬ 
lecţia Drum, 1981. 132 p. 

Colecţia DRUM aduce fti noaptea tiparului spovedaniile lirice 
ale unei fficlii. M’am apropiat de această carte cu emoţii de exa¬ 
men, şi nu am greşit. Poezia lui Bumbeşti este un examen pen¬ 
tru fiecare cititor. Versul e curat ca o strună amară de vioară 
şi râurile simfonice sunt atât de limpezi că, despre adâncimea 
lor, te poţi Ihşela, cum te păcălesc optic iazurile cristaline de 
munte. Pietrele din adânc, pe care gnoseologic le vezi atât de 
aproape, că Iţi pare că le poţi atinge cu mân. Iţi scapă. Ele sunt 
mult mai departe. 

Aşa este tristeţea lui Bumbeşti: 

A doua poartă : la mijlocul vieţii. 

Drumul Ibapoi nu-1 mai poţi face -- 
înainte : Ibtunerecul morţii sau poate lumină 
Paşii încep să intre treptat în ceaţă. 

La mijlocul vieţii, am deschis poarta pentru Neuitatul Ieri. 

Concluzia grăbită ar fi că poetul a ajuns la o anumită vârstă 
şi-şi plânge “virtuţile* biologice, O interpretare mai groaznică 
nu cred că ar fi cu puţinţă. Ajunşi la mijlocul vârstei Mesa, De 
Ciz, Amalric şi Ys6 din piesa lui Claudel (“Partage de Midi* ) 
trăiesc acea dramă a luptei dintre Sarx şi PNEVMA, între ce 
erau in realitate şi ce măşti au purtat. Ei sunt la “cumpăna ape¬ 
lor* şi trebuie luată o decizie, acel “breaking point* cum au 
tradus englezii titlul piesei lui Paul Claudel. 

A înţelege că jalea lui Bumbeşti se datorează unui bătut la 
“Poarta doua* a bilogicului e la fel cu a reduce “Simfonia a cin- 
cea* la relaţia banală, când proprietarul a venit la chiriaşul său 
Beethoven, In “Simfonia a cincea* auzim cioc-cioc-cioc, dar a- 
cela era Destinul, iar Ih “A doua poartă* găsim “Neuitatul Ieri* , 
dar e scris cu majusculă. El nu mai aparţine acelui “ieri* de al¬ 
bum şi scrisori pe hârtie roză. 


34 


Mi-a plăcut să asemăn liricul grav al poeziei lui Bumbeşti 
cu amărăciunea seminţei de cais din castelul de lemn al sâmbu¬ 
relui. In mijlocul vieţii, poetic văzând-o ca un fruct ontologic, 
omul se găseşte în faţă cu marile întrebări şi marile ecuaţii 
existenţiale. “Neuitatul Ieri* paradisulcares'apierdutprin noi, 
vremea când totul era pur, ideal, vis şi vestire de Ihger că mu¬ 
gurul va deveni floare-mireasă. Si apoi, mireasa emamă. Hari- 
cul acestei tinereţi sfinte, petală cu petală, IŞi scutură prin noi 
paradisul florii de cais, E acesta “Neuitatul Ieri* ? Nu. “Neuita¬ 
tul Ieri* , cu care poetul se identifică, şi pe care în alt loc îl nu¬ 
meşte “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte* e la 
milocul vieţii, deci îh esenţa ei, Ih marea taină a ontologicului 
din castelul de lemn al sâmburelui. In acest sens “poarta doua* 
e o altă naştere. Qiinurile revelaţiei de a ne descoperi sunt 
mari. Am ajuns la plinirea timpului. La “mijlocul vieţii*, când 
potirul de lemn al sâmburelui e îhtins la o Cină de Taină: “Unul 
dintre voi mă va vinde* . Pornind dela acel: “Oare nu sunt eu. Doa¬ 
mne* , Gheorghe Bumbeşti îhcepe să analizeze şi să filosofeze 
atât de firesc, dar ce iazuri adânci şi limpezi se ascund dincolo 
de freamătul trist al trestiilor, care ne aduc aminte de Pascal. 
In mijlocul crucii rotunde de sâmbure este Viaţa. Acest sâmbu¬ 
re trebuie să moară moartea sa, putrezindu-şi viaţa, ca să des¬ 
copere adevărata Viaţă, 

Numai sămânţa care s'a logodit cu moartea va încolţi. Pare 
antinomic ? Nu. Moartea cucereşte pe cel mort, care se crede 
că e viu pentru că locuieşte în celulele timpului şi îh oglinzi se 
vede numai pe el. Dar moartea nu are nici o putere Ih faţa celui 
care e liber îhspre Eternitate, care se dăruie tuturor oameni¬ 
lor. 


Drumul robilor arcuit peste România 
Depărtările şi pribegia 
De mult mi le-au scris. 

Meşter de amar 
Am cunoscut tăria 

Coborit în noapte, m'am urcat Ih vis. 

nu se referă la o constelaţie ca motiv de “poezie* , ci la o reali¬ 
tate istorică. O suferinţă a codrilor româneşti din sufletul nos¬ 
tru. Zice Eminescu: “Ce te legeni codrule/Fără ploaie, fără 
vânt/Cu crengile la pământ* ? Vrem ea pe care o găsim la amân¬ 
doi poeţii nu înseamnă “timp* , ci opierderea identităţii la sca¬ 
ra veşniciei. Codrul nu e mişcat din exterior, de o ploaie, sau 
de un vânt, ci din interior şi refugiul lui, spovedanie şi regăsire. 


35 






e acolo unde fî sunt rădăcinile: “cu crengile la pămănt* - conste¬ 
laţia de care vorbeşte Bumbeşti cu amărăciune, pentru că stea¬ 
ua din cer a devenit “Calea Robilor* pusă îh stemă românească, 
de pe tancurile ruseşti. Si Bumbeşti nu e din generaţia mea, cei 
născuţi Ih 1944 sau după, ci acest “meşter de amar* a cunoscut 
şi “tăria* , termen biblic pentru CER, dar şi “noaptea* Ih xare 
trebuie să cobori, când cerul ţi se neagă, cu toate cârpele nori¬ 
lor. Din acest iad abătut asupra Ţării, “meşterul de amar* ne 
oferă “urcarea Ih vis*, regăsirea satului românesc, a identităţii 
noastre ca neam, simţul liturgic al codrilor româneşti din fiinţa 
noastră, ca asupra Potirului să ne plecăm cu crengile la pământ 
şi să-i ferim taina şi sfinţenia de muşte şi muscali. 

Satul prezentat de Bumbeşti e acel “cătun alb* unde “gorunii 
tineri orele-şi sunau*, cu “tămâioarele Râmnicului*, cu “ecoul 
umed* al Oltului, un sat pe care apoi H ridică din geografic şi 
temporal, la satul românesc din toate veacurile, Ih care eternul 
nu e o idee abstractă, ori o Ihşirare de “timp* , ci o parte, sau 
mai bine zis o perspectivă esenţială a “pământului*, Ihţeles ca 
“patrie* - PATRES, ţară a părinţilor. 

Când Blaga spunea: “Eu cred că veşnicia s'a născut Ih sat* nu 
se juca de-a cuvintele frumoase, ci gândea satul din perspectivă 
metafizică. El nu intră Ih istorie, ci având-odeja, o transcende 
nu spre date cronologice, ci spre valori eterne, care In timp 
fiind, depăşesc timpul. Aici e marea axă a supraveţuirii neamu¬ 
lui românesc - Ih istoria care are un rost, un sens, o finalitate 

la care trebue să ajungă, o istorie care a avut de aproape două 
mii de ani, ca orientare, pe Logosul fhtrupat. Nenumărate sunt 
oglinzile metaforice, iazurile narative Ihconjurate cu brazi, Ih 
care românii vedeau pe Hristos şi Sfântul Petru străbătând sa¬ 
tele româneşti. Ca şi la Vasile Voiculescu, poezia ‘Isus din co¬ 
pilărie*, imaginea o găsim şi la Bumbeşti: 

Când Ihfloreau prunii 
Merii şi perii. 

Se porneau toaca şi clopotele 

Şi ne pregăteam şi noi ( care cum puteam ) 

Cu ouă, cu colaci şi prescuri 
Şi casele spoite. 

Cu vechile şi noile dureri -- qj nădejdea 

Niciodată’mplinită: 

Să sărutăm urma Mântuitorului 
Trecut nevăzut prin sat 
In drumul lui spre cer 
Dela'nviere 
Flămând şi Ihsetat. 


36 


Luminozitatea melancoJ icâ a lui Voiculescu se aseamănă cu 
“Intrarea Ih Ierusalim* a lui Giotto Di Bondone(o frescă din Ca¬ 
pela Scrovegni, Padova; pictată îhtre 1304-1305) Ih care pictorul 
culorilor nepământeşti, reduce toate elementele narative la par¬ 
ţial, pe primul plan punându-1 pe Isus, un echilibru perfect de 
frescă - jumătate, cei cari îl urmează, iar cealaltă jumătate, 
cei cari-1 primesc. 

Durerea lui Bumbeşti că Isus trece prin sat şi e “nevăzut* , 
deşi toate “detaliile* sunt pregătite :“ouă, colaci, prescuri* , etc., 
şi El pleacă spre cer “dela'nviere* flămând şi Ihsetat, ne duce cu 
gândul la un tablou care ilustrează, de data aceasta, liricul lui 
Bumbeşti. E vorba de “Răstignirea* lui El Greco. Tintoretto ve¬ 
dea Răstignirea Ihtr'un stil baroc. Dacă ne uităm la tabloul său 
“Hristos Ih casa lui Marta şi Maria* 1580, al lui Tintoretto, fi¬ 
gura cea mai reliefată aeste Marta, dar la El Greco tot planul 
cosmic e ocupat de Crucificat, de cel “flămând şi Ihsetat*, tre¬ 
când “nevăzut* spre cer. 

Metafora lui Bumbeşti declină Ih stih anotimpurile iubirii 
pentru o femeie. Nu este vorba îhsă de o simplă banalitate, ci 
despre ceva mai semnificativ. Dar, cine este această femeie? 
Este una şi aceiaşi, dar numele sub care apare sunt diferite. 
Ea e: “Fata din vis/Cânta la fântână/Subcumpăna nopţii, sub ma¬ 
rele vis* . Metoda aceasta este folosită şi Ih teatrul contemporan, 
când Ih cuprinsul aceleiaşi piese o persoană apare cu nume deo¬ 
sebite, pentru realizarea unei ţesături simbolice. 

Femeia din simfonia lirică a lui Bumbeşti este viaţa, perso¬ 
nalizată Ihtr'un ideal din “Neuitatul Ieri*, pe care H rkiefează 
îh marmora de stih: 

Vino, fată frumoasă Abia ghicit -- 

Mai albă decât Cu luceferi pe umeri 

Ileana mea, şj'n mână c'o stea. 

Cu părul ca un abur 

Acest ideal de frumuseţe, fata “Mai albă decât/Ueana mea* 
îl descopere “In crengile de liliac/Legănându-se/ Ca o domniţă 
de seară* , şi de fapt această fată este chiar: “Primăvara/h’ata 
de fum/A primelor noastre iubiri* . 

Despre Bumbeşti se spune că este un pesimist. O analiză 
serioasă a poeziei sale infirmă o astfel de caracterizare, chiar 
dacă poetul Ihsuşi se identifică cu “poetul trist*. Latinii prin 
“pessimus* Ihţelegeau un superlativ al răului, pesimist fiind a- 
cela care priveşte totul îh negru. Pentru el un măr viermănos e 
deajuns să condamne fructele unei livezi îhtregi. Pentru el exis¬ 
tă numai “logică*, dar nici o lundă de lumină a speranţei. 


37 


Când Eclesiastul spunea: • Deşertăciunea deşărtăciunilor, 
toate sunt deşertăciuni, el nu era nici pesimist nici sceptic, ci 
doar trist că oamenii nu se îhălţau la adevăratele valori ale 
Eternului şi o comparaţie cu ele nu est posibilă pentrucă toate 
plăcerile mărunte de sub inimă îh jos sunt "omnia vanitas**. 
Tristeţea lui Bumbeşti este o căutare mioritică. Un destin de 
fluier, grav ca munţii, fără nimic din “optimismul* ţambalului 
sau ţignalelor de bâlci: 


Vraja cobora nevăzută 
Si cânta fluierul 
Sfâşietor 

Să rupă inima omului — 
Dorului, dor -- 
îngânând ît\ răstimpuri: 
Cine mi-a văzut 
Cine-a întâlnit 
Tristul meu fecior -- 
Palidul meu domn 
Cu gene de somn 7 
Spuneţ-i când trece 


In amurgul rece 
Că stelele cad 
In păduri de brad, 
Doi luceferi gemeni 
Fără să-i asemeni 
Caută să'nvie 
Oameni pe vecie. 

Că departe'n zări 
Sub răpuse mări 
Ard sfâşietor 
Focuri lungi de dor. 


Dacă privim atent, şi aceasta implică citirea lui Bumbeşti 
tr\ context, vedem că nu avem de-aface cu un epigon bacovian. 
Un distins scriitor român spunea că Bacovia era Ihzestrat cu 
o suprasensibilitate, iar tristeţea lui toată era un profetism al 
“coroanelor de plumb* , care vor fi aşezte pe fruntea neamului 
românesc. Bumbeşti porneşte pe o cale inversă decât a lui Ba¬ 
covia. El se Ihtoarce spre “Neuitatul Ieri" . Spre generaţia îYi ca¬ 
re se trezise conştiinţa milenară a Potirului carpatic, de a dă¬ 
rui totul pentru Jară. 


Nu este o ftitoarcere sentimentală îh timpul care a trecut, ci 
o identificare cu a sta “sub cumpăna nopţii, sub marele vis*. Sau 
cum continuă poetul: 


Neuitatul Ieri îl port fh mine 
Ce a fost este 
Si nu va muri niciodată 
Pentru cei ce m'au cunoscut 
Sau nu 


Eu sunt: Neuitatul Ieri 

Neuitatul Ieri: 

Tinereţe fără bătrâneţe 
Si viaţă fără de moarte. 


In aceste versuri este rezumată fhtreaga carte. Aici converg 
toate simbolurile folosite de poet. O tinereţe fără bătrâneţe. Un 
abis invers. 


Cartea aceasta de poezie ne oferă o a doua poartă, adică un 
prilej de regăsire. Dar, fti primul rând, un prilej de meditaţie 
existenţială. 


38 


Gabriel BALANESCU: J urnalul unui anonim. Colecţia Drum, 

1981. 85 p. 

Dacă am rezuma această lucrare literară a lui Gabriel Bălă- 
nescu, folosindu-ne de “Nota preliminară* nu am face un deser- 
viciu căţii. In ea găsim experienţele descrise de autor, pe care 
le-a trăit fltr'un regim comunist, şi ele ar fi un considerabil 
inceps tn descifrarea simbolurilor din carte. Totuşi, această 
apropiere ar fi prea simplistă. 

In cartea lui Bălănescu găsim mai multe probleme pe care 
nu le putem epuiza îhtr'o prezentare de cronică literară. Deaceia 
ne oprim la “această necesitate pasionată de a vorbi cu semenii, 
fără interimare, mi-a creiat-o nu numai cei 17 ani de claustra- 
ţie, îhtre zidurile puşcăriilor comuniste din România, dar poate 
cu atât mai vârtos, anii de după liberare (1964). Pentrucă, fti în¬ 
chisoare, oricât ar părea de ciudat, spiritul şi inima erau mai 
libere*. (p. 21). 

Pasajul de mai sus e un suspin dureros după dialogic. Omul 
creat de Logos are îh el acest dialogic de a te regăsi îh altul. 
Mitul lui Platon despre crearea omului, bărbat şi femeie, ar fi 
o ilustrare a necesităţii de dialog, dar nu de ajuns de completă. 
Omul are nevoie de dialog nu numai pentru a se completa, a gă¬ 
si ceiace îi lipseşte, ci cum îl găsim îh creştinism, sufere de 
dorinţa de a se dărui. O bucurie nue deplină şi devine chin dacă 
nu o putem îtnpărtăşi cu altcineva. In suferinţă putem fi singuri, 
dar nu îh bucurie. Amândouă singurătăţile sunt suferinţă. Acea¬ 
stă sete de “a vorbi cu semenii* se numeşte omenie. Cuvântul nu 
e sunet, ci lumină şi viaţă, iar pervertirea lui e otravă ucigă¬ 
toare. Stăniloae vedea îh cuvânt imaginea Cuvântului-Logos, de 
unde acea putere ca, prin cuvânt, să oferi unui om Siloamul, sau 
să-l ucizi la ‘'el de bine, dar mult mai chinuitor, decât cu un 
glonte. 

Dialogul este un schimb de cuvinte, dar ele nu sunt vorbe 
luate din dicţionar şi Ihşirate îh faţa altuia. Cuvintele dialogu¬ 
lui nu sunt cele două părţi ale lui Platon, care se caută una pe 
alta, ci două fiinţe care ÎŞi dăruiesc ceva. Cele două “cuvint^ 
sunt icoana Cuvântului. Stăniloae spunea la un curs de doctorat 
pentru studenţii îh teologie, că cea mai sugestivă traducere a 
lui Verbum sau Logos au dat-o românii, prin cuvânt. La aceiaşi 
concluzie ajunge şi un eseist român din exil, arătând că Ih a- 
cest con-ventum, de unde avem etimologia, găsim teandricul. 


39 



firea divinS şi umană convenind Ih Cuvântul creator, adică îh 
persoana lui Isus. 

Ateismul marxist negând existenţa sufletului nemuritor şi 
relaţia eu- Tu, a ciuntit omul nu numai de sacralitate, de per¬ 
spectivele divine, ci îh primul rând de omenie. Fiind creat 
trup şi suflet, relaţia eu-tu se ridică firesc la eu-Tu, cum ob¬ 
serva Martin Buber îh cartea lui cu acelaşi titlu. Omenia, şi nu 
pot să trec cu vederea studiul lui GheorgheRacoveanu, pe aceas¬ 
tă temă, este substanţa dialogului. E drumul omului biologic de 
a ajunge la Om, prin om. Dialogul îh esenţă nu e schimb de cu- 
.vinte, ci dăruire şi iubire. Avea dreptate Dostoievschi să defi¬ 
nească iadul ca o singurătate a neputiinţei de a iubi.— 

Catastrofa pe care a dus-o aşa zisa filosofie “marxistă'e 
că a inventat un “om nou* care să nu aibă nimic comun cu Omul. 
De aici, imposibilitatea dialogului, care are nevoie de o a doua 
persoană. A doua persoană de comuniune a umanului e Dumne¬ 
zeu. El nu este o idee, ci o persoană. In locul lui, Marx a pus 
materia. Poate cineva dialoga cu materia ? Relaţia eu-Tu, de 
care vorbeşte Martin Buber, a fost eliminată, iar cea de-a doua 
relaţie eu-tu devine o imposibilitate, pentrucă privind materia¬ 
list, eu care sunt materie, neavând spirit nemuritor, nici per¬ 
spective divine, ca materie mă rezum la fericirea materiei me¬ 
le. (Edite, bibite...) Renunţând la Cuvânt, renunţ la dialog. Dece 
să fiu altruist, când un altul nu există, ca persoană de dialog? 
Neexistând celălalt pe care-1 văd, cum pot exista eu care nu mă 
văd, setos de “această pasionată necesitate de a vorbi cu seme¬ 
nii * ? 

Faptul interesant pe care-1 sezizează Gabriel Bălănescu fh 
cei 17 ani de Ihchisoare e că: “ îh îhchisoare, oricât ar părea 
de curios, spiritul şi inima îhtii erau mai libere* (p.21). Deţi¬ 
nutul nu era singur. Celula îi ţinea trupul, dar nu şi sufletul. 
Punţile de evadare spre uman erau poezia, reflecţia şi medi¬ 
taţia. “Libertatea* pe care deţinutul o pierde după ieşirea din 
îhchisoare este libertatea de evadare, pentrucă el se găseşte îh 
faţa unor constrângeri mult mai subtile, îh care creierul este 
controlat de “menghina camuflată a securităţii*. Si “trebuia să 
vorbeşti.Orice. Numai să vorbeşti.Să mişti.Să spui ceva 
îhtr'un sens sau altul. Să-ţi precizezi poziţia. Să te ştie “cum* 
esţi*. (p. 29) 

A îhcerca să povesteşti această carte e foarte greu pentru 
că subiectul ei nu este descriptiv, ci este analiza unei atmos¬ 
fere, din care singura evadare este reflecţia. La aceasta se a- 


40 


daagă şi meşteşugul simbolicului folosit cu dărnicie de Gabriel 
Bălănescu, atunci când zugrăveşte personaje sau evenimente. 

Personajul din “Jurnalul unui anonim* e îhsoţit de MIAZA 
NOAPTE, o figură sinistră cu “mâinile zdrenţuite, cu câte un pe¬ 
tec roşu din loc îh loc, ce nu par puse la îhtâmplare.,.* (p.60) şi 
al cărui prezenţă o găsim pretutindeni ca o obsesie urmărind pe 
narator, până când cocostârcul care e purtat îh zgardă de un pi¬ 
tic, îl va omorî pe Miază Noapte. Meseria acestui personaj, des- 
lânat de personalitate şi trăsături umane fusese aceia de croma- 
tograf. Aluzia la “câte un petec roşu din loc îh loc, ce nu par 
puse la îhtâmplare* aruncă lumină asupra apucăturilor lui. Cro- 
matografia e un procedeu de separare a substanţelor dintr'o so¬ 
luţie, cu ajutorul turnării acestei soluţii prin materiale poroase, 
cari absorb substanţele respective; cromatograful fiind, cu alte 
cuvinte, un fel de “turnăU)r* . In societăţile comuniste “turnăto¬ 
rii* sunt toţi declasaţii care servesc organele securităţii, denun¬ 
ţând pe proprii lor semeni 

înstrăinarea omului care trăieşte îhtr'un asemenea sistem 
totalitar duce la o dedublare, îh faza iniţială, apoi la ruperea 
din comuniunea cu omul şi cu Dumnezeu, şi rezultatul este de¬ 
zastruos: “In această stranie îhtreprindere, nu-mi mai aparţi¬ 
neam. Organele mele pitite îh străfundurile lor pământeşti, îhi- 
străinate voinţei mele, se supuneau orbeşte unei conspiraţii. In¬ 
teligenţa mea dresată, mă părăsise la rându-i, simţindu-i îhlo- 
cuirea cu alta pe care nu o cunoşteam şi nu mă cunoştea*. (p.63) 

Finalul este optimist. Personajul acesta funebru, MIAZA 
NOAFTE, e ucis de cocostârcul care era purtat de zgardă. Sim¬ 
bolul cocostârcului poate fi al conştiinţei şi al primăverii, dar 
Bălănescu dublează cele două simboluri, cu unul mult mai cu¬ 
noscut :barza, sau cocostârcul care aduce copii, la casa omului, 
deci simbolul viitorului care îhvinge un Miază Noapte, oferind 
zorii de ziuă şi miezul de lumină îh fiinţa omenească. 

Cartea este scrisă cu talent şi măiestrie artistică, oferind 
o lectură interesantă şi îhcărcată de mistere, pe care cititorul 
are să le surprindă la fiecare pagină. 

= # # 


41 


Ion 


-}- PICTORUL ION NICOLAU-DEL TA este o adevărată şi fru¬ 
moasă revelaţie de creativitate românească. Expoziţia sa, ftiti- 
tulată 'Amintiri din România* (Hamilton, Canada, 10 Mai, 1982) 
a prezentat vreo 90 de tablouri, cu cele mai variate subiecte: 
flori, peisajii dunărene sau marine, de munte, oraşe vechi sau 
noi, sate, biserici şi râuri, case şi cetăţi, cele mai multe aduse 
din ţară odată cu imigrarea sa !b Canada. 

Aceste piese ale ejqjoziţiei sale reprezintă chipuri, privelişti 
şi frumuseţi româneşti, prin subiect şi denumire, prin culori şi 
combinaţii de culori, prin forme geometrice, prin ideaţia funda¬ 
mentală a lor şi, Ih mod deosebit, prin viziunea şi stilul lor, pur 
românesc. 

Stilul se recunoaşte, Ih toate aspectele şi detaliile tablouri¬ 
lor, ca un stil românesc. Căci aceste tablouri au fost lucrate 
'după natură cu tălpQe Ih ţărâna şi capul Ih soarele locului,fie- 
care subiect având o adresă exactă* (citat din Autoprezenurea 
sa). 

Prin profesie şi activitate, Nicolau a fost inginer şi a Ihce- 
put să picteze, pe linia unui imbold pe care l-a simţit din frage¬ 
dă tinereţe, îh condiţiile speciale din ţară, unde simţea nevoia 
de expresie a sentimentelor şi gândurilor sale, Ih domeniul ar¬ 
tei, unde avea ceva mai multă libertate de a se apropia de bogă¬ 
ţiile existenţei româneşti. Din lumea sa inginerească a adus o 
îhţelegere şi o cuprindere a spaţiului geometric, dar din con¬ 
tactul cu realităţile vieţii româneşti, mai ales cu lumea sate¬ 
lor, Nicolau a avut o percepţie mai deplină a spaţiului real al 
viziunii româneşti, spaţiu definit ca un orizont transcental al 
existenţei istorice. 

Tocmai de aceia, pictorul Nicolau a putut să se apropie de 
esenţele româneşti, de stil, de forme, de culoare, de perspecti¬ 
vă, prin ceiace el îhsuşi numeşte “autenticitate*. Nimic contra¬ 
făcut cu ajutorul formulelor, technicei şi influenţelor variatelor 
curente de artă, venite din vreo 'şcolarizare* sau 'specializa¬ 
re* . 


42 


Ion Nicolau lucrează din îhdemnuri interioare, din nevoia de 
a exprima sentimentele şi viziunea sa despre frumos, nu fru¬ 
mosul îh general, ci frumosul românesc, al naturii româneşti, 
al lumii româneşt. Viziunea sa este organică şi nu “violentează* 
ontologicul, 'existenţa* . ca atare. Căci “această tendinţă de a 
forţa echilibrul şi forma firească a lucrurilor, de a impune ti¬ 
pare naturii, este des-echilibru sufletesc*, spune pictorul. Aşa 
se face că, prin Expoziţia sa ne aduce, aici îh lumea liberă, chi¬ 
purile Şi priveliştile României, cu 'casa bunicilor şi mormin¬ 
tele lor, cărările copilăriei, muşcate, clopotniţe,biserici. Delta 
Dunării, Mangalia, Bărăganul, Cetatea Râşnov, Sighişara, Si¬ 
biul, tufănele, flori sălbatice* şi altele, cari ne dau “iluzia de a 
fi pe pământ românesc* . adică îhîplinirea dorinţei sale intime de 
pictor. Pictura lui ne aminteşte mereu de ţara părăsită, ne men¬ 
ţine conştiinţa vie a apartenenţei noastre etnice la spiritualita¬ 
tea din Carpaţii străvechi. 

Pictura lui Nicolau este o treabă frumoasă, creiatoare, de 
pictor, dar ea are o intenţionalitate şi structură luptătoare. Pic¬ 
tura sa are un substrat adânc de luptă pentru existenţa româ¬ 
nească. Creiatorul de frumos, artistul, se îhîplineşte pe linia 
lui misionară, de luptător pentru neam, un neam din care des¬ 
cinde şi îh viitorul căruia crede nemărginit. 




• • 


-^CARTEA lui Gabriel Bălănescu ( Din Împără ţia Morţii, Edi- 
tura Dacia, Madrid, 1981' este o carte documentară şl ideologică 
îhchegată cu talentul distinctiv al unui scriitor îhcercat şi al 
unui ziarist dotat cu un ascuţit şi delicat spirit de observaţie 
Cartea este documetară, pentru că aduce un material cules 
la faţa locului, din lumea temniţelor comuniste române, prin 
propriile experienţe ale autorului. Nu este o simplă intercep- 
tare empirică de material, ci o descriere fenomenoiogică a vi¬ 
eţii deţinuţilor politici. La intrarea sa îh temniţă, (Jabriel Bălă¬ 
nescu era definit pe planul orientărilor ideologice şi bine inte¬ 
grat îh orizontul naţionalismului românesc. Deci el se găsea 
Ihtr'o poziţie excelentă, mai mult decât alţii, de a urmări feno¬ 
menul comunist - îh ipostaza îhchisorilor - ca să-i surprindă 
esenţele intime şi formele sale semnificative de manifestare. 

In felul acesta, prin lectura cărţii, asistăm la o confruntare 
de poziţii ireductibile, îh care toate caracteristicile comunis- 


43 









mului sunt etalate printr'un dublu proces existenţial: 

a) existenţa unei personalităţi care îşi are principiile sale 
propri, structurate fti chiagul unei ideologii cu care se orien¬ 
tează pe toate planurile fh sânul vieţii româneşti. 

b) trăirea directă, nemijlocită, a valorilor comuniste promo¬ 
vate Ihtr^un segment din cele mai importante, constitutiv şi per¬ 
manent, Ih viaţa comunismului românesc: temniţele. 

Cartea lui Bălănescu nu este deci o simplă ftişirare de fapte, 
se simple fapte diverse, ci o prezentare de “casete* , cari conţin 
tn ele tot ce este dătător de seamă, grăitor, despre atitudinea, 
obiectivele, manierele, valorile şi “umanismul* comunist, cari, 
fiecare Ib parte, şi toate la un loc, violentau şi sfidau tot ceiace 
aducea “omul rumân* din străfundurile veacurilor, ca o îhîpli- 
nire spirituală : omenia românească. De aici a purces toată tra¬ 
gedia deţinuţilor politici (şi a unui neam ftitreg), din nefirescul 
valorilor comuniste, din imensul şi pregnantul negativism sau, 
mai degrabă satanism, cu care comunismul a vroit să impună 
aceste valori poporului român, după ce i-a distrus orice urmă 
de fire omenească şi specific etnică. Această tragedie, o arată, 
Gabriel Bălănescu, fără mistificări, nu din cabinet sau cafenea, 
ci din “celulele negre şi reci* ale vieţii îndelungate de temniţă. 
Acolo, el a gustat toate torturile, amărăciunile şi suferinţele 
cele mai neînchipuite de mintea omenească, acolo, în “ împără¬ 
ţia Morţii* , din care a scăpat, ca să-şi îndeplinească o impera¬ 
tivă obligaţie morală faţă de cei ce au fost “ucişi* sau au sufe¬ 
rit, povestind despre amarurile lor şi despre “asasinatele co¬ 
muniste* , nu ocazionale şi întâmplătoare, ci organizate şi deli¬ 
berate, chiar în sânul comitetului central al partidului comunist. 

In acelaşi timp, cartea ajută pe românii pribegi să cunoască 
adevărul adevărat şi să găsească un temeiu şi mai solid pentru 
lupta lor necurmată de eliberare a ţării de sub jugul sovietic şi 
comunist. 




« 


"P Alexandru GHYKA a murit ia începutul acestui an, în ţară. 
ca un marginal al societăţii comuniste. Adică, aşa cum a fost 
dorinţa lui intimă. Nu a vroit să se integreze nici decum acestei 
societăţi de lumpen-proletariat. El purta în sufletul lui imaginea 
unei societăţi româneşti de aristocraţie spirituală, pe care ge¬ 
neraţia lui a încercat s^o formeze în România, între cele două 
războaie mondiale. El visa şi credea într^o altă ţară şi a înţeles 


44 


să facă toate sacrificiile pentru realizarea idealurilor îh care 
generaţia sa şi-a ancorat toate speranţele de salvareromâneas- 
că. 

Prin atitudinea lui ireductibilă, ireconciliabilă şi de o impre¬ 
sionantă conştiinţă a demnităţii, prinţul acesta descendent din 
trecute şi strălucite familii domnitoare, cari au vehiculat ideia 
românească în lume, prin lupte înverşunate, prin creaţii de tot 
felul, prin sacrificii imense şi prin promovarea idealurilor mo¬ 
rale, s^a opus cu luciditate şi uriaşe forţă morală degradărilor 
pe care le aducea şi le viza invazia marxistă, după 1944. 

Alexandru Ghyka venea din trecutul glorios al ţării cu vi¬ 
ziunea unei Românii nealterate de valurile vremii sau de tictu- 
rile intelectuale şi morale ale burgheziei româneşti. Deaceia, 
din fragedă tinereţe s^a alăturat şi integrat în lumea legionară, 
unde a găsit o atmosferă proapătă şi pură a tendinţelor, străda¬ 
niilor şi idealurilor de regenerare a vieţii româneşti şi de re¬ 
actualizare a tradiţiilor prin care s'a ftichegat o existenţă româ¬ 
nească m istoria lumii. Acolo, în mişcarea legionară, şi-a abi¬ 
litat resursele originare de cavaler al spiritului, al cruciatului 
pentru dreptate şi adevăr, pentru o lume românească mai bună 
şi mai frumoasă. 

In anul 1941, după evenimentele din Ianuarie, a fost condamnat 
şi trimis la închisoare de către guvernul Antonescu, numai din 
cauza abuzurilor şi măsurilor arbitrare ale acestui guvern, care 
nu mai ţinea seamă de legile în vigoare. Ghyka a refuzat să facă 
compromisurile pe care i le cerea Antonescu şi, în acelaşi timp, 
Ghyka s'a făcut vinovat de loialitatea pe care o avea faţă de miş¬ 
carea legionară. Generalul Antonescu n^a vroit niciodată să-i 
ierte lui Ghyka “vinovăţia* de a fi fost loaial mişcării şi coman¬ 
dantului ei. Dealtfel, pseudo-burghezia lui Antonescu, nu putea 
suporta valorile, principiile şi legile de viaţă ale unei aristo¬ 
craţii princiare şi spirituale, care se îngemănaseră în viaţa şi 
personalitatea lui Alexandru Ghyka într^o admirabilă armonie. 
Această atitudine faţă de Ghyka şi de mişcarea legionară a dus-o 
Antonescu până la ultimele sale consecinţe, în toată perioada 
războiului. Iar ca o îhîplinire definitivă a acestei atitudini a fost 

refuzul lui Antonescu de a elibera pe legionari din închisori, în 
momentul dramatic pe care-1 trăia întreaga ţară, şi Ruşii sovi¬ 
etici băteau la porţile răsăritene ale ţării. Mulţi dintre priete¬ 
nii personali ai lui Antonescu. l-au consiliat să facă acest lucru, 
pentru a se creia o atmosferă de reconciliere politică şi pentru 
a se evita eventualele represalii îhîpotriva legionarilor de către 


45 



hoardele asiatice şi bruma de comunişti din ţară. Nici cel din 
îhchisoarile din nordul ţării rfau fost eliberaţi sau măcar tran¬ 
sferaţi ÎVi zonele din interior. 

Legionarii. împreună cu Alexandru Ghyka, au rămas îh îhchi- 
sori, ca o moştenire politică pe care Antonescu le-a oferit-o 
moscoviţilor. Era ultima răzbunare a mareşalului împotriva ti¬ 
neretului naţionalist al ţării, cu care prinţul cavaler s'a identi¬ 
ficat total şi fără reticenţe. 

După calvarul nedreptăţilor şi absurdităţilor politicii anto- 
nesciene, a venit peste capul şi viaţa lui Ghyka calvarul lumpen- 
proletariatului, impus şi protejat de Mosciva. Nici unul din aces¬ 
te calvare n'a putut destrăma chiagul personalităţii sale şi n’a 
putut degrada poziţia acestui cavaler legionar, care a fost un 
munte de credinţă, de curaj, luciditate şi putere de sacrificiu, 
pentru a apăra legile de viaţă ale legionarismului. 

In epoca re-educărilor dela Aiud, Alecu Ghyka a fost supus 
tuturor tentaţiilor, promisiunilor şi presiunilor făcute de comu¬ 
nişti. El a rămas mai tare dec&t oricând, idealurilor lui de vi¬ 
aţă şi 

nişti. El a rămas mai tare decât oricând, credincios idealurilor 
sale de viaţă şi camaraderiei celor ce se opuneau, ca şi el, des¬ 
chis şi fără rezerve, tentaţiilor comunişte. Ca un adevărat cava¬ 
ler al mişcării legionare şi ca un prinţ al ţării, neîhtinat şi ne- 
îhfrânt de adversari, de cei răi şi de perversiune morală. 

In libertate, după 1964, a trăit îh sărăcie şi izolare, Ih strictă 
conformitate cu legile de viaţă legionară, adică, îh iluminare, se¬ 
ninătate şi bucurie spirituală, visând “o ţară ca soarele sfânt de 
pe cer*. O dorinţă vie pe care o nutrea îh inima şi gândurile sa¬ 
le, era să ştie că nepoţii săi, din America, pe care n’a mai pu¬ 
tut să-i vadă după emigrarea lor din România, vorbesc şi vor 
continua să vorbească limba românească, a strămoşilor lor, a 
celor ce au apărat neamul românesc împotriva veneticilor, a 
barbarilor şi a celor ce vorbeau limbi străine, pe pământul ţă¬ 
rii, cu gândul de a lichida grăirea rumânească. Strămoşi cari 
au zidit istoria românească cu sacrificii de viaţă şi cu lupte a- 
prige, ca să lase generaţiilor următoare o moştenire bogată. 

Dumnezeu să-l aibă îh paza Lui I 


n n n 


46 


SĂRBĂTORI FERICITE 

SI 

« 

AN NOU FERICIT. 


REDACŢIA. 


47