Revista Cinema/1977 — 1989/023-CINEMA-anul-XXIII-nr-4-1985

DD ee 


9 mai 1945 - 9 mai 1985 


Puterea de sacrificiu în slujba unui ideal 


D ouă dintre filmele realizate după scena- 
riile mele, Zidul scris in colaborare cu Costa- 
che Ciubotaru și Întoarce-te și mai privește 
odată au puncte de sprijin în sugestiile reali- 
tatilor anilor '40—'44 din ţara noastră, in 
fapte cu caracter documentar, esenţiale ca 
valoare istorică.. Zidul, cum se ştie, se ba- 
zează pe o experienţă traita de un grup de 
comuniști care în anii ilegalitatii au editat zia- 
rul „România liberă“. Faptul exceptional 
dintr-un film ca Zidul — un tinăr care se zi- 
deste de bună voie, izolindu-se timp de 300 
de zile — nu putea să fie rod al fanteziei 
{fantezie care poate intui și lucruri mai grave 
ca destin uman) dacă nu avea această aco- 
perire în realitate. Era vorba de o epoca pe 
care multi o trăiseră și confruntarea era ine- 
vitabilă. Bineînţeles ca,in cazul dat filmul nu 
se rezumă la a relata faptul concret; el tre- 
buia să-și construiască propria lui lume ima- 
ginara, care să se proiecteze pe un cadru de 
storie şi de mit uman, de cultură specifică, 
mult mai larg decit cel al sugestiei imediate a 
realului. Accentul a fost pus pe figura eroului 
comunist, pe patetismul destinului său, pe 
capacitatea lui de îndurare, de trăire con- 
ştientă a unui ideal. Un erou gindit ca un 
personaj care-și cladeste destinul dintr-un 
act fundamental de rezistență, de sacrificiu. 
in formula sacrificiului intrind aproape tot. O 
drama cu atit mai acută, cu cit tinărul se afla 
în apropierea celor dragi, îi putea zări zilnic 
şi totuși de ei îi despartea acel implacabil zid. 
Cind scrisesem scenariul nu avusesem repre- 
zentarea exactă a unui anume tinar interpret 
şi nici măcar a regizorului care va realiza fil- 
mul. S-a intimplat însă să fiu în comisia de 
admitere la IATC, secția actorie. Deodată 
apare printre candidaţi un tinăr blond, cu un 
chip apt de expresie tragică și care a prezen- 
tat un monolog după ,,Descult" de Zaharia 
Stancu. Am rasuflat ușurat: da, Gabriel Ose- 
ciuc va fi Victor al nostru. L-am recomandat 
regizorului Constantin Vaeni care l-a distri- 
buit. Era atit de fascinant în rolul Darie con- 
ceput în fata comisiei de admitere — încît 
pentru mine examenul lui Victor din Zidul era 


trecut. 

Scenariul filmului Întoarce-te și mai pri- 
veşte o dată, regizat de Dinu Tanase a fost 
scris înainte de Zidul. Are si el un punct de 
sprijin în realitate. cam în aceeași perioadă 
ca şi celălalt. Se referă la o lume, mai exact 
la două biografii cunoscute de mine în copi- 
frie, la Brăila. Atmosfera din film aduce pro- 
babil cu acel univers caracteristic descris cu 
atita culoare de literatură. Deși anumite ele- 
mente concrete ale subiectului conduc către 
un oraș petrolifer. Dacă în Zidul ma intere- 
sase în primul rind ideea sacrificiului pentru 
un ideal, dincoace, alături de ideea sacrificiu- 
lui unui erou comunist, m-a interesat să stu- 
diez printr-un personaj ca Mială ticalosia po- 
litica a vremii. Mai concret, felul în care in- 
stinctul îmbogățirii și al dorinței de a-şi 
asuma un rol cit de cit important în societate, 
într-o anumită perioadă, se putea finaliza 
printr-un act de ticăloșie politică. În privința 
asta personajul interpretat, după părerea mea 
exceptional, de Stefan Iordache. aderă la le- 
gionari prin toată structura sa psihologică, 
prin însâși formula lui sufletească. Și asta 
pentru că acel curent politic îi oferea toate 
datele de a-şi manifesta „nepedepsit, instinc- 
tul. Cred că efectul etic al unui asemenea 
film provine din găsirea acestui punct de 
contact între psihologia unui personaj și psi- 
hologia unui curent de tristă amintire. Cela- 
lalt, lon, interpretat cu multă sensibilitate si 
inteligenţă .de un tinăr actor, trăiește în film 
mitul tatalui-erou, ilegalist care se sacrifică în 
lupta dusă in acele condiţii. Fiul se întoarce 
într-un spațiu bine cunoscut, care-i intensi- 
fica amintirea tatălui luptător si dorința fier- 
binte de a-l răzbuna. Tatal nu este pentru lon 
numai puterea exemplului, modelul unui des- 
tin care-l fascinează și care îl absoarbe pina 
la tragicul sfirsit, ci el reprezintă un ideal so- 
cial major pe care nici lon, ci abia copilul cu 
care se imprietenește va reuşi să-i ducă — se 
sugereaza la împlinire 


Dumitru CARABAT 


Secvente 
dintr-un film al victoriei 


i n loc de articol, va propun inceputul unui 
posibil film — o filă din istoria plină de glorie 
a armatei române în lupta impotriva fascis- 
mului, pina ia victoria finală. 


9 Mai 1965. Se sărbătorește ziua victoriei 
asupra fascismului. Într-o casă țărănească 
dintr-un sat din munţii Tatra, după-amiază, 
tirziu, ta sfirsitul unei mese prietenești. Într-o 
atmosferă de veselie se închină pahare, se 
toastează. În centrul atentiei,un invitat român 
de 45 de ani, care, de cite ori ceilalți bat din 
paime, e! bate doar cu o mină in marginea 
mesei. La dreapta lui, o femeie ca la 40 de 
ani, învățătoare în sat, patronează masa $i 
animă mai mult cu privirile veselia celorlalți; 
în stînga, un bărbat întors prevenitor spre ro- 
man... Cind masa se mai linişteşte învăţătoa- 
rea face semne unei taranci mai în virsta, 
care împinge paharul și iși drege glasul. Me- 
senii se liniştesc ca prin farmec. Învăţătoarea 
şi cehul de lingă ea sint copleșiți pe masura 
ce țăranca îngină o baladă de război: Cu-cu, 
cu-cu, cucuska/ Cinta cucu-n primăvară/ Cu 
glas stins de moarte grea/ Românii ce dorm 
pe coastă...// Cinta cucule nu sta/ Că poate 
s-or destepta/ Că-i așteptă mamele/ Să-i 
mingiie flamurile/ Ultima parte a cintecului 
înginată de toți mesenii se pierde, în timp ce 
pe obrajii incremeniti ai celor trei curg lacri- 
mile... 


După ce cintecul se stinge, cei trei se ri- 
dică tulburati, românul are mineca stingă a 
hainei virită în buzunar... cehul, un picior de 
lemn... învăţătoarea merge între ei şi-i con- 
duce afară în curte și apoi pina la marginea 
grădinii de pomi, de unde, în inserare, se 
vede mai intii coasta muntelui îmbrăcată de-o 


fineata inca măruntă și cruda 
rea... iar dincolo de ea, creasta muntelui, ca 
într-o ceață... 


apoi padu- 


... aceeaşi coastă și aceiași munţi, cu doua- 
zeci de ani în urmă, ianuarie 1945, noaptea 
dincolo de păduri, poziţiile unui regiment ro- 
mânesc, în semicerc, îngropate în zăpadă, cu 
flancurile împinse spre creastă... Din loc in 
loc, soldați de veghe, intepeniti de ger... 
Într-un adăpost, un ofițer român (civilul de 
acum) dormiteaza, infasurat într-o foaie de 
cort... alături, un soldat de pază în picioare... 
pe fundul adăpostului, un telefonist cu apara- 
tul în brațe... și un caporal, ghemuit cu auto- 
matul între genunchi. Telefonul ţiriie, telefo- 
nistul tresare,: apucă receptorul, ascultă și-l 
întinde grăbit ofițerului... „Dom locotenent, 
dom’ locotenent!" Locotenentul, in receptor: 
„Liniște deplină, domnule capitan! Am inte- 
les, domnule capitan!’ Lasă receptorul, pri- 
veşte ceasul de la mină in lumina nopții albe, 
se ridică. Afară, zăpada groasă urcă pustie 
spre creste; noaptea e senină, cerul sticlos, 
zăpada piriie de ger; pe poziții, și la români şi 
la nemți, o linişte îngheţată... „Dumitraș, hai 
în control”. Cei doi ies din adăpost pe burtă 
şi tot așa se tirasc prin spatele soldaţilor în- 
gropati pina la piept în zăpadă, pina la margi- 
nea unui adăpost in care veghează un ofițer 
între doi soldaţi... „Cum e? — Tot așa, 
parc-au intrat în pămint. De data asta îi scoa- 
tem oricum, și-i aruncam dincolo de creastă 
— Ceva nou? — Nimic! Așa cum s-a hotarit: 
pe intuneric încă, înainte de ziuă, pe ei... fara 
nici o pregătire de artilerie.” 


În liniştea și gerul dinspre ziuă, românii ies 


https://biblioteca-digitala.ro 


40 de ani de la victoria asupra fascismului 


pe nesimţite din gropi. salopete albe desfasu- 
rate pe toată linia frontului, spre nemți... În 
lumina zăpezii, coasta întreagă parcă a pornit 
singură, umblatoare, spre creste... liniştea se 
păstrează, tot mai încordată și suspectă, pină 
ce românii ajung aproape de poziţiile nemti- 
lor tot mai clar deslușite din zăpadă. Aceştia 
deschid un foc nimicitor pe toată valea. de 
pe o coastă pe alta... Românii răspund cu un 
foc asemanator, dupa care se aude comanda 
„Salt, înainte!“ Încercarea, repetată de citeva 


ori, f ve fără rezultat şi românii încep sa 
sape grăbiţi in zăpada și piatra, adaposturi 
noi. sub locul necruţător al inamicului... 


Întunericul s-a destrămat, zăpada sclipește 
într-o lumină vie, dintr-o parte şi alta se aud 
focuri rare de arme automate... cele două po- 
zitii se vad acum mai clar, desfăşurate de-a 
curmezişul văii. 


In timp ce din adăpostul sau locotenentul 
cercetează cu binociul poziţia nemților, de e! 
se apropie tiriș telefonistul. „Dom' locote- 
nent! Dom’ colonel la aparat! Locotenentul 
apucă receptorul fără sa-si întoarcă privirile 
de la nemți... „Din nou numai cu artileria, 
domnule colonel. Da, sint cel mai aproape de 
ei și vâd toată poziția lor, de la o margine la 
alta! Artileriei? Sigur că da, domnule colonel! 


Peste cîteva minute îi pot da toate coordona- 
tele!" 


Bombardamentul artileriei româneşti con- 
dus de locotenent se dezlănțuie distrugător 
asupra poziţiilor dușmane de sub creasta 
muntelui, spulberind şi innegrind zăpada. Ro- 
mânii se ridică din nou, la atac, desfasurati 
pe cele două coaste ale vaii, cu intenţia de a 
prinde poziţia inamicului în cleste. Deși 
greoi. prin zăpada pină la briu, atacul este to- 


tuși spectaculos şi pare că va avea succes. , 


Ceva mai aproape de poziţiile nemților, ro- 
mânii totuși se opresc, la marginea propriului 
bombardament, dar și din cauza unui foc de 
mitraliere şi aruncătoare din a doua linie a 
nemților... Lungit într-o groapă, în zăpadă, cu 
telefonistul alături, locotenentul apucă recep- 
torul... „Alo, artileria... artileria!... Lungiţi tra- 
gerea cu 200 de metri!" Asteapta să cada pri- 
mele obuze in spatele primei linii a nemților, 
apoi, cu receptorul la gură, izbucnește: „Așa, 
bine.. foarte bine! Acum bombardament de 
distrugere... Foc!” 


Aurei MIHALE 


Eroismul 


prelungit în existența cotidiană 


ae mea majora pentru Emisia con- 
tinuă a fost aceea de a incerca sa ocolesc ṣa- 
bioanele, personajele tip afiş şi să urmaresc 
tipologii, biografii umane. Căpitanul Cernea. 
locotenentul Radu Gheorghina sint mai mult 
decit niște luptători puși într-o situație de 
război, sint opțiuni umane in fața destinului 
istoriei. in cazul acestor tipuri de filme et 
chetate drept „istorice” si „de război”. dificul- 
tatea majoră este de a contemporaneiza situ- 
atiile, de a apropia trecutul de prezent Con- 
fruntarea dramatică a cârei desfășurare isto- 
ria ‘a elucidat-o, poate cistiga in „suspense“ 
prin tipul de constructie narativa, prin tipul 
de montaj. dar mai ales prin amplificarea 


sensurilor dezbaterii” la nivelul personajelor, 
2 ceea ce lasă ele in urma lor, ca emoție pen- 
tru spectator. 

interesantā este si evoluția lor ulterioară 
conflictului de război. Este o temă tratată de 
mine si în filmul Doctorul Poenaru. Poenaru 
şi Pascal, reprezentanții „generaţiei tranșee- 
lor”. încearcă să-și continue lupta în exis- 


tenta civila, ei ramin purtătorii acelorași idea- 


luri, continuind, într-un fel, războiul. 

Probabil câ ceea ce face ca filmele „de răz- 
boi” să fie apreciate de public este tocmai 
această prelungire a eroismului luptătorului 
in exstența cotidiană 


Dinu TĂNASE 


Un simbol: riul care urcă muntele 


N u știu de ce, cind mi se cere să vorbesc 
despre una din eroinele filmelor în care am 
jucat, gindul mă duce aproape involuntar la 
Riul care urcă muntele, un film de luptă si 
dragoste. Si nu numai pentru minunatul sau 
motto: „Existenţa omului devine umană abia 
dacă seamănă cu un riu care, izvorind din 
cimpie ar urca spre munte, ar urca tot mun- 
tele“ şi nu numai pentru că era primul meu 
film; cu cit trece timpul cu atit îmi e mai 
drag, şi mi-e mai dor de atmosfera de cau- 
tări, de muncă şi dragoste din echipa Riului 

Un erou pe ecran sau pe scenă, nu cred ca 
poate fi cu adevărat Eroul, decit cu ajutorul 
eroilor de alături, eroii-oameni din lumina re- 
flectorului sau din umbra lui, pentru că eroul 
este un om ce-și este „instrument și instru- 
mentist", lucrează cu propria materie umană 
şi pentru ca actorul să fie credibil și bun are 
nevoie (în afară de partitură și, mă rog. de ta- 
lent) de foarte puţin: de încredere, de grijă, 
de dragoste. 

Poate pentru asta imi e mereu dor de 
Doina, fata căpitanului de șiep. Poate ca 
Doina n-ar fi existat, dacă acel tată-căpitan 
de slep n-ar fi fost Emanoil Petrut. Mi-aduc 
aminte de o filmare de „foarte la început“, 
cînd eram copleșită de personalitatea parte- 
nerului: sărisem de citeva ori în Dunăre, și 
i-am recunoscut doar lui, tatălui, „că nu mai 
pot“. Nenea Mimi a strigat: „Stop! Scoateti 
copilul din apă!“ Si sus, pe punte, cind imi 
ştergea părul cu un prosop, cu capul în mii- 
nile lui puternice, m-am simțit investită cu tit- 
iul de „fiică“ a lui, a Omului. Poate că Doina 
n-ar fi existat fără dragostea mea pentru Du- 
nare, mărturisită regizoarei Cristiana Nicolae, 
care cu atenţie, matern, m-a învățat că filmul 
e altceva decit teatrul, m-a ajutat să-mi con- 
struiesc o lume şi o viata a personajului din- 
colo de scenariu și de succesiunea cadrelor 
filmate, m-a îndemnat să-mi scriu pentru 
mine povestea acestei fete, a vieţii ei inte- 


rioare. Si cum sa uit ziua în care, la filmare, 
ia Brăila, mi-a arătat ce aveam „de jucat“ — o 
scenă între tata-fiica — ce nu era în scenariu, 
dar aparuse în poveștile noastre cu mult 
înaintea inceperii filmărilor. 

Poate câ Doina n-ar fi existat fără ochiul 
celui din spatele aparatului de filmat, care 
inainte de a măsura şi a pune lumina, nu uita 
să mă întrebe: „ce mai faci tu, tristețea tai- 
chii? şi ce mult însemna cind realizam că nu 
eram doar un element în cadru. Tin minte şi 
ziua în care Foni Costache—Dumitru și Ale- 
xandru Groza m-au numit „asistent operator 
imagine” si ce importantă mă simțeam cînd 
mă consultau: „Care e situația? Fiimâm?” Au 
fost zile și nopți grele, de frig, de filmări în 
munți, de nesomn, dar dincolo de munca 
efectivă sau paralel cu ea, se găsea mereu 
loc pentru o vorbă bună, pentru o glumă 
(„Bună dimineața, sintem de la revista „Lumi- 
nița“) care fac mai mult decit un pahar cu 
ceai fierbinte. 

Poate că Doina, personajul meu tinăr, nu 
ar fi existat cu adevărat în scena de lingă 
cuptoarele din Zărneşti, cînd în frigui și greul 
filmării timorate de ivirea zorilor, de undeva, 
dincolo de replicile scenei respective, se pre- 
lingea un firicel de melodie cintată din frunză 
(ce nu era prevăzută în scenariu, ea, melo- 
dia), dar cită delicateţe sufletească era în 
omul ce cînta (de data asta nu făcea cascade 
spectaculoase), cînta simplu din frunză: Au- 
re! Grușevschi. 

Sigur, Doina din Riul... n-ar fi existat fara 
cei din jur, fără toți, pentru că ei m-au ajutat 
pe mine, actor tînăr, la început. Si lor le mul- 
jumesc. Unii nu mai sint cu noi, dar acolo, pe 
peliculă viata lor rămîne și filmul ramine... In 
el e investită multă calitate umană, și asta mi 
se pare de nepretuit, pentru că oricit ar pa- 
rea de ciudat, ca să putem munci, dărui, con- 
vinge, deci exista, avem nevoie și de puţină 
încredere si de puţină grijă si de puțină dra- 
goste. pentru a fi eroi... 

Catrinel DUMITRESCU 


n... 


A 


l. cele patru decenii parcurse 
după Revoluţia de eliberare socială și 
națională, cinematografia româneasă a 
prezentat publicului aproximativ 480 de 
premiere cu filme de lung metraj. Din- 
tre acestea, în jur de 80 au avut loc în 
intervalul 1944—1964, iar 400 în anii 
1965—1985. 

Fata de primele două decenii, ulti- 
mele două au însemnat, aşadar, o spo- 
rire de cinci ori a productivităţii cine- 
matografiei nationale. Este un prim și 
concludent raport citric, privind noul 
sector al vieţii noastre artistico-cultu- 
rale și ideologico-educative, în anii de 
după Congresul al IX-lea al Partidului 
Comunist Român, în anii de cînd în 
fruntea partidului si a ţării se află co- 
munistul de omenie, patriotul înflăcărat, 
marele fiu al poporului român, tovară- 
șul Nicolae Ceaușescu. 

Impulsul fundamental și orientarea 
decisivă spre o asemenea angajare ple- 
nară a forțelor de creaţie şi de produc- 
tie ale cineastilor şi ale studiourilor l-au 


dat istoricele întliniri ale secretarului | 


general al partidului, preşedintele repu- 
blicii, tovarășul Nicolae Ceaușescu, cu 
creatorii din cinematografie, din 1971 şi 
1974 

„Desigur — aprecia conducătorul 
partidului și al tarii— din acest punct 
de vedere, al cantităţii, această sarcină 
se poate realiza, pină la urmă, mai 
ușor. Trebuie să privim producția cine- 
matografica și din punct de vedere cali- 
tativ; să avem in vedere ce fel de filme 
vom produce“. 

Amplificarea spectaculoasă a posibili- 
tatilor efective de creație s-a soldat cu 
consecințe multiple, pozitive, de ordin 

alitativ. Aceasta a însemnat şansa de a 
aborda mai concludent marile teme ale 

rezentului si ale istoriei noastre, de a 


spori, pe aceasta cale, aportul formativ 
al fimului românesc în procesul de edu- 
care a publicului cel mai larg — o sar- 
cină situată constant la loc de frunte în 
documentele programatice ale partidu- 
lui, în toate îndrumările secretarului sau 
general. Evolutiile cantitative au insem- 
nat, implicit, o frecvenţă ritmică a regi- 
zorilor pe platouri — deziderat pus de 
asemenea în evidenţă, cu toată puterea 
de conducătorul partidului şi al statului 
la aceiași istorică intilnire. Avem astfel 
deosebita satisfacție de a constata ca 
de abia în epoca noastră, Epoca 
Ceaușescu, s-a realizat pe deplin visul 
de aproape un veac a! slujitorilor şi iu- 
bitorilor filmului românesc, de a dis- 
pune în propria lor tara de toate condi- 
tiile tehnice, industriale şi spirituale pe 
care le presupune această complexă 
artă modernă. 

Dacă în primele două decenii ale 
noului cinema românesc, regizorii de 
frunte realizau cite un film la 3—5 sau 7 
ani odată, dacă cel mai valoros dintre 
cineaștii de la mijlocul secolului nu era 
în situația de a prezenta, în întreg dece- 
niul 1955—1965, nici o nouă premieră, 
seriile de realizatori care au intrat în 
producție după 1965 au beneficiat de 
climatul stimultor instaurat în toate sfe- 
rele vieţii naţionale, în această epocă 
de înaltă rodnicie a bunurilor materiale 
și «spirituale, 

Cum frecvenţa înseamnă continuitate, 
iar continuitatea putinţa auto-depășirii, 
cantitatea s-a convertit de multe ori în 
calitate, în angajari ideologico-estetice 
superioare, in contextul valoric și în 
spiritul unei arte și culturi care își ono- 
rează tradiţiile proprii, cu marile lor 
performanțe, ca și noua lor menire, în 
acest ev revoluționar. 

Ne stau mărturie fiimograțiile dense 
ale celor mai buni dintre cineastii ulti- 
melor două decenii, pentru că talentul 


si vocaţia, atunci cînd sint autentice, în- 
seamnă totodată răspunderea artistului 
față de epoca în care trăiește. Este o 
datorie de împlinit, continuă, niciodata 
satisfacuta cu suficiența mediocritatii. 

In lumina repetatelor chemări pe care 
conducătorul partidului și al țării, tovara- 
şul Nicolae Ceaușescu, le-a adresat ci- 
neaștilor, tuturor oamenilor de artă și 
cultură, de a așeza în centrul preocupă- 
rilor lor viata și munca, lupta si aspirati- 
ile constructorilor socialismului, una 
dintre dezvoltările calitative caracteris- 
tice ale acestor decenii a fost implica- 
rea cineaștilor celor mai reprezentativi 
în cercetarea profilului moral al omului 
contemporan, în dezbaterea problema- 
ticii politice și etice a societății noastre 
Alături de filmele care au marcat, înde- 
osebi începînd de la mijlocul -anilor '70, 
o semnificativă mutație a centrului de 
atenţie al unora dintre cei mai valoroși 
cineasti spre contemporaneitate, s-au 
înregistrat însă în continuare un număr 
considerabil de pelicule care nu-și ono- 
rează premizele tematice si nu produc 
ecoul scontat în conștiința spectatori- 
lor. Criticile pe deplin indreptatite la 
adresa acestor filme, deficitare îndeo- 
sebi sub raport scenaristic, sînt astfel o 
manifestare a înaltei consideraţii fata 
de creatorii de bunuri materiale și spiri- 
tuale, eroii virtuali ai filmelor, întru totul 
indreptatiti să se regăsească în pelicu- 
lele noastre, în întreaga lor diversitate 


cu frumusețea personalității și măreția. 


eroismului lor. 

Diferitele specii ale filmului istoric și 
de epocă, ecranizarea unora dintre 
operele literaturii române, clasice, mo- 
derne și contemporane, au prilejuit, la 
rindul lor, cîștigarea unor titluri de min- 
drie pentru filmografia națională. Ani 
'70 şi'80 au adus şi aici perspective în 
noitoare, frapante manifestări ale unor 
personalități artistice tinere si în același 


https://biblioteca-digitala.ro 


timp mature, vizuini și tehnici inedite, 
semnalate pentru aportul lor la educa- 
rea patriotică, revoluționară a tinerei 
generaţii, la cunoașterea și prețuirea 
tradiţiilor luptei pentru eliberare sociala 
și națională, la cultivarea marilor valori 
ale spiritualității românești, regăsite și 
repuse, în aceste decenii, în toate drep- 
turile lor, dezvoltate în lumina umanis- 
mului socialist. Cu profunda gratitudine 
a conștiinței că datorăm aceste gene- 
roase deschideri celui care a dat nume 
epocii noastre, între orizonturile libertă- 
tii, independenţei și democrației socia- 
liste, avem datoria de a dezvolta și 
această vocaţie de căpetenie a filmului 
românesc, spre care tovarășul Nicolae 
Ceaușescu ne îndeamnă în perma- 
nenta. 

Intreaga opera teoretică si practică a 
tovarășului Nicolae Ceaușescu, con- 
ceptele și indicaţiile sale privind meni- 
rea artei și educaţiei în noua etapă de 
construire a societăţii socialiste multila- 
teral dezvoltate și înaintare spre comu- 
nism, constituie platforma de gindire și 
de lucru a tuturor creatorilor din cine- 
matografia profesionistă și amatoare, 
întrunită solidar în Festivalul național 
„Cintarea României“. 

Cu aceste sentimente, asemeni între- 
gului popor, cineastii și cineamatorii 
ca și milioanele de iubitori ai filmului 
românesc, salută realegerea tovarasului 
Nicolae Ceaușescu în funcţia supremă 
de preşedinte al republicii şi implinirea 
a două decenii de cînd secretarul gene- 
ral al partidului se află ia cirma destine- 
lor națiunii, în stima pe care întegul po- 
por o nutrește fata ce marele ctitor al 
României de azi si de miine 


CINEMA 


Ww 


O tînără în viltoarea dinaintea victo- 
riei (Catrinel Dumitrescu în Riu/ care 
urcă muntele, de Cristiana Nicolae) 


O opţiune fermă in fata Istoriei. (Dan Condura- 
che în Emisia continuă, filmul lui Dinu Tănase 
— regia — şi Aurel Mihale — scenariul) 


Curajul eroic al unor tineri romantici (Tora V 

silescu, Gheorghe Visu si Claudiu Bleonţ în Să 
mori rănit din dragoste de viaţă, filmul lui Mir- 
cea Veroiu — regia si Anghel Mora — scenariul) 


9 Mai 1945 


Doi romantici și un singur mare ideal: 


revoluția 


ne FE M ă numesc Horaţiu Baltazar Cim- 
peanut 
.._—— Eu sint Sarca! Sarca et Sarca! ... Te 
voi iua tovarăș de drum! 
Horaţiu: — Nu se știe cine ia pe cine, dom- 
nule... Sarca! 
Sarca: — Eu pe dumneata, domnule student! 
imi amintesc, chiar cu emoție, că scenariul 
initial al filmului Să mori rănit din dragoste 
de viaţă era un simplu sinopsis, poate ceva 
mai mult, in orice caz un exerciţiu de institut 
și purta titlul: „Tînăr recrut si foarte îndrăgos- 
tit’. Înainte fusese o simplă schiță pentru o 
viitoare nuvelă. La examenul respectiv, am 
luat un 10 (zece) care tin minte că m-a bucu- 
rat. Îl primisem de la doi profesori dragi din 
institut: Dumitru Carabat $i George Littera 
iar examenul era de dramaturgie de film. Im- 
portant! Din povestea iniţială a rămas cuplul 
Sarca-Horaţiu și moartea lui Horaţiu în final 


Pentru portretele unor tineri care au trait in 
ani '30—35, pentru statura lor morală și emo- 
tiva am pornit de la un binom livresc: idea- 
lism — materialism, ideal şi concret (real), 
idee și acţiune, lucru ce putea duce povesti- 
rea în zona unei construcţii reci și raționale. 
Ori, eu tin minte că visam niște personaje ro- 
mantice, calde, apropiate de sensibilitatea 
unor tineri din zilele noastre. Iniţial, secven- 
tele s-au asternut pe hirtie cu imaginea a doi 
actori pe care îi cunosteam și de la care am 
„împrumutat“ gesturi şi ticuri: Claudiu Bleont 
și Şerban lonescu. Mai tirziu, Mircea Veroiu 
l-a dorit pe Gheorghe Visu, în rolul iui Sarca 
intuind că acest tandem este și s-a dovedit a 
fi de bun augur. Mul întîmplări s-au înșiruit 
prin restaurarea unor amintiri proprii. Trucul 
cu stinsul țigării pe limbă îl învățasem cu ani 
în urmă de la un fost coleg de școală și ui- 
meam cu el localnicii unui sat pașnic în care 
fratele acestuia era medic. Eram într-o 
vacanță de student. Prima mea vacanţă de 
student la politehnică. O parte din această 
vacanţă a devenit parola și secvenţa întilnirii 
celor doi eroi ai scenariului. 


Sint amănunte cărora pelicula le-a dat alte 
dimensiuni şi imi reamintesc prima vizionare 
la care m-a chemat echipa de filmare; imi 
amintesc „chiar și senzațiile şi emoţiile traite 
atunci, uitind pentru o jumătate de oră câ 
multe scene din faza literară a scenariului au 
fost date deoparte, pe unele ,operindu-ie’ 
împreună cu Mircea Veroiu. 

Şi acum, cel mai „special“ lucru din scena- 
riu și din film, imi pare încă „găseinița” ase- 
mănării lui Horaţiu cu Harold Lloyd, soluție 
apărută dintr-o intimplare; Claudiu Bleont 
mi-a cerut odată ochelarii să vadă cum i-ar 
sta și asemănarea m-a frapat. Deci, s-ar pu- 
tea spune că Horaţiu Baltazar Cimpeanu 
poartă in film ochelarii lui Anahel Mora. 


Pentru că într-o prietenie adevărată există 
un transfer de personalitate, idei, obiceiuri și 
gesturi, cele două personaje încep prin a se 
completa prin atracția $i ajung sa 
semene prin transfer de date personale de la 
unul la altul. În final, Horaţiu, initial terifiat de 


4 


ideea durerii fizice şi chiar obsedat de posibi- 
htatea de a fi „stiicit cu bocancul“ trece din- 
colo de frică, ridicindu-se pină la curajul 
eroic. La fel de important mi se pare faptul 
că am opus acestui cuplu romantic un perso- 
naj de forţă, rafinat şi perfid, inteligent şi cul- 
tivat, tenace $i vanitos: inspectorul șef Miro- 
nescu” (extraordinar concretizat prin per- 
soana lui Marcel lures). Ideea care a stat la 
bază a fost simplă; dacă doream niște perso- 
naje puternice, marcante, trebuia să le pun in 
conflict cu un personaj la fel de puternic, la 
fel de marcant. „Protagonistul şi antagonistul 
trebuie să se afle, într-un conflict echivaient 
ca forță în primele trei ritmeme“ suna una din 
propoziţiile unui curs deosebit, ținut de Du 
mitru Carabat în institut. Curs ce mi-a folosit 
din plin şi sint convins că îmi va folosi mereu 
pentru că este fundamental pentru un ci- 
neast. 


In esență, am iubit acest scenariu și mi-am 
iubit personajele. Purtau multe din datele 
mele intime și aceasta pentru simplul fapt ca 
am găsit de cuviință ca personajele acestui 
film să poarte amprenta unei sensibilitati de 
astăzi, fiind convins că se pot reface atmo- 
sfera de epocă, ideile și gesturile, tipul de 
dialog, decoruri, dar nu și aura sensibilităţii 
şi structura intimă a unor personaje care au 
trait și visat acum o jumătate de secol. Poate 
că aici se află un mic secret al succesului pe 
care l-a avut și îl are filmul în fata spectatori- 
lor tineri. Și nu numai atit, dar la festivalul de 
la Costinești foarte multe din părerile expri- 
mate păreau ecouri ale intentiilor mele ini- 
tiale, din perioada scrierii scenariului și din 
perioada prelucrării lui cu regizorul. Poate că 
șansa filmului se mai datorează și unei legă- 
turi, aș îndrăzni să-i spun chiar prietenești, 
cu Mircea Veroiu, care a trecut colaborarea 
noastră peste pragul diferenței de timp ce 
desparte două „valuri“ de cineaști 


Într-o seară din septembrie, plimbindu-ma 
să-mi limpezesc gindurile și visind la filmele 
2e care le voi face ca regizor, am simţit ne- 
voia de-a nu fi singur, de a avea un Sarca 
sau un Horaţiu lîngă mine şi de-a discuta îm- 
preună ce vom face și ce putem face pentru 
cinematografia românească. Dar nu eram de- 
cit eu pe stradă si citiva pietoni grăbiţi 
Atunci am intrat la filmul Să mori rănit din 
dragoste de viață Am folosit și un mic truc 
cumpărind bilet redus cu fostul meu carnet 
de student la regie-film, mai ales că proiecția 
incepuse și nu voiau să mă primească. Mi-a 
plăcut filmui (îl vedeam a „n“-a oară) și m-am 
gindit că mi-aş dori şi eu să primesc un ase- 
menea scenariu și să fac un asemenea film. 
Bineinteles că visez... 


Horaţiu: — Ştiţi... uneori mi-o ia imaginaţia 
înainte, așa, de parcă aș visa ce o să se în- 
timple. 

Caraman: — Nu-i rău! Fantezia e bună! E 


ca și cum ai trăi de două ori fiece clipă...! 


Anghel MORA 


- 9 Mai 1985 
40 de ani de la victoria asupra fascismului 


Între 
idee și acțiune, căldura sufletească 


N. e de-al nostru. Nu e omul de care 
Noi avem nevoie: e un artist, un aventurier 
un militant fara tradiţie, fără pedigree“. Asa îl 
vedeam pe Sarca din filmul lui Mircea Veroiu 
Să mori rănit din dragoste de viaja, in golul 
cu care orgoliul meu mă încercuise. Mai tir- 
ziu, prin binecuvintarea „minţii de pe urma”. 
aveam să recunosc că omul nu e o înșiruire 
deșşartă a calităților și titlurilor sale, ci gindul 
și laptele sale ce reverberează în sufletul oa- 


Psihologia epocii citită prin psihologia unui 


M. se intimpla să-mi mai amintesc de 
ea... De ea, de Magellan. Cum timpul a tre- 
cut, real vreo 10 ani, subiectiv de vreo patru 
ori mai mult, totul pare trăit în vis sau intr-o 
copilărie foarte îndepărtată, memoria afectivă 
e cea car păstrează și renaşte amintiri, pe 
care nici nu le știam că stau ascunse în su- 
fletul meu. 

Era primăvară.- În anul acela venise de- 


https://biblioteca-digitala.ro 


es 


menilor. Astfel Sarca a încetat să mai fie 
teea ce vedea privirea mea mărginită; era 
Calmul, Tăcerea și Acţiunea, era căldura su- 
tleteasca cu care mă ocrotea, era ceea ce nu 
puteam fi eu fără el. 


Horaţiu Baltazar CIMPEANU 


sau pentru conformitate 
Claudiu BLEONT 


are: f 


filmul lui Dinu Tănase — 


vreme. La inceputul lui aprilie, fiorile izbucni- 
seră peste tot și iată, nu mai știu, vorbesc 
despre primăvara anului 1973, cind am ince- 
put filmarea sau despre cea a anului 1944, 
cind se petrece acţiunea filmului? Colegi de 
. facultate, noi, Cristiana Nicolae, scenarist si 
regizor, Dinu Tanase, operator, si Adrian 
Enescu, proaspăt absolvent de Conservator, 
dar vechi prieten şi colaborator al Cristianei, 
pentru al cărei prim film de institut, „Ca- 


personaj (Stefan Iordache 


regia 


cere, fără să intervină, pina cind m-am oprit, 
vag iritat: „E bine?" am întrebat-o. „Sau daca 
nu..." 

— Asta Bucur n-ar face-o, mi-a spus Cris- 
tiana. El știe că ce face e bine. Această sigu 
ranta îi dă tăria , dar si blindetea. 

Şi a început să ne povestească. Vorbea 
despre oameni, tineri pe care ai fi crezut ca 
i-a întîlnit cu o oră în urmă, știa foarte multe 
intimplari, amănunte istorice sau banal coti- 
diene, știa ziarele epocii pină la ultima re 
clamă, fiimele ce rulau, parcă miroseam și 
partumurile sau pudra acelei vremi. Camera 
mea devenise camera lui Bucur. Se inserase 
Nici nu mi-am dat seama cind toată atmo- 
sfera devenise gravă. 

„Ce-ar face Bucur“... Aşa m-am obişnuit 
să-i cunosc, mai întîi iumea in care trăia, felu! 
de-a vorbi, de ce i-e ruşine, la ce se gindește 
cind tace... „Obişnuiţi-vă să-i vedeţi, inte- 
legeti că aceşti tineri au existat, trăiau, ‘inte- 
legi (şi brusc Cristiana schimba timpul verbe- 
lor)... trăiesc, își trăiesc viaţa de zi cu zi nor- 
mal, mănîncă, le e somn, zimbesc, obosesc. 
se bucură, cad pe ginduri, numai ca ei ştiu 
mai mult, ceva în plus ce le dă încredere, se 
simt responsabili, dar sint oameni vii! 

Şi dacă în timpul filmării propriu-zise ne 
puinea' risul sau schimbam o replică, ştiam 
ca nu am greşit, pentru ca „Bucur aga ar fi 
facut”. 

E x Așa a apărut Bucur. Tandru şi reținut, timid 
Vremea cînd a lupta însemna „a fi“ „a şi inteligent, Bucur. tinărui utecist din var: 
visa“ „a iub (Vladimir Găitan în anului 1944. Cum filmele, ca şi oamenii, au o 


i Aa soartă a lor, si filmul acesta nu mai rulează 
Întoarcerea lui Magelan, filmul Cris- 


Constiinta artistului un zid în fata ofensivei „sălbaticilor“(Toma Caragiu 
şi Margareta Pogonat in filmul Actorul şi sălbaticii de Manole Marcus — 


de atit de mult timp, aproape l-am uitat. Cine = i aig = 
regia și Titus Popovici — scenariul) 


J E fundal culisele unui teatru de revistă se pot 
> ilmul antifascist nu a fost pentru mine o reliefa cu asemenea pregnanţă, strălucire si 
3 opțiune întimplătoare ci o profesiune de cre- violență mari idei filozofice cu puternică 
e dinţă care mi-a marcat intreaga existenţă sub tentă antifascista.“. Sigur că acest film s-a 
2 raport artistic. Încă de la primul meu film in- bucurat de un scenariu zvelt si luminos — 
3 dependent, Străzile au amintiri, şi pind la cei expresia poate să vi se pară ciudată, dar ti- 
mai recent cu această tematică, Punga cu li- nind cont de faptul că în ultimul timp citesc - 
+ belule, opțiunea mea pleacă de ia ideea că numai scenarii gheboase și întunecate, apre- 
2 trebuie să păstrăm vie in memoria generatii- ciez cu atit mai mult scenariul pe care mi i-a 
3 lor această dramă a omenirii, această iazmă pus la dispoziţie, atunci, Titus Popovici. Fil- 
care a bintuit cu violenţă secolul XX. O neno- mul a mai avut şansa ca rolul principal sa fie 
1 rocire căreia și mie și celor din generaţia interpretat de un actor de geniu, Toma Cara- 
z mea le-a marcat tinerețea. Trebuie să o rea- giu, iar secundantii, — dacă se pot numi asa 
3 mintim în permanenţă, în imagini zgudui- — au contribuit din plin la reușita filmului. La 
toare, tocmai pentru ca ea să nu se mai re- vremea premierei, cronicarii estetizanti, sno- 
: pete. Convingerea mea e ca imaginea drama- bii anilor 76, i-au reproșat caracterul acade- 
z ticā a războiului nu trebuie uitată nici esca- mic; între timp, unii dintre ei au îmbrățișat 


tianei Nicolae} 


meea“ scrisese muzica (film în care am apa- 
rut şi eu pentru prima data) am stabilit o re- 
petiție. Cornelia Gheorghiu (interpreta rolului 
„Matei“) a venit prima și, constiinciosi, am în- 
ceput să repetăm textul. Cind a venit Cris- 
tiana, nu ne-am întrerupt, ea ne asculta în ta- 


iin tinerii de azi, de virsta lui Bucur, știe In- 
foarcerea ‘ui Magellan? În mine a rămas, 
cred, întipărit pentru totdeauna acei destin 
disperat şi eroic, trăit de mine în primăvara 
anului 1973,despre un timp petrecut înainte 
de a mă naște. Timpul înaintaşilor noștri 


Viadimir GĂITAN 


Un personaj-atitudine 


|) Fiecare generatie este tarata 
de dramele umanităţii. Fiecare generaţie se 
simte responsabilă pentru ce a fost și ce va 
fi. Încercăm, încercăm să scăpăm de monștrii 
născuţi din somnul raţiunii. Drama celui de-al 
doilea război mondial chinuie încă minţile lu- 
cide. Fiecare caută o explicație — atitudine, 
fiecare încearcă sentimentul cuipabilităţii în 
fata imaginilor cumpiite ale potopului de foc 
și singe care a rănit Omul în urmă cu 40 de 
ani. Am ajuns la imagine. Imaginea fidelă, 
imaginea-document al vremii sau imaginea 
reconstituită, imaginea-atitudine. Filmul re- 
prezintă incontestabil cea mai puternică mo- 
dalitate de a ne aduce aminte, de a lua atitu- 
dine. De ce? Pentru că ajunge cel mai ușor la 
sufietul omului. Imaginea (adică ceea ce ve- 
dem cu ochii noștri) reprezintă una din sur- 
sele adevărului. 

imi aduc aminte de ediţia 1980 a Festivalu- 
lui- international al filmului de la Kar- 
lovy-Vary. Imaginile prezentate acolo şi 
atunci reprezentau ace! punct sensibil și du- 
reros al conştiinţei noastre, acea obsesie a 
fascismului. Fiecare peliculă dezgolea o faţa 
a Hidrei. Fiecare creator încerca o explicaţie, 
găsea mesajul către noi şi generaţiile viitoare. 
Atmosfera era încărcată de naturalismul unor 
filme, tresăream sau ne cutremuram la vede- 
rea atrocităților sau urmărind chinul psiholo- 
gic al personajelor. În acest peisaj sumbru a 
apărut Duios Anastasia trecea, filmui lui Ale- 


xandru Taros, după un scenariu de D.R. Po- 
pescu. O pată de lumină! Un film care in- 
truntă memoria fără bai de singe, fără gratii 
Un film „curat“, după cum s-au exprimat cei 
prezenţi la premieră. O eroină care înfrunta 
monştrii născuţi de cel de-al treilea Reich, cu 
puritatea gindului şi a faptei, cu dorinţa de a 
face ceva, orice, pentru a dovedi, de fapt, 
acele calităţi specifice ale neamului nostru. A 
murit atunci pentru că era vulnerabilă fizic, 
trăieşte astăzi pentru că amintirea ei este mai 
puternică decit orice armă. Anastasia a fost 
pentru mine modalitatea prin care am încer- 
cat să realizez un personaj — atitudine, un 
răspuns la memorie. Anastasia a fost şi pen- 
tru cei prezenţi ia Karlovy-Vary un simbol al 
Omului, al celui care luptă impotriva fascis- 
mului, fără „fapte eroice”, fără arme și fără 
strigăte de luptă. Anastasia a luptat în tăcere, 
împinsă de o forță mai mare decit zgomotul 
tancurilor. A reuşit să trezească conștiințe (si 
atunci și acum) şi a -murit în tăcere. Dar 
moartea ei a născut strigăte impotriva morţii, 
împotriva războiului, împotriva foamei, impo- 
triva fascismului. Anastasia este o imagine — 
atitudine cu valoare general umană. Dovada: 
aprecierea internaţională de care s-a bucurat 
Deci, imaginea noastră a românilor, imaginea 
noastră-simbol pătrunde în conștiințe, tul- 
bură şi pune întrebări si astăzi 


Anda ONESA 


Arta adevărată 


nu poate fi decit antifascistă 


motată; ea trebuie să constituie un memento 
pentru generaţiile care vin. 

Poate că momentul de virf în fiimografia 
mea a fost tot un film antifascist, Actorul și 
sălbaticii. Despre ei,o persoană la care eu tin 
foarte mult si care in acel moment avea ras- 
punderi mari pentru destinul cinematografiei 
s-a exprimat cam așa (citez din memorie) 
„Nu mi-aș fi imaginat niciodată că avînd ca 


alte meserii iar filmul şi-a continuat, netulbu- 
rat, drumul spre inima publicului. Spre bucu- 
ria mea, anul trecut, cind Actorul și sălbaticii 
a fost reluat la „Patria“, după zece ani de ia 
premieră, am văzut o coadă de sute de oa- 
meni. E o temă care nu îmbătrineşte și sint 
sigur că nu va imbatrini niciodată. 

r, nu numai cu Actorul și sălbaticii 
mi-am manifestat preferința pentru aceasta 


tema. În filme ca Străzile au amintiri, Cartie- 
rul veseliei ori Canarul! şi viscolul am urmărit 
telul in care tineri comuniști au luptat impo- 
triva legionarismului — sau felul în care sim- 
patizanti ai comuniștilor, oameni de buna 
credință (cum au fost comisarul Roman şi alti 
eroi ai filmelor Conspirația, Departe de Tip- 
perary sau Capcana) au contribuit la înfrin- 
gerea acestui flagel. M-a interesat mai puţin 


genul ca atare, polițist ori eseu psihologic, 
dramă socială ori pamflet politic, în care am 
turnat tema preferată. Pentru mine, important 
era să comunic într-un cerc cit mai larg de 
spectatori, tot ce-am acumulat de-a lungul 
experienței mele personale sau prin docu- 
mentare legată de această perioadă. 


Manole MARCUS 


„Maturitate“ la tinereţe 


{f rimii mei eroi antifascisti — fericită coin- 
cidenta — s-au născut chiar in primii mei ani 


|. de profesie și cum mă şcolisem pentru film 


(am început 1.A.C. în 1952) eram, pot spune, 
pregătit pentru „atac“. Noţiunile de bază ce 
mi se predaseră și imprimaseră de către pro- 
fesorul meu (actrița Ana Barcan) erau: sim- 
plitate și sinceritate. La -acestea se adăuga 
nevoia de „căldură“, de convingere, de „așe- 
zare“, de maturitate. Pe toate le-am exersat 
îndelung în anii de studenţie, în școala de 
film, timp în care lucrul nu se desfășura pe 
scenă, ci pe platou. Ne pregăteam pentru 
lupta cu aparatul de filmat (căci el ne era 
„partenerul“ in fata căruia trebuia să ridem, 
să plingem, ori să „vedem“ foc, cîmp, apă, 
cer etc.). Dar... cel mai greu de dobindit era... 
starea. Toate cele de mai sus şi încă multe 
altele m-au ajutat să fiu llieș (din Străzile au 
amintiri de Manole Marcus) conducătorui 
unui grup de mișcare ilegală din Valea Pro- 
hovei, implicat puternic în acţiune, dar si 
într-o dragoste care avea să fie sacrificată 
pentru a nu trăda cauza. A venit apoi Mihai 
din La patru pași de infinit (filmul lui Fran- 
cisc Munteanu), căruia i-am „adunat“ trăsătu- 
rile constitutive și din experiența primului (cu 
toate că a fost primul, vedeți, înseamnă deja 


experienţă!) Acestuia trebuia să-i dau multă 
maturitate în „acțiune“ în ciuda tinereţii, pen- 
tru că „maturitatea“ venea din formaţia lui de 
militar. imobilizat, în urma unei reuşite mi- 
siuni dar „nefericite“ retrageri, trăiește un 
frumos și puternic sentiment de dragoste, 
fără a uita „datoria“. În fata iubită incoltes 

saminta unui alt luptător... 5 

Cerul incepe la etajul trei (tot Francisc 
Munteanu) ne aduce în față un nou Mihai, 
peste ani. Prilej de retrospectie. Ofiţerul este 
fostui marinar pe Dunăre, angajat în sabota- 
jul contra nemților. 

Variam din la si Capcana mi-a 
prilejuit un „joc dublu“ în chiar vizuina legio- 
narilor. Păcat că serialul s-a întrerupt fara 
a-mi da prilejul finalizării acestui rol. 

În Pe aici nu se trece, filmui lui Doru Nas- 
tase, colonelul Măxineanu, comandantul sco- 
lii de subofiteri, trebuia să fie şi „Balaurul“ si 
„tatăl“ regimentului. Toate rolurile de pină 
atunci au fost parcă niște acumulări necesare 
pentru întruchiparea unui adevărat „coman- 
dant de școală“. Datorită calităţilor lor, dar 
poate și pentru că l-au avut pe el comandant, 
se vor forma alti și alti Maxineni care sa 
poată oricind rosti: „Pe aici nu se trece” 


Silviu STĂNCULESCU 


Fiecare generație se simte responsa- 


bilă pentru ce a fost si ce va fi 
Onesa în Dui Anasta 


(Anda 
trecea. filmul tui 
după nuvela lui 


https://biblioteca-digitala.ro 


via 
Alexandru Tatos 
D.R. Popescu) 


lescu în La patru paşi de 
Francisc Munteanu). 


O filmografie în care eroul antifascist 
e mereu in prim-plan (Silviu Stăncu- 


finit, de 


Eroii filmelor mele: tineri de toate virstele 


Nu cred în conflicte între generații. 


Dar sint convins 


că există 


conflicte între concepţiile de viata 


E roii filmelor mele au fost intotdeauna t: 
nerii de toate virstele. Tinereţea presupune 
creșterea — nemulțumirea de sine este orgo 
liul ei. Incercind să mă apropii de tineri ș 
să-i înţeleg, am sperat sa mă pot descoper 
mai bine pe mine însumi şi să nu zăbovesc în 
stadii confortabile, sa ma pot depăși mereu 
împreună cu ei. Tinereţea e legată strins de 
prietenie, și prietenia am vrut să fie o domi- 
nanta a filmelor mele. N-am găsit singuri de- 
cit tineri imbatriniti din lipsa de ideal, sau 
conformisti, convinși că s-au implinit de pe 
acum, ascunzindu-și lipsa de aspirații cu 
vorbe mari. Nevoia de comuniune, de comu- 
nicare ‘i stimulează pe tineri, sprijinindu-le 
creșterea, iar această comunicare resimţită fi- 
resc, ca un imperativ intim, ca o condiție de 
viata, ei o realizează într-o stare de bucurie 
pe care nu se sfiesc să ne-o mărturisească 
„Bravada“ înșelător ușuratică a tinereţii este, 
de fapt, un drept asumat, care ne pune doar 
la încercare, ne măsoară înțelegerea. Prin ea, 
se disimulează cu sfială nevoia de perfectio- 
nare, care nu trebuie trimbitata, ci doar între- 
ținută cu discreție, tandrete si incapatinare. 
Am iubit intotdeauna riscul înțelept al vîrstei 
transformării permanente privit ca o șansă de 
viata, ca o declaraţie de luptă cu tine însuţi 
Curajul tinerilor contine sens, e dedicat unei 
cauze. De aceea am încercat să descopăr în 
joaca lor, niciodată gratuită, ironia lor blindă, 
iertătoare, pentru cei care ne-am luat cu vir- 
sta şi prinşi de țeluri „nobile“, am uitat de da- 
toria pe care o avem fata de noi, în primul 
rind. Dar niciodată n-am văzut (decit trucin- 
du-se) tineri dindu-se exemplu sau sfatuin- 
du-i pe alţii cum să evolueze. De aceea în fil- 
mele mele m-am străduit să nu-i judec, ci 
doar sa-i înțeleg 

Prin eroii tineri din propunerile mele cine- 


Suportul moral al familiei 


Tinerii pe 
Dunăre 


Canalului 
sau „Dacă n-ar 


E... în fiecare dintre noi, cei care am 
vrea să atragem atenția asupra filmului docu- 
mentar, un crez de creație şi un mecanism 
„intim“ de a ataca subiectul nostru. Spun 
„nostru“ pentru că cel mai apropiat colabora- 
tor al filmelor mele e soțul meu, operatorul 
Sorin ip aca adesea și co-scenarist al 
m 


acestor filme. Împreună ne oprim asupra cite 
unui eveniment care ni se pare semnificativ 
în dezvoltarea social-economică a ţării, apoi 
încercăm să-i descoperim o fateta inedită 

Dintre filmele noastre care au avut succes 
a fost cel intitulat Dacă n-ar fi e.. Fă- 
cusem deja în 1979 un fiim despre tinerii de 
pe șantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră 
și ne indreptam din nou către ei. Există intot- 
deauna subiecte despre care simţi că ai mai 
avea cite ceva de spus. Ne-am întors, așadar, 
tot acolo după aproape cinci ani. La prima 
întilnire, comandantul șantierului tineretului 
ne spusese că orice lucrare hidrotehnică în- 
seamnă imense investiții umane și materiale, 
pentru ca, odată finalizată, ea să apară nes- 
pecialiștilor ca şi cînd ar fi o lucrare a naturii. 
Nu era incă momentul înainte de ultimul 
asalt, să filmam. Vechile locuri păreau altele, 
nimic nu mai semăna cu nimic, iar lucrarea 
avea asemenea gigantice dimensiuni, încit 
ochiul aparatului nostru era absolut ineficient 
pentru a reda realitatea. Acesta a fost primul 
tapt care a răsturnat temeiurile filmului nos- 
tru intrat în procucţie cu titlul prea-general 
Tineri pe şantier. Am încercat, totuşi, o apro- 
piere de cei care munceau acolo, încă ta 
începuturi. Nu se putea. Nimeni nu se oprea 
din activitate, se lucra intens, de parcă un 
imens cronometru ar fi atirnat deasupra tutu- 
ror. Nu ne-am putut opri, așadar, decit în tre- 
cere cu aparatul asupra acestor eroi angajați 
într-o realizare epocala. Acest fapt a determi- 
nat deplasarea atenţiei noastre spre altceva: 


natografice n-am câutat să sugerez nici ma- 
ar în treacăt cai de urmat, ori 4 . 
tinte. Am crezut că neliniştea e o cauza sufi- 
cienta pentru dezbaterile propuse de mine 

indemnat de tinerii pe care i-am cunoscut 
si incercind så nu mă părăsesc pe mine, cel 
cindva de un leat cu ei, nu am opus virstele 
pentru că nu am crezut in conflictul dintre 
generaţii. Dacă acest pseudo-conflict a creat 
unora impresia că apare în vreun film al meu 
cred că trebuie vazut că el nu tine de perso- 
naje de virste diferite ci de oameni cu-intele 
geri diferite în ceea ce privește viata. De 
aceea eroii pe care i-am afirmat n-au fost ni 
ciodata personaje trimbitindu-si drepturile și 
nemulțumirile, (uneori justificate, e adevărat) 
nici malitios, nici cu minie. Cind am schiţat 
un astfel de personaj, l-am țintuit în posturi 
ineticace şi .zbatindu-se neputincios ca un 
batrin machiat gros, în jurul propriilor vorbe 
golite de sens. N-am crezut — ca şi tinerii pe 
care i-am cunoscut — în infringeri; am dez- 
bătut doar eșecuri vremelnice, aproape inevi- 
tabile în lupte cinstite. In același timp, nu 
mi-am pus eroii tineri să defileze confortabil, 
după victorie, retezindu-le, astfel, aspiraţia 
spre biruinti noi, mai mari, in lupta continind 
intr-insa și izbinda. Şi uneori, am fost nevoit 
să preţuiesc tăcerile tinerilor si sa atrag aten- 
tia asupra tristetii lor nemărturisite, or martu- 
risite cu dificultate, atunci cind i-am desco 
perit mai putin intelesi 

După ce-am incercat să-i cunosc și să.mi-i 
apropii, mi i-am imaginat și i-am propus tine- 
rilor spectatori, spre recunoaştere. Filmele 
mele s-au dorit intilniri între tinerii pe care 
i-am cunoscut şi înțelegerea mea asupra vir 
stei lor. Înțelegerea fata de nelinistea noastra 
Adica un mesaj. 


Andrei BLAIER 


santierul 
larea Neagra 
fi dragostea“... 


spre suportul moral al acestor eroi, suport pe 
care l-am descoperit în soțiile acestor bar- 
baţi. Femeile îi așteptau acasă răbdătoare, re- 
semnate cu o viata conjugală din care „ca- 
pul” familiei — bărbatul — lipsește mult timp. 
O mare parte din tinerețea lor. 


Sa fi fost oare în avantajul meu cà eram te 
nere-regizor?! Se pare ca da. Aceste temei 
aşteptau parca un astfel de moment de des 
tainuire pentru a se descatușa, așteptau (ce 
bine știa sa aștepte!) sa vina cineva ca- 

na så- asca despre marea lor răbdare 
şi iubire. despre sacrificiul din dragoste, des- 
pre oboseala lor cotidiană, despre nevoia lor 
de afecțiune... in acel moment ne gindeam ca 
filmul -s-ar putea numi: „Pentru un timp, re- 
nuntare caci nu se vorbea decit despre 
aceste permanente renuntari cotidiene. far 
cel căruia aceste femei i se puteau destăinui 
cu sinceritate nu putea fi barbat. Categoric 
nu. Atunci cind inregistram confidentele lor 
uneori neinteligibiie din cauza vocilor inecate 
de emoție, m-am simţit mai mult femeie decit 
regizor. Doar așa am înțeles mai bine despre 
ce trebuia să vorbească și să fie acest film 
Nu știam inca exact suportul de imagini pen- 
tru acea stare de confidenje, atmosfera de in- 
timitate și caldura, dar am gasit, cred, impre- 
una cu soțul meu si cheia plastic-emotionala 

Am câutat si am aflat de la aceste soții cà- 
exista o singura data in an cind familia se re- 
unea „obligatoriu“: noaptea Anului Nou. Am 
vrut să filmam atunci din dorința de a de- 
monstra această victorie a familiei. Dar chiar 
şi atunci femeile s-au adunat vorbind despre 


Foarte concret despre tineri 


ale lor" şi barbatii despre „ale lor”. Şi totuși 
in atmosferă plutea acea înțelegere familiala 
obișnuită în orice camin in care oamenii se 
iubesc și stau împreună, relații surprinse 
intr-un moment-limita cind sentimentele se 
releveaza în toată intensitatea. Tot atunci am 
stabilit titlul definitiv al filmului preluat de la 
soția comandantului, care, modestă, lăsa 
concluzia sub puncte de suspensie cînd ne 
spunea că „dacă n-ar fi dragoste Desigur 
dragoste de familie. de munca, de societate, 
fara de care realizări ca această uriașă con- 
structie nu ar fi fost posibilă. 

Intotdeauna, după „arderea“ din timpul 
realizării unui film, odată cu sentimentul de 
mulțumire că ai scos din anonimat oameni şi 
fapte care meritau, apare şi îndoiala; ai fi pu- 
tut. spune inca atitea, ai fi avut datoria să 
descoperi şi alte aspecte pe care publicul nu 
are cum să le cunoasca. Grandioasa con- 
structie — dar nu numai ea — ar fi meritat cu 
mult mai mult. Ca document de viata si arta. 

Există in această ţară oameni, fapte, eveni- 
mente, asupra cărora este de datoria noastră, 
a cineaștilor, dar, mai cu seamă a documen- 
tariştilor, să atragem atenţia, sa le descope- 
rim, sa incercam a le descifra sufletul. Să pa- 


trundem in miezul lor 
loana HOLBAN 


concreti 


PN 


Tinerii mineri 


din Maramureş ne-au judecat. 


Echipa era bună... „per total“. 


Era rindul nostru 
dacă-i vom 


S. documentarist și de multe ori mi s-a 
pus întrebarea: Cind te apuci de ceva serios 
Şi niciodată n-am știut cum să răspund și ce 
promisiuni să fac. Probabi! că filmul de lung 
metraj este ceva serios. Și într-adevăr este 
ceva foarte serios 

Nu demult, stăteam de vorba cu un cunos 
cut si apreciat regizor de film de lung metraj 
care, printre altele. dorea să afie cite ceva 
despre filmul documentar. In final mi-a mar 
turisit că nu s-ar apuca pentru nimic în lume 
de așa ceva, i se părea prea complicat, mai 
ales din punctul de vedere al căutării și gasi 
rii subiectelor. La inceput mi s-a părut ciudat 
nu știam ce să cred, voia să fie binevoitor 
sau pur și simplu l-am plictisit cu întreaga 
mea teorie? Pe urmă mi-am dat seama că, de 
fapt, era sincer explicindu-mi că lui i se pare 
mult mai firesc să lucreze pe un scenariu în 
care povestea, personajele cu destinele lor 
sint deja conturate, el urmind să interpreteze 
partitura oferită și să creeze o lume. De 
această dată, mie mi se părea foarte compli- 
cat, pentru că subiectele filmelor mele au 
apărut din ceea ce eu am văzut și am putut 
înţelege. 

Citeodată totul pornește de la o imagine 
care se imprimă in memoria vizuală și care 
revine cind te aştepţi mai puțin. 


Regia: Dan Pita. Sc 


prir 


ri de ferir mel u 


Ecaterina Nazare, Claudiu Bleonţ si 


Be 


Naa ad 


wake. 


= 


printre 
$i despre ti 


Petre Popa. STR 


să ne neliniştim: 
dezamăgi? 


Asa am început sa fac și filmul Pe malul 
Ozanei. Lingă Tirgu Neamţ, pe o cimpie 
parcă fara sfirsit, o cale ferată neterminată, o 
şină care nu ducea niciunde, mi-a dat o sen- 
zatie de neliniște, de mister aproape. Grupuri 
răzlețe de tineri lucrau la terasament, erau 
elevii de la Liceul agricol din localitate, după 
absolvire ei urmind să profeseze meseria de 
tractorist. l-am cunoscut, mi-au plăcut $i por- 
nind de aici, totul a început să se contureze 

in timpul filmărilor, mi-a atras atenţia o 
eleva care întotdeauna era retrasă, vorbea 
putin şi avea un anumit fel de tristețe care o 
tinea departe de ceilalți. Am aflat apoi de la 
ea că este foarte nefericită, părinţii vor să o 
mărite cu orice pret după terminarea liceului 
cu un băiat pe care ea nu l-a văzut decit de 
două ori si această perspectivă o inspaiminta. 
Lucrurile erau definitiv stabilite, părinţii celor 
doi se apucaseră, deja, să le construiască și 
casă, într-un sat din apropiere, deci dintr-un 
punct de vedere nu se mai putea face nimic. 

Cind am auzit povestea m-am întrebat, 
zguduit, cum este posibil ca în zilele noastre 
să mai existe asemenea mentalități, cum poți 
obliga doi tineri să se căsătorească fără iu- 
bire? 

Voiam să las totul și să vorbesc cu părinţii 
fetei, să-i lămuresc şi să filmez acest subiect 
care mi se părea mult mai folositor, mai grav, 
decit ceea ce făcusem pină în acel moment. 

Acum citva timp am revăzut-o pe acea fată 

+ braţul soţului ei; veniseră în Bucuresti pen- 
tru nu ştiu ce cumpărături. Tinăra soție m-a 
recunoscut şi m-au invitat amindoi să bem o 
catea. Rareori am văzut un cuplu care să se 
înțeleagă mai bine, sănătoși și veseli, într-un 
cuvint fericiţi. Și atunci m-am întrebat: dacă 
totuși aș fi avut timp să fac acel film? Ce s-ar 
fi întimplat mai departe? Oricine s-ar fi ames- 
tecat brutal în existența lor ar fi greșit, așa 
cum și părinţii au greșit la început. Cum era 
mai bine? Dar se vede că la asemenea lucruri 
nu mă prea pricep. 

iata ca şi documentarul poate fi un lucru 
foarte serios, mai ales prin implicarea lui in 
realitatea cea mai strictă. În general filmul 
este un lucru foarte serios. De aceea cred in 
ineastul de o înaltă ţinută morală, pentru ca 
„devărata și importanta relație este între au- 
tor și spectator. Filmul, ca o verigă interme- 
dară, reflectă, in fond, concepția -autorilor 
despre lume, o atitudine etică şi estetică în 
același timp. Spectatorul așteaptă, fără să fie 
neapărat conștient de aceasta, o anumită 
confirmare a concepțiilor sale morale și este- 
tice. Dacă autorul face abstracţie de acest fe- 
nomen, si spectatorul va tace abstracție de 
film. În plus, tinerii spectatori așteaptă un 
anumit model de personaj cu care să se 
identifice, o cheie spre înțelegerea anumitor 
probleme de viata etc, dar toate acestea tre- 
buie să fie credibile si lucrul cel mai impor- 


(Continuare în pag 8) 


S. pare câ nu numai oamenii, dar şi co 
mediile au soarta lor. Unele se nasc și trec 
prin viata ecranului pis-pis, altele navalesc 
nabadaioase, sfisie amorţeli și biazari, darima 
judecati și prejudecăţi, „rup casa“, sparg vi- 
trina $i se duc glonț la ţintă, adică la ceea ce 
se cheamă „marele public", Cazul filmului 
Sosesc păsările călătoare. Dacă ar fi să câu- 
tam, cu sau fara luminare, o explicaţie stiinti- 
fică a fenomenului cu pricina, am mai lua-o 
odată de la '48, cu „nevoia de ris“ și „lipsa de 
comedii” și, amindouă fiind realităţi şi nu fic 
tiuni, am ajunge repede la explicaţiile de or 
din general nu lipsite de miez. nu lipsite de 
realitatea lor, dar cu totul neindestulătoare 
pentru lămurirea „cazului”. 

Să depâşim, așadar, ordinul general și să 
pornim în căutarea explicatiilor de ordin par 
ticular. Prima care pică, chiar și sub cel ma 
distrat ochi, ar fi că filmul cu pricina este 
opera unui regizor care, „de mic“, n-a visat și 
n-a realizat decit comedie. Un anume tip de 
comedie. Comedia din „picuri”. Un pic ab- 
surdă, un pic duioasă, un pic traznita, un pic 
năucă. Cind cu firul de păianjen, cind cu od 
gonul, cînd cu briciul, cînd cu toporul, cind 
cu miere, cind cu sare și piper, Geo Saizes: u 
şi-a framintat și copt subiectele în legea lui 
care nu o dată s-a intimplat sa fie şi a pubh- 
cului iubitor de comedie. Nimic din cele Ge 
mai sus nu lipsește din filmul de fata. In ter- 
meni tehnici asta s-ar numi consecvență sau 
mai putin tehnic, dar mai poetic: credinţa in 
cinema-ul lui. În acest cinema personal a 
avut o vreme alături un alt consecvent în ale 
lui: scriitorul și dramaturgul D.R. Popescu 
Cel ce-i stă acum alături ca scenarist este 
scriitorul Fănuş Neagu. Si așa ajungem la 
partea a doua a explicatiilor de ordin particu- 
lar. Pentru că nici Fânuș Neagu nu este ușor 
de inchis sub o etichetă; şi la e! dulceața da 
în gust de simbure de prună, pe tristețe o 
umflă risul, iar. risului, nu se știe de ce, i se 
nazare a plins, proza cea mai proză o ia 
razna pe cimpiile poeziei, iar poezia, cade 
„brusc şi deodată“ în braţele vieții celei de 
toate zilele... 

Dintr-o asemenea potrivire de caracter, s-a 
născut o comedie fugărită cind pe ape, cind 
pe uscat, un fel de „han la viaţa Deltei din sa- 
tul Barza“, cu. pescari, rate, hoți de icre ne- 
gre, amorezi rascopti, accidente de muncă, 
accidente de viaţă, locuri de băut și băutori, 
berze — cite una mai aduce şi cite un copil 
— şi evident, cu pasari calatoare, la propriu 
şi la figurat călătoare. Totul şi toate puse în 
mișcare şi in stare de funcţionare de o prea 
blondă și prea statornică doctorita picata în 
satul Barza cam ca trăznetul într-un copac 
să strice fericirea unei tinere asistente și să-şi 
refacă propria fericire personală, ratată cu nu 
contează citi ani în urmă. Pentru că, tot pur- 
tindu-ne cu vorba, — ca Delta, ca peștii, ca 


in premiera 


4 ransparenta unei zile de vara în liziera 
unei păduri. Spaţii largi, cer şi pamint, albas- 
tru şi verde. Mai presus de toate, muzica. De- 
licată, invaluitoare, apoi tensionată, pe ma- 
sură ce zmeele, ca două semne grafice in ne- 
cuprinsul albastru, se chemă, se ating, vi- 
brează, pentru ca brusc, atunci cînd păreau a 
fi pereche, să se învolbureze și hirjoana să se 
transforme într-o luptă care pe care, învins și 
învingător ajungind deopotrivă la pamint, cel 
puternic dovedindu-se a fi și cel rau. O meta- 
fora densă și emoţionantă ca un haiku. O 
secvenţă de reținut într-o imaginară filmoteca 
personală alături, poate, de „Balonul roșu“ al 
lui Lamorisse. Imagine și muzică, „frumosul 
filmic” în stare pura, așa cum îl depistează 
consecvent în programul cinematecii regizo- 
rul Save! Ştiopul, prezent în ultima vreme în 
cetatea filmului mai ales în calitate de critic 
(cu har), in lunarele sale „note de regizor”. 

Secvența zmeelor conţine şi ceea ce ne aș- 
teptam să reverbereze asupra întregului film: 
o stare. O stare de emoție, de puritate, de 
farmec diafan. Cel care inalta zmeul este un 
băiețel firav, asistat de la distanţă de o fetiță 
cu bicicletă („Pegas“, fireşte). care ar vrea 
să-l ajute, „hei, băiatule...” numai ca el este 
un singuratec incapatinat si vrea să fie lăsat 
in pace. Fetiţa nu se va da bătută și,in cele 
din urmă, cu ajutorul unui întreg grup de co 
pii (de nădejde), va reuși să-l ajute nu numa; 
pe el, ci și pe bătrinul ciudat care-i dobora 
malefic zmeele, vindecindu-i pe amindoi de 
singurătate. Starea de care vorbeam ramine 
in suspensie, nu se transmite nici poveștii cu 
zmeele (cea mai închegată), nici celorlalte is 
torii (trei cu toatele) care alcătuiesc filmul 

Filmul cu, despre și pentru copii vadeste 
aceleași hibe ca si filmul cu. despre și pentru 
maturi. Scenariul lui Alecu Popovici (debut 


Două 


(Rodica Mureșan 


saivanul, — regizorul aici a vrut el să ne 
aducă: la povestea de dragoste a unei asis- 
tente medicale (Tora Vasilescu, evident, ca 
cine alta putea să fie cu atita farmec pierza 
toare, rizind, plingind şi cîntind, nu, nu ca c 
cintareataé, ci ca o fată a locului: „lubirea 
taa...") cu un tinăr inginer (Emil Hossu, ca 
cine altul putea să treacă strada cu atita blin- 
dete şi firesc de la „Lebăda neagră” la „Le- 
bada albă”, Rodica Mureşan). Este adevărat, 
comedie fiind, totul trebuia să fie bine cind 
se termină cu bine. Aşa încit, asistenta nu se 
sinucide ci pleacă să „dea la medicină“, 
pleacă zimbind din elicopter, în timp ce în 
coloana sonoră melodia lui Temistocle Popa 
se tinguie: „Iubirea ta..." iar pe cerul rămas li- 
ber, operatorul Aurel Kostrakiewicz,care a fil- 
mat cu mare dragoste şi Delta și lebedele ei, 
mai ales pe cea blondă, face să increme- 
nească frumos, în zbor, trei păsări călătoare 

Nu ma întrebaţi de ce trei cind una tocma: 
a zburat spre București, nu-l întrebaţi nici pe 
regizor, raspundeti-va singuri, pentru că este 
clar, acel cadru poetic, la capătul a 90 de mi- 
nute de fugareli comice în compania unor 
actori demult şi solid aşezaţi in sufletul spec- 
tatorilor — Octavian Cotescu, Jean Constan- 
tin, Ştefan Mihailescu-Braila, Sebastian Pa- 
paiani, George Mihaita, nea Maftei cel Ernest 
acel cadru marturiseste sincer dorinţa regizo 
rului de a traversa de pe trotuarul comedie 
de situații pe cel al comediei lirice. 


ușchetarii 


cinematografic) are o poveste, dar ea rămine 
la stadiul de enunț (litéfar) fara a căpăta ne- 
cesara structură cinematogratică. Trei copii 
își propun să aducă din vacanţă cite o intim- 
plare extraordinară și iată, le-au adus, chiar 
dacă ele nu sint atit de extraordinare cum 
ne-am fi așteptat. O dramaturgie precară, de- 
ficitară la capitolul unde s-ar fi cuvenit sa ex- 
celeze — fantezie, imprevizibil, invenţie — 
scurtează prea abrupt drumul de la cauză la 
etect, pedalind apăsat pe valorile moral edu- 
cative. Asa se face că starea despre care vor- 
beam — ingenuitatea, un inefabil al copilăriei 
in fond — ramine doar o aspirație pe care 
nici micuţii interpreţi nu o pot împlini, oricit 
s-ar strădui (sau tocmai pentru că prea își 
dau silinta), vorbele raminind replici învățate 
pe de rost și trudite la postsincron. Din do- 
rinta expresă de captare a spontaneitatii, se 
obține contrariul. Se dovedește încă o data 
că spontaneitatea, „improvizaţia” necesită in 
fiip multă acribie. 

in absenţa rigorii, a măsurii exacte, a nuan- 
telor, inghesuiala copiilor creează o hărmă- 
laie, in care fugarele schiţe de portret (indiyi- 
dual sau colectiv) trimit mai mult la notația Ij- 
vrescă — băiatul gras şi cocolosit de părinţi, 
copiii care circulă numai pe fereastră, fata 
baietoasa, piciul care se tine de fusta sora-si 
etc. — clişee călătoare în literatura și filmele 
dedicate acestei virste. Catei (de rasa și dre- 
sati), chiar şi o expoziţie canina, un circ (cu 
lei, pitici și acrobati), zmee, cartinguri, Delta, 
desenele animate... s-ar parea ca nimic din 
ceea ce tine de o imagerie a copilăriei n-a 
fost lăsat de-o parte. Dar aceste elemente nu 
genereaza, așa cum ne-am fi așteptat, încren- 
gatura de peripeții, de gaguri și isprăvi ine- 
dite; ele ramin nefunctionale, fără „bătaie“, 
precum porecla de muschetari, o simplă eti- 
chetă care nu funcţionează decit intr-un gag 


„lebede” in’ căutarea fericirii.. 
si Tora 


Vasilescu) 


După umila mea părere. el a ramas putin în 
mijlocul drumului. Pentru ca rețeta filmului 
sau conține prea multă sare-grunjoasă — și 
piper — boabe si mult prea puțină miere. El a 
vrut lirism si poezie, dar'a mizat pe hazul 
persona! al unor actori de un anume haz. El 
a încercat, adică, să impace şi capra și varza 
incercare grea, piatră de incétcare, dar n-a 
găsit paznic pentru varză. 

Ce ramine, așadar? Publicului, să se bu- 
cure de prezența actorilor iubiţi, iar celor 
care iubesc comedia lirica şi pe Geo Sai- 
zescu, celor care cred, alături de el, ca poate 
şi se poate face o asemenea comedie, sa-l 
aştepte „la colţ”, cu alte pasari calatoare, stir- 
nite — de ce nu? — tot de Fânuş Neagu 

Se poate? Eu îmi permit să zic: se poate! 


Eva SÎRBU 


Producţie a Casei de filme Unu. Scenariul: Fane 
Neagu. Regia: Geo Saizescu. Imaginea: Aurel Kos- 
trakiewicz, Muzica: Temistocle Popa. Costume; 
ileana Mirea. Decoruri: Mircea Ribinski. Montaj 
Elena Pasca. Cu: Emil Hossu. Rodica Muresan, Tora 
Vasilescu. Octavian Cotescu. Stefan Mihailescu 
Brăila, Sebastian Papaiani- Jean Constantin, Geo 
Saizescu, Cornel Girbea. Vali Voiculescu Pepino, 
Rodica Popescu Bitanescu, Dumitru Chesa, George 
fihaita, Ernest Mattei, Ovidiu Moldovan, Nae Gh, 
Mazilu 

Film realizat in studiourile Centrului de producție Ci- 
pematografică „București“. 


în vacanţă 


întimplator 

Nu e un secret pentru nimeni că în lume 
exista regizori. şi scenariști specializaţi in 
acest gen, plasmuitori de poveşti cu și depre 
copii. Schorm, Kachyna, Frez... sint nume cu 
aceeași sonoritate în cinema precum Travers, 
Kastner, Nosov, Rodari în literatura. Savel 
Ştiopul, regizor trecut prin multe și diverse 
aventuri (ale unor Anotimpuri de neuitat, ale 
unei delicate şi grave Ultime nopţi a copilă- 
riei, ale unor inconsistente și derutante Aven- 
turi la Marea Neagră bi ale unui Falanster — 
cu adevărat aventură într-un timp istoric) s-a 
lansat in această temerara întreprindere, fil- 
mul cu copii, nu fara a-i cunoaște riscurile 
Simţind dificultatea mersului pe sirmă (intr-a- 
devar, orice pas la stinga sau la dreapta duce 
in gol), şi-a asigurat o piasa de siguranța 
muzica lui Johnny Raducanu, expresiv cine- 
matografica, un adevărat liant și rezoneur, 
fără indoială zona cea mai implinită a fil- 
mului. Mişcările de aparat şi punerea în ca- 
dru, lumina ca $i montajul alert, amintesc de 
un posibil stil al regizorului Savel Stiopul (sti- 
ful de reportaj nervos din Falansterul), dar el 
rămîne relevant doar la nivelul unor secvențe 
izolate, fara a asigura fluenta întregului. Între 
„petele de culoare” ale filmului, cele care 
contribuie nu dinlauntrul poveştii, ci ca efect 
exterior, la realizarea unui sa-i spunem „an- 
tren", sint și actorii, de aceasta dată parteneri 
ai copiilor interpreţi: Ernest Maftei, Matei Ale- 
xandru, Mihai Badiu, Nicu Constantin, Coca 
Andronestu, Şerban Cantacuzino, Ana Cio- 
banu şi Mihai Mălaimare. 


Dacă cinema-ul este — aşa cum şi Savel 
Ştiopul afirma în „notele sale de regizor” — 
„ceea ce se exprimă pe un ecran fara a putea 
fi comunicat altfel, „Mușchetarii in vacanță, 
departe de a fi reprezentativ pentru regizor, 


https://biblioteca-digitala.ro 


cronica 


muzicii de film 


M. întii, o frumoasa muzica din 


larga -categorie a genului uşor (dar din 
mai restrinsa ei zona pur instrumentala, 
care este nu „de cintat” sau „de dansat 
ci „de ascultat”, așa cum se asculta o 
simfonie) însoțește cu nostalgică sensibi- 
litate imaginea Deltei desfrunzite 

apoi, o voce naiv acompaniată de acor- 
deon cinta cu patimă ceea ce pare a fi, in 
cea mai autentică tradiție a genului, o ro- 
manta de. dragoste; pare a fi doar, cac 
iata, aceeași melodie este curind furata 
de instrumente şi, într-o armonizare şi 
intr-o înveșmintare timbrala moderna 
readuce starea de meditaţie inițiala; 
indva, la un moment dat, vocea va re- 
seni insă, împlinind conturul definitiv al 
demersului componistic intr-un veritabil 
şlagâr de muzică uşoară: lubirea ta; 

pe urmă, instrumentele specifice azi 
genului (mai puţine la numar) intovara- 
şesc discret inalta plutire a păsărilor Del- 
tei, domoala curgere incredibil de albas- 
tra a apelor, sublimul mister al plaurilor 
plutitori; 

la rindul sau, o antrenantă muzica de 
dans va susține şi chermeza pescari! 
dar $i ritmul alert al muncii de constru 
ție 

în tine, evadind câtre zona muzicii de 
camera, o harpa şi o vioară acompaniaza 
truda micilor pictori amatori de a zugravi 
sufletul acestor tarimuri de basm 

Că astfel se derulează partitura sem- 
nata de Temistocle Popa, slujind cu mo- 
destie, dar cu demnitate, filmul lui Geo 
Saizescu Sosesc păsările călătoare — 
asta nu constituie pentru nimeni o sur- 
priză. Surpriza o produce Tora Vasilescu, 
prin glasul său placut și maniera expre- 
sivâ-de a cinta. Şi — desigur, nu în uiti- 
mul rind — graţie dezinvolturii cu care 
știe a trece de la cintecul folcloric la 
acela de muzica ușoară, atingind o clipa 
chiar... aria de operă. Harul neprofesio- 
nistului de talent face piauzibilă aici pină 
si Habanera Carmencitei! 


Luminiţa VARTOLOME! 


ramine un film care nu-l susține — așa cum 
ar trebui — pe teoretician 


Roxana PANĂ 


Producție a Casei de filme Trei. Scenariul: Alecu Po- 
povici. Regia: Save) Ștopul. Costume: Ladislau La 
bancz. Decoruri: arh. Cristian Niculescu. Muzica: 

»hany Raducanu. Montajul: Viorica Petrovici. ima- 
ginea: Adrian Dragusin. Cu: Ernest Maltei, Mate: 
Alexandru, Coca Andronescu, Mihai Badiu. Nicu 
Constantin, Serban Cantacuzino. Ana Ciobanu, Mi- 
hai Mălaimare. George Oprea şi copiii: Bogdan 
Carp, Simona Baducu, Bogdan Niţescu. Dana Mia 
win, Andrei Duban, Laurânţiu Sas. Film realizat in 
studiourile Centrului de Producţie Cinematogratica 
Bucureşti”. 


Racolarea 


Suspans poliţist 

şi tensiunea 
înalt sentiment. 
Scenariul: 
Constantin Voivozeanu 
Regia: George Cornea 
Casa de filme Unu 


unui 


C ursa 371 din direcția Mùnchen a ateri 
zat". Anunţul e repetat în engleză și franceza 
vocea învăluitoare a crainicei pluteşte peste 
sala de așteptare a aeroportului international 
Otopeni. Printre cei care privesc incordati 
asteptind să zărească primii pasageri dincolo 
de geamurile de sticiă, se află și Tora Vasi 
lescu. Surpriză pentru cei care, figuratie in- 
voluntară, privesc cu mare curiozitate la 
echipa de filmare: cel așteptat pe ușa din 
fata, își face simțită prezenţa cu o bătaie pe 
umărul Torei, venind din spate! Florin Pier 
sic, îmbrăcat spre deosebire de noi toţi in 
haine de vară, sosește din Africa. Secretara 
de platou ne dezvăluie identitatea personaje 
lor din secvența de început a noului film ro 
mânesc Racolarea: George Tudoran, inginer 
geolog, e așteptat de soția lui,Aura. Comen 
tariile publicului din jur mă fac să anticipez 
un cuplu de succes lansat de acest film 

Totul a fost O.K. de la a doua dublă, dar se 
refilmeaza intilnirea celor doi pentr: 
prim-planuri. Între timp a sosit și un avion de 
la Varșovia cu un grup de turiști polonezi 
echipați pentru ski. Dacă ar avea timp, cei 
din echipă le-ar putea spune că în Poiană e 
un timp splendid, ei s-au întors alaltăieri de 
acolo, au filmat secvența raliului automobilis- 
tic la care a participat „inginerul Tudoran. 

- În sfirsit, un personaj contemporan, Flo- 
rin Piersic? 

— Doream de mult să interpretez un om a! 
zilelor noastre, un om obișnuit. George Tu- 
doran va dovedi pe parcursul filmului (ce va 
ascunde multe răsturnări de situaţii, pe care 
nu le dezvaluim pentru a nu strica suspensu!) 
ca un astfel de om, în situaţii limită, devine: 
fara exagerare, un erou, caracterizat de o tra- 
satura esențială — dragostea de patrie. Sin- 
tem într-a opta zi de filmare, deci ne asteapta 


actori și roluri 


„Compoziție“ 
într-un 
film de actualitate 


C ine crede că au fost uşor de obținut ce 
la lon Caramitru cele citeva rînduri de mai 
jos, se inseala. Telefoane. Aminări: „Tot n-ai 
renunțat? Ce. să-ţi spun eu despre rol?“ lon 
Caramitru cînd nu e în turneu e la radio, cînd 
nu e în televiziune e ia Operă (aţi vazut „Mi- 
cul coşar", unde e şi regizor și interpret?), 
cind nu repetă in „Hamlet“, joacă în „Ra- 


Si părinţii pot fi nişte copi 
(În Promisiuni: Joana Crăciunescu 


in continuare multă muncă. Vom mai filma in 
jurul Bucureștiului și apoi în R.DG. 


- George Tudoran este și un pasionat al 
curselor de automobil. Veţi fi dublat in 
aceste secvențe? 


— Mai de mult,Soby Cech mi-a spus: „Cit 
poţi, mai ales ca-ti place, încearcă sa nu te 
lași dublat”. Şi-i ascult. Important e să nu 
stau, să joc. Vedeţi, sint perioade în meseria 
noastră cind lucrezi mai putin. De altfel, am 
observat un lucru. Mulţi dintre noi, actorii, 


atunci cînd jucăm mult ne plingem că sintem 
obosiţi, că nu mai avem timp, ca nu mai pu- 
tem face fata, că nu știm unde și cînd sa ne 
impartim. Cind jucam mai putin, ne plingem 
ca sintem talentati dar ca ne-au uitat regizo- 
rii, că dacă făceam eu rolul ala era asa și pe 
dincolo... Eu, astăzi, sint în perioada în care 
nu mă pling nici că joc prea mult, nici prea 
puţin. Oricum, sint bucuros că nu stau de- 
geaba. Acum o lună am terminat seria a pa- 
tra a isprăvilor lui Margelatu, Masca de ar- 
gint, după scenariul acelorași Eugen Barbu și: 


După Făt Frumos, după Zmeul Zmeilor... (Florin Piersic 
în timpul filmărilor la Racolarea 
unde o are parteneră pe Tora Vasilescu) 


ceala” şi cind nu e pe scena Municipalului e 
in sala aceluiași teatru, ca regizor (recent, la 
„Neinsemnaţii”, mai de mult la ,Aminti Și 


uneofi e... la Buftea De pildă, în aceste tunis 


cind filmează la Promisiuni (regia: Elisabeta 
Bostan, scenariul: Vasilica Istrate). 

Filmul vorbește despre responsabilitatea 
parintilor. Eu joc un tată denaturat, exact 
opusul celui care sint la mine acasă. Fac deci 
o compoziţie. incerc să definesc personajul 
din mici amănunte: la slujbă — e director la 
un Service — acasă, cu soția (loana Craciu- 
nescu) şi copilul. Numai că omul mai are un 
copil dintr-o „aventură“ a tinereţii. Copil pe 
care-l regăsește acum, o fetiță drăguță şi ta- 
lentată (Medi Marinescu), pe care ar vrea s-o 
ia de la mama ei. De aici drama. M-a atras la 
rol acest „double face”; între trecut și pre- 
zent, chiar și numai în prezent, comporta- 
mentul personajului se schimbă în funcţie de 
conjunctură. Ca gen de rol într-un film con- 
temporan, pentru mine e o noutate absolută“ 


RP. 


mari 
şi. Jon Caramitru) 


Foarte concret 
despre tineri... 
concreti 


(Urmare din pag. 6) 


tant, sa fie spus cu arta, cu emotie. Deci iata 
ca din acest punct de vedere un film minci- 
nos, cu false probleme, false personaje sau 
pur $i simplu prost facut este imoral. 
Personajele pe care le filmezi (mă refer la 
filmul documentar) dacă nu au incredere in 
tine, ca om, nu vor colabora niciodată sincer 
şi atunci e mai bine să renunti. În film se va 
simţi aceasta, oricite artificii și subterfugii 
s-ar folosi. è 
Cind am terminat la Baia Mare filmările 
pentru Seraliștii, am stabilit cu citiva dintre 
eroii filmului, tineri mineri, să mă însoțească 
la Constanţa pentru secvenţa finală. Era iarnă 
si nu mă aşteptam ca multi dintre ei să aiba 
chef de un asemena efort. Oricum, locurile 
din maşina echipei erau limitate. Indata însa 
ce le-am comunicat intenţia mea, au hotarit 
cu toţii sa fim împreună pina la sfirsit. Eram 
destul de incurcat, nu prevăzusem în devizul 
filmului o asemena cheltuială, (trebuiau cum- 
parate 30 de bilete de tren). In situaţia asta 
mi-au spus să nu-mi fac griji, vor merge pe 
banii lor, numai treaba să iasă bună. $i 
atunci, mărturisesc, m-a apucat frica. Daca, 
după ce vor vedea filmul, vor spune ca nu e 
ceea ce așteptau? Dacă-i dezamageam? 
Seara, după filmare, acești tineri mineri 
maramureșeni ne-au invitat pe noi, membrii 
echipei, jos pe plajă. Era frig, bătea o briză 
inghetata, dar aveau cu ce sa se încălzească 
Cintau şi, în pauze, iși aminteau întimplările 
din timpul filmării. Concluzia lor a fost că per 
total echipa e bună şi atunci poate că iese o 
treabă bună cu filmul. Dacă per total echipa 
nu era bună, atunci nu veneau nici la mare. 
mai ales că unii o vedeau pentru prima data 
si nu se cădea să o vadă așa de inghetata 
* Tocmai sosisem, pentru prospectie în ora 
șelul acela de munte, o localitate marunta la 
care ajungi pe drumuri întortocheate, greu 
accesibile. Toată suflarea era pe stadion, era 
un meci important, decisiv, cu o altă echipă 
din alt orășel. Centrul interesului la acest 
meci era proaspăta achiziţie a echipei locale, 


a-digitala.ro 


Nicolae Paul Mihail, în regia lui Gheorghe Vi- 
tanidis. Am muncit la acest film cu nostalgie 
şi tristeţe, cu îndirjire, el fiind continuarea ce- 
lorlalte trei: Drumul oaselor, Trandafirul... si 
Misterele... realizate, muncite, iubite și aș pu- 
tea spune trăite de regretatul meu regizor și 
prieten Doru Năstase. De altfel, toată echipa 
s-a gindit să închine această serie memoriei 
lui Năstase. Voi continua serialul cu al cinci- 
lea episod, Collerul de turcoaze, dar mai întii 
aştept premiera Măștii... Cred ca Mărgelatu al 
meu s-a maturizat pe parcurs, a devenit mai 
puternic, mai- omenos, mai: sensibil. Intre 
timp, vechiul și aproape primul meu regizor 
ie film, acest copil uriaș pe nume Gopo, m-a 
transferat din Făt-Frumos într-un Zmeu. Nu e 
bine să fii Făt-Frumos, am suferit de boala 
asta în tinerețe, dar se pare că mi-a trecut. 
Am crezut că dacă sint Fat Frumos sint mare 
zmeu. Una-i să fii Făt-Frumos şi alta-i să fii 
Zmeu! 

De asta data se filmează o plecare. De alt- 
fel, ce se poate întimpla pe un aeroport? So- 
siri şi plecări. Cei doi soți pleacă împreună in 
străinătate. Sint conduși de tatăl inginerului 
Tudoran (George Negoescu) și fiul lor, 
Dudu. Clacheta. 116 / turnat 3. Regizorul le 
cere celor doi interpreţi principali să spună 
cit mai mult din priviri. Oare ce se ascunde 
dincolo de zimbetul vesel al inginerului Tu- 
doran sau de cel trist al soţiei sale? Oricum, 
sperăm că Piersic (un James Bond în deve- 
nire, se spune in echipă) se va descurca cu 
bine în această călătorie. 

Ce se ascunde sub zimbetul de despărțire 
al personajului Torei Vasilescu? „E primul rol 
intr-un film polițist. Imi face plăcere să joc o 
femeie diferită de cele interpretate pină 
acum. Aura Tudoran e ca un fluture care, 
atras de o lumină prea puternică, riscă să-și 
ardă aripile. Voi încerca să o fac cit mai cre- 
dibilă și umană, păstrindu-i totodată misterul 
necesar unui personaj apartinind acestui gen 
de filme”. 

Mister! 

Nici regizorul George Cornea, aflat în per- 
manentă alertă profesională, nu vrea să ne 
spună mai multe despre film: 

„Ajutat de întreaga echipă (i inea — 
Marian Stanciu; montajul — Adina Géorges- 
cu-Obrocea, prezentă in permanenţă la fil- 
mari; scenografia — Călin Papură;costume 
— Maria Malița; sunetul — Sotir Caragata) si 
de interpreţi, voi incerca să realizez acea ne- 
muşte permanentă, acea stare de tensiune 
necesară unui film de această factură, pentru 
a menţine spectatorii în permanenţă cu aten- 
fia încordată. Vor mai juca în film: fon Dichi- 
seanu, Constantin Diplan, ton Besoiu, Rodica 
Muresan, Sebastian Papaiani, Andrei Bur- 
saci” 


Sabina TACU 
a a ee re 


Foto: Victor STROE 


un fotbalist transferat de la un club mai im- 
portant si in care toată lumea isi punea spe- 
rante. Am fost cazat la casa de oaspeţi, (nu 
exista hote!) compusă din două camere. Am 
obsevat că în cealaltă cameră erau bagaje și 
m-am bucurat, gindindu-mă că o să am cu 
cine schimba o vorbă. Meciul s-a terminat cu 
victoria echipei locale, în mate măsură dato- 
rită noului centru înaintaș, probabil aclamat 
şi dus în triumf spre restaurant. 

A doua zi am constatat că vecinul meu era 
chiar eroul zilei. Nu mai era foarte tinăr și la 
început a fost rezervat, chiar taciturn. Apoi a 
început să-mi povestească despre fotbal, la 
care, din păcate, nu mă pricep aproape de- 
loc, iar eu, la rindul meu, povesteam despre 
filme. Îmi făcea plăcere să-l văd cum ascultă 
vrăjit, despre filmări spectaculoase, cascade, 
lupte, întîmplări mirobolante, curajul actorilor 
și geniul regizorului. Filmul documentar, cu 
peripeții, scufundări şi căţărări i se părea si 
mai romantic. Aveam pentru e! un uşor senti- 
ment de compasiune, aflasem că a fost totde- 
auna singur, că de fapt este o fostă glorie lo- 
cală, odată cu virsta fiind transferat la echipe 
din ce în ce mai putin importante, si încer- 
cam sa distrez. Cam așa au trecut citeva 
seri la rind. Între timp mă documentasem su- 
ficient așa că puteam pleca, urmind să mă 
reintorc cu echipa de filmare. Cu citeva mi- 
nute mai înainte de plecarea trenului, m-am 
auzit strigat. Era fotbalistul cu bagajele fa- 
cute. Credeam că a venit să-mi spună la re- 
vedere, dar mi-a mărturisit precipitat că do- 
reste să vină la Bucuresti, ca a hotărit să de- 
vină cascador. Cum să-i explic în citeva mi- 
nute că așa ceva este imposibil, cum să neg 
în citeva minute tot ce i-am povestit în atitea 
seri? Voiam să-i spun cît de greu și nespec- 
tacular e totul, că eu nu pot să- ajut cu ni- 
mic. Priveam cum mă implora să-l iau cu 
mine și îmi venea să intru în pămint. Apoi 
m-am urcat în tren și l-am văzut cum râmine 
nemișcat pe peron, neintelegind nimic. 

Cind m-am întors la filmare era deja tran- 
sferat la o altă echipă într-un alt orăşel. 


Filmul este un lucru serios și oamenii lui 
trebuie să fie foarte serioși. Hai să fim se- 
rioși! 


E. e blondă, păr lung, ochi câprui, dinţi 
egali, ride cu toată gura. Sau cu toată fata. O 
cheamă Illeana Harșa-Negru și e actriță la 
Cluj. El e brun, tuns scurt, aer de bucures- 
tean descurcaret. |i cheamă Valentin Mihal 
și de regulă joacă la Teatrul din Craiova 
Amindoi nu sint prea înalți și desi au mai 
apărut în filme, acum debutează pe ecran. Ei 
se întilnesc pe peron în Gara de Nord. Ea aș- 
teaptă trenul. El nu aşteaptă nimic. Sau o as 
teaptă pe ea? 

Așa ar putea incepe o schiță a scriitorului 
Dumitru Dinulescu. De fapt, așa se termina 
filmul regizorului cu același nume. Lung me- 
traj de debut: Concediu de odihnă (Scurt me- 
trajul de debut s-a numit Întilnirea din pă- 
minturi după Marin Preda). Concediu..., e 
scris de Jon Baiesu şi deşi nu e o comedie va 
avea, sperăm, o doză zdravana de umor. Noi 
cei care asistăm la „ultimul cadru“ al „Conce- 
diului“, nu sesizăm decit latura cealaltă a fil- 
mului, cea lirică, romantică. Privitori sîntem 
multi. Toată gara. Nu ştiu ce magnet duce cu 
ea o echipă de filmare. E suficient să se plan 
teze într-un loc aparatul, să se audă clacheta 
şi toți isi lasă treburile pentru a veni să vada 
„ce se filmeaza?". Marea majoritate ar dori 
scene tari, din filme de gen. Si în majoritatea 
cazurilor ramin deceptionati. Asa se intimpla 
şi acum. Singurul spectacol interesant i! 
oferă însuşi regizorul — palton, pălărie, ges- 
turi largi — care. face curse între actori şi 
operator (Alexandru Grozea), încercînd să-i 
convingă și pe unii și pe altul că ceva nu ein 
regulă, iar scena încă șchioapătă. Drept care 
El e trimis pe alt peron, să se plimbe fara nic: 
o țintă. Ea rămîne pe peronul unde se afia 
aparatui. La un moment dat, El se intoarce și 
o vede. Sare peste șine, vine spre Ea. Imbra- 
tisare, surpriză, aflăm că El şi-a ras mustata. 
risete, bucuria unei revederi pe care nu s-ar 
zice ca cei doi n-o așteptau. Pentru ultimui 


din unghiul actorului 


Nu un person 
ci un om 


P oorau: un primar din filmul Concediu 
de odihnă. Interpretul lui: Mitică Popescu. 
Confesiune furată între un spectacol la Tea- 
trul Mic cu „Mitică Popescu” sau cu „Nişte 
țărani“ sau cu... şi o înregistrare cu Nicu Ali- 
fantis. Deci: cum e primarul din Concediu de 
odihnă? 

Mitică Popescu: „Mai întii, cum e filmul. Mi 
s-a părut din scenariu o treabă cinstită. Un 
subiect fără mari pretenţii, dar omeneste po- 
sibil. Primarul... cum să fie? Ca tot românul: 
cinstit, sufietist, dar asta nu înseamnă că ac- 
ceptă din primul foc propunerea unui inginer, 
ca dintr-o moară veche să scoată lumină! Nu 
întreprinde nimic pină nu chibzuieste bine. 
Nu știu dacă e țăran, în scenariu nu scrie 
c-ar fi dintre „fiii satului“. Nici nu mai are im- 
portanță din moment ce trăiește la tara; se 
îmbracă și se poartă ca cei de aici. Oricum, 
eu n-am vrut să joc funcţia, ci omenescul 
personajului, un om care ajută la rostuirea 
treburilor satului. Mi-au fost dragi la acest rol 
trei lucruri: sinceritatea scenariului (de la un 
capăt la celălalt); colaborarea cu regizorul 
Dumitru Dinulescu, care este un om pur — 
chiar așa! — aproape un poet şi cred ca ni- 
meni nu putea servi mai bine scenariul lui 

` lon Băieșu; si faptul câ m-am întîlnit din nou 
nu doar cu un personaj, ci cu un om, așa 
cum oameni erau cei pe care i-am interpretat 
în Lumini și umbre sau în Vinătoarea de vul- 
pi. imediat după Concediu... am început fil- 
mările la Buletin de Bolintin (regia: Virgil Ca- 
lotescu). E un personaj nou în scenariu, vărul 
tatălui (Octavian Cotescu), care vine de la 
Călărași .si nimereşte într-un lant de situaţii 
caraghioase. M-am amuzat să-i figurez o bio- 
grafie, care în prezentul filmului se trădează 
prin mici amănunte. Dar știți cum e la come- 
die: abia la sfirsit iti dai seama dacă se va 
ride sau nu.” 


Cum se vede filmul la peronul trei? 


cadru al unui film de aăţiătitate nu e un cli- 
seu? Gară, linii care se întretaie, destine, ple- 
cari, regăsi „În film mai sînt și alte clişee 
fin parodiate ne linişteşte regizorul. Impor- 
tanta e sinceritatea, prospetimea actorilor 
poezia...“ 


Încerc sa aflu de la actori biografia celor 
doua personaje, sau, mai exact, ce li se în 
timpia in film. Ea e educatoare de grădiniţa 
într-o comună unde, într-o zi vine un inginer 
în concediu, cu propunerea de a face dintr-o 
moară veche o microhidrocentrală!. „E o po- 
veste de dragoste mai specială — adauga 
Ileana Negru. E mai mult un abur, o tatonare, 
o întiinire fără contur, fără lucruri spuse ras- 
picat, fără finalitate. Abia acum, în ultimul ca- 
dru al filmului, cînd se revăd peste un timp, 
s-ar putea să înceapă povestea lor..." 

După cîteva repetiţii si două duble, privito- 


Debutanţii! Le dorim să pornească cu dreptul! 


(Ileana Harşa-Negru 


semnal „Buftea“ 


Chiri 
la cinema 


Å.. intrate în producție, trei filme îşi în- 
cep perioada de pregătire, de prospectii si 
probe, lungul drum al scenariului spre ecran 
eee Colierul de turcoaze. Este cel de-a! 
cincilea fiim cu Margelatu, Agatha, Buza de 
lepure și toți (sau aproape toți) ceilalţi 


muzica de film, 
fără film 


E o stea 
iubirea 


A... noștri, o spunem adesea, nu-și 
dau decit rareori intreaga măsură a virtualită- 


: ților. Actorul- ideal=actorul total. Cîntecul si 


dansul sînt de la sine înţelese în această ecu- 
atie. Depinde, vorba șlagărului... „unde, cînd 
şi cum". Uneori apare sansa unui musical pe 
scenă (vezi „Mitică Popescu“ la Teatrul Mic), 
alteori sosește, promptă, o invitaţie pentru o 
emisiune de varietăţi sau un tele-recital, iar 
citeodată se ivește — rara avis! — o partitură 
într-un musical cinematografic. Sint actori 
care cinta şi dansează doar atunci cînd îi so- 
licită rolul, alţii o fac din pasiune, constant, 
oprindu-se la stadiul de „hobby“, iar alții pā- 
trund temerar — și se menţin! — în competi- 
ţia profesionistă. 

Pentru Violeta Andrei,muzica este o adevă- 
rată „violon d'ingres“. Nu spunem o noutate 
pentru cei care au văzut-o (auzit-o) în come- 
dia lui Geo Saizescu, Eu, tu și Ovidiu, în mu- 
zicalele Elisabetei Bostan Veronica si Ma-ma 
(vă amintiţi Furnica indrăgostită?) sau în fil- 
mul lui lulian Mihu Alexandra și infernul (me- 
lodia de aici a fost reluată și în Marele singu- 
ratec, tot în interpretarea actriței). După reci- 
talurile de la televiziune și: melodiile 
transmise la radio (peste 50 la număr) nu se 
mai poate spune că e vorba de un „hobby“, 
ci mai curind, de o altă fateta a talentului ac- 
toricesc. 

Chiar pentru un ne-avizat (un meloman de 
pe alt meridian, să presupunem) discul Viole- 


Valentin 


Mihali în ' Concediu de odihnă ) 


personaje cunoscute din Drumul oaselor, 
Trandafirul galben, Misterele Bucureștilor și, 
in curind, Masca de argint (care e gata de 
premieră). Aceiaşi autori: Eugen Barbu şi 
Nicolae Paul Mihail (scenariul); Gheorghe 
Vitanidis (regia). Casa de filme 5. 

ese Coana Chiriţa... si Leonas, și Birzoi, şi 
Luluta, si musiu Sarla si multi alții, toți „tam- 
bur d'instruction“ („tobă de carte“ cum zice 
Chiriţa) vor deveni personaje ale unui film 
scris de Draga. Olteanu-Matei (scenariul și 
evident, rolul titular) și Mircea Dragan (re- 
gia). Casa de filme 5. 

eee Lumină de toamnă. Actualitate. Cura- 
jul de fiecare zi şi al individului ce trebuie 
sa-și asume în egală măsură, raspunderile in 
plan social şi cele care privesc viaţa sa per- 
sonală. Scenariul: Tudor Popescu. Regia: 
Şerban Creangă. Casa de filme 4. 


tei Andrei cu muzică din filme „E o stea iubi- 
rea“... — compoziţii binecunoscute și dincolo 
de ecran, semnate de Eugen Doga, Nino 
Rota, Francis Lai, Karel Svoboda, Jaques 
Brel — disc recent imprimat la „Electrecord“ 
(cu orchestra RTV condusă de Sile Dinicu), 
deconspiră fără echivoc profesiunea de bază 
a cintaretei: actriță. 

În cintec, ca şi pe scenă sau ecran, Violeta 
Andrei arde pasional fiecare clipă, traind sen- 
timentul la incandescenţă, fie că e vorba de o 
suavă melancolie, de o râscolitoare disperare 
sau de un pătimaș dor de viata. Fie ca e 
vorba de cunoscutul „Nu mă părăsi“ (al lui 
Jaques Brel), fie că e vorba de „Calătorul“ lui 
Dean Read, de „Opreşte clipa“ (din filmul 
„Nașul“) sau de nostalgicele și pasionalele 
melodii ale „Șatrei“, interpreta cintecelor este 
permanent dublată de actriţă, iar uneori (cum 
se întîmplă în straniul şi delicatul cîntec „Pa- 
pușa rea“) actrița trece în prim plan. „Tristă 
clipa e“... „O stea înlăcrimată”... „Dorul, fiară 
de lega „Hei, norii, norii”... Nu, nu sînt ti- 
tlurile ecelor, ci versuri, dintre acelea 
care rămin şi după ce melodia s-a stins, iar 
persistenta lor (ca într-un ghioc catifelat) se 
datorește poate nu atit unor date pe care 
specialiștii sint chemaţi a le numi (ambitus, 
volum, muzicalitate, ritm) cit punctului de 
confluență a celor două arte interpretative — 
teatrul și muzica — punct ce are dintotde- 
auna © denumire simplă și exactă: emoția. 

Pe scena Teatrului „Lucia Sturdza Bulan- 
dra“ Violeta Andrei joacă în această stagiune 
în „Tartuffe”, „Cabala bigoţilor“, „Labirintul 
și repetă într-o piesă a lui Dumitru Solomon, 
„Noţiunea de fericire“. Între două spectacole 
în așteptarea unui rol de film, cîntecul poate 
fi şi un exercițiu pentru menţinerea „condi- 
tiei“ artistice. Mai ales atunci cînd în cînta- 
reață „se citeşte“ tot timpul actrița, precum 
fiimul în muzica de film. 


Pagini realizate de 
Roxana PANĂ 


rii se plictisesc şi se mai răresc. Sarim si noi 
peste linii. să vedem cum arată filmarea pri- 
vită de la peronul 3? Doi soldaţi, linga douz 
ladite de lemn, privesc nemiscati reluarea 
scenei. „Cum credeţi că se cheamă acest 
film?" Derută, zimbete stingace, încercări de 
eschivare. „Daţi-i un titlu, pornind de la acest 
singur cadru“. „Titlu? pai... „Revederea 
Love story... Nu, mai bine „Studenţii“. Nu-i 
aşa că-s. studenţi?” 

Tot peronul 3. Un grup de fete — 15—16 
ani. Așteaptă trenul de Ploiești. Aţi vazut 
scena care se filmează? „Daa“ (in cor. Ce fel 
de film credeţi că va fi?. „De dragoste" (risete 
infundate). „De tineret“. Ce titlu i-aţi da?. 
Regăsirea. Nu, că asta a mai fost”. „Eu vă 
spun, dar n-o să scrieți. „Ea“, asta sa fie ti- 
tiul“. De ce nu „El și Ea'?„Așa, ca sa fie fil- 
mul despre o fată, să fie Ea principala și 
băiatul să apară, așa, mai puţin. Spuneţi 
drept, nu-i așa că El e principalul, ca deobi- 
cei?" N-am încotro, recunosc și promit în nu- 
mele regizorului... Noroc că pe linia a doua a 
intrat un tren și vorbele nu se mai aud. Gag 
sonor care l-a făcut și pe Alexandru Grozea 
să oprească aparatul. Nu-i nimic. Se trag 
acum prim-planurile. El, Ea. In ultimul cadru 
al filmului sînt egali, la fel de principali, de 
romantici, de îndrăgostiţi. Prim-plan: El. 
Prim-plan: Ea. Să vedem cum se leagă la 
montaj. 

Regizorul Dumitru Dinulescu (pe peronul 
unu, după terminarea filmării): „Totuşi, la 
montaj, nu e prea greu să se lege. Mai ales 
cînd ai norocul să lucrezi cu un om și un 
profesionist ca Maria Neagu. Și totuși... filmul 
trebuie să aibă ceva indicibil, inefabil. Daca 
dincolo de semnificaţii, filmul nu transcede o 
impresie, o imagine unică, înseamnă că el nu 
aparține de domeniul artistic, ci de cel tele- 
grafic, telefonic, sau în orice caz de ceva în 
genul „poștă şi telecomunicații“. Aici se dă 
marea mea luptă şi, în stadiul în care ne 
aflam acum, se fac eforturi de gindire — dar 
şı musculare — pentru ca senzaţia unică, ce 
o port încă în mine, s-o transmit filmului. Nu 
oricum, ci în dozele și proporţiile care, pre- 
cum nişte fragmente de organism în formare, 
isi vor da singure. ele însele, timpul și spaţiul 
for" 


Pentru Gina Patrichi, cinema-ul 
nu e doar o paranteză a vieţii scenice. 


Pentru Violeta Andrei muzica 
nu este numai un „hobby“ 


10 


Un Cineast, 
un Om... 


N -aș fi crezut să scriu și să vorbesc atit 
de curind și in asemenea împrejurări de Mire! 
lieșiu. Mă p tisem ca la apropiată confe- 
rinta a filmului documentar să vorbesc des- 
pre ultimul său film, Noul teatru vechi, o ca- 
podoperă, o odă închinată frumosului. 

Prin moartea lui Mirel Ilieșiu, cinematogra- 
fia documentară, cinematografia romană, 
pierde un ilustru reprezentant, a cărui viaţă, 
ca şi a altora foarte buni, s-a întrerupt brusc, 
la datorie, la filmare. Nu-mi trebuie un efort 
prea mare ca să revăd în amintire figura tină- 
rului gazetar care acum 34 de ani părăsea 
ziarul pentru presa filmată, unde a devenit un 
adevărat maestru al meseriei. În cele 120 de 
filme realizate nu s-a repetat o singură dată, 
n-a încremenit un moment asupra unei pro- 
bleme din care să nu mai iasă, pastrindu-si 
spiritul revoluționar, veșnic tînăr si neliniștit 
cautind mereu noul. Curiozitatea lui a fost 
atit de larga încit nu a fost un domeniu al ac- 
tivitatii umane cit de cit semnificative în fauri- 
rea vieţii noi pe care să nu-l atingă. 

Talentul său viguros și-a găsit expresia in 
abordarea celor mai diferite aspecte ale reali- 
tatii, oprindu-și iscoditoarea privire plină de 
respect, de dragoste de oameni asupra efor- 
tului creator, fie în momentele emotionante 
ale începuturilor marilor construcţii ale socia- 
lismului de la Bicaz, Galaţi, Anina, Reșița, în 
agricultură, fie asupra creaţiei artistice în mu- 
zică, plastică, teatru sau balet. 

Tenacitatii lui și cultului pentru munca, va- 
loare și adevăr, pentru inovaţie și progres, fil- 
mul documentar românesc {i datorește un în- 
treg capitol, întru biruințele pe care le-a in- 
scris în trei decenii și jumătate pe marmora 
valorilor contemporane. 

Remarcabil om de cultură, cunoscător per- 
fect și stăpin pe tehnica cinematografica, 
făuritor de şcoală și maestru al generațiilor 
de tineri documentaristi, acesta a fost Mirel 


lieșiu. 
Aristide MOLDOVAN 


Marele nostru 


coleg... 


Pe 
l, scriu aceste rinduri, Mirele, acum cind 
ochii tăi — ochii aceia mereu deschişi, ca ai 
nici unuia dintre noi, asupra lumii nu ne mai 
pot intiini privirile, nu mai pot cuprinde și 
surprinde fotogramele vieţii. Fără tine istoria 
filmului documentar românesc nu se putea 
scrie. Fiindcă tu nu ai fost numai cel mai 
mare documentarist, unic și inconfundabil, ci 
şi o temelie de şcoală nouă, de artă noua ci- 
nematografica umanist-socialistă. Acum si 
aici, tie, copac cu rădăcini adinc înfipte in 
pamintul și sufletul românesc, îți mărturisim, 
în momente de reculeasă meditaţie, că rădă- 
cinile tale te vor petua în memoria noas- 
tră, precum opera pe care cu decenii în 
urmă ai intitulat-o sugestiv Rădăcini, asoci- 
ind-o, poate, cu propriul destin de spirit. Tu 
ești ecou atare că peste ani la Bicaz sau 
Anina, în arși mpiei, plutind peste valurile 
mării sau urcind culmi de munți, în amfi- 
teatre de facultăți sau în ateliere de creaţie, 
printre tineri și virstnici, oriunde există gind + 
gi gest de descifrat și colt de fara roma- 
nească. Doar la Miercurea Ciuc, unde te-ai 
dus să ridici monument de imagini sănătăţii 
semenilor tăi, ţi-ai uitat, prieten uituc, bătăile 
inimii și le-ai trimis ca să măsoare alt timp. 
altfel de creații. Tu, prietenul și colegul tutu- 
ror generaţiilor, patriot și devotat pină la zbu- 
cium şi fior, pionier al cinematografiei socia- 
liste, ne lași ca testament negrâit dragostea 
pentru profesia pe care ai respectat-o pină la 
omagiu şi uitare de sine. Anii trecuţi și petre- 
Cuti cu uneltele artei au fost un marș trium- 
fal, pe deplin meritat, de la laurii țării și ai 
competițiilor internationale, pina la suprema 
recunoaștere a talentului tău inegalabil; 
Palme d'Or la Cannes. 

Vei fi luat, tu, cu tine, drept pașaport Cinte- 
cele ? Dar marșul și mersul tău 
n-au nici trecut nici prezent. Au viitor! fiindcă 
bătăile inimii tale, acum neauzite, însoțesc 
cadențat sutele de filme și jurnale așezate in 
tezaurul cinematografiei naţionale, pe care 
istoria le va oferi generos studiului și priviri- 
lor generaţiilor urmașe. De acum marele nos- 
et prag Soma merge singur pe cel mai 
lung drum, câtre cel mai îi rtat țărm... Si, 
urmărindu-l cu gindul, auzim parcă ecouri de 
univers poetic pămintean. 

Să ne ieri dacă nu-ţi spunem adio, scump 
$i de neuitat prieten! Buzele noastre refuză 
să rostească acest cuvint... Te vom păstra în 
gind, în suflet si pe ecranele ţării, căreia i-ai 
ost artist devotat și ai trudit culegindu-i fru- 
musetile ca nimeni altul. 


Nu te vom uita nicicind fiindcă pămintul în 
care te scurgi nu poate opri nicicum zborul 
tău către anii ce vin, câtre oamenii ce vin și 
care, ca și noi, vazindu-ti filmele, vor șopti: 
„E Mirel llieșiu!' 


Virgili CALOTESCU 


Cea mai lungă 


filmare 


l, cunosc pe Mirel de 30 de ani... poate de 
tot atita timp cit și colegii și prietenii săi, dar 
eu l-am cunoscut cu ochi de copil, de ado- 
lescent, de tinăr si apoi de coleg de breaslă... 

Casa llieșiu a fost un fel de miracol al co- 
pilăriei şi adolescenței noastre. întrai la nu- 
mărul 15 A de pe strada Porumbaru, unde ni- 
ciodată ușa nu era închisă, unde niciodată nu 
deranjai și unde era veșnic cineva în vizită. 
intrai, dar nu erai primit ca un oaspete ci ca 
un drag și apropiat membru de familie şi oa- 
meni care se intiineau acolo pentru prima 
dată păreau să se cunosc de cind lumea... 

Noi, copii, veneam pentru a-l asculta pe 
Mirel, un fel de bunic modern, care avea în- 
totdeauna atitea de povestit... nu sfătos ci 
plin de patimă, nu molcom ci cu pasiune 
acaparatoare, cu o trăire a cărei intensitate îl 
transforma adesea pe el în copil iar noi îl as- 
cultam rizind, bucurindu-ne și invatind să pri- 
vim viața cu umor, autoironie și dragoste... 


Da, dragoste căci nu știu să fi cunoscut un 


alt om pentru care viaţa să însemne atita bu- 
curie ca pentru Mirel! Viața sa era mereu un 
lung șir de izbinzi, de victorii, de reușite, de 
prilejuri de mulțumire. Nu de puţine ori m-am 
întrebat încercind să învăţ, să imit — evident 
fără succes — -cum reușește acest om să-şi 
transforme pină și necazurile în bucurii, să 
decanteze binele și frumosul din orice clipă a 
vieţii si pe acelea să le trăiască cu maximum 
de intensitate. 

$i bucuria asta a lui, mare, unică, atotstapi- 
nitoare, era în toate: în tot felul în care dansa 
— şi noi, fete tinere, eram flatate, măgulite 
cînd Mirel ne acorda atenție dansind cu o 

lăcere și o fantezie de neegalat, — în felul 
n care îi plăcea să manince, să doarmă, căci 
dormea întotdeauna cu” un fel de prezență, 
curios, parcă neliniștit, să nu se întimple ceva 
far& participarea sa. 

Dar pentru Mirel, adevărata, tainica și con- 
stanta lui pasiune, credință căreia i se dăruia 
oricind, început și sfirsit, a fost profesia de 
cineast documentarist! Ne va fi tare greu fara 
prezența sa lingă noi, prezenţă care ne sti- 
mula, încuraja şi ne ajuta, ne va fi greu să 
nu-i mai auzim glasul pe coridoarele studiou- 
lui, certindu-se sau glumind, dar, de fapt, 
mereu cu aceeași liniște și mulțumire inte- 
rioară fata de faptul că muncește... că face 
filme! 

Un înțelept al acestor timpuri spunea că un 
om atita vreme cit există în sufletele și-n me- 
moria celor din jur nu a dispărut de tot... Mi- 
rel va exista mult timp in memoria afectivă a 
zeci de oameni, personalitatea și persoana sa 
va fi vie pentru toţi cei ce l-au cunoscut, iar 
generaţiile viitoare de cineaști vor învăța des- 
pre el ca despre unul din cei mai de seamă 
„părinţi“ ai documentarului românesc. 


https: //biblioteca-digitala.ro 


Mirel nu a dispărut dintre noi... a plecat ca 
de obicei, ca mereu, ca întotdeauna, la fil- 
mare, un film mai lung, mai greu, a plecat ui- 
tindu-și de data aceasta nu ochelarii sau 
agenda cum avea ilarul obicei, ci chiar viata, 
pe care însă noi, cei ce-am mai rămas o 
vreme, i-o vom păstra cu respect, admiraţie și 
multă, nesfirsit de multă iubire! Drum bun, 


Mirel! 
Tereza BARTA 


Pasiunea de a trăi... 


|. impreună la un film; el, în calitate 

de actor. Interpreta rolul unui alchimist. 
Tin minte că îl priveam prin aparatul de fil- 

mat, era în prim-plan și îmi spuneam ca 


nu-mi amintesc să mai fi văzut un zîmbet ca - 


al lui. Un zîmbet ca o chicoteală de parca 
omul, în permanenţă ar fi sărit, în joacă, de 
pe un picior pe altul și și-ar fi frecat miinile 
satisfăcut pentru o reușită numai de el știută 

Alchimist. Cu inconfundabila lui aureolă, 
de păr alb, cu uitătura aceea unică, repezită, 
din ochii mici-mijiti, vioi, ca de soricel, cu 
gestul acela atit de special, ridicatul mereu 
din umeri, gestul hitru ce parcă spunea tot 
timpul „hi, hi, viaţa asta, hi, hi, tare-i sugu- 
beata, ea, hi, hi“., și, mai ales, cu bucuria lui 
copilărească de a se fi trezit în împărăția 
aceea fastuoasă — prilej de joacă cu retorte, 
eprubete și mojare, substanţe colorate, flăcă- 
rui fotogenice și fum de fumingene. Trecea 
ca o arătare prin luminile şi beznele grotei și 
cerceta cu infrigurare lucrușoarele acelea mi- 
nunate bucurindu-se de fiecare nimic. Pipaia, 
amirosea, combina, se uimea, se incinta, se 
minuna, se extazia. Se juca. De fapt, tot așa 
isi interpreta și rolul, interpreta jucindu-se, se 
juca interpreting. 

Într-adevăr, era acolo un muzeu întreg, lu- 
cruri vechi și valoroase, dar dintre toate lui îi 
plăcea o masinuta complicată destinată sa 
„ase singe” bolnavilor „Uite — spunea — 
asta mi-ar trebui și mie, să-mi subtiez sin- 
gele; hi, hi!“ Ridea și parcă era totuși serios; 
poate cumplit de serios. 

ÎI priveam prin aparatul de filmat și mă gin- 
deam că sint oameni pe lumea asta care prin 
simpla lor prezenţă iradiază ceva fascinant 
Sa fie chipul lui special, cauza? Sau joaca 
aceea copilărească? Cred că mai degrabă 
pasiunea cu care se juca! 

La Mirel fascinantă era pasiunea cu care 
trăia. Era foarte viu. Era și va rămine. 


D. te loveai de o servietă, umbrelă, 
nişte mănuși fără stăpin, uitate aiurea prin 
studiou, stiai: erau ale Lui. Filmele nu și le 
uita niciodată. Filmele de care-ţi vorbea intot- 


deauna, copiii lui vremelnici, leacurile lui 
existențiale. „Cînd o să mă scoateţi la pensie. 
am să mor. Nu pot trăi fără să fac film.“ Cre- 
deam că glumește, că-mi spunea un nou 
banc, una din poantele tui zilnice pe care ţi-o 
repeta peste citeva zile sau peste cinci mi- 
nute. Cu aceeași plăcere de a povesti, de a 
tace ceva care să provoace plăcere celor din 
jur, de a lua totul de la inceput. Aidoma 
obiectelor uitate, istoriile lui, miticismele-i ar- 
hicunoscute, sălășluiau printre noi, te loveai 
de ele, ca de servieta pe care peste citeva mi- 
nute o căuta cu frenezie, pentru că se grăbea 
— el era permanent grăbit, ca un școlar care 
nu reușea niciodată să ajungă la prima oră — 
ca de pastilele lui de zaharină de care aveau 
gij toate femeile care-l! iubeau. O întreagă 
gomisie. Era iubit ca un copil, acum. „E bol- 
nav", mi se. spunea. Luam totul ca pe o 
glumă. Doar cind nu lucra era abătut, mistuit 
de o panică intimă. Aidoma pictorului naiv 
Viorel Cristea, pentru care arta era unica mo- 
tivatie existenţială. 

E frig acum, și mi-e urit, și caut o servieta 
aiurea, o șapcă, sau niște mănuși 


Doar locul gol.. 
Adrian SÂRBU 


intilnire tirzie 


Gi a sunat cineva 


și mi-a spus „A murit Mirel"... 

Am avut toate momentele de răutate posibile 
Și am înjurat de toți dumnezeii absenţi, 

n general, spuneam eu singur prin casă, 
Nu mor nemernicii şi nici cei care fac umbră 
pămîntului 

Degeaba... ei nu pot să dispară... 

A trebuit să moară un Slavomir, un Mirel... 
Slavomir mi-a ţinut o lecţie despre moarte 
Şi a murit după două zile. 

Dar Mirel, Mirel îmi tot tinea lecţii despre 
viata. Viaţa! 

Tot timpul se agita și eu tot timpul îl pindeam 
Pentru că era norocos, 

iar eu eram nenorocos 

O, norocosule, îi spuneam, o norocosule, 
E! se uita îngăduitor şi chiar mă iubea, 
așa cred... 

Toate îi ieșeau foarte bine, iar eu îl fugăream 
pe la gazete 

Să-l mai injep, să-l mai necăjesc. 

O, norocosule... nu te supărai niciodată. 
Avea o serie de filme 

cum nu o să aibă nimeni niciodată. 

Se tot agita, mereu se agita, 

imprastiind cu mîinile amindouă 

numai iubire. 

Cind simțea că are în mină un bulgăre de 
aur, 

Devenea brusc un copil! 

Să nu mai spun că stătea într-o cameră 
plină de el, 

cu chipul lui peste tot 

și nimeni nu-și dădea seama 

că era un nostalgic, 

deși părea un jucăuș... nu, norocosul meu 
era un nenorocos, 

cu sufletul lui... mai ales cu sufletul lui! 
Cind a sunat cineva și mi-a spus 

„a murit Mirel..." 

Am tot înjurat leprele ce există pe lume, 
nemernicii pe care nici Dumnezeu și nici 
dracu' nu-i ia, 

păi de ce să-i ia?, vorbeam prin cameră. 
Dar atunci de ce... de ce? de ce? de ce? 
De ce Mirel? El era cel mai norocos 

şi destinul... 

Dar ce vorbesc eu de destin, 

cind am în minte miinile lui 

Slavo şi chipul lui Mirel, nostimul chip al lui 
Mirel, 

Bilele lui erau mereu albe, dar a apărut și o 
bilă neagră şi 

A încurcat jocul! A stricat jocul! 

Ce înseamnă „a fi" cînd vezi în fata o ladă, 
pe care o transportă o mașină 

n drum spre casă! 

Ce înseamnă o respiraţie 

cînd pornește motorul și 

te duce acolo unde te așteaptă ai tai, cind de 
fapt nici nu 

eşti, nu mai ești... o, norocosulell! 

Cind n-a mai sunat telefonul, iar eu ştiam ca 
Mirei murise, tot sunind eu acum pentru a 
anunța și pe alții 

era frig afară, ploua 

şi era o vreme nenorocită. 

Ştiu de la cei ce trăiesc mult, de la bătrinii de 


peste tot 
că gacă afară plouă asta înseamnă lacrimile 
ui 

care a plecat! Deci, dragă Mirel, nu mai 
plinge ca să 

iasă Soarele! 

Desi nu cred că o să fie soare, nu mai cred, 
Şi trebuie să avem o răfuială cu acest joc, te- 


ribil joc, 
Un joc fals, jocul de-a moartea, cum știe ea 
$4 aleagă 

Întotdeauna prost... trebuie să ne răfuim și 
știu eu cum, 


Sau mi se pare că știu eu cum... 
Trăind, cu disperare! 
Oricum! Oricum... nenorocoșilor!!! 


Laurenţiu DAMIAN 


note de regizor 


Asceza unei scriituri 


m F ise mele se privesc ca statuile“ 


obiceiul să repete Antonioni. Gaseam 
formularea oţioasă. Acum, sentimentul privirii 
unei statui, degustarsa formelor spaţiale prin 
deplasare, deci în timp, se aplică acestui De- 
gertul roșu revăzut după aproape douăzeci 
de ani. Timpul e favorabil acestei lucrări de 
artă filmică și durata sa se simte a fi aceea a 
unui monument. Se simte în sala aceasta în- 
jesata de spectatori, cîțiva în picioare... Anto- 
nioni cel dificil, cel greu inteligibil, a cîştigat. 
Acest chinuit, acest realizator minuind apara- 
tul ca pentru „o chirurgie mentală“ este nu- 
mit de un critic sofisticat (Anne de Gasperi) 
„ultimul geniu al unei scriituri cinematogra- 
fice pe cale de dispariţie“. Scriitură ce-și 
căuta apogeul, perfecțiunea sa singulară, in 
acel Deserto rosso care avea să primească în 
1964, Leul de Aur la Venetia. Perfectionismul 
este atitudinea estetica a iui Antonioni in 
acest film si el e formula magica ce tine in 
vrajă aceasta sala, cum ar tine-o pe oricare 
alta, oricind. Parcurg acest subiect despuiat 
de orice artificiu sau formula atractioasa, as- 
pir atmosfera sobră, căutată, dar nu facuta, a 
acestor cadre cu peisaje industriale, unde 
aparent nu se întimplă nimic, văd aceste chi- 
puri care graiesc fără a vorbi prea multe des- 
pre o infinitate de stări... incet, încet, sint 
prins de tragicul unei însingurări într-o lume 
în care tehnologia a ucis viața, în care spec- 
trul otrăvirii lente, dar- ireversibile activează in 
primul rind pe această hipersensibilizată Giu- 
liana ce constată: „există ceva teribil în reali- 
tate și eu nu știu ce este. Şi nimeni nu-mi 
spune”..., Exact ce aveau să spună totuși, 
peste citiva ani, ecologiștii. Sensibilizarea 
eroinei devine a noastră, dar ea s-a petrecut 
prin această comunicare cadru după cadru, 
fiecare cu puterea sa magică, absolută, obti- 
nuta prin pertecţionismul formulării sale. Ni- 
mic de prisos într-un cadru, avem doar pute- 
rea sa de transmitere intrinsecă. Teribilă pu- 
tere: să renunti la tot afară de esenţă! Şi ma 
întreb, urmărind această performanţă a sens: 
bilizării prin asceza expresiei. ce-mi amin 


George Călinescu la Cinematecă 


teste de Bresson și de Bergman, cită incre 
dere are acest om în umbra unui chip? A 
unui peisaj...? Cit si pina unde se poate 
merge esentializind totul? Mizind totul pe o 
singură mișcare, o nemișcare, o culoare, un 
sunet, o tăcere, plămădindu-le in fluenta unu: 
film... Prezente aici chipuri, tăceri, mișcări 
peisaje doar prin greutatea lor specifica de 
transmisie vizual-auditivă, doar prin acest 
perfectionism al unui artist... Monica Vitti 
aici, nu mai e o actriţă, nu mai e nici măcar c 
fiinţă, e expresie a unei violențe ideatice prin 
umbra unui flux pe un ecran. Vorbele ei nu 
mai sînt aici doar vorbe, fac parte din expre 
sia unor cadre care parcă sint mute. Vitti 
apare, de fapt, ca materialul ideal al unei 
creaţii. Pina unde duce perfectionismul artis- 
tului... Şi oare arta cea adevărată nu implica 
un continuu perfectionism? Cit poate ex- 
prima un prim plan? Un peisaj... un gol... Cita 
indrăzneală în a trece dincolo de granița 
obisnuitului sau, după expresia lui Cocteau 
pina unde se poate merge prea departe” 
Perfectionismul a scos din piatră „Oul“ lu: 
Brincusi, reintorcindu-se la piatră prin poi: 
sare absolută, aidoma timpului, el a redat cu 
lorilor desavirsirea jocului pur, candid și in 
fantil al lui Vasarely, ingenuitatea sunetelor 
in microcompozitiile lui Webern pe care Stra- 
vinsky îl numea „cel ce-şi slefuieste fără in- 
cetare uimitoarele sale diamante“, e prezent 
in cuvintele şi necuvintele lui Nichita. 
Antonioni e astfei artistul modern ce rein 
nodind parcă cu avangarda anilor '20, îi da 
cinematografului aura de artă pură a perfec- 
tionismului. Fără a abdica de la datoria de a 
spune, de a comunica, fără a se rupe de 


"red 
că filmul acesta il reprezintă cel mai 
exact pe Antonioni-omul. Problemele auto- 
izolării, ale riscului atitudinii reflexive, carac 
teristice operei, se citeau pe chipul sau 
atunci cînd l-am cunoscut. Simplitatea, cor 
dialitatea atrageau discretia. 

Realiza Identificarea unei femei pe platou 
amenajat într-o vilă rezidentiala, in parcul de 
pe Monte Gianicolo. Parcul era ceea ce-l in 


îmi 
a 


Bt 


Orilia de lulian Mihu 


cu Julieta Szony şi Sergiu Nicolaescu) 


la cererea spectatorilor 


0 melodramă fără lacrimi 


Hu: lucru, un love-story cu 
happy-end n-are nici un haz. 

Dacă Romeo şi Julieta s-ar fi iubit pina la 
adinci batrinete cu aceeași dăruire şi dispe- 
rare, atunci am fi avut de a face cu genul lite- 
rar numit basm (basme domnule, așa ceva nu 
există!). De aceea, autorii, fie ei scriitori sau 
cineaști, inventează piedici care să le zadar- 
nicească iubirea și cititorul/spectatorui să ră- 
mina cu regretul, dar și cu speranţa ca poate, 
cine ştie, dacă n-ar fi fost lady Capulet și 
papa Germont, dacă n-ar fi fost ftizia, leuce- 
mia sau pușcăria, iubirea lor ar fi dăinuit 
nealterată. 

Tot astiel si în cazul acestui Rendez-vous 
între Keiko, în japoneză licurici — femeie de 
35 de ani, frumoasă $i distinsă, care şi-a ucis 
bărbatul pentru că-l iubea sau nu-i mai iubea 
(nu se înțelege bine, dar n-are importanţă) și 
care ispășește o pedeapsă de numai șapte 
ani, dar se comportă bine şi, din cînd în cind, 
i se permite cite o vizită la mormintul mamei 
— și Akira, adică bucurie — un tinar pletos, 
urit si fără maniere (conversează cu femei 
necunoscute, cască fără să pună mina la 


gură, vorbește cu gura plină) care sparge 
bânci si se rafuieste cu cuțitul (s-ar părea, ju- 
decind după cazul Keiko, că justiția joones a 
e destul de clementa). Cei doi se întilnesc in- 
timplător într-un tren cind ea mai avea doi 
ani de detenţie, iar el nici nu intrase încă, se 
plac (el pentru că ea e cu adevărat frumoasă, 
tristă și misterioasă, iar ea pentru că el e ve- 
sel, vorbaret şi insistent și pentru că nu are 
de ales), și hotărăsc să se regăsească după 
doi ani, ceea ce, evident, nu se întîmplă. 
Făcut după tipare americano-europene, in- 
clusiv un obsesiv leitmotiv muzical de tip 
Francis Lai, filmului îi lipseşte consistenţa și 
diversitatea faptelor, lacuna destul de tipică 
genului, dar mai grav e că ii lipsește şi emo- 
ţia. Rendez-vous nu stoarce lacrimi, desi tare 
se mai străduie. Plinge biata Keiko discret, 
plinge Akira demonstrativ, scălămbăindu-și 
faţa, numai noi nu vrem să plingem, deși pro- 
gramul Cinematecii ne promisese că filmul 
lui Koiki Saito „reușește să emotioneze pe 
oricare spectator, indiferent de meridian”. 


Cristina CORCIOVESCU 


https://bibliot 


teresa, pentru că interiorul cu ștucături 1900 
era placat cu panouri albe, evidentiind o mo- 
bilă puţină stil Bauhaus. Ceea ce m-a emo- 
ționat a fost minutia cu care și-a cadrat un 
plan detaliu, o pepe simplă. Astepta apoi, 
ca orice regizor, se schimbe lumina şi se 
odihnea mereu în picioare, cu capul sprijinit 
de mîinile impreunate pe stativul de la dolly. 
Transmitea liniştea incarcata a „Ginditorului' 
lui Rodin, sau a celui „de la Hamangia"... 

La Cannes, prezent cu acest film, a primit 
„Premiul celei de-a 35-a aniversări“. A rostit 
la o primă ceremonie cele citeva cuvinte, în 
care însă se simțea amărăciunea celor 7 ani 
trecuţi fără lucru, a primit premiul inminat 
chiar de... Monica Vitti. Pygmalion. — Miche- 
langelo a sarutat-o, a imbratisat-o cu gestul 
pe care imi închioui că-l avea Paganini cînd 


isi ingfaca a sa Guarnieri. 


Într-adevăr, putem privi acest film ca un 
monument cu durata marmurei. În el e in- 
chisă pentru totdeauna o femeie, Monica lui 
Antonioni, regizorul dedicat femeii. Sau 
poate filmu! acesta închide ca un experiment 
macabru o epocă, cea a cinemaului-artă în 
sine... Sau el a surprins ca în picătură de 
chihlimbar ceea ce nu poate fi prins, clipa de 
azi... „Clipa ce trece“. După paimares, Anto- 
nioni trecea olimpian prin holul de ia Majes- 
tic, cu aceeași alură de pachebot de cursa- 
lungă, și cu aceeași detașare statuară de vir 
romanus pe care o avea acolo pe platou, la el 
la Roma... cu conștiința unei picături de eter- 
nitate de acasă. Nu l-am tulburat. Deșertul, 
orice culoare o fi avut atunci, părea prea po- 
pulat de fantasme. 


Savel STIOPUL 


medalion 


Între dramă si comedie 


A 

I. 1959, Luchino Visconti alege pentru ro- 
lul Nadiei din Rocco și frații săi, o tinără ac- 
triță franceză: Annie Girardot. Filmul acoperă 
de glorie pe realizatori și interpreți, fara ex- 
ceptie. Cariera actriței franceze se animă 
brusc la fiacăra succesului — cinci, uneori 
chiar șase filme pe an, regizori bine cotati; 
Christian Jacque, Astruc, Delannoy, Philip de 
Broca, parteneri de renume: de la Ventura la 
Mastroianni, de la Philippe Noiret la Jean Ro- 
chefort şi... Louis de Funès, 

Este solicitată mai ales în roluri de „fată 
bună, dar fără noroc“, rolul Nadiei fiind „re- 
luat” în Vaporul lui Emil, Amanţi celebri etc. 
Printre ele citeva realizări de excepție: Tova- 
ragii lui Mario Monicelli, Trei camere in Man- 
hattan, de Marcel Carné pentru care obține 
„Cupa Volpi“, care o consacră definitiv. 

Inca din 1963 exigentul Jean Mitry scria 
despre ea în termeni foarte putin reținuți: „O 
speranţă, dar nu este doar atit. Una dintre 
cele mai puternice personalităţi ale cinemato- 
grafului francez din acești ultimi ani“. 

Din 1970 începe colaborarea cu André Ca- 
yatte.. Mourir daimer (Să mori din dra- 
goste), Nu iese fum fără foc, Fiecare cu inter- 
nul său. Registrul interpretării sale capătă to- 
nuri mai grave, expresia chipului său nelinis- 
tit, nervos, capătă accente tragice. 


Se vorbește mult despre registrul său ca 
actriță cerebrală, despre chipui ei, despre vo- 
cea ei uşor sacadată, cu timbrul „lucrat“ 
parcă de flacăra unei emoții mistuitoare, des- 
pre ştiinţa ei de a-și construi cu meticulozi- 
tate fiecare personaj. Şi este de mirare cum o 
actriţă care a făcut primii pași în meserie pe 
scena „Comediei Franceze" are forța de a se 
reține de la cea mai mică intonatie deciama- 
torie, oricit ar fi rolul de ofertant. Rezuitatul: 
acel joc tensionat, cu gesturi puţine, parcă 
pentru a nu incarca un portret atit de minu- 
tios lucrat. Ca un contrapunct, din ce in ce 
mai multă comedie unde vorbește mult, ges- 
ticulează mult, în cele mai „nereţinute“ roluri 
(Fată bătrină, Fugi după mine ca să te prind, 
Zizania, Cind dragostea se intoarce, În căuta- 
rea lui Jupiter...). 

„Am poate simțul gagului și al burlescului, 
dar în comedie pură cred că am încă multe 
de învățat de la ea“ declară Louis de Funès 
(chiar el!). 

$i atunci care ar fi genul actriței Annie Gi- 
rardot: cerebral, meio, buriesc, dramatic? 
Orice calificativ e impropriu și deci nedrept. 
De fapt Annie Girardot aparține, genului pro- 
fesionist. 


Georgeta DAVIDESCU 


leri si azi aceeaşi inteligență atlisticăs 


Annie 


Girardot 


S. la a cincea participare internationala 
nu toate au fost competitive, dar acest pre 
miu îl socotesc cu atit mai important cu cit 
este un premiu al criticii, și pină acum la 
Santarém nu s-a mai acordat niciodată un 
premiu de interpretare. Sigur că am fost 
emoţionat, de fapt am fost emotionati toți. Si 
eu, și Pita, și gazdele. Festivitatea de pre- 
miere s-a transformat într-o adevărată mani- 
festatie de simpatie. Pentru că, în alocutiunea 
ținută, directorul secţiei de critică a făcut o 
paralelă între biografia lui Pantelimon şi 
aceea unui personaj extrem de popular şi iu- 
bit în Portugalia, un simbol al justiţiei popu- 
lare. Semnalarea acestei „legături“, pe care 
sigur o sesizase și publicul, a declanşat un 
foarte puternic val de simpatie în rindul spec- 
tatorilor. Întreaga sală, juriul, oficialităţile, s-a 
ridicat să ovationeze în semn de respect și 
admiraţie pentru România. A fost cel mai 
tulburător moment trait de noi acolo. Dincolo 
de emoție însă, mi s-a părut și că asistăm la 
o demonstrație „pe viu“ a unei modalitati 
foarte eficiente de a face o buna propaganda 
spiritului românesc, țării noastre. Cred că ar 
trebui să iesim mult mai des în lume şi cu 
mai mult curaj. Nu avem, iată, motive sa fim 
compiexati, putem sta cu capul sus, onorab: 

oriunde. Dar mi se pare foarte important sa 
fim prezenţi, să ne constituim într-o delega 
tie, să stabilim contacte umane şi artistice, sa 
avem opinii şi posibilitatea de a ni le apăra, 
chiar cu vehementa, dacă e cazul. Revenind 
la „unghiul actorului”, sigur că ar fi fals så nu 
recunosc că mă simt. flatat, onorat pentru 
faptul că într-un festival la care au participat 
mari vedete, ni s-a acordat premiul criticii şi 
unicul premiu de interpretare din istoria 
acestui festival care se află la cea de-a XI-a 
ediție. Dar sînt convins ca George Constan- 
tin, Gheorghe Dinică sau Mircea Diaconu, la 
orice festival ar participa, ar avea şansa de a 
dobindi Marele premiu. Prin asta vreau sa su- 
bliniez valoarea școlii interpretative roma- 
nești. Avem un teatru foarte mare şi ar fi bine 
să ieșim cu el în lume cit mai mult... M-ai în- 
trebat cum m-am simţit la Santarem 

Aproape n-am avut sentimentul că nu sin! 
acasă, la noi. M-am trezit în mijlocul unui po 
por care vorbea o limba asemanatoare, care 
are același temperament, același simț deose 
bit al ospitalităţii, un popor cu mare bucurie 
in a percepe viaţa dar, spre deosebire de no: 
cu o nuanță melancolica în trăirile lui. Mai 


Ovidiu luliu MOLDOVAN 
(Continuare în pag. 14 


P.. cine văzuse scurt metrajul Liliane: 
Petringenaru Coconii de mătase, premiul | al 
Festivalului de la Santarém, n-a fost o sur- 
priză. Juriul ACIN atribuise una din distincti- 
ile sale acestui film științific cu o frumoasa 
deschidere poetică și socială urmărind cu in- 
teligenta si talent unul din frecventele mira- 
cole ale naturii: coconul-fabrică de mătase. 
Devenit, grație indeminarii si răbdării ome- 
nesti o fabrică, o adevărată industrie (in 
China) pe cit de rentabilă (dintr-o singură 
gogoaşă ies circa 1200—1500 fire de mătase, 
ir subţire ca pinza de păianjen și mai rezis- 
tent decit firul de oțel); pe atit de putin costi- 
sitoare: materia primă e gratuită (duzii cresc 
singuri la marginea drumului) și — lucru rar 
în zilele noastre — o industrie nepoluanta 
Ramine doar de gasit mina de iucru dispusă 
să ducă mai departe, într-o epocă a vitezei, o 
tradiție milenară, o îndeletnicire atit de miga- 
loasă care cere multă rabdare și aplicaţie şi 
„O grijă specială ca putu sugari“. Şi — 
adăugă una din bâtrinele crescătoare din film 
— „nu crește oricine viermi de mătase, ca 
sint tare pătimiţi”. Grija şi câldura acestor 
„mame adoptive” s-a transmis parcă şi echi- 
pei de filmare. „Trei zile si trei nopţi am ve- 
gheat împreună cu operatorul Kiamil Kiamii 
— ne spune Liliana Petringenaru — ca sa 
surprindem momentul cind dintr-un vierme 
tiritor, un mat cu hrană, răsare o asemenea 
minune zburătoare: fluturele. Am pindit mult 
cu aparatul, momentele în care își cauta iocu! 
unde vor țese gogoașa din care apare mata 
sea. Sint extrem de sensibili, ne era teamă ca 
lumina proectoarelor le va tulbura taina. Pro- 
fesia noastră ne oferă un fascinant cimp de 
observație a naturii, probabil că de aceea ma 
pasionează într-atit filmul de popularizare sti 
intifica. aM 


luliu Moldovan si 
duble victorii 


Ovidiu 
unei 


m 


|, pragul primăverii, orașul Tours a gaz 
duit cea de a noua ediție a „Întilnirilor inter- 
nationale Henri Langlois”, traditional festival 
cinematografic reunind autori de scurt-metraj 
diri aproape 20 de {ari ale lumii. Competiţia 


“pentru cele zece locuri ale palmaresului a 


fost in acest an cu atit mai severă, cu cit par- 
ticipau la ea filme cu o frumoasă carieră in- 
ternationala, ca Ostatec de britanicul Ashling 
Walsh, distins cu Medalia de Aur la Chicago; 
Ultimul cadou al secolulul XX de Massimo 
Russo (italia), selecționat pentru Festivalul 
de la Veneția; Snark de Michel Vidas (Franța) 
aplaudat la Berlin; Lumea dispărută a mănu- 
șilor de cehu! Jiri Barta care figurase pe afi- 
şul a nu mai putin de zece festivaluri inter- 
nationale intre care Londra, Chicago, Mün- 
chen, Moscova, New York și Melbourne. 
n această cursă dilicilă in care nici una 
dintre cele două zeci de producții reprezen- 
tind ţara gazdă n-a putut pătrunde în palma- 
res, singurul film care și-a adjudecat două 
premii a fost scurt-metrajul românesc: Fru- 
mos e in septembrie la Venetia de Nicolae 
Caranfil. „Premiul pentru regie și dirijarea 
actorilor” și „Premiul pentru cea mai bună 
interpretare feminină” actriței Dorina Lazăr 


N... adunat să consemnăm evenimen- 
tul In cabina de la Sala Majestic a Dorinei La- 
zăr. Nicolae Caranfil căi poe ea) pee 
mlu vrea să mulf{umeasc: = 
pro estan af vede de Eana: Gi 
Ambasadei române din Paris care s-au stră- 


duit ca filmul lui să ajungă în timp la festival. 
Dorina Lazăr este amuzată de ideea că pre- 


românesti: 


https://biblioteca-digitala.ro 


@ Premiul special 
al juriului — pentru 
Dreptate in lanţuri 
de Dan Pifa 
@ Premiul criticii 
actorului Ovidiu 


luliu Moldovan 

@ Marele premiu 

la scurt metraje: 
matase 
ingenaru 


Coconii de 
de Liliana F 


Dan Pita la Festivalul 


Santarem, 


miul ei sună astfel: „Pentru rolul «Madame» 
şi umorul o impinge să comenteze rizind: E 
prima dată in viaţa mea cînd joc o „doamnă“, 
Acum, de pildă, mi s-a oferit o macagistă 

— Poate macaragistă — intervine tinărul 
Caranfil. 

— Nu, nu, macagistă, adică o persoan: 
care schimb macazul la tramvaie... . 

Vreau să ştiu cum au primit el vestea și 
cum văd „evenimentul“. Politicos, regizorul 
dă cuvintul vedetei sale. 

Dorina Lazăr: M-am bucurat firește... numa: 
că premiile n-au avut întotdeauna un efect 
pozitiv asupra carierei mele. Am primit și pre- 
miul ATM și premiul ACIN, iar după premiul 
ACIN n-am mai făcut nici un film. Drept sa 
spun, m-am -bucurat mai mult pentru Nae 
(Nicolae Caranfil — n.n.). El e tinar, e la in- 
ceput de drum, poate o să-i dea avint... 

Să spună regizorul: Așa e? 

Nicolae Caranfil: Asteptam premiul ăsta. Sa 
nu mă intelegeti greșit. Nu sint infatuat. Dar 
ştiam că filmul rimează cu festivalul, că poate 
găsi ecou pentru că are un simbure experi- 
mental, dar şi pentru că încercind un lucru 
riscant, o parodie, după Anul trecut la Ma- 
rienbad (cu toată admiraţia pe care o am 
pentru Alain Resnais) o replică la o capodo- 
peră a filmului francez, care venea dintr-o 
altă cultură, dintr-o altă țară, mă gindeam ca 
nu se poate să nu intereseze... 


Dorina Lazăr: Contai pe elementul şoc? 

Nicolae Caranfil: Nu neapărat, contam, 
poate;pe, umorul franțuzesc. Contam, poate, 
şi pe doza de interes pe care francezii puteau 
s-o aibă față de această aventură, pentru că 
era prima dată cind cineva încerca să conti- 
nue limbajul lui Resnais. În orice caz, dincolo 
de premii, pentru mine filmul a fost o expe- 
tiență importantă. 


— D an Pita, știu că ești foarte bucuros. 
cu toții sintem bucuroși că putem spune: 
peste filmul românesc a inceput să plouă cu 
premii, dar poate n-ar strica tocmai într-un 
asemenea moment să căutăm, calmi și lucizi 
o explicație logică. Ce crezi? 

— Probabil ca nu sintem atit de mici pe cit 
ne-am obișnuit sa credem și, în mod sigur, 
am învăţat în fine să ne trimitem filmele acolo 
unde trebuie. Dar cred şi că această ploaie 
cum o numesti, este rezultatul unor partici- 
pari de ani si ani in festivaluri, rezultatul per- 
severentei in ce priveste prezenta noastra in 
lume. Chiar atunci cind nu ne-am intors vic- 
toriosi acasă. faptul ca am participat, ca 
ne-am văzut a contat foarte mult. Am expe- 
rienta mea cu filmul Concurs care a fost 
trimis anul trecut la San Remo. N-am obținut 
nici un premiu atunci, dar lumea l-a văzut — 
vorbesc de lumea filmului — și-a format o 
părere despre el şi rezultatul a fost că anul 
acesta e! a fost cerut la New Delhi... Presti- 
giul international nu pică din cer, el se ciş- 
tigă pas cu pas şi fiecare film trimis într-o 
competiție inseamnă un asemenea pas. Cred 
că, în fine, am început să stergem praful care 
s-a adunat pe imaginea filmului românesc și 
lumea a început să-l vadă așa cum este — 
atunci cind este -- bun, interesant, valoros, 
original. Să știi că este foarte plăcut să te afli 
într-un festival $i să auzi spunindu-se: „Filmul 
românesc a adus o nouă dimensiune intelec- 
tuala"... 

— Propun să incercăm o reconstituire a 
Imaginii pe care filmul nostru a creat-o in 
Porti ia. Mai intii insă ce fel de festival 
este ? 

— Este un festival care a inceput modest, 
cu filme de scurt metraj pe teme agricole, dar 
care, treptat, și-a lărgit aria cu o secţiune de 
lung metraj, cu tematică deschisă și o sec- 
tiune informativă devenind, la ora actuală, 
unul din festivalurile serioase și importante 
din lume. Anul acesta a existat și o Mostra de 
filme video, am înţeles ca la anul vor să aibă 
şi o piață de filme pentru marele ecran. Parti- 
ciparea a fost foarte bogată: 16 tari cu peste 
20 de filme — vorbesc de lung metraj —cu o 
uşoară dominantă latino-americana intrucit, 
cum se știe. Portugalia are vechi relaţii cultu- 
rale, şi nu numai, cu America Latină. Există 
trei premii, „Strugurele de aur“, de argint $i 
de bronz — Santarem fiind plasat într-o re- 
giune viticolă. Vreau să spun ca nu m-aș fi 


Interviu de Eva SÎRBU 
(Continuare în pag. 14) 


: Tours: 


@ Premiul pentru regie — 


filmului „Frumos e 
in septembrie la Veneţia” 
de Nicolae Caranfil 
@ Premiul de interpretare 
actriţei Dorina Lazar 
pentru rolul „Doamnei“ 


o 


J uriul celei de-a 28 ediții a Mostre: inter 
naţionale a filmului de autor desfasurata la 
San Remo a distins cu Marele premiu filmul 
Adela de Mircea Veroiu pentru „echilibrul 
perfect pe care-l realizează intre autenticita- 
tea sentimentelor și rafinamentul expresiei 
formale pentru subtilitatea analizei psiholo- 
gice și tandra evocare a unei lumi demult de- 
pasite de mersul istoriei, dar transfigurata de 
lumina poeziei“. Acelaşi juriu, prezidat de 
prestigiosul critic italian Guido Cincotti, tine: 
sa remarce „drept trăsâtură caracteristică s 
merit istoric al celei de-a 28-a ediţii a festiva 
lului descoperirea, de-a lungul unei ampie re 
trospective antologice a unui talent regizoral 
extraordinar: Mircea Veroiu'. Directorul festi- 
valului Nino Zuchelli ne declara la închiderea 
ediției „Deşi e unul dintre cei mai tineri regi- 


Sanremo laurea 
il rumeno Mircea Veroiu 


zori cărora le-am organizat o retrospectiva 
Veroiu are o personalitate artistică ce merita 
din plin iniţiativa noastră. Succesul toarte 
mare de care s-a bucurat filmul Adela 5: in 
treaga „Personală“ a lui Mircea Veroiu dove- 
deste ca am avut dreptate să oferim criticii și 
publicului prilejul de a cunoaște si aprecia un 
regizor român şi prin el o întreagă cinemato 
grafie atit de apropiată, de înrudită ca spirit 
şi sensibilitate de lumea şi cultura noastră la- 
tina.” 


O magie de imagini — 
un talent de excepție 


Reputatul regizor suedez Bengt Forslupd 
director al revistei „Chaplin” și membru al ju- 
riului aprecia, intr-o conferință de presă „ta- 
lentul neobișnuit al lui Mircea Veroiu care se 
simte din prima sa operă. Feteleaga repre- 
zintă o adevărată magie de imagini impunind 
un stil profund original”. Criticul suedez con- 


Dorina Lazăr: Și pentru mine! N-am încer- 
cat niciodată încă un asemenea joc între in- 
genuu si grotesc. N-am avut partitură. Si 
acum, serios vorbind, ca să-ţi răspund la în- 
trebarea de la început, aș fi ipocrită dacă aş 
spune că nu mă bucur. Din pacate,este o bu- 
curie care nu ţine de cald — profesional vor- 
bind. 


Nicolae Caranfil: Normal ar fi ca o aseme- 
nea recunoastere internaţională să ,,ma- 
rească" ochiul regizorilor, să lărgească vede- 
rile “apropo de distribuţie, de posibilităţile 
unor actori... 


Dorina Lazăr: Este prima data in cariera 
mea cind mi s-a dat un roi de femeie fru- 
moasă! Dar cred că e și vina mea. Cred că un 
e, — mai ales o actriță — trebuie să fie 

mai ppt cu sine. Trebuie să înveţe să mai 
şi refuze... Am fost, de curind, într-un turneu 
la Reșița cu „Arta conversaţiei“ și. după 
spectacol, m-am trezit la cabină cu două co- 
lege locainice care se uitau la mine ca la o 
extraterestră. Ele știau că Dorina Lazăr este o 
actriță bătrină și urită... Ei, ăsta e rezultatul 
cantonării într-un anume registru cinemato- 
grafic. Si nici nu vad cum o sa se miște 


La închiderea ediţiei 


Festivalul 
filmului de 


selecționat filmul 


Horea 

TITUS POPOVICI 
MIRCEA MUREȘAN 
in rolul titular 


OVIDIU IULIU MOLDOVAN 


sideră Dincolo de pod si Semnul şarpelui 
adevărate picturi de Breuegel” și continua 
Mircea Veroiu e un regizor care se adre 

seaza sufletului si totodată ochilor, inteiectu 

lui. Adela e un film cehovian ca poezie. ca 
tristete şi totuși e un film atit de persona 

Românul Mircea Veroiu e un mare umanist 
Un regizor de o impecabilă profesionalitate 
care se manifestă cu eleganţă în orice gen de 
film. Un artist complet, cu un deosebit simţ al 
montajului si al coloanei sonore. M-a impre 
sionat muzica, în toate filmele sale (cîntecu! 
folcloric din Nunta de piatră, balada din 
Semnul șarpelui, romanta Adelei.). Cu toata 
diversitatea temelor si genurilor abordate, se 
simte amprenta unei puternice personalități 


Un mare stilist contemporan 


Pentru regizorul Imre Gyongyossy „Veroiu 
e unul din cei mai mari stilişti contemporar 
Un regizor în același timp profund national 


ceva... De asta spuneam la inceput câ pre- 
miul m-a bucurat, dar -nu-i vad in stare, în ce 
mă privește, să dea roade. 

Nu cred să fie și părerea tinărului regizor 
ȘI nici nu este: 

Nicolae Caranfil: Eu am datoria să-mi aga} 
premiul ăsta în piept ca pe o insignă. Serios 
vorbind, cred că el ar trebui să insemne ceva 
in orice caz, sper sa-mi influențeze debutu! 
regizoral pozitiv, nu negativ... Pină acum eu 
ım fost norocos doar la premii. Frumos e in 
septembrie la Veneţia mai este și laureat ex 
aequo al Marelui premiu la cea de a șaptea 
ediție a Festivalului de toamnă a filmului stu- 
dentesc iar filmul meu de diplomă, insomnie, 
a fost premiat la Costinești. 

Ce mai are de spus tinărul premiat? 

— Aş vrea să spun putin cam ce este fil- 
mul, pentru că el nu a fost văzut decit în Fes- 
tivalul studențesc. El este o parte din cele 
„Cinci romane de amor“, filmele de anul Ill 
realizate sub îndrumarea conferentiarului 
universitar Elisabeta Bostan. Este, așa cum 
am spus, a un text de Mazilu.. 

Înţeleg căi place Mazilu. 

— Nu. Îmi pare rau, dar așa -este. Am ales 
„Frumos e in septembrie la Veneţia” pentru 
că mi s-a părut un text mai slab. Mi se pare 
cu mult mai greu să lucrezi pe un text foarte 
bun. „Piesa” cu pricina, nefiind dintre cele 
foarte bune, mi-a lăsat spaţiu de creaţie. Cum 
s-ar spune, “textul literar „m-a lăsat în pace”. 
Oricum, nu era un text care să-mi ingra- 
dească fantezia. Dimpotrivă... Mazilu este un 
autor generos. Are discretia de a nu te 
obliga. El sugerează doar, nu te plasează ni- 
ciodată pe nişte coordonate clare. Deci, 
prima mea mișcare a fost să clarific aceste 
coordonate conform fanteziei şi gustului 
meu. Am construit o poveste dintr-un dialog 
Aşa am ajuns să fac o comedie. Dealtfel, imi 
place comedia. Nu cred în filmele posomo- 
rite.” 

— Asta inseamnă că am in faţa ochilor un 
viitor autor de comedii! 

* — Sigur! g 

— Aşa să fiel 


@ Marele premiu — 
filmului Adela 
de Mircea Veroiu 


@ O retrospectivă 
Veroiu 
„ridică 

— scriu ziarele — 
nivelul 


unui festival“ 


ca peisaj, ca spirit, nu din intimplare — su 
tnea regizorul — el a găsit ace! minunat pri 
aj transilvan atit de caracteristic din Nunta 
de piatră) și totodată, prin limbaju! imaginii 
prin universalitatea temelor, Veroiu e un 
mare cineast international’ 


M. Verolu, te-ai intors de la San 
Remo cu Marele premiu obținut de Adela la a 
28-a ediţie a Mostrei internationale a filmului 
de autor. Premiu de prestigiu care a distins 
in alţi ani autori precum Jerzy Skolimowski 
Vera Chytilova, Jan Nemec, Krzisztof Za 
nussi, Jean Maria Straub, Martha Meszaros 
Lana Gogoberidze. 

— San Remo e unul din rarele festivaluri 
care se straduie, de aproape trei decenii, ca 
între două competiţii uriașe cum sint cele de 
la Cannes și Berlin,să descopere si sa men- 
țină în atenţia specialiştilor şi a publicului, 
noi talente cinematografice, personalități ar- 
tistice, să reconsidere altele. Aici a fost des- 
coperit regizorul turc Ilmaz Güney, ciştigato- 
rui Cannes-ului de acum doi ani, aici şi-a 
ceput seria succeselor sale internations 
Vera Chytilova prezentă, cum ştii şi la aceasta 
ediție cu spirituala parodie După amiaza tir 
zie a unul faun. 

— $i tot aici, trebuie să adăugăm cu min- 
drie, a fost „redescoperit“ in cadrul unei am- 
pie retrospective, Mircea Veroiu, cel care in 
1975 obținuse tot la San Remo, premiul spe- 
cial al juriului pentru Duhul aurului, realizat 
impreună cu Dan Pifa. lată-te după 10 ani din 


LA STAMPA 


| Le belle sorprese di Sanremo, anche nell'edizione ridotta di quest'anno 


II romeno Veroiu e il suo «Adela» 


inca din primele zile ale retrospectivei, pu 
blicatiile italiene s-au grăbit sa salute pre- 
zenta acestor filme românești care — se sus 
une în unanimitate — au ridicat valoarea tes 
valului. Criticul ziarului Unită, Sauro Born Hii 
onsideră că „Personala lui Mircea Veroiu de 
+ San Remo e cartea de credit cea mai pres 
tigioasa a manifestării din acest an.“ Sub sem 
natura lui Leonardo Autera Corriere delia Se 
ra upreciază că „restrictivul şi austeru! testi 
val al filmului de autor a hotarit şi anul 
(Continuare în pag. 15) 

A.M. 


nou in competiție, cu Adela. Cum au devenit 
‘ucrurile? 
— Au devenit asa: vara trecută,la Festivalul 
mternational de la Karlovy Vary, directorul 
Mostrei din San Remo, Nino Zuccheli a a va- 
zut filmul meu Să mori rănit din dragoste de 
viaţă, i-a placut si a propus sa organizeze în 
italia o retrospectivă Veroiu. O „personala 
cum îi spun ei, care a cuprins, pe linga til- 
mele mele de inceput (Feteleaga și Mirza) 
Dincolo de pod, Între oglinzi paralele, Sem 
Alice MÂNOIU 
za (Continuare în pag. 15) 


Adela — o frumoasă elegie despre o imposibilă iubire (regizorul 


in timpul 
Valeria Seciu Marina 


filmărilor alături de 
Procop 


interpreţii săi principali 
i George 


Ovatii pentru România 


(Urmare din pag. 12) 


bine decit mine, despre melancolia portughe- 
zului îţi poate vorbi acest „fado“ pe care l-am 
pus acum. Dacă asculti atent, ai să simţi o 
tristețe, o nostalgie, ceva ca o undă de medi- 
tatie-asupra vieții şi sensurilor ei. Aceste stări 
le-am întilnit în echivalent cinematografic şi 
teatral. N-am văzut niște mari profesioniști, 
niște performeri ai profesiei, dar simțeam tot 
timpul la ei o stare dincolo de cuvint, dincolo 
de tehnica meseriei, o stranietate, un insolit 
al reacţiilor, o uşurinţă bizară în a trece 
dintr-o extremă a trăirilor în cealaltă. M-a pus 
pe gaoa enorma lor simplitate care nu este 
deliberată ci reală. spontană. Părea că sint 
stapiniti de niște cantităţi uriaşe de senti- 
mente și energii. de o forță interioară venită 
de departe, din istorie, poate, şi, conştienţi 
de ea, deveneau stingaci, pentru că nu-i ga- 
seau limbajul, traducerea artistică pe măsura. 
Este ceva in ei, un prea plin care îi cople- 
geste. Realizezi ca simt si știu mai mult decit 
pot, omeneste, exterioriza, sau poate, cine 
stie?, nici nu vor sa exteriorizeze... N-am sa 
uit in viata mea seara inchinata romanilor 
Am fost duși la un local in care se cinta 
„fado“. Noi nu ştiam exact ce inseamnă 
„tado“, ce implicatie are acest cuvint. Am in- 
trat într-un local intim, eram ca într-o casă, 
ca și cum am fi fost invitaţi la cineva acasă, 
prietenul nostru portughez le-a spus că sin- 
tem artişti români care participă la festivalul 
din orașul lor, patronul pe-a așezat la masa 
de onoare — cu totul erau vreo cinci — și, in 
timp ce făceam conversaţie amicală cu alti 
colegi de festival, am observat un chitarist 
care, foarte discret, ciupea strunele asa, ca in 
joacă si, din joacă în joacă, la un moment 
dat, de la o masă, s-a ridicat un bărbat între 
două virste şi a început să cinte ceva foarte 
tulburător. În acel moment atmosfera parca a 
încremenit, nu s-a mai auzit nici o şoaptă, 
nici o mişcare. Oamenii ascultau, cu un sen- 
timent aproape religios, cintecul pe care 
omul acela, de fapt, îl „oticia”. La inceput am 
crezut ca este cintaretul localului. Dar nu. 
După ce ei a terminat, de la o altă masă s-a 
ridicat alt bărbat care a cintat și el, după el 
altul şi totul s-a încheiat cu „regalul” patro- 
nului, care a cîntat pentru cei doi „rumenos" 
Pentru mine, și cred că și pentru Pita, seara 
aceea de fado înseamnă Portugalia... Poate 
n-are nici o legătură cu tot ce-am spus pina 
acum, dar nu pot — și sint convins ca și Dan 
impartaseste sentimentul meu — să nu spun 
ca la acest festival victorios pentru noi, 
ne-am împrietenit cu un om minunat, pe care 


„Stiam că mă iubiţi si (aratind statu- 
eta) acest lucru o confirmă” — gituita 
de emoție atita a putut spune Sally 
Field, primind cel de-al doilea Oscar 


din cariera. sa 


amîndoi aveam sentimentul că-l cunoaștem 
înainte de a ne naşte. Este marocan, trăieşte 
la. Casablanca — Casablanca pina acum, 
pentru noi, efa doar un film minunat — este 
regizor şi profesor la institutul de teatru, i! 
cheamă Moahmed Tazi, a devenit prietenul 
pe viata al românilor şi am aflat, cu o sur- 
priza, poti sa-ti inchipui cit de placuta, ca tin- 
jește să facă film in România și despre Ro- 
mânia. Cîntecul pe care l-am pus acum l-am 
îndrăgit toți trei si este cintat- de un cintaret 
la fel de celebru la ora asta, ca Amalia Rodri- 
guez, pe care îl cheamă Carlos Do Carmo. 
Pentru mine,el semnifică o întilnire între trei 
oameni care au început să iubească impre- 
ună Portugalia. O ţară a minunilor. 

As putea incheia aici ceea ce vroiam sa fie 
un festivai din unghiui actorului”, dar nu pot 
sa nu spun ceea ce mi se pare a fi lucrul cel 
mai important. Și anume, că acolo am avut 
sentimentul ferm — spun asta fără patetism 


0 primăvară fasta: din nou, mari premi 


sincer că am gindit aga: dacă sintem aici cu 
filmul, precis luăm un premiu. Cunosc bine 
valoarea filmului nostru și valoarea muncii lui 
Ovidiu, iar faptul că eram prezenţi amindoi 
acolo mi-a dat o mare linişte. După două-trei 
zile,cind am văzut care este atmosfera, care 
sînt filmele, mi-am spus că nu se poate să nu 
luâm un premiu legat de filmul de artă, de 
expresia cinematografică... 

— Vorbeai despre importanța prezenţei 
intr-un festival. Ce-a insemnat prezența dele- 
gatiel noastre la Santarém? 

— În primul rînd sansa de a intra în dialog 
nu numai cu colegii de breaslă, dar și cu zia- 
rişti, cronicari, reporteri. Imediat după vizio- 
narea filmului am dat un interviu pentru radio 
unui critic foarte serios care, după întrebările 
preliminare, cite filme facem, ce fel de cine- 
matogratie avem etc. — m-a plasat într-o dis- 
cutie extrem de interesantă despre filmul de 
actualitate, lucru care, după cum ştii, mă pre- 


Este foarte plăcut să te afli într-un festival 
și să auzi spunindu-se; 
„Filmul românesc a adus o nouă dimensiune. inte: 
lectuală ” 


sau spirit lozincard — ca mi s-a oferit șansa 
să particip la o „confrerie“ dincolo de dife- 
rentele de limbă si limbaj: confreria artiștilor 
de pretutindeni care, cred eu, este îndeajuns 
de puternică pentru ca să îhfringă orice tip 
de discriminări. O confrerie nobilă, care mili- 
tează pentru omenie, pentru iubire, pentru 
tihna pamintului şi care, în ultimă instanţă, se 
materializează in gest, în atitudine cu semni- 
ficaţii politice. Semnificațiile unei politici 
anume: politica păcii. = 


Un premiu de prestigiu 


(Urmare din pag. 12) 
bucurat sa iau nici un fel de strugure și sint 
extrem de mulţumit cu Premiul specia! al ju 
riului acordat filmului nostru pentru valoarea 
estetică. Mi se pare mult mai importantă o 
asemenea recunoaștere, pentru că ea ope- 
rează pe criterii strict cinematografice. 

— Cind concurezi intr-un festival te aş- 
tepfi, sau nu, să obţii un premiu. Cum a fost? 
— Dacă las modestia de o parte,iti spun 


(> de obicei, secretul verdictului celor 
peste 4 000 de membri ai Academiei Cinema- 
tografice Americane a fost pastrat cu străşni- 
cie şi de data aceasta, nimeni în afara celor 
două persoane (evident, de o ireprosabila 
discreţie) însârcinate cu numărătoarea voturi- 
lor nu cunoştea dinainte conţinutul celor 23 
de plicuri sigilate (cite unul din fiecare 
categorie prevăzută în regulament) cu nu 
mele cistigatorilor celei de-a 57-a ediţii a pre 
miilor Oscar. Şi totuși, pecetea grea a taine: 
a fost de fa bun început inutilă, pentru că nu 
exista nici un dubiu asupra marelui învingă- 
tor: Amadeus, ecranizare realizată de Milos 


ocupă şi mă interesează in cel mai înalt 
grad... Dreptate in lanțuri fiind singurui film 
alb-negru din festival era normal sa mă in 
trebe $i dacă acest lucru se datorează unor 
considerente economice. Evident, i-am spus 
că nu, considerentele fiind pur estetice 
Dealtfel, a plăcut foarte mult imaginea iui 
Viad Păunescu ca şi muzica lui Adrian 
Enescu. Ca să-i răspund însă mai direct la 
întrebare, trebuie să spun că faptul ca existi 
într-un festival, că participi cu prezenţa nu 
doar cu opera, iti facilitează o serie de con 
tacte extrem de importante chiar si pentru 
decizia juriului. Pentru ca poţi sa discufi, poti 
sa intri in dialog, cu oricine, despre filmu! 
tau. lar acest dialog pe care-l poți purta cu 
nişte oameni de meserie trebuie să ştii că are 
bătaie mai lungă decit festivalul în sine. La 
Santarém, de pildă, se afla directorul Institu- 
tului cinematografic din Lisabona, directorul 
Cinematecii, alti organizatori de fetivaluri, o 
serie întreagă de oameni importanți în lumea 
filmului cu care, prin forța împrejurărilor, te 
întilnești, discuti, argumentezi. Trebuie să știi 
că o parte din ei au cerut să mai vadă filmul 
o dată. După o a doua vizionare s-a discutat 
și-au lămurit niște lucruri, ceea ce i-a deter- 
minat să plaseze filmul intr-o anumită cate- 


Oscar '85: sub semnul lui Mozart 


Forman după piesa atit de cunoscută a lui 
Peter Shaffer. intr-adevar, această somptu- 
oasa parabola a relației mediocritate (Salieri) 
— geniu (Mozart), dar și a condiţiei artistului 
într-o lume a arbitrariului și bunului plac a 
recoltat nu mai putin de opt din premiile 
puse in joc 

Asadar, dupa ce primise cu putin timp 
inainte” Globul de aur, Amadeus și-a intregit 
acum de opt ori zestrea trofeelor cu cite una 
din mult riynitele statuete: pentru cel mai bun 
film; pentru regie; pentru cei mai bun actor, 
Fahrid Murray Abraham (interpretul lui Sa- 
lieri); pentru cea mai bună adaptare cinema- 
tografică (semnată chiar de Peter Shaffer); 


gorie de cinema, adică in categoria filmului 
de artă. Dar pentru asta trebuie să fii prezent, 
pentru că dacă nu eşti nu are cine să ras- 
pundă la întrebări. Dacă pe ei îi intereseaza 
ceva anume, vor să-şi limpezească o impresie 
$i nu au cu cine discuta, lucrurile ramin putin 
suspendate, neclare, poate. De asta spuneam 
că ori de cite ori avem şansa unei participări 
e bine să fim acolo. Şi nu unul singur, 
doi-trei. Pentru mine, faptul că eram cu un 
actor, cu Ovidiu luliu Moldovan, a insemnat 
foarte mult. Ca și la noi, pretutindeni actorii 
sint foarte iubiți. Oamenii l-au văzut în film, 
apoi l-au văzut pe stradă și-l arătau unul al- 
tuia: „Este actorul din filmul românesc”! iar 
el, cu farmecul binecunoscut, a făcut o priză 
fantastică la publicul portughez. Cu un regi- 
zor e altfel. Nimeni nu-l cunoaște, nu se ex- 
pune, nu are această putere asupra publicu- 
lui, nu are acea știință de a comunica cu oa- 
menii pe care o are un actor. Trebuie să știi 
că, în scurt timp, Ovidiu a devenit vedeta tes- 
tivalului. Chiar și faptul că este pentru prima 
oară cînd se acordă un premiu de interpre- 
tare la Santarém, spune ceva. Filmul nostru 
le-a impus acest criteriu de judecată, numit 
munca actorului“. Şi au promis că de acum 
inainte vor oferi în fiecare an un premiu de 
interpretare. Cel care a făcut prezentarea 
premiului lui Ovidiu a expus atit de frumos 
această idee de recunoaștere a muncii acto- 
rului, încît sala a inceput să ovationeze 
inainte ca el să termine ce avea de spus. 
Erau în consens. Cred că Ovidiu a fost foarte 
impresionat de reacţia juriului şi a sălii, dar 
mie mi s-a părut normală această reacție, 
pentru că normal mi se pare ca un actor să-şi 
vadă încununat efortul. O asemenea recu- 
roaștere funcționează ca un stimul extraordi- 
nar. 

— Dar pentru regizor un premiu nu func- 
ționează ca un stimul? 

— Nu știu cum să iau întrebarea... Simt 
ceva subversiv în ea... Am să-ţi răspund asa 
eu, în general, mă aprind greu și mă sting la 
fel de greu. N-am ‘mulțumiri şi nemulțumiri 
bruşte. Sint, poate, mai circumspect. Tine de 
natura mea să mă gindesc mai mult la ceea 
ce voi face. Acum mă gindesc la proiectul 
numit Coincidenţe, la Viața in roz, ia Seful de 
sală. Faptul că am fost apreciat mă bucură, 
dar nu întirzii asupra lui. Consider pur şi sim- 
plu că s-a întimplat ceea ce trebuia să se în- 
timple. Dacă munca mea a fost apreciată, e 
bine. Dar eu obişnuiesc să mă gindesc la vii- 
tor nu la trecut, așa încit sint mai atașat de 
ceea ce voi face decit de ceea ce am făcut. 
Nu este stilul meu să privesc înapoi și să mă 
laud cu victoriile obținute. Probabil că nu ma 
gindesc încă la pensie. Vreau să fiu un — 
dacă se poate — permanent tinăr făcător de 


tiime, 
La 


pentru sunet; pentru scenografie; pentru cos- 
tume; pentru machiaj. 

Un al doilea Oscar (primul îi răsplătise in 
1979 rolul titular din Norma Rae), incunu- 
nind-o drept cea mai bună actriță, a obținut 
şi Sally Field. Nici în cazul ei nu a existat vreo 
îndoială fata de creaţia realizată in Places in 
the Heart (Locurile din inimă), povestea unei 
vaduve americane care se bate cu înverşu- 
nare pentru a-și salva ferma în anii marii de- 
presiuni. 

Premiul pentru cel mai bun rol secundar 
masculin a revenit unui neprofesionist (lucru 
care nu s-a mai intimplat de patru decenii), 
kampucheanui Haing S. Ngor, care a debutat 
strălucit în filmul britanic The Killing Fields 
(Cimpiile i), o tragică ipostaziere a con- 
diției umane in virtejul implacabil al istoriei. 
Despre Peggy Ashcroft, laureata premiului . 
pentru cel mai bun rol secundar feminin, nu 
s-ar putea spune că e o debutanta: în virstă e 
77 de ani, această mare doamnă a teatrului 
britanic are în spate o carieră încărcată de 
glorii. din care îi lipsea doar Oscarul pentru 
a-i consacra meritele si în cinematografie. 
Filmul în care ea apare A P; e to india 
(Drumul spre India) (sub trăsăturile unei fe- 
mei in virstă, care nu poate înţelege prejude- 
catile rasiale ale semenilor săi, 

intr-o competiție ceva mai strinsă. premiul 
pentru cei mai bun film străin a fost, pina ta 
urma, decernat coproducție: franco-elve- 
tiene” regia Richard Dembo) La diagonale du 
fou (Mutarea pe a nebunului), ava-- 
tarurile unei neobișnuite intilniri între doi 
campioni de şah, aflaţi de o parte și a alta nu 
numai a mesei de joc, ci și a eşicherului poli- 
tic. 

Şi, in fine, „hors concours", unul din vete- 
ranii ecranului, James Stewart (astazi 
aproape octagenar) a primit o distincţie spe- 
ciala pentru întreaga sa carieră artistică. 

Dincolo de toate acestea, însă, Oscarul '85 
a fost, categoric, un Oscar sub semnul (şi 
însemnul) triumfal al lui Mozart. Oscar Ama- 
deus Mozart, cum a titrat un ziar american. 
lar noaptea decernării premiilor a devenit, 
pina la urmă, Eine Kleine Nachtmusik. 


R. Capt 


„Adela“ cucereşte 
critica 


'Urmare din pag. 13) 


acesta sa-și mențină prestigiul, prezentind un 
grup de filme românești sortite să se înscrie 
la cel mai bun nivel al tradiției competitive 
Salutăm apariţia înaripată pe ecranele cine- 
matografului Ritz a unei cinematografii care, 
putin “cunoscută, și-a ales concursul de la 
San Remo ca să se impună admiratiei gene- 
rale prin opera unui autor de 44 de ani, Mir- 
cea Veroiu, căruia festivalul îi dedică în ace- 
lași timp o bogată retrospectivă, incepind cu 
metrajele medii din '72 si '74 pina ia recenta 
Adela. Ceea ce ne permite să parcurgem in- 
treg itinerariul creator al regizorului român 
de la începuturile sale de hieratică şi scin- 
teietoare frumusețe plastică, pina ta progre- 
siva austeritate și eleganţă de clar-obscur în 
melodramele sale de mare respiraţie. Avem 
acum, prin Adela, dovada deplinei şi lucidei 
maturitati de stil la care a ajuns cineastul“. 
După ce criticul relatează pe larg subiectul 
filmului inspirat de romanul lui Garabet Ibrăi- 
leanu, apreciază „povestirea cinematografica 
ca pe o sculptură a introspectiei psihologice, 
o rară bijuterie fin cizelată, desfășurată într-o 
atmosferă delicată și o ambianta de meticu- 
ioasă reconstituire. Aceasta prin intermediul 
unor personaje pitorești şi a unor dialoguri 
de o densitate și o puritate extraordinară, cu 
intermezzo-uri de romanta ce conferă ansam- 
blului un suflu de măiestrie, de poezie melan- 
colică și dureroasă. Elogiul continuă;„Adela e 
o operă seducătoare, care fără teamă de exa- 
gerare, prin ampla respiraţie, prin nobilele 
sale cadente, prin forța introspectiei amin- 
teste pe deplin de cele mai bune filme ale lui 
Visconti al nostru." 


Între Visconti și Cehov 


„Chiar și în ediţia restrinsă din acest an 
mostra de la San Remo nu-și trădează buna 
sa faimă” e de părere criticul ziarului La 
Stampa, Stefano Reggiani, în numărul din 2 
aprilie 1985. „Abia scrisesem în ziarul din 
ziua precedentă că Mircea Veroiu e cel mai 
bun regizor român și el, ca pentru a se „răz- 
buna”, cu o fină ironie, aduce ia San Remo, 
Adela, un film parcă scăpat în mod ideal 
Cannes-ului și Veneţiei. O discretă capodo- 
pera foarte abilă în dozaj și foarte subtilă in 
intenţie. Între plimbări pe lac si dejunuri in 
grădină, se consumă, fără a fi început, o dra- 
goste imposibilă. Veroiu îşi alege drept maes- 


tru pe clasicul Visconti. Plăcerii povestirii el 
trece înainte analiza psihologică a sentimen- 
telor, ca o cortină trasă între Cehov și Roh- 
mer. Un univers de lucruri nespuse, subințe- 
lese, un univers fixat cu putere într-un stil atit 
de personal.“ 

Ziarul L'Eco di Bergamo și criticul Achille 
Frezzato apreciază că „Prin această «perso- 
nală», Mostra intenţionează să fixeze contu- 
rurile $i specificitatea unui autor ale cărui 
personalitate și profesionalitate se disting în 
ansamblul unei producții preocupată de pro- 
blemele prezentului, dar care nu dispretu- 
iește nici incursiunile în trecutul mai mult ori 
mai puţin îndepărtat... Veroiu își supune in- 
discutabila și desavirsita cunoștință lexicală 
unor teme și mecanisme legate de momente 
istorice esenţiale... Dar, chiar folosind struc- 
turi narative clasice, ori momente de acţiune 
ale filmului de aen, el se îngriieşte mai ales 


de dimensiunea umană a personajelor sale, 
distingindu-se printr-o mare rivnă stilistică, 
prin frumusețe plastică și rafinament ex- 


presiv". Giornale di Brescia eiogiază „singula- 


ritatea unui stil regizoral care nu se pierde, in 
ciuda eclectismului şi a diversității genurilor” 


O armonie perfectă intre 
text și imagine 


Silvana Silvestri analizează în Corriere 
delia Sera primele filme ale lui Mircea Veroiu 
inspirate din scrierile lui Agârbiceanu, „filme 
care scot la iveală o armonie perfecta între 
pagina scrisă și compoziţia formală în tonali- 
tati de alb negru, bogate în linii de fugă. Por- 
nind de la un text literar dificil, riguros, filmul 
e construit și el într-o manieră riguroasă, cu- 
rată, impusă de sursa literară” După o preci- 
zare a „obsesiilor tematice“ ale creatorului 
dragostea, prietenia, femeia ca personaj cen- 
tral, publicista consideră că filmul prezentat 
în competiţie, Adela „e o operă de o mare ex- 
presivitate formală, frumos fotografiată, într-o 
lumină puternică, fascinantă. O interesantă 
recitire a operei clasicului Garabet Ibrăileanu 
care menţine dialogurile la diferite distanțe, 
ca într-o lectură radiofonică, așternind ima- 
gini dintr-o frumoasă vacanţă de sfirsit de se- 
col." 


LA 


CLUBUL CRITICII, 
LAUREATII 


(Mircea Veroiu, 


Dan Pita, Nicolac 


Caranfil, 


Ovidiu luliu Moldovan, 
Liliana Petringenaru) 


Laurii unui regizor 


(Urmare din pag. 13) 
nul șarpeiui, Agteptind un tren, Sfirgitul nop- 
ţii, Să mori rănit... 

— Selecţie bogată, foarte variată ca genuri, 
o retrospectivă a unuia din cei mai tineri au- 
tori omagiaţi la San Remo cum spunea direc- 
torul Mostrei, alături de clasici ca Trauberg, 


Sauro Borelli, apărută in Unită „Personala lui 
Veroiu e cartea de credit cea mai presti- 
gioasă a manifestării“) cit și in presa orală, 
în cadrul interesantelor i 


intreb ce-ai simţit, am fost alături la un suc- 
ces care ne-a emoționat pe toți... 


Aprecierile internaţionale m-au bucurat 
cu atit mai mult cu cit ele veneau după o pri- 
mire — mă refer la Adela — oarecum circum- 
Specta din partea unor critici de acasă. Criti 
cii de la San Remo au fost mai detagati de 
sursa originală, fără complexul cărții. si de 
aceea s-au pronunțat asupra filmului ca 
atare. M-a bucurat — ne-a bucurat interesul 
manifestat pentru întreaga noastră cinemato- 
grafie pe care multi au descoperit-o cu acest 
prilej ca pe o cinematografie de dimensiuni 
europene. 

— S-a scris despre retrospectiva Veroiu 
„Un Visconti român“, un „Cehov transilvan“, 
s-au tăcut referiri la Dino Risi, la Rohmer. Ce 
maeștri îi revendici? 

— E o problemă mai amplu de discutat, cu 
altă ocazie. 

— Ai fost intrebat de ce te ocupi mai alès 
de ecranizări... z 

— Cunosti și răspunsul: pentru că vreau sa 
pornesc de la un lucru cert, serios, de la va- 
lori consolidate ale prozei noastre. Cu toate 
că eu nu filmez literatura, ca atare, ci spiritui 
unei opere. Asta și în cazul cind adaptez eu 
direct (Agârbiceanu, Slavici, Cami! Petrescu), 
sau cind „ecranizez” prin intermediul unu: 
scenarist. ‘In acest sens mai larg înțelege și 
directorul Mostrei internaţionale a filmului de 
autor termenul „film de...“. 

— Spuneai că vrei să revii în scurt timp la 
opera lui Camil.. 


— Intentionez o adaptare proprie dupa 
principalele piese şi romane ale lui Camil Pe- 
trescu. Înainte voi lucra insă impreună cu 
loan Grigorescu la o ecranizare (la ceea ce 
impropriu se numește ecranizare) după epica 
lui Mateiu Caragiale. În prezent scriu decu- 
pajul adaptării (impreună cu autorul) a două 
romane de lon Brad: „Leagânul mării“ şi 
„Raiul răspopiţilor”. 

— Să ne intoarcem la San Remo. Cineva 
(un critic de genul feminin, Silvana Silvestri), 
remarca locul important pe care il acorzi te- 
meii in portretistica ta cinematografică, in ca- 
drul unor teme universale ca dragostea și 
moartea sentimentelor, prietenia, etc. 

— Femeia e un element comun pentru 
toate artele și cinematograful — mai ales cine 
matogratul — nu poate face excepție. in ceea 
ce mă privește multe din filmele mele s-au 
ocupat de perioade istorice critice, ca răz- 
boiul, ori anii imediat următori, în care fe- 
meia — femeia-mamâ, redevenise la noi, 
printr-o scurtcircuitare istorică centrul gravi- 
tational al activității sociale. M-a interesat la- 
tura social-morală, psihologică, nu doar 
decorativă a portretului teminin. Folosesc pri- 
lejul pentru a aduce și un omagiu actriței care 
interpretează cu atita forţă și profunzime evo- 
catoare atari personaje: Leopoldina Balanuta 

— Foarte interesați de acest aspect al ope- 
rei tale in ansamblu s-au arătat şi reputați 
critici ca Bengt Forsiund, director artistic al 
institutului de film suedez și membru al juriu- 


profesorul Guido președintele ju- 
MA acestei ediții, Piero Cattaneo, poets 


litate marcantă a sculpturii contemporane, 
plasticianul Collin Williams, poetu! E.A. 
Fronte. 

— Am avut chiar bucuria și onoarea de a fi 
invitat de un grup de artiști internaţionali 
care care locuiesc la Bussana-Vecchia şi sâr- 
bătorit în acest superb orășel medieval de pe 
dealurile învecinate din San Remo. Mai toți 
mi-au vorbit atunci de echilibrul dintre fru- 
musetea plastica a filmelor mele profunzi- 
mea, delicatețea sentimentelor. formulare pe 
care am regăsit-o în motivația premiului ju- 
riului. lar domnul Forslund, redactor sef al 
interesantei publicaţii suedeze de film „Cha- 
plin“ (un fel de Chaiers du Cinéma) care de- 
dică numere speciale unor regizori ca Cha- 
plin, Bergman, Jan Troell, s-a oferit să in- 
scrie despre mine o monografie. E o cinste 
să constati că în rarele ocazii cind cinemato- 
grafia noastră apare în lume, ea se prezinta 
cu fruntea sus, stimește interesul. 

— Un succes atrage după sine un altul, 


sperăm. „Să mori rânit din dragoste de 
viata"... a fost invitat cu acest prilej la Can- 
nes... 


— La Micul Cannes, trebuie precizat, cel 
din decembrie $i anume la intilnirea interna- 
tonală „Film et Jeunesse” ce încheie anul in- 
ternational al tineretului. Reprezentantul 
acestei „Rencontre internationale“, Michel 
Olivieri a văzut la San Remo filmele mele si 
mi-a spus că vrea să invite, alături de Să mori 
rănit... și alte citeva titluri ale mele pentru o 
eventuală retrospectivă. 

a 


Printre vei veniţi să-i sărbătorească: 
lon Brad. Marin Stanciu. Constantin Pivniceru, 
Gina Patrichi, Valeria Seciu, Carmen Galin, 


Valentin Silvestru, criticii Alice Mănoiu. 


Eva Sirbu, Aura Puran. Octavia 
si mulți alții 


Irăistar. 


Filmul, document al epocii 


Actorii — eveniment în 1984: 
Nastassia Kinsky „sublimă cind 
îşi alege scenarii bune”... 


cronica 
bilanturilor 


Aprilie-sfirsit de an 
cinematografic 


În general, un an cinematografic are aita 
desfasurare decit cel calendaristic. Bilanturile 
realizărilor de pe pinza se fac ta alte date de- 
cit cele fixate. indeobste, pe perete. Socote- 
lile producătorilor nu se încheie fix la 1 ianu- 
arie, concluziile financiare şi artistice se trag 
mai incolo, spre aprilie, luna decernării Osca- 
rurilor, spre luna mai, cind pentru toată lu- 
mea interesată apare la orizont, festivalul de 
la Cannes. In economia europeană a filmului, 
se reveionează primăvara. Luna aprilie, deci, 
e un fel de noiembrie pentru contabilii cine- 
matografici. Unele concluzii despre '84 mijesc 
însă bine. 

In primul rind, una, ca să spunem așa; cum 
n-a mai văzut Parisul de mult: în timp ce 
într-un număr trecut, colaboratorul nostru R. 
Căplescu putea afirma că in SUA filmele de 
primă calitate nu sint și primele în boxoffice, 
aici, în Europa, criticii și negustorii făceau 
constatarea ca „pentru prima oară se poate 
spune cu siguranţă că în box-office-ul lui '84 
filmele bune constituie și cele mai mare suc- 
cese comerciale...“ Exemplul strălucit ramine 
Amadeus, filmul lui Forman despre Mozart, 
primul în încasări, ceea ce a permis această 
exclamatie criticului francez de cinema Marc 
Esposito: „Pentru un film de trei ore și ridicat 
în slăvi de critică (două handicapuri dintr-o- 
data!) acest succes este cu totul exceptio- 
nal“. E o frază pe care merită s-o citim de 
două ori, tot așa cum trebuie să reținem lo- 
gica „anorinală” din propozitiunea următoare: 
„Răzbunarea Sarpelui cu pene fiind un film 
mai putin frumos decit Amadeus, a mers.mai 
putin bine.“... (Cel mai mare eșec francez es- 
te Nemo, o poveste in care pesonajul de su- 
gestie julverniană se scufundă în copilăria şi 
adolescenţa sa, visind într-un ascensor, film 
lucrat cu sofisticate efecte speciale, sub ba- 
loane urtașe care n-au ajutat naufragiului fi- 
nanciar...) 

trezistibilul Amadeus se găseşte, de aseme- 
nea, pe traiectoria altui fenomen frapant, pus 
în evidență de-alungul lui ‘84: filmele cele 
mai bune ale anului — cu certe succese de 
casă — aparţin unor regizori europeni care 
le-au realizat în Statele Unite, unde, fie spus 
m-au fost toate „lovituri“. Cei cinci regizori 
mportanti ai anului sînt: Forman cu Ama- 
deus, Sergio Leone cu A fost odată America, 
Andrei Koncealovski cu lubirile Mariei, Wim 
Wenders cu Paris—Texas (Palme d'Or la 
Cannes'84) și englezul Hugh Hudson cu acea 
parodie superioară la Tarzan — Greystoke 
(vazută și la noi, în cadrul festivalului filmului 
britanic). Se observă cu mult temei că în timp 
ce acești europeni au cucerit publicul cu 
filme bine captusite în dolari dar și in senti- 
mente puternice, emotionante, ,,cinema-u! 


„Şi Christophe Lambert 
acolo unde dominau Belmondo 
şi Delon. 


american, obsedat de efectele speciale. şi 
gadgeturife cele mai uimitoare, a devenit o 
imensă rezervă de tehnicieni fără pereche, 
dotați cu o imensă știință a facaturii, dar cu 
prea putin sufiet si spirit’. Cel putin așa se 
vad lucrurile de pe malul european al Atlanti- 
cului și nu Coppola, nici Woody Allen, nic: 
Huston vor da o dezminţire: aceşti regizori 
americani de prima mărime, strâini de 
aceasta nebunie tehnocratica n-au facut pli- 
nul în '84. Firește, nu-i mai veselă nici situaţia 
unor europeni de forța unui Fellini a cărui 
Navă — socotită o capodoperă de mulțimea 
criticilor — a eşuat pe piaţa, a lui Dino Risi, 
Ferreri, cu al sau Viitorul e femeie — dintre 
italieni numai Rosi salvindu-se miraculos cu 
o Carmen căruia toți oamenii de afaceri artis- 
tice nu-i prevedeau un triumf. 1984 n-a fost 
un an de graţie pentru aceşti nababi ai com- 
petentei în cinematografie. N-avem de ce ne 
necaji. 

Pe plan actoricesc, peisajul mondial este 
mai variat, mai putin supus unor observatii 
cu Caracter frapant, ca acelea de mai sus: de- 
buturile sint extrem de numeroase în cine- 
ma-ul american. unele pline de strâlucire ca 
acest Tom Hulce din inevitabilul Amadeus; 
consacrarile — ceva mai puţine — impun doi 
actori englezi, Jeremy Irons si John Hurt si 
dintre cunoscuţii noştri pe-Nick Nolte, ace! 
„om sărac” din urmă cu ani; la capitolul femi- 
nin, un lot de actrițe americane ca Debra 
Winger (un Oscar '84 alături de Nichoison și 
McLaine), Kathleen Turner, Elizateth McGo- 
vern. Actrita anului e, dupa parerea multora, 
Nastassia Kinski, „săblimă cind alege scena- 
rii bune”, ca acelea la Paris — Texas și lubi- 
rile Mariei. Abundentă este și lista celor care 
au lipsit de pe afisele lui '84. Citeva nume 
Richard Gere, Sylvester Stallone, Jessica 
Lange, Diane Keaon, Ornella Mutti, Hanna 
Schyguia — la care s-ar adăuga și starturile 
prea putin folosite de realizatori, artişti ca Al- 
bert Finney (uriaș în Cabinierul) sau Nichol- 
son pus într-un rol secundar în acel fenomen 
de „film lamentabii jucat uimitor de actori” 
care a` luat Oscarul '84. Mai sint, în sfirsit, si 
eșecurile, scăderile de cotă, pierderile, cum 
se întimplă la o bursa a valorilor atit de fluc- 
tuantă in cinema. În Franţa, cotele sînt in 
scădere la: Belmondo, Lino Ventura, Colu- 
che, Pierre Richard — doi comici pină mai 
ieri de mare popularitate, care au produs 
fis-uri sancţionate și de public și de critică. 
Delon e un caz ceva mai complex, căci acto- 
rul a încercat să-și schimbe imaginea clisata, 
interpretind două roluri deosebite — unul de 
dandy în ecranizarea romanului lui Proust, 
altul de păgubos alcooloic — care nu au cu- 
cerit deloc publicul, dar i-au adus totuși Cé- 
sar-ul. Anul '84 n-a fost mai bun în Franța 
nici pentru actrițe, inregistrindu-se scaderile 
mai tuturor valorilor consacrate, cu excepţia 
Catherinei. Deneuve. De la Isabelle Adjani la 
Fanny Ardant, toate au avut de suportat „sa- 
răcia scenaristică, neputinta de a lega o po- 
veste puternică și frumoasă cu un rol feminin 
important”. Actrita-eveniment ar fi o cva- 
si-debutantă, Valerie Kapriski, care ar fi im- 
pus. in cele doua filme ale ei, un stil intens 
de joc, inca monocord, după gustul sceptici- 
lor, totdeauna prezenti si activi. lar actorul 
soc '84 în tara lui Belmondo si Delon, pare a 
fi Chrirstophe Lambert, necunoscut in ‘83, 
„explodind in Tarzanul din acel Greystoke al 
englezului Hudson, aflat în grupul celor cinci 
regizori europeni care au dominat anul. 


bibliotec 


SP Eee ne Fie 


Viața normală - 
a unui „nebun“ 
de altădată 


-Un cintaret celebru de muzica 
pop-hard-rock se vede jefuit, intr-o buna zi, 
de unicul exemplar al noului sau disc $i nu 
are la dispoziţie decit 24 de ore pentru a-l 
găsi, altfel „casa sa“ dă faliment. 

Acesta e subiectul Rendez-vous-ulu: de pe 
Broad Street, primul scenariu scris de Paul 
McCartney, tostul beatles, incredintat regiz 
rului englez Peter Webb, un specialist al fii 
mului de-publicitate, care s-a. trezit in mina 
cu acest script poate nu chiar genial, dar plin 
de viata și de idei. Marile case de filme cum 
ar fi .„Fox“-ul au facut mutre luind cunoștință 
de scenariu. Marii comercianţi nu ştiau unde 
să-l înscrie. Dacă nu e un concert filmat, 
atunci ce e? Paul McCartney le-a zis să-l nu- 
mească „un film”. Nu li s-a părut convinga- 
tor. Ei vroiau neapărat o etichetă ca la orice 
produs comercial. l-au propus: „un film cu 
muzică“... Lui McCartny i se părea că se gã+ 
sește într-o gară unde întreabă care-i cel mai 
bun tren pentru o direcție necunoscută. Un 
înțelept al filmului britanic — David Putman, 
cel care i-a descoperit pe Alan Parker și 
Hugh Hudson — l-a sfătuit să nu se lase și sa 
se chinuie singur, recomandindu-i-i si pe 
acest Webb pentru regie. Paul McCartney a 
tras cit a tras la scenariu, scriindu-l cum și 
pe unde putea, pina și în maşină, apoi -i 
arătă lui Webb, acela se îmbarcă în aventura 
şi a ieșit un film care, cînd reportaj, cînd 
thriller, îi place în primul rind lui Paul, fi- 
indcă se adresează generaţiei mele, oameni 
între 30 şi 40 de ani“, fiindcă păstrează partu- 
mul primului și singurului film al Beaties-ilor. 
Patru băieți la modă al lui Lester. „Îmi place si 
cred ca va imbatrini fericit". 

Pina vom ajunge acolo, la imbatrinirea fil- 


1895-1985- 
90 de ani 
de cinema 


NGR 


Elogiul scenografului 


mului, să spunem franc că nouă ne place 
maturizarea fostului băiat pîna mai yesterday 
„in vînt”, acum cu picioarele pe pamint, bine 
echilibrat, ştiind că nimic nu se creează fara 
indoieli, precis şi argumentat în lungul inter- 
viu acordat unei ziariste pariziene de la re- 
vista „Premiere“. El isi recunoaște, de pilda, 
puterea si natura talentului; el n-ar putea fi 
ca David Bowie, adică și personaj si cintaret. 
Parere limpede: „Nu sint deloc sigur ca am 
acest gen de înzestrare. Inchipuiti-va ca 


James Paul McCartney 
născut la Liverpool 
Beatles actualmente un om 
care încearcă să scrie 
cintece frumoase și scenarii bune 


fost 


Găsim într-o recentă apariţie editorială de 
mare interes, „Săgeata și arabescul", o cule- 
gere de articole ale unuia dintre cei mai stra- 
luciţi gazetari-scriitori, lon Vinea — un elo- 
giu. scris în plin război (1942) al artei sceno- 
grafului de film. In orice antologie a acestei 
meserii fără de care n-am sărbători azi 90 de 
ani de cinema, ar putea sta la loc de cinste 
aceste rînduri depre artista care a lucrat, ex- 
traordinar, mulajele soldaţilor din Pe aripile 
vintului, necunoscută marelui public, şi 


Olivia de Havilland si Vivien Leigh — „Cum am putea vedeu 


„Pe aripile vintului’, 


Edith Szasz din 


cmane. 


fără ele?” se întreabă 
Odorheiul Secuiesc. 


Lai | 


| 


miş cheltui doi ani din viață ca să devin 
credibil în pielea unui personaj, ca la ieșirea 
din sală oamenii să spună: „Pe McCartny 
asta care joacă rolul principal, îl prefer cînd 
cinta". Uitaţi-vă la Stallone; spectatorii îl iu- 
besc în Rocky, dar cind face pe sindicalistul, 
nimeni nu-l crede. Oamenii nu așteaptă asta 
de la el şi nu sint sigur că așteaptă de la 
mine alt personaj decit al meu...” 

Aceeași atitudine clară și în relaţiile sale cu 
presa engleză care l-a judecat foarte aspru 
pentru viata placidă, „prea normală”, prea cu- 
minte pe care o duce azi fostul „nebun” prin- 
tre turmele sale de oi (idee reluată. vara tre- 
cută, de o ziaristă franceză, tipărită și de noi 
cu toată obiectivitatea, trezind însă minia 
unui corespondent din Lipova, iubitor de 
Beatles-i ca și noi, dar acuzindu-ne că n-am 
ripostat acestei „calomnii“, semn că ne-am fi 
insuşit-o. Nici vorbă!) 

„— Ceea ce mă amuză în aceste comentarii 
este că nimeni nu înțelege ce extravagant 
este să fii normal după ce-ai dus o viata atit 
de aiurită ca pe a mea, în anii '60! E o extra- 
vaganta ca după tot ce-am trăit să rămîn cu 
capacitatea de a fi normal, pastrind un sens 
normal al valorilor sau chiar crescind oi... Zi- 
lele trecute, o ziaristă de la televiziune s-a 
plins tot de „normalitatea“ mea și m-a intre- 
bat: „Nu puteţi fi mai agitat în fața camere- 
lor?" Atunci am început să vorbesc tare, să 
gesticulez grosolan, vulgar, pe scurt: să fiu 
agitat. Şi dumneaei a. fost încintată!' Nu e 
vina mea că oamenii nu vor să înțeleagă ca a 
fi violent nu pretinde nici o inteligența. Ade- 
varata nesupunere e mentală, de ordin inte- 
lectual..." Şi: „La urma urmei, numai placidi- 
tate nu a dovedit nebunia mea îndrăzind sa 
lansez un nou grup. „Wings“, după Beatles 
Am făcut-o. Era o problemă de supraviețuire. 
Trebuia să-mi dovedesc mie insumi că mai 
puteam munci, că mai puteam cistiga un job. 
După aceea, am învăţat sa nu mă mai chinui 
pentru orice obiectie critică. Știu cum e in 
meseria noastră: dacă vinzi multe discuri, ti 
se zice că dai rasol; cind compui ceva mai 
complicat care se vinde mai slab, ţi se anunţă 
că ești mort...“ 

Momentul cel mai bun al interviului este 
următorul: 

„Premiere: Prin acest film, v-aţi lansat in 
scris — atunci de ce nu vă scrieți memoriile 
pentru a pune la punct toate problemele cu 
care vă necăjește presa? 

Paul McCartney: Da' dumneavoastră, de ce 
nu le scrieți pe ale d-voastră? 

Premiere: Eu nu sint McCartney. 

Paul McCartney: Nici eu nu sint Paul 
McCartney (risete). Eu sint James Paul 
McCartney, născut la Liverpool. Nu sint o le- 
gendă, nu cred in această legendă și faptul 
că nu cred în ea, mi-a priit. Cinstit vorbind, 
sint un om care incearcă să scrie cîntece fru- 
moase. Asta-i tot!" 


atunci și, din păcate, credem că și acum, 
Katherine Strudberg: 

„Miss Katherine Strudberg infaptuieste, de 
multi ani, capodopere ale momentului, statu: 
ce nu atrag minia destinului pe care, adesea. 
granitul îl contrazice — masti de ceară al ca- 
ror suris e de scrută durată, a caror schimo- 
nosire nu dainuieste. Sculptorita aceasta de- 
savirseste modele de ceară in mărime natu- 
rală pentru cinematograf... În Notre Dame de 
Paris, Esmeralda cea vie se ferecă, de bună- 
voie, în temnita prudentei, în vreme ce un al- 
ter ego al ei de ceară se rostogolește formi- 
dabil din ametitoarea înălțime a turnului. 
Operele celebrei Katherine Strudberg sint 
modelate, șlefuite, lucrate cu migală, cu artă, 
cu talent, numai în vederea clipei hotăritoare 
a cărei intensitate, după ce răscumpără in 
adincime ceea ce ele pierd în durată, face ca 
toate aceste chipuri, acoperite de o teroare 
trecătoare, să plesnească în pulbere. In ace- 
laşi fel a plasmuit miss Strudberg soldaţii 
mutilati din Pe aripile vintului si se spune ca 
nu avea decit 14 ani cînd, descoperindu-şi 
această ciudată vocaţie, a realizat statuia ma- 
relui Lionel Barrymore, eroul filmului mut Ti- 
nerețe triumfatoare. Artista, se pare, nu re- 
simte nici o tristete cind jocul de-a viata $i 
de-a moartea îi ucide opera; nu incearcă nici 
un simtamint de amărăciune cind papusile i 
se prefac in tandari și nu cunoaște stringerea 
de inimă a creatorului care-și vede nimicită 
propria-i plăsmuire. Este, in această întim- 
plare, o mare putere de stăpinire, o senina- 
tate remarcabilă, un echilibru și o înțelegere 
nebănuită a rosturilor efemere legate de 
viata. Miss Strudberg trebuie să ştie multe lu- 
cruri, trebuie să deţină multe taine, iar con- 
ştiinţa ei trebuie să fie scena unor spectacole 
cu totul inedite pentru mintea noastră..." 


Rubrica 
„Filmul, document al epocii 
documentul sursă a filmului” 
este realizata de Radu COSAȘU 


agendă 
de cinefil 


Gaguri, replici, 


veşti 
de la cititori noștri 


Ce-ar fi — ne-am gindit odată cu primele 
semne ale primăverii care-ţi dau fel de fel de 
fantezii — să facem obișnuita noastra 
„agendă de cinefil cu gaguri, replici şi vești”, 
folosind ‘doar scrisorile corespondentilor 
nostri? Au și ele actualitatile lor, exclamaţiile 
lor, farmecul unor melancolii care pot merge 
la inimă sau la cortex nu mai puţin direct de- 
cit știrile de pe platourile mondiale. Cititorii 
noștri lucrează şi ei într-un mare studiou ci- 
nematografic, intr-o uzină de vise, cu vise, cu 
„lise care cad” sau nu, cu vești și povești 

e Marco Polo. Multe scrisori entuziaste 
pentru acest serial. Nicolae Cazacovschi din 
Bacâu îl socotește cel mai bun din ultimii ani 
Diana Mirescu (strada Tudor Vladimirescu 
365, bloc 1, Drăgășani) ne scrie: „Mulţi spun 
ca filmul nu e ceva grozav și numai interpre- 


O exclamatie de la 
Veronica Moscu din Constanţa: 


„Nu înțeleg de ce afi uitat de Gary Cooper?" 


cronica 
scenaristului 


Cum se ajunge de la 
„toamnă“ la un „dosar“ 


Scriitorul bulgar Gheroghi Danailov este 
autorul unei piese de mare succes in {ara 
prietenă — Toamna unui judecător, jucată și 
peste hotare, bucurindu-se de o faimă care 
„-a uimit chiar si pe autorul ei“, după cum 
declară cu umor, dramaturgul. „A venit deci 
timpul ecranizării ei”, scrie cu liniște ironica 
acelaşi, el pornind de aici un text incintator 
ca haz şi inteligenţă despre procesul 
transformării unei piese într-un film. Cine 
vrea o succintă și exactă bibliografie la 
această operație artistică, o găsește cu plà- 
cere: 

„Pentru început, trebuia schimbat titlul 
Apoi, filmul fiind turnat primăvara, nu mai era 
cazul să păstrez „toamna“. Cu atit mai rau 
pentru metaforă, treaba ei, să se descurce 
Mi s-a propus sa imprastiem citiva saci ct 
frunze uscate, ici-colo, dar am refuzat câc 
într-un” film măcar natura trebuie să fie ade- 
vărată. Mi s-a mai intimplat să scriu un sce- 
nariu după piesele mele, dar din fericire fil- 
mul nu s-a facut. Zic „din fericire“, caci nimic 
nu e mai ingrat şi mai searbăd decit să scrii 
un scenariu de film inspirat dintr-o piesa 
semnată de tine. Trebuie să renunti la o gra- 
mada de lucruri care ti-au plăcut, la strălucite 
monologuri, la lungi dialoguri scăpărind de 
spirit. Tot ce-ai izbutit să ascunzi la teatru 
cinema-ul iti cere să-l dai pe fata și ata care 
ţi-a servit să coși subiectul se vede că-i alba 
Tot ce {i s-a părut natural și logic pe scena. 
devine deodată stupid pe ecran. Departe de a 


https://biblia 


Dovadă că ny 
o scenă din Rebela 
(cu Patricia Neal) 


te ajuta, piesa te încătuşează și-şi aminteşte 
existența ei pe un ton acerb și amar. În cel 
mai bun caz, cînd iti lipseşte imaginaţia, te 
resemnezi să aduci în stradă o scenă de inte- 
rior. Atunci, în loc să se infrunte, personajele 
merg alături debitind aforisme. Caci strada 
are viata ei, dialogurile spirituale şi frazele 
bine aduse din condei trăznind aici a artifi- 
cialitate. E ca. și cum teatrul s-ar răzbuna 
pentru afrontul pe care i l-ai adus. Bineinte- 
les că s-au făcut deseori filme foarte bune 
după piese bune. Dar, din păcate, n-am fost 
eu autorul lor. Scriu aceste rînduri pentru a 
va lămuri că nu m-asi fi inhamat să scriu un 
scenariu după „Toamna unui judecător“ daca 
realizatorul Krasimir Spasov n-ar fi consimțit 
să-și dea concursul. A fost din partea lui, o 
dovadă de ușurătate. Caci el n-avea nici o 
experiență cinematografică. Acest excelent 
regizor de teatru nu privise niciodată 
printr-un aparat de filmat și ardea de nerab- 
dare s-o facă, clocotind de un optimism salu- 
tar. Munca noastră comună la scenariu a fost 
foarte agreabilă. Eu scurtam dialogurile. Kra- 
simir se grabea să le restabilească. Am ob- 
servat ca în fiecare regizor moţăie un drama- 
turg. Imediat ce il inviti să fie co-autor, el ac- 


tul i-a fermecat. Mă rog... Timp de 14 sâpta- 
mini am fost invaluita de un miraj. Marco 
Polo era un umanist, unul din acei oameni 
minunati care au făcut Renașterea. Dorinta 
mea cea mare era (și mai este) sa devin arhe- 
olog. Părinţii mei au socotit insa ca o astfel! 
de meserie nu este pentru o fata. Asa ca 
acum, în loc să învăţ la istorie, tocesc la bio- 
logie. De aceea cind l-am văzut pe Marco 
mi-a plăcut atit de mult. Spuneti-mi ceva des- 
pre Ken Marshall.” Întimplarea face ca Maria 
Pruteanu (str. Batiz, nr. 2, bi. Gap. 10 — Hu- 
nedoara) sa ne fi trimis citeva date despre 
Ken Marshail ca și cum ar fi știut ce ne roagă 
fata din Drăgășani. lată-le: „Născut 27 iunie 
1950, Clevelend, Ohio, Înălțimea 1,82. Casa- 
torit la 25 august 1973. Patru copii: Libby, 
Margie, Cardyn și Silvia“. Cristina din Braşov 
a fost impresionată de muzica serialului, 
este cea mai reușită din cite am auzit... Nu 
ştiu ce avea, poate violoncelul acela, că as- 
cultindu-l, mi-a venit să pling, fara nici un 
motiv. Ştiu ca a fost compusă de Ennio Mor- 
ricone care a scris partitura și la Orient Ex- 
press. Mai sint si alte filme cu muzica sem- 
nată de acest compozitor? Şi toate sint atit 
de deosebite?' Urechea Cristinei nu se in- 
sala: Morricone e considerat azi cel mai ceie- 
bru compozitor de muzică de film. Dintre me- 
lodiile lui de neuitat — leit motivul din Vikin- 
gii! 

e Gag straniu în reţeaua de difuzare a fil- 
melor, semnalat de Zoe Zgură (str. Dorului 
85, Constanţa): accesul în sală la Glissando 
era permis tuturor celor de la 6 ani în sus, în 
timp ce la Splendoare in iarbă n-aveau voie 
să intre decit cei care implinisera 18 ani... 

© Doctorui Aurei Petrescu din Bucuresti — 
cinetilul care se uită la orice film cu ochiul 
farmacistului — ne trimite urmatoarea obser- 
vatie, într-o cronică medicală ia filmul sovie- 
to-japonez Melodiile nopților albe, transmis 
la televiziunea noastră și „axat pe una dintre 
problemele de o importanţă vitală pentru 
omenire — abuzul de medicamente... În pre- 
zent se considera ca in anul 2000, cincizeci 
la sută din pacienții spitalelor vor suferi din 
cauza medicamentelor și cincizeci la sută din 
pricina bolilor...” 

e Marga Gavriliţă (Căminul studenţesc 
Grozavesti, Splaiul Independenţei 204, bloc 
D, et. 5, camera 542 — Bucureşti, fosta noas- 
tra corespondenta din Corod, extrem de ac- 
tivă cu ani în urmă, cind ne scria sub pseu- 
donimul Marga Gaţu, fiindcă pe atunci era la 
modă numele stralucitului handbalist Cristian 
Gaţu...) ne scrie cu mare plăcere despre ex- 
celentul ciclu de filme „Tinerii și valorile mo- 
rale ale lumii contemporane“, organizat la ci- 
nema „Capitol“ din Bucuresti, în cadrul mani- 
testărilor prilejuite de Anul Internațional al 
tineretului: „Aceste filme intră în cinemateca 
mea personală... Ele m-au ajutat la bine și la 
rau“. 


ceptă fara sovaire să ia treaba foarte in se- 
rios. Socotind că tabu-ul apasator asupra cu- 
vintului e ridicat, el începe sa bată vesel, fie 
şi lent, la maşină. Atunci vine vremea sa 
asisti la un fenomen dintre cele mai curioase 
aceleași regizor care suprima scene întregi 
din Shakespeare, refuza cu incapatinare sa 
taie un cuvintel din propriul lui text; îl cu- 
prinde un amor nebun pentru scrisul lui și fi- 
indcă acest sentiment este cu totul nou și n-a 
cunoscut dezamăgirea, autoru! neofit ii 
poartă o credință uneori suparator de inde- 
lungată. Chiar si după ce şi-a văzut filmul pe 
ecran. Dar există și avantaje lucrind în doi. 
Colaborarea iti permite să crezi ca tot ce este 
bun în scenariu îţi aparține. Păcat doar ca 
publicul n-o va sti*.. 

...Nu știm cum a ieșit filmul. Nici scenaris- 
tul nu se omoară cu lăudăroșenii zadarnice. 
Stim doar că titlul e într-adevăr fara „toam- 
na”: Dosarul unui judecător de instrucție. Dar 
dacă va fi la nivelul de concizie a observaţiei 
și de luciditate a ironiei, din acest sketch 
născut dintr-un „ton acerb și amar“, al piesei 
„ucise“, s-ar putea să avem un bun film justi- 
tiar. 


26 februarie 1985... Centrul de presa al 


Festivalului cinematografic international din 
Berlinul de Vest geme de reprezentanţi a! 
presei care au ținut să asiste la momentul de- 
cisiv al comunicârii palmaresului Zvonurile 
cele mai contradictorii cu privire la repartiția 
premiilor au bintuit cu furie în ultimile zil 
La drept vorbind, nici nu e greu de acreditat 
un zvon Urmind logica festivalurilor prece 
dente ale căror jurii preferau sa-și lege pres 
trgul de cineasti în plina vogă, precum Johr 
Cassavetes sau Fassbinder, Carlos Saura sau 
Wernher Schroeter, indiferent de valoarea 
producţiilor lor. pronosticurile ar fi condus. și 
de asta data, spre favoriţi ca Jean-Luc Go 
dard (vechi recidivist al Ursuiui de Aur, dis 
tins in 1960 pentru Alphaville si in 1961 cu un 
Urs de Argint pentru Une femme est une 
femme (O femeie e o femrie) zvon cu atit 
mai plauzibil cu cit filmul sau Je vous salue, 
Marie, (Marie, slava tie) de o savanta ambiau 
itate, n-a produs la conferința de presa care 
a urmat proiecției, scandalul izbutit in Franța 
Rasfaţatul cineast a oferit un incintator reci- 
tal de sofisme. Printre canaidatii Marelui Pre- 
miu se vorbea despre Margueritte Duras al 
carei ultim film, Les entants (Copiii), era un 
savuros paradox filozofico-cinemétografic 
despre Masaki Kobaiashi, autorul celebruiui 
Harakiri, prezent in concurs cu un documen 
tar-mamut de aproape cinci ore de proiertie 
despre Procesul de la Tokio, fresca istoric 
ale carei ambiţii depaşeau istoria contempo 
rana a Japoniei, despre Bernhard Wicki cu 
filmul psihologic bine primit de criticii locali, 
Varianta Grunstein,sau despre Damiano Da 
miani, regizor bine cunoscut publicului nos- 
tru pentru puternicele sale drame anti-ma- 
fiote precum Cea mai frumoasă soţie (in care 
Ornella Mutti işi facea debutul) sau mai re- 
centul Mi-e teamă! — autor care era prezent 
in competiție cu o captivantă -istorie a com 
plicitaţii dintre mafiile americane şi italiene 
intitulată Pizza Connection (Filiera Pizza) 

O sumedenie de pronosticuri, deci, și o su 
medenie de prezumtivi laureați 

Se prevedea de asemenea că decizia junu 
ln nu va impăca pe toata lumea, ca ea va fi 
intimpinata cu un cor de fluierături, ca mai in 
fiecare an, că în altuia mstanțua — reactia 
de respingere va trece iar palmaresul va ra 
mine. Dar atunci cind Jean Marais, carunt 
prezident al juriului. aşezat intre viceprese 
dinţii Max von Sydow — cu fafa gravă de 
parca s-ar fi comunicat o sentința capitală 
şi Alberto Sordi, — cu aerul nastrusnic de 
parca ar fi premeditat o noua sotie — a dat 
citire palmaresului, surpriza asistenţei a fost 
atit de mare incit... nici nu s-a mai fluierat 
macar! 

Intr-o competiţie în care, aproape fara ex 
ceptie, numele ilustre prezentasera opere m: 
nore, Juriul vadea curajul sa imparta Marele 
Premiu între doi regizori de care nu auzise 
nimeni pina atunci: dramaturgul şi regizoru 
de teatru britanic David Hare aflat la primul 
sau lung-metraj si Rainer Simon. cineast dir 
R.D.G,, inregistrind primul Urs de Aur cucerit 
vreodata de studiourile DEFA în 35 de edi} 
ale Festivalului < 

Wheterby (Alternative), filmul englez. ti 
mite prin tematica sa la obsesia incomunics 
bilitaţii atribuită cinematografului lui Amo 
nioni. Aparent fara motiv, un student 
zboară creierii în casa unei profesoare. in 
cursul cercetarilor i se va reconstitui. frintură 
cu frintură, imaginea unei existente incapa 
bile sa strapunga izolarea şi singuratatea La 
rindul ei gazda, după ce traverseaza clip. de 
teroare. retraiește in amintire propria tinerete, 
stapinita de aceeași dilemă. In rolul eroine: o 
actriță de adincă vibraţie înnobileaza filmul: 
Vanessa Redgrave. 

Deși incomparabil mai putin cunoscuta 
protagonista celeilalte producţii laureate — 
Kathrin Waligura — n-a fost mai putin impre- 
sionanta. În Femeia și străinul, ecranizare a 
unei piese de Leonhard Frank (Karl și Anna) 
care s-a jucat și la noi între cel două raz- 
boaie, actrița redă chipul unei tinere care ac 
ceptă deliberat iluzia reintoarcerii din captivi 
tate a soțului ei. De fapt, cel reîntors este ur 
impostor căruia adevaratul soț al eroinei i 
destainuise, în prizonierat, amanuntele iubirii 
lor şi-l făcuse să se indragosteasca prin con- 
tagiune. Infringind lipsa de verosimil a su 
biectului, regizorul Rainer Simon a realizat 
un film al lucidităţii taioase, in cel mai pur 
spirit brechtian, in care puternicul mesaj ant: 
razboinic este nu declarat ci implicat prin at 
surdul situaţiei 

„Urşii de argint” au provocat reacţii dife 
rite. Aplaudat frenetic a fost cel decernat co 
mediei spaniole Stico si interpretului sau Fer 
nandg Fernan Gomez. Mare actor, obtinind 
efecte irezistibile cu mijloace comice de o in 
descriptibila austeritate! Eroul său, un fos! 
profesor de drept roman; strimtorat de criza 
are ideea de a se vinde ca sclav unuia din ce 
mai ageamii studenţi ai sai care a facut ca 
rieră. Dar sclavul devine curind stapinul sta 
pinului! Stico a fost singura comedie care a 
pătruns în palmares, deși în Festival genul a 
fost puternic reprezentat şi de alte titluri. Se 
aştepta mult de ia un specialist al comediei 
ca Michel Deville care-și prezenta un fals film 
polițist — Peril en la demeure. Des: elaburuit 
cu umor, filmul. care a amuzat copios la 


proiecție, a fost uitat instantaneu datorita 
gratuităţii,sale. Penibilă a fost, mai ales, inti! 
nirea presei cu realizatorul. In momentul in 
cure acesta și-a definit creația ca o simpla 
glumă, nici măcar parodie, discuţia n-a ma: 
tost posibilă. O glumă o auzi, rizi şi pleci 
Chiar dacă n-ai înţeles „poanta“, nu mai pu! 
intrebari, ca să nu pari nerod!... La extrema 
opusă s-a situat producția tinărului cineast 
grec Nikos Perakis. Luind drept pretext orga- 
nizarea unei televiziuni militare în timpul dic- 
taturii coloneilor, satira sa intitulată Ingeala și 
disimulează a infatisat. intr-o irezistibilă, dar 
vehementă cascadă de gaguri, modul în care 
oncepe obtuzul spirit cazon, divertismentu! 

Urşi de Argint” au mai împodobit gener: 
cele unui film istoric maghiar de Laszlo Lu 
qossy. Floarea himerei, evocind iluziile des 
tramate ale revoluției pașoptiste, actriței aus 
raliene Jo Kenney pentru creaţia ei in filmui 
Ne-am rătăcit in lume, regizorul kirghiz To 


Jean Marais (cărunt) 
Alberto Sordi (mucalit) 
si Max von Sydow 
(solemn) 
distribuiti 
intr-un rol unic: 
Juriul 


tomus Okeev pentru implicaţiile ecologice ale 
vuladei sale cinematografice Urmașii leopar- 
dului zăpezilor, ca si basmului suedezului 
Tage Danielson intitulat Ronja, fata haiducu- 
Jui. Mi-e greu să înțeleg cum a putut fi uitat 
un film de o expresivitate atit de penetranta 
ca Povestea lui Seburi a japonezului Sadao 
Nakajima, „poveste“ a unui trib izolat a cărui 
viata patriarhala e rascolita de cel de-al doi- 
lea război mondial. Prin forţa sa, Seburi Mo- 
nogatari mi-a apărut ca un adevărat Nanuk al 
Extremului Orient, şi ca unul dintre eveni- 
mentele Festivalului. Dar... necunoscutele 
sint caile juriilor şi mai presus de critici, pal- 
maresele lor 

Din fericire, în celelalte secțiuni aferente 
Festivalului, clasamentele au stabilit ierarhii 
n acord cu-gustul spectatorului. Și înafara 
oncursului s-au văzut la Berlinala '85 citeva 
»pere cinematografice copleșitoare, de la 
Queen Qelly. capodopera aproape necunos- 
uta a lui von Stroheim resuscitată acum din 
propria ei cenuşa — pina la ultimul film reali- 
zat în Franța de catre cineastul sovietic lose- 
sani, Favoritii Lunii, o bijuterie de umor și 


Vanessa Redgrave — o profe- 
soară zguduită de drama unui 
student care se sinucide. De ce? 
(filmul eng / e de Da- 
vid Hare) 


bucurie de viata în care spiritul gruzin îl intil- 
neste grațios pe cel francez. 

Revenind la deznodămintul Festivalului, ia 
ultima sa conferință de presă, traditionalele 
fluieraturi s-au facut totuși auzite in momen- 
tul in care Jean Marais a comunicat decizia 
decernării premiului de regie cineastului 
american Robert Benton. La drept vorbind, 
ziariştii prezenţi n-aveau nimic de impartit cu 
autorul lui Kramer contra Kramer. Numai ca 
iltimul sau film, Locuri în inimă (selecționat 
s+ pentru Premiul Oscar) a exasperat de-a 
dreptul prin conventionalul $i sentimentalis- 
mul evocarii vietii fermierilor americani de 
odinioara. Este clar ca Benton incearcă sa 
rispundă prin filmul sau orientării actualei 
Administraţii câtre valorile „tradiţionale“ ale 
Americii cum ar fi religia, spiritul ofensiv sau 
viata’ idilica la fermă. 

Despre „viața ta țara” vorbeşte și regizorul 
Richard Pearce in Country. Nu însă 
despre viața termienilor de acum o buna ju- 
matate de seco! ci de drama pe care o traver- 
sează acum, multe familii de fermieri ameri- 
cani. În centrul filmului, din nou-o mare ac- 
(rita: Jessica Lange. După temerarea evocare 
facută de Jessica Lange a biografiei și cazu 
lui Francis Fermer, despre care informam 
anul trecut, pe cititorii noştri, în „Magazinul 
estival”, actrița ni se infatiseaza acum 
printr-un dublu gest de curaj. Intii pentru ca 
frumusețea strălucitoare din All that Jazz 5 
Postașul nu sună ‘de două ori este disimulata 
acum sub chipul inasprit de muncă al une 
taranci. Apoi, fiindca acest film atacă piept: 
o problema socială de arzatoare actualitate 
aceea a falimentului micilor exploatări fami 
iale în agricultura americană a anilor '80 
Amenintat cu lichidarea de câtre banca gu 
vernamentala careia i s-a infeudat, eroul fil- 
mului striga: „Ne-aţi promis ca vom hrani cu 
piine intreg mapamondul si ne lăsaţi acum 
copiii fara piine...” Fermierul se fringe, soţia 
rezista însă si polarizează în jurul ei rezis- 
tenta celor ameninţaţi de politica guvernului 
Lupta e inegală, finalul ramine deschis, dar 
filmul stăruie ca o dramă impresionantă des- 
pre viata, frămintările, ratacirile si regasirea 
uneia dintre numeroasele familii incoltite de 
criza 

Country a fost prezentat in afara concursu 
tui, în ultima zi a Festivalului. O saptamina 
mai tirziu; presa internaţională comenta con- 
flictul grav care opunea Congresul Statelor 
Unite, administraţiei Reagan in politica aqri- 
cola. Un ajutor financiar de aproape zece m 
harde acordat, de Congres, agricultorilor ru 
nati era respins print vata de presedin- 
tele american. Filmul produs și jucat de Jes- 
sica Lange dadea problemei, in plina dezba- 
tere politica,o rezonanţa pe care numai arta 
waltelor arderi o poate oferi. Păcat ca palma 
resul Berlinalei nu prevedea şi un premiu al 
implicării creatorilor în actualitatea imediata 
Country si l-ar fi adjudecat fara rivali.. 


Tudor CARANFIL 


Cind viata la ţară nu ca o 
idilă cind fermiera devine mili- 
tanta (Jessica Lange în l'apa 

jard de Richard Pearce) 


Doi pentru eternitate — 
Walt si Donald 


ate Disney: care cinefil, indiferent de 
virsta, care admirator al lumii de vis si fante- 
zie, populată de şoricei nazdravani, de ratoi 
turbulenti, de ciini vagabonzi inzestrati cu 
manierele unor perfecţi gentlemeni ori de 
salbaticiuni ale junglei pentru care muzica de 
jazz nu mai prezinta nici un secret, nu ar tre- 
sari de bucurie la perspectiva unei asemenea 
intilniri cu opera omnia a „vrăjitorului din Ca- 
lifornia"? Şi iată că o astfel de perspectivă 
devine acum realitate cu incepere din luna 
iunie a acestui an, cind, timp de mai multe 
saptămini în şir, în colaborare cu Walt Disney 
Productions și cu concursul vestitului Ameri- 
can Film Institute. care dispune de una din 
cele mai impresionante arhive cinematogra- 
fice din lume, se va organiza o retrospectivă 
a tuturor scurt-metrajelor de desen animat 
(si. în subsidiar, a documentarelor) produse 
de atit de cunoscutele studiouri, in total nu 
mai putin de 500 de titluri! Prilej unic, așadar, 
de a se putea urmări, pas cu pas, „cariera” 
friumfala a lui Mickey Mouse și a lui Donald 
Ratoiul, a lui Pluto și Goofy, a celor trei pur- 
celuși și a lupului hain, a lui Ferdinand, tau- 
rul indrăgostit de o floare si a atitor alte per- 
sonaje ale imensei galaxii Disney, care mai 
bine de o jumătate de secol i-a fermecat si 
continuă să-i farmece pe cei mici si pe cei 
man. 


Un inceput modest, două personaje 


legendare și adevărații lor părinţi 


. Cit de departe sintem de zilele cind un 
tinar desenator sărac — capitalul de care dis- 
punea la început nu depășea 300 de dolari — 
dar cu idei și mai ales cu simţul afacerilor, 
Walt Disney (pe numele său adevărat Walter 
Elias, dintr-a familie de ascendență spaniola). 
care, împreună cu fratele sâu Roy, iși injghe- 
base, prin 1923, la Los Angeles, un studiou 
rudimentar de animaţie, făcea pentru prima 
Oara cunoscută spectatorilor, într-o „pilula“ 
de citeva minute, Steamboat Willie, figura 
nastruşnicului șoricel ce avea să devină eroul 
cel mai popular și mai indragit din intreaga 
istorie a desenului animat și să aducă părin- 
telui său (adoptiv și nu adevărat!) celebritatea 
mondială și bogăţia. Registrele de stare civilā 
ale celei de-a „șaptea arte si jumătate” (sau a 
opta cum o consideră unii) au consemnat 
nașterea” lui Mickey Mouse și, totodată, 
apariţia primului desen animat sonor la 8 
noiembrie 1928, dar in realitate el se născuse 
mai înainte, se numea iniţial Mortimer, iar ta- 
tal sau nu era Disney, ci un desenator de ge- 1 
niu Ub Iwkers. Numai că acesta era un sala- 
nat al lui Disney, căruia i s-a atribuit, în virtu- 
tea situației sale de „patron“, meritul crearii 
lui Mortimer, rebotezat, în scurtă vreme, Mic- 
key. Singura contribuţie a lui Disney la „actul 

onceptiei" a fost aceea că a imprumutat vo- 
ea sa şoricelului, ceea ce, desigur, este prea 
putin, dar asa se scrie istoria.. 


Celebritatea lui Mickey avea sa fie egalat: 
ba poate chiar depăşită, la un moment dat 
de cea a lui Donald Ratoiul. Mai „tinăr“ cu 
şase ani decit Mickey („debutul“ şi l-a facut 
în 1934, ca personaj secundar în The Little 
Wise Hen, Găina cea mică și inteleapta), rā- 
toiul fanfaron și veșnie pus pe harfa este, de 
asemenea, rodul unor desenatori ramas 
practic anonimi (Art Babbitt și Dick Huet 
ner), dar de semnat a semnat tot Disney, pa 
tronul firmei”, priceput de minune sa tragu 
tot folosul de pe urma specificului muncii de 
ochipa, fară de care, evident, nu se poa! 
concepe un desen animat, dar care in nici un 
caz nu poate avea efectul unui tavalug asi 
pra talentelor individuale. 


De la desenele animate la o vastă 
industrie a bunurilor de consum 


Dar daca Mickey (care a apărut în 118 
filme) şi Donald (126 filme) i-au adus modes- 
tului desenator de odinioară ceberitatea (sa 
nu uităm nici seria de Silly Symphonies, Sim- 
fonilie naive, populate de animale, gize si. 
flori, într-o atmosferă de duice tihnă. in con 
trast cu galagia infernala provocata in perma 
nenta de cei doi eroi „de bază”), Disney nu 
s-a mulțumit — și aci s-a făcut simţit geniul 
sau financiar — să rămînă cantonat la genul 
oricit de profitabil, al scurt-metrajelor an 
mate, ci, în scurtă vreme, şi-a extins preocu 
pările într-o suită întreagă de domenii extra- 
cinematografice, de la benzi desenate, reviste 
şi albume avind ca eroi personajele create de 
studiourile sale (tot Ub Iwkers este și autorul 
primelor comicsuri cu Mickey Mouse, sarcina 
preluată apoi de un artist cu fantezie tot atit 
de inepuizabilă, Floyd Gottfredson), pina la 
jucarii, brelocuri, ceasuri de mina (moda re- 
tro a facut ca un ceas Mickey Mouse din anii 
'30 sa coste azi o mică avere), discuri, lenje- 
rie de pat, articole de imbrăcăminte — toate 
aducindu-i ciștiguri fabuloase. Primului de 
sen animat de lung metraj din istoria cinema 
tografului, Alba ca Zăpada şi cel japie pitici 
(1937), i-au urmat pe rînd Pi lo (1939). 
Fantasia (1940), Alice în a minunilor 
(1951), Doamna și vaga I.-(1956), 101 
daimaţieni (1961), Cartea Junglei (1967) 
care, neindoios, îşi au locul lor bine stabilit in 
fondul de aur al animației mondiale, dar ni 
este mai puţin adevărat ca, treptat, filmele 
purtind marca Disney, ciştigătoare, de-a lun- 
gul anilor. a 31 de Oscaruri, încep sa-şi 
piardă suflul, să se resimtă de pe urma une: 
supărătoare stereotipii, a unor manierisme tot 
mai evidente. Dealtfel, încă din 1953 ciclul 
Mickey Mouse fusese abandonat, pentru ca 
apoi să fie scos de pe rol și Donald Duck 

In schimb, în 1950, luase ființă un sector 
de filme artistice destinate tot tineretului: pe- 
licule de aventuri, westernuri, comedii traz- 
nite, fantezii muzicale, reușita cea mai răsu- 
natoare fiind, neindoios, Mary Poppins 


(1964), rasplatita cu un binemeritat Oscar 


Disneyland, locul 
unde totul este po 


Dar marea lovitură, Disney avea sa o dea 
odată cu inaugurarea, în 1955, a uriașului 
parc de distracţii Disneyland din California, 
unic in lume, în care dispozitivele electro- 
nice, latexul și sistemele computerizate ultra- 
sofisticate („animatronics") creează un uni- 
vers al fanteziei aidoma celui din filmele „yra 
jitorului”, unde totul este posibil: sa calato 
resti în adincurile oceanului cu submarinul 
căpitanului Nemo, ori să strabati cu vaporul 
un fluviu care isi croieste drum prin jungla 
populată de elefanţi, zebre sau hipopotami 
să efectuezi o ,ascensiune” pe falnicul Mat- 
terhorn, în apropierea căruia se înalță caste- 
lul Albei ca Zăpada, ori să-l asculti pe Abra 
ham Lincoin rostindu-si on te ne de 
ia Gettysburg $i, bineînțeles, să te intilnesti şi 
să dai... mike ea Mickey, cu Donald și cu toţi 
prietenii lor; construit pe aceleaşi principii, in 
1971 şi-a deschis porţile Disneyworid, în Flo- 
rida (lingă care a mai luat fiinţă și un posibil 
oraș al viitorului, ceea ce nu mai este o 
joacă, ci un lucru serios), un parc similar fi- 
ind ridicat in Japonia, la Tokio, și altu! 
proiectat în Europa occidentală. $i astfel 
modestul studio de animaţie de odinioara s-a 
transtormat în „Walt Disney Productions”, un 
gigantic concern al divertismentului, cu o ci- 
fra de afaceri anuala de peste 1 millard de 
dolari, cuprinzind pe lingă sectorul de de- 
sene animate (Walt Disney Cartoons) și cel 
de filme artistice și documentare (Walt Dis- 
ney Films) și pe lingă filiala care se ocupa 
exclusiv cu bunul mers al parcurilor amintite 

lait Disney Inc.), o staţie TV prin cablu 

Disney Channel), cu 1,4 milioane de abonaţi 
și, cel mai recent, un sector special pentru 
imprimarea de videocasete $i videodiscuri. Se 
poate ine ca prin tot ceea ce reprezinta 
„Walt Productions“ constituie o com- 
ponentă esenţială a ceea ce americanii denu- 
mesc „pop culture”, cultura populară, cultura 
de larg consum, de la muzica de jazz la blue 
jeans, şi de la serialele gen Dallas la literatu- 
ra de colportaj, cu partile ei bune şi cele mai 


puțin bune, cu pragmatismul, dar şi cu naiv 
tatile şi stridentele ei de tot felul 


ă sirenă care nu are nimic 
face cu povestea lui Andersen 


Între timp, creatorul acestui imens imperiu 
a decedat (in 1966), frinele conducerii fiind 
preluate de fratele sau, Roy. Apoi, si acesta a 
jisparut și a urmat un interregnum de șapte 
ini, timp în care, in mod paradoxal, in con 
iucerea concernului care continua să poarte 


= 


este 0... sirenă, care însă nu are nimic de-a 
face cu surata ei din duioasa poveste a lin 
Andersen. Inzestrata cu darul de a-și tran- 
sforma coada de peste într-o pereche de pi- 
ioare ori de cite ori atinge uscatul, aceasta 
moderna Lorelei, invesmintata sau mai bine 
zis neinvesmintata, ca orice sirenă, se indra 
gosteste de un pamintean, fiind urmarita, i: 
acelaşi timp, de asiduitatile unui persona 
imbiguu... Desigur, peliculele clasice ale !u 
Disney au avut totdeauna o doză apreciabila 
de comercialism benign, daca se poate 
spune așa, inofensiv. Acum, odată cu acest 


De la Mickey Mouse la „curentul rustic“ — 
un spațiu 
pentru una dintre cele mai mari antreprize 
ale divertismentului. 
Conserve de vise. Conserve de coşmar 


numele !ui Disney nu s-a mai aflat nici un 
membru al familiei „magicianului”. O pe- 
rioadă în care s-a produs un serios impas in 
activitatea acestui colos al distractiilor. În toți 
aceşti ani nu s-a mai realizat nici un desen 
animat demn de atenţie, iar sectorul produc- 
tiei de film s-a lăsat antrenat pe panta violen- 
tei. 

Şi. în fine, foarte de curind, s-a trecut un 
nou prag, incalcindu-se un tabu pe care ba- 
trinul Walt, dincolo de lipsurile sale, in primul 
rind acaparatoarea dorință de a-și atribui 
toate meritele colaboratorilor, l-a respectat 
cu sfințenie: erotismul. Eroina filmului Splash 
cuvînt onomatopeic care vrea să redea zgo- 
motul produs de căderea unui corp în apă) 


Un soricel care a schimbat 
faţa filmului de animaţie 


Subiect liber 


A Usigli, conducătorul fundației 
intemeiate prin testamentul tatâlui său, Ro- 
dolfo Usigli, celebru dramaturg, şi deciarate 
instituție de stat, mă invită amical să-i fac aici 
o vizită. Ciădirea, in blocuri enorme de gra- 
nit, cu suprafețe lucii şi ferestre uriaşe, re-: 
tlectorizante, e într-un parc splendid din mij- 
locul orașului Mexico, ferită de zgomotele 
marilor artere de circulaţie din jur. Adăpos- 
teste şi o alta institutie,cred că un fel de ar- 
hivă oficială a artelor, sau un oficiu de docu-: 
mentare. Interioarele sint albe, cu mobile 
esenţiale, clasoare de metal, functionind sil- 
neţios, la apăsarea unor clape de pe birou; 
colecţii de ziare şi reviste din toată lumea 
stau așezate ca placile.in discotecă; se vad 
benzi de magnetofon, diapozitive, ecrane 
mici, lesne manevrabile, etc. Pare un centru 
spatial dintr-un film fantastic. 


love story în sos picant ihtiologic, ca şi cu 
producţiile tributare violenţei, comercialismui 
devine suparator, ca inca un indiciu al crizei 
pe care o străbate „conglomeratul distracții- 
lor” (singurul merit al lui Splash este de a fi 
lansat pe orbita de celuloid o fostă stea a 
gimnasticii americane, sculpturala Daryl Han- 
nah). Parcă dintr-un simjamint de jenă (sau 
de falsă pudoare?) studiourile de filme artis- 
tice Disney au procedat la o schimbare de 
firma, luîndu-și un nume nou, Touchstone 
(piatra de temelie) Și 


Studiourile Touchstone, sfirgitul unei 
aventuri frumoase, sau un nou inceput? 


Sa fie aceasta „piatra de temelie 


a unt 


pi 


edificiu total opus celui pe care l-a 
cu atita trudă Wait Disney? Se pa 
rile nu stau, totuși, chiar asa, pentr 
după cei „șapte ani de ghinion”, un 
tant al familiei intemeietorului dina 
Disney jr, fiul lui Roy şi nepotul lu 
{avind și o stupefianta asemanare ia infat 
sare cu acesta din urma) revine in cond 
rea firmei, ca sef al studiourilor d 

y jf Şi-a şi anunţat proiectele 
metraj de desene animate la fiecar 
in cursul acestei veri va avea loc premie 
mult așteptată, a filmului Black Cauldron 
(Cazanul de smoală), primul desen a 
pentru ecran panoramic din istoria c 
grafului. In același timp, pe canalu 
ney.se -va pune accent pe peiiculeie 
ale trecutului. N-ar fi exclus c 
trospectiva de la Venetia sa 
mărind acelaşi scop de 
parte, blazonului cam şifona 
strălucirea de odinioară. Se pa 
rul peliculelor artistice şi-a dat sear 
mets prea departe. Oricum ar fi. dupa Spiash 
„ Studiourile Touchstone se vor intoarce ia un 
subiect SF „clasic“, urmind să termine anu 
acesta o epopee spaţială, The Navigator. in 
care isi pun mari speranţe. Intre tim 
nit aprecieri pozitive premiera une 
ductii, sub egida acelorași studiour 
(Viaţa la țară), care. avind pe gen 
a doi actori de prin rang. Jess 
Sam Shepard, se incadreaza „c 
tic’ în plină și neașteptată resuscit 
nematograifa americană 

Să însemne toate acestea câ o 
rea lui Roy Disney jr va urma < 
fasta, că excesele comercial:smulu 
putin, ingradite? In fond, meritu 
de a fi gasit „le juste milieu", cale: 
între nevoia firească de divertisment 
ţia spre fantezia a spectatorulu 
canoanele „business-ului. Din 
e aspecte. in aceasta constă „c e. 
sale 


= 


Romulus CAPLESCL 


Inegalabilul Pinnocchio 


Vorbim mai des despre teatru; îi povestesc 
că s-a reprezentat la Arad, piesa Piaţa, a tata 
ui sau. Caută febril în fişier, dar nu găseşte 
nimic la R, România. Îi dau și alte date, caci 
chiar eu am tradus și adaptat la radio o 
dramă de Emilio Carballido, dramaturgul ac- 
tual numărul unu al țării, cum zice. Bate la 
un fel de computer o cartela nouă, o intro- 
duce în fişier. Mă oblig să-i timit afise, foto- 
grafii. programe; vom rămine în corespon- 
denta. Dar discutăm si despre filme. Vezi — îi 
spun — cinematografia mexicană e mult mai 
larg cunoscută în patria mea. Unele creaţii 
de-ale voastre au fost și continua să fie pre- 
tuite la noi. Da — zice, am avut și epoci fe- 
cunde, am dat lumii cite ceva, dar cei mai 
buni actori ni i-a luat Hollywood-ul 

Ma întreabă daca-m place Anthony Quinn. 
Evident. li scoate numaidecit fișa, unde scrie 
că actorul e hascut in oraşeiu! Chihuahua, in 
Mexic,şi ca a inceput prin a juca teatru intii 
ia Veracruz, apoi in Capitală, la Coman Com- 
pania nacional. Sună, apare o secretară elas- 
tica si ochioasă; ne aduce, după citeva mi- 
nute un teanc de fotografii din care tinărul 
Anthony, semanind putin cu Caragiu, ne pri- 
veşte neliniștit. Mă interesez, daca aș putea-o 
contacta pe Maria Felix. Nu, locuiește de mai 
multă vreme, cu soțul ei, in Franţa. Revine 
foarte rar in fara. Daf cu Emilio Fernandez? 
Alejandro tușeşte putin incurcat și mă „de- 


https://biblioteca-digitala.ro 


conseiază”; regizorul e acum şi foarte oetrir 
80 de ani. Insist. Îmi mărturiseşte câ nu e re- 
comandabil să-l vizitez: a împuşcat 

in timp ce-l siciia cu întrebari id 
condamnat ia ciţiva ani de temn 
preşedinte al ţării a hotarit ca un 
mare, care face gloria poporulu 
poate sta sub cheie şi a decis, n 
tional, eliberarea sa. Locuiește 
foarte retras. 

Ştiu oare că Fernandez a debutat în 
matografie ca actor? Nu, nu stiem D 
urmă a scris scenarii și de-abia spre 35-40 ce 
ani a lucrat pentru întiia oară ca regir 


egiz 
Insula Pasiunii. Ne amintim impreuna de Pio 
Escandido, Maclova, Perla; îi evocam >e oç 
ratorul genial Gabriel Figueroa A rog 
sa-mi prilejuiască macar o intin 
gonista din Fata mexicană; 
mul împreună cu Victor llu, ne 
nase puternic, iar el facuse atur è 
servatii extraordinare de profesionsst 2s a 
negrului în imaginea nocturna La noi e 
siderat un film obscur” — mormaie Alea 
dio, dar, din nou suna, «pare ia ac 
secretara cu ochi scinteretori, iese 

după citeva minute, cu o fişă: ame 
numele actriţei, apoi ridica miinile & 
moartă” 


văzusem 
pres: 


Valentin SILVESTRU 


19 


pe ecrane 


lubirea şi automobilul 


Viteza 


A... la o cursă de automobile-proto- 
tip, ultimele strigăte ale tehnicii moderne, ce 
se vede aparind pe pista? Un talcioc de piese 
auto făcut mașină care, culmea, să vezi şi sa 
nu crezi, e gata sa cistige cursa ceea ce, evi- 
dent, nu se putea intimpla întrucit sintem la 
inceputul filmului și nu la sfirşitul lui. Cine 
este constructorul-pilot? — vrea să știe ingi- 
nerul Igor Lagutin, alias Alexei Batalov, mare 
onstructor de masini, şi ce vrea el? El este 


filmului, univers care, pe nesimţite, ciștigă te- 
ren şi ajunge să se constituie în cutia de re- 
zonanta a întregului film. De la slujnica vino- 
vata, ruptă in bătăi de argatul gelos, pina la 
cuconita cochetă și mondenă în căutare de 
flirturi (Elena Solovei, cuceritoare ca de obi- 
cei), de ja verișoara cea mică și ascultatoare 
care se căsătoreşte la sfatul bunicii și pina la 
verișoara cea mare, Vera, stranie si indepen- 
dentă, stăpinită de o pasiune devastatoare 
pentru un „nihilist”, femeile acestui film (și 
enumerarea nu le-a cuprins pe toate) repre- 
zintă tot atitea ipostaze, unghiuri de vedere 
ale unei singure probleme — gravă, determi- 
nantă în viaţa personajelor — dragostea. „Pa- 
siunea inseamnă fericire?" E întrebarea ce se 
repetă ca un leit motiv în film, iar răspunsul 
ramine învăluit în ceaţă, ca şi ripa cea miste- 
rioasă, faţă de care Vera se simte inexplicabil 
atrasă. Vera ocupă un loc privilegiat în nara- 
tiunea cinematografică (fidelă şi prin aceasta 
sursei literare) nu numai pentru că- intrigă 
şi-l obsedeaza pe Raiski, ci pentru că ea (im- 
preună cu iubitul ei, tînărul ,nihilist*) întru- 
chipează nazuinta spre un „adevăr nou", spre 
o „viață nouă“; o stare de spirit opusă preju- 
decatilor intepenite, speranța trezirii din lin- 
cezeala oblomovista. În felul ei, Vera cea 
mindră și puternică, inteligentă și indrazneata 
este o nonconformistă a acelor vremi, o femi- 
nistă cum am spune azi. 

Paradoxal, pentru noi, spectatorii Ripel, 
exact sufiul acesta nou (care la vremea apari- 
tiei romanului a produs scandal și l-a făcut 
pe autor să adauge, la o nouă ediţie, un arti- 
col polemic) trece aproape neobservat. În 
silajul oblomovismutui, retina spectatorului de 
azi (la mai bine de o sută de ani de la apari- 
ţia romanului lu; Goncearov) înregistrează 
noul şi vechiul cu asperitatile netezite, într-un 
abur predominant sentimental, paseist. Cu 
timpul, „oamenii de prisos, casi nihiliştii“, 
s-ar putea să fie tot mai greu de înţeles. 
După cum s-ar putea ca imaginea cea mai 
stăruitoare în memoria noastră cinefilă să ră- 
mina acele superbe peisaje de cimpie, în lu- 
mină de apus, undeva pe Volga 
Roxana PANĂ 


D upă Oblomov-ul lui Nikita Mihalkov e, 
desigur, un act de mare curaj artistic să te 
apuci de ecranizarea celuilalt roman impor- 
tant al lui Goncearov, „Ripa“. Oricum ar fi, 
chiar reuşită, tentativa păstrează un caracter 
epigonic. Scriitorul însuşi îşi asumase acest 
risc, lucrind la „Ripa“ — roman monumental 
în cinci parti — aproape 20 de ani, răstimp în 
care „Oblomov“ se impusese ca una din lu- 
crările fundamentale ale literaturii ruse. Fără 
a avea strălucirea, cutezanta, modernitatea 
demersului cinematografic ai iui Mihalkov, fil- 
mul lui Vladimir Vengherov impresionează 
prin soliditate, prin tușa exactă a tabloului de 
epocă, prin acuitatea descrierii de moravuri 
şi caractere, putind fi catalogat drept ceea ce 
ne-am obișnuit să numim „o frescă”. Viaţa la 
țară în Rusia secolului al XIX-lea. 

Filmul (urmind romanul) se structurează în 
jurul unui personaj reprezentativ: Boris 
Raiski. Scriitor și pictor, el părăsește Peters- 
burgul şi revine după c absenţă indelungată 
la moşia sa, lăsindu-se în voia fluxului tihnit, 
molcom, al vieţii de aici. Tihnă aparentă, 
pentru că micile drame sint mici doar ia 
scară universală, altminteri, pentru cei de pe 
moșie, ele devin chestiuni de viata si de 
moarte, îndelung comentate și analizate. „Fiu 
spiritual al lui Oblomov“ cum îl numea însuși 
autorul, Raiski trăiește în marginea eveni- 
mentelor, în picla somnoientei și a lincezelii, 
resemnat la o existență mediocră, plată, în 
ciuda sufletului ales și a aspirațiilor sale no- 
bile. Orice tentativă de acţiune râmine doar 
proiect. Vorbe și nu fapte. „O, de n-ar fi plic- 
tiseala asta! Există pe lume boală mai grea?" 
se lamentează Raiski. Aşadar, încă un tip din 
galeria „oamenilor de prisos“, alături de Ev- 
an heni Oneghin, Peciorin, Rudin, .Obiomov 

pictor și scriitor, Raiski este un ratat 
Așișderea ca moșier. O bunică energică este 
cea care tine cu mină forte moșia; gata mai 
curînd să moară decit să abdice de la princi- 
piile moştenite, pe care ie-a apărat o viata 
Bătrina moșiereasă (personajul cel mai preg 
nant pe ecran) este axa universului feminin a! 


un băiat biondut, drăguţ, cuminte, crescut la 
Casa copilului şi care, la o margine de oraș, 
cotrobăie printre fiare vechi pentru că nebu- 
nia lui frumoasă este să construiască o ma- 
şină de mare viteză, uite așa: mai cu un car- 
ter de tractor, mai cu cilindri de motocicletă, 
mai cu ce se nimerește, lucru care, după cum 
am văzut, nici n-a lipsit mult să se întimple. 
Ce iese din această curiozitate? O intilnire 
frumoasă între un batrin lup — nu al mărilor, 
ci al mașinilor, — şi un lup tinăr. Un scăpă- 
rici de înțelegere între două minți genial-teh- 
nice, dar și o „lipitură“ sufletească, fără de 
care nici un film sovietic nu poate respira 
„Bătrinul“. își vede urmaşul in cel tinăr. Tinā- 
rul, — şarisa nesperată, firește, de împlinire a 
visului prin cel bătrin. Dar, pentru ca poves- 


Producţie a studioului „Lentilm”, dupa motivele ro 
manului lui LA. Goncearov. Soens pity ae : Vadi 
mir Vengherov. imaginea: Anatoli rabolotki. Cu: 
Gheorghi Antonov, Elena Finogheeva, Nikoiai Koce- 
garov, Rimma- Markova, Marina Rostofkaia, Elena 
Solovei, Vitali Japovalov. 


intiinirii cu oameni, întîmplări și ginduri exis- 
tente aevea, de riscul confruntării cu univer- 
suri (sociale, filosofice, psihologice, morale) 
reale. În filmul lui Castellani, însă, mare parte 
din aceste „spaime“ dispar. Poate pentru ca 
fire nevăzute ale filmului stabilesc transiaţii 
discrete între „convenţia operei“ și „convenţi- 
ile vieţii“. Poate pentru ca muzica lui Verdi 


fundabile, vocile din Othello și Rigoletto, din 
Alda si Traviata, din Falstaff si Don Carlos, 
din Trubadurul și Macbeth, din Nabuco și 
Hernani înseamnă nimic altceva decit Mario 
dei Monaco și Renata Tebaldi, Luciano Pava- 
rotti și Margherita Rinaldi, Franco Corelli și 
Mara Zampieri, Maria Calas și Giuseppe Tad- 
dei, Birgit Nilson și Ferruccio Tagliavini, cu 
alte cuvinte cam tot ce a dat — de-a lungu! 
secolului care a trecut de la secolul lui Verdi 
— strălucire sonoră ariilor şi duetelor de ge- entiile uss 
niu ale compozitorului italian. Alte motive de Convenţiile operei 
interes și audiență stau în însăși biografia N (Ronald Pickup 
adusă pe ecran, străbătută de fiorul unor „ir 


| 
g 
= Secolul Verdi 
timplări cruciale“, incă din anii copilărie: 


Sou de viata a! lui Giuseppe Verdi eroului, petrecută la Roncole, sub oblăduirea 
i-a inspirat regizorului italian Renato Castel- ether Antonio Barezzi, a muzicii lui 
lani un amplu seriai de televiziune, pe care nizetti sau Bellini, și pina la deznodămin- 
l-a scris și l-a regizat, desigur, cu multă plă- tul tirziu al împăcării definitive cu lumea. În- 
cere spirituală. Tentaţia a fost dublă. Viaţa tui tre aceste coperţi, o întreagă lume de perso- 
Verdi este un „subiect vizual“ cu o epică naje „adevărate“, de opere (și C: e) 
densă, din familia marilor romane narative adevărate, de întîmplări prezente în sursele 
ale omenirii, cu argumente biografice şi isto- documentare și-n biografiile — mai mult sau 
rice bogate, complexe și atit de diverse, ex- mai putin romanjate — consacrate tui Verdi 
tinse din epoca napoleoniană pina în debutul Verdi-copil (Stefano Coratti) şi Verdi-adult 
veacului nostru. Dar... viaţa ca viaţa... Muzica (Ronald Pickup, într-un „rol mare“, dacă ar ti 
fal Verdi — ce paipitant „subiect auditiv“! — să amintim numai trecerea calmă a persona- 
a constituit, neindoios, impulsul principal al jului de ia adolescenţă la senectute), alături 
acestei evocări biografice de anvergură. Gin- de Margherita Barezzi în prima parte (Daria 
dit „A la manière de“ Leonardo da Vinci (res- Nicolodi, un bibelou de porțelan), apoi de 
pectiv serialul unde personajul principal de- Giuseppina Strepponi (celebra Carla Fracci 
venea sculptura), adică elaborat cu minutie; nu numai balerină ci și actriță, ba chiar într-o 
în spiritul unei riguroase informații documen- compoziţie de virstă deloc ușoară), atras de 
tare, marcind cu exactitate momentele muzi- scinteia marii cintărețe care a fost Teresa 
cale decisive ale unei vieți cit un secol și mo- Stolz (Eva Christian) sau de eleganța protec 
mentele de viață decisive ale unei muzici cit toare a Ciarei f (Milena Vukotic)... $i 
un secol, comentind cu discreție fluxul bio- așa mai departe, si aga mai departe... Filmu! 
grafico-muzical, filmul cu „va urma“ al lui Re- lui Renato Castellani își adună apele precum 
nato Casteliani face parte din acea categorie corul din Nabuco, pentru a izbucni majes- 
de pelicule „instructiv-artistice“ care-şi cis- tuos, ca un fiuviu de lavă fierbinte care stră- 
cară uşor audiența şi interesul publicului de bate, tumultuos și impetuos, epoci dupa 

toate categoriile. Din multe motive. Din „mo- epoci, un întreg veac al omenirii. Nu cunosc 
tivul vocilor“ de pildă. Nevăzute, dar incon- „film biografic” care să fie scutit de riscurile 


https: //bibliotec 


tea sa fie mai sclipicioasă, scenaristul. 2c 
scenarista, Maria Zvereva, care a const 
pe motivele povestirii omonime de V. Muse 
hanov, a virit la iuteala în țesătura = = 

„coadă de drac“ — evident sub forma de um 
copilă îndrăgostită de marele inginer si am 
„Ja prima vedere“ de micul invatacel. Nec: == 
nu era prea rau. Formula există, e veri z 
a dat roade bogate şi putea sa dea si ac 
dacă, nu se ştie din ce cauză, în povestire = 
trebuia să apară și un personaj malefic care = 
sucească mintea baiatului dinspre cwimie 
gloriei, spre culmile banului. 

Ceea ce rămine bun. curat, frumos, sole 
așezat în matca ei este, in cele din urmă. pe 
vestea unui „bătrin“ constructor de masmi 
care-şi intiineste continuatorul si nu se ia 
pina ce nu-l aduce pe calea cea bună m 
nire jucată dumnezeieste de marele Alem 
Batalov și de Dmitri Haratian — deocamdats 
mic, cel putin ca virstă, în mod sigur um =s- 
traordinar actor. 


Restui sint floricele pe cimpii. Dar pe cit 
piile unui film cald, omenos, construit regas- 
ral cu mină sigură și filmat de un operat 
mai putin interesat de cursele automob see 
și mai mult de imaginea cu | mare Segh 
Astahov. 


Viad PAULA 


Producţie a studioului Lenfilm. Scenariul: Mana Dee 
reva - după motivele povestirii omonime de V Siss» 
hanov. Regia: Dmitri Svetozarov. imaginea: Seg 
Astahov. Cu: Alexei Batalov, Dmitri Haratia= Wim» 
Talvik. Vsevolod Silovski, Anghelina Stepanosa 


(cu „spaimele“ ei) se ridică peste oameni s 
întîmplări, peste timpul propriu-zis, sage 
orice dubii factologice. Poate pentru câ =» 
racolul vocilor“ (de care aminteam) ese == 
puternic decit scandalul cu Hemani. 


şi convențiile 
si Carla F 


— 


| FR e 


dar mai 


Generozitate și sacrificiu? 


Pastorala eroică 


~ 


|, jur, ploaie de explozii, flăcări, trupuri 
sfirtecate, răniți tirRi prin noroaie, spre cortul 
sanitar unde un chirurg pravalit de oboseală 
pe un scaun, își trage sufletul înaintea altui 
asalt împotriva morţii. De alături, răsună un 
glas ciudat de liniștit, silabisind scrisoarea 
către acasă: „Dragă Sabina, aici totul e bine, 
slavă cerului...” Ne apropiem de faţa osoasă, 
de omul cu o incapatinata, neobișnuită indi- 
ferenta fata de tot ce-l înconjoară, cu convin- 
gerea că „lui nimic nu i se poate intimpla”. 
Pentru că el, Joszek,s-a născut într-o fierărie 
şi pe el focul nu-l poate atinge; așa a şi fost, 
a scăpat de fiecare dată ca prin urechile acu- 
lui în cei cinci ani de primă linie. Țăranul nu 
e ingrijorat decit de ce s-o fi intimplat la el 
acasă, pentru că nici la a douăzeci și patra 
scrisoare, nevasta nu-i răspunde. Or ea, 
doamne, pazeste; n-a fost născută într-o fie- 
rărie. Si, cu războiul ăsta... 

Războiul. Marea temă a unei mari cinema- 
togratii care a născut nu numai capodopere 
ale genului, avanposturi ale artei moderne, 
dar și acel liniștitor spate a! frontului cinema- 
tografic, bine consolidat, al marilor filme me- 
dii, rezistente oricăror asalturi alte timpului, 
modelor. Mari filme medii cu autori dati uită- 
rii, ca atiti eroi ai războiului, dar care au con- 
tribuit din plin la victoria școlii poloneze de 
cinema. Joszek al nostru n-are stofă de erou 
bintuit de neliniști, seninătatea lui pare de- 
plasată în acel clocot de suferințe; pentru ei, 
țăran prin toți porii, războiul e un iad pe ca- 
re-l traversează cu ochii închişi, atent doar ia 


Războiul din t 
ales cel din suflete 
(Pastorala eroică) 


secvenţa criticului 


Filmul „cu citate“ 


l nainte de noul val francez nu s-a prea vor- 
bit despre citatul cinematografic. Deși prile- 
juri ar fi existat. Cînd au văzut cortegiul muji- 
cilor din Ivan cei groaznic, criticii s-au gindit 
imediat la o altă procesiune izbitor de asemă- 
natoare pe care Mauritz Stiller o filmase cu 
27 de ani înainte in Comoara lui Arne, dar ni- 
meni nu a avansat ideea de citat. E foarte po- 
sibil ca Eisenstein sa fi cunoscut capodopera 
maestrului suedez, dar e putin probabil sa o 
fi facut cu intentie. lar a cita presupune un 
act deliberat. Faptul că unii reprezentanți ai 
noului val francez au folosit frecvent citatul 
nu este de mirare. În calitatea lor de regizori 
formaţi la școala criticii și a Cinematecii, ei 
mincaseră foarte multă vreme cinema pe pi- 
ine, avind regizorii, filmele, secvențele lor 
preferate, pe care nu se puteau abtine să nu 
le pomeneasca și în peliculele lor. Același lu- 
cru este valabil și pentru noua generaţie de 
regizori americani (Bogdanovich, Allen, Bro- 
oks, Spielberg etc.), cit și pentru alti regizori 
din lumea largă (mă gindesc printre alții la 
Ettore Scola și la minunatul său Bal). 
Citatul poate fi ostentativ sau aluziv, el 
poate reconstitui o secvenţă în toate detaliile 
sale sau o poate sugera prin citeva elemente 
semnificative, poe constitui rațiunea de a 
exista a unui film sau doar sarea și piperul 
lui, poate avea funcţie parodică sau valoare 
nostalgică. De la cazul extrem al unui film 


un singur lucru: să se întoarcă la ai lui și 
să-și primească pogonui cuvenit prin impro- 
prietărire. li mânincă palmele să-i mun- 
cească. Captura lui de război e o curea nem- 
teasca, tocmai bună de ascuţit briciul. lar 
casca fritilor îi va servi drept troaca de porci. 
Acasă... Dar iată că întors într-o scurtă per- 
misie, acasă nu mai e acasă, el e doar oas- 
pete neașteptat, nevasta l-a crezut mort, scri- 
sorile nu le-a primit, ea e femeia altuia acum 
și acel altul e și el om de treabă, tatăl copilu- 
lui ei. Admirabilă explicația între cei doi băr- 
baţi, scenă oscilind între dramatic și grotesc, 
proprie pătrunzătoarei observaţii a marilor 
realiști asupra complicatelor reacții omenești, 
Abia acum începe pentru Joszek frontul. Ne- 
liniștea. Frămintarea. Opţiunea cea mare. Sa- 
crificiul final. Acum „pastorala“ își leapada 
treptat aerul idilic și devine din ce în ce mai 
furtunoasă, mai dramatică pina sfirșeşte 
într-o patetică „eroică“. Idee mare — nu la fel 
de inspirat susținută cinematografic — dar 
idee vinoasă, originală, capabilă să fi consoli- 
dat o mare operă. În acordurile de orgă fami- 
liară, deloc majestuoasă „(e o arie laică, din 
Evul mediu) se sfirșeşte, o viață deloc spec- 
taculoasă. Simplu, tulburător, aproape fami- 
liar. Ne învăţăm cu moartea ca și cu viata 


Alice MĂNOIU 


Producţie a studiourilor poloneze. Scenariul: Jerzy 
Janicki. Regia: Henryk Bielski. imaginea: Maciaj K 
jowski. Cu: Wirgiliusz Gryn, Krystynqa Krolowna, 
Zvamunt Malanowicz. $ 


Pe urmele lui Hitchcock 


Miliția intervine 


(03 ei ahtiati după palpitante aventuri vor fi 
desigur dezamagiti pentru ca pelicula se re- 
zuma doar la o extraordinară confruntare 
de... mentalități. Dar ce poate fi oare mai pa- 
sionant decit să urmărești, dilatate la dimen- 
siunile ecranului lat, chipurile unor excelenți 
actori care conferă excepţională forţă eroilor 
— protagonist și antagonist — inclestati 
intr-o lupta pe cit de acerba, pe atit de aus- 
tera. Grosplanul speculat la maximum devine 
pregnant, semn stilistic al unei sobre si totusi 
dure dispute. Spectacuioasă este $i rasturna- 
rea de situaţie: omul ordinii se lasă antrenat 
într-un aproape incredibil joc al ostilităților, 
printr-o imixtiune abuzivă, fiind pe rînd agre- 
sat, somat, provocat, acuzat... 


Obișnuit să-și pună mereu viata în pericol, 
un colonel de miliție abia ieșit din spital dupa 
o victorie obținută nu ușor, descoperă că a 
devenit colocatar cu familia unui ins pe care 
cindva i-a anchetat și condamnat. . Cistigad 
fara să vrea și fără să-și propună simpatia 
copiilor și a soției care, fiecare în felul său, 
se atașează de morocanosul, dar altfel blaji- 
nul colocatar, în vreme ce tatăl — șofer de 
cursă lungă — nu poate să-și ascundă pro- 
funda antipatie pentru că îi e frică să nu i sé 
dezvăluie trecutul şi mai ales nu concepe să i 
se submineze autoritatea... Deși rețeta genu- 
lui a impus ca intriga să se complice cu po- 
vestea unor lingouri de aur și o mai veche 


foarte amuzant, dar care cred că e o expe- 
riență greu repetabilă — Morţii nu au nevole 
de pleduri — in care regizorul Cari Reiner fo- 
loseste fragmente din diverse thrillers-uri 
americane pe care le inserează în acțiunea 
filmului său și face din personajele acestor 
fragmente interpretate de actori celebri (Bo- 
gart, Stanwyck, Milland etc.) partenerii de joc 
ai eroilar sai, deci de la acest caz extrem la 
inspiratu! final din Dragoste și moarte, in 
care Woody Alien dansează pe pajiște cu 
moartea, trimitindu-ne cu gindul direct la in- 
gmar Bergman și la A șaptea pecete, posibili- 
tatile de a cita sint nelimitate. 

Am făcut o introducere atit de lungă pentru 
a ajunge la Nick Carter de Ol- 
drich Lipsky, agreabilă parodie la serialele 
atit de populare fa începutul secolului, şi la 
filmul cu detectivi în generai, în care regizo- 
rut ceh își permite aluzii si citate discrete şi 
de bun gust din tot felul de alte pelicule. Ca 


În tovărăşia imaginaţiei (Patru 


vendeta, filmul iese din tiparul de gen. Si to- 
tuşi spectatorul de bună credință așteaptă cu 
sufietul la gură să afle cine va învinge: apără- 
torul legilor morale sau performerul unei așa 
zise „căi de mijloc” între cinste şi necinste, 
teorie susținută cu înflăcărat patos și inginata 
de un cintece! al cărui sens se lasă lesne su- 
binteles: „ca să supravietuiesti printre atitia 
proşti și destepti,nu există altă soluţie decit 
să fii smecher!" Conflictul — abil susținut pe 
tot parcursul filmului, în primul rind din pri- 
viri — se declanșează într-un moment de in- 
flamanta tensiune. Scena mesei: întorși din 
cursă, colegii gazdei toastează pentru tole- 
ranta tată de moderata chiverniseală, pentru 
succesul discretelor ataceri și nu se simt de- 
loc inoportunati de prezența unui oarecare 
intrus. Doar fostul delincvent îl recunoaște pe 
intaiiibilul detectiv cu care ironia soartei a fă- 
cut să impartă aceeași locuință și nu ezită sa 
devină insolent, disimulindu-și teama printr-o 
sporită veselie sfidătoare; afiat permanent in 
gardă, e impulsiv, impertinent, “iar pe figura, 
altfei simpatică, afișează un zimbet parsiv 
Ofiţerul cu alură pașnică de viitor bunic, tot- 
deauna de un calm imperturbabil, cu o se- 
vera vehementa si o lucidă perspicacitate, 
modificindu-si — cînd e cazul — aerul bo- 
nom în categorică intoleranta, se comportă 
firesc în orice situaţie (cum ar fi — de exem- 
plu — frictiunile din prea strimta bucătărie 
comună) si nu are deloc intenția să ia in 
seamă atacul pripit. Pentru că — se justifică 
el la un moment dat — pina la proba contra- 
rie, cel ce şi-a ispășit pedeapsa $i duce o 
viață corectă nu poate fi decit respectat, în 
oameni trebuie să investești încredere și să 
aștepți să culegi roadele. insă mai tînărul sau 
adversar ce se consideră nedreptăţit că nu e 
lăsat să-și facă singur dreptate, lucrul acesta 
îl va înțelege cu greu, dar îl va înțelege... Fil- 
mul reușește să fie profund moral fără să de- 
vină didactic, reușește să emotioneze şi sa 
convingă, iar deznodămintul e simplu și fi- 
resc: in prima secvență un om singur se in- 
dreaptă spre casă, în ultimul cadru doi băr- 
baţi pășesc alături printr-un oraș care nu a 
încetat să-și ducă existența liniștită, sana- 
toasă, pulsind ca un organism viguros... Re- 
gizorul sovietic Stepan Pucinian a avut ambi- 
tia (asemeni maestrului genului, Hitchcock. 
de la care — fără îndoială — a învățat subtili- 
tatile tehnicii cinematografice a suspens-ului 
psihologic) să-și semneze pelicula gi printr-o 


de pildă din Acei oameni minunati și mașinile 
lor zburătoare. Desi nu apare nici un avion in 
cadru, ci doar baionul în care se îmbarcase 
fiorosul baron von Kratzmar și bicicleta zbu- 
rătoare pe care Nick Carter a inștăcat-o de la 
un temerar experimentator, citatul e fără 
echivoc. El se susține prin două elemente: fi- 
gura experimentatorului, care seamănă leit 
(siluetă, echipament, zimbet, strungareata) 
cu actorul Terry Thomas, cel care în filmul 
lui Ken Annakin interpreta rolul sabotorului 
machiavelic și capita de fin în care, evident, 
aterizează cei ce nu se mai pot menţine in 
aer. 

De fapt, unul dintre meritele filmelor cu ci- 
tate este că pun în mișcare memoria cinefila, 
dindu-i spectatorului bucuria descoperirii le- 
gaturilor și trimiterilor, care adesea nu pot fi 
epuizate dintr-o singură vizionare. Ele sint 
filme care se cer a fi revăzute. 

Cristina CORCIOVESCU 


Un. exercițiu incitant pentru memoria cinefila 


Nick Carter 
A ri 
$ 


superderectiv) 


zile departe de cusd) 


scurtă apariţie în roiul unui ofițer care se 
ocupă de minori. irina COROIU 


Producţie a studioului M. Gorki. Scenariul: Olga și 
Alexandr Lavrov. Regia: Stepan Pucinian. imaginea: 
Hasan Tutunov, Alexand? Kovalciuk. Cu: Kiril La- 
vrov, Leonid Filatov, Elan Proklova, Sasa Prodan, 
Natalia Fateeva. 


Patru zile 
departe de casă 


M ai mult decit fiim pentru copii, cum se 
recomandă la prima vedere, acest Patru zile 
departe de casă e un film „de familie” — spe- 
cie pentru care cineaștii din R.D.G. au dove- 
dit deseori multă aplicație, sensibili față de 
aspectele socio-psihoiogice ale relaţiilor din- 
tre generaţiile de ambe sexe. Deși eroul este 
un baietei de noua ani, Moritz, care fuge „de 
parte de casă”, filmu! pare facut mai degrabă 
pentru părinţi și pentru pedagogi. Nu prea 
tandri cu fiul și respectiv elevul lor, ei îl de- 
termină pe copilul neinteles la o chinuită si 
totuși mult gustată escapadă, nu mai departe 
însă decit după un colt de stradă din vecina- 
tate. Aici, micul Moritz ramine ascuns patru 
zile într-un turn de afisaj, în compania une 
pisici-jucărie, a uneiteior depozitate de un 
măturător de stradă și.mai ales în tovărâșia 
propriei sale imaginatii, care nu merge nici 
ea mai departe de circul ilustrat pe un afis 
aflat mereu sub ochii sai. De unde si prilejul 
intens exploatat de a se recurge la diferite til- 
mări combinate gi alte trucuri tehnice care 
vin, ştim bine, din tradiția atit de familiară a 
expresionismului. De data asta, în varianta 
unor dulci reverii, candid-moralizatoare cu 


toate ile. 
part Vai. S. DELEANU 


Producţie a studiourilor din R.D. Germana Un Sim 
de Wolf Losansky. Cu: Dirk Muller, Dieter Ma 
Willfirede Schmitt, Rolf Ludwig, Dont Gabler. J 
Pankin şi copiii: Rahel Bringmann, Julia Jager. 
Riffert. 


camera-stilou 


Povestea vraciului 


N u poţi scrie numai despre capodopere 
mai ales că nu apar săptăminal; dar nici ditu- 
zarea nu are insomnii fiindcă în lista filmelor 
de pe ecrane nu poţi vedea ceva „din top, 
cum se spune, fie chiar din producţii mai 
vechi. 

Bine că nu sint critic de film fiindcă vai de 
aceia ce ar trebui să scrie despre Vraciul. Pas 
de convinge pe unui care l-a văzut cu lacrimi 
în ochi și care s-a mai și înghesuit binișor să 
facă rost de un bilet, că tie nu ţi-a plăcut si 
de ce. Esti o fire mai simtitoare, dar nu-i poți 
convinge de valoarea filmului pe cei ce ies 
din sală cam în momentul cind „el“ privește 
timp pozele cu nevasta și fetița ce tocmai 
l-au părăsit. 

Foarte departe de a fi o capodoperă (din 
păcate numărul intrărilor nu este un argu- 
ment în acest caz) Vraciului trebuie să-i recu- 
noaștem meritul de a vorbi pe înțelesul tutu- 
ror despre generozitate, dreptate, dragoste și 
asta poate fi destul. 

O bandă filmată fără pretenţii pentru un 
limbaj filmic de un fel sau altul, fara ambiţii 

izorale sau artistice, fără un diaiog cu Ma- 

e Cinema, este însă o banală lecţie de diri- 
gentie; după care băieţii trag un fotbal zdra- 
van şi-l uită pe vraci cu necazurile lui cu tot. 

Oare e bine să iasă băieții de la cinema 
fără să se mai gindească la povestea vraciu- 
lui? 


Florin MIHĂILESCU 


See A 
SHer 
rte 


Două actrițe canadiene cu statut de vedete internationale 


(Candice Bergen şi Johanna 


imkus) 


cinematografiile lumii pe ecranele noastre 


GC... este un continent populat ca o 
tara de mărime mijlocie. Distanţele sint 
imense, așa ca viata socială se grupează in 
jurul unor pivoti, al-unor centre care-și for- 
jează identitatea, proces nu întotdeauna lipsit 
de şocuri interne.’ Cind vezi pe frontispiciul 
unor clădiri identitatea înscrisă în două limbi 
înţelegi că sint pe aceeași stradă oameni care 
abia de se pot face intelesi unii cu alții cinu 
își dau bună ziua. Dacă și-o dau. Si atunc 
existentele nu mdi sint comunitare, ci para 
lele, ceea ce se reflectă in tot. De pilda in 
concepţia despre film (deşi mă grăbesc sa 
spun că a vedea vreo şase filme, alese proba- 
bil destul de întimplător, nu înseamnă deloc 
că ai si ajuns să cunosti Canada și în orice 
caz nu poţi emite judecăţi de valoare despre 
arta ei cinematografică. Ci doar citeva păreri 
şi impresii, constatări parţiale, care ar putea 
eventual să intuiască întregul). 

Un film de prezentare intitulat Canada in 
lumea de astăzi a funcționat ca o punere în 
cadru a unei lumi despre care celelalte filme 
aveau să vorbească. Un scurt metraj, ecrani- 
zarea unei nuvele, oferea o imagine a cotidia- 
nului din lumea fermierilor, a unui fermier 
care aici crește vulpi. Dar în aspectul banal și 
parcă lipsit de evenimente, ceva se întîmplă 
totuși, ceva care se citește în micul conflict 
dintre o fetiță de 13 ani și fratele ei mai mic. 
Un conflict în care contează doar dacă eşti 
băiat sau fată pentru că primului i se cuvine 
totul, în timp ce fetelor mult mai puţine lu- 
cruri, dacă nu chiar nimic. Şi treaba asta 
baietasul o ştie din cea mai fragedă vîrstă 
pentru că asta a învăţat în casă. Un alt scurt 
metraj — gen de film a cărui producţie este 
stimulată de cererea rețelelor de televiziune 


cine-univers 


E xistă printre cineaști părerea, nu știu cit 
de indreptatita, că cine se apucă să facă un 
film cu copii are succesul jumătate asigurat, 
din capul locului, întrucit aceștia posedă o 
graţie naturală care le dispare foarte multora. 
atunci cind devin adulți. Alttel zis, la virstele 
infantile, oamenii sint actori innascuti. Ceva 
adevărat s-ar putea să fie, pentru că mai toți 
copiii pot şi să concureze cu Paul Klee, Miro 
sau Chagall, pina învață sa deseneze 
Oricum, Băieți şi fete, scurtul metraj cana- 
dian vine să întărească această opinie. In- 
treaga greutate a filmului stă pe umerii firavi 
ai micilor interpreți dar — să recunoaștem — 
o gindire matură, profundă și poetică, se lasa 
ghicită îndărâtul lor. Nici o alintatura lirica 
insă, obiectivul ia imaginile cu o impartiali- 
tate rece, realistă, copii sint simpatici, nu fru- 
moși, fetița are stingacia în mișcări a virstei 
ingrate,- găsește greu loc miinilor și le trece 
des prin par, subiectul e chiar atroce, daca 
ne gindim bine 


Genev 
lor o mie de 


zile“ 


crește vulpi. Exemplarele sint superbe, dar au 
nevoie de hrană și alimentul cel mai ieftin îl 
furnizează caii, pe care tatăl îi aduce la 
fermă, ca să-i împuște, apoi să împartă car- 
nea lor trecută prin tocător si amestecată cu 
graunte, frumoaselor salbaticiuni din cuști. 
Spre a menaja sensibilitatea copiilor, îndeo- 
sebi a fetiţei, care fiind ceva mai mare, a în- 
ceput să înțeleagă asprimea legilor existenţei, 
părinţii încearcă să dea o motivaţie cit de cit 
acceptabilă sacrificiului: calul ucis era bătrin, 
nu mai putea trage la căruţă și minca ovazul 
degeaba. Acum tatăl a adus o iapă tînără nã- 
ravasa și fetița crede că aceasta riscă să-și 
piardă şi ea viata din cauza nesupunerii; 
caută deci prin lungi colocvii secrete în grajd 
să o sfătuiască la ascultare. Scoasă spre a fi 
omorită, iapa se smulge din ham și o por 
nește în galop. Tatăl strigă copiilor să alerge 
si să închidă poarta curţii, ca animalul să nu 
scape. Fetița ajunge ia timp, reuseste să exe- 
cute porunca, dar cind iapa vine ropotind cà- 


Scurta poveste se petrece într-o fermă care' 


/biblioteca-d 


pe ecrane 


— un film care se prezintă cu aura unui Os 
car nu își propune decit să ne întrețină des 
pre un curs, o oră de dans flamengo cu stu 
dentii si studentele școlii de balet. Dar autoa 
rea filmului a știut să grefeze pe ritmul! paşi- 
lor de dans, ritmul unor vieţi predestinate 
acestei arte. Inţelegi că mișcarea, gestul ex 
presiv sint comandate de o forță interioară a 
dansatorului, că există ceva — vocaţia - 
care modelează trupul dansatorului, expresi 
vitatea lui. Intelegi de fapt ce inseamna pen 
tru un artist a avea foc sacru: muncă enorma 
o autodevorare continuă şi cite o bucurie, din 
cînd în cînd, abia sugerată de un zîmbet can 
lid însoţit de o amicală grimasa adresată co 
legilor la capătul solo-ului (ca in acest dans 
flamengo). Pasi cadentati alternati cu cite o 
confesiune a profesorilor, schimburi de privir 
ale tinerilor dansatori, apoi reluarea efortului 


Universul canadian 
din citeva povestiri 
documente vizuale 


care niciodată nu se sfirseste, niciodată nu 
da tot ce se așteaptă de la el, niciodată nu 
este euforic.  Broboane de sudoare apar- pe 
tmpie şi pe buze, privirile se încarcă de < 
emoție stranie: grupul isi descopera coeziu 
nea coregrafică şi expresivitatea sa ca an 
samblu. Personalitatea fiecârui dansator iși 
aduce contribuţia la expresia incomparabila a 
grupului. "Nimic retoric, căci retorismul în 
dans înseamnă artificialitate. (ca si in viata 
dealtfel). Ai sentimentul că într-o ora de curs 
s-a descoperit un nou tarim. Descoperirea 
este însă rodul unei munci imense care mar 
chează fețele atit de tinere, dar şi atit de lu 
crate de stradanie, de emoție, dar mai ales de 
ceva interior, ceva pe care nu-l gasesti la ori 
cine şi care se cheamă vocație. 

Gaia, un alt film care este reținerea pe pe! 


ve Bujold a pornit dintr-un teatru din Toronto şi a ajuns „Anna ce- 
pe un platou britanic (aici cu Claude Lelouch) 


= ee Fa 


tre ea, se răzgindește și-i da drumul. Fermie- 
rul impreuna cu ajutorul sau pleaca in cauta- 
rea fugarei. La expediţie se asociază si baie- 
țelul. lapa e readusă, în grajd, iar la masa, 
fratele mindru că s-a purtat ca un bărbat, de- 
nunta slăbiciunea feminină a surorii sale, 
care a lăsat animalul să fuga. Cu lacrimile si- 
roindu-i pe fata, fetița părăseşte încăperea și 
se refugiază în camioneta din curte. Aici vine 
să o împace fratele și are loc schimbul de re- 
plici finale. 

Două idei subtile se împletesc în acest ex- 
celent scurt metraj canadian, lucrat cu tuse 
fine si sigure. Una, am expus-o, e revelaţia 
cruzimilor vieţii, la vîrsta marilor ingenuitati 
Urmărim o lecţie gravă, hotăritoare în forma 
tia unui suflet. 

A aduce in fata inexorabilă a morţii univer 
sul infantii e o bună intuiție artistică, au 
avut-o multi scriitori mari și constituie reme- 
Jiul cel mai sigur împotriva dulcegăriei. 

A doua idee, care dă titlul filmului, aduce o 
notă de originalitate. E vorba de rivalitatea 


igitala.ro Eun eur Se vă 


culă a unui mare spectacol coregrafic, dat de 
opt trupe de balet din întreaga Canadă, ilus- 
trează, cred, pasiunea pentru dans la nivelul 
unei întregi țări, pasiunea mai ales pentru 
dansul modern al unor trupe de balet care nu 
de puţine ori ating desăvirşirea. Aproape 
ca-ti vine să spui ca dacă această tara este 
greu comparabilă cu altele din punct de ve- 
dere al ascensiunii ei în plan economico-in- 
dustrial, ea trăieşte fara doar şi poate și un 
mare moment al artei ei coregrafice. Grupuri 
din Vancouver, Toronto, Montreal sau Al- 
berta au indentitati atit de puternic subliniate 
in expresie coregrafica, încit reprezentatia de 
gală cu opt asemenea formaţii desenează ea 
insasi un fel de harta coregrafica a ţării. Spi- 
rit, eleganţă, inspirație, umor si încă ceva fara 
de care aceasta artă n-ar putea trai: graţie. 
Enorm de multă graţie. Fiimul, în cazul de 
fata, n-a fost decit depozitarul unei alte arte 
Dar atit de bine s-a pus în slujba acesteia! 
Cu greu te-ai fi așteptat ca un erou de 
western să-și imbogateasca biografia cu ceva 
din trăsăturile unui cautator de aur, personaj 
cîndva atit de mult intiinit prin aceste locuri, 
unde astăzi trece drept legendar amestec de 
candoare romantică şi aventurism disperat. 
Filmu! Vulpea cenușie teuşește să propună 
un asemenea personaj. Un om.care nu mai e 
tînăr, care destul de multă vreme a fost privat 
de posibilitatea de a se mişca liber și care se 
întoarce. la viața obişnuită cu handicapul bio- 
grafiei proprii, avind în loc de meserie un 
neastimpâr pe care nici virsta, nici vicisitudi- 
nile nu l-au potolit. O perpetuă căutare există 
in el. Noţiunea capătă aici dimensiuni spe- 
ciale căci, de la „căutătorii de aur, tot ce tine 
de scormoneala în necunoscut are in ea o 
magie. Dar aventurile eroului sint mai mult la 
timpul trecut, prezentul filmului găzduind 
doar încercarea de a le reinvia și de a se re- 
găsi. Obisnuitul nu este pentru el un teren al 
existenţei. Anii pot trece şi pot apare brazde 
adinci pe chip, vigoarea fizică poate sa se 
imputineze, dar o singură trăsătură pare sa - 
ramina intactă: neastimpărul căutării. De fapt 
printr-un „personaj se face portretul unei stări 
de spirit. Povestea urmează ca ritm narativ și 
faptic climatul personajului care domină în- 
treaga intimpiare. Ea devine alertă sub impul- 
sul unor decizii pe care le vezi în privire, dar 
nu sînt exprimate în cuvinte sau dimpotrivă 
devine nostalgica expresie a dezoroientării, 
sau a mărunţirii unui gînd inca neinchegat. 
Un actor cu totul ieșit din comun face aceste 
treceri de la o stare la alta, fără replică, ci 
doar din mobilitatea feței, o adevărată perfor- 
manta actoricească. Vulpea cenușie mi s-a 
părut un mic eseu nu atit despre un personaj 
care ar închide în el o lume, ci despre un 
anume spirit și o anume imagine, una din 
multele posibile ale unui fel de a fi și a face. 
O altă imagine o oferă filme ca Familia 
Pioufte, Cordélia și Unchiul meu Antoine, 
filme care au drept motor ceva ce 'se nu- 
meste spiritul quebechez derivat dintr-o altă 
cultură, filme dominate de o anume preocu- 
pare de sine, de problematica unei vieți mar- 
ata de senzaţia de claustrare. Covirsitoare 
este atmosfera grea ca în romanele lui Zola 
(atmosferă îngreunată încă de efectele trans- 
plantului pe alte locuri), filme în care aspec- 


"tul tezist prevaleaza asupra expresie: artis- 


tice. Şi ceea ce probabil că realizatorii aces- 
tei şcoli cinematografice au depistat ei înșiși 
sîntem siguri: modalităţile narative urma- 
resc. și coboară parcă odată cu povestea în- 
sasi în epoca în care se situează ea, așa incit 
o întîmplare plasată între cele două războaie 
pare filmată ca în cinematograful de atunci. 
Distanţa si distantarea, apte să. ofere unele 
reconsiderări, par să fie ignorate. 

Filmele unei saptamini înseamnă, desigur, 
destul de puţin pentru cunoașterea cinemato- 
grafiei unei tari cît un continent de întinsă, 
dar ele au darul să modifice distanţele ce ne 
separă și să deschidă cel puţin o mică fe- 
reastră spre o mare lume. 


Mircea ALEXANDRESCU 


din copilărie, între băieţi si fete, cu efectele ei 
traumatizante asupra acestora din urmă, 
după cum a arătat psihanaliza. 

Procesul capătă un spor de dramatism prin 
însăși firea lucrurilor. Fetele se maturizează 
mai repede în această epocă, și trec, parado- 
xal, prin complexe de inferioritate, atunci 
cind au de fapt o superioritate asupra băieți- 
lor. Filmui subliniază inteligent situaţia, intro- 
ducind și un decalaj de virstă apreciabil între 
frați. Baietelul are cinci-șase ani pe cînd fe- 
tita, treisprezece. În prima secvenţă își cal- 
mează frăţiorul îngrozit de scena la care 
asistă (uciderea calului) caută să-i furnizeze 
o rațiune a actului, invocă necesitatea și pro~ 
mite să-l facă a uita întimplarea oribilă 
printr-o poveste. Fetița e cu adevărat utilă în 
casă, mama nu se poate dispensa de ajutorul 
ei, trebuie să renunțe la joacă, fiindcă diverse 
treburi gospodărești o solicită și a obținut in 
partea tatălui să pregătească singură hrana 
pentru vulpi și să le-o dea. 

Baietelul,mult mai mic, manifestă o tipică 
nepăsare copilărească. După ce era gata să 
tacă o criză privind cum a fost executat pri- 
mul cal, participă cu insufletire la prinderea 
celui de-al doilea. Nu rezistă orgoliului de 
a-și afirma superioritatea masculină și di- 
vulgă secretul pe care-l deținea: Margareth fi- 


gala filmului indian 


Controverse 


si divertisment 


P.. spectatorul european este adesea 
greu de înţeles de ce, una-doua, eroii multor 
fime indiene lasă baltă povestea si se por- 
nesc de mama focului pe cintat. Pentru un 
suflet indian, muzica este însă, ca și gindul, 
inseparabila de făptura lui. Deci și de filmele 
care-i istorisesc viaţa. 

Așa stau lucrurile $i în acest Orizonturi di- 
ferite, film recent al studiourilor din Bombay, 
prezentat la noi în cadrul „Galei filmului in- 
dian”. Deşi evadează prin subiect și lipsa 
costumului traditional din tarcul melodramei 
comerciale cunoscute, regizorul și scenaris- 
tul Bhimsain nu renunţă la cîntec ca element 
de confesiune și chiar ca mijloc de observa- 
tie socială. Sintem în familia unui prosper 
agent de publicitate, a carui soție e o cunos- 
cută actriță care trăiește după standardurile 
europene. Vă amintiţi, pina nu demult — in 
zeci şi zeci de filme indiene — actrițele, ca si 
dansatoarele, nici nu ajungeau sa se casato- 
rească, mentalitatea curentă tintuindu-le „în 
afara“ societăţii. Acum, căsătoria a fost con- 
sumată după cite se vede fără contrarietati și 
conflictul se mută în planul emancipării fe- 
meii. Ea are acum dreptul la această profesie 
si rolul de mamă n-ar trebui să-i stinjeneasca 
activitatea. Este ceea ce vrea să demonstreze 
autorul plasat de partea noii mentalități si de 
aceea își va ajuta eroul, respectiv pe soțul ac 
tritei, să se depăşească, făcind saltul psiholo- 
gic cate acceptarea egaiitat temen in viata 
de zi cu zi. Așadar, dupa citeva perechi de 
palme ce umilesc femeia, după o despartire 
şi alte cîteva conflicte adiacente, soţii se rein- 
tilnesc si se împacă pe malul mării. Fiecare 
recunoscindu-si vina. Ultimele replici ale fil- 
mului sună astfel: Ea: „N-am să mai pun ni- 
ciodată piciorul în teatru! El: „Soţia mea e o 
mare actriță. Eu nu doresc alta!“ 

lată, așadar, din nou filmul ca aliat eficient 
cind e vorba de a remodela conștiințe. Efi- 
cient,dar şi agreabil în cazul dat. Agreabil și 
prin aportul operatorului A.K. Bir care uzează 
cu exuberanţă de decorul și pelicula color, 
de aparatul purtat în mină, de transfocator 
sau supraimpresiune, filmul capatind o aler- 
tete plăcută și o anume senzaţie de intimi- 
tate. 

Un film social, am putea conchide. Dar nu 
tară muzică, — nu ca fundal sonor, ci ca par- 
tener cu drepturi egale. Un tipic exemplu 
pentru intiinirea pe care multi cineasti indieni 
și-au dat-o, in ultima vreme, la jumătatea 
drumului între un cinema de divertisment și 
cel ancorat în controversele actualitatii. 


Adina DARIAN 


ind o fată și, deci, slabă de inimă, a dat dru- 
mul iepei să fugă pe cind el, curajos ca orice 
barbat, a ajutat la prinderea ei. E astfel si ne- 
leal. Cu o prefăcută rizgiială infantilă, resim- 
tind vagi remușcări pentru ceea ce a spus, 
vine apoi să-și caute sora în cabina camione- 
tei ca să o întrebe dacă e supărată pe el. Re- 
plica finală răstoarnă într-o ordine supe- 
rioară, aparenta infringere a eroinei, dindu-i 
adevăratul semn: „Pe mine, spune ea — n-or 
să ma prindă niciodată!“ Piatra de temelie la 
formarea unui caracter a fost pusă. Mai mult 
decit atita, cuvintele ultime ale fetiţei formu- 
lează concluzia acestei mici experiențe infan- 
tile, proclamă divorțul care se instaurează in- 
tre ideal și real. Margareth incetează să mai 
fie ca fratiorul ei, o mică făptură dezarmată, 
fericită atunci cînd complace lumii adulților 
Între cei-mari şi dinsa a apărut o ruptură ho- 
tăritoare. Din Margareth va crește „o rebelă” 
şi prin sugestia a tot ce răzvrătirea ei se ob- 
stinează sa apere împotriva cruzimii „nece- 
sare“, scurt metrajul capătă o bătaie lungă, 
devine un splendid elogiu adus tăriilor se- 
crete feminine. 


Ov. S. CROHMALNICEANU 


afisul lunii 


Filmul ro 


e O lumina la etajul X: „Un film care anali- 
zează o viata de om, viata unei femei incer- 
cate de o suferință şi care o ia de la început 
Uşor? Greu? Este o femeie care ia greul in 
piept cu seninătate, cu incredere in forțele 
sale, în viitor. Un film tonifiant, un film care-ţi 
dă încredere. O Irina Petrescu de zile mari 
(ca totdeauna), o mare actriță pe care o ve- 
dem prea rar pe ecrane. Împreună cu Gheor- 
ghe Dinică, un cuplu de nota 10. Un film — 
„Jumină“ în cinematografia noastră”. (Liliana 
Augustidis — str. Bucuresti nr. 307, Căā- 
rași). 

e Rideti ca-n viaţă: „Rideţi ca-n viaţă por- 
nește de la un titlu cu schepsis, titiu ce poate 
deruta. Asta pentru că morala filmului ar fi, 
după mine: in viata nu se ride chiar ca la tea- 
tru sau ca la o spunere de bancuri. Şi aici, ca 
și în celălalt film al lui Blaier, Fapt divers, 
omul nu se plinge nimănui de necazurile 
sale. Regizorul reia, tangential, o idee din in- 
tunericui alb: demascarea sarlataniei, a im- 
posturii. În alb era vorba de un 
profet, in Rideţi ca-n viaţă e vorba de un sca- 
mator. Acesta recunoaște singur ca nu mai 
„ține“, că lumea a început să-i cunoască tru- 
curile. E soarta a tot ce e vechi, să devină ri- 
dicol, într-o măsură mai mare sau mai mica? 
Oana Pellea e fascinantă. Cred ca acest film 
e adevăratul ei debut, un debut memorabil. 
Stelian Nistor, pe care l-am remarcat în Prea 
cald pentru luna mai, regretind că nu a fost 
distribuit acolo chiar în rolul principal, reține 
din nou atenția. Este ur actor din familia 
unor Ernest Maftei, Mihai Mereuta, Mircea 
Diaconu. E nevoie de roluri pentru el. Bog- 
dan Gheorghiu e şi june prim reușit, dar și 
comic. Mobiiitatea chipului său în scena ma- 
sajului de la dispensar nu se uită ușor. Ghe- 
orghe Dinică este atit de „in rol" incit cuvin- 
tele refuză ruşinate să-l mai laude“. (Mircea 
Lăzărescu — str. Simonide 12. Bucuresti). 

e „Un film realist, cu nişte tineri plini de 
elanul virstei lor, optimişti, buni, integri. Un 
tiim care cheamă la meditaţie, dezvaluind 
spectatorului filosofia tuturor oamenilor de 
caracter si anume: nu contează unde si cit 
trăieşti, ci cum trăieşti” (Liviu Manolache — 
str. Nada Fiorilor nr. 6, bloc A, sc. C, et. 5, 
ap. 23, București) 

e „Desigur că A. Blaier are dreptate, realul 
este compus din fapte diverse care îmbină în 
proporții diferite atit veselia cit şi tristeţea, fe- 
ricirea cu drama, însă acest lucru trebuie sa 
fie natural, să convingă. lar convingerea sa 
nu fie supusă convenției, unei scheme de- 
monstrative, pe care s-ar putea să n-o creada 
nimeni“. (Filip Ralu — Bd. N. Titulescu nr 
82, bi. 13, sc. 7, ap. 10, Bucuresti) 

e „Biaier continuă să fie un regizor serios 
si cu afiș bun, dar cu filmul asta cred că a 
dat ușurel cu bita în baltă. El însuși ne mär- 
turisea scriind că vrea să facă filmul în primul 
rînd pentru „fiara“ de Dinică... De fapt, cu Di- 
nică si Ciobanu ramine și filmul care în prin- 
cipiu -suferă de o boală numită „falsitate“. E 
neverosimil — ce mai! — uneori... Nu-ţi prea 
vine a crede povestea cu tinerii frumoşi, 
scoşi ca din shop, care se refugiază din drag 
de viata pe un șantier, în creierii munţilor 
Eu, cu eroul lui Dinică am şi ramas de fapt 
din tot filmul. L-am mai elogiat vreodata p+ 
Dinică? Dacă nu, nu scap prilejul s-o fə 


Anul XXIII (268) 


Bucureşti, aprilie, 1985 


Redactor șef 


Ecaterina Oproiu 


Amposibila iubire” 


Pentru o dată, în loc de o scrisoare, un „afiș” elogios, o felicitare din partea unui co- 
respondent. Pentru o dată, mai puţină analiză, dar foarte mult entuziasm binevenit: 

„Un motiv întemeiat mă determină să transmit prin intermediul redacţiei revistei „Ci- 
nema“, o felicitare; destinatar: filmul românesc care, aşa cum ne-ati informat în „Ci- 
nema” nr. 2/85, își dovedește competitivitatea. Sincere felicitări deci tuturor celor care 
au contribuit la încununarea cu lauri a cinematografiei noastre. Din lista (destul de bo- 
gata) a filmelor şi numelor premiate, permiteti-mi să mă opresc in mod special la impo- 
sibila iubire, un film de Cinemateca română. Bucuria izbinzii, a consacrării, este în pri- 
mui rind a realizatorilor, dar poate că e bine să se ştie că această bucurie este imparta- 
sita si de noi, de public, de toți cei care urmăresc consecventi creaţiile cinematografiei 
românești. Și dacă realizatorii au tot dreptul să se mindreasca cu succesele lor, oare ar 
fi deplasat să ne mindrim si noi cu ele? 


Bd. I.B. Tito. nr. 58, bioc D16, ap. 13 București 


şi Emil Hossu — 'un trio de succes 


Spectatori, nu fiţi numai spectatori! 


Filip cel Bun 


acum. E grozav de mare, și asta o ştie foarte 
bine și domnia sa. L-am admirat în muite 
filme, traversind și imbogatind multe roluri cu 
prezența sa imperturbabilă si rece, de-ti in- 
gheață răsuflarea. Mor de curiozitate să-l vad 
îndrăgostit lulea pe ecran... Dinică te duce cu 
gîndul la Malec (apropo, ce frumos vorbește 
Tudor Caranfi! despre celebrul comedian in 
noua sa carte „Virstele peliculei“; n-am ba- 
nuit vreodată că se poate scrie o carte atit de 
interesantă şi mai ales atit de captivantă des- 
pre filmul mut)“. (Nina Crăciun — Cămin 
studențesc, Intrarea Amzei 1-2, București) 
e „Filmul suferă crunt de niște poncife 
care numai ca-n viata nu-s. Dacă n-ar fi fost 
ambiția asta declarată că iată, vă aratam noi 
cum e sau cum trebuie să fie in viata, poate 
că n-am fi tost atit de critici! O vorbă bună 
pentru pofta de joc a celor trei tineri protago- 
nisti, fermecatori prin ei inşişi și mai putin 
prin ce sint puşi să faca... O vorbă bună pen- 
tru cei care au programat în completare, Pe 
malul Ozanei de Copel Moscu. Excelent!" 
(Florin Octav Moinar — Alsea Zarandului nr. 
4. bl. 467, ap. 32, Bucuresti) z 
Glissando: fone! Teahă (Str. Armata Rosie 
23-25, Arad): „Avem — în acest film — o 
perlă veritabilă”; Vivi Galiș (Str. Belșugului 
nr. 16, Oradea): „Mie, personal, filmul mi se 
pare a fi o incontestabilă reușita a cinemato- 
grafiei românești, o dovadă a maturitatii sale 
— de aceea punctul de vedere al lui A. Ser- 
ban (Cinema 1/83) m-a nedumerit și m-a 
amărit“; Brindușa Olariu (Bd. Mihai Viteazu 
25, sc. A, et. 9, ap. 40, Sibiu): „Glissando e 
cea mai frumoasă, dureroasă și zguduitoare 
declaraţie de viata și, în același timp, cel ma: 
puternic protest împotriva războiului, a morții 
— m-a impresionat enorm“; Filip Ralu — Bu- 
curesti: „Glissando e o deschidere impor- 
tantă a filmului nostru spre temele universale 
şi un racord substanţial cu valoriie cinemato- 
grafiei contemporane“; lonel Dincă (ioc 
Preajba. jud. Dolj): „Glissando n-o să-şi ga- 
sească muiti spectatori care să-l placă. Aș fi 
vrut să spună mai mult; au fost prea multe în- 
trebări şi atit de puţine răspunsuri...“; luiius 
Hegedus (str. Faurului nr. 9, Sibiu): „E adevă- 
rat, Mircea Daneliuc a încercat un nou stii pe 
plaiurile noastre, dar nu a reușit, cel puţin 
așa cred eu“; Nicolae Alexandru (Bd. Petro- 
chimistilor, bl. 55A, ap. 10, Ploiești): „Un pro- 
fesionalism ce evită stingaciile și un curaj de 
a sparge tiparele producţiilor de duzină“; 
loan Hossu (str. Mehedinţi, nr. 23, bi. 03, sc. 
B, ap. 28, Cluj Napoca): „Sint ferm convins 
că Glissando va face cea mai strălucită ca- 
rieră de săli goale dintre toate filmele roma- 
nești ale ultimilor ani“. (N.R.: Nu ne hazar- 
dam în asemenea pronosticuri). 


Cititorii şi revista 


Un lapsus: Patru corespondenți ne-au facut 
surpriza de a ne sesiza o scăpare „muzicale 
a prestigiosului critic literar Ov-S_ Crohmain- 
ceanu în articolul sau din nr. 10/84, conss- 
crat unei analize excelente a filmulu: Undeva. 
cindva. Şi anume: melodia fredonsi 
iomanul Collier nu aparține lui Ber 
Rahmaninov şi celebra sale Rap: 
patru melomani — pe car 
nema nu-i poate dec? cio 


Violeta Sandu (Tulcea); losef Pildner (Aleea 
Trandafirilor nr. 4, bl. A4, sc. A, et. 1, ap. 7, 
Tirgoviște); Radu Vasile (Aleea Voinicului nr. 
1, Bistriţa). Trebuie spus, de asemenea, ca 
tuturor celor patru filmul le-a plăcut foarte 
mult. ` 

® Despre Mircea Diaconu: „Dintre actorii 
români, el este preferatul meu. Are un stil 
propriu de a juca şi-mi place foarte mult cum 
scrie. mai ales in publicația dumneavoastră. 
Ştiţi unde mi-a -plăcut cel mai mult, în filmele 
sale? In Buletin de București cind spunea: 
„N-am stil, dom'le, n-am stil! italienii, pac-pac 
şi gata!, dar eu n-am stil, dom'le, asta e!" Nu 
ştiu dacă citatul este corect, dar cam așa 
spus!” (Rodica Stănescu — Bd. Bălcescu nr. 
50. bi. 6, sc. C, et. 4, ap. 53, Buzău). 


Frazele lunii 


„sînt mai multe, avind în vedere și „cite 
luni au trecut, de cînd nu ne-am mai văzut”, 
cum zice, autocritic, cintecul! 

e „Am reușit să mă calific (pentru a doua 
oară în cariera mea de elev) cu media 9,75 la 
taza națională a concursului de limbă şi lite- 
ratură, „Mihai Eminescu“; vă dau cuvintul 
meu că sint sigură de contribuția filmului la 
această reușită, pentru că e! mi-a educat în 
mare măsură gustul pentru frumos“. (Oprigor 
Sanda Maria — str. Crișan 11, bl. LA1, sc. 1, 
et. 3, ap. 7, Slatina). 

e „La fiimul lubire fără soare, cind tinara 
mamă vede mormintul fiuiui ei şi ţipă indure- 
rată, unul dintre vecinii noştri suspina, iar 
cind ne-am uitat mai atent (N.r.: Cind aţi mai 
avut timp și pentru asta?) am văzut că plin- 
ea la fe! ca mai multi din sală“. (Mihaela 
Beică $i un grup de elevi de ia liceul indus- 
trial nr. 2 București). 

e „vă spun sincer și vă rog să ma credeţi 
că am văzut Sandokan, tigrui Malaieziei de 5 
ori şi nu întimplător l-am luat de două ori şi 
pe fratele meu, Marius, în virstă de 8 ani, cu 
care cînd am ajuns acasă și l-am vazut plin- 
gind, l-am întrebat: „Marius, de ce plingi?” Si 
el mi-a spus: „Te rog mult, mai du-mă o data 
ia filmul Sandokan”. (Camelia Dragomirescu 


Piteşti) = | 


Rubrica 
„Spectatori, nu fiți numai spectatori! 
este realizată de Radu COSASU 


Incontestabil: locul nr. 1 în topul 
scrisorilor primite în primele luni 
ale anului 1985 Ken Marshall — 
Marco Polo! Vine stare”, din urmă 
La Fayette din Tineri în luptă! 


mea senstaliiza = îi 
sint Mircea ban (Sc Urea òi 


Rodica Mureșan, Tora Vasilescu 


într-o comedie de succes: 
Sosesc păsările călătoare 
de Geo Saizescu 


Foto: Victor STROE 


- https://biblioteca-digitala.ro 


CINEMA, 
Piaţa Scinteii nr. 1, Bucureşti 41017 


E-emplarul 8 lei 


„Cititorii din străinătate se pot abona prin 
„Rompresfilatelia“ — sectorul export-im- 
port presă P.O. Box 12-201., telex 10376 
prostie, București — Calea Griviței nr . 


Prezentarea artistică: 
Anamaria Smigelschi 


Prezentarea grafica. 
loana Statie ! 


Tiparul executat la 
Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteij» -— Bucuresti 


23 


Între Julieta şi loana 


Variana l ma- (cu lor 


0 ingenuă 
mult dramatică 


U. soi de alint blond, o mirare aproape 
albastra, dar deloc infantilă, un mers fragil pe 
o sfoară nevăzută intr-atit de alba şi gesturi 
controlat necautate, batind in violet; o inge- 
nua mult dramatica sub ochii rizareti care-si 
schimbă culoarea odată cu sufletul şi toate 
astea intr-un trup micut, întors într-o incapa- 
ținare de doamna-domnişoară, de Julieta sau 
loana D'Arc 


Aşa o văd eu pe cea pe care o ştiu numin- 
du-se Mariana Buruiană si pe care o aştept 
sa fie mereu ea, tot mai ea pina la consa- 
crare. Si asta a$ fi vrut eu sa scriu despre 
această actriță, tinara şi minunata, ivita ca o 
bucurie pentru noi ca spectatori, citeodata ca 
parteneri, așteptată, poate, promoţii întreg: 
Asta aș fi vrut sa scriu. să-i scriu. Atit de fapt 
cit o senzaţie, cite o dedicație, cite o incer- 
care de poezie sau portret. 


Pentru mine, poate. era destul. Era doveda 
unei impresii puternice pe care am avut-o ori 
de cite ori am urmarit-o pe scenă, incepind 
cu Julieta din spectacolul Caătâlinei Bu- 
zoianu, trecind prin spectacolele de la Piatra 
Neamţ sau cele de la Bulandra și prin filmele 
prin care niciodată nu a trecut ci a fost. Mă 
bucură să o văd, să o aud. ma incintă semnul 
de personalitate, semnul de maturitate artis- 
tica, de noutate. Dar, poate — nu poate. si- 
gur, — m-am gindit că ea merita mai mult, 
Nu neapărat mai multe vorbe, dar macar 
această justificare a mea de acum, cind nu 
spun nimic în plus, însa declar că dacă admi- 
rața mea faţă de talentul ei s-ar măsura in 
tindurile scrise de mine în această revistă, ar 
trebui să dau peste cap toată paginaţia... 


Promit să o tac peste un timp în care sper 
sa ma întiinesc tot mai des și tot mai temei- 
nic cu talentul şi farmecul acestei actrițe nu- 
mită Mariana Buruiană 


Carmen GALIN 


Reflex 
într-un chip 
de actrița 


| ana. nume tot atit de frumos precum a 
este chipi, imaginat de miraculoasa natură 
din petale de cireș, din boabe de roua, pur- 
tind in ochi frinturi de mare. Chip înnobilat 
de puritate niciodata pierduta. de inteligență, 
de ingaduitoare intelegere a tot ce o incon- 
joară 
neroasa pina la sacrificiu, avind vocația 
teniei, modestie demnă, om cu care ori- 

cînd poți pleca la drum 

Fragila şi puternică. vulnerabila fară a-și 
pierde verticalitatea, e un om de care-ţi este 
dor cind stai mai mult timp departe de el, 

imi tace placere sa o știu alaturi de mine, 
pe scenă. Imi da putere şi incredere. Orice 
actor işi poate dori o asemenea parteneră. 
Orice regizor o asemenea interpretă. Pentru 
că se poate colabora cu ea, pentru ca are su- 
Ñetul si mintea deschise pentru a şti cit mai 
mult din tainele profesiei noastre. Nu are pre- 
judecăţi si niciodata complexe de superiori- 
tate ce i le-ar Îngadui, poate, frumusețea chi- 
pului si toate cite le ştie 

incere un singur regrets ca ioana nu a jucat 
suficient personaje precum sufletul său, inte- 
ligenta sa, precum formaţia sa. Probabil că a 
funcționa! o prejudecata din partea celor ce 
i-au format cariera artistică fiind, poate, turafi 
de cum arată ea, pentru ca e, într-adevăr, fru- 


ideală: 
Serban’ lonescu 


O parteneră 


Ioana Pavelescu (cu 


moasă, decorativa. dar eu știu — Si mai ştiu 
şi atti ca frumuseţea loanei Pavelescu 
vine ainiauntrul sau ca nu este decit o refle 
catre a sufletului sau. a inteligenţei sale, a 
unei alese educatii 

loana, şi ea, face parte din tezaurul sufletu- 
lui meu. Mulţumesc întimpiârii ce a facut sa 
fim alaturi 


Leopoldina BALANUTA 


Oana Pellea 


Vistoi 


Dreptul și puterea 
de a fi autentic 


A. văzut nu de mult un fiim — Rideti 
ca-n viață — în care am descoperit doi actori 
— Oana Pellea și Stelian Nistor — emblema- 
tici, după parerea mea, pentru tinara genera- 
tie. O generatie care numai la o privire super- 
ficială pare lipsită de vibrație si dornică sa ta 
in ris orice, 

Oana Pellea şi Stelian Nistor, printr-o inter” 
pretare, deseori, de o rară subtilitate, apana; 
pe care îl credem de obicei numai al actorilot 
de multă vreme consacraţi, ne-au dezvaluit in 
chip tulburător uriașele resurse de candoare 
de bunătate şi putere de muncă, ajungina 
pina la sacrificiu, ale celor ce pornesc astazi 
sa se confrunte cu viata, lucrind pe şantiere 
pe ogoare sau în laboratoare. Cei doi au de- 
monstrat fara nici un efort aparent ca se 
poate purcede la fapte grandioase fara cris- 
pare, ci dimpotrivă, cu nonşalanţă, ca şi cum 
ai vrea sa imblinzesti truda, să ti se para mai 
putin dură. Ei se feresc de patetismui ieftin, 
de lozincile fara acoperire, proclamind drep- 
tul de a fi autentic şi nu fals incrincenat pen- 
tru a-i impresiona pe ceilalți și a stirni 
aplauze 


Oana Pellea reușește sa fie in acest film 
începînd de la înfăţişare şi pina la acţiunile 
intreprinse, într-o metamorfoză continuă 
Candoarea eroinei a fost ultragiată și singura 
arma de aparare care i-a ramas este aceea di 
a se schimba continuu, pentru ca semenii sa 
să n-Q doslușească la prima vedere. 


La rindul sau, personajul lui Stelian Nisto! 
îşi disimuleaza setea lui de lucruri marete 
sub o scinteietoare jerbă de giumbuşiucuri 


care îl transforma, spre deliciul unora, intr-un ' 


bufon. Scena din finalul filmului, cind; prins 
de un bolovan, personajul este într-un imi- 
nent pericol, e jucată magistral $i poate -fi- 
qura cu cinste în orice antologie a filmului 
Numai un mare actor ar fi putut sa conver- 
tească durerea în zimbet cu atita arta. numai 
cineva care a înțeles în viata ce înseamna 


https://biblioteca-digitala.ro 


it~ ie oe 


demnitatea jertfei, putea-să o redea cu atita 
stralucire pe ecran, 

Ultima secvenţă a filmului ne intatiseaza 
chipul sâu zimbitor, profilat pe fundalul unei 
construcții gigantice. Şi ce poate fi mai re- 
confortant pentru un actor decit să aibă cre- 
dinţa ca eroul căruia i-a dat o parte din sufle- 
tul sâu poate fi un simbol a! tinerilor de azi? 


Silvia POPOVIC! 


Un artist singular 


O. cirpiti, fata dură, de hoţ de mobre 


sau de sahist siciit de chibiti, par zbirlit, sâu 
eta de floretist, glas de bariton „carpaţi fara 
filtru“; nu l-am văzut vreodată cu palton — 
cum o rezolvâ? — are 33 de ani — virstă ciu- 
dată — îl cheamă Gheorghe Visu şi nu dă au- 
tografe. y 

E Actor. Deci, e un om singur. Şi ia Geo se 
simte asta. Pentru că e generos, e cald. cu 
toată uitatura lui de hot de vise, pentru ca îl 
gasesc dormind — ramas de la repetiție — pe 
canapeaua din cabină, învelit cu tot ce-i cade 
in mina, pentru ca il simt cum caută, cum 
alearga după nu ştiu ce (el ştie). E singur. 
pentru ca e Artist 

Şi e singular. Floare rară în Teatrul romă- 
nesc şi în cinematografia care ne-nconjoară. 

De vreo citiva ani ne jucam de-a viata pe 
scena Teatrului Mic. Sintem colegi. Şi vad cit 
îl costă joaca asta. Cit se chinuiește pentru 
fiecare rol, pentru fiecare clipa pe care o 
consumă acolo, pe scindură 

E un muncitor. Nu cricneste — mai întirzie 
el, dar muncește si marele lui taient da 
roade. Si o sa mai dea. E simplu. e direct, 
făra zorzoane, e tragic, e dramatic, are mult 
haz (un haz special), totul curge din ei, de-ti 
vine sa zici cind îl vezi „ei si ce? pot şi eu la 
fel, ce mare lucru face?'- Incercaţi. 

Dupa ce l-am vazut într-un film de Pita am 
crezut ca n-o sa miai ştie pe cine sa împace 
cà n-o sa-l mai prindem pe la teatru de cite 
filme: or sa vina pe capul lui. 

Au venit, Geo? Mie mi se pare canu.E 
bine? E rau? Nu ştiu. Dar e păcat 

Mai știu (sau ma-nsel?) ca ai rabdare 
deşi ştiu bine cit costa o rabdare ca asta, dar 
ce conteaza, Geo, iei armonica sau ghitara 
din cui, o carpata fară filtru si cinti cum nu 
mai tu știi. „De la moara pin-la gara”. Şi aş- 
teapta, Visu. Toţi sintem intr-o gară 

Bafta, Geo. Ți-aș zice si altfel, dar nu cred 
că-mi da voie redacția. 


Ştefan IORDACHE 


Foto: Victor STROE 


Simplu, direct , fără zorzoane 
rhe | (cu Elena Alt