Al.Boldur — Ştiinţa istorică română în ultimii 25 ani (1946)

INSTITUTUL DE ISTORIE NAŢIONALĂ „A. D. XENOPOL“ 


Alexandru V. Boldur 


Profesor la Universitatea din lași 


ŞTIINŢA ISTORICA ROMÂNĂ 


IN ULTIMII 25 ANI 


CONSTATĂRI SI REMEDII 


Două comunicări 
făcute la Institutul de Istorie Naţională”, A. D. Xenopol“ 
în şedinţele din 7 Februarie și 27 Martie 1946 


= N 
l'AS 
TIPOGRAFIA ALEXANDRU À. TEREK 
1946 AL > 


EXTRAS 


din „Studii st Cercetări Istorice“, vol. XX 
(vol. I din seria nouă). 


NOTĂ : In câteva locuri ale textului (pag. 31, 33, 36, 48, 51) s'a strecurat 
o greşală regretabilă: în loc de idfografie sa tipărit {deografic. 
Rugăm a se face cuvenita rectificare. 


Știința istorică română în ultimii 25 ani. 


Constatări şi remedii.” 


1. Simptomele unei crize. — 2. Principalele curente în istoriografia 
universală în secolul al XIX-lea şi al XX-lea. — 3. Figuri reprezen= 
tative ale istoriografiei române înainte şi după primul războiu mon- 
dial. — 4. Câteva menţiuni cu privire la ştiinţa istoriei universale şi 
la istoria dreptului în România.— 5. Există vreo criză în ştiinţa isto-- 
riei universale ? — 6. Istoricul metodei comparative. — 7. Esenţa şi 
însemnătatea metodei comparative în istorie. 


1. Simptomele unei crize 


Știința istorică română se află în stare de criză. Această 
stare nu este de provenienţă recentă, trăgândusse încă din timpul 
de după primul războiu mondial. 

Ne aducem bine aminte că înainte de acest războiu cele mai 
fundamentale chestiuni erau tratate în broşuri sau cărți nevolumia 
noase ca de exemplu: originea principatelor române de D. On. 
ciul, vechimea rumâniei de C. Giurescu, războaiele dintre Ruşi şi 
Turci de A. Xenopol, Stefan cel Mare de N. lorga, originea voies 
vodatului de I. Bogdan, cultura veche română de același, etc. 1). 

După primul războiu mondial situaţia disciplinei noastre s'a 
schimbat radical. Nu ne mulțumim cu broşuri. Nu numai pros 
bleme mai importante, ci si cele de ordin secundar, se bucură de 
o tratare voluminoasă. Chiar şi chestiunilor de mâna a treia se 
consacră uneori sute de pagini. Dacă cuiva far veni în cap ideea 
de a compara cantitatea hârtiei, ce se consuma acum treizeci ani 
în urmă pentru publicații cu conţinut istoric şi cât se consumă 


1) D. Onciul, Originile principatelor române, Buc., 1899; C> Gi uz 
rescu, Vechimea rumâniei în ȚarazRomânească şi legătura lui Mihai Vie 
feazul, Buc., 1915; A. D. Xenopol, Războaiele dintre Ruși si Turci, lași, 
1880; N. Iorga, /sforia lui Stefan cel Mare, Buc., 1904; IL Bogdan; 
Originea voevodatului la Români, Buc. 1902; i. Bo gdan, Cultura veche 
română, Buc., 1898. . . 


titLIOTECA 

JUDEȚEANĂ, 
NEAMȚ 

Fond GTK” 


ICT M /520 


Y 


2 . A. BOLDUR 


pentru acelaşi scop în zilele noastre, ar constata o mărire a Consus 
matiei de sute de ori. 

Din punct de vedere cantitativ am făcut un progres enorm 
de mare. De unde vine această goană după cantitate ? 

Pe de o parte această schimbare este un rezultat firesc al 
evoluției ştiinţei istorice române, dar nu poate să fie explicată nus 
mai prin mărirea numărului de oameni, care se ocupă la noi de 
ştiinţa istorică, şi prin creşterea şi aprofundarea interesului pentru 
chestiuni de istorie în diferite direcţii. Intr'o măsură oarecare este 
şi o imitație. Exemplul activităţii marelui N. Iorga, a cărui cres 
atiune nu a încetat niciun moment cât a trăit, ca un izvor care 
curge fără întrerupere, a servit de model pentru mulți. 

Cantitatea nu este un neajuns, ci dimpotrivă ceva pozitiv, 
dacă în această goană nu este sacrificată calitatea. Dar tocmai se 
poate afirma categoric că deseori cantității nu-i corespunde vas 
loarea internă a scrierii. Deci e nevoie să insistăm asupra defec- 
telor frecvente ale lucrărilor de istorie. 

In prealabil însă să mi se permită să fat o mențiune impor: 
tantă. Departe de mine e gândul să învinuesc pe cineva în spes 
cial. Nimeni nu e vizat. E vorba de starea generală a ştiinţei noas» 
tre istorice. Prin critica pe care i-o aduc nu intenționez să „COs 
bor“ pe unii sau să „ridic? pe alţii. Dacă e o vină a cuiva, apoi 
suntem cu toţii de vină, că n'am încercat să înlăturăm neajunsus 
rile prea vizibile cu un ceas mai de vreme. Să încercăm să ne 
îndreptăm cel putin depe acum înainte. 

Orice istoric trebue să fie în mare măsură şi gânditor. El 
trebuie să aibă o concepție proprie asupra vieții omeneşti si a des 
stinului omenirii. Obiectul istoriei este omenirea în evoluția ei. 
Și dacă cineva se ocupă numai de istoria poporului român, are 
de a face cu un compartiment din istoria omenirii, pe care şi la 
ales după dispozițiunea sufletească şi fiindcă istoria omenirii este 
prea imensă pentru forțele spirituale mărginite ale unui om. Niciun 
moment însă nu este permis să se uite această legătură a istoriei 
unei națiuni cu istoria generală a lumii. Să ne aducem aminte cu» 
vintele lui Pascal: ,Toute la suite des hommes, pendant le cours 
de tant de siècles, .doit être consideree comme un même homme 
qui subsiste toujours et apprend continuellement“ !). Sau dacă e 
nevoie de o autoritate din domeniul ştiinţei istorice să ne împross 


1) B. Pascal, Pensées, 1843, pag. 68, 


: i 


i 


ȘTIINȚA ISTORICĂ ROMÂNĂ 3 


pătăm caracteristica ei făcută de către K. Lamprecht: , Weltgeschis 
chte ist ein einzigartiger, singulärer Prozes“ !) sau de către N. 
lorga : „Istoria este una singură“ 2), 

Nu există azi niciun coltisor pe glob care să nu simtă înrâuriri 
din partea celorlalte părți. Se poate vorbi de o politică mondială, 
de comerțul si economia mondială si de civilizaţia mondială ce 
s'a desvoltat pe baza raporturilor dintre diferitele popoare. In cura 
sul miilor de ani s'au creat legături politice, economice şi cultus 
rale între popoare şi ţări, care au dus la apariţia unității omenirii. 

In lumea veche această unitate a izvorit din ştiinţa şi culs 
tura greacă, civismul şi dreptul roman şi religia creştină. Datorită 
cuceririlor romane (Spania, Gallia, o parte a Germaniei şi a Bris 
taniei, partea de Nord a Peninsulei Balcanice) şi în urma räspâns 
dirii creştinismului in Europa de Nord si de Est unitatea s'a ex- 
tins asupra Europei întregi. 

Din secolul al VIl:iea d. H. a început adunarea şi organis 
zarea lumei musulmane în Asia şi Africa. Din cauza împărțirii 
lumii creştine în creştinismul apusean catolic şi răsăritean ors 
todox, Europa slăbită nu putuse să reziste presiunii musulmane. 
In secolele, XII-XV musulmanii au făcut o serie de cuceriri în 
Europa şi mai ales în secolul XVI-XVII prezentau pentru Eus 
ropa o forță foarte primejdioasă pentruca, la urma urmelor, pris 
mejdia din partea lor să fie înlăturată si elementul de conducere 
a întregei omeniri să rămână tot Europa, mai precis partea ei a- 
puseană. 

Se înțelege dela sine că am trasat numai liniile generale ale 
procesului istoric şi că în realitate el a fost condiţionat şi de o 
sumedenie de fenomene sociale privind vieaţa fiecărei țări a parte. 

Vom trece în foarte scurtă revistă etapele evoluţiei istorice 
generale a Europei. 

Sunt foarte bine cunoscute împărțirile istoriei europene îns 
cepând cu evul mediu 3). 

Prima perioadă, care urmează căderii Imperiului Roman de 
Apus şi invaziei barbarilor şi pe care unii o numesc „barbară“, 
cuprinde secolele V.IX si se caracterizează printr'un amestec al 


1) K. Lamprecht, Xw/turhistorische Methode, Bertin, 1900, pag. 44. 

2) N. Iorga, Generalităţi cu privire la studiile istorice, ed.3, Buc., 
1945, pag. 270. 

3) N. Kareev, Obscii hod osemirnoi istorii, S. Petersburg, 1903, 
pag. 90 şi urm. 


4 A. BOLDUR 


elementelor romane şi germane în vieafa popoarelor europene, cu 
o oarecare preponderență a primelor elemente. Procesul de coor» 
donare între principiile de organizare romane şi germane se des, 
făşoară în timp de câteva secole, socotind dela momentul inițial, 
pe care lam pomenit, şi până la începutul dinastiei Carolingilor în 
752 şi ia forme mai mult sau mai putin definitive in epoca lui 
Carol cel Mare în 768-814. 

Dorinţa acestui împărat era să pună puterea regelui mai sus 
de ceaa bisericei sau a aristocrației. Dar desfacerea imperiului său 
în 843 duce la eliberarea bisericii catolice si a aristocrației de sub 
dependența de Imperiu, iar mai târziu la lupta între papi şi împărați 
si la însuşirea de către reprezentanții aristocrației a drepturilor şi prez 
rogativelor puterii publice. Catolicismul făcea o politică proprie, con= 
form cu concepția lui de vieafä şi avea şi un drept al său, dreptul 
canonic. Alături de catolicism, feudalismul prezenta a doua trăsătură 
caracteristică a acestei perioade. Și magnații feudali îşi aveau con» 
ceptia lor despre vieaţă, ideile lor politice, normele lor de drept 
şi moravurile lor. Feudalismul a pătruns şi în biserică. Cruciatele 
au putut să fie realizate numai datorită subvenţionării lor de câtre 
marii seniori. Pe de altă parte episcopii şi abatii ocupau un loc 
în ierarhia vasală, fiecare după posibilitățile lui, în calitate de ses 
nior sau vasal. 

In comparaţie cu Roma şi Bizanțul, ordinea publică a Europei 
medievale are trăsăturile ei speciale. Regele nu mai este condu= 
cătorul naţiunii, ca la Germani, şi nici şeful absolut al statului, 
ca în Bizanţ, ci capul ierarhiei vasale, seniorul superior. Altele 
decât in Bizanţ au fost şi raporturile dintre stat şi biserică. Biserica 
nu se mai supune statului, ci tinde să devină o putere de sine 
stătătoare şi pretinde să transforme pe reprezentanţii puterii laice 
în subalternii săi. 

Secolele X, XI, XII şi XIII, în care domină regimul catolico- 
feudal, formează o perioadă istorică de „ev mediu târziu“, după 
care începe trecerea la evul modern. In secolele XIV şi XV regi» 
mul catolico-feudal se descompune şi decade, pentru acest timp fiind 
caracteristice renașterea ştiinţelor si artelor şi umanismul pe plan 
ideologic, desvoltarea industriei şi desvoltarea comerțului, orgaz 
nizate în bresle, schimbul bănesc avansat şi activitatea oraşelor 
pe plan material. Societatea se imparte în stări sociale. Regimul 
social = politic, care se îinstaureazä este regimul de stări 
sociale. In locul adunărilor populare directe, cunoscute Greciei- 


ŞTIINŢA ISTORICĂ RCMANÀ 5 


antice si Romei, precum și Germanilor, apar acum adunări r es 
prezentative ale stărilor sociale. Totuşi nu participau toate 
stările, ci numai clerul, nobilimea si burghezimea oraşelor. Adus 
nările se împărțeau în camere de stări sociale, dădeau regilor 
sfaturi şi stabileau impozite. !) 

Neparticiparea maselor populare făcea din aceste adunări un 
instrument împotriva lor. In multe ţări înrăutățirea vieţii țăranilor 
se datoreşte activităţii acestor adunări. Aşa s'au petrecut lucrurile 
în Germania, Ungaria, Polonia şi Danemarca. Se ştie deasemenea 
că parlamentul englez colabora la opera de deposedare de pământ 
a ţăranilor. Lipsit de susținere din partea maselor populare, şi 
desbinat în urma certurilor dintre diferitele stări, acest parlament 
postmedieval şi-a arătat insuficiența completă şi slăbiciunea în 
lupta impotriva regilor, care au reuşit să înjghebe state mari naţio= 
nale şi să devină conducători absoluti. In secolele XVII şi XVIII 
triumfă absolutismul regal. 

Secolul al XVI-lea formează un punct de trecere dela regimul 
de stări sociale la regimul monarhiei absolutiste. Numai în Anglia 
si Ungaria parlamentul postmedievai s'a transformat în parlament 
modern constituțional. Modelul englez a servit ulterior ţărilor din 
Apusul Europei drept pildă, după ce a fost înlăturat absolutismul 
regal. Tot în acest secol de tranziţie a avut loc şi Reforma reli- 
gioasă, care în foarte multe ţări (Germania, Elveţia, Danemarca, 
Anglia, Scotia, Țările de Jos, Franţa, Ungaria si Polonia) a dat 
naştere la apariţia bisericilor noui sau a curentelor religioase noui. 
Reforma a fost urmată de mişcări sociale şi politice şi în sfârşit 
de războiul de 30 de ani şi revoluţia engleză. Datorită acestei 
revoluţii (1640— 1649) şi revoluţiei ulterioare din 1689 Anglia a 
reuşit săzşi menţină parlamentul, ca principiu normal al organiz 
zării statului. 

La jumătatea secolului al XVII-lea epoca Reformei se termină 
şi începe perioada monarhiei absolute, care mai precis cuprinde 
timpul între pacea din Vestfalia din 1648 şi revoluţia franceză 
din 1789.2) In această perioadă secolul al XVIII-lea ocupă un loc 
aparte, fiind cunoscut ca secolul „filozofic“ al raționalismului, 
secolul libertăţii gândirii şi a umanismului. Acest curent a fost 
atât de puternic, încât şisa găsit adepți şi printre capetele înco= 


1) Ibidem, pag. 139 $. u. şi mai ales 161—162. 
2) Ibidem, pag. 165, ş. u. 


6 A. BOLDUR 


ronate şi miniştrii lor. Încercările unor monarhi de a legifera în 
spiritul acestui curent (Frederic Il, 1740—1786, în Prusia; Iosif 
II, 1780—1790 în Austria; împărăteasa Ecaterina Il, 1761—1796, 
în Rusia; Pomball, ministrul lui losif-Emanuel, 1750—1777, în 
Portugalia ş. a.) au fost denumite „absolutism luminat“. A 

Revoluţia franceză pune început unui şir întreg de alte 
revoluţii şi războaie, care dărâmă vechiul regim al ordinei publice 
absolutiste, dând astfel naştere unui regim nou burghez, bazat pe 
libertatea economică deplină, pe libertăţile cetăţeneşti si pe pars 
lament, adică pe reprezentanța poporului, ca suma deputaţilor, 
aleşi de indivizi-cetățeni pentru a reprezenta voința poporului. 

In ce priveşte în special lumea slavă ea a fost împărțită 
dând naştere la diferite state !). Alături de Bizanţ se aflau Bula 
garia şi Serbia, care s'au fätit peste o bună parte a Peninsulei 
Balcanice, Bulgaria în secolul al X-lea şi Serbia în secolul ai 
XIV-lea, şi ambele au suferit o mare înrâurire din partea Impe» 
riului bizantin. O influență considerabilă bizantină a pătruns si în 
Rusia, care grupa ramura orientală a Slavilor. 

In Occident primul stat mare slav a fost întemeiat de Moimir 
sub numele de Moravia Mare în al doilea sfert al secolului af 
IX-lea. Moravia a primit creştinismul din Germania, însă sub 
Rostislav s'a adresat curţii bizantine cu rugămintea săsi fie trimiși 


. preoți, care ar face Moravilor serviciul divin în limba slavă. Au 


fost trimişi Ciril şi Metodiu, a căror activitate culturală a avut o 
însemnătate primordială în opera de luminare a Slavilor. Germanii 
au chemat împotriva Moraviei pe Unguri, care au pus capăt 
acestui stat. O bună parte a Slavilor occidentali și sudici (Croatii 
şi Slovacii) au intrat în compunerea statului ungar. O altă parte 
(Cabatchii şi Casubii) a fost cucerită de Germani şi germanizată. 
Din Slavii occidentali numai două ramuri, Cehii şi Poloneji, au 
reuşit să formeze state care cu timpul au devenit state indepen- 
dente : Boemia si Polonia. Ambele state la începutul existenței lor 
politice au căzut sub suzeranitatea germană, însă unirea polono— 
lituaniană, de la sfârşitul secolului al XIV-lea, a dat acestora din 


1) In afarä de Karzev, op. cit., pag. 104-107, vezi N. lorga, Sârbi, 
Bulgari si Români în Peninsula Balcanică, memoriul presentat Academiei 
Române în 1915, unde se arată evenimentele principale din Balcani în evul 
mediu, precum și A. Brûückner, Eintritt der Slaven in die Weltgeschichte, 
in „Wetigeschichte“, sub îngrijirea Prof. Dr. ]. v. Pflugk-Harttung, G ess 
chichte des Mittelalters, Berlin, 1905, pag. 559-639. 


ȘTIINȚĂ ISTORICĂ ROMÂNĂ 7 


urmă posibilitatea să se întărească şi să lupte impotriva Nemtilor. 

Legăturile, pe care lezau stabilit Ruşii cu Bizanțul, au fost 
întrerupte din cauza invaziilor barbare, din care ultima şi foarte 
grea a fost cea a Tătarilor. Jugut lor în Rusia Nord:Esticä a durat 
aproape două secole şi jumătate. Rusia Sud-Vesticä, eliberândusse 
de Tătari, cade sub Poloneji şi Lituanieni, intrând în compunerea 
statului polono-lituanian, unde s'a supus influenței considerabile 
din partea culturii apusene. 

Am redat în scurt schema evoluţiei istorice a Europei, din 
care facem parte, şi a Slavilor în special, de care suntem încon= 
jurati, schemă foarte bine cunoscută oricărui istoric. Ne întrebăm 
însă dacă istoria Românilor a mers pe aceleaşi căi, pe care lesa 
străbătut Europa, repetând sau modificând schema istorică de mai 
sus? Dacă nu a repetat intocmai aceste căi, ceeace ar fi cu totul 
firesc, atunci, ce trăsături sunt comune istoriei noastre naționale 
Şi celei universale ? 

Lipsesc lucrările, care ar fi pus aceasta problemă în toată 
amploarea ei. Prea puțin nesam interesat de sinteza generală a 
istoriei Românilor. lar încercările făcute de istoricii noştri în as 
ceasta direcție sunt aproape toate străine acestei preocupări. 

Cu bună seamă A. D. Xenopol împărțea istoria Românilor 
în perioade după criteriul influențelor culturale : slavonă (1290— 
1633), greacă (1633—1821) şi eliberarea de sub influenţe culturale 
(dela 1821 incoace) !). 

N. Iorga în prima sa sinteză în limba germană, făcând îm» 
pärfirea istoriei Românilor, se călăuzea de gradul de dependență 
sau independenţă politică a Românilor de Turci: timpul neatârnării 
sau al atârnării mai slobode de Imperiul Otoman (dela întemeierea 
principatelor până la 1574), apăsătoarea suzeranitate turcească 


până la Fanarioţi, timpul Fanariotilor şi naşterea şi izbânda sims 
tului naţional 2). 


1) A. D. Xenopol, /storia Românilor din Dacia Traiană, laşi, 
1888-1895; Histoire des Roumains de la Dacie Trajane, Paris, 1896; istoria 
Românilor din Dacia Traiană, Buc., 1925, vol. |, pag. 11. 

2) N. Iorga, Geschichte des rumänischen Volkes im Rahmen 
seiner Sfaatsbildungen, Gotha, 1905, trad, rom. vol., i, 1922, Cu privire la 
această sinteză mai târziu în 1936 („/sforia Românilor“, vol. |, partead, pag. 

'4,) N. Iorga cu amărăciune scria că ea a fost „tradusă în româneşte 
târziu și în împrejurări dureros de umile, fără a i se fi făcut onoarea unui 
singur rând de semnalare“. Soarta acestei cărţi a fost nedreaptă, după cum 
bine remarcă d. Gh. Brătianu în N. lorga, Trei cuvântări, București, 


1944, pag. 57. j 


8 A. BOLDUR 


D. Onciul împarte istoria Românilor după criteriul dinastic 
(vechile dinastii nationale, domnitorii din diferite familii si dinastia 
nouă străină) sau altă dată după raționamente abstracte numerice, 
după secole, ca o măsură de timp naturală a tuturor evenimentea 
lor istorice, măsură a trei generaţii omeneşti: tată, fiu și nepot !). 

I. Ursu împarte istoria Românilor în următoarele perioade : 
1. dela începutul procesului de formațiunea poporului român din 
sec. I şi până la întemeierea statelor române în secolul al XIV-lea, 
2. dela întemeierea statelor române şi până în secolul al. XVIl=lea, 
perioadă caracterizată prin terminarea procesului de întindere te- 
ritorială a neamului românesc, formarea clasei boiereşti în urma 
diferenfierii sociale, limba slavonă ca limbă oficială de cancelarie 
şi în sfârşit dinastii naţionale, şi 3. dela secolul al XVII-lea si 
până în zilele noastre, în care răstimp se înlătură haina exterioară 
slavonă, fiind înlocuită cu ideea latinităţii, se termină procesul de 
diferenţiere socială şi se ajunge la Unirea din 18592). Dela rea: 
lizarea unităţii naţionale, întroducerea votului universal şi impro- 
prietărirea ţăranilor autorul începe perioada contemporană. 

După cum vedem, în această împărțire în perioade nu sunt 
comparații cu istoria universală. 

Ca şi Ursu, I. Minea nu avea realizată o sinteză a istoriei 
Românilor, însă în unele articole consacrate generalizării istorice 
atingea însemnătatea împărţirii istoriei Românilor în perioade, ca 
© redare concretă a sintezei, care reprezintă „cea mai înaltă formă 
a necesităţii de înţelegere a faptelor istorice“ 5). El ne dă urmăz 
toarea împărţire: 1. până la secolul al Vll-lea perioada veche, 
2. până la întemeierea principatelor în secolul al XIV-lea — pes 
rioada medievală, 3. dela acest secol şi până la anul 1848, 
când „poporul în totalitatea sa a cerut drepturi”, — perioada mo- 
dernă si 4. dela 1848 încoace — perioada contemporană *. Autorul 
nu compară istoria naţională cu succesiunea regimurilor sociale 


DD. Onciu |, Epocele istoriei române si împărțirea ei, Buc., 
1906, pag. 9. 10, 14, 19; D. Onciul, Fazele desvoltärii istorice a poporului 
şi statului român; Buc., 1990. 

I. Ursu, Concepția istorică. Caracterizarea şi, împărțirea istoriei 

Roma or, Buc., 1924, pag. 27-39. p 

5) I. Minea, Există tendinte noui în istoriografia românească de 
azi ?, în Cercetări Istorice, laşi, vol. XILXVI, Nr. 1-2, pag. 613. 

4) Idem, Când începe istoria noastră contimporană, în Cercetări lstos 
rice, laşi, vol. XIIL—XVI, Nr. 1—2, pag. 629. N 


f 
ȘTIINȚA ISTORICĂ ROMÂNĂ 9 


în evoluţia ţărilor din Apusul Europei, precum şi în general nu a= 
rată semne de prețuire a utilității metodei comparative în istorie. 

Mai mult decât atâta, credea inaplicabilă împărţirea istos 
riei universale în: omul medieval, modern si contemporan... 
„Aceşti factori stabiliţi de istoriografia streină din Europa centrală 
şi apuseană nu se potrivesc pentru cealaltă Europă“. Insuccesul 
autorului se explică prin faptul că dânsul a căutat sincronizare, 
fără a ține seama că nepotrivirea sincronică, cu totul firească, nu 
înseamnă încă şi nepotrivire de fond. 

D. I. Lupaș într'o lucrare, consacrată în Special împărţirii ise 
toriei Românilor, se bazează pe criteriul „organicenaţional (morfoa 
logic)", căutând, după cum cum afirmă autorul, şi ,concordan(e 
aproximative nu numai cu epocile istoriei universale, dar şi cu 
fazele de desvoltare sincronistică a celor trei provincii româneşti“. 
In urma acestor principii împărţirea istoriei Românilor este urmäs 
toarea : {. epoca veche sau epoca formaţiunii poporului român, 
până la 1241, 2. epoca medie sau epoca organizării voievodatea . 
lor şi principatelor române, până la 1593, 3. epoca nouă sau es 
poca tendinţelor de unitate naţională, politică, religioasă si cultuz 
rală, până la 1821 şi 4. epoca contemporană sau epoca înfăptuirii 
succesive a unității nationale !). 

Un singur istoric român, de istoria artei, d. P. Constantis 
nescuelaşi, a socotit necesar să pună în strânsă legătură istoria 
Românilor cu fazele istoriei universale. Intr'un studiu, publicat în 
revista ieşană „Arhiva“, sub titlul „Caracterizarea şi împărțirea is» 
toriei Românilor“, dsa prezintă o împărțire personală, bazată pe 
ideea că Românii, conform cu istoria structurei lor social-econo= 
mice, au trecut prin toate fazele istoriei generale, deci istoria „parz 
ticulară“ a Românilor se înglobează în istoria universală si astfel 
poate fi divizată în următoarele perioade : medie, modernă si cons 
temporană °). 

Perioada veche durează până la sfârșitul veacului al III-lea 
d. H. 5). Urmează perioada medie care începe cu secolul al 1V.lea 
d. H., când stăpânirea romană dispare definitiv odată cu lumea 


1) I Lupas, Epocile principale în istoria Românilor, Cluj, ed. 2, 
1998, pag. 21-92. 

9) P. Constantinescu-laşi, Caracterizarea şi împărțirea íss 
toriei Românilor. O nouă concepție, Arhiva, 1925, Nr. 3-4, pag. 229, 255, 
236-257. 

3) Ibidem, pag, 240. 


10 A. BOLDUR 


antică, si durează până la începutul secolului al XVI-lea, cu ura 
mătoarele subdiviziuni : ,{) perioada de formaţiune (sec. IV-VIII) 
cu năvălirile, naşterea poporului român şi democraţia țărănească 
din munţi, 2) perioada feudală a cnezatelor si voievodatelor cu 
diferențierea socială şi formarea primelor state (sec. IX-XIII) si 3) 


decadenta puterii feudale, întronarea principatelor monarhice şi : 


libere, bazate pe țărănime prosperă (secolele XII-XVI)“ !). Pes 
rioada modernă durează dela începutul secolului al XVI-lea până 
la 1821 si se subdivide în „epoca luptelor interne între domni şi 
boieri, între boieri şi ţărani şi a renașterii culturale“ (1527-1716) 
şi „epoca fanariotilor (1716-1821), când se desăvârşeşte decăderea 
economică, socială, politică si culturală a principatelor“. Perioada 
contemporană este timpul între 1821 şi zilele noastre, după care 
trebue să urmeze a cincea perioadă care este totodată şi „epoca 
istoriei universale si pe care adepţii materialismului istoric o nus 
mesc a muncii asociate“ 2). 

Această periodizare e susceptibilă de critică şi nu putem 
împărtăşi multe din caracteristicile date de autor istoriei România 
"tor. Dar nu este locul să intrăm acum în examinarea continutus 
lui împărțirii 5) şi este suficient să semnalăm că în persoana auz 
torului avem un singur caz de prezentare a istoriei Românilor în 
comparaţie cu fazele istoriei universale. 

După cum putem constata, nimeni din istoricii pomeniti, în 
afară de o singură excepţie, nu pune la baza împărțirii in perioade 
a istoriei Românilor asemănările cu fazele evoluţiei istorice unis 
versale *). Chiar şi la d. I. Lupaş ideea principală a sintezei este 
calea realizării unităţii naționale românești. 

Cu atât mai putin corespunde aşteptărilor noastre - de a vedea 
trasată comparaţia dintre istoria Românilor şi istoria universală ~ 
cea mai recentă sinteză a lui N. Iorga, realizată in zece volume 5): 


1) /bidem, Arhiva, 1926, Nr. 1, pag. 34. 

2) Ibidem, Arhiva, 1926, Nr. 2, pag. 92-101 si Nr. 3-4, pag. 204-210 
şi Arhiva, 1925 Nr. 3-4, pag. 251. 

3) v. A. Boldur, Contribuţii la studiul Istoriei Românilor, vol. |, 
Chișinău, 1937, pag. 12. 

4) Sinteza dlui C. C. Giurescu, /sforia Românilor, Buc., vol. 
1, 1935, vol. Il, partea I, 1937, partea Il, 1940, vol. III, p. I, 1949, ne fiind 
terminată ne vom pronunţa asupra ei și concepţiei autorului după publicarea 
operei în intregime. 

5) N. Iorga, /sforia Românilor, Buc., I-X, 1936-1939. In prefaţă» 
Vol. I, pag. 4, autorul mărturisește că primei sale binteze îi lipsea „princi” 


+ 


ȘTIINȚA ISTORICĂ ROMÂNĂ 11 


Fireşte tot ce am de spus în acestă privință se referă numai la 
sinteza generală, departe de mine fiind gândul de a reduce câtuşi 
de putin însemnătatea acestei opere în celelalte privinti Ea cons 
ține un vast material, o încercare meritorie de explicaţie cauzală 
a evenimentelor istorice naționale, printre care nu lipsesc şi cele 
din istoria universală şi în multe cazuri se distinge prin idei si 
păreri originale. E vorba deci numai de structura ei generală, 
sintetică. a 

In afară de primele două volume, care au titlurile : Strămo= 
şii înainte de Romani, Sigiliul Romei şi Oamenii pământului, şi 
cuprind timpul până la anul 1000, restul de 8 volume au titluri 
care caracterizează scurt pe voievozii principatelor române (Muns 
tenia şi Moldova). Volumul III, Cititorii, povesteşte despre ultis 
mele năvăliri barbare (Unguri, Cumani,, Tätari), şi despre primii 
domni (Basarab, Nicolae Alexandru, Dragoş, Bogdan, Musatinii, 
Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun). Volumul cuprinde o mate: 
rie prea variată ca să corespundă cu noțiunea de întemeietor (ctitor). 

Volumui IV, Cavalerii, cuprinde timpul înainte de Stefan 
cel Mare, domniile lui Ștefan cel Mare, a fiului său Bogdanşia lui 
Neagoe Basarab. Dacă e;vorba de noţiunea cavalerului din evul 
mediu, căreia s'ar potrivi poate figura lui Stefan cel Mare, apoi 
ce fel de cavaler este Neagoe Basarab, care n’a făcut în dom: 
nia sa niciun războiu şi s'a distins ca un om de cultură? E inte- 
resant că intro lucrare premergătoare, de scurtă sinteză !), N, 
lorga aplica titlul de „cavalerii români“ voievozilor de după 
moartea lui Mihai Viteazul, iar, în sinteza despre care vorbim, 
aceştia figurează sub numele de „Monarhi“. Dacă e aşa de uşor 
să confunzi noţiunea de „cavaler“ cu noțiunea de „monarh“, îna 
seamnă că cuvântul „cavaler“ îşi pierde tot specificul, dar vom 
„adăuga noi şi toată valoarea sa. 

Volumul V, Vitejii, cuprinde timpul unui număr de voie» 
vozi foarte variaţi, și anume pe Petru Rares, lon Joldea, Alexans 
dru Lăpuşneanu, Petrașcu cel Bun, Stefan Tomşa, Despot Vodă, 
loan cel Cumplit, Petru Șchiopul, Mihnea Turcitul, Alexandru cel 
Rău, Mihai Viteazul şi Radu Șerban. O simplă enumărare a voiez 
piul de vieatä, factorul de mişcare, motorul evenimentelor“, ceeace a vrut să 
realizeze în „Istoria Românilor și a civilizației lor“. In noua sinteză autorul 


nu ne dă nicăeri împărțirea istoriei naţionale. O extragem din denumirea 
volumelor. 


1) N. Iorga, /sforia Românilor şi a civilizatiei lor, trad. din limba 
franceză, pag. 174. 


12 A. BOLDUR 


vozilor acestei serii ne arată că foarte multi din ei nu încap în 
cadrul, noţiunii de viteji şi că adunarea lor la un loc este ceva 
foarte artificial. 

Volumul VI, Monarhii, înțelegând prin monarhie lupta voie» 
vodului împotriva patriarhalismului boieresc, cuprinde. realizarea 
a trei noţiuni subsidiare: monarhia bizantină (Vasilie Lupu şi Mas 
tei Basarab), monarhia orientală (Gheorghe Duca) şi monarhia cule 
turală (Constantin Brâncoveanu). In însăşi expunerea acestui vos 
lum nu se dau precizări cu privire la sensul obişnuit al duvântu- 
lui „monarhie“. Se simte însă că nu e vorba de sensul obișnuit 
al cuvântului, ci de unele nuanţe, pe care autorul le aduce în 
cuprinsul acestei noțiuni ca o contribuţie personală. In afară de 
aceasta între aceşti voievozi se intercalează şi o serie. de alţi 
voievozi, care nu pot fi socotiți „monarhi“ în sensul autorului, 
din moment ce el însuşi nu-i integrează în âceste rubrici. Dar în 
cazul acesta ce facem, cu ei! Să socotim pe unii ca purtători ai 
ideei evoluţiei românești si altora să refuzăm această calitate? S'ar 
putea, dar e nevoie să ştim în prealabil care este această idee căz 
lăuzitoare! In zadar am căuta la autor desluşirile atât de necesare. 
Ele lipsesc cu desăvârşire. 

Urmează : vol. VII, Reformatorii (secolul al XVII-lea), vol. 
VIII, Revolutionarii (sec. XIX până la Regulamentul Organic în- 
cluziv), vol. IX, Unificatorii (Unirea) şi vol. X, Intregitorii. 

Nu vom urmări cuprinsul fiecărui din aceste volume a parte. 
Si în ele vom găsi aceleaşi neajunsuri structurale, aceeași artificias 
litate, ca şi în cele precedente. 

Ceeace este şi mai important, ideea de bază a acestei sinteze, 
e falşă pornind dela premisa că în primul rând voievozilor se 
datoresc toate schimbările în evoluţia istorică a Românilor... Chiar 
dacă această idee nu este clar exprimată de autor, ea trece ca un 
fir roşu prin toată țesătura lucrării. 

Se prea poate că, fiind un istoric poetizant al expunerii isto" 
rice, autorul a căutat într'un cuvânt expresiv să redea caracteriss 
tica generală a epocilor, pentru fiecare din ele, dela întemeierea 
principatelor române, coincizând aproximativ cu un secol, fără a 
ține seama de varietatea şi multiplitatea evenimentelor politice. 
Totuşi e semnificativ faptul că N. lorga nu a intitulat volumele 
sale prin caracteristici impersonale : Cavalerismul, Vitejia, Monar: 
hia, Reformismul, Revoluţia, Unirea, Intregirea, ci Cavalerii, Vites 
jii, Monarhii, Reformatorii, Revoluţionarii, Unificatorii şi Intregis 


ŞTIINŢA ISTORICĂ ROMÂNĂ 15 


torii, insistând asupra factorului personal de conducere domnească 
în evoluţia noastră istorică, 

In sfârşit autorul neglijează complet comparatia cu fazele de 
desvoltare a istoriei universale. "Aceasta e cu atât mai mult-de 
mirare, cu cât N. Iorga admitea în principiu comparații „cu altă 
vieatä şi adică nu numai legătura dintre fenomenele istorice care 
sau petrecut în timpuri deosebite, ci explicația unui vechiu fes 
nomen istoric printr'un nou fenomen istoric, corespunzător, în 
ăcelaşi loc, cu aceeaşi rasă“ s'au chiar printr'un fenomen cores: 
punzător din realitatea care se frământă în jurul nostru !). Altă 
dată mai adauga la aceasta: „Dacă în timpul cercetării istoris 
cului unele elemente îi lipsesc pentru o epocă, pentru un teris 
toriu, pentru o națiune, pentru, un grup de fapte, de acţiuni u= 
mane, trebuie să le cauţi aiurea, deseori la o mare departare de 
timp” ?). i 

E adevărat însă că aceste câteva menţiuni despre posibili= 
tatea comparaţiilor nu înseamnă, încă, că N. lorga îşi dădea pe 
deplin seama de importanța şi necesitatea metodei comparative 
ca cel mai important mijloc de stabilirea adevărului istoric. Abia 
către sfârşitul vieţii sale el a ajuns la o formulare a aprecierii as 
decuate a acestei metode. La 1 Aprilie 1937 în cuvântarea sa la 
deschiderea Institutului ` pentru studiul Istoriei Universale, respins 
gând pretenţiile profesorilor săi Lamprecht si Xenopol „de a sus 
pune faptele istorice la legi care nu se pot stabili“, preconiza 
crearea unei discipline ştiinţifice aparte cu numele de „istoriolo» 
gie“, care să se ocupe cu „similitudini, paralelisme şi repetiţii 
istorice“ 3). 

Poate din cauză că prea târziu a ajuns la asemenea aprecis 
erea metodei comparative, N. lorga, în activitatea sa exceptiona 
de prodigioasă, fiind în măsură egală şi istoric al Românilor şi isa 
toric universalist, nu a urmat-0O. Sau explicația nedumeririi, pe carel 
o naște sinteza voluminoasă a lui N. Iorga, se află în faptul că 
mai înainte autorul publicase o lucrare, care sar părea că e 
chemată să satisfacă nevoia de a realiza o comparaţie între istos 
ria românească şi cea universală, sub titlul: „La place des Roua 

noe. ia) s | 

1) N. lorga, Generafităfi..., pag. 116. 

2) Ibidem, pag. 155. 

3) Ibidem, pag. 216-217. Despre comparații si paralele, mai vezi pag. 
96, 147, 255, 287-288, 343. 


14 A. BOLDUR 


mains dans l’histoire universelle“ `). Intr'adevăr această lucrare e 
de mare folos istoricilor români, întrucât mai mult ca în orice 
altă lucrare se scoate în evidenţă legătura între evenimentele ise 
toriei noastre naţionale şi evenimentele istoriei universale. 

Cu toate acestea ea nu este ceeace căutăm. Prezentând o 
sincronizare a evenimentelor, ea compară fenomene ce se dense: 
besc si nu are grijă de a face comparaţie între fenomene asemă= 
nătoare. De exemplu, când la noi în secolul al XVII-lea era res 
gimul stărilor sociale, în alte țări înflorea monarhia absolută. Pos 
vestirea paralelă a evenimentelor dela noi cu cele ce s'au petre» 
cut în acest timp în alte țări, satisface desigur curiozitatea noastră, 
dar e departe de a ne da o imagine a evoluţiei noastre istorice 
în comparaţie cu evoluţia altor țări europene. Cu alte cuvinte se 
fac comparații, însă nu se întrebuințează metoda comparativă 
între liniile mari ale evoluţiei istorice a poporului nostru şi a cee 
lorlalte popoare europene. 

In spiritul metodei comparative e concepută o altă lucrare 
a lui N. lorga: „Le caractere commun des institutions du Sud-Est 
de l’Europe“ 2), care merită toată atenţia noastră, dar sfera de 
aplicare a metodei se limitează aci numai la instituții si numai la 
un teritoriu geograficeste restrâns al Sud-Estului Europei. 

In secolul trecut, înainte de apariţia lui Xenopol, s'a făcut încera 
carea de a trata istoria Românilor în comparaţie cu istoria altor țări 
şi istoria universală în general. In 1871 —1874 a apărut strälucita 
operă a lui B. P. Hasdeu „Istoria critică a Românilor“ 3), care a 
produs la vremea sa o profundă impresie până la o adevărată sen: 
satie. Pe atunci nimeni din societatea românească-nu bănuia că is- 
toria naţională poate fi tratată pe bază de comparaţie. Intemeiată 
pe un material vast şi foarte variat, extras din sociologie, etnologie, 
filologie şi mai ales din istoria întregului glob, lucrarea promitea 
să fie o operă gigantică, la nivelul publicațiilor din străinătate. 

Spre regret cunoştinţele în domeniul istoriei noastre nationale 
erau atunci încă prea relative. Materialul docunrentar vast a fost 
adunat abia după apariția acestei lucrări şi a continuat să se 


1) Vol. 1, Antiquité et Moyen-Âge, Buc., 1935. Vol. ll 
Époque moderne, Buc, 19 35. Vol. II, Époque contempo» 
_raine, Buc. 195€. 
+92) Paris, 1929, pag. 139. 
3) B. P. Hasdeu, /sforia critică a Românilor, Buc., ed. 9, 1875, 
studiul |: Intinderea teritorială, studiul H: Nomenciatura, şi studiul HI: Ace 
tiunea naturii. 


` 


ŞTIINŢĂ ISTORICĂ ROMÂNĂ ^ 15 


înmulțească mereu. Autorul lucrării nu fa avut la îndemână, 
căutând să compenseze lipsa lui prin speculaţii din diferite domenii 
ale ştiinţei umane. Pe de altă parte planul prea întins nu a fost 
măsurat cu forța de muncă a unui om. Din aceste cauze, credem, 
lucrarea a rămas neterminată. Dar ceeace îl distinge pe Hasdeu 
şi îi formează un titlu de merit deosebit de mare, este metoda 
comparativă a istoriei. Spre regret nimeni după el nu a urmatso. 
Farul aprins de Hasdeu s'a stins. 


Istoricii ulteriori intrebuinfau metoda comparativă din când 
în când, în mod sporadic. 

Astfel ne aducem aminte despre comparații parțiale din fus 
crarea lui Emil Picot şi Georges Bengesco „Alexandre le Bon, 
prince de Moldavie“ !), unde ierarhia administrativă moldovenească 
depe timpul acestui domn este comparată cu ierarhia respectivă 
bizantină, bulgară, ungară, poloneză. 

Deasemenea într'o structură comparativă a fost concepută. 
lucrarea lui G. G. Tocilescu „Étude historique et juridique sur 
l'emphytéose, en droit romain, en droit français et en droit rous 
main“ 2), care după cum vedem din însuşi titlul lucrării prezintă o 
cercetare din domeniul istoriei dreptului românesc într'o lumină 
comparativă. , 

Radu Rosetti întrebuința comparații în toate studiile sale cu 
privire la boierimea şi sătenii din Moldova. 

In timpurile noastre găsim întrebuințarea metodei compas 
rative la d. Gh. Brătianu, în „Servage de la glèbe et régime fiscal, 
essai d'histoire comparée roumaine, slave et byzantine“ *), în „Tras 
difia istorică în chestiunea întemeierii statelor romane“ 4), si în alte 
lucrări. 

Trebuie să menționăm si încercările în direcţia metodei com» 
parative din partea d-lui Dinu C. Arion în „Nouog Tewoyuxog“ 5), 
şi a lui loan Filitti în „Proprietatea solului în principatele române 
până la 1864“), si înalte lucrări. 


1) Vienne, 1882, pag. 63-95. 

2) Paris, 1883. 

3) In Annales d'histoire économique ef sociale, V. 1935, pag. 445-462, 

4) Bucuresti, 1945, vezi si articolul meu /nfemeierea Moldovei, în Stus 
dii si Cercetări Istorice, Bucureşti, vol. XIX, pag. 174—197. 

5) Dinu C. Arion, Le ,Nouoc l'ewpyxoc" ef la régime de la 


terre dans l'ancien droit roumain jusqu'a la réforme de Constantin Mas 
orocordat, Paris, 1929. e 


6) Bucureşti, 1955. 


16 A. BOLDUR 


Dar tot ansamblul acestor fenomene prezintă totuşi numai 
excepții în comparaţie cu marea masă a lucrărilor de istorie, 
apărute în ultimul sfert de veac, care neglijează completamente 
metoda comparativă şi astfel zac într'un perfect izolationism istoric 
national. Făcând abstracţie de unele excepţii se pare că știința 
noastră istorică in această perioadă de timp se simțea si mai 
puţin dispusă pentru metoda comparativă, decât înainte de primul 
războiu mondial şi nu vedem cel putin semne că este conştientă 
de necesitatea ei, ca un principiu valabil să ne deschidă orizons 
turi noui. 

Acest repros nu este aplicabil în tot cazul la adresa mea. 
Acum nouă ani, am pus problema comparaţiei dintre istoria 
noastră naţională şi cea universală fără niciun echivoc, prezens 
tând din partea mea şi un răspuns clar şi categoric cu privire la 
asemănări şi deosebiri !). 

Punând la împărțirea istoriei Românilor ca „fundamentum 
divisionis“ ideea socială, adică ideea formelor social-politice, prin 
care a trecut societatea românească şi comparând evoluția ros 
mânească cu cea a Europei întregi am stabilit următoarea succes 
siune a regimurilor social-politice româneşti : 1. dela întemeierea 
principatelor şi până la începutul secolului al XVI-lea epoca feus 
dalismului medieval, 2. dela secolul al XVII-lea şi până la prima 
jumătate a secolului al XIXzlea (1821 sau 1866) epoca monarhiei 
de stări sociale şi 3. epoca contemporană a monarhiei constitus 
tionale burgheze °). 

In patru capitole 2, 3, 4 si 14, cuprinzând 41 de pagini, 
m'am ocupat de epocile istoriei române si împărțirea ei în pes 
rioade, succesiunea istorică a formelor social-politice în statele 
europene, feudalismul si stările- sociale în principatele române, 
constatând în trecutul românesc vechiu instituțiile medievale: dos 
naţii-beneficii, dominiul eminent al domnitorului asupra pämâns 
tului țării, imunitäti judiciare şi financiare, închinare sau patros 
natul şi ierarhia vasală, arătând însă în acelaşi timp şi deosebiri 
cu caracter naţional. Feudalizarea se făcea la noi în mod paşnic 
fără uzurpări şi erau relativ mai slab desvoltate decât în Occiz 


1) À. Boldur, Contribuţii la studiul Istoriei Românilor, vol. I, 
Chişinău, 1937, pag. 1-324. 
2) Op. cit. pag. 12 şi 30. A 


ŞTIINŢA ISTORICĂ ROMÂNĂ 17 


za 


dentul Europei practica imunitätilor, ierarhia vasală si depenz 
denfa ţăranului de mosier |). 

Recunosc că am consacrat atunci acestor probleme prea pus 
țin loc. Cu toate acestea e semnificativ faptul că nimeni nu a ses 
sizat importanța lor, făcând chiar abstracţie de felul cum le-am 
tratat, de gradul de reuşită sau nereușită al tratării lor. 

Nu pot să nu subliniez că această atitudine de neglijare ass 
cunde în sine o /ipsă totală de simț critic fată de cele mai er 
sențiale probleme ale istoriei Românilor si lipsa de interes pens 
tru generalizări. Sau poate pur şi simplu nu citim suficient si 
nu urmărim tot ce se publică, nu suntem la curent cu literatura 
istorică, astiel s'ar fi putut întâmpla ca o carte ca a mea fiind 
considerată că se ocupă numai cu un anumit teritoriu, fără a as 
tinge istoria veche a Românilor în general, să nu fi atras atenţia 
acelora, care aveati datoria să o citească în urma vocației lor de 
istorici şi a respectului lor față de ştiinţa pe care o profesează. 

Căutăm să umplem subsolul cărții cu diferite adnotări şi dacă 
s'ar putea chiar la fiecare rând să fie pusă câte o notă, deoarece 
credem că aşa cere buna cuviinţă ştiinţifică. Pentru a părea că 
ești un istoric învățat, arăţi cât mai multă pedanterie savantă, 
chiar şi acolo unde n'ar fi nevoie de loc. Și cu toate acestea câs 
teodată nu cităm ceeace este deadreptul legat cu tema cercetării 2% 


1) Op. cit, pag. 26. Am constatat cu satisfacție că concepţia feuda» 
lismului românesc, pe care am avut ocazia să o afirm în sus pomenita lue 
crarea mea, a început să pătrundă, deși cu mare greu, în știința istorică română. 

In afară de articolul sus pomenit şi articolul dui Dinu C. Arion, 
Incercare asupra domeniului eminent din principatele Munteniei si Moldo= 
vei în secolele XIV şi XV, în „inchinare lui N. lorga“, Cluj, 1951, publi= 
cat înainte de apariţia lucrării mele, vezi şi: Vz Costächel, „Benefis 
ciul“ în Sud-Estul Europei, în Revista Istorică, lanuarie-Decemvrie 1944, 
pag. 61:86; A. Cazacu, Patronatul și Domnia în Revista Istorică. vol, 
XXXI, Nele 1-19, lanuarie-Decemvrie 1945, pag. 09,111; V. Costächel, 
Dreptul feudal si ,preadéliva" în Revista Istoricä, vol. XXXI, Nde 1-19, lan. 
Dec. 1945, pag. 113-124. 

2) lată un exemplu din ultimul volum XXXI, Nule 1-19, al Revistei 
Istorice din Bucureşti, în care se află articolul danei V, Costăchel, Dreptul 
feudal și ,preadalica", de care am pomenit. Am fost mirat că autoarea arti» 
colului oprindu.se la explicaţiile originii acestui cuvânt, propuse de B. P. 
Hasdeu, |. Nădejde, Minea si Boga, Vasilcoiu, și crezând că „a analizat aste 
fel toate interpretările propuse până acuma“, nu-mi face cinstea să aducă în 
discuţie și interpretarea mea. 

lată ce scriam eu acum notă ani: < 


18 A. BOLDUR 


Cazul lucrării mele scoate şi mai bine în evidență neajunsul 
pe care lam semnalat la începutul prezentului studiu : istoricii ro: 
mâni, ca regulă, nu întrebuințează metoda comparativă şi aceasta 
se datorește faptului că mulţi din ei nu au, ceeace Vasile Pârvan 
numea „atitudine isforică“, adică o concepție asupra evolutiei 
româneşti în general. Ne având concepţie, fac ceeace este mult 


„Predalica să nu fie“ inseamnă ca averea rămasă fără moștenitori le» 
gali să rămână altor rude şi să nu fie predată domnului. Cuvântul „preda. 
lica" nu provine dela slăvicul ,prodati", a vinde, nici dela ungurescul „pres 
dalas” sau „predalni”, a prăda, după cum credea |. Nădejde, nici, în sfârşit 
dela „praedium“ sau „praedialica” (loca), moşie pustie, după cum propun 
danii I. Minea şi L. T. Boga, ci probabil dela slavicul „predati“, ,preadati", 
„peredati“, ce înseamnă a transmite a preda. Predalica se scria în sfavo- 
neste nu numai NPAAAMIKA ci INAPAAAEKA și Np'sAaatkh, E imposibil să 
admitem ca domnitorul şi cancelaria lui să consimte la întrebuinţarea în do» 
cumentele oficiale a unui termen cu înțelesul de pradare. jefuire. Cancelaria 
domnească nu putea să accepte un cuvânt de înjosire {a adresa domnitoru: 
jui. Celelalte derivații nu se potrivesc cu sensul formulei“. (Contribuţii la 
studiul Istoriei Românilor, vol. |, p. 265 şi nota 1). 

Să vedem ce spune în momentul de faţă autoarea articolului. 

Cuvântul e de origine slavă si „este un substantiv derivat dela verbu 
prédati, care are intelesul de a preda, de a restitui, Acest înțeles este atri 
buit verbului de către dicționarele de seamă pentru studiul limbii slave 
Sechi ca: Miklosich, Sreznevskij si Slovarj cercovno slavianscogo i russ 
skogo jazyka. Verbul prédati este compus din verbul dati și pretixul prě. Su- 
netul / apare la persoana a treia a perfectului-dali. prédali (pag. 1191. Täls 
măcirea formulei ca, „predarea să nu tie“, confirmă sensul care se desprinde 
din studiul actelor : menținerea proprietăţii în mâinile urmaşilor. decedatului 

1 chiar si în lipsă de moştenitori direcţi“. (pag. 124. e 

E absolut identic-cu ceeace propuneam eu. fără a recurge la dictios 
nare, deoarece, cunoscând limbile vechi slavă și rusă, era pentru mine eviz 
dentă derivatia cuvântului preadalica dela predati. A trebuit deci să treacă 
nouă ani pengru ca dna Costächel, consultând dicționarele și găsind cuvän- 
tul potrivit, abia să repete aidoma tot ce propuneam eu, crezând însă în ace» 
lași timp că este perfect originală. 

Dacă vom face astfel de descoperiri la distante apreciabile de timp, 
fără a şti ce au scris alții în aceeaşi chestiune, nu vom ajunge decât Ja lipsa 
de respect pentru munca grea a fiecărui istoric în opera de reconstituire a 
trecutului. Regulele unei adevărate științe cer să fie folosită întreaga literas 
tură a chestiunii sau cel putin tot ce este esenţial! în materie, fără omisiuni 
importante ca în cazul de față. Mă aştept acum să fie făcute si alte descopes 
riri din lucrarea mea, de exemplu, că secolele XVII și XVIII prezintă în tre: 
cutul românesc un regim social-politic de stări sociale, că am avut atunci și 
un fel de parlament postmedieval de stări sociale, etc., fără ca să fie pomes 
nit numele meu. , 


ȘTIINȚA ISTORICĂ ROMÂNĂ 19 


mai uşor: se ocupă de lucruri mici, uneori de amănunte lipsite 
de importanţă. Se aseamănă cu un om care ar trăi veşnic în pă» 
dure, fără a ieşi din ea macar o singură dată, şi care vede numai. 
copaci, crengi şi foi şi nu are nicio idee despre pădure în gene 
ral, adică despre ansamblul ei, locul si poziția ei de aşezare şi 
despre valoarea ei generală. 

Pe de altă parte comparati orizontul unui inginer silvic cu 
al unui pădurar sau vederile şi pregătirea unui preot cu cunostins 
tele unui simplu țârcovnic, care abia ştie să citească cărţile de 
rit. In știința istorică română am dori să avem mai multi ingineri 
şi preoți si mai puțini pădurari şi țârcovnici. 

Ceeace reproşa istoricilor români V. Pârvan, este perfect 
valabil şi astăzi. El scria: „A face ştiinţă astăzi se cheamă a strânge 
materiale şi se uită că nu poate strânge materialul decât acela, 
care-l înţelege şi valorifică principial, cauzal, efectiv“. Autorul se 
revoltă împotriva unui „hamalâc stupid al tuturor nechematilor, 
care adună fără niciun spirit superior, ordonator în haosul faptelor, 
tot ce le cade sub simţuri, fiindu-le total indiferent şi neinteligibil 
de-i caracteristic, ori zadarnic şi mut” !). lar N. Iorga avea „groaza 
cărţii inutile“ °). 

Timp de un sfert de veac, ce s'a scurs dupäprimul războiu 
mondial, tot ne-am lätit şi nezam räschirat, fără a încerca adânci= 
mea. Am umblat după cantitate şi după, ca să zicem aşa, feno- 
menul apariţiei cărţii în vitrina librăriei. Noroc că am avut în 
țară hârtie ieftină de producţie naţională. Abundenfa ei încuraja 
cantitatea. lar exemplul lui N. Iorga era molipsitor, uitânduzse că 
activitatea lui, ştiinţifică, suficientă pentru zeci de savanți istorici, 
prezenta o excepţie din cele mai rare, combinând pe lângă 0 es 
nergie ştiinţifică neobişnuită şi un extraordinar talent de cercetător. 

Lăsând un sfert de veac in urma noastră, având adunate în 
acest răstimp o mulţime de documente şi acumulate o sumedenie 
de cunoştinţe, e firesc să trecem la o perioadă de interpretări. 
Bine înţeles o`nouă direcţie în cercetările din domeniul ştiinţei is: 
toriei Românilor presupune existenţa diferitelor concepții şi lupta 
între ele pentru a triumfa sau a ocupa fiecare un loc ferm în as 
ceastă ştiinţă. Nu ne indoim că acest timp va veni inevitabil şi. 
suflul viu va fecunda ogoarele acestei științe. 


1) V. Pârvan, /dei si forme istorice, Bucureşti, 1920, pag. 40. 
2) N. lorga, Generalitäfi…, pag. 547. 


20 A. BOLDUR t 


Dar pentru ca aceasta să aibă loc trebuie să ieşim din ima 
pasul în care ne aflăm printr'un efort de voinţă în direcţia elimi- 
nării neajunsurilor. + 

E potrivit să ne punem aici întrebarea, dacă în sânul ştiinţei 
istorice române nu sa manifestat dorința de a päsi pe un drum 
nou? Cel puţin această idee se naşte în legătură cu polemica N. 
lorga—C. C. Giurescu !). Sunt dator să răspund la această între» 
bare, precizând atitudinea mea. In cursul polemicei superioritatea 
era de partea d-lui C. C. Giurescu. O expunere documentată, un 
stil calm şi urban, cu sublinierile desacordului nu numai în amäe 
nunte, ci si în ce priveşte caracteristica generală a ştiinţei istorice 
- îi atrăgeau simpatii. La aceasta se adăuga şi faptul îndrăznelii 
de a se fi ridicat un istoric dintr'o generaţie mai tânără, împotriva 
lui N. Iorga, istoric cu faimă, dar pe care d. P. P. Panaitescu îl 
caracterizase atunci ca pe „un savant consacrat, un pontif al cula 
turii, păzitor al frescei moarte a istoriei noastre, care nu trebuie 
trezită cu culorile vii ale adevărului“ 2). Nu era uşor să lupti cu 
condeiul împotriva personalității copleşitoare a lui N. lorga, cere 
cetàtor înzestrat si polemist de forță. 

Cu toată pietatea pe care o simt față de acest nume, mă 
simt dator în fața adevărului să recunosc că influența răposatului 
închidea uneori drumul cercetării libere. 


1) Rădăcina conflictului se află în apariţia a două lucrări: C. C. Giue 
rescu, /sforia Românilor, vol. I, si P. P. Panaitescu, Mihai Viz 
teazul, care n'au fost pe placul lui N. lor ga. Campania a inceput:o lorga prin 
publicarea brosurei Scoala nouă de istorie. O lämurire definitivă. la care s'a 
răspuns prin câteva broșuri și articole si anume: P. P. Panaitescu, 
Scoala nouă de istorie, Buc. 1936 şi /n jurul lui Mihai Viteazul. Răspuns 
d-lui N lorga, in Revista Isforică Română, VII, fasc. leii, 1957, pag. 1.51 
şi în extras; D. Bodin, Scoala nouă de istorie. Răspuns dlui N. Iorga, 
Buc., 1936; Gh. I Brătianu, /n jurul şcoalei nouă de istorie, in „Cue 
rentul” din 14 Mai 1936; C. C. Giurescu, Pentru „vechea şcoală“ de 
istorie. Răspuns d-lui N. lorga. Buc.. 1937. In cursul polemicei N. lorga 
a publicat o broșură sub titlul: O şcoală nouă istorică, Buc., 1956. La a= 
ceasta mai trebue să adăugăm recenzia lui N. lorga asupra lucrării d-lui 
C. C. Giurescu, /sforia Românilor, vol. l. apărută in Revista Istorică 
XXI, Nr. 4-6, April-lunie, 1935, pag. 120-141 și răspunsul acestuia /n legăz 

"fură cu „Istoria Românilor”. Răspuns recenziei dlui N. lorga, în Revista 
Istorică Română, V-VI (1935-1936), pag. 104-157, şi în extras, deasemenea 
si critica lucrării lui N. lLorga, /storia Ronänitor şi a civilizației lor sub- 
titlul; © nouă sinfeză a trecutului nostru, în Revista Istoricà Română, | 
(1931) - II (1932) şi in extras. 

2) P.P. Panaitescu, /n jurul lui Mihai Viteazul, pag. 6. 


ŞTIINŢĂ ISTORICĂ ROMÂNĂ 21 


Nesocotirea adevărului în unele cazuri de către N. Iorga era 
cunoscută şi mai înainte, ceeace a provocat nevoia unei broşuri 
de scuză sau jusificare sub titlul „Adevăr şi greşeala în scrierea 
istoriei“. Dar din moment ce N. lorga s'a pronunţat, era greu 
săzl contrazici fără a provoca supărări. Intoleranta față de o opis 
rie contrară, alături de aureola, de care se bucura, servea de stas 
vilă activității unui istoric mai tânăr. Poate prin această trăsătură 
se explică şi faptul că N. Iorga, cu toată influența sa mare asus 
pra istoricilor noştri, nu a lăsat o şcoală de cercetători în sensul 
concepțiilor sale. 

In timpul polemicei d. C. C. Giurescu, pentru a depăşi cadrul 
divergenţelor mici, a încercat să formuleze şi crezul „şcoalei noui“. 
lată care sunt deosebirile de vederi dintre aşa zisele „şcoala ve» 
che“ şi „şcoala nouă“ de istorie. 

1. Faptele istorice au întotdeauna un caracter deosebit şi nu 
se repet ca în ştiinţele experimentale. După ce arată o contrazis 
cere observată la N. lorga între două lucrări: „Generalităţi cu 
privire la studiile istorice“ (1911) şi „Essai de synthèse de l’histoire 
de l’humanité, vol. I (1926), desa scrie: „Școala nouă de istorie 
are o singură opinie şi anume aceea că faptele istorice nu se rez 
petă niciodată întocmai. Nu există în istorie identitate, ci numai 
similitudine. De aceea nici nu se poate ajunge la legi ca in ştiin= 
tele experimentale, ci numai la unele constatări si concluzii cu 
caracter mai mult sau mai putin general !). 

2. Şcoala nouă istorică socoteşte că trebuie dată o deosebită 
atenţie elementului geografic Nu se poate face abstracţie de hartă ?). 

3. Cu privire la metoda istorică există o deosebire esențială. 
Trebuie să respecţi materialul documentar şi să nu crezi că „ori 
de ai nimerit, ori de ai greşit, poţi face așa încât sä:ti iasă socos 
teala“. Intuiţia şi viziunea personală au limite şi există Mijloace 
de control, reguli si criterii, care ne arată unde este adevărul 3). 

4. Singurul scop al studiilor istorice este căutarea adevăru= 
lui. In afară de obligația morală, impusă de acel imperativ cate= 
goric al conştiinţei noastre, istoricul are datoria de a expune ades 
vărul şi dintr'un îndoit motiv practic. In primul rând fiindcă nu» 
mai adevărul durează și în al doilea rând, fiindcă nu există şi nu 
a existat o antinomie între adevăr şi interesele reale ale ţării. Roz 


1) C C. Giurescu, Pentru «vechea şcoală» de istorie, pag. 51. 
2) Op. cif., pag. 53. 
3) Op. cit., pag. 544i 55. 


22 A. BOLDUR 


mantismul istoric... trebuie definitiv înlăturat. Școala nouă este 
şcoala etică de respect a adevărului !). 

In loc de a päsi la analiza acestor patru puncte ale crezului 
„Şcoalei noui“ cred foarte util să ne închipuim că un istoric străin, 
auzind că în România există o şcoală nouă de istorie, nesar cere 
lămuriri, şi noi, satisfăcând curiozitatea lui, iram înşira pe rând a» 
ceste patru puncte. Fără îndoială” punctele 2, 3 şi 4 ar produce 
asupra lui o extraordinară impresie, fiindcă din ele ar afla că e= 
xista în prima jumătate a secolului al XX-lea în România, o şcoală 
veche care nu vroia să ţină seama de harta geografică, îşi bătea 
joc de documentul istoric din principiu, întrebuințândue! la bunul 
său plac, şi nici nu avea de scop căutarea adevărului. Ce ciudată 
iar părea această țară! Istoricii români se bat între ei pentru a 
dovedi că în istorie e nevoie de adevăr. Ar fi ceva enorm de 
scandalos. ` 

In străinătate căutarea adevärulul, respectul față de document 
şi hartă sunt demult axiome ale ştiinţei istorice şi ar fi foarte jez 
nant să ne prezentăm cu o şcoală care este nouă şi care caută 
adevărul. 

Adevărul se denaturează numai în epocile de decadentä, în 
momentele de oprimare a opiniei publice, a poporului, când i se 
impune o oarecare tendință sau un oarecare crez. Incă Cicero a 
formulat regula obiectivitätii şi impartialitätii istoricului, care e re» 
dată în următoarea maximă de conduită: „Ne quid falsi dicere 
audeat, ne quid veri non audeat” ?). 

Dar lucrurile imediat îşi schimbă fizionomia într'un mod ras 
dical dacă ne gândim că toate aceste formulé ale ,scoalei noui” 
nu erau decât nişte teze de luptă, deci ocazionale, că N. Iorga 
nu era susținut de nicio şcoală în jurul său, pe care nu o avea, 
că el era animat de acelaşi respect pentru document, ca şi ceia 
lalti istorici din vremea sa D. Onciul, I. Bogdan, V. Pârvan, C. 
Giurescu, D. Russo ş. a., că toate neajunsurile lui aveau un cas 
racter strict personal al unei firi înzestrate dela natură, dar, și foarte 
impulsive. j 

Chiar dacă N. lorga ar fi făcut unele greșeli, încă ar trebui 
să le socotim de mult şi pe deplin iertate, fiindcă ele izvorau din 
sufletul lui plin de iubire p2ntru neamul său si otelit în lupta pen» 

1) Op. cit., pag. 56 și urm. 

2) Cicero, De oratore, Il, 15. 


ŞTIINŢA ISTORICĂ ROMÂNĂ 25, 


tru drepturile obştei româneşti într'o perioadă când ele cu învera 
şunare ni se tăgăduiau. 

Cât de adevărat şi instructiv sună ceeace scria el în 1940 
înainte de catastrofa noastră națională: „Neam părăsit la răscruz 
cea furtunilor care bat aici din veac in veac şi vor bate totdeauna 
în aceste locuri de ispititor bielşug si de trecere a oștilor. Copil al 
Romei pierdut în pustiul, veşnic înoit, al barbarilor. Aşa de puţini 
între așa de multi. Cu fraţii la cellalt capăt al Europei şi cu străini 
de noi în toate părțile. Apţi pentru cea mai înaltă civilisatie şi 
siliți a trăi dela o bejenie la alta. Ori cari alții s'ar fi risipit în lume... 
Noi am rămas. Cu sabia în mână de strajă la toate  zările, iar, 
când s'a frânt o clipă, ca să se lege din nou, tainic, oţelul, am 
întins brutalităţii arma suptire a inteligentii noastre. Şi iată, suna 
tem tot acasă“ !). 

O dramă permanentă a poporului român e redată în cuvinte 
epice, dar şi de încredere în viitor. Pentru acest suflet mare, pe 
care îl simțim în aceste câteva rânduri, putem să dăm uitării fapa 
tul că într'o vreme istoricii mai tineri îi făceau un adevărat 
proces... 

Deci respingem punctele 2, 3 şi 4, dar aceiaşi soartă, deşi 
din alte motive, ar trebui să aibă şi punctul 1. Prin afirmația, cus 
prinsă în punctul 1 se supune atenției noastre problema concep 
tiei istorice şi a metodei, ceeace ne obligă să facem o mică die 
versiune cu caracter prihcipial şi metodologic. 

Vom trece în scurtă revistă principalele concepţii şi curente 
ce sau manifestat în știința istorică universală în secolul nostru, 
trecând ca moştenire din secolul al XlXzlea, cu aprecieri critice 
la adresa lor, precum vom face şi câteva scurte consideratigni a» 
supra principalelor figuri din istoriografia noastră în ultimul sfert 
de veac. 


2. Principalele curente în istoriografia universală în 
secolul al XIX-lea si începutul secolului al XX-lea. 


Istoria nu stă independentă de ştiinţa socială si filozofia so» 
cială în general, ci înregistrează toate fluctuatiunile acesteia din 
urmă. Secolul precedent nesa lăsat mostenirea rafionalistä, curent 
care credea că vieața socială e o creafiune a rațiunii omeneşti, 


1) N. Bănescu, Nicolae lorga si ideia naţională, în Revista Is 
toricä, vol. XXXI, Nr. 1-12, lanuar-Decemvrie, 1945, pag. 8. 


24 A. BOLDUR 


e croită de om conform cu nevoile lui. Deci societatea nu ar fi 
decât un rezultat al „contractului social“ liber încheiat între oa» 
meni, de unde se trăgea concluzia că dacă într'o anumită pes 
rioadă de timp starea societății nu corespunde cu cerințele unei 
vieţi raționale, aceasta se datorește denaturării acestui contract 
de către minoritatea poporului în scopurile ei egoiste şi în detri= 
mentul majorităţii poporului. Legislatorul este dator şi are toată 
putinţa de a restabili sensul adevărat al contractului primordial 

Unul din cei mai de seamă istorici rafionalisti a fost cunose 
cutu! Voltaire, care în a sa „Essai sur les moeurs et l'esprit des 
nations“ prezintă o istorie politică, înțeleasă în sensul ideilor se- 
colului luminilor !). El primul pune în circulaţie noțiunea filozo: 
fiei istoriei şi totodată afirmă că istoricul trebuie să dea atenţie 
fenomenelor din vieata poporului, cunoaşterii moravurilor şi obis 
ceiurilor precum şi faptelor „culturii spirituale. 

Voltaire a avut foarte multi admiratori în diferite ţări şi 
mulți adepţi printre care cei mai de seamă sunt în Anglia W. 
Robertsofi si mai ales E. Gibbôn şi în Germania A. L. Schlozer. 

Şcoala raţionalistă a adus însemnate contribuţii la istorio- 
grafia universală, lărgind orizontul istoric, stabilind liniile mari 
de sinteză, punând un început de istorie genetică şi anunțând o 
filozofie a istoriei 2). Insă: concepția rationalistä este individualistă, 
înțelegând societatea ca o adunare a indivizilor-atomi, adunare 
pur mecanică şi nu organică. e 

Secolul al XIX-lea vine cu o puternică reacțiune impotriva 
raționalismului şi dă naştere concepției universaliste în ştiinţa so- 
cială. Societatea omenească nu mai este privită ca o adunare de 
oameni, ci ca un tot, ca o unitate specifică cu natura ei proprie. 
Această concepție e prezentă în multe curente sociologice şi fiz 
lozofice din acest secol şi se poate afirma că cunoașterea sociez 
tăţii, ca ştiinţă, îi datorează originea şi desvoltarea sa. 


1) Voltaire, Essai sur les moeurs ef l'esprit des nations, 1756. Asu. 
pra lui Voltaire v. studiul lui P. Sacmann, Probleme der historischen 
Methode und geschichtsphilosophie Voltaire, în Histor. Zeitschrift, Bd. 98, 1906; 
E. Fueter, Geschichte der Neueren Historiographie, München und Berlin 
1911, pag.349s. urm; C. Marinescu, Scoala istorică rafionalistä, conceptie 
şi metodă, Cluj, 1925, şi Tudor Vianu, Concepţia rafionalistă şi istorică 
a culturii dela Rousseau la Nietzsche, în Arhiva pentru ştiinla şi reforma 
sociala VIII, 1929, pag. 213240. 

2) C Marinescu, op. cit. pag. 19. 


ŞTIINŢA ISTORICĂ ROMÂNĂ 25 


Prima în ordinea de apariţie vine şcoala romantică în isz 
{orie, care apelează la spiritul poporului, la unitatea lui organică !). 
Şcoala aşa zisă istorică a dreptului caută să cerceteze obiceiurile 
poporului pentru a afla, care este spiritul lui ca o creatiune in: 
conştientă. Spre deosebire de Montesquieu, la eare spiritul popo- 
rului stă în funcţie de factorii externi si are un caracter empiric, 
această şcoala prin spiritul poporului înțelege caracterul naţional, 
ca produs al originii comune, al limbii, al moravurilor şi al is: 
toriei, un caracter de manifestare permanentă, pașnică şi inconşe 
tientă. 

O altă nuanţă a romantismului vedem realizată la Xegel, 
care combină romantismul din prima treime al secolului al XIX-lea 
cu ideile secolului precedent. 

In desacord cu romantismul si în conformitate cu ideile cà- 
lăuzitoare ale epocei luminilor, exprimate de Voltaire şi Condor 
cet, el dă în lucrarea sa „Filosofia istoriei“ o schiță generală a 
evoluţiei omenirii, pe care o concepe ca autodescoperire a Spiris 
tului Absolut. „Spiritul, scrie Hegel, în istoria universală apare în 
cea mai concretă realitate a sa“ 2). In evoluţia sa spiritul ajunge 
treptat la conştiinţa libertăţii. Orice epocă şi orice popor, luate 
separat, ne demonstrează numai o etapă în procesul realizării li- 
bertätii. La popoarele Orientului vechiu conştiinţa liberă a spiri» 
ritului se afla încă într'un stadiu foarte redus, fiind liber numai 
conducătorul poporului. despotul. 

La Greci şi Romani, Spiritul Absolut face un pas inainte, 
însă şi aici conştiinţa libertăţii este limitată: este liber numai un 
număr mic de oameni. Numai poporul german prin creştinism a 
ajuns la o adevărată conştiinţă a libertăţii tuturor °). Faţă de po» 
poarele romanice Hegel era rezervat, socotind că ele se caractes 
rizează printr'un amestec al elementelor romane şi germane şi că 
numai popoarele germane, care au acceptat Reforma, şi care de 
la începutul istoriei lor cunosc libertatea individuală, sunt capas 
bile să poarte şi să desvolte spiritul libertăţii *). 

Spre deosebire de şcoala istorică Hegel concepe „spiritul 


1) E. Fueter, op. cit. pag. 415 $. urm. 

2) „Das Gefst ist in der Weltgeschichte in seiner konkretesten Wir, 
Klichkeit”. G. W. F. Hegel, Werke, Bd. IX (Zhilosophie der Geschichte), 
éd 5, pag 241- 

3) G. W. F. Hegel, Opere, trad. rusă, vol. VII, pag. 18. 

4) Ibidem, pag. 361, 583-385, 592. 


26 A. BOLDUR 


poporului“, ca o manifestare a „spiritului universal“ şi ca o creas 
tiune a rațiunii universale, în forma de stat, deci e mai degrabă 
un „spirit al statului“, decât „al poporului“. Pe de altă parte 
spiritul poporului este un rezultat al luptei, şi nu al desvoltării 
paşnice, şi se întruchipează în legi. 

Punctul culminant “al autodescoperjrii s'a realizat în Prusia, 
statul german condus de Frederic al Il-lea !). 

Hegel a exercitat o influență foarte mare asupra multor res 
prezentanfi ai ştiinţei sociale şi asupra istoricilor din diferite ţări. 
In special concepţia hegeliană a influențat şi pe marele istoric din 
jumătatea secolului trecut, Leopold Ranke, care a combi: 
nat-o cu concluziile, trase din teoriile celuilalt reprezentant al ideas 
lismului obiectiv, Schelling. Hegel credea posibilă desvoltarea spi: 
ritului absolut numai în stat. Inspirându-se dela Hegel, Ranke vede 
în istorie o evoluție a statului 2). De aceea chemarea adevărată a 
istoricului este să prezinte istoria politică a ţării. In afară de stat, 
de protecţia şi apărarea lui, nu este posibilă desvoltarea societăţii 
şi culturei. In conformitate cu principala preocupare a istoricului 
Ranke a desvoltat teoria ideilor (Ideenlehre). Prin idei nu înţelege 
altceva decât tendințele dominante ale unui secol 35). Celelalte las 
turi ale vieţii poporului, istoria economică, socială şi spirituală, 
intervin în munca istoricului numai ca un adaos, ca o anexă la istoria 
polittcă. ' 

Evoluţia istorică în general se datoreşte evoluţiei ideilor politice, 
care mişcă omenirea şi care se întruchipează în marile personalități isa 
torice. In istorie este mereu prezent l)umnezeu, ca centru, în jurul că» 
ruia se ține ordinea morală mondială. Ranke îşi închipuie istoria unis 
versală, ca o istorie a natiilor şi se ocupă numai de natiile europeene, 
printre care cele mai importante Sunt considerate Romanii şi Germanii. 
Ca si Hegel, Ranke supraestimează însemnătatea statului german-Prus 
sia- si se poate afirma că el a fost istoricul oficial al acestui stat. 

Ranke a fost foarte popular nu numai în Germania, ci şi 
dincolo de hotarele acestei ţări. Popularitatea lui se baza atât pe 
activitatea lui prodigioasă, cât şi pe metoda lui riguroasă de lus 
cru. El socotește documentul, mai ales diplomatic, ca cel mai ims 


1) Ibidem, pag. 38. 

2) Gerhardt Masur, Rankes Begriff der Weltgeschichte, Mun» 
chen, 1926, pag. 13 ş. u. din introducere şi exprimare în general, E. Fu es 
ter, op. cit., pag. 472-483. 

3) Troeltschi, Historismus und seine Probleme, 1922, pag. 272. 


ŞTIINŢA ISTORICĂ ROMÂNĂ oT 


portant mijloc al studiului istoric și mai mult ca oricine din ses 
colul trecut a contribuit la transformarea | istoriei în adevărată 
ştiinţă. 

Ranke a fost urmat de Waitz, Roth, în Anglia de Free- 
man şi m. a. e 

Curentul romantic are la baza sa credința în rolul prepons 
derent în vieata istorică a ideilor. Insă, după cum cu dreptate 
-observă S. L. Frank, idealismul istoric de fapt nu este decât ras 
tionalismul naiv aplicat la vieata socială, o reprezentare psiholos 
gică superficială, care îşi închipuie că ideile sau etementele pur 
intelectuale joacă în vieata omului un rol determinant ; psihologia 
modernă cu „voluntarismul“ ei, cu descoperirea rolului puternic 
al afecţiunilor şi atractiunilor inconştiente prezintă cea mai cate» 
gorică desmintire a acestui rationalismnaiv !). 

Dacă ne-am pune întrebarea care din aceste două elemente au 
mai multă însemnătate în vieata activă a omului, ideile sau pasiunile, 
ar trebui să răspundem că acestea din urmă. În conformitate cu acest 
punct de vedere ar trebui să acordăm toată preferința realismului îs= 
toric (şi chiar materialismului) față de idealismul istoric... „Nevoia 
_ crudă a omului, prozaică, de toate zilele de hrană, imbrăcăminte si a 
dăpost, lăcomia brutală egoistă este în vieata lui un element mult 
mai real şi puternic, decât ideile abstracte“...]asă vieata este ceva mai 
mult decât purul empiric, având caracter spiritual, în care moes 
mentul deontologic luptă si biruie realitatea empirică a naturei Oa 
menesti. Vieafa e condusă de idei-forte, care în deosebire de ideis 
păreri, au întotdeauna şi o nuanță de datorie morală, adevăr si 
dreptate. O concepţie realistă adecuată realităţii istorice trebuie să 
fie un ideal-realism, care ar cuprinde pe omul întreg ?). 


1) S. L. Frank, Duhovnäe osnovi obşcestoa. Vvedenie v socialnuiu 
filosofiiu, Paris, 1930, pag. 204-209. 

2) Această concepţie poate fi denumită realismul monist (sau intuitia 
vism). Intoarcere la realism găsim în sistemul empiriocriticismului lui Avena- 
rius, la care în loc de noțiuni de cunoştinţă si știință figurează noţiunea” „mes 
diu“, şi în filozofia lui Bergson. Concepţia realistă își află rădăcina în filozofia 
şcoalei scoțiene din secolul al XVill-lea și în filozofia lui Hamilton, reprezene 
tantul ei în secolul al XIX-lea. Cea mai amănunţită expunere a acestei cone 
ceptii si justificarea ei au dat-o filozofii ruși N. O. Lossckii și S. L. Frank. 
S. Lı Frank, Voedenie o filosofitu, Petersburg, 1922, pag. 35. 

Principalele lor lucrări sunt: N. Lossckii, /nfuifioism, 1908, şi 
Introducere în filozofie, ed. 2 1919;$. L. Frank, Obiectul cunoștinței, 
1913, Introducere în filozofie, S Petersb., 1992, Metodologia ştiinţelor sos 


28 A BOLDUR 


t 


Paralel cu curentul romantic s'au mai menținut în ştiinţa iss 
torică germană și unele curente moştenite din secolul trecut. Asta 
fel empirismul naşte narativismul istoric, care a fost reprezentat 
in prima jumătate a secolului trecut în lucrările istoricilor Rühs, 
Leo, Raumer ş. a şi care urmăreşte o simplă povestire, fără vreo 
tendinţă conceptionalà !). Dacă narativismul este în general mai 
vechiu, fiind cunoscut şi antichităţii, totuşi s'a putut afirma ca un 
curent distinct numai în prima jumătate a secolului trecut. 

Curentul raționalist a fost reprezentat în lucrările istoricilor 
Herder, Karl von Rottek, Schlosser şi Gervinus, foarte cunoscuți 
în întreaga Europă °). Ca și raționalismul din secolul al XVIII-lea 
acest curent judecă tot ce vede în istorie din punct de vedere al 
rațiunii şi al normelor moralei. 

Făcând abstracţie de ultimele două curente, care au avut un 
câmp limitat de desvoltare, se poate afirma că, în cursul primei 
jumătăţi a secolului al XIX-lea, a rămas dominant, peste tot, cu» 
rentul romantic. Universalismul romantic, în diferitele lui forme, 
cucerise cugeitarea omenească. Insă construcţiile sociale ce:si gäs 
seau temeiu în el aveau un caracter prea vast, uneori chiar fan: 
tastic şi era firesc să se producă o nouă reacţie de data aceasta 
faţă de ideile dominante ale primei jumătăți a secolului al XIX-lea. 

Auguste Comte şi-a luat sarcina să răstoarne toate con- 
structiile artificiale, lipsite de simţ critic, înlocuindusle cu o cons 
ceptie strict ştiinţifică, pe care a numitso pozitivistă. El spera săsşi 
ajungă scopul, preconizând că vieata socială se supune aceloraşi 
legi, ca şi natura, şi întemeind o nouă disciplină ştiinţifică, care 
cercetează societatea omenească şi stabileşte legile ei de desvol: 
tare. El face încercarea să formuleze aceste legi, inspirândurse în 
filozofia sa istorică din scrierile lui Montesquieu, Saint-Simon, Con: 
dorcet şi Josephe de Maistre. 

In societate autorul distinge statica socială și dinamica soz 
cială, aceasta din urmă fiind înțeleasă ca evoluția progresivă a 
umanității. Factorul cel mai important al evoluţiei este populația, 
iar principiul, care o domină, este desvoltarea intelectuală. Comte 
stabileşte trei stadii ale evoluţiei (teologică, metafizică şi pozitivă), 


ciale, Moscova, 1922, Bazele spirituale ale societății, introducere în filozofia 
socială, Paris, 1950. O cronică despre acest curent, publicată de mine sub 
titlul Filozofia intuitioismului rusesc, vezi în Gândirea, an. XII, Nr. 2. 
D’ E Fueter, op. cit, pag. 451 si 503-505. 
2) Ibidem, pag. 407-414 si-523-596, 


STIINTA ISTORICĂ ROMÂNĂ 29 


care corespund cu evurile istorice: vechiu, mediu şi modern şi 
pe care el le consideră ca o mare descoperire a timpului săv. 
Stadiilor acestora le corespund unele stări soaiale: primului - regi: 
mul militar, celui de al doilea ~ dominaţia legistilor şi ultimului ~ 
spiritul industrial !). 

In primul stadiu omenirea trece dela fetisism la politeism 
pentru a accepta în fine monoteismul. Lumea antică îşi are ca 
bază socială sclavajul. Evul mediu nu este o perioadă de regres, 
ci face un pas mai departe, atât în privința evoluţiei intelectuale, 
cât şi din punct de vedere social: sclavajul este inlocuit cu ser, 
vajul. Un pas şi mai radical îl face timpul nou, în care domină 
spiritul industrial si libertatea. Mai ales secolul al XVIII-lea joacă 
cel mai important rol în desvoltarea omenirii: lui se datoreşte ez 
manciparea individuală, suveranitatea poporului şi regimul demos 
cratic °). 

Examinată ulterior mai atent legea stadiilor lui Comte, s'a 
constatat neintemeiată suficient, de multe ori complet greşită, fi: 
ind un produs al deductiei prea abstracte, fără nicio justificare în 
realitatea istorică. ` 

A provocat desamăgire şi introducerea naturalismului în is= 
torie si ştiinţa socială în general. Naturalismul porneşte dela prez 
miza că toate obiectele cunoștinței fac parte din noţiunea fenos 
menelor naturei şi că toate ştiinţele, fără excepţie, trebuie să fie 
concepute după exemplul ştiinţelor naturale. Insă această premiză 
e falşă. Astfel, de pildă, matematicile nu sunt ştiinţe naturale, ca 
şi logica, deoarece studiează raporturile ideale extraspaţiale şi exs 
tratemporale, pe când natura presupune spațiu şi timp. Alături 
de natură există şi o altă realitate, realitatea ideală, care nu se 
află nici în spaţiu şi nici în timp şi pe care o studiează matema» 
ticile şi logica. Vieata socială ocupă un loc intermediar între nas 
tura şi realitatea ideală, deoarece se desfăşoară ca varietate con 
cretă a fenomenelor în spaţiu şi timp, dar în acelaşi timp e o 
manifestare a principiului ideal şi asttel nu se supune categoriilor 
valabile pentru natură. 


1) Auguste Comte, Cours de philosophie positive, 1839, vol. IV 
pag. 632. 

2) Ca ideologie social-politicä pozitivismul s'a arătat la diferiţi autori 
foarte variat. Astfel, de exemplu, dela Comte izvorăște socialismul, pe când 
dela pozitivistul englez Stuart Mill liberalismul economic. Vezi Gaston Ri» 
chard, La question sociale et le mouvement philosophique au XIX-e siès 
cle, Paris, 1914, pag. 401. 


30 A. BOLDUR 


lată de ce pozitivismul nu a putut satisface exigenţele filo" 
zofiei sociale şi ca reacție a provocat, în a doua jumătate a see 
colului al XIX:lea, aşa zisul isforism sau conceptia lui Windel: 
band si Rickert asupra deosebirii fundamentale structurale şi mes 
todologice dintre ştiinţa despre natură şi cea despre spirit, precum 
şi asupra caracterului individual al fenomenului istoric. Intrucât 
acest curent e strâns legat de problema metodei în istorie ne vom 
ocupe de el mai amănunțit. 

Părerea că scopul istoricului este studiul fenomenelor indie 
viduale si nu stabilirea legilor este destul de veche !). Incă în ses 
colul al XVI-lea în Olanda G. I. Vossius definea istoria ca 
„cognitio singularis“. Aceeaşi idee apare în secolul al XVI-lea 
la I. M. Chladenius, în secolul al\XIX-lea la Schelling, Kant, 
Schopenhauer, care refuza istoriei calitatea de stiință, dar mai a» 
les la adepții scoalei filozofice dela Freiburg, la Windelband si 
Rickert, datorită cărora s'a format un curent aşa zis „idiografic". 

Acest curent, pe care uneori îl denumesc „istorism“, pres 
zintă un protest împotriva încercărilor rafionaliste din secolul al 
XVil-lea şi al XVIll.lea de a stabili, în ştiinţele sociale legi, vas 
labile pentru toate timpurile şi pentru toate popoarele lumii, cât 
si împotriva întroducerii naturalismului în cunoaşterea fenomenes 


lor sociale sub imbajdul şcoalei pozitiviste a lui Auguste Comte.. 


Windelband în cuvântarea sa rectorală dela Universitete „se 
toria şi ştiinţa naturii” vede o deosebire esenţială dintre caracter 
rul logic al ştiinţelor sociale, pe care le numeşte istorice, şi şti= 
inta naturei. Primele se ocupă de fapte, celelalte de legi. Primele 
studiază ceeace a avut loc numai odată, celelalte ceeace există 
permanent şi se repetă. Primele au un caracter idiografic, dese 
criptiv, celelalte un caracter nomotetic 2). 

Rickert a desvoltat ideea lui Windelband în mai multe lus 


1) G L Vossius, Ars historica, Leyden, 1623, pag. 16; I. M 
Chladenius, Allgemeine Geschichtoissenschaft, 1752; F. Schelling, 
st eine Philosophie der Geschichte möglich ? Vorlesungen ueber die Mes 
thode des academischen Studiums. X. Ueber das Studium der Historie und 
der Jurisprudenz, pag. 69 $ u.; |. Kant, /dee zu einer allgemeinen Ges: 
chichte in Weltburgerlicher Absicht: Werke, Bd. 1V,.1838; A. Scho: 
penhauer, Der Welt als Wille und Vorstellung, cap. 38. din vol. Il. 

2) W. Windelband, Geschichte und Naturrvissenschaft (Recto 
ratsrede der Univ. Strassburg), 1894, în traducere rusă din a doua ediţie ger» 
fanëä .Preludii®, pag. 313-333. De acelaşi autor - La science et l'histoire des 
vant la logique contemporaine ( Revue de Synthèse histbrique”, 1904). 


STUNTA ISTORICĂ ROMÂNĂ 31 


<räri cu caracter logic şi metodologic, afirmând că toată varietas 
tea fenomenelor realității este prelucrată în ştiinţele naturei în nos 
tiuni generale în conformitate cu caracterul lor generalizator sau 
nomografic. Ştiinţele culturei procedează la simplificarea realităţii 
după alt principiu. Ele studiază numai ceeace s'a petrecut odată, 
fenomenul concret si individual si îl descriu. Insă ar fi imposibil 
să cuprindem în descripția individualizantă toată varietatea feno= 
menelor reale. Trebuie să alegem şi se pune întrebarea care este 
acel criteriu, care nezar permite să preferăm unele din ele şi să 
respingem altele ? Devin obiect al ştiinţei istorice numai acelea din 
ele, care sunt puse de noi în legătură cu valori culturale. Nu o= 
ricare individ atrage atentiunea ştiinţei istorice, ci numai „indivi= 
dul istoric“, adică acea bucată separată a realității Li ire pice 
care stă în legătură cu diferite valori culturale !). 

Curentul ideografic era într'o vreme la modă. Se afirma că 
între istorie şi ştiinţele exacte există o prăpastie 2). După ce bazele 
acestei şcoli au fost supuse criticei, sa văzut că această afirmaţie 
are un caracter prea absolut. Există unele ramuri ale ştiinţei nas 
turei, care nu stabilesc legi, ci se ocupă de descrierea realităţi 


1) H. Rickert, Die Grenzen der naturmissenschafilichen Begriffs- 
Bildung. Eine logische Einleitung in die historische Wissenschaft, Tub. u. 
Leip., 1902, trad. rusă din limba germană, S. Peterb, 1903, pag. 281-285, 
291 ş. a. De același autor: Les quatre modes de l'universel (,Rev. de Synt. 
hist.“, 1901, II, 2) si Die Philosophie im Beginn des zmanzigsten Jahrhun= 
derts, Bd. I}, 1905, pag. 51-136, ed. 2, 1907. 

2) E foarte apropiată de curentul idiografic concepția istorică a {ut 
Cournot. Vezi: Cournot, Considerations sur la marche des idées et les 
evenements dans les temps modernes, 1872, pt. |, pag. 1 ş. u. Pornind dela 
teoria sanselor și probabilității şi dela cercetări statistice, Cournot a constatat 
că faptele istorice evadează de sub supunerea numărului statistic. Istoria, afirma 
el, nu este ştiinţă, deoarece nu poate stabili legi. Metoda ei este explicativă, 
folosindusse de analogii şi ipoteze, care ajută să înțelegem mai bine evoluţia 
ideilor şi evenimentelor. Faptele istorice au un caracter sau general sau par= 
ticular. In categoria faptelor particulare se manifestă deseori hazardul, pe 
care autorul îl definește astfel: „Hazardul este independența mutuală a mai 
multe serii de cauze si efecte, care concură în mod accidental spre a pros 
duce un oarecare fenomen, a duce Ía o oarecare întâlnire, a determina un 
oarecare eveniment, care din această cauză este calificat ca fortuit". 

Istoricul este dator să distingă ceeace este esenţial de ceeace este accis 
dental. Accidentele sunt mai frecvente în seriile evenimentelor politice, decât 
în faptele de ordin filozofic, științific, religios şi în așa zisele instituţii și fapa 
te economice si sociale. Departe de a se ocupa de legi, istoria nu este și 


32 A. BOLDUR 


concrete, de exemplu, geografia descriptivă sau astronomia desz 
criptivă, pe de altă parte, dimpotrivă, în științele culturii există 
discipline generalizatoare, care se ocupă de legi generale, de exem: 
plu sociologia !). 

Nu stă în picioare nici teoria lui Rickert despre caracterul 
special al noţiunilor istorice. Toate noțiunile ştiinţelor culturei au 
un caracter teleologic, dar această trăsătură este comună multor 
noțiuni din ştiinţele naturii, unde avem noţiunile organismului, or» 
ganului, funcţiei ş. a. E greşită şi părerea.că în ştiinţele culturei 
sunt imposibile legi, deoarece în afară de legile cauzalitätii mecas 
nice există legile legăturii dintre fenomenele condiţionate teleologic. 

In siârşit nu este acceptabilă şi ideea de bază a acestei școli: 
recurgerea la noțiunea valorii, deoarece astfel se justifică depen- 
denta conţinutului valorilor de idealul subiectiv al cercetătorului. 
Stiintificeste nu poate fi admisă o altă teleologie, decât cea obiecs= 
tivă şi imanentă °). Tocmai pentru a elimina posibilitatea arbitras 
riului A. D. Xenopol a recurs la noțiunea seriilor istorice, adică 
inläntuirei fenomenelor în urma înrudirii lor interne. In cazul as 
cesta criteriul pentru alegere nu vine din afară, ci, dinlăuntru, 
dela însuşi caracterul fenomenelor, dar, ceeace e adevărat, tot cu 
intervenţia esenţială din partea cercetătorului, care formulează tră= 
săturile esenţiale ale seriei. 

S. Frank supune unei critici severe însuşi fundamentul filos 
zofic al curentului idiografic 5). In forma lui pură, pusă în circu» 
latie de Windelband şi Rickert, el se prezintă ca un relativism so» 
cial-filosofic, care conține un sâmbure de adevăr, deoarece vede 
limpede caracterul concret şi variat al realității si declară false 
toate pretențiile construcţiilor abstracte de a da o imagine fidelă 
a realităţii vii. Cu toate acestea fondul lui e foarte subred. Afirs 
mafia în mod absolut a caracterului relativ al tuturor adevăruri» 


cauzală, deoarece cauza presupune o relaţie între antecedent și succedent şi 
istoria nu stabilește această relaţie. Ea trebuie să stăruie asupra sensului eve- 
nimentelor, să devină explicativă. 4 

După apariţia teoriei lui Cournot, în lucrările consacrate metodologiei 
științifice, s'a evidenţiat că a pune seria de evenimente în raport de cauze şi 
efecte este sinonim cu a le da o explicaţie 

1, S. L, Frank, Ocerc- metodologhi obşcestoennih nauc, Moscva, 
1922, pag. 20 - 27. 

Oprel page 27. 

3) S, L. Frank, Duhoonâe osnovi obscestoa, Paris, 1930, pag 32:38, 


STIINTA ISTORICĂ ROMÂNĂ , 33 


lor. omeneşti conţine © vădită contrazicere. Concepţia istorismului 
” despre caracterul schimbător şi complexitatea indefinibilä a vieţii 
omeneşti in istorie tinde să stabilească o lege social-filozoficä exs 
tratemporală cu pretențiune de a fi recunoscută ca veşnic valas 
bilă. Dacă această concepție ar fi consecventă, ea şi-ar restrânge 
extinderea si nu s'ar socoti o teorie absolută si universală, ci nus 
mai o expresiune cu caracter foarte relativ a stării spirituale a 
timpului... Relativismul istoric este un produs al lipsei de orice 
credință, o orbire a epocii noastre față de tot ce este veşnic şi 
imuabil, care nu vrea sau nu poate să înţeleagă că tot ce este tem» 
poral prezintă totodată şi o manifestare şi o întrupare a principiilor ges 
nerale extratemporale. 

Adepții scoalei ideografice simțind că o simplă descriere a 
materialului istoric te lasă neputincios faţă de problemele istorice, 
au început să facă concesiuni nevoiei imperioase de generalizare. 
Incă înainte de primul războiu mondial unul din discipolii scoalei 
lui Windelband şi Rickert, un cunoscut profesog de istorie dela 
Universitatea din Petersburg academicianul Lappo:Danilevschii 
într'o lucrare de metodologie istorică scria următoarele. 

„De fapt istoricul poate să formuleze singur şi noţiuni isto- 
rice relativ generale. Din punct de vedere logic, dându-și seama 
de deosebirea ce există dintre metoda nomologică şi ideografică, el 
desigur nu trebuie să le confunde, însă în realitate el le poate fo» 
losi ambele în lucrarea sa istorică“!). Mai mult decăt atâta : uneori 
constituirea abstractă a unui tip istoric ne este ajutată de obsers 
varea şi formularea deosebirilor între el şi alte tipuri, dândusne 
astfel posibilitatea să pătrundem mai bine în caracterul individual 
al evenimentului, grupului sau chiar al unui popor?). „Ceeace 
este individual devine istoric, în măsura în care se fixează şi se 
repetă în alți indivizi”?). „Pe istoricul propriu zis nus] interesează 
ceeace este individual, ci ceeace este individual ca parte si indie 
vidual ca tot... Prin individual nu trebuie să înțelegem numai ins 
divizí, ci şi un eveniment si un grup social şi un popor în mäs 
sura în care acestea se deosebesc de alte evenimente, grupuri 
sociale şi popoare“?). 


1) A. S. Lappo»Danilevschii, Metodologhia istorii, vol. |, S. 
Petersburg, pag. 291. 

2) Ibidem. 

3) Ibidem, pag. 288. 

4) Ibidem, pag. 283 și 232—233. 


34 . A. BOLDUR 


Dar evident că munca aceasta a unui istoric conştient de 
menirea sa cere generalizări şi comparații. 

Chiar în Germania Max Weber a simţit nevoia de a com» 
pleta opera lui Windelband şi Rickert prin recunoaşterea impora 
tantei noțiunilor generale. 

Noţiunea valorii (Wertbegriff) joacă si la el cel mai impor» 
tant rol pentru a face ordine în masa imensă de fenomene istoris 
ce. Ideile valorii însă nu sunt absolut subiective sau personale. In 
fiecare epocă domină asupra istoricilor o seamă de idei de valoare. 
In valul fără sfârşit a tot ce se petrece în lume, val care curge 
spre veșnicie, mereu se ivesc probleme noui culturale, care mişcă 
pe oameni, şi astfel mereu se schimbă cercul acelor fenomene, 
care capătă pentru noi sens şi însemnătate iar oamenii devin „in= 
divizi istorici“!). 

Dar aceasta nu înseamnă că în domeniul ştiinţelor culturii 
trebuie abandonată cunoaşterea generalului, formularea noțiunilor 
abstracte generice şi căutarea regularitätilor. Chiar dimpotrivă: 
explicaţia cauzală a istoriei, reducerea „consecinţelor“ la o seamă 
de „cauze“, nu este posibilă fără ajutorul noţiunilor generale de 
legătură cauzală dintre fenomene. Insă ştiinţa nomologică nu apare 
aci ca scop în sine, ci numai ca mijloc al cercetării fenomenelor 
culturii in individualitatea lor ?). 

Punându»și întrebarea, care sunt noțiunile prin care istoricul 
îşi prelucrează” materialul crud, autorul recurge la un împrumut 
din economia politică teoretică unde figurează exemplele de sin» 
teze, care sunt denumite uneori „idei ale fenomenelor istorice“ şi, 
care ne dau o imagine ideală a fenomenelor pieţii, gospodăriei de 
schimb, concurenţei, etc. Aceste sinteze se alcătuesc prin scoaterea 
în relief pe primul plan a unor anumite elemente ale realității, 
Noţiunea idealitipică învaţă pe istoric să reducă consecinţele la 
cauze şi ajută la formularea ipotezelor. Ea nu este o imagine a 
realităţii, ci numai un mijloc de a o cunoaşte?). 

De exemplu ideea „gospodăriei orăşeneşti“ din evul mediu 
este o noțiune genetică, care în nici într'un caz nu trebuie să fie 
socotită extrasă din vieata diferitelor oraşe ale timpului ca ceva 


1) Max Weber, Die Objectivităt sozialmissenschafllicher und 
sozialpolitischer Erkenntnis. în Gesammelte Aufsatze zur Wissenschafts{ehre, 
1922, pag. 180—185. 

2) Op. cit. pag. 178—179. 

3) Op. cit., pag. 190—191. 


ŞTIINŢĂ ISTORICĂ ROMÂNĂ 35 


mijlociu, comun tuturor orașelor, ci un tip ideal, pe care îl for 
măm prin adunarea unor trăsături existente în vieata lor si care 
în puritatea lui abstractă nu există nicăeri. De aceea construcția 
ideal-tipică nu trebuie să fie confundată cu realitatea istorică, ci 
privită numai ca mijloc euristic de a cunoaşte, de a introduce ora 
dine în haosul faptelor, pe care noi lezam atras în sfera interesus 
lui nostru !). Lupta noțiunilor şi concepţiilor astfel formulate con» 
tribuie la progresul muncii ştiinţifice. Orice disciplină, chiar şi isto» 
ria descriptivă, lucrează cu un stoc de noţiuni ale epocii. Alcäs 
tuirea noțiunilor depinde de apariţia problemelor, iar ele se schimbă 
odată cu schimbarea conținutului culturii 2). 

Un alt adept af aceleiaşi şcoli, istoricul rus Petrusevschii, mers 
ge şi mai departe, afirmând că ştiinţa istorică fiind individualiza». 
toare după problemele sale principale şi scopurile sale este după 
metoda sa, generalizătoare 3). Urmărind scopul cunoaşterii realității 
culturale în toată individualitatea şi concretul ei, deci cunoaşterea 

„indivizilor istorici“, această ştiinţă, pentru azşi atinge scopul, e 
obligată să alcătuiască noțiuni generale. 


El distinge trei feluri de noţiuni, care trebuie să aibă circus 
latie în ştiinţa istorică si anume: 1) noţiunea istorică în sens îns 
gust al cuvântului, adică acea noţiune care se referă numai la un 
anumit „individ istoric“, de exemplu moşia medievală engleză, 
ale cărei caracteristici nu depăşesc limitele fenomenului individual, 
concret, 2) noţiunea istorică generală, de exemplu moşia evului 
mediu europeean, sau feudalismul Europei medievale sau oraşul 
grec al epocii clasice; toate aceste noțiuni n'au rupt legătura cu 
realitatea istorică, individuală şi concretă şi deaceea își păstrează 
denumirea de istorice; aceste noţiuni generale pot fi denumite 
categorii istorice, dar în deosebire de procedeul la care recurg 
economiştii, procedeul artificial al scoaterii în relief al unor träsäs 
turi, care li se par mai importante, istoricul trebuie să alcătuiască 
noțiuni istorice generale în urma cercetării seriei întregi de „indis 
vizi istorici”, înarmat cu toate achiziţiile metodologice şi technice 

1) Diferența dintre tipurile istorice, în sensul strict al cuvântului (Zeittypus) 
şi tipul ideal, precum și intre tipul structurii și tipul dinamicei vieţii istorice 
v.la Fritz Kaufmann, Geschichtsphilosophie, Berlin, 1931, pag. 71—109. 

2) Max Weber, op. cit.. pag. 191, 207—208. 

3) D. M. Petrusevschii, Ocerchiiz economicescoi istorii sredne» 
vecovoi Evropé, ediţia de stat, 1925, Introducere, „Despre unele probleme los 
gice ale ştiinţei istorice contemporane”, pag 52. 


36 A. BOLDUR 


ale ştiinţei istorice ; ele trebuie să fie adecuate acelei realități iss 
torice, pentru care sunt create, şi în sfârşit, 3) noțiuni generale 
sociologice sau categorii sociologice, care ies din limitele spatius 
lui şi timpului, planează deasupra realității istorice, dar în acelaşi 
timp luminează toată deosebirea ei individuală. De exemplu notiu» 
nea de capitalism europeean şi extraeuropeean din secolul al XIX-lea 
şi al XXelea este o noţiune istorică generală, dar dacă noţiunea 
aceasta se extinde şi asupra evului mediu şi antichităţii, ea capătă 
caracter de categorie sociologică, cu trăsături extratemporale si 
extraspatiale. In acest sens nu va mai provoca nedumeriri notius 
nea de capitalism al Europei medievale, pusă în circulaţie ştiinți= 
fică de Dopsch !). à 

„Fără aceste noțiuni generale istorice şi sociologice cunoags 
terea istorică este imposibilă, oricât de minuţios ar fi prelucrate 
procedeele pur technice ale cercetării istorice“2). „Orice istoric 
pentru a fi la înălțimea scopului său individualizator trebuie să fie 
totodată şi sociolog... Fiecare disciplină istorică trebuie să fie cons 
comitent şi istorie şi sociologie“, conchide autorul’). 

În urma examinării metodei istorice în legătură cu curentul 
ideografic ajungem la concluzia că numai conibinarea ambelor 
metode de individualizare şi generalizare poate face din istorie 
ştiinţă în sensul adevărat al cuvântului. Cine va căuta să fie strict 
ideograf, adică istorie descriptiv, renunțând la generalizare, riscă 
să cadă într'un pur empirism fără nicio busolă. Prin urmare ar fi 
imposibil şi chiar primejdios bunului mers al cercetărilor istorice 
să ingrădim interesul istoricului român cerându-i numai descriere 
fără generalizare. à 

Dar dorind să fie cât mai aproape de realitatea istorică, acest 
curent s'a transformat într'o negare completă a oricărei filozofii 
sociale şi a generalizărilor istorice. Pornind dela respingerea natus 
ralismului în istorie, istorismul cade în alt mare neajuns : in relas 
tivism exagerat şi individualism. 

Celelalte două mari curente din a doua jumătate a secolului 
al XIX-lea, materialismul istoric şi psihologismul, păstrează ştiinţei 
istorice caracterul ştiinţei generalizatoare. | 


Materialismul istoric este legat de numele lui Karl Marx şi 


1) Op. cit, pag. 51—57. 
2) Op. cit., pag. 58. 
3) Op..cit. pag. 59. 


ŞTIINŢĂ ISTORICĂ ROMÂNĂ 37 


Engels si prezintă o combinare a două idei esenţiale: 1) „nu 
conștiința oamenilor determină existenţa lor, ci existența lor socială 
le determină conştiinţa“, idee împrumutată din materialismul ses 
colului al XVIII-lea, şi 2) evoluţia istorică se desfăşoară prin salturi 
dela teza, la negarea ei (antiteza), dela care se trece la concilierea 
tezei cu antiteza în sinteză, idee împrumutată din idealismul 
obiectiv al lui Hegel !). 

Deci concepția marxistă este o dinamică materialistă în for- 
mă de dialectică. Nu materia pasivă produce schimbări în reali- 
tatea istorică, ci materia activă care se află mereu în luptă cu sine 
însăşi şi dă naştere la toată variaţia de forme ale vieţii sociale. Marx 
ințelege materia sub forma mijloacelor de producţie economică. 
Ele determină structura economică a societăţii, precum şi toate 
instituţiile politice şi juridice, vieata religioasă şi sistemele morale, 
filozofia, ştiinţa, literatura şi arta, care toate față de baza econo- 
mică nu sunt decât o suprastructură (Aufbau). Se întâmplă ca si 


1) K. Mar x. Opere (Komunistische Manifest, 1848, Das Elend der 
Philosophie, Zur Kritik der politischen Oeconomie, Kapital, s. a.) ; F. Engels, 
Opere ; N. Beltov (Plehanov), C voprosu o razoitii monisticescago ozglez 
ada na istoriiu, 1895; A. Labriola, Essai sur l'interprétation materialiste 
de l'histoire, trad. fr. Ed. Il, Paris, 1998; Max Adler, Lehrbuch der mates 
rialistischen Geschichtsauffassung, I—II, Wien, 1950—1932; L. Woltmann, 
Der historische Materialismus, 1900; Th. Massar y k, Die philosophischen, 
und sociologischen Grundlagen des Marxismus, 1899; E. Hammacher, 
Das System des Marxismus, 1909 ; H, Cunow, Die Marxische Geschichtess 
gesellschafts und Staatstheorie, 1920—1921 ; H. See, Matérialisme historia 
que ef interprétation économique de l'histoire, Paris, 1997; N. Kareev, 
Starie i novie etiudf ob economicescom materialisme, 1896, 

Despre starea concepției materialismului istoric în Uniunea Sovietică 
se poate afla din lucrarea: O. L. Vainștein, Istoriografia srednih vecov, 
Moscova-Leningrad, 1940, pag. 330— 352. 

Din istoricii ruși era socotit ca un marxist de pură esență M. Po cz 
rovski (Russcaia Istoria, vol I—V, ş. a), însă concepţia lui a fost vehes 
ment criticată și desavuată, publicändusse o carte întreagă de critică împotriva 
lui. Ecoul acestei critici v. la Georges Kagan, La crise de la science 
historique russe în „Revue Historique“ (Alcan), 1940, JanviersMars, 1—35, şi 
ia P. Miloukov, Grandeur et décadence de M. N. Pocrooski în „Annales 
contemporaines“, vol LXV, 1937, pag. 368—587. 

In România concepţia materialistă a istoriei este împărtăşită de A, 
Oțetea, Concepția maferialistä a istoriei ca metodă de cercetare şi expu= 
nere, în revista /nsemnări lesene, anul III, vol. VII, Nr. 7, 1938 si în extras; 
Lucrețiu Päträçseanu, Carente şi tendinfe în filozofia românească, 
1946, şi P. Constantinescu-lași, Caracteristica şi împărțirea istoriei 
Românilor, o nouă concepție, în Arhiva, laşi, 1925, Nr. 3.4, pag, 235. 


38 A. BOLDUR 


. 
g 


ideologia să influienteze fenomenele economice, totuşi, în cele din 
urmă, puterea acestora este decizivă. 

In procesul de producție oamenii întră, unul față de altul, în 
raporturi de producție. Aceste raporturi nu sunt pasive, ci dina» 
mice. Istoria oricărei societăți, până în zilele noastre, nu a fost 
decât istoria luptei de clasă, care a provocat în nenumărate râns 
duri revoluţii şi acestea realizează progresul omenirei. Marx schi= 
țează linia generală a desvoltării omenirii, arătând că structura 
orientală, antică, feudală şi burgheză a producţiei caracterizează 
fazele succesive ale desvoltării economice a societății şi la ele a 
adăugat, ulterior, sub infiuenţa lui Morgan, societatea veche comus 
nistă, care premerge acestor faze, şi care n'a cunoscut împărţirea in 
clase. In afară de această primă fază, toate celelalte au fost bazate 
pe lupta de clasă socială. Producţia brirghezoscapitalistä caracteris 
zează ultimul stadiu al societăţii, compusă din clase. Structura de 
clasă socială dispare în etapa finală a desvoltării omenirii—societas 
tea comunistă—spre care se îndreaptă, după părerea lui Marx, evo= 
lutia istorică universală. Concentrarea capitalurilor în puţinele mâini 
în întreprinderile mari, cu desvoltarea cărora se ruinează şi dispar 
întreprinderile mici, intră în contraditie cu forma socială a pros 
prietätii private asupra mijloacelor de producţie. Isbucneşte o res 
volutie, în care acei ce produc cu mâinile lor bunurile materiale 
trec forțat aceste mijloace în proprietatea colectivă a societăţii. 
Prăbuşirea regimului capitalist (Zusammenbruch) dă naştere regi= 
mului socialist, sau comunist. Desvoltarea în această direcţie are un 
caracter absolut, determinat fatal, acţionând ca „o lege de fier“. 

Literatura consacrată acestei concepții este abundentă. Nu 
este, se pare, ţară în lume în care să nu existe lucrări de expus 
nere sau critică a acestui curent de natură sociologică, filozofică 
şi economică. Lafarge, Mering, Kautski şi Plehanov au popularis 
zat această concepție. Bernstein şi Cunow au revizuit-o. Loria a 
căutat să o îmbogăţească cu formularea legilor evoluţiei sociale, 
printre care a plasat „legea creșterii numărului populaţiei“, legi 
paralele ale „desvoltării proprietăţii şi muncii“, etc: In Uniunea Sos 
vietică această concepție, în interpretarea fruntașilor partidutui cos 
munist, a devenit o concepție oficială. 

Materialismul combină istorismul cu universalismul si teoria 
progresului. 

Naturalismul este depăşit şi de curentul psihologic, care ins 
cearcă să ne prezinte o mecanică a acţiunii reciproce a forțelor 


STIINTA ISTORICĂ ROMÂNĂ 39 


psihice în vieata socială. Intelegänd prin societate o adunare de 
indivizi, psihologismul recurge la vieaţa psihică a omului şi aici 
vede baza fenomenului social. Alături de acest psihologism cu cas 
racter individualist sa desvoltat şi o altă ramură a lui - psiholo» 
gismul social - care tinde să întemeieze o disciplină ştiinţifică aparte 
a psihologiei popoarelor ~ Volkerpsychologie - şi care cercetează 
ceeace este comun conştiințelor individuale dintr'un anumit grup 
social sau popor, etc. Steinthal socotea că psihologia este o teorie 
specială despre principii, de care are nevoie istoria. Lazarus cres 
dea că grupul omenesc nu este suma de unităţi separate indivis 
duale, ci o unitate proprie, care poate să aibă un spirit social al 
său în sensul manifestărilor reale psihice. Limba, miturile şi religia 
sunt produs al acestui spirit. Wundt a continuat cercetarea psihon 
logiei sociale, punând psihologia la baza întregului sistem de ştiinţe 
spirituale, printre care figurează ‘si istoria. 


Au- aplicat psihologismul în istorie mai ales Taine şi Lames 
precht. Taine a format teoria sa despre rasă, mediu (milieu) şi 
moment, folosind la stabilirea însemnătăţii acestor elemente în iss 
torie psihologia şi noţiunile ei. Fiecare din aceste trei elemente 
conţine si trăsături psihologice. Astfel rasă nu este numai o adus 
nare de proprietăţi fizice, ci şi psihologice, care au contribuit la 
stabilirea unui tip psihologic constant. Mediul deasemenea nu este 
numai un rezultat al conditiunilor fizice, ci însăşi societatea ca „mediu 
uman”. În sfârşit şi momentul nu este un fapt concret, ci o ins 
fluenfà ce o exercită modelele de creatiune literară !), 

K. Lamprecht considera că istoria trebuie să fie o ştiinţă cu 
caracter socialpsihologic, un fel de psihologie aplicată. El dă urs 
mătoarea periodizare a istoriei poporului german, pe care o caracs 
terizează ca „mecanica psihică“: 1) perioda simbolică (societatea 
germană înainte de divizarea ei în clase sociale), 2) tipică (primele 
secole ale evului mediu), 3) convenţională (evul mediu târziu), 4) 
individualistă (epoca Renaşterii şi Luminilor), 5) subiectivă (epoca 
romantismului), 6) socialpsihologică (perioada actuală, determinată 
de revoluţia industrială). După cum vedem, istoria germană este 
prezentată de Lamprecht ca o succesiune a „tipurilor sociale 
psihologice“, care se încadrează în succesiunea formelor social=po» 


r, d 
1) E. Fueter, op. cit., pag. 582-590; A.S. Lappo-Danilevschii, 
op. cif, pag. 105 — 106. 


40 A. BOLDUR 


litice ale istoriei generale europeene, dar are toate semnele noutăţi 
în partea ei caracteristică Ip 

Lamprecht, decedat în 1915, a iniţiat o şcoală istorică, care 
s'a bucurat de un foarte mare succes nu numai în ţara sa, ci şi 
dincolo de graniţele ei, devenind o pepinieră pentru toți istoricii, 
dornici de a studia istoria culturei. Datorită polemicei ce s'a näss 
cut în stiiafa istorică germană si între adepții si duşmanii acestei 
şcoli, sa lămurit pe deplin poziția ei_în Es germană şi 
cea universală. 

La baza psihologismului stă fenomenul psihic individual şi 
' se înţelege dela sine că istoricii care au de a face cu oameni, cers 
cetând trecutul lor, nu puteau să nu folosească cercetarea psihologică 
în domeniul istoriei. De obiceiu istoricii reproduc motivele actius 
nilor omeneşti si schiţează caracterele care stau la baza atitudinei 
indivizilor în anumite ‘situatiuni istorice. Dar aceste procedee psi= 
hologice nu se datoresc vreunei teorii, ci pur şi simplu sunt un 
rezultat al practicei ştiinţifice şi a obiceiului de a explica acţiunile 
omeneşti în vieata socială 2). 

Insă psihoiogismul cade în neajunsul exagerării, când începe 
să pretindă că cercetarea psihologică este singură posibilă sau cel 
putin suficientă în cercetările istorice. Chiar şi fenomenele psiho= 
logiei sociale se află tot în vieafa spirituală a omului, formând 
o parte a ei. Deci fenomenul psihologic există în conştiinţa indi- 
vidului şi ca durată nu poate întrece durata unei vieți concrete, 
însă fenomenul social este supraindividual, are o .durată proprie, 
independentă de durata vieților individuale, poate exista chiar îm= 
potriva sentimentelor de aprobare şi ideilor membrilor societăţii“), 

Sentimentele şi ideile legiuitorului mor împreună cu moartea 
lui fizică, dar legile rămân să existe mai departe. Legea există 
indiferent dacă o vor sau nu toţi participanții comunităţii. Dacă 


1) K. Lampecht, Die moderne Geschichfsroissenschaff, Leipz. 1905, 
pag. 16 s. urm. Idem, Deutsche Geschichte, vol. 1— XII, G. von Below, 
Deutsche Geschichte von K. Lamprecht, ]—III, 1891—1895; E. Spran: 
ger, À. Lamprechts Geschichtsauffassung, 1915; Fr. Seifert, Der Streit 
um K. Lamprechts Geschichtsphilosophie, 1925; K. Lamprecht, Alte und 
neue Richtungen in der Geschichtsmissenschaft, Berlin, 1896, Was ist Kulture 
geschichte? (Deutsche Zeitschrift für Geschitswissenschaft, 1896-1897, si Kultur» 
historische Methode, Berlin, 1900. 

2) N. Kareev, Susnost istoricescago professa í rol licinosti o istorii, 
S.-Perersburg, 1890, pag. 247, 

3) S. L. Frank, Ocerc metodologhii obscestoennih nauc, pag. 46-47. 


ŞTIINŢĂ ISTORICĂ ROMÂNĂ 41 


fenomenele sociale ar avea caracter psihologic, atunci nu am avea 
o legătură cauzală dintre două. fenomene, ci un singur fenomen. 
În afară de aceasta fenomenul social are un caracter specific de 
continuitate, independent de psihologiea concretă. De exemplu, 
prietenia nu încetează în momentul când nu mă gândesc la amis 
cul meu, şi statul nu încetează să existe când cetățenii dorm sau 
sunt în afară de granițele statului !). 

Prin urmare câmpul de cercetare psihologică în istorie este 
limitat. Istoria se produce în conditiunile organizării sociale, si 
cercetarea psihologică, chiar şi în sensul psihologiei colective, nu 
poate fi aplicată la organizarea socială (politică, juridică, econoz 
mică). Cel mult acţiunea reciprocă a indivizilor în societate, ar 
putea, deci, servi ca obiect al ei’). 

In aceste câteva consideratiuni de mai sus am prezentat o 
schiță generală a curentelor din domeniul filozofiei istoriei ce există 
până în momentul de faţă şi îşi găsesc manifestarea si realizarea 
în cercetările istorice. Am trecut în revistă numai cele mai prins 
cipale, desprinzându-le din realitatea istorică în care s'au născut 
şi de care sunt legate prin mii de fire. O expunere mai amplă 
ne-ar fi dus prea departe şi nesar fi sustras dela principala ţintă 
pe care o urmărim. Am socotit necesar să însoțesc prezentarea 
curentelor cu interpretarea mea si cu unele menţiuni critice — 
dealtfel puţine — pentru a arăta locul unde se situiază concepția mea. 


; ' 
3. Figuri reprezentative ale istoriografiei române, 
înainte şi după primul războiu mondial 


Trecem la lămurirea chestiunii sub ce fel de influențe a stat 
ştiinţa istorică română în ultimul sfert de veac. Ne vom mărgini 
numai la câteva nume mai importante şi la o expunere foarte 
sumară şi succintă, pentru a da o caracteristică generală. Fireşte 
în primul rând trebuie să vorbim de răposatul N. Iorga, cel mai 
mare istoric român. 

Din punct de vedere principial el şiza precizat atitudinea 
între două extreme; “pragmatismul, care fixează faptele şi caută 
legătura lor cea mai apropiată si cea mai vizibilă, si curentul care 
caută „legi generale, tipuri, adevăruri superioare asemănătoare cu 


1) /bidem, pag. 47—48. 
2) N. Karee v, op, cif, pag. 255. 


42 A. BOLDUR 


— _. 


acelea din alte ştiinţe“ !). N. Iorga nu vroia să rămână fa simpla 
constatare a legăturii faptelor, ci credea că datoria istoricului este 
să treacă dela ele la descoperirea forţelor care le provoacă, care 
pasc idei şi care emană din „energia primordială“ sau „câştigată“ 
a poporului. Pentru dânsul poporul „este o unitate firească, are 
vieata lui organică, asemenea cu vieata individualitätilor ce trăiesc 
în lume. Poporul creşte prin ce se câştigă din afară, se curăţă, se 
înnoieşte prin ce lasă din ființa sa într'o anume vreme, el moare 
şi învie, îmbătrânește şi se face tânăr, în fiecare clipă“. Energia 
lui proprie, elementară, determină putinţa lui de a asimila, de a 
radia. Istoria trebuie să arate „mersul general al omenirii care 
este unitar şi organic, adică o manifestare a gândirii, a simfirii şi 
a voinţei omeneşti“. 

Spre deosebire de forma care se împrumută uneori, fondul 
istoriei îl prezintă sufletul omenesc, datorită căruia apare spiritul 
vremii °), Istoricul adevărat pătrunde în el prin „adâncă simtire“, 
prin ,divinatie“. Dela istoric „se cere înțelegerea umană a omului 
care a fost, învierea lui prin comprehensiune si ghicire, prin sims 
patie şi prin acel dar pe care Grecii îl numeau poiesis, deci: 
creațiune” 3). 

N. lorga merge în această direcţie prea departe, până la 
unele concluzii, care fără interpretări de justificare par deadreptul 
riscante. „Istoricul adevărat, afirmă N. Iorga, îşi înfăţişează faptul, 
îl creează din nou în sine, prin fantezie“ 4), dorind să spună pros 
babil ,printr'un efort de reprezentare sau de reconstituire“. 

Dată fiind nesfârşită complexitate a fenomenelor, este impor 
sibilă stabilirea legilor generale ca în ştiinţele naturii, dar sunt 
posibile legile psihologice, care se manifestă atât în evenimente, cât 
şi în instituții 5). Instituţia este o „psihologie națională realizată“ ©). 

Faptele istorice „nu se reproduc“, nu se repetă 1). Numai 
odată în desacord cu această afirmaţie N. Iorga şi-a permis să 
afirme contrariul, dar bănuim că si atunci nu a vrut să alunece 
„pe panta nomologică”, ci să arăte că în afară de elementul 


D N. lorga, Generalități... pag. 88. 

2) Op. cit., pag. 231, 278. 

3) Op. cit., pag. 160, 168, 262. 

41 Op. cit, pag. 56 

5) Op. cit, pag. 17:18, 217, 234-235, 343, nota. 
6) Op. cit, pag. 146. 

7) Op. cit, pag. 95:95, 53, 217. 


ȘTIINȚA ISTORICĂ RCMANÀ 43 


schimbător al fenomenului („accidente“), există şi ceeace nu se 
schimbă („aceeaşi situație“), care se datoreşte permanentelor îsto= 
rice: pământului, rasei şi manifestării egale a raţiunii omeneşti !). 

Altă dată în loc de rațiune vorbeşte de „idei“. Ne întrebăm 
de ce ideile figurează printre permanentele istorice, pe când ştim 
că ele mișcă omenirea și se schimbă dela o epocă la alta, dela 
popor la popor şi nu pot fi considerate, decât ca un element 
dinamic de veşnică premenire. Explicaţia o găsim în izvorul lor 
mereu acelaşi, rațiunea omenească, întotdeauna egală în sine, şi, 
poate, în pătrunderea şi conservarea ideilor în tradiţie. 

N. lorga a fost învinuit de a fi istoric romantic. Invinuirea 
e dreaptă numai într'o măsură oarecare. De fapt el a acumulat în 
făptura sa psihică de istoric mai multe influenţe. D. C. Marinescu 
într'o lecţie de deschidere a cursului de istorie universală la Fas 
cultatea de Litere a Universităţii din Cluj promitea să înfăţişeze 
înrudirea spirituală a lui N. Iorga cu Voltaire şi Ranke ?). 

E perfect adevărat. N. Iorga este în primul rând rationalist. 
Aceasta rezultă nu numai din faptul că una din cele trei permas 
nenfe istorice, pe care le stabileşte Iorga, este rațiunea umană, dar 
şi din credința lui mereu mărturisită că „istoria este dreaptă“ ©), şi 
"că soarta regimurilor care au atentat la cugetarea liberă a omului ca 
şi soarta tuturor apăsătorilor de ţări şi a distrugătorilor de neamuri 
întotdeauna e pecetluită 4). Istoria i se pare „un mare tribunal, în 
care se judecă popcarele şi naţiunile ; triumfuri aparente se termină 
prin cumplite dezastre“ 5), Altă dată el compară rolul istoricului 
cu rolul corului din tragedia ateniană : „el comentează, el judecă“ 6), 

1) Op. cit, 132. v. şi pag. 249-245, 248 si 2512253. Vezi si M. Berza, 
Stiinta si metoda istorică în gândirea lui Nicolae Iorga, Av. Ac. Rom. seria 
HI, t. XXVII, mem, 10, Buc., 1945, pag. 35-37. 

2) C. Marinescu, op. cit, pag. 10. 

3) N.Iorga, op. cit. pag. 67. 

4) Op. cit. pag, 306. 

5) Op. cit, pag. 328. 

6) Op. cit, pag. 344. 

Compară cu această trăsatură a lui N. lorga atitudinea cronicarilor 
noştri, care, conform cu ideile timpului. vedeau în istorie, mereu prezentă, 
mâna cerească. lată câteva pasagii din cronica lui Gr. Ureche: „Plătește 
Dumnezeu celora ce fac rău! După fapta lor cearea curândă vreme le trimise 
Dumnezeu osânda asupră, de luară si ei plata cu sabia... Dumnezeu semeteste 
pre unii., să fie fmplätori si cercetători de păcat.. Cei buni vedem că au 
sfârșit bun și lăudat, iar cei răis'au sfârșit, după cuvântul prorocului la psalom 
33, zicând: moartea păcătoşilor este cumplită“, Gr. Ureche, ZLeropisetul 
Țării Moldovei, ed. C. Giurescu, Buc., 1916, pag. 157, 168-169. 


44 - A. BOLDUR 


Toate aceste păreri se trag din convingerea în natura permanentă 
a rațiunii care are dreptul ei de a judeca, si în tot cazul nu dela 
Ranke, care căuta să fie absolut obiectiv, renunțând la moralizare 
în tratarea chestiunilor istorice, spre deosebire de alt istoric din 
timpul său, Schlosser, (inițiatorul scoalei dela Heidelberg), care în 
spiritul curentului rationalist îşi permitea să judece personalitățile 
istorice din punct de vedere al perceptelor moralei omniumane !). 


Afirmând că istoricul trebuie să se intereseze de factorii, 
„cari pleacă din viaţa economică, din viaţa culturală, din substratul 
material sau din atmosfera morală a unui popor“?) N. Iorga, desigur, 
este pe linia recomandărilor lui Voltaire. 


Când face deosebirea dintre „energia primordială“ şi „energia 
câştigată“ a unui popor, ca izvor al acestor factori ?), el trădează 
influența lui Herder, care credea că natiile se schimbă sub in- 
fluența locului şi timpului, precum si din cauza caracterului lor 
interior. Herder socotea, ca lege principală a fenomenelor istorice, 
următoarea teză :„In lume se produce ceeace putea să se producă 
datorită situaţiei geografice a poporului, împrejurărilor timpului şi 
caracterului său primordial sau dobândit“. La formarea caracterului 
câștigat contribuie diferiţi factori şi anume: clima, felul vieţii, edu» 
catia şi ocupațiile obişnuite ale populaţiei ^). 

Cred că tot dela Herder a fost împrumutată ideea umanității 
care se trăgea la Herder dela Rousseau 5). Si nu este exclus ca din 
acest ultim izvor să se fi tras şi concepția, oarecum patriarhală şi 
rustică a lui N. Iorga despre începutul istoriei Romanilor ca o 
istorie a ţăranilor si a boierilor cuminţi, individualistă spre deoses 
bire de romantismul posterior °). 

N. lorga şi-a făcut pregătirea ştiinţifică în Germania atunci 
când faima maestrului ştiinţei istorice, Leopold Ranke, era încă 
foarte mare. Era firesc să împrumute mult din concepția şi metoda 
de lucru a acestui mare istoric. 

1) E. Fueter, op. cit, pag. 4122413. 

2) N. lorga, op. cit., pag 89. 

3) Ibidem. 

41 Herder, Ideen zur Philosophie der Geschichte der Menschheit, 
apud A. S. Lappo-Danilevschii, op. cit., pag. 79:80. 

5) E. Fueter, op. Cil., pag. 408. 

6) N. lorga, op. cit, pag. 66.Să nu uităm că Rousseau a dat impuls 
filozofiei moderne a istoriei în ambele ei linii mari principale : angloztranceză 
pozitivistă şi germană speculativă. E. Troeltsc h, op.cit, pag. 18. 


= 


ȘTIINȚA, ISTORICĂ ROMÂNĂ 45 


In privința concepției a fost împrumutată esența generală a 
vederilor lui şi în primul rând credința în însemnătatea ideilor 
în istorie 1). Originea acestei teorii se trage din experiența revo» 
lutiei franceze din 1789, a fost formulată de prima dată de W. 
Humbold si a trecut apoi la istoricii-romantici şi în special la 
Ranke, la care s'a transformat „în teoria însemnătăţii ideilor con: 
ducătoare, tendințelor dominante în fiecare secol“?). Intelegem dece 
N. lorga a împărţit sinteza Istoriei Românilor în volume după 
secole, dând caracteristica lor după ideile dominante întruchipate 
în marile personalităţi istorice. 


Totuși N. Iorga a ştiut să se ridice cu mult peste nivelul 
teoriei ideilor, expuse de Ranke, care dealtfel nici nu era măcar 
original. Ideile la acesta din urmă sunt nişte formule rigide, mai 
degrabă etichete pentru caracterizarea timpului, decât idei care 
aprind omenirea. La N. lorga ideea apare, deodată, in toată puterea 
sa, în culori vii, în însemnătatea elementului viu, pe care un filozof 
francez (Fouillée) îl denumește idee-fortä şi care vine să înlocuiască 
un ideal îmbătrânit si perimat, şi să creieze noui norme de vieaţă. 

„Ceia ce ţine în picioare societăţile şi complicatele clădiri pe 
care ele se razimă, scrie N. lorga, nu e numărul, nici forma, nici 
organizarea strânsă, ci jusfificația lor. De aceasta nicio alcătuire 
omenească n'a fost în stare să se scutească. Totdeauna păstrătorii 
puterii, conducătorii muncii omeneşti au simţit nevoia morală să 
indreptäteascä ceia ce reprezintă şi ceia ce le foloseşte. Si această 
indreptätire nu e decât o ideie, o ideie care a fost un ideal şi a 
devenit un principiu, care sprijină O tradiție, care, consfinteste. 
Dar tradiţia nu e neatacabilă, şi nici forma de viaţă socială ce se 
razimă pe dânsa nu e eternă. Această viaţă nu are imutabilitatea 
morţii; ea se schimbă, se preface, evoluiază“. „Și iată că, atunci 
când din ce în ce mai multi îşi dau seama că trăiesc într'o formă 
îmbătrânită si uzată, într'un edificiu care se clatină, 'cineva apare 
şi răspândeşte în aerul intelectual al timpului o nouă formulă: 
politică, religioasă, socială propriu-zisă, prin care misterul se des» 
leagă mai bine, prin care societatea se cârmueste mai înţelept, 
prin care munca se organizează si se räspläteste mai drept“ 2). O 
eventuală luptă „durează până ce adevărul şi dreptatea capătă o 


1) N. Iorga, op. cit, pag. 74, 251-253. 
2) E. Fueter, op. cil, pag. 4232426, 474. 
3) N. o ng aop. cif, pag. 74. 


46 ri A. BOLDUR 


întrupare mai deplină“ !). N. Iorga aminteşte cuvintele Evanghes 
liei: „De ati avea credință cât gräuntele de muştar, veţi zice 
muntelui să se mişte şi muntele se va mişca. „De veţi avea cre» 
dintä“, da, — însă dacă veţi avea dreptate. Ea însuteşte puterile 
acelui ce se luptă pentru dânsa. Căci nu luptă el pentru dânsa, 
ci ea printr'insul“ 2). 

In miezul acestui gând frumos exprimat stă convingerea că 
ideile care produc schimbări esenţiale în vieata omenirii sunt ideile 
vii. Prin această caracteristică a ideei N. lorga se apropie de 
concepțiile moderne realiste, sau ideal-realiste şi moniste, care prin 
idee istorică înțeleg ideia în plinătatea ei reală, susținută de în. 
treaga natură spirituală a omului, de toate patimile lui şi de toată 
sfera lui subconştientă. Deci acestei caracteristici îi lipsesc două 
lucruri: 1) o afirmare mai pronanfatä că ideile nu au un caracter 
pur intelectual şi se răspândesc nu în „aerul intelectual“, ci în 
cel „spiritual“ în general şi 2) că luptă oamenii şi nu ideile prin 
ei, ipostazarea ideilor în luptă fiind cu totul greşită. 

Oricum ar fi această concepție a ideilor istorice e formulată 
de N. lorga în desacord cu părerea sa despre idei, ca a treia pers 
manentä istorică. Mobilitatea unora nu se împacă cu caracterizarea 
celorlalte ca „permanente. E ceva confuz şi a rămas nelămurit în 
împărăcherea acestor două păreri. 

Dela romantici şi dela Ranke vine deasemenea trăsătura cea 
mai importantă a lui Iorga ca istoric, adică expunerea artistică, 
urmărirea frumusetei, credința că „istoria e un gen literar“, chiar 
„poetic”?). El singur nesa precizat, de unde vine trăsătura estetică 
a expunerii lui, când, vorbind de evoluția ştiinţei istorice în secos 
lul al XIX-lea, arată că primul curent ce a dominata fost cel 
estetic al romanticilor (A. Thierry şi a.); la jumătatea secolului 
moda istoriei estetice începu să scadă, fiind înlocuită cu istoria 
metafizică, şi în sfârşit după generaţia metafizicilor şi profeților a 
venit modesta legiune a muncitorilor, a „erudiţilor“?). 

Dar poate izvorul acestei tendințe către frumos în istorie se 
coboară şi mai în adâncul secolelor XVII şi chiar XVI şi avem 
în fața noastră nişte reminiscente târzii, venite printr'un atavism 
ştiinţific dela un Viperano (XVI) care socotea istoria „sincera illus» 


1) Ibidem, pag. 75. 

2) Ibidem. 

3) Ibidem, pag 41, 44-45, 47, 55, 56, 113, 187, 307, 348 
4) Ibidem, pag. 42—44. 


STIINTA ISTORICĂ ROMÂNĂ 47 


tris narratio“, sau Mascardi (XVII), care lega arta istoricului cu 
cea a poetului sau, în sfârşit, dela un Le Moyene (De l'histoire, 
1670), care socotea că istoricul trebuie să fie şi poet: fără talent 
poetic el nu va fi în stare să prezinte publicului cititor o viziune 
artistică à vieţii trecute în expunerea sa istorică !). lorga dorea să 
combine înfățișarea estetică a istoriei cu respectul adevărului şi, 
fireşte, nu întotdeauna cumpăna putea fi ținută în folosul acestuia 
din urmă. li displăcea istoria erudită, deşi niciodată nu isa dat o cât 
de sumară caracteristică 2). 

Iorga dădea mare însemnătate oamenilor mari, afirmând că 
„sunt indivizi care prin singura lor apariţie au făcut ca istoria să 
apuce altă cale“3). ~ 

Ranke era mare stilist si la dânsul istoria avea o nuanță es» 
tetică cu oarecare naivitate. Aceasta nu-l împiedica să se închine 
forței unui popor socotindo un bine de cea mai mare valoare. li 
plăcea în tinereţe să citească pe Walter Scott, care a produs asupra 
lui o mare influenţă. In legătură cu aceasta stau şi analizele lui 
psihologice ale personalităţilor istorice 4). , 

Dela Ranke sau dela romantismul începutului secolului al 
XIX-lea în general a fost împrumutată ideea „spiritului vremei“ 
si a „sufletului național“, care la N. Iorga are uneori un caracter 
mistic, inexplicabil ?). 7 

De unde mai putea să vină, dacă nu tot dela curentul ros 
mantic, şi afirmaţia că istoricul trebuie să fie predicator şi educator ô). 

Dela şcoala lui Ranke vine desigur şi respectul documentu» 
lui, setea permanentă, nesatisfăcută, a publicării documentelor noui 
şi căutarea adevărului istoric, cu toate că îşi dădea seama de rela» 
tivitatea organului omenesc de cunoaştere ca şi de relativitatea märs 
turiilor 7). \ 

La începutul secolului al XIX-lea, în prima decadă, şcoala 
lui Ranke a apus, cedând locul curentului psihologic al lui K, Lam» 
precht. In conformitate cu aceasta N. Iorga, care sub conducerea 
lui Lamprecht îşi publica, în cunoscuta colecţie a istoriei popoare» 


1) A. S. Lappo.:D anilevschii, op. cit, pag. 20—21. 
2) Ibidem, pag. 47, 57, 159, 168, 335. 

3) N. Iorga, op. cit, pag, 234, 263. 

4) E. Fueter, op. cit, pag. 477. 

5) N. Iorga, op. cit. pag. 231, 263, 

6) /Bidem, pag. 97—98, 148, 193. 

7) Ibidem, pag. 35, 41, 52, 199— 900, 113, 204—205. 


48 A. BOLDUR 


lor, prima sa sinteză în limba germană, începe să fie influenţat de 
acesta. De atunci arată interes pentru legile psihologice, îl citează. 
mai des '), îl recunoaşte ca învățătorul său. Influența aceasta este 
vremelnică fără a fi şi adâncă, şi lorga repede renunță de a fi 
socotit „lamprechtian“ 2), iar spre sfârşitul vieţii sale se leapădă defis 
nitiv de legile psihologice ale lui Lamprecht, declarändurle „meta= 
istorie“ °). — 

In prefață la primul volum al ultimei sale sinteze, N. Iorga 
afirmă că in prima lui sinteză în limba germană din 1905 în cos 
lecţia „Staatengeschichten“, condusă atunci de K. Lamprecht în los 
cul lui Ranke, „cu tot caracterul general al colecţiei“ el a rupt 
„împiedecătoarele cadre ale „Istoriei Principatelor“, şi totodată a 
acordat „aşa numitei istorii culturale, în locul capitolelor adause, 
cuvenita parte de amestez intim în viaţa politică, întretesändusle“*). 
E perfect adevărat. Cu toate acestea trebuie să recunoaştem că în 
întreaga activitate istorică a lui Iorga au primat interesele politis 
cului. Haina lui Lamprecht i sa părut prea incomodă, dorind să 
rămână liber în largul personalităţii sale multilaterale şi variate. 

Ne-am ocupat de principiile, pe care le formula în diferite 
ocazii N. lorga. Dar dacă dela ele vom trece la realizarea lor în 
diferitele scrieri istorice ale teoreticianului istoriei şi ne vom întreba 
de care grup de curente: nomotetic sau ideografic era mai apro= 
piat N. Iorga, va trebui să răspundem fără soväialà : de acela din 
urmă, deoarece avea predilecție pentru unic, concret, pentru de= 
scriere aproape artistică, cu zugrăveli care stau uneori la marginea 
romanului istoric. Nul atrăgeau legile istorice cu caracterul lor 
abstract şi nuzi plăceau formulele abstracte 5). 

Revenind la chestiunea primului -punct al crezului aşa zisei 
„şcoli noui“, facem constatarea că el nu stă în picioare atât din 
punct de vedere general metodologic, cât în din punct de vedere 
` al pretinsei deosebiri profunde față de procedeele metodologice şi 
crezul lui N. Iorga. In concluzie: nu avem o şcoală nouă de is» 
torie ea rămânând si mai departe „pium desiderium“, 


1) N. Iorga, op. cit, pag. 81- 82, 181, 216, 223—224. Admitem că, 
vorbind de necesitatea în istorie a unui „mediu moral şi maferia/“, putea fi 
sub influența concepţiei psihologice a lui Taine, N. Lor ga, op. cif., pag. 205,207. 

2) Ibidem, pag. 115. 

3) Ibidem, pag. 216. 

4) N. lorga, Istoria Românilor, 1936, Introducere, pag. 4. 

5) N. lor ga, Generalităfi..., pag. 145, 161. 


ȘTIINȚĂ ISTORICĂ ROMANĂ ` 49 


Aceasta nu înseamnă că toți istoricii noştri s'au orientat din 
punct de vedere principial întrun sens uniform. Dimpotrivă se 
pot constata variații si nuanțe, uneori bine pronunțate, rezultat af 
însuşirilor personale, al influențelor din afară sau al ‘mediului de 
pregătire ştiinţifică în străinătate sau în țară. Voiu trece în scurtă 
revistă pe principalii noştri istorici, care au activat în ultimul sfert 
de veac şi nu mai sunt printre noi. Se va face însă o excepţie 
pentru A. D. Xenopol dintr'o generaţie mai bătrână din motivul 
că el a fost profesorul lui N. lorga, prezintă oarecum o antiteză 
a acestuia din urmă, şi mai influențează şi pe alți istorici români. 


A. D. Xenopol (1847-1920), trasând o deosebire fundamene 
tală între faptele coexistente, care se repetă, şi faptele care se sucs 
ced şi nu se aseamănă între ele, împarte toate ştiinţele în două 
categorii : teoretice (sau de legi) şi istorice (sau de fapte unice), 
fiecare din ele fiind subimpärtitä în ştiinţe ale materiei si ale spis 
ritului. Istoriă este o ştiinţă a spiritului care are de scop a lega 
între ele faptele individuale !). . 

Istoria nu are caracter patriotic si nici educativ. Xenopol se 
pronunță împotriva subiectivismului şi stărue să aşeze istoria pe 
baze perfect solide. El distinge: 1. factorii statornici ai istoriei a) 
mediul naturei şi al aşezării geografice şi b) rasa, 2. materialul 
istoric, adică faptele istorice, izvorite din nevoile omeneşti econoa 
mice, politice, sociale, religioase, morale, juridice, artistice, literare 
şi ştiinţifice, şi /3. puterile evoluţiei istorice. Printre acestea din 
urmă se numără: a) mediul intelectual, b) instinctul de consere 
vare, care are ca urmare tendința de expansiune, lupta pentru 
trai şi reacţiunea contra acţiunii, c) imitațiunea, d) puterea indivis 
dualității, unde îşi găseşte loc rolul oamenilor mari ca produs al 
epocii şi acel al unor cauze întâmplător alipite de individualitäti 
şi e) întâmplarea (descoperiri, epidemii, ciuma, etc.)2). 

Evoluţia omenirii se face prin idei generale in mod obiecs 
tiv, idei care dau naştere faptelor sociale. Puterile acţionând asuz 


1) A. D. Xenopol, Principiile fundamentale ale istoriei, lași, 1900, 
pag. 29; v. si N. Bagdasar, capitolul despre A. D. Xenopol, pag. 110, 
în Filosofia contemporană a istoriei. 1930, şi în opera colectivă /sforia filos 
sofiei moderne, vol. V (Filosofia românească), Buc., 1941 și A. D.Xenopol, 
Istoria ideilor mele în Studii si documente literare, publicate de |. T. T or o us 
tiu, vol, IV, 1955, pag. 587-388. 

2) A. D. Xenopol, Principiile…, pag. 94 ş. u., 163-901 şi La Théo- 
rie de l'Histoire, Paris, 1908, pag. 265. 


50 s A. BOLDUR 


pra materialului istoric, produc seriile istorice, ca legătură între 
faptele istorice, idee inspirată probabil đe Cournot !): Rasa şi mes 
diul nu creează „intocmiri seriale“ de fapte istorice, condițios 
nându-le numai existența. Elementele dinamice ale evoluției sunt 
propriu zis mediul intelectual şi puterea individualitätii. Celelalte 
puteri intervin în mersul evoluției numai sporadic °). 

Xenopol nu socoteşte suficientă o explicație unilaterală, fie 
politică, fie socială a fenomenelor istorice. De fiecare dată recos 
mandă cercetarea materialului istoric atent $i obiectiv 3). Sarcina 
istoricului în expunerea sa istorică constă în a reproduce faptele 
succesive, a le explica cauzal şi în sfârşit a le înlănțui în serii (de 
exemplu : seria revoluţiei din 1848 sau feudalismul, etc.). 

Metoda sa de lucru este folosirea monumentelor şi docta 

mentelor şi a ,inferentei“. Acest termen înseamnă concluzie dela 
unele fapte cunoscute la existența altor fapte sau cauze indivis 
duale necunoscute, cu alte cuvinte ipoteza 4). , 
2 Expunerea istorică trebuie să aibă la baza sa istoria politică, 
însă Xenopol nu o înțelege sub forma de războaie sau acte dis 
plomatice, ci îi dă un conținut mai larg tratând în cadrul său şi 
toate celelalte ramuri ale vieţii poporului : vieata socială, religi- 
oasă, morală, ştiinţifică, etc. „Istoria politică, scrie el, trebuie să 
imbrätiseze toate faptele care se raportă la vieafa întreagă a pos 
poarelor cu care se ocupă. Ea nu poate fi tratată numai din punct 
de vedere politic, dat fiind că faptele din care se alcätueste ea sunt 
rezultatul tuturor celorlalte şi cer, spre a fi înţelese, studiul întreg 
al desvoltării omenești“ 5), 

lată în scurte cuvinte teoria istoriei lui A. D. Xenopol, pe 
care el a schifat-o în principalele sale opere. 

Cercetând concepţia istorică a lui Xenopol din punct de ves 
dere al influențelor, Octav Botez împarte activitatea lui ştiinţifică 
în trei perioade: 1. până la 1871 el se afla sub influența ideilor 
lui Steinthal şi Lazarus, stând în opoziție împotriva naturalismului 
şi pozitivismului în numele unei istorii bazate pe psihologie, 2. 
dela 1871, când apare studiul său despre „Invățământul şcolar si 


1) Octav Botez, Alexandru Xenopol teoretician şi filosof al is» 
foriei, București, 1928, pag. 159. 

2) A. D. Xenopol, Principiile..., pag. 3412347. 

3) Ibidem, pag. 565 ş. urm. 

4) Ibidem, pag. 418-494. 

5) A. D. Xenopol, La Théorie de l'Histoire, pag. 493. 


ȘTIINȚĂ ISTORICĂ ROMÂNĂ 51 


în special cel al istoriei“, şi până la 1883 el, cu toată opoziţia îms 
potriva lui Buckle, vorbeşte sub influența lui despre legi sociale 
„nestrămutate“, cărora se supune soarta popoarelor, precum dă si 
o mai multă importanţă istoriei culturale față de cea politică, 3. 
la 1883 în lecţia de deschidere a cursului de istorie la Universis 
tatea din laşi este din nou accentuat contrastul dintre faptele iss 
torice şi cele ale naturei pentru ca în „Principiile fundamentale 
ale istoriei“ (1898) şi apoi în ;La Théorie de l'Histoire" să fie păs 
truns de importanța elementului individual sub influenţa lui Cour: 
not şi în parte a filozofiei idealiste germane (Hartmann) !). 


Prin urmare în principalele lucrări ale sale Xenopol s'a ară- 
tat ca idealist in forma de intelectualism. Recunoaşte importanța 
personalităților mari în conducerea omenirii, fără o exagerare prea 
mare, si s'a orientat în sensul concepției lui Cournot foarte apro= 
piată de şcoala ideografică germană. Dar totodată a devenit şi o% 
riginal, desvoltând noţiunea seriei şi prin aceasta deosebindu-se 
mult de teoria lui Rickert, care, pentru a da istoricului un fir de 
orientare în marea masă a faptelor, recurge la noţiunea valorii 
în istorie. Xenopol se pronunţă împotriva introducerii acestei no» 
tiuni în ştiinţa istoriei pentru a nu legaliza conştient si voit relas 
tivismul şi subiectivismul în cercetarea istorică 2). In loc de vas 
foare el dă loc, în concepția sa, noțiunii seriei, pretinzând că cri: 
teriul pentru înfănțuirea faptelor istorice în serii vine din însăşi 
aceste fapte. 4 

In această formă concepția ideografică e departe de radicas 
lismul ei rigid şi nu exclude posibilitatea ge neralizărilor. De aceea 
Xenopol nu este un istoric ideograf pur. Orizontul lui e larg si 
are ceva din spiritul combinat al sociologiei pozitiviste si al „filos 
zofiei speculative. | 

Dimitrie Onciul şisa făcut pregătirea ştiinţifică întâiu la Cers 
näufi şi apoi la Viena, unde a devenit elev al profesorului auss 
triac Ottokar Lorenz, sub a cărui influență a rămas tot timpul 5). 


1) O. Botez, op. cit., pag. 83:89 şi 204-208, 

2) A. D. Xenopol, La Théorie de l'Histoire, pag. 102-124; O. B os 
tez, Op. cit., pag. 183,184. 

3) T. Bălan, Dimitrie Onciul. Cernăuţi, 1998, pag. 105. Lorenz 
este pus de E. Fueter, op. cit, pag. 548, printre istoricii şcoalei liberalo» 
naţionale din Germania, care, pornind dela Ranke, sau îndepărtat de el sub 
influența liberalismului şi a mişcării sociale. Ei marchează un prim început 
de reacție realistă impotriva vederilor lui Ranke : nu rup definitiv cu istoria 


52 A. BOLDUR 


Datorită profesorului său care era din şcoala lui Ranke, el şi-a 
însuşit principalele teze ale crezului istoric romantic al epigonilor. 
Depunând examenul de licență, el a prezentat teza în filozofie 
(1882) sub titlul: „Despre problemele psihologiei popoarelor şi res 
laţiile lor cu istoria“, în care se orientează în sensul romantismua 
lui istoric !). 

Influenţa societăţii asupră omului este, după părerea sa, hos 
tăritoare. Societatea ia formele unor unități organice fireşti. Nas 
ţia, ca o unitate firească, îşi are sufletul său (Volksgeist), care se 
manifestă în limbă, religie, artă, literatură, drept, datină, etc. In 
istorie au însemnătate patru factori, doi factori fizici: {. true 
pul omului şi 2. mediul geografic şi climatic, si doi factori psie 
hici: 1. compoziția sufletească a poporului şi 2. suma momentes 
lor sociale. Omul trebuie considerat baza elementară a istoriei. De 
aceea istoricul trebuie să cunoască cauzele şi legile psihice, ac: 
tive. „Forța spirituală reprezintă factorul determinant al istoriei 
universale“. Spiritul este libertatea şi progresul. „Istoria este do: 
meniul libertăţii şi al progresului, domeniul spiritului, în timp ce 
natura este domeniul fatalităţii”. 

Dacă dela această operă dela începutul maturității lui Onciul 
vom trece la activitatea lui ştiinţifică din timpul maturității lui 
depline, va trebui să constatăm că el nu a avut o filozofie pro= 
prie a istoriei universale, ci a împrumutat-o dela profesorul său 
Ottokar Loţenz 2). După părerea acestui istoric, istoria trebuie în 
primul rând să se ocupe de principiul ei superior —periodizarea —şi 
în cadrul ei să explice caracterul generaţiilor. De obiceiu trei ges 
neratii se află în strânsă interdependentä : moş, fiu şi nepot, formând 
o unitate spirituală. Trei generaţii ocupă ca timp un secol, care 
astfel apare ca o unitate spirituală istorică. Pentru evenimentele 
mai importante se admit. perioade de 300 sau 600 ani. 

Tot cursul de 18 secole ale istoriei Românilor îl împarte în 


diplomatică pentru a trece Ja istoria socială, ci ajung la un compromis — ei 
combină istor:a socială cu expunerea. detailată a activităţii politice. 

1) „Ueber die Aufgaben der Volkerpsychologie und ihre Beziehuns 
gen zur Geschichismissenschaft“, T. Bă lan, op. cit, pag. 29:32. 

2) Ottokar Lorenz, Die Geschichtsforschung in Hauptrichtungen 
und Aufgaben, Berlin, 1886, LH, după T. Bălan, op, cit, pag, 1077110; 
D. Onciul, Æpocele istoriei române şi împărțirea ei, Buc., 1906, Fazele 
desooltării istorice a poporului şi statului român, Buc., 1920, si Cuvânt la 
deschiderea cursului de istoria Românilor în 26 Aprilie 1918, Buc., 1918. 


ŞTIINŢA ISTORICĂ ROMÂNĂ 53 


trei grupuri de secole: primele şase cuprind formarea poporului 
român, şase secole ce au urmat după ele trec în luptele pentru 
asigurarea existenței nationale în mijlocul barbarilor si ultimele 
şase secole ne demonstrează lupta pentru menţinerea organizației 
de stat, deci pentru libertate şi vieaţă. „Steaua noastră“, prin care 
Onciul înțelege pronia cerească, „cu necesitate istorică ne va con 
duce la împlinirea menirii noastre între popoare“ !). 

Acest calcul pur matematic al timpului istoric conţine ceva 
foarte naiv şi e prea departe de realitatea istorică. Cu dreptate s'a 
arătat că nu se ştie de unde trebuie să se înceapă acest calcul, adică 
cine e mosul, şi că sunt influențe străine, care schimbă, accele/ 
rează sau încetinează desvoltarea unui popor 2, 

Principala sa operă este teza de doctorat sub titlul: „Ueber 
die Anfange des rumänischen Staatswesens“, din care a scos ulte» 
rior cea mai mare parte din lucrările sale, publicate româneşte, 
D. Onciul este considerat iniţiatorul la noi a metodei stricte de cere 
cetare, bazată pe document, trăsătură ce probabil se datorește sau 
scoalei lui Ranke sau ştiinţei istorice germane în general?). 

V. Pârvan, o fire multilaterală si foarte înzestrată, originar 
din stepele răsăritene ale bătrânei Moldove, sisa expus ideile sale 
istorico-filozofice într'un studiu special 4). 

Autorul se află sub influența pesimismului lui A. Schopen- 
hauer şi a idealismului obiectiv german. EI porneşte dela diferența 
ce există dintre natură şi istorie. Natura e obiect al oricărei alte 


1) Determinismul vine dela G. W. Leibniz, prin intermediul lui Ottokar 
Lorenz, T. Bălan, op. cit, pag. 106. v. si E. Fueter, op. cit, pag. 
316-318. 

2) T. Bäfan, op. cit, pag. {11. 

3) Caracteristica generată a lui Onciul ca istoric al Românilor, v. la 
|. Minea, Locul lui D., Onciul în istoriografia românească, în Cercetări 
Istorice, XUI—XVI, Nr. 1—2, 1940, pag. 597—604. Bibliografia lucrărilor la 
T. Bălan, op. cit, pag. 115, cu unele completări la |. Minea, op. cif, 
pag. 604— 605. . 

4) V. Parvan, Zdęi si forme istorice, Bucureşti, 1920; v. deasemenea 
în Arhiva pentru știința si reforma socială, 1928, articotele dior: D: Gusti, 
G. Lambrino, Tudor Vianu, C. Stoicescu si H. Metaxa; 
Al. Busuioceanu, Pârvan gânditorul, 1934; V. Băncilă, Tragicul 
lui Dâroan si tragicul modern, în volumul /n memoria lui Vasile Pârvan, 
1934; N. Bagdasar, Vasile Pârvan, în Istoria filosofiei moderne, vol. V, 
(Filosofia românească), București, 1941, pag. 351-370; Ion Zamfirescu, 
Vasile Dârvan teoretician al istoriei, în Destinul Personalitäfi, Buc., 1949, 
pag. 143-151. 


54 A. BOLDUR 


stiinti în afară de istorie. Pentru aceasta din urmă cultura e sins 
gurul obiect posibil. À deschide în istorie usa pentru elementele 
din geografie umană, antropologie, etnologie, economie politică, 
sociologie şi politică înseamnă a ştiinţifiza istoria, deci si a o 
denatura !). 

Cultura, în deosebire de existența etnică pur naturală a po» 
porului, întemeiată pe instinct, se bazează pe idei. Cultura unei 
naţiuni se naşte din ciocnirea cu influențele străine Creaţiunea 
culturală se face prin două feluri de energii: simpatică (iubire 
pentru un gând) şi repulsivă (combaterea unui alt.gând). Culturile 
‘ nationale stau în funcţie de idei generale umane... Istoria nu este 
o naivă demonstrare ‘a unui aşa zis progres, ci o privire sintetică 
asupra „vieţii Umanității“. Formele ei concrete de vibrare şi ritm 
sunt „organisme“ cu tot ce este caracteristic pentru un organism : 
naştere, creştere, îmbătrânire şi moarte. Energia explodează în 
geniile mari ale omenirii. Acestea luminează epoci întregi pentru 
ca apoi „massele să-și ià iară aspectul lor quasietern, de semiobscus 
ritate spirituală, de cenusiu banal al vieţii“ ?). 

In istorie „e o luptă permanentă între suflet, care este şi 
ritm, şi materie, care e inertie, lupta dintre diferenţial şi integral, 
datorită căreia apar toate marile deveniri istorice“. Devenirea e 
produsă de energie vibratoare. Sunt trei categorii de deveniri şi 
prin ele valori istorice: 1) biologicutilitare (technica, economia, 
familia, statul, dreptul, religia), 2) ritmic-vitale, create inconştient 
sau subconştient (arta inconștientă, miturile, poezia naivă) şi 3) ras 
tionale sau conştiente (filozofia, atitudinile filozofice în istorie, arta 
conştientă, ştiinţa, logica, etica, metafizica religiei, idealismul sos 
cialpolitic, dreptul ideal, ideile pure şi toate ideile-forte, etc). Pre» 
cumpănesc în istorie devenirile raţionale 3). 

Ideea care pune în mișcare indivizii. şi masele pentru a în» 
cepe lupta este o idee suprautilitară, näscându-se din idealismut 
social-politic în legătură cu idealul religios, etic, socialzeconomic, 
metafizic. Prin urmare fenomenele social-politice ale vieţii omes 
neşti constituie deveniri istorice prin excêlență spirituale 4). 

„Pentru înţelegerea lumii şi a vieţii, omul şi-a creat con 
cepte,...: pentru dimensional, spaţiul, — pentru vital, timpul, — pen» 


1) V. Pârvan, op. cit, pag. 80. 
2) Op. cit., pag. 28-29, 31-32, 62, 74. 
3) Op. cit., pag. 83-87. 

4) Op. cit, pag. 113-114. 


ŞTIINŢA ISTORICĂ ROMÂNĂ __ 55 


tru vibratil, ritmul“. „Ritmul ésforic nu există ca atare. El e o 
creaţie a rațiunii mele ordinatoare“, „o consequenfä a luptei cu 
spaţiul şi materia“. „Se luptă întunericul. cu lumina, Ahriman cu 
Ahuramazda, Satan cu lahve, ladul cu Raiul“. „Impăca.sesva vreoa 
dată omenirea cu gândul că nu fericirea, ci durerea e legea exise 
tentei?", se întreabă autorul !). 


Ideile sunt forme active ale Spiritului Universal, vibrând în 
noi ca în întregul Cosmos, ca energie specifică lumii organice. 
Ceeace este pentru lumea anorganică lumina, căldura, electriciz 
tatea, gravitația, pentru lumea organică e sufletul. „Descărcările sale 
energetice în materia cerebrală umană, individuală sau colectivă, 
sunt ideile“ 2). Ele sunt indisolubil legate cu marile personalități 
istorice singuratice. 

Conţinutul istoric al unui fenomen e energia lui vibratoare 
(idei), ca producătoare a unei deveniri. Forma istorică e nota 
evolutivă, pe care o capătă fenomenul plasânduzse în linia des 
venirii. Ritmul energiei e de trei nuanțe: sentimental (inceputul 
agitatiei la indivizi şi mase), voluntar (e legat de începutul agiz 
tatiei şi sfârşitul agitatiei la mase) şi raţional (hotăritor la indivizi 
şi inexistent la mase). Aceste nuanțe prezintă o creştere a Vointei, 
pe care, de acord cu Schopenhauer, Pârvan o denumeşte Voința 
Cosmică, subconştientă şi elementară la masele populare 3). Toate 
cuceririle geniilor se plasează într'un ritm raţional inexistent la 
mase ‘). 

Ritmul produce diferite stiluri, care sunt un rezultat a două 
forte spirituale: voinţa si raţiunea. Ca exemplu al stilurilor Pârvan 
dă familia matriarhală sau patriarhală, monogamă sau poligamă, 
etc.5). 

Pârvan este împotriva civilizaţiei pur materiale, pe care o 
compară cu „un grajd sistematic pentru vite“, unde lipseşte „sua 
fletul, care, în om e idee“ ©). 

Concepţia lui Pârvan conține contraziceri: pe de o parte 
ritmul este un concept creat de om pentru a intelege vieata 


SE 7 4 
1) Op. cit, pag. 131, 136, 137. < 


2) Op. cit., pag. 142. 

3) Op. cil., pag. 68-69, 147. De comparat cu cap. 38, vol. I, din Die 
Welt als Wille und Vorstellung al ui Schopenhauer. 

4) V. Pârvan, op. cif, pag. 150. 

5)"@p. cit., pag: 172% 

6) Op. cif., pag. 22. 


56 A. BOLDUR 


(idealismul subiectiv), pe de altă parte, este fenomen cosmic, cali- 
tatea ideilor (ontologismul). De aci iau naştere şi alte nepotriviri !). 

In general insă îl vedem pe Pârvan ca pe un pur metafizi= 
cian, idealist obiectiv, ontologisi, („cosmic“), rationalist, aristocratic 
în sensul diferenței mari între masele populare şi personalitățile 
istorice: mari. In concepţia lui vieafa omenească e o tragedie şi 
istoria este mărturia ei’). 


Cu totul de altă nuanţă, decât istoricii de mai sus, sunt C. 
Giurescu şi I. Bogda, care s'au atașat problemelor sociale şi ins 
stitufiilor istorice româneşti. I. Bogdan s'a pronunțat impotriva 
exagerărilor de istorie politică, diplomatică şi militară 3). C. Gius 
rescu, primul după Xenopol, s'a interesat mai în de aproape de 
chestiunile sociale, a ţinut la Universitate şi cursuri de istorie sos 
cială a Românilor %). Spre regret nici unul nici altul nau lăsat 
studii sau lucrări de filozofie a istoriei pentru ca să putem cu- 
noaşte crezul lor şi asi plasa la locul cuvenit în istoriografia ros 
mână şi universală. Fi 

Abia câteva menţiuni vagi putem extrage pentru ]. Bogdan 
din discursul său de recepţie la Academia Română 5). In acest 
discurs el împarte istoriografia noastră în trei perioade: 1. relis 
gioasă (in mâinile călugărilor, sec. XV şi XVI), 2. politică (în 
mâinile boierilor, dela sec. XVII, întâiu provincială şi apoi na: 
țională) şi 3. sociologică (o tendință din timpul nostru, care însă 
nuanihilează sensul national al istoriei române). „Evoluţia . istorică 
a unui popor poate fi înțeleasă numai prin factorii interni ce-au 
provocat-o, deci prin studiul claselor sociale ce lau constituit si 
al „ideilor ce au stăpânit acţiunea lor“. In ce priveşte personali- 
täfile mari, autorul crede că nota personală a acestor eroi nu e 
clară, de aceea „studiul istoriei române, făcut din punct de vez 
dere al personalităților istorice, e un câmp de cercetări ingrate“. 


| 


1) N. Bagdasar, op. cif, pag. 368-369. 

2) V. Băncilă, op. cif., pag. 28-45. Autorul vede originalitatea lui 
Pârvan în caracterul cosmic al vederilor lui. Viziunea lui rămâne „esenţial 
cosmică” şi pu metafizică. „Modernii aproape că nu au gând cosmic, înlo» 
cuindu:l cu cel psihologic, social, estetic, gnoseologic, metafizic. Pârvan e 
mai mult antic, decât modern”. /bidem, pag. 41-45. 

35) loan Bogdan, /sforiografia română și problemele ei actuale, 
București, 1905, pag. 20. 

4) C. Giurescu, Srudii de istorie socială, Buc., 1943. 

5) L Bogdan, op cit, pag. 18-21, 27. 


ŞTIINŢA ISTORICĂ RCMÂNĂ 57 


El recomandă a îndrepta atenţia asupra studierii organizaţiei 
sociale, sau culturii româneşti şi în general asupra tuturor manis 
festărilor spiritului românesc din trecut. Două serii de cercetări 
(istoria externă şi internă) nu exclud una pe alta. In sfârşit, I. Bog» 
dan, considera necesare lucrările de generalizare, dar opinia mai 
mult pentru editarea în primul rând a izvoarelor, decât pentru 
expunerea istorică. 9 

Stefan Zeletin (Motas), specializat în filozofie, a lăsat totuşi 
şi câteva lucrări in domeniul istoriei economice a Românilor, 
printre care cea mai importantă este „Burghezia română“. 

El pentru prima dată a pus într'o lumină clară perioada cons 
temporană a istoriei noastre. Pe când înainte de Zeletin se credea 
că cultura românească din a doua jumătate a secolului al XIX-lea 
a împrumutat numai formele desvoltării apusene, imitânduele, fără 
a avea fundamente istorice mai adânci (Titu Maiorescu si A. Xes 
nopol), că industrializarea României şi producția capitalistă nu 
este posibilă fără piaţă externă şi România nu o are şina avut-o 
(C. Stere) şi că, în sfârşit, în vieata României contemporane se 
observă o antinomie: „ea are instituții politico:sociale burgheze 
si relaţii de producere semi-feudale, două stări sociale care nu 
numai nu concordă între ele, dar şi sunt prcfund antagoniste“ 
(C. Dobrogeanu-Gherea), cu apariţia lucrării lui Zeletin se îns 
ceârcă a se prezenta evoluţia burghezozcapitalistă a României 
moderne, ca o fază firească în desvoltarea ei istoricä!}. 

Apariţia buPgheziei române se datoreşte cauzelor care au 
adus la vieatä orice altă bughezie din Apusul Europei. Pentru a 
căpăta piaţa pentru desfacerea produselor sale Anglia a desläntuit 
războiul Crimeei, după care capitalul englez pătrunde în princis 
patele române si ele rămân sub dominația lui aproape excluzivă 
până la încheierea convenției comerciale cu Austria în 1875 ?). 

Capitalismul român a trecut .dela capitalul de camătă si cel 
comercial, prin capitalul bancar, la faza capitalului industrial, şi 
această evoluţie prezintă de‘ fapt întreaga istorie socială româ= 
nească din perioada revoluţionară *). Autorul observă şi un feno= 


1) Şt. Zeletin, Burghezia română, originea şi rolul ei istoric, Buc.,1925, 
pag. 28—29; Valeriu Bădiceanu, Stefan Zeletin doctrinar al burghea 
ziei româneşti, Buc., 1945, pag. 69, 72—73, 74; lon Zamfirescu, Un 
gânditor: Stefan Zeletin, în Orizonturi filosofice, Buc., 1942,%pag. 65—71. 

2) V. Bădiceanu, op. cit, pag.78 și Şt. Zeletin op. cit, pag. 44. 

' 3) Şt. Zeletin, op.'cit, pag. 75. 


i 


58 A. BOLDUR 


men interesant din această evoluţie: „Vechea clasă stäpânitoare 
agrară s'a ruinat înainte ca nouă clasă burgheză să fie destul de 
tare, spre a lua în mână conducerea politică a țării“. De aceea 
a fost nevoie de o forță centrală bine desvoltată în lipsa unei 
clase noui puternice, funcţie ce în Apusul Europei a îndeplinit=o 
absolutismul. In locul lui la noi după 1866 s'a stabilit oligarhia !). 

Concluzia la care ajunge autorul este următoarea: „În pros 
cesul de naştere a României moderne trebuie să se deosebească 
două mari curente: unul sgomotos, dar superficial, anume a! 
ideilor liberale care pleacă dela Paris spre București, şi altul, 
adânc, care pleacă dela Londra spre Constanţa, Galaţi, Brăilă“ 2). 

In altă lucrare a sa consacrată reorganizării studiului istoriei 
în învățământul secundar, Zeletin trasează câteva linii generale 
pentru definiţia istoriei ca ştiinţă ?). El distinge două istorii: „vechea 
istorie cronologică”, adică o simplă înşirare de iapte în ordinea 
de timp, şi noua istorie „sociologizată“, istoria cauzalitätii istorice. 
Prima se ocupă cu „individualul“, a doua cu „socialul“, „cu Cus 
rente colective“ ; prima are în vedere faptele unice care nu se 
repet, a doua - „fapte reversibile, care apar de atâtea ori, de câte 
ori revin cauzele care le provoacă“. In sfârşit prima este plină 
de „creatori personali“ ai faptelor istorice, a doua privește per» 
sonalitätile istorice, ca „purtători de cuvânt a spiritului vremii, 
ca uneltele înfăptuirilor* 4). 

Evoluţia istorică este privită de autor sub aspectul factorului 
economic. In conformitate cu aceasta el distinge ca forme tipice 
patru faze: 1. fază agrară (faza pură), 2. faza de tranziţie dela 
agrarianism la societatea plutocratică (faza critică), 3. faza plutocras 
tică (faza pură), şi 4. faza de tranziţie dela plutocratism la agras 
rianism (faza critică). 

Desagregarea agrarianismului vine întotdeauna în urma des» 
chiderii porţilor pentru pătrunderea în țară a banilor şi mărfurilor, 
Societatea se transformă în acest caz întrun regim plutocratic 
prin intermediul epocii de tranziţie. Dar e suficient ca. această 


1) /bidem, pag. 77. 

2) Ibidem, pag. 83. Teza lui Zeletin că desvoltarea capitalisto-burgheză 
a României se datoreşte capitalului englez a fost combătută de d Zane în 
favoarea capitalului austro-german. G. Zane, Æconomia de schimb în 
principatele române, Buc., 1930. Dealtfel ambele teze -se împacă. ` 

3) Şt. Zeletin, /sforia socială, București, f. a. 

4) Op. cit, pag. 5—9. 


STIINTA ISTORICĂ ROMÂNĂ 59 


ţară devenită plutocratică să fie închisă de orice atingere cu res 
giunile învecinate, pentru ca să capete din nou o structură agrară 
aristocratică. ,Pompati, spune autorul, din orice societate pluto- 
cratică cimentul de unificare şi centralizare ~ banul: -: şi ea se 
nărue ca un castel de carton, dizolvândurse în organizaţii agrare 
regionale“ !). é 

Prin aceste faze trec toate popoarele istorice. Au trecut 
Grecia antică, Roma antică şi Apusul Europei dela începutul 
evului mediu şi până în zilele noastre. Cadrelz cronologice ale 
ultimului proces istoric apar astfel autorului: 1) sec. I-IX faza 
de tranziţie dela plutocratia antică la agrarianism, 2) sec. IX-XIV 
societatea agrară, 3) sec. XV-XVII (în Anglia si sec. XVIII în 
restul Europei) epoca de tranziţie la un regim plutocratic şi 4) 
sec. XVIII până azi regim plutocratic. In istoria Românilor autorul 
distinge două faze pline: 1) prima fază până la 1829 e faza agrară, 
2) dela această ultimă dată până la războiul de întregire faza de 
tranziție dela agrarianism la plutocratie. Dela acest războiu începe 
epoca plutocratică ?). a 

„Stăpânirea de pământ, cât şi stăpânirea de bani produc un 
fel de vieatä şi o mentalitate corespunzătoare, care imprimă pes 
cetea ei întregului complex social”. Ambele faze pure au fiecare 
o cultură proprie: faza agrară — „© cultură de repaos“, faza 
plutocraticä — „0 cultură în mișcare“. „Homo ruralis înclină spre 
contemplatie si idee, spre romantism“, „homo capitalisticus — spre 
voință, energie şi ideologie rationalistä şi naturalistă“ *) 

Lucrarea a provocat ecouri. D. Gh. Brătianu a opus tezelor 
autorului o serie de argumente, extrase din istoria Europei si mai 
ales a evului mediu, arătând că feudalismul este în primul rând 
ierarhie vasală şi că ceeace determină evoluţia vasalitätit nu este 
numai decât precumpănirea vieţii rurale, ci nevoia militară de 
călărime, care ar apăra munca ţăranului, că evul mediu nu este 
o vieatä închisă în sat, ci e dominat de internationalism, că la 
începutul secolului al XIX-lea, adică în plină desvoltare a plutor 
cratismului, apare curentul romantic în istorie, filozofie si literas 
tură, o ideologie reacționară, ceeace nu concorda cu teza lui Zes 
letin despre cultura rationalistä în epocile plutocratice şi că, în 


1) Op. cit, pag. 12. 
2) Op. cit, pag. 15. 
3) Op. cif, pag. 16:17. 


60 A. BOLDUR 


sfârşit, trebuie să se ia în consideraţie că „istoria are metoda sa 
proprie, care nu este nici a filozofiei, nici cea a ştiinţelor nas 
turale“ !). 

Alţi autori au mai arătat că metoda lui Zeletin este aprio» 
ricä, hegeliană şi nu istorică şi că în comparaţie cu bogăţia cons 
cretă a realităţii istogice ea este si prea simplistă ?). 

La aceasta aş putea adăuga că Zeletin în această lucrare stă 
sub influența istoricilor Eduard Meyer şi Salvioli, care găsesc în 
antichitate epoci de feudalism şi capitalism. Din expunerea noastră 
se vede că intrebuinfarea acestor noțiuni la aceşti autori trebuie 
socotită ca având un caracter sociologic, si nu istoric. Expunând 
mai departe metoda comparativă în istorie vom arăta că aceste 
noțiuni în realitatea antică au cu totul alt conţinut, decât în evul 
mediu. 

Nu am epuizat activitatea publicistică a lui Zeletin oprin= 
du-mă numai asupra punctelor lui de crez. care sunt caracteristice 
pentru întreaga lui concepţie istorică. Șt. Zeletin a trecut dela fi 
lozofie la istorie fără a deveni istoric şi fără a-si însuşi metoda 
istorică de cercetare şi investigaţie. 

In urma lucrării despre „Burghezia română“ concepția lui 
Zeletin a fost calificată ca materialism istoric (d. C. Rădulescu- 
Motru, V. Madgearu ş. a.). Autorul ei a răspuns printr'o scrisoare 
specială, adresată revistei „Ideea Europeană“ *), că este un incoz 
rigibil romantic şi spiritualist, şi se pronunță împotriva materias 
lismului istoric, considerânduel, datorită dialecticei lui Hegel, logizat. 

Scriind lucrarea sa el se afla sub influența sistemelor econo: 
mice ale lui W. Sombart, din „Der Moderne Kapitalismus" şi ale 
lui K. Marx. Zeletin însuşi recunoaşte în scrisoarea sa că „a intrat 
în panteonul idealismului romantic pe portifa materialismului mars 
xist, el însuşi clădit pe miezul sufletesc ramantic al evoluţiei con 
tinue“4). Si unul din critici, Șerban Voinea, recunoaşte că părerile 
sale nu se potrivesc cu cele ale lui K. Marx 5). 

In sfârşit Ilie Minea era elev af lui Onciul. Sfera lui de ins 
teres a rămas de predilecție istoria: politică şi în parte culturală. 


1) Gh. Brătianu, Teorií nouă în învățământul istoriei cu prilejul 
unui studiu al domnului Şt. Zeletin, lași, 1920. pag. 11, 12, 14, 19. 

2) M. Ralea, recenzia din Viafa Românească, 1926, Nr. 1, pag. 142-145. 

3) V. Bădiceanu, op. cif, anexa, pag. 127.132. 

4) Ibidem, pag. 129. 

5) Şerban Voinea, Marxism oligarhic, București, 1926, pag. 187. 


= 
- 


ŞTIINŢA ISTORICĂ ROMÂNĂ 61 


Nu era dispus pentru chestiuni sociale, instituţii sau izbucnirea 
patimilor omenești in timpul revoluțiilor, precum şi pentru filos 
zofia istoriei. In câteva articole publicate !), spe sfârşitul vieții, cu 
privire la principiile generale ale istoriei I. Minea punea la baza 
sintezei istorice, următoarele principii călăuzitoare: „politicul a 
rămas principala forță a evoluţiei noastre istorice“ 2), Crezând că 
ideile, si în primul rând ideile politice, călăuzese omenirea, el 
pare să fi fost romantic în sensul lui Ranke, fără generalizärile 
acestuia din urmă, uneori pur pragmatic sau empiric. Respecta 
foarte mult documentul istoric şi cuvântul „pozitivist“ cu câre 
lam caracterizat, într'o notă a mea 5), are sensul metodei exacte 
de care sa călăuzit ca istoric şi nu sensul scoalei pozitiviste frana 
ceze şi engleze. 


Cred că putem trece cu vederea eclectismul inconciliabif al 
lui I, Ursu şi empigismul pur, fără busolă, al lui V. Urechia. 


Prin urmare trecând în scurtă revistă istoriografia noastră de 
ieri, reprezentată în personalități de vază, am putut constata că 
există între ele o mare variaţie, dela un istorism cu înclinația spre 
formularea legilor istorice al lui Xenopol la ur romantism idealist 
cu un amestec de rationalism si istorism pur al lui Iorga, dela un 
romantism metafizic şi ontologic al lui Pârvan la un idealism ros 
mantic îmbrăcat în forme marxiste al lui Zeletin, dela un idealism 
romantic cu nuanțe de realism şi cu înclinări naive de a formula 
legi în cifre al lui Onciul şi idealism de tip nehotărât al lui Minea la 
idealismul cu înclinări spre realism social al Jui C. Giurescu si 
I. Bogdan. 

Tipul dominant al concepțiilor istorice a rămas istorismul în 
diferitele lui aspecte şi cu predilecție pentru istoria politică. Poate 
în trecut această preferință se mai justitica: prin dominaţia în ate 
mosfera spirituală a societăţii românești în gereral a ideei de înz 
tregirea neamului. Era de aşteptat ca în preocupările istoricilor din 
momentul realizării ideei naţionale să intre şi chestiunile sociale, 
istoria culturii şi vieafa poporului în toată bogăţia ei. Totuşi a» 
ceasta nu s'a produs. Realizarea idealului nu a schimbat nimic, 


1) In Cercetări Istorice; vol. XII-XVI, Nr. 1»2. pag. 597-630 şi mai ales, 
articolul: Există tendințe noui în istoriografia românească ?, pag. 606-621. 

2) Ibidem în Cercetări Istorice, pag. 617. 

3) Locul lui I. Minea în istoriografia românească în Studii şi Cerces 
tări Istorice, vol. XVIII, 1945, pag. 468% 


- 


62 A. BOLDUR 


mentinândusse prin inertie acelaşi calapod de odinioară, aceeaşi 
metodă. 

Pleiada veche +a istoricilor a plecat şi cei ce au venit să-i îns 
locuiască, în marea lor majoritate, au căzut sub influența covârşie 
toare a lui N. Iorga sau au rămas reci faţă de orice ideologie, 
căpătând un fel de „n'importequisme“ istoric, o lipsă de culoare 
concepțională. 


4. Câteva menţiuni cu privire la ştiinţa istoriei 
universale şi istoria dreptului în România 


Un neajuns diametral opus celui pe care l'am semnalat mai 
sus îl are la noi ştiinţa istoriei universale. Ea nu numai că nu 
cade în neajunsul prea marei cantităţi, ci dimpotrivă arată cam 
puţină vitalitate. Cadrul persoanelor care se ocupă de această ra= 
mură „se înțelege dela sine -este mult mai ne Cu toate as 
cestea, ținând seama si de această trăsătură, trebuie totuşi să res 
cunoaştem că în ultimul sfert de veac prea puţin s'a scris la noi 
în domeniul ştiinţei istoriei universale 1). Abia în timpul din urmă 
se observă o oarecare ameliorare a situaţiei. Indeplinind mai pus 
tin chemarea lor directă, reprezentanţii acestei ramuri de ştiinţă 
istorică, alunecă spre istoria Românilor. Au apărut lucrări din is: 
toria Românilor scrise de specialiştii istoriei universale, 


Istoria Românilor câştigă de pe urma acestei deplasări ştiina 
tifice. Dar concomitent pierde cealaltă disciplină. Mândria noass 
tră națională cere ca noi să ne afirmăm şi în domeniul istoriei 
universale. In Rusia o serie de învăţaţi istorici au cercetat starea 
țărănimii franceze sub aşa zisul „ancien regime“ (Kareev °), Lus 
citkii, Dobiaş.Rojdescaea, ş. a.). Concluziile lor au fost apreciate de 
specialiştii francezi şi grupul acestor istorici ruşi a fost denumit în 
ştiinţa istorică franceză „şcoala rusească“. Alţi istorici. ruşi: Vino» 
gradov, M. Kovalevschii, Petruşevschii, Savin s'au ocupat de is» 
toria social-economică şi juridică a Angliei. In special lucrările 


+) Se poate urmări aceasta după: loachim Crăciun, Contributia 
ons roumains à l'Historiographie générale, in Mélanges d'Histoire Générale, 
I, publies par C. Marinescu, Cluj, 1927, pag. 343 —379 (dela începutul se. 
colului al XVI-lea până la 1926! şi La contribution roumaine a l'historiogras 
phie générale, In Mélanges... |, Bucureşti, 1938, pag. 521—556 (dela 1926 
incoace). 

2) N. N. Kareev, Cresfiane i crestianschii vopros vo Franfit D poss 
lednei cetoerti XVIII veca, Moscva, 1879. 


ȘTIINȚĂ ISTORICĂ ROMÂNĂ 63 


lui Vinogradov, publicate în limba engleză, asupra evului mediu 
englez, 1) sunt socotite în Anglia de o valoare clasică 

In ştiinţa istorică a Angliei au lăsat urme foarte însemnate 
şi istoricii germani. E suficient să pomenim numele lui G. Waitz, 
R. Gneist şi Iulius Hatschek 2). 

Ar fi si pentru noi foarte mägulitor, dacă am putea să ne 
afirmăm în ştiinţa istorică universală, în urma specializării îm isa 
toria vreunei țări sau într'o perioadă a istoriei universale, nu nus 
mai prin persoane răzlețe, ci şi printr'un grup de persoane. Dar 
pentru a ajunge la acest rezultat se cere mai multă legătură cu 
ştiinţa istorică universală şi poate chiar mai multă afecţiune pen: 
tru problemele ei. 

In sfârșit există un domeniu din Istoria Românilor pe care 
îl cercetează jurişti, istoria dreptului românesc, şi, care stând bine 
ar putea să amelioreze mult starea ştiinţei istoriei Românilor în 
general. Spre regret nu este cazul. Cea mai mare parte din istos 
riciisjurişti sunt preocupaţi de cercetarea izvoarelor dreptului ros 
mânesc şi numai ca excepţie apare, din când în când, câte o lus 
crare care atinge istoria instituțiilor. 

Pe când în Franţa, în Rusia, Polonia, în Germania şi alte 
țări din Europa există sinteze generale ale dreptului public res= 
pectiv, sistematic expus, si bazat pe metodă comparativă?) la noi 
istoria dreptului public românesc se află abia în fase. Nu există 
nicio lucrare care să ne fi expus evoluţia instituțiilor publice ros 
mâneşti *). Prin urmare ştiinţa istoriei Românilor nu primeşte din 
partea istoriei dreptului român niciun ajutor, niciun imbold spre 
cercetări bazate pe metoda comparativă. 

Necesitatea ei însă stă în afară de orice îndoială. Sunt sernne 
că ştiinţa istorică română nu-şi îndeplineşte în deajuns misiunea. 


1) Vilanage in England, 1899; The Gromth of the Manor, 1905; Ene 
glish Society in XI Century, 1908. 

2) G. Waitz, Geschichte der englische Revolution, 1846. R. Gnefsit, 
Englische Verfassungsgeschichte, 1886, o lucrare de mare valoare, precum 
și o lucrare pentru aceeași temă a lui lulius Hatschek, Englische Vers 
fassungsgeschichte, München-.Berlin, 1913. 

3) De exemplu, în Franța au scos la iveală 'sinteze ale istoriei drep» 
tului public Esmaine, Viollet, Glasson, în Germania, Zoepfl şi Schroeder, în 
Anglia, Pollock şi Maitland ș. a., în Polonia, Bolzer şi Kutrzeba, in Rusia 
Vladimirschi-Budanov, Filippov, Sergheevici, ş. a. 

4) Fac rezervă cu privire la lucrarea lui Tr. Oliva, Histoire du 
droit public roumain, These, Paris, 1992, care mi-a fost inaccesibilă. 


64 A. BOLDUR 


Dacă incep să facă istorie persoane din public, care nu profesează 
ştiinţa istorică, aceasta înseamnă că astfel se demonstrează insufis 
cienta ei. Cu bună seamă în 1941 d. dr. N. Lupu în presa zile 
nică a cerut reexaminarea ideei romanității româneşti, provocând 
o serie de răspunsuri şi conferințe publice !). Deci probleme ge: : 
nerâle interesează pe nespecialişti şi tocmai specialiştii le acordă 
mai puţin interes. | 

Recent a apărut lucrarea dslui Lucrețiu Päträscanu, despre 
frământările sociale la Români în sec. al XIX-lea, consacrată dea= 
semenea chestiunilor generale ale evoluţiei istorice românești 2). 
Ea pune unele probleme pe care le:a neglijat ştiinţa istorică ros 
mână din cauză că îi este străin spiritul de comparaţie cu evo- 
lutia istorică universală. 

La istoricii români e slab desvoltat gustul pentru problemele 
sociale din istoria Românilor, după cum arătăm încă în 1937: 
„Știința istoriei nationale, in starea ei actuală, desigur, are neas 
junsuri. Ar fi de dorit ca ea să se ocupe mai mult de problemele 
sociale şi economice“*). Aşa a fost, aşa a rămas, ca regulă genes 
rală. Fireşte sunt şi excepţii. E locul să subliniez că d. P. P, Pas 
naitescu, „luând parte la polemica cu N. lorga, cu ocazia criticei 
acestuia, aduse lucrării desale cu privire la Mihai Viteazul, şi res 
petând că şcoala nouă este întemeiată pe respectul adevărului şi 
pe metoda strictă menită să răstoarne coastrucţiile romantice, adäs 
uga : 1) economicul si politicul sunt nedespärtifi şi 2) numai faptele, 
în special cele sociale si economice, pot lămuri istoria lui Mihai 
Viteazul *), teze de crez istoric, respectate de autor şi mai târziu 
în lucrarea sa despre „Mircea cel Bătrân“. 

Ca regulă generală însă la mulţi din istoricii noştri aproape 
tot interesul se revarsă asupra evenimenteloÿ politice si în special 
asupra celor de politică externă, 

Din această cauză avem lucrări, excelente pentru vremea 
lor, ale lui C. Giurescu despre boieri şi a lui Radu Rosctti despre 
clasa stăpânitoare din Moldova, şi totuşi nu avem istoria boieria 


1) V. ecoul, produs de propunerea sa, în Sfudii si Cercetări Istorice, 
vol. XVIII: nota mea, /ndoreuropenii si migrafiunea Slavilor, pag. 181. 

9) Lucrețiu Pătrăşcanu, Un veac de frământări sociale, Buc., 
1945. Recenzia mea asupra acestei lucrări în „Studii si Cercetări Istorice, 
vol. XIX, Buc., 1945, pag. 198—203, 

3) A. Boldur, Contributii... voi, |, pag. 8. 

4) P. P. Panaitescu, /n jurul lui Mihai Viteazul, pag. 23. 


STIINTA ISTORICĂ ROMÂNĂ 65 


mii noastre. Avem lucrări asupra ţărănimii ale lui Radu Rosetti, 
C. Giurescu şi N Iorga si totuşi nu avem istoria țărănimii româs 
nesti. Istoria burghezimii e abia atinsă, deoarece lucrarea lui St. 
Zeletin e consacrată mai mult originii capitalismului, iar lucrările 
lui Pavlescu, V. A. Urechia, N. Iorga, Ghibănescu despre bresle 
se ocupă numai de un capitol din istoria inițială a acestei clase 
sociale !). 7 

In general ne lipseşte istoria claselor sociale. Câteva scurte 
-lucrări ale lui I. Filitti?}, nu ne pot umplea golul. Deasemenea 
am avea nevoie de istoria organizării stărilor sociale. 

Deşi avem o serie întreagă de monografii pentru diferite 
oraşe istoria oraşelor în general rămâne necercetată. Ba şi mai 
mult: până acum nu avem cel puțin o schiță generală a evoluției 
oraşelor româneşti 3). 

S'au publicat studii cu privire la organizarea financiară a 
principatelor (A. D. Xenopol, V. A. Urechia, C. Calmuschi, Băicoz 
ianu, |. Nistor, I. Vlădescu, C. C. Giurescu, I. Filitti, Ghibänescu) 
şi cu toate aceste nu avem o sinteză a evoluţiei financiare ro" 
mânesti €). 

Avem lucrări pentru istoria comerțului (N. Iorga, I. Nistor, 
(|. N. Angelescu, N. A. Bogdan, M. Iorgulescu), pentru istoria 
meseriilor şi industriei (N. lorga, Furnică), istoria băncii naţionale 
V. Slăvescu, Clinceanu, Zane, Romaşcanu, Todiraşcu) :si cu toate 
acestea nu avem o sinteză a istoriei economice a Românilor5). 
O încercare de acest gen, marcând o fază iniţială, a fost făcută 
de I. N. Angelescu si G. Leon‘). 

Oriunde te-ai uita în acest domeniu al istoriei vieţii sociale, 
pretutindeni constati numai lipsuri. Și dacă te mai gândeşti că în 
sintezele istoriei Românilor chestiunilor sociale se dă prea puţină 


1) Valeriu Sotropa, /rtroducere si bibliografie la istoria drep» 
tului român, Cluj, 1937, pag. 166-171. 

2) loan Filitti, Ævolufia claselor sociale în trecutul Principatelor 
române, în Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, an. V (1924) No. 1-2, 
pag. 71-113 şi No.3-4, p. 337-370; an. VI (1927), No. 3-4, pag. 318-346; I.C. 
Filitti, Clasele sociale în trecutul românesc, 1925, extras din Convorbiri Lites 
rare, Febr. si Apr., 1925. 

3) V. Sotropa, op. cit, pag. 161—166. 

4) Ibidem, pag. 185—188, 

5) Ibidem, pag. 180—185. 

6) 1. N. Angelescu, Histoire économique des Roumains, Geneve» 
Paris, 1919; G. Leon, /sforia economiei publice la Români, Buc., 1997. 


à 5 


> 


66 A. BOLDUR 


atenție, apoi insuficiența noastră în acest domeniu va fi in afară 
de orice discuție. 

In schimb ne ocupăm foarte mult de istoria politică a prins 
cipatelor, de domnitori si politica lor externă, de intrigile dela 
curtea turcească si pretendentii la domnie, de războaiele si certus 
rile dintre principii români. Astfel încă şi astăzi sună ca repros 
invitația lui I. Bogdan, adresată istoricilor români de a se ocupa 
de istoria populației, originea şi organizarea satelor, originea si 
organizarea oraşelor, transformările marei proprietăți, evoluția nos 
bilimii, natura puterii domneşti, condițiile economice ale diferitelor 
clase sociale etc. !). 

Prin această ataçare la problemele pur politice stiinta istorică 
română şi-a întârziat desvoltarea cu cel putin o jumătate de veac, 
stând mai mult sub influența indirectă şi în umbra lui Leopold 
Ranke, inspiratorul lui N. lorga, care însă, spre fericirea noastră, 
nu ka urmat întocmai. 


5. Există vreo criză în ştiinţa istoriei universale ? 


Ne putem pune o întrebare firească: criza ştiinţei istorice 
române este oare un fenomen strict românesc, pentru care nu 
găsim nicio asemănare în alte ţări, sau dimpotrivă suntem numai 
un ecou al stării generale a ştiinţei istorice universale ? 

Bine înțeles nu am putea răspunde la această întrebare ab: 
solut cert, având în vedere că e limitat câmpul nostru de obsers 
vare: nu am putut urmări decât starea ştiinţei istorice în princis 
palele ţări mari şi încă cu excepția U. R. S. S., pentru care până 
acum nu avem în țară la noi un material suficient pentru a ne 
pronunţa. 

Faţă de celelalte ţări mari numai în Germania, care înainte 
de primul războiu mondial avea cea mai desvoltată ştiinţă istorică, 
regimul politica influențat ştiinţa istorică spre rău, creind condițiuni 
anormale pentru desvoltarea ei, protejând apariţia unor anumite lus 
crări şi oprind naşterea lucrărilor, care contraziceau dogma regis 
mului. În restul țărilor mari, Franţa, Anglia, Statele Unite Nord. 
Americane, varietatea de concepții istorice prezintă o dovadă a° 
vitalitätii ştiinţei istorice şi a desvoltării ei. 

Ştiinţa istorică universală s'a desvoltat mai ales începând cu 
a doua jumătate a secolului trecut, când la baza cercetării istorice 


1) |. Bogdan, op. cif; pag. 20. 


STIINTA ISTORICĂ ROMANĂ 67 


a fost pus documentul, supus criticei severe şi interpretării stricte. 
Succesele acestei ştiinţe au fost de invidiat, deoarece în toate 
țările europeene şi în America de Nord au apărut cu miile volume 
pline de documente, care au deschis istoriei posibilitatea să se 
transforme dintr'o ştiinţă imperfectă, în buna parte narativistă sau 
speculativă, într'o disciplină de cea mai înaltă valoare. De aceea 
unii istorici cu deplină dreptate îşi permit să dea secolului al 
XIX-lea titlul de „secol al istoriei“ !). ° 


In primele decade ale secolului actual au început însă să se 
răspândească o serie de critici la adresa ştiinţei istorice, indrep: 
tate împotriva noţiunii faptului istoric sau mai bine zis împotriva 
absolutizării lui 2), precum şi împotriva noţiunii evoluţiei istorice, 
înțeleasă cu un progres continuu, 

lată câteva din aceste păreri mai expresive. 


Benedetto Croce în lucrarea sa despre „Teoria si istoria istos 
riografiei“ a arătat însemnătatea persoanei istoricului în restabilirea 
trecutului. După cum obiectele exterioare nu există în afara spin 
ritului nostru, tot aşa documentele şi expunerile despre evenis 
mente nu au nici o valoare, dacă ele rămân moarte, nefiind 
înviate de spiritul omenesc 3). 


Raymond Aron, pornind dela constatarea că „omul nu nu- 
mai că este în istorie, ci şi poartă în el istoria pe care el o exs 


xu 


ploră“, scrie o carte întreagă despre limitele obiectivității istorice *). 


Deasemenea si K. Heussi crede că faptul istoric nu este ceva 
dat odată si pentru totdeauna. Orice epocă nouă, cu aspirațiile ei 
proprii, va găsi în acelaşi fapt istoric sau în aceeaşi personalitate 
ceva cu totul diferit. Deci faptul în sine nu există, există numai 
in acea măsură, in care este înțeles de îinchipuirea şi intelectul 
istoricului 5). ` 

Si mai radical se exprimă Theodor Lessing, care vede în 
faptul istoric o creatiune a gândirii $i voinței istoricului: „Orice 


1) „Le XIXe siècle a mérité le nom de siècle de l'histoire", Henri 
See, Science et Philosophie de l'Histoire, Paris, 1922, pag. 160. 

2) F. Kaufmann, op. cit, pag. 5—71 (Teoriile cunoștinței istorice 
si filozofice a istoriei). 

3) B. Croce, Teoria e istoria della istoriografia, 1916, pag. 26. 

4) R. Aron, Introduction à la philosophie de l'histoire. Essai sur 
les limites de l'objectivité historique, Ed. Il, Paris, 1938, pag. 11. 

5) K. Heussi, Die Krisis des Historismus, 1939, pag. 56. 


68 A. BOLDUR 


fapt istoric, scrie el, este un episod al hazardului şi a celei mai 
mincinoase înțelegeri“ (verlogensten Uebereinkunift !). 

Tot de acest autor a fost prezentată şi critica ideei evoluţiei. 
Noţiunea evoluţiei nu trebuie să fie socotită ca o lege indestruca 
tibilă. Evoluţia este numai un mijloc auxiliar al gândirii noastre, 
care ne permite să facem ordine în cercetările noastre. Treptele 
parcurse de omenire nu sunt nişte stadii părăsite pentru totdeauna. 
In unele momente, dacă vieata o va cere, ne vom putea întoarce la 
ceeace a fost. Ideea evoluţiei este împrumutată de ştiinţa istorică 
din ştiinţele naturale. După cum un tablou al pictorului este o 
creatiune a lui şi nu naşte niciodată un alt tablou, tot aşa şi cula 
tura istorică este o creatiune a timpului si nu emană dela ceeas 
ce îi precede. N S 

Dacă în istoria literaturii sau filozofiei autorii în expunerea 
lor tind să arate că fiecare scriitor sau filozof nou „stă pe umerii“ 
celorlalți scriitori si filozofi, anteriori şi toți la un loc formează o 
linie ascendentă, aceasta nu este decâto representare, împrumutată 
din mecanică în mod ilegal. Astfel şi ideea că istoria Greciei se 
trage din istoria Egiptului, cultura romană emană din cea greacă 
iar. cultura germană e o creatiune a acelei din Roma, nu este decât 
o ipoteză, care se datoreste nevoilor cercului cultural actual, dar 
va muri şi va fi uitată odată cu moartea actualei culturi °). 

In afară de chestiunile, pomenite mai sus, critica filozoficos 
istorică sisa fixat atenţia încă şi asupra a două probleme: schim= 
barea de atitudine faţă de evul mediu şi însemnătatea raselor 
in istorie. ` £ 

Evul mediu a fost reevaluat, ca să nu spunem idealizat, de 
exemplu de Max Scheler, care credea că cultura medievală este 
o primă cultură completă si normală si de Ernst Troeltsch, la 
care cultura evului mediu apare ca începutul civilizației europeene. 

Altfel e privită această chestiune de filozoful Berdeaev, care 
vede în cultura miedevală un tip de cultură, la care se îndreaptă 
acum omenirea. Nu este vorba de repeiiție sau imitație. El e de 
părere că după primul războiu mondial a avut loc nu numai res 
volutia rusă, ci şi mondială. Asistăm fa. „o criză a lumii întregi, 
asemănătoare apusului lumii antice, căderii Imperiului roman şi 


1) Th. Lessing; Geschichte als Sinngebung des Sinnlosen, 1927, 


pag. 187. 
2) Ibidem, pag. 13, 107-109, 164 ș. urm.. 


ȘTIINȚA ISTORICĂ ROMÂNĂ 69 


a civilizaţiei antice din secolul al III-lea, când numai creştinismul 
a salvat lumea de peire si de descompunere definitivă”. Träsätus 
rile acestui ev mediu nou vor fi: limitarea creşterii în continuu 
a nevoilor omeneşti şi a creşterii populației, adică negarea bazes 
lor sistemului- industrialo-capitalist, supunerea technicei spiritului 
omenesc, o nouă apreciere a agriculturii şi a meseriilor, oraşul se 
va apropia de sat şi se va naşte organizarea ‘vieții economice, 
principiul concurenței va fi înlocuit cu principiul cooperării, pro» 
prietatea se va păstra, însă va fi spiritualizată..., nu vor mai avea 
loc acumulări fantastice de bogății, nu va fi egalitate, ci ierarhie, 
dar nu vor mai exista şi săraci care mor de foame. „Sfârşitul caz 
pitalismului este sfârşitul istoriei moderne şi începutul noului ev 
mediu. Grandioasa întreprindere a istoriei moderne trebuie lichi» 
dată, ea nu a reuşit“ !). 


In sfârşit, în Germania de după primul războiu mondial a 
fost reluată teza insemnätäfii raselor în istorie. Ideea, pe care o 
propaga pe vremuri Gobineau şi Houston Stewart Chamberlain, a 
fost reactualizată de Schemann, Kern, Zimmerman, Balzer, Bentze 
etc. în concordanţă cu nevoile regimului social-politic instaurat în 
Germania, astăzi perimat. 


Criticile aduse ştiinţei istorice pe care le-am semnalat mai 
sus pot fi împărțite în două categorii: î. unele izvorăsc din ati» 
tudinea filozofică față de faptul istoric și de inlänfuirea faptelor 
în evoluţia lor si 2. altele nu prezintă decât o schimbare a punc» 
tului de vedere asupra unor chestiuni istorice, dictată sau de spis 
ritul filozofic al timpului sau de împrejurările momentului. 


In ce priveşte îndoielile cu privire la obiectivitatea cunoastes 
rii istorice, chestiunea e veche, fiind legată de limitele cunoaşte 
rii omeneşti în general şi de relativitatea mărturiilor şi documen» 
telor istorice. Aş putea pomeni aci, ca exemplu, un întreg Cus 
rent, aşa zisa şcoală sociologică rusă de subiectivism "etic {Las 
VTOV, Mihailovschi, Kareev), care îşi desvoltă activitatea în a doua 
jumătate a secolului trecut şi care afirma imposibilitatea deplinei 
obiectivitäti istorice, căutând totuşi să fergască istoria de pasiuni 
şi prejudecăţi prin determinarea unui „subiectivism legitim“. Cris 
teriul acestei determinări era găsit în ideea pură a personalităţii 


1) N. Berdeaev, Novoe srednevecooie, Berlin, 1924, pag. 90, 77, 33. 


= 
: 


70 A. BOLDUR 


omeneşti, eliberată de conţinut politic, national, confesional, adică 
omul în general !). 

Dar după cum atunci relativismul istoric lua naştere sub 
influența preocupărilor sociologice, adică era adus în istorie din: 
tr'o disciplină ce stă în afara cadrului ei, tot aşa şi în zilele noas- 
tre scepticismul față de cunoaşterea noastră istorică nu este un 
produs propriu al gândirii istorice, ci este un adaos din afară, 
din domeniul strict al filozofiei, din gnoseologie, şi din filozofia 
naturii în special. 

Filozofia în stadiul ei actual e plină de întrebări, la care nu 
are răspunsuri şi nu e dominată de un singur curent, care sar 
impune. Omul din timpurile noastre nu vrea să se oprească a= 
colo unde a ajuns limita cunoaşterii. Omul nu se mulţumeşte cu 
cercetarea fenomenului, crezând că mai e ceva în miezul lui, să 
scoată la iveală „noumenul“, (Ding an und für sich). Si ne pus 
tând reuşi, devine sceptic. 

In mare parte scepticismul se datorește şi mişcării de reevas 
luare a tuturor valorilor în ştiinţele naturale. Teoria relativismului 
emisă de Einstein, lucrările concepute în această direcţie în fi- 
zică de o serie întreagă de învăţaţi, printre care Max Planck, cu 
teoria quantică, Sredinger, Eihenberg, Botle, Becker ş. a., au diss 
trus vechea fizică dela Newton şi până fa Helmholtz. 


Scepticismul în istorie este un ecou al relativismului stiintis 
fic în general. El ne învaţă să nu căutăm în istorie ipostaze, pris 
vind lucrurile cu mai multă abilitate si moderatiune, dar nu ne 
împiedică să ne facem datoria şi mai departe, cercetând faptele 
istorice şi punândusle în dependenţă organică unele de altele. Că 
după scurgerea unui oarecare timp se va schimba punctul de ves 
dere şi interpretarea va lua alte direcţii, nu trebuie să ne indiss ' 
pună sau să ne mire. Știința istorică se desvoltă odată cu des: 
voltarea “omenirii şi un istoric, care este produs al mediului său, 
fireşte oglindeşte în interpretările sale ceeace crede în fața ades 
vărului, căruia se închină şi pe care îl serveşte. Dar aceasta 
nu înseamnă că el nu poate descifra trecutul, că nu există ni- 
mic obiectiv în afară de închipuirea şi intelectul său, că totul e 
numai fantezia sa. 

Relativismul absolut stă în vădită contrazicere cu convins 


1) N. Kareev, Osnoonie voprosi filosofii istorii, S.„Petersburg, 1897, 
pag. 178.179. 


ŞTIINŢA ISTORICĂ ROMÂNĂ 71 


gerea noastră fermă că omul poate pătrunde în adevărul istoric 
şi că această posibilitate există respectând toate precautiunile unei 
metode stricte. Astfel istoria răspunde unei nevoi reale a spiritu= 
lui omenesc. 

Noţiunea evoluţiei este inerentă studiului istoric, dăcă o pris 
vim ca o înlănțuire a faptelor istorice, dominată de întrebarea, 
ce fel de schimbări s'au produs. Fixând un oarecare ansamblu de 
fenomene ca stadiu istoric, comparăm cu el alte ansamble de fez 
nomene corespunzătoare anterioare şi posterioare pentru a consz 
tata linia „evolutivă“ a schimbărilor. Astfel infeleasä ideea evo» 
lutiei rămâne şi mai departe valabilă în istorie, formând un pros 
cedeu metodologic poate chiar o categorie a cunoaşterii noastre» 
istorice. Greşim însă atunci, când căutăm să vedem neapărat în 
fiecare treaptă istorică parcursă una mai bună ca cea precedentă 
introducând în expunerea rezultatujui obținut judecata noastră mos 
rală şi credința in ameliorarea crescândă a genului omenesc, az 
dică credinţa în realizarea progresului. 

Insă evoluţia nu trebuie să fie socotită ca neapărat un pro= 
gres. In timpul de faţă credinţa oarbă în progres, credința de care 
au fost şi în parte sunt şi acum animate aşa de mult teoriile pro: 
gresului, este părăsită. Teoria progresului contrazice faptele, pres 
conizând cu totul arbitrar o continuă urcare, deoarece se ştie că 
istoria cunoaşte şi epoci de decadentä, regres sau chiar de des: 
compunere şi ruinare. 

Această concepţie este respinsă de noi şi din punct de ves 
dere pur filozofic !). Admitem un moment că întradevăr omenis 
rea se îndreaptă spre o ţintă finală, dar se pune întrebarea: pus 
tem noi cunoaște această țintă finală din moment ce istoria lus 
mii nu s'a terminat? Ceeace ştim nu este întregul, ci numai o 
parte şi poate chiar infinit de mică în comparaţie cu întreaga 
cale, pe care o va parcurge omenirea, In sens ironic, dar nu des 
parte de adevăr, Frank compară orice filozofie a progresului ne» 
întrerupt cu următoarea periodizare : 1. dela Adam până la bus 
nicul meu — perioada barbară, 2. dela bunicul meu şi până la a» 
pariția mea — perioada începutului de civilizație şi 3. dela aparis 
ţia mea — perioada realizării scopului istoriei universale °). 

Teoria progresului neîntrerupt contrazice şi sentimentul drep» 


1) S. L. Frank, Duhovne osnovi obşcestoa, pag. 38:46. 
2) Ibidem, pag. 42. \ 


72 A. BOLDUR 


tätii. Generaţii intregi sunt sacrificate pentru fericirea şi starea de 
progres a ultimilor aleşi. Epocile istorice îşi pierd însemnătatea de 
sine stătătoare. Sensul adevărat al istoriei constă în manifestarea 
unităţii supratemporale a omenirii. După cum o biografie a omu» 
lui nu are de scop de a arăta cum a ajuns cutare persoană la 
starea de bătrâneţe, ci are menirea să ne demonstreze icoana per» 
sonalităţii omeneşti, tot în felul acesta şi concepția istorică tres 
buie să prezinte epocile istoriei universale ca manifestarea multi 
plă a unicei unităţi spirituale a omenirii. Deci şi filozofia istoriei 
este in această concepție nu o filozofie a progresului, ‘ci o cons: 
tiință concretă a omenirii, fiindcă întregul, ca unitate supratems 
porală a vieţii, îşi manifestă existența în fiecare parte a lui şi în 
orice moment istoric. 

Raymond Aron mai atrage atenţia asupra importanței cresa 
cânde a noțiunii de arie a civilizaţiei în opoziție de evolutionism 
precum şi asupra caracterului singular al oricărei culturi națios 
nale. Această din urmă idee e exprimată de autor într'o formă 
foarte ascuţită. Fără a înceta să fie creatoare de fenomene spiris 
tuale sau sociale istoria nu mai este înțeleasă ca progres în evor 
luţie, ci ca devenire, „ea este fără scop, fără termen fix, fiecare 
epocă există pentru ea însăşi, ireductibil şi solitar“ !). 

Totuşi nu se poate spune că în urma criticei aduse ideei e» 
volutiei, ea este respinsă complet şi izgonită din cercetarea isto» 
rică. Rămânând şi mai departe, ea capătă un alt sens. Pierzând 
din plinătatea puterii şi conținutului său de odinioară, ea se menes 
ține ca principiu metodologic al desvoltării reale istorice, al dis 
namismului istoric. Rolul ei astfel devine mult mai modest. In 
cercetarea trecutului va fi urmărită starea reală a fenomenelor şi 
ansamblului lor în anumite bucăţi succesive de timp pentru a 
putea trage concluzii asupra liniei desvoitării dela epocă la epocă 
fără a strecura în aceste constatări ceva din credinţa sau închis 
puirea metafizică a istoricului. Să lăsăm pe seama concepțiilor 
speculative, chestiunea, dacă prin evoluţie s'a realizat progresul 
sau nu, şi în caz pozitiv în ce constă acest progres. 

In ce priveşte chemarea „înapoi la evul mediu“ şi la o 
nouă apreciere a ordinei social-politice medievale, ea apare ca un 
ecou al prefacerilor, la care este supusă societatea de azi Primul 
războiu mondiai a distrus economia liberală, bazată pe liberul 


1) R Aron, op. cif, pag. 150. 


ŞTIINŢA ISTORICĂ ROMÂNĂ 73 


schimb, pe concurență, pe optimism social. In toate ţările beliges 
rante întreaga economie națională, pusă în serviciul industriei de 
războiu, a schimbat radical regimul economic, o bună parte din 
această schimbare s'a păstrat şi după terminarea răsboiului. Lia 
bera concurență a încetat să mai fie considerată capabilă să coor= 
doneze diversele interese deseori opuse. A început să se vor» 
bească de economia dirijată, planificată, etc. Statul şiza păstrat 
rolul de conducător al economiei nationale. Fireşte această schim= 
bare de atitudine ne reaminteste economia planificată din evul 
mediu. Din această sursă ne vine un val de romantism nou sos 
cial, care însă nu -ține seama că este imposibil a reedita trecutul, 
mai ales cu toate neajunsurile lui şi că in loc de o proiectiune 
în trecut ar trebui să fie îndreptată o privire spre viitor, Socos 
tind schimbările survenite ca semne ale unei ordini sociale noui. 

Cealaltă idee, despre rasism, a fost o preocupare de moment 
politic, falsă şi inaplicabilă în ştiinţa istorică. Rasa este un factor 
biologic supus foarte puţin schimbărilor şi modificărilor, pe când 
istoria este o continuă prefacere, de un dinamism puternic. Se în= 
telege dela sine că evenimentele noui mereu născânde nu pot fi 
explicate printr'un factor imuabil şi inactiv. 

Dar ambele aceste fenomene dia domeniul evoluţiei stiins 
ței istorice nu sunt decât nişte simple interpretări, care fiind 
chiar acceptate de unii istorici, nu ating fondul ştiinţei, nusi caus 
zează nicio leziune serioasă. Istoria ca ştiinţa intregei omeniri are 
suficientă putere de a supune digestiunii sale interne toate curen- 
tele, ce se nasc în conformitate cu preocupările politice sau so% 
ciale de moment. Miezul ei general sănătos biruie peste tot. 

De aceea atât în privința reexaminării noţiunilor faptului ise 
toric și evoluției istorice, cât şi în privința unor curente noui, 
suntem de părere că niciunul din aceste fenomene nu serveşte 
drept dovadă că în ştiinţa istorică universală există vreo criză. Au 
perfectă dreptate istoricii americani Beard şi Vagts, afirmând că 
criza istorismului este un fenomen superficial şi nu atinge ştiinţa 
istorică în profuzime |). 

Acelaşi lucru ne confirmă şi T. Lessing, care relatează fapz 
tul că știința istorică universală nu este de loc pătrunsă de sceps 
ticism, spre deosebire de ştiinţele naturii 2). 


i) C. A. Beard and A. Vagts, Currents of thought in histori- 
ography, în American historical Rzoiem, 1957, Vol. 42, p. 459— 433. 
2) Th. Lessing, Op. cit, pag. 66. 


74 A. BOLDUR 


Aş atirma şi mai mult că nu numai nu s'a resimţit această 
criză, ci dimpotrivă ştiinţa istorică universală, în sensul sintezei şi 
a metodei, a înflorit, luând un neobişnuit avânt. 

Pretutindeni sa observat o mare înviorare în munca consas 
crată cercetărilor istorice. 

In Statele Unite Nords-Americane în 1925 se înfiinţează o 
„Academie specială a evului mediu“ cu un organ al ei ,Specus 
lum“. In 1920 a luat ființă „Consiliul american al societăţilor stiins 
țifice“, în care și-a găsit o organizare respectivă şi secţia istorică. 

In Canada, în oraşul Otawa,în 1952 s'a înființat un Institut 
pentru studiile medievale. 

O puternică intensificare a activității istorice se observă mai 
ales în Franța, unde au apărut oserie de lucrări colective sintetice, 
şi anume : l Évolution de l'Humanité, începând cu 1915, sub cons 
ducerea lui Henri Berr, Histoire du Monde, începând cu 1924, sub 
direcţia lui Cavaignac, Histoire Générale, de sub conducerea 
lui G. Glotz, Peuples et Civilisations din 1926, de sub dubla 
conducere L. Halphen si Ph. Sagnac ca si recenta serie din 1934 
de sub conducerea lui |. Calmette, Clio. Introduction aux Etudes 
historiques, la care trebuie să adäogäm Histoire de la nation 
française de Hanoteau publicată în intervalul 1920-1929, precum 
şi Histoire du travail de J. Renard. 

Acest mare număr de lucrări colective de sinteză dovedeşte 
un pronunțat interes pentru generalizările istorice. Au apărut deas 
semenea si reviste noui: în 1929 în Franţa „Annales d'Histoire 
économique et sociale“ şi în 1924 în Belgia „Byzantion“, 

In Anglia a început publicarea lucrărilor colective mari, a= 
nume la Cambridge — Istoria Universală (antică, medievală si 
modernă), Istoria Imperiului Britanic și Istoria Indiei. In 1921 
istoricul Pollard organizează „Asociaţia istoricilor englezi“. Cu 
doi ani mai târziu apare „The Institute of historical research“. 
Apar revistele „History“, „Economic History Review“ (1928), si 
„Journal of Economic and Business History“ (în 1929). l 

In Germania, regimul politic servind de piedică pentru des: 
voltarea liberă a gândirii istorice, activitatea istorică nu a atins 
producția de creație şi ritmul de dinainte de războiu. Totuşi au 
apărut „Propyläenweltgheschichte“ în 10 volume, si revista ,Deuts 
sche .Vierteljahrsschrift für Literaturwissenschaft und Geistesges 
schichte“. 

„In afară de aceasta la Geneva, în 1926, s'a organizat „Co» 


STIINTA ISTORICĂ ROMÂNĂ 75 


mitetul international al ştiinţelor istorice“, având buletinul său şi 
convocând din când în când congrese internaţionale ale istoricis 
lor, din care ultimul s'a ţinut în August 1938 la Zürich. Acest 
comitet îşi publică „Anuarul Internaţional al bibliografiei istorice“, 
“începând cu lucrările, apărute dela 1926 încoace. 


Din concepţiile generale, care aduc contribuţii foarte impor- 
tante cunoaşterii procesului de evoluţie al omenirii trebuie să fie 
pomenită în primul rând revizia radicală a teoriei feudalismului 
europeean de către Dopsch !}, care caută să dovedească că cons 
ceptia regresului economic în direcția economiei naturale în epoca 
feudalismului este prea exagerată, aducând în discuție un mates 
rial interesant cu privire la comerțul, banii, schimbul bănesc 
si chiar acumularea de capitaluri mari în secolele V-IX. 


Merită o deosebită atenție si o serie de lucrări ale lui Henri 
Pirenne, elev al lui Lamprecht, despre însemnătatea cuceririlor a= 
rabe din secolele VIII-IX pentru originea feudalismului europeean Di 
Venirea Germanilor în teritoriul Imperiului Roman nu a schim= 
bat, după părerea sa, nimic esențial. Imperiul Merovingilor a fost 
o continuare directă a Imperiului Roman. Latifundii, vieata orăs 
säneascä, comerțul si meseriile, sistemul monetar, legile, adminis- 
tratia si biserica, — toate erau de origine romană, nefiind aduse 
de Germani. Situaţia s'a schimbat brusc datorită Arabilor, care 
au tăiat comunicația Galliei cu Bizanțul, distrugând și unitatea 
culturii mediteraniene. Din această cauză vieata în Europa occiz 
dentală a suferit un adevărat cataclism şi astfel a apărut feudas 
lismul. 


1) A Dopsch, Wirtschaftliche und social Grundlagen der euro» 
păischen Kulfurentroicklung, 1—11, 1920-1995. 


2) Henri Pirenne, Mahomet et Charlemagne în „Revue Belge 
de Philosophie et d'Histoire“, 1922; Un contraste économique: Merovine 
giens et Carolingiens, în Revue Belge, 1925; Les Villes du moyen âge, 1927 ; 
La civilisation occidentale au moyen âge du Xe au milieu du XVe siècle 
(„Histoire Générale“, de G. Glotz, 1953, vol. VIII), D. Gh Bräteanu a făcut 
cunoscute țării concepţiile lui Pirenne, precum şi d. Mihail Berza; 
Henri Pirenne si originele evului mediu occidental, extras din Convorbiri 
Literare, LXXI, |, 5, 1938. Ecoul părerilor lui Pirenne: H. Laurent, Les 
travaux du M. Henri Pirenne sur la fin du monde antique et les débuts 
du moyen âge, în Byzantion, t. VI, 1, Bruxelles 1932, pag. 495-509; Pierre 
Lambrechts, Les thèses de Henri Pirenne et les débuts du moyen âge, 
în Byzantion, t. XIV, 2, Bruxelles, 1939, pag. gon, 


76 A. BOLDUR 


Se poate afirma că niciodată știința istorică mondială nu s'a 
bucurat de mai multă atenţie în societate, decât în timpul de după 
primul războiu mondial. Niciodată în Europa şi America de Nord 
nu s'a simțit atâta înviorare în domeniul ştiinţei istorice şi atâta 
interes pentru problemele ei generale, cât s'a înregistrat în as 
cest timp. 

E adevărat că şi noi am făcut în acest sfert de veac un 
salt în cunoaşterea trecutului nostru. S'au întemeiat trei Institute 
de Istorie Naţională, câte unul în fiecare oraş universitar, două 
Institute de Istorie Universală (Bucureşti şi Cluj) şi „Institutul de 
Studii şi Cercetări Balcanice“ !). A luat fiinţă Revista Istorică, Re 
vista Istorică Română (Bucureşti), Studii si Cercetări Istorice (laşi), 
Reoue Historique du Sud-Est européen, Anuarul Institutului de 
Istorie Nationalä din Cluj, Balcania, Arhiva Românească, etc. A 
luat ființă Şcoala de arhivistică, care consacrând. mult timp disciplines 
lor auxiliare ale istoriei, printr'altele şi metodologiei istorice, contri» 
buie la pregătirea bună a istoricilor şi arhivistilor noştri, conz 
stienti de menirea lor in viitor, şi îşi tipăreşte revista //risovul, 

S'au publicat multe lucrări si monografii, unele de netägäs 
duită valoare. Dar cel mai mult totuşi ne-a preocupat adunarea 
de documente şi descrierea evenimentelor politice în sensul polis 
ticei externe. Făcând un însemnat progres în domeniul ştiinţei is-7 
torice, n'am înlăturat si neajunsurile. Pe când în alte țări cantis 
tatea mergea alături de generalizare şi comparații, la noi această 
parte a muncii istoricului sau Mipsea sau se urmărea ocazional, 
sporadic şi în mod insuficient. 


6 Istoricul metodei comparative 


Pentru ieşirea ştiinţei istorice române din starea ei de criză 
se impune reexaminarea concepțiilor ei de bază şi reînviorarea ei 
prin prisma aspectelor şi viziunilor imprumutate din ştiinţa istoriei 
universale, dar mai ales prin practicarea de către istoricii noștri 
a metodei comparative, care a adus imense servicii în alte ramuri 
ale ştiinţelor umanitare, în etnologie, sociologie, drept, filologie, 
istoria literaturii şi arheologie. Cred că istoria poporului român, 


1) Institutul de Studii şi Cercetări Balcanice după natura preocupărilor 
sale, are menirea să facă pe lângă cercetări paralele, mai ales studii compa- 
rate si este conştient de necesitatea acestor studii, Balcania, vol. VI, 1943, 
Avant.Propos de d. V. Papacostea. 


ŞTIINŢA ISTORICĂ ROMANĂ 77 


înconjurat de vecini cu o cultură foarte variată, mai mult ca is 
toria oricărui alt popor, se pretează la comparații şi că metoda 
comparativă poate aduce în acest domeniu un real şi însemnat 
folos. 

Voiu căuta întâiu să dau un succint istoric al metodei com» 
parative şi apoi să definesc în scurt în ce constă ea. 

Constatarea asemănărilor si deosebirilor dintre diferite po» 
poare s'a născut odată cu curiozitatea de a cunoaşte trecutul o» 
menesc. Insă metoda comparativă a istoriei nu este decât un pro= 
dus târziu al secolului al XIX-lea. Antichitatea nu a cunoscutso, 
La istoricii antici putem găsi abia un prim început al studiului 
comparat. 

Tucidid, pe baza asemănării între viața Grecilor în perioada 
inițială a istoriei lor şi vieata barbarilor, trage concluzia că si poz 
poarele Elladei au trecut prin aceleaşi etape ale desvoltării istorice 
ca şi barbarii !). Aristotel studia evoluţia societăţii dela primele ei 
începuturi şi se folosea de comparatii*intre diferite popoare ?)., 
Deasemenea Polibiu, care era de părere că formele de guvernă= 
mânt suferă o metamorfoză permanentă, trecânt printr'un ciclu 
de desvoltare, analog la toate popoarele lumii, desigur pornea 
dela constatarea asemănărilor dintre evoluţia diferitelor popoas 
re din timpul său’). Dar toate acestea erau numai nişte sims 
ple embrioane, din care n'a răsărit nicio tulpină. 

Romanii biruitori nu se pretau la comparații, socotind că cis 
vilizatia lor este superioară oricărei alte civilizaţii şi că puncte de 
atingere şi asemănare între aceste civilizaţii, lipsesc cu desăvârşire. 

Evul mediu, care a rupt cu civilizaţia antică, şi a pornit pe 
un drum propriu, fără legătură cu antichitatea, nu a cunoscut 
nici măcar cele mai mici semne ale metodei comparative în ise 
torie. 

In epoca Renaşterii se restabileşte respectul pentru ştiinţă, 
literatură şi arta clasică. Jean Bodin în lucrarea sa despre „Repys 
blică“ recurge la comparații în sensul lui Aristolel, ajungând pe 
baza lor la o concepție tipologică asupra statului europeean nou ^). 


i)Tucidid, L V, 3-6 I, 6, 1-2 

2) Aristotele, Politica, l, 2; R. Dareste, La science du droit 
en Grece. Platon — Aristote — Théophraste, 1893. 

3) Poiibiu, VI, 9, 10. 

4) |. Bodin, Six lores de la République, 1576. 


78 A. BOLDUR 


In Evul nou, în secolul al XVIII-lea, apare şcoala dreptue 
lui natural, care a lăsat urme în toate ştiinţele umanitare. Raţiona» 
listă după caracterul său, ea făcea -uneori uz de comparatif pens 
tru a demonstra justetea concluziilor, deduse a priori. Aşa pros 
cedau H. Grotius, Samuil Pufendorf !) ş. a. 

Un pas înainte în intrebuinfarea metodei comparative în ştia 
intele umanitare face filozoful istoriei italianul G. B. Vico, care 
credea că Providența acţionează în istorie chiar impotriva voins 
tei oamenilor. Cu toate acestea el preconizează o nouă ştiinţă, 
care să studieze natura comună a tuturor naţiilor şi ajunge la as 
nalogii dintre vârsteld omului si desvoltarea naţiunilor. Din cauza 
asemănării dintre natura diferitelor popoare, putem constata şi 
asemănarea în desvoltarea ideilor lor, limbii, moralei şi reli= 
giei, familiei şi vieţii societăţii. Popoarele trec prin trei stadii 
ale ciclului desvoltării lor: secolul zeilor, secolul eroilor şi secos 
ful oamenilor. Întrucât natura omului şi a societății, este una si 
aceeaşi la toate popoarele lumii, oriunde ar fi, dreptul natural se 
“naşte la fiecare popor pe căile lui istorice proprii, fără vreo ins 
fluentä a celorlalte popoare 2). 

Totuşi şcoala dreptului natural în esența sa era antiistoricä, 
deoarece în faţa judecății raţiunii tot trecutul omenesc i se părea 
plin de superstiții si întuneric, pe care legislatorul este dator să=l 
curme. Legea e atotputernică, putând realiza în locul tradiţiilor 
învechite cele mai desăvârşite aşezăminte. E timpul dominatiunii 
teoriei mecaniciste a societăţii, ca agregat mecanic al indivizilor. 
Ca excepţie totuşi, din cauza desvoltării legăturilor comerciale cu 
cele mai îndepărtate ţări, în ştiinţa etnografică a Europei au în» 
ceput să fie întrebuințate comparatiile aplicate la materialul etnos 
grafic. La iezuitul francez ]. F. Lafiteau întâlnim, comparații între 
obiceiurile sălbaticilor americani şi obiceiurile popoarelor din pri» 
mele timpuri 5), pentru a ajunge în general la lămurirea evoluției 
culturale omeneşti. 


1) H. Grotius, De jure belli ac pacis, 1725, |, 1, U, 1; S. Puten, 
dorf, De jure naturae et gentium, 1672, Il, C. 3, 7. 

2: G. B. Vico, Principi di una Scienza Nuova d'interno alla cos 
mune natura delle nazioni, 1726. cartea |, axiona 15, cartea IV si V ; B. 
Croce, La filosofia di G. B. Vico, 1911; S. Piccolo, Vico, 1925, 2x- 
tras din Revista int. di filosofie del diritto. 

3) J. F. Lafiteau, Moeurs des sauvages americains comparés aux 
moeurs des premiers femps, l-il, 1724. 


STIINTA ISTORICĂ ROMÂNĂ 79 


Marele cugetător politic Montesquieu în desacord cu mes 
toda raţionalistă a scoalei naturale, întemeiază metoda empirică !). 
După cum constată unii autori, el pornea dela gnoseologia sens 
sualistä a lui Locke 2) şi recurgea la comparații mai ales în do» 
meniul istoriei dreptului. Insă Montesquieu este străin încă ideei 
evoluţiei omenești, iar comparatiile lui par prea superficiale şi 
lipsite de simţ critic. In afară de aceasta el credea că clima este 
prima şi cea mai importantă putere ce există în societate, apros 
piindu=se astfel de ideologia materialistă. Această idee îl îndeamnă 
să scoată pe primul plan al studiului diferitelor popoare nu ces 
eace le uneşte, ci ceeace le desparte. 


Influenţa lui Montesquieu a fost foarte mare. In Franţa sub 
această influență au căzut Turgot si Condorcet, în AngliazAdam 
Ferguson, în Germania»Herder, în Rusia:Desniţchii. Primii doi, fiind 
preocupaţi de istoria progresului omenesc, în linii prea generale; 
nu se interesau de metoda comparativă. Ferguson a încercat să 
completeze teoriile lui Montesquieu cu o istorie a desvoltării os 
menesti, propunând să se distingă trei perioade, anume: 1) primi» 
tivsalbatică, 2) barbară şi 3) civilizată, insistând şi asupra necesis 
tății de a face comparații”). Această periodizare a fost acceptată 
ulterior de L. G. Morgan, dar depăşită de concepţiile noui ale lui 
O. Menghin şi G. Montandon, care aşează evoluţia culturii, în» 
cepând dela cea mai veche cultură pigmoidă, în cercuri culturale 
în concordanță cu fazele preistoriei omeneşti 4). 

Herder era partizan al părerii că în istorie totul are un cas 
racter individual, din care cauză nu:l puteau interesa comparatiile 5). 


1) Montesquieu, De l'Esprit des lois, 1647; A. Sorel, Mons 
{esquieu. 

2) Spectorschi, C voprosu o sisteme „Duha Zaconoo“ Mon- 
fesquieu i ego filosofschih istocinicah, în Juridiceschie Zapiski, KAIL (1919), 
pag. 309-321. 

5) A. Ferguson, Essai sur l'hislorire de la société civile, trad. 
par M. Bergier, vol. 1. partea II, Cap. I. (1783). 

4) L. G. Morgan, Ancient Society, 1877, trad. rusă sub îngrijirea lui 
M. O. Kosven, 1925; O. Menghin, Weltgeschichte der Steurzeit, Wien, 
1910 (prima ed. 1950); M. Montandon, Z'Ologènese Culturelle. Traite 
d'Etnologie Culturelle, Paris, 1934; v. si lon Chelcea, Etnografie. 
Obiect, concepţie, metodă, laşi, 1943, extras din lucrările geografice „Dimis 
trie Cantemir”. 

5) E. Fueter, op. cit, pag. 410 şi urm. 


80 A. BOLDUR 


Desnitchi era adept al metodei comparative şi o aplica în 
fixarea etapelor desvoltării dreptului asupra proprietății corespun: 
zător cu ocupaţia principală a populaţiei (vânatul, păstoritul, agria 
cultura, comerţul) '). 

Secolul al XIX-lea vine cu o puternică reacţie împotriva 
raționalismului secolului precedent, şi impotriva concepției atomiste 
şi individualiste a şcoalei dreptului natural. Se formează un nou 
curent, curentul romantic, care în şcoala aşa zisă istorică a lui 
F. K. Savigny (1779-1861) şi G. F. Puchta (1798-1846)?), s'a 
transformat într'un curgnt puternic national si naţionalist, îndrep» 
tat împotrva consmopolitismului rationalist. Această școală nouă 
îşi propune să studieze „Spiritul poporului“, pe care îl concepe 
ca ceva mistic, produs al originii comune, al limbii, al moravus 
rilor şi al evoluţiei istorice, şi pe care îi vedea realizat mai ales 
în dreptul cutumiar al poporului. Caracterul naționalist al şcoalei 
nu dispunea pentru comparații. 

Dinpotrivă şcoala lui Hegel era dispusă pentru studii coma 
parative, deoarece în spiritul poporului nu vedea decât o manis 
festare a spiritului universal, care vine să se descopere ). Hegel 
dă o sinteză a ideilor secolului al XVII-lea şi al romantismului 
liberal. burghez din prima treime a secolului al XIX-lea. E. Gans, 
F. Lassalle, L. von Stein, I. Unger, ş. a. au căutat să studieze pe 
baza concepțiilor hegeliene şi a materialului comparat, diferite ins. 
titutii juridice, ca de exemplu istoria dreptului de moştenire, istos 
ria căsătoriei, etc. Dar sistemul hegelian conţinea şi o mare pies 
dică pentru o desvoltare mai largă si vastă a metodei comparas 
tive. Nu toate popoarele sunt purtătoare ale spiritului universal 
absolut, ci numai unele din ele, pe care le alege acest spirit pen» 
tru manifestarea sa, şi această teză principală a concepției hegeliene 
a evoluţiei istorice a lumii nu favoriza aplicarea metodei compas 
rative, care porneşte dela premisa egalității popoarelor. 

Numai cu apariţia scoalei franceze a pozitivismului filozofic 
metoda comparativă capătă însemnătatea adecuată menirii sale. 

Auguste Comte (1793—1857) a pus la baza sociologiei sale 
metoda comparativă, care pentru această ramură a ştiinţei culturii 


1) N. M. Korkunov, /sforia filosofii prava, 1905, $ 27, pag. 261 ş.u. 

2) P. 1 Novgorodtev. /sforicescaia şcola iuristov ee proisho» 
jdenie i ee sudiba, Moscva, 1896, pag. 35 ș. urm. 

3) S. Brie, Der Volksgeist bei Hegel und in der historischen Re» 
chtschule, 1908, pag. 5 şi urm., 12, 25. ° 


ŞTIINŢA ISTORICĂ ROMÂNĂ 81 


are aceeaşi însemnătate ca şi metoda experimentală în ştiinţele 
naturei. Ca o specie a metodei comparative apare metoda coma 
parativă în istorie !). Pentru a proceda la comparaţie istoricul tres 
buie să supună fenomenul trecutului omenesc „observaţiei“. Dar 
acest trecut trebuie să fie cuprins în întregime, deoarece spiritul 
ansamblului are infinit mai multă valoare decât spiritul detalius 
lui. Dela simţul ansamblului, dela general, istoricul päseste la cas 
zuri particulare, cu alte cuvinte dela deducție la justificarea ei în 
concret. Metoda comparativă adăugată la deducție, ne arată influ» 
enfa diverselor generaţii şi ne permite să ajungem la formularea 
legilor desvoltării societăţii umane 2). 

A. Comte nu întrebuința metoda comparativă. Cu toate as 
cestea are meritul de ari fi pus o temelie foarte solidă. 

Istoria comparată a instituţiilor e socotită de sociologii ultes 
riori ca introducere în sociologie şi partea ei cea mai importantă’). 

Cel mai de seamă continuator al pozitivismului, Herbert 
Spencer, isa dat o desvoltare foarte largă, operând cu materialul 
etnologic, extras dela un număr foarte mare de popoare?). Spencer 
a aplicat rezultatele cercetări; sociologice la ştiinţa istorică şi exe 
plica istoria prin legea evoluţiei. Ca şi Bukle, el socotea inevita- 
bilă schimbarea tipului militar al soctetätii prin cel industrial. 

Pozitivismul sociologic s'a resimţit la istoricii de diferite cons 
ceptii, ca de exemplu, în Germania la lacob Burckhardt si Karl 
Lamprecht, în Franța la Taine, Fustel de Coulanges, Monod, în 
Anglia la Bukle, Stubbs, Freeman, Maine, Green, Traill si Mann, 
în America de Nord la Draper. 

Metoda comparativă pătrunde în diferite ramuri ale științelor 
culturei 5), în etnografie unde a fost folosită de L. G. Morgan, 


1) Auguste Comte, Cours de philosophie positive, 1839, vol. 
IV, pag. 435, 450 ș. urm.; Lévy-Brûle, La Philosophie d'Auguste 
Comte, 1900, pag. 279-286. 

2) A. Comte, op. cit, pag. 458, 469, 450, 652. 

3) C. Bougle, Bilan de.la sociologie française contemporaine, 1958, 
pag. 99. 

4) H. Spencer, Principles of Sociology 1876-1872. 

5) O schiță generală a intrebuințării metodei comparative în di- 
ferite științe ale. spiritului găsim la E. Rothacker, Logic und Sistematik 
des Geistesmissenschaften, 1926, pag. 96 ş. a. (ediţia a 2 sub titlul: „Fin/eie 
tung in die Geisfesrvissenschaften", 1950), v. şi F. v. Taranovschi, 
Ucebnic enficlopedii prava, luriev (Derpt), 1917, $ 30, pag. 519; M. M. K ovas 
levschii, Sofiologhiea, vol. |, pag. 34; P. Vin ogradof, Comparative 

LA 


6 


82 A. BOLDUR 


MacLennan, E. Taylor, I. Lippert ş. a., în şcoala etnologicä a 
dreptului, pe care o reprezintă J. J. Bachofen, A. Bastian, Albert 
Herman Post, Iosef Kohler, P. Viollet, E. Lavellé, CiraudeTeulon 
s. a„ în lingvistică, în mitologie, istoria religiei, folclor, istoria lis 
teraturii, istoria dreptului, legislația comparată, în politică, în fis 
losofia dreptului. 

Unul din istoricii cei mai convinşi de necesitatea studiilor 
comparative a fost Henri Sumner Maine, care a întreprins mutiple 
studii cu privire la comunitatea sătească agrară, la dreptul vechiu, 
la legea veche si cutumă, la cea mai veche istorie a institu 
tilor, etc. !). 

Pe urmele lui a päsit un alt istoric englez, Freeman, unul 
din teoreticienii metodei istorico-comparative, pe care o prefuia 
foarte mult. El scria: „Stabilirea metodei comparative a studiilor 
este cel mai mare succes intelectual al timpului nostru“, si în alt 
loc continua : „Aplicarea metodei comparative în filologie, mitolo= 
gie si, îmi permit să spun, în politică şi în întregul domeniu al gân» 
dirii omeneşti, înseamnă în desvoltarea raţiunii umane cel puţin 
o epocă tot atât de mare şi memorabilă, cât şi renaşterea studiilor 
clasice. Meritul mare al secolului al XIX-lea în desvoltarea cus 
nostintelor despre om poate să:şi ocupe temerar locul alături de 
marele merit al secolului al XV-lea“ 2). 

Metoda comparativă are la bază ideea că istoria pres 
zintă o unitate organică şi numai încadrând o anumită perioadă 
în totalul desvoltării omenirii, putem înțelege evenimentele şi îns 
semnătatea unei bucăţi delimitate de timp. Cel putin acest prin= 
cipiu e valabil în aplicare la istoria popoarelor ariene sau eus 
ropeene. 

Freeman a întemeiat aşa zisa „Politica comparată“ (1873), 
prin care a înțeles studiul comparativ al instituţiilor politice şi al 
formelor de guvernământ. Constatând asemănarea dintre institu» 


jurisprudence, Encici. Brit, vol. XV, 1911, pag. 580.587. E interesantă ideea 
unei discipline ştiinţifice speciale, consacrate istoriei comparate a dreptului: 
Del Vecchio, /dee einer vergleichender universalen Rechtsmissenschaft, 
Berlin, 1914, pag. 2% 

1) F. F. Zighel. Ocerk ucenoi deeatelnosti Main'a, în Varșaoschiea 
Universitetschiea Iszvestia, 1890, Nr. 2, pag. 1-8. 

2) E. Freeman, Comparative Politics, London, 1873, trad. rusă de 
N. M. Korkunov, S.-Peterb., 1880, pag. 5 şi 197; v. deasemenea lucrările iuf 
de metodă: The Unity of history, 1872, si The Methods of historical Study, 
London, 1884, 


ŞTIINŢA ISTORICĂ ROMÂNĂ 83 


tile Grecilor, Italienilor şi Germanilor, Freeman o explica prin 
ipoteza originii comune a acestor popoare. Un mare neajuns al 
acestui istoric este prejudecata, dictată de motive naţionale şi po= 
litice, foarte subiective, cum că Grecii, Romanii şi Germanii sunt 
superiori celorlalte popoare şi că din toate popoarele Europei nus 
mai Englejii au dreptul să pretindă că instituţiile lor emană dela 
instituţiile respective vechi ale Germanilor !). 

In a doua jumătate a secolului al XIX-lea metoda compas 
rativă în istorie a fost incetäfenitä în multe țări ale Europei. Ea 
a fost cu mare succes utilizată în Germania de K. Lamprecht, 
care socotea că ea prezintă cel mai puternic mijloc auxiliar al 
cercetării în ştiinţele sociale, de școala culturală a lui Burckhardt 
şi de Friedric Engels, in Franța de Fustel de Coulanges ş. a. 

Metoda comparativă a pătruns şi în Rusia, unde sa bucus 
rat de popularitate si a fost folosită de istorici ca S. Soloviev si 
Pavlov-Silvanschit, de istoricii dreptului ca V. Sergheevici, M. 
M. Kovalevschii, P. G. Vinogradof, B. V. Taranovschii, de jus 
rişti ca Muromţev ?) ş. a. 

Metoda comparativă a adus ştiinţei istorice servicii foarte 
“importante. Astfel, de exemplu, datorită lui Maurer şi după el unei 
serii de alţi istorici, în Germania — Roscher, Siebel, Gierke, Lams 
precht, Inama-Sterneg, Engels, în Anglia—Sumner Main, Frees 
man şi Vinogradof, în Franfa—Glasson si Viollet, sa putut stas 
bili că înainte de apariţia statului, bazat pe principiul teritorial şi 
proprietatea individuală, la toate popoarele europeene a existat co» 
munitatea gentilică, întemeiată pe legătura de sânge şi exploatas 
rea colectivă a pământului, care se numea la Germani—Mark, la 
Slavii sudici-Zadruga, la Ruși» Verv, Pecişte etc. Chiar dacă prin 


verificări ulterioare această idee nu s'ar menţine în forma ei de 


afirmaţie generală, cu privire la toate popoarele europene 5), to“ 
+ f 


1) Comparative Politics, in trad., pag. V-VI, 25, 29:30, 57-39, 43 ş. a. 

2) Lucrări ruseşti speciale cu privire la metoda comparativă: V. I. 
Sergheevici, Zadaci i metodi. gosudarstoennih nauc, 1871, pag. 206 
ş u. De același autor: Gosudarstoo i pravo v istorii, in „Sbornic gosudarstve» 
nnih Znanii“, sub îngrijirea lui V. P. Bezobrazov, vol. VII, 1879, pag. 42 
ş u.; M. M. Ko valevschii, /storicoasraonifelnii metod o iuresprus 
denţii i priiomi izuceniea istorii prava, 1880, şi de acelaşi autor, Sofiologhiea 
vol. I, 1910, pag. 35 ş. urm. 

5) Am în vedere obiecţiunile lui Dopsch, care a găsit în marca ger» 
mană elementele proprietăţii private. | 


a te sii 


54 A. BOLDUR ` 


tusi, şi limitată, şi-ar păstra marea ei însemnătate în ştiinţa istorică 
universală. 
Să lămurim acum în ce constă metoda comparativă. 


7. Esenţa şi însemnătatea metodei comparative în istorie 


Metoda comparativă are la baza sa ideea de analogie, care 
se întrebuințează în toate ştiinţele, procedânduse dela cunoscut 
la necunoscut şi constatându-se asemănări între fenomenele, care 
la prima vedere par a fi foarte diferite !). 

In general când se constată o asemănare, ea se datorește la 
trei cauze : {. împrumutului în forma de imitație involuntară sau 
în forma de recepţie, 2. fondului etnic comun în sensul originii 
comune şi 3. condiţiilor cu caracter geografic şi istoric (politic, 
social, economic şi cultural), analoage sau chiar identice ale vies 
ţii popoarelor. 

Uneori se vorbeşte şi de coincidență datorită hazardului 
(Zufall). Intrucât cazuri de această natură se întâlnesc mai rar, 
le putem neglija, rămânând în cadrul celor trei categorii de cauze, 

Deseori autorii găsesc împrumut acolo unde, de fapt, avem 
o acţiune a aceloraşi condițiuni de vieatä. De aceea, când vine 
vorba de împrumut, e nevoie să fie lămurite cauzele lui şi căile 
de pătrundere. | 

Asemänarea dintre două sau mai multe popoare are deses 
ori la baza sa aceeaşi origine. Unii istorici polonezi şi ruşi vors 
besc de originea comună a Slavilor, ca explicaţie a asemănării 
dintre obiceiurile juridice slave 2). Se poate vorbi deasemenea de 
identitatea vieţii familiale, a dreptului, a terminologiei primitive 
juridice şi mai ales a obiceiurilor, datorită originii comune ariene 
(indoeuropeene) a popoarelor *). 


1) Henri Sée, Science ef Philosophie de l'Histoire, Paris, 19928, 
pag. 291. 

2) W. A. Maciejowski, Historya pramoaarostmo slamianskich, I- 
IV, 1852; ed. 2, I — VI, 1856 — 1865; Zagoschin, Îsforia prava rusa 
scago naroda, Kazan, 1899, pag. 459—447 ; ViadimirschiiBudanow, 
Obzor istorii russcago prava, 1909, pag. 3—4 și 268—270 ; À. N. Filipov, 
Ucebnic istorii ruscago prava, 1907, pag. 9—11. V. şi lucrarea lui Kadlec 
Karel, Introduction à l'étude comparative de l'histoire du Droit public 
des peuples slaves, Paris, 1933. 

3) Leontovici, Ariischie osnooi bêta dreonih Slavian, în Varşao= 
schia Universitefschia Isvestia, 1897, VI. ; 


ŞTIINŢĂ ISTORICĂ ROMÂNĂ 85 


Totuși în cele mai dese cazuri asemănarea se datoreste cons 
dițiunilor identice sau analoage ale vieţii diferitelor popoare. Unii 
autori sunt de părere că această cauză este cea mai frecventă în 
studiul istoric a două sau mai multe popoare. Mai ales insistă az 
supra ei unul din reprezentanţii marxismului, Paul Lafargue, care 
scria : „La popoarele cele mai îndepărtate unele de altele şi cele 
mai variate, cercetătorii au găsit cântece, poveşti şi obiceiuri ases 
mănătoare. Invăţaţii presupun că ele toate se transmiteau dela un 
popor la alt popor, sau alcătuiau o parte din patrimoniul lor spie 
ritual, pe care îl posedau împreună până la separare. Sălbaticii 
paleoliticului din Europa dădeau cutitelor, topoarelor şi altor ins- 
trumente de piatră aceeaşi formă, ca şi aborigenii Australiei. E 
imposibil de admis că această coincidenţă se baza pe tradiţie sau 
împrumut. ldentitatea materialului crud a impus omului si acolo 
şi aici aceeaşi muncă de prelucrare. Deasemenea oamenii, care 
au fost impresionați de fenomene identice, le vor transmite în 
cântece, poveşti şi obiceiuri asemănătoare“ !). 

Metoda comparativă deseori este însoțită de metoda cerce- 
tării resturilor vieţii dispărute, care s'au păstrat până în timpurile 
mai apropiate de noi sau chiar până în timpurile noastre în mo: 
ravurile poporului, în obiceiurile şi dreptul său scris, Această mea 
todă o putem denumi ca „metoda cercetării resturilor supraviea 
țuite“. A folosit-o cu mare abilitate si mare succes Vinogradof în 
lucrările sale asupra evului mediu englez. 

După cum în paleontologie, în care după un os găsit în să. 
pături, învățații pot restabili forma întreagă a corpului animalu- 
lui dispărut, tot aşa si în ştiinţele umane după resturile vieţii trez 
cute se poate restabili, ipotetic, stadiul prin care a trecut popos 
rul respectiv şi vieata lui. 

Pentru a ne forma ideea în ce constă metoda comparativă, 
să trecem întâiu la câteva exemple de comparații, pe care ni le 
dă cunoscutul istoric francez şi partizan al acestei metode Henri 
See. lată după expresiunea autorului, comparații în spaţiu, adică 
din istoria diferitelor popoare în aceeaşi epocă. 

Henri Sée a încercat să compare principalele tipuri agrare 
din Europa în secolele XVIII şi XIX şi a ajuns să deosebească 
două categorii de regimuri + cel din Occidentul si cel din Orientul 


1) Paul Lafargue, Ocerchi po istorii pervobătnoi culturi (Schițe 
de istoria culturii primitive), Moscova, 1926, trad. rusă, pag. 5. 


x, 


s 


86 A. BOLDUR 


Europei. Primul regim se caracterizeazä prin existența unei pros 
prietäti ţărăneşti foarte solid constituite şi prin predominanta ex= 
ploatărilor agricole mici şi mijlocii, pe când regimul agrar din 
Est este cu totul de altă natură: acolo caracterul precar al exe 
ploatărilor ţărăneşti a devenit tot mai accentuat, au apărut întins 
sele domenii ale nobililor, în care pământul a fost exploatat de 
către înşişi proprietarii, folosind serviciul supușilor lor şi al mun 
citorilor agricoli. Două cauze esenţiale explică diferența: 1. pute» 
rea politică a aristocrației din Est şi 2. creşterea progresivă a ex» 
portului de cereale, care contribuia la intensificarea producţiei 
din această parte a, Europei !). 

„„ Se poate cu succes folosi comparaţia dintre evoluţia comer= 
cială şi industrială a diverselor țări din Europa după evul mediu. 
Pretutindeni se constată mărirea comerțului, care provoacă transa 
formări industriale până în secolul al XVII-lea. Astfel se explică 
prosperitatea economică a republicelor italiene şi oraşelor Ţărilor 
de Jos. Datorită acestui progres industria nu se mulțumea să lus 
creze numai pentru pietile locale, ci producea şi pentru desfacere, 
pentru export în ţările îndepărtate ?). 

După aceste comparații în spaţiu să dăm și un exemplu de 
comparaţie în timp, adică o comparaţie a diferitelor epoci, deşi 
după părerea autorului, aceasta ne dă rezultate mai putin pres 
cise si mai putin sigure 5). Ne dăm bine seama de caracterul ins» 
tructiv al unor asemenea cercetări, comparând, de exemplu, cas 
pitalismul european din secolul al XIX-lea cu capitalismul ros 
man“). In antichitate acumularea de capitaluri se producea mai 
putin pe calea comerţului, decât prin cuceriri. Acest capital era 
întrebuințat pentru uzură şi pentru achiziția domeniilor rurale. 
Latifundiile din timpul roman nu au dat naştere marei proprietăți 
capitaliste, märginindusse numai la utilizarea industriei familiale, 
Artizanii ce erau angajați de această industrie, lucrau numai pens 
tru pieţele locale. Deci nu poate fi încă vorba de un capitalism: 
cu adevărat industrial. Capitalismul antic se naşte din arendarea 
de impozite, operaţii de credit şi furnituri militare. 

Negustorii sunt în cea mai mare parte ambulanți. Capitalul 


1) Henri See, op. cit, pag. 163. e 

2) Ibidem, pag. 163—164. 

3) Ibidem, pag. 169—173. | 

4) Henri Sée se bazează pe lucrarea lui Salvioli, Ze capita» 
disme dans le monde antique, trad. Bouret, 1906. 


ŞTIINŢA ISTORICĂ ROMÂNĂ 87 


de atunci era moneta. Nu găsim acolo o clasă de lucrători salas 
riati. Funcţiile lor sunt indeplinite de braţele de muncă ale sclas 
vilor. Pentru capitalismul contemporan e caracteristică producţia 
industrială, adică divorţul dintre capital şi muncă, monopolul mij» 
loacelor de producţie. 

Metoda comparativă nu are limite în câmpul aplicării sale. 
Deşi ieşită din sânul pozitivismului istoric, ea nu este legată los 
giceşte de acest curent. O dovadă din cele mai elocvente ne pres 
zintă Freeman, care este unul din cei mai animați susținători ai 
acestei metode şi care totuşi a fost elevul şi adeptul lui Ranke, 
adică aparţinea scoalei romantice si nu celei sociologice po» 
zitiviste, 

Putem aplica metoda comparativă la evenimente istorice, 
la personalități istorice, la grupuri sociale ce îşi demonstrează vis 
talitatea în procbsul istoric, la instituţii ce s'au cristalizat în cursul 
evoluției istorice a diferitelor popoare şi chiar la sinteze generale. 
E adevărat că nu toate comparatiile prezintă aceeaşi valoare. 

Forma cea mai simplă a comparaţiei o prezintă comparas 
ţia dintre diferite personalităţi istorice, câre se aseamănă, si dintre 
diferite evenimente cu trăsături comune. 

Astfel am putea să facem comparație dintre personalităţi 
contemporane : Stefan cel Mare si Ivan al II-lea, marele prin= 
cipe al Moscovei '), Dimitrie Cantemir şi Petru cel Mare 2), sau, 
după cum fac de exemplu istoricii Kubala şi Lipinski, Bogdan 
Hmelniţchi în Orientul Europei si Cromwel în Occidentul ei3). 
Se pot face comparații şi între personalităţile din diferite epoci. 
Venelin şi Ternovschii au comparat pe Petru Movilă din prima 
jumătate a secolului al XVII-lea cu Petru cel Mare din prima 
jumătate a secolului XVIllelea 4). N. Iorga compară pe Elisaveta, 
soția lui leremia Movilă dela inceputul secolului al XVII-lea, 


1) A. Boldur, Politica externă a lui Stefan cel Mare intro lu» 
mină nouă, în Studii si Cercetări Istorice, vol XVIII, 1945, pag. 33-72. 

2) A. Boldur, Expediția dela Prut din 1711, în Studii şi Cercetări 
Istorice, vol. XIX, 1946, pag. 47-86. 

5) Kuba la, Wojna Moskiewska, apud Veaceslav Lipinski, Jsfoz 
ricini Studii ta monografii, tom. Il, Ucraina na perelomi 1657-1659, Kito, 
1920, pag. 148. } 

4) F. Ternovschii, Chieoschii mitropotit Piotr Moghila, în revista 
Chieoscaia Starina, 1882, cartea IV, Aprilie, pag. 1-25. 

5) N. Iorga, Doamna lui Jeremia Movilă, extras din Anal. Ac. 
Rom., seria II, vol. XXXII, Mem. Sect. Ist, pag. 1-2. 


88 A. BOEDUR 


cu Chiajna, fiica lui Petr ı Rareş, soţia lui Mircea Ciobanul, din 
secolul al XVI-lea 5). 

Sunt posibile şi comparatiile între diferitele evenimente pos 
litice, sociale, economice şi culturale, ca de exemplu între revos 
lutia din 1848 din Muntenia şi revoluţia Ungariei din acelaşi an 
sau între revoluţia lui Horia şi revoluţii asemănătoare ţărăneşti 
din alte epoci şi alte ţări. 

Metoda comparativă ne poate demonstra mai bine influența 
evenimentelor politice asupra evoluţiei economice şi sociale. De 
exemplu războaiele, care au făcut ravagii în Europa de Est şi 
Nord-Est în ajunul timpurilor moderne, au contribuit mult la niz 
micirea proprietăţii ţărăneşti şi mărirea puterii exploatărilor mari- 
lor proprietari nobili !). 

Dar toate exemplele de comparații din cadrul evenimente» 
lor formează tipul inferior al metodei comparative, deoarece exs 
punerea istorică rămâne încă în stadiul ei concret, neridicâna 
dusse la înălțimea abstractiei. Deci însemnătatea acestui tip al mez 
todei comparative, stând la o distanţă depărtată de sinteza istorică, 
este foarte redus. A 

Tipul imediat următor al metodei comparative îl prezintă 
comparafia dintre evoluţia diferitelor grupuri sociale din două sau 
mai multe ţări, de exemplu evoluția ţărănimii româneşti şi evos 
lutia țărănimii franceze, sau istoria nobilimii din diferite ţări, sau 
comparafia dintre instituţiile diferitelor popoare, de exemplu stas 
tele generale ale Franţei şi parlamentul englez, instituţiile cneza» 
tului şi voievodatului la diferite popoare, etc. Aici se face un 
pas considerabil spre generalizare şi stabilirea de tipuri. 

Forma cea mai înaltă de comparatie, desigur aparține 
domeniului evoluţiei generale a două sau mai multe popoare. 
Care sunt tipurile regimurilor social-politice, prin care au trecut 
aceste popoare, cu alte cuvinte care sunt etapele desvoltärii lor, 
— iată întrebarea, pe care şi-o pune istoricul comparatist. Genes 
ralizarea atinge în cazul de față cel mai superior grad posibil, 
ajungând la o sinteză a evoluţiei naţionale, care pentru un ísto- 
ric „formează îndreptăţirea existenţei sale“ 2), şi la concluzii tipoz 
logice de cea mai pură natură. 

Generalizarea superioară se redă în periodizare, care este un 


1) Henri See, op. cif, pag. 175. 
2) N. Iorga, Generalități... pag. 128. 


ŞTIINŢA ISTORICĂ ROMÂNĂ 89 


rezultat al sintezei realizate şi este absolut indispensabilă unei bune 
orientări istorice. Importanţa ei o simt toţi istoricii mari ai ome- 
nirii. Impärtäsind părerea despre însemnătatea împărţirii istoriei în, 
perioade, Sée mai adaugă că chiar dacă periodizarea nu reuşeşte 
uneori să vină cu ceva precis, ea are totuşi darul să provoace 
reflexiile istoricilor, de a face munca lor mai conștientă, îi în* 
deamnă la întrebuințarea largă a metodei comparative şi la ex» 
plicarea fenomenelor istorice şi prin aceasta serveşte cauza stiins 
tei, al cărei efort esenţial constă în a face realitatea istorică mai 
înțeleasă de noi !). 

Metoda comparativă intervine în munca istoricului cu cea 
mai mare utilitate, punâfidusi la dispoziţie o serie de întrebări, la 
care îl obligä să răspundă: a existat sau nu la el acasă cutare 
sau cutare fenomen, instituție sau fază a desvoltării poporului. 
Comparaţia îl călăuzeşte si îl ajută. Astfel el nu se mătgineşte 
numai la ceeace poate descoperi singur; dar se foloseşte şi de re: 
zultatele muncii multor generaţii de istorici din alte ţări. 

Prin astfel de procedee istoria încetează a fi descriptivă pens 
tru a deveni explicativă. Aplicarea metodei comparative se va 
resimfi binefăcător în opera de erudiție a istoricilor. Se va cons 
sacra mai putin timp studiilot de un interes de mâna a doua. 
Chestiunile ce se vor pune atenţiei istoricilor în vederea ansam= 
blului şi comparaţiilor, vor forma un program de cercetări, care 
„va servi mult la organizarea muncii istorice, încă atât de des 
fectuoasă“ 2). 

Se pune dela sine întrebarea: metoda comparativă în istos 
rie este oare compatibilă cu orice curent şi orice concepție din 
această ştiinţă sau sunt unele din/ele cu care nu se împacă? 
Care din ele se pretează la metoda comparativă şi care nu se 
împacă cu ea? : 

Ca regulă, metoda comparativă are un caracter de întrebus 
infare generală în ştiinţa istorică, aplicabil la orice curent, cu con: 
difia să se respecte premisele ei, si anume: nu poți compara 
ceeace este inegal sau nu face parte din acelaşi ciclu de fenos 
mene. Metoda comparativă porneşte dela premisa unității istoriei 
universale şi dela principiul egalității popoarelor în istorie. Deci 
nu se împacă cu ea unele porniri ale istoricilor, ca de exemplu 
şovinismul naţionalist, care face din naţia proprie un idol, incom= 


1) Henri See, op. cit, pag. 274. 
2) Ibidem, pag. 179. 


90 A. BOLDUR 


parabil cu orice altă nație, precum şi rasismul, care înţelege să 
preamărească o anumită rasă în dauna celorlalte. 

4 Cu toate că metoda comparativă este'compatibilă cu orice 
curent, nu oricare din ele o priveşte la fel. Sunt unele curente 
care manifestă un deosebit interes pentru ea, altele o îintrebuins 
teazàä sporadic sau ocazional fără ai recunoaşte necesitatea în 
mod principial. In prima categorie intră pozitivismul sociologic, 
materialismul istoric, psihologismul şi realismul monist, în a doua — 
raționalismul, romantismul idealist şi narativismul pur. 

In ce priveşte şcoala lui Windelband şi Rickert, eu n'am 
văzut încă pe nici un istoric, care, fiind partizan al curentului 
idiografic să fi eliminat complet din expunerea sa orice fel de genes 
ralizare !). In practică se dovedeşte insuficiența principiilor de bază 
a acestui curent şi tot bunul simţ sileşte pe istoricii din această 
şcoală să recurgă din când în când la comparații, ceeace îns 
seamnă de fapt că metoda comparativă poate fi întrebuințată şi 
de acest curent, în afară de cazurile, când adepţii lui Isar aplica 
prea rigid, fără a ţine seama de asemănarea dintre diferite popoare. 

A sosit timpul să vină o primenire serioasă în sânul ştiinţei 
istorice româneşti, o înviorare şi o revizuire atentă de poziţii 
conceptionale si de preocupări metodologice. 

Trăim perioada istorică a răsturnărilor politice si sociale, 
care au surprins ştiinţa noastră istorică în stare de criză şi față 
de care ea îşi simte insuficiența. Pentru ieşirea din această stare 

„se impune o revizuirea concepțiilor noastre istorice, puse în slujba 
adevărului istoric. 

Urmărind regenerarea ştiinţei istorice româneşti, vom căuta 
să eliminăm, pe cât e posibil, neajunsurile de care suferim, as 
nume : desvoltarea în direcţia cantităţii, lipsită de orientare, ins 
teresul redus pentru cheştiunile sociale şi economice ; folosirea ins 
completă a literaturii istorice; interesul redus al specialiştilor de 
istorie universală faţă de problemele pure ale acestei ştiinţe fără 
vreo legătură cu istoria noastră naţională, insuficienţa istoriei dreps 
tului public român, dela care nu vine ştiinţei istoriei Românilor 
niciun îndemn spre schimbarea intereselor sale ştiinţifice, lipsa de 
„atitudine istorică“ şi lipsa de critică față de metodă. 

Mai presus de toate si în primul rând se cere revizuirea 


1) In cursul tipăririi acestui studiu s'a observat o greșeală regretabilă : 
la pag. 31, 35, 36, 48, 51 în loc de idiografic s'a tipărit ideografic. Rugăm a 
se face cuvenita rectificare. 


ȘTIINȚA ISTORICĂ ROMANĂ of 


metodei spre a introduce în istoria Românilor metoda zomparaz 
tivă. E imposibil de admis ca noi să ne lipsim de arma cea mai 
perfectă a studiului istoric, de metoda comparativă, care, conform 
cu natura sa, cere generalizări si aducerea în discuţie a materias 
lului istoric dela toți vecinii noştri si din istoria generală a lumii. 

E bine să ne aducem aminte, ceeace cerea oricărui istoric 
Henri Pirenne, incă în 1923. In cuvântarea sa la congresul istorie 
cilor dela Bruxelles, dânsul a subliniat că prejudecățile rasei, nas 
tionalitätii şi religiei pot fi inlăturate şi depăşite numai datorită 
aplicării metodei comparative, unicul mijloc de a căpăta o ves 
dere impartialä şi obiectivă. , Prin această metodă, spunea el, 
şi numai prin ea istoria poate deveni ştiinţă, eliberändu-se de 
sub influența idolilor sentimentelor noastre“ !). 

A trebuit să treacă 23 de ani, adică aproape un sfert de 
veac dela ținerea acestui congres, ca noi abia acum să ne pros 
punem, ca un desiderat sacru a întrebuința metoda comparativă a 
istoriei Românilor. Numai această metodă, larg aplicată, ar putea 
da istoricilor noştri dreptul să afirme că au întemeiat o şcoală 
nouă de istorie în știința istorică română. Istoricii noştri sunt 
datori să inițieze un drum nou în ştiinţa istorică română, înarn 
mându=se cu o metodă de lucru, cea mai promițătoare de pros 
gres, metoda comparativă a istoriei. 


RESUME 


La science historique roumaine traverse un moment de crise. 
Cette crise n'est pas de provenance recente, elle remonte à l'epoque 
de l'après guerre de 1914—1918. 

En ce qui concerne la quantité, {a science historique a reas 
lisé dans les derniers vingt cing années un considerable progres, 
mais la valeur des écrits n'a pas toujours été au niveau de la 
quantité. 

Les plus reputeş des historiens roumains, sauf une seule ex» 
ception, n'ont pas posé le probleme de la comparaison entre 


1) Henri Pirenne,.De la méthode comparative en histoire. 
Compte rendu au Congres des sciences historiques de Bruxelles. 1923. Vezi 
şi introducere de E. A. Cosminschi la: Henri Pirenne, Revo» 
luția din Țările de Jos, traducerea rusă, 1957, pag. 5-24, precum si Henri 
See, op. cit, pag. 159. 


92 A. BOLDUR 


l'évolution historique roumaine et les phases social:politiques du 
developpement historique universel. L'histoire roumaine n'a pas 
subi la comparaison avec le schema de l’évolution historique de 
l’Europe. On a manifesté un trop faible intérêt pour la synthèse 
générale de l'histoire roumaine. On a cherché et l’on est parvenu 
à découvrir des points de vue „originaux“, par exemple: chez 
A. D. Xenopol figurent les influences culturelles du dehors, chez 
N. lorga (dans le premier essai synthétique en allemand) le degré 
de la dépendance visrävis des Turques, ches D. Onciul les cris 
tériums de la succesion des dynasties ou le critérium simplement 
numérique (siècles), chez I. Ursu des critériums de nature éclectique, 
chez I. Minea le développement politique sans rapport avec le 
développment respectif de l'occident, chez I. Lupas le critérium 
du développement „organique national“. On peut citer comme 
exception P. Constantinescu:laşi qui a essayé une comparaison 
entre l’histoire roumaine et l’histoire universelle. 

On ne voit pas cette méthode comparative utilisée dans la 
synthèse récente en 10 volumes de N. Iorga. 

Au siècle dernier l'oeuvre de B. P. Hasdeu „Histoire critique 
des Roumains“ (1872) a ete conçue dans l'esprit de la méthode 
comparative, mais qui est restée inachevée. Depuis cet événement 
scientifique la méthode comparative a été utilisée de temps en 
temps de manière exceptionelle dans la grande masse des ouvrages 
historiques, parues le dernier quart du siècle, qui néglige complé- 
tement cette méthode. Ils sont restés dans un isolationisme histoz 
rique national. Le reproche ne peut être adressé — à l’auteur de 
cette étude, car dans son ouvrage „Contributions à l'étude de 
l'histoire des Roumains“, vol. I, 1937, il a réparti l’histoire roumaine 
en trois périodes : 1) depuis la fondation des principautés jusqu’ au 
commencement du XVIl:ème siècle, l'époque féodale, 2) depuis 
le commencement du XVIl:ème siècle jusqu’ à la première moitié 
du XIX-ème siècle, époque de la monarchie des états sociaux et 
3) depuis cette dernière date, l'époque contemporaine de la mo» 
narchie bourgeoise. En quelques chapitres on a précisé les caractères 
du féodalisme roumain avec ses traits nationaux en opposition 
avec le régime féodal des pays européens de l'occident, en même 
temps on a tracé une courte analyse du regime des états sociaux. 

Cet essai de comparaison étant complétement négligé par 
les historiens roumains nous avons raison de constater un manque 
total de sens critique pour les élémentaires problèmes de l’histoire 


ȘTIINȚĂ ISTORICĂ ROMÂNÀ 93 


des Roumains et le manque d'intérêt pour les généralisations. 

Une autre lacune de l'étude de l’histoire roumaine c'est le 
fait de n'avoir pas examiné toute la littérature concernant une 
question quelconque, ce qui détermine parfois les fausses conclusions. 

On peut ajouter encore le manque „d'attitude historique“, à 
savoir l'absence d'une conception scientifique de l’évolution rouz 
maine, l'indifférence à toute idéologie, c'est-à-dire, selon le mot 
un peu exotique de Charles Benoist, un „n'importequisme“ histos 
rique, un manque de couleur conceptionelle, d'où résulte la 
préocupation des petits faits et de détails insignifiants situés en 
dehors de toute perspective historique. Très souvent être historien 
veut dire collectioner les matériaux. 

La polémique issue en 1937 entre N. Iorga et C. C, Giurescu 
sur le problème de la nouvelle et l’ancienne école historique est 
édifiante pour l'état d'imperfection de la science historique roumaine. 
Mais les thèses, fournies par les adversaires de N. Iorga, n’appors 
taient rien de nouveau et ne pouvaient pas grouper autour d'elles 
des adeptes d’une vraie ,école nouvelle“. 

Pour démonstrer la justesse de cette appréciation scientifique 
on offre une diversion à caractère théorique et méthodologique, 
en relevant les principaux courants de la science historique unis 
verselle, hérités du siècle passé, ainsi que leur répercussion sur 
l'idéologie historique roumaine. On résume ainsi les caractères de 
la première moitié du XIX-ème siècle: 1) rationalisme 2) roman: 
tisme historique: a) l’école historique du droit, b) Hegel, c) L. 
Ranke, 3) réalisme moniste, reactualisé par les philosophes russes 
N. Losski et S. Frank au commencement du XX-ème siécle et 
4) narrativisme. 

Dans la deuxième moitié du XIX-ème siècle se développent: 
1) le positivisme sociologique, 2) l’historisme ou la conception 
idiographique de Windelband et Rickert et ,cournotisme”. 

A l'occasion de l'exposé de ce dernier courant on caractérise 
la méthode historique, en démontrant la nécessité de recourir à 
la généralisation. 

Les derniers deux courants qui appartiennent, la: deuxième 
moitié du XIX-ème siècle sont: 3) le matérialisme historique et 
4) le psychologisme. 

L'exposé des courants est accompagné par des brèves caracx 
térisations critiques. | \ 

Dans la science historique roumaine on trouve affirmés les 


-<Á 


94 A. BOLDUR 


— courants suivants: f’histoirisme aux tendances vers l'énoncé 
des lois historiques chez Xenopol, romantisme idéaliste — un mé: 
lange de rationalisme et historisme pur chez lorga, romantisme 
metaphisique et ontologique chez Pârzan, idéalisme romantique en 
revâtant des formes marxistes chez Zeletin, idéalisme romantique 
nuancé de réalisme et de naïfs essais à formuler des lois en 
chiffres chez Onciul, idéalisme incertain chez Minea, idealisme 
aux tendances réalistes sociales chez C. Giurescu et I. Bogdan. 

Le type prépondérant de la conception historique est resté 
l'historisme avec ses divers aspects et la prédilection pour l’histoire 
politique. 

La science de l’histoire universelle chez les Roumains mania 
feste une vitalité relativement faible et l’histoire du droit roumain 
ne s’est pas occupée de la synthèse générale du droit public 
fondée sur la méthode comparative. 

En faisant ces constatations qui regardent la science historique 
roumaine des derniers vingt cing ans, l’auteur se demande si le 
phénomène de la crise est purement roumain ou sil n'est pas 
commun a la science historique universelle. Après avoir présenté 
le développement de cette branche de fa science en Europe et 
en Amérique, l’auteur arrive à la conclusion qu'il ne sagit pas 
d'aucune crise. La tentative de réevaluer l'importance de la notion 
du fait historique, de la notion de l’évolution historique, du moyen 
— âge et des racses dans l’histoire, — rien de ces preocupatibns 
des historiens, dédiés à l'étude de l’histoire universelle et à l'étude 
de la philosophie de l'histoire, ne justifie la conclusion que la 
science historique universelle se trouverait en état de crise. 

Pour remédier fes lacunes de la science historique roumaine, 
l'auteur propose de donner une plus grande attention aux problèmes 
de l’histoire sociale et èconomique et plus d'intérêt pour les gez 
néralisations. On recomande aussi l’utilisation systématique de Ja 
méthode comparative dans l'histoire. 

Pour la connaitre on fait d’abord un historique de la méthode; 
d'où ressort qu'elle est apparue dans la conception positiviste 
d'Auguste Comte et qu’elle a pris au XIX-ème siècle un grand 
développement dans la science historique de toutes les grandes 
nations de l'Europe et de l'Amérique. L'apparition de cette méthode 
au sein du positivisme ne signifie pas qu’elle soit liée de manière 
indissoluble à ce courant. A 

Cette méthode peut être appliquée par lès adeptes des diffés 


tnt di 


ŞTIINŢA ISTORICĂ RCMANA 95 


rents conceptions historiques. L'intérêt que ces conceptions manis 
festent pour elle diffère d'un courant à l’autre. 
Cette méthode peut être utilisée aussi même par les partisans 
de l’historisme, tant que le courant idiographique ne nie pas l'us 
' tilité des généralisations. 
Enfin on définit la méthode comparative. Quelques exemples 
empruntés à Henri Sée sont destinés à demontrer son utilité, r 
A la fin l'auteur représente une échelle de l'importance 
croissante des comparaisons historiques : 1) comparaisons entre e 
diverses personalités, 2) entre différents événements, 3) entre les 
institutions et les phénomènes stables de la vie sociale des peuples x 
(par exemple, l’histoire des classes sociales) et 4) entre les différents . 
synthèses des évolutions historiques nationales. 


+ 
w No 


Le 


PI) 


i 


D 


1 
w 
P 


de. dis ii Dă 


De 
a 


CUPRINSUL 
' Pag. 


1. Simptomele unei crize . A 3 j ; +. 1-23 


Goana după cantitate, 1. Interdependenta lumii, 
3, Schema evoluţiei istorice a Europei, 3. Sche- 
mele evoluţiei istorice române: A. D. Xenopol, 
N. Iorga, D. Onciul, I. Ursu, L Minea, I. Lupaș, 
P. Constantinescu-lasi, 7. Ultima sinteză a lui N. 
lorga şi atitudinea lui faţă de comparații istorice, 
10 „Istoria critică a Românilor“ a lui B.P. Has: 
deu si alte scrieri, 14. Încercarea autorului de a 
face comparații între schema evoluţiei istorice na- 
ionale şi cea universală, 16. Lipsa de interes pene 
tru generalizări şi comparații, neglijarea materias 
lului complet, lipsa „atitudinii istorice”, 17. Poles 
mica N. lorga - C. C. Giurescu, 20. 


2. Principalele curente în istoriogratia universală în ses 
colul al XIX.lea şi începutul secolului al XX=lea . 23-41 


Mostenirea rationalistä, 23. Curentul romantic în 
istorie : şcoala istorică a dreptului, 25. Hegel, 25. 
Leopold Ranke, 26. Ideal:realism, 27. Narativismul 
istoric, 28. Curentul rationalist, 28, August Comte, 
28. Istorism sau concepţia lui Windelband şi Ri- 
ckert, 30. Metoda în istorie: Lappo = Danilevskii, 

` Max Weber şi Petrusevski, 33. Materialismul is- 
toric, 36. Curentul psihologic, 38. 


3. Figuri reprezentative ale istoriografiei române, înas 
inte st după primul război mondial „41-02 
N. Iorga, 41. A. D. Xenopol, 49. D. Onciul, 51. 


V. Pârvan, 53. C Giurescu si I. Bogdan, 56. 
Stefan Zeletin, 57. 


4. Câteva mențiuni cu privire la ştiinţa istoriei univers 
sale şi istoria dreptului în România > È . 62-66 

Putinä vitalitate, 62. Câteva menţiuni despre alte | 
țări, 62. Insuficientele ştiinţei istoriei dreptului roz 
mânesc, 63. 

5. Există vreo criză în stiința istoriei universale ? . 66-76 
Noţiunea faptului istoric, 67. Critica ideei evolus 
tiei, 67. Reevaluarea însemnătăţii evului mediu, 68. 
Rasele în istorie, 69. Rădăcinile relativismului îss 
toric. 70. Ideea progresului, 71. Succesele ştiinţei E 
universale şi ale celei române, 76. 


6. Istoricul metodei comparative Ă : : . 76-84 
” Comparatii istorice în antichitate şi evul mediu, 
16. G. B. Vico, 78. J. F. Lafiteau, 78. Montes» 
quieu, 79. Herder, 79. Şcoala istorică a dreptului 
şi Hegel, 80. Pozitivismul, 80. Maine şi Freeman, 
82. Răspândirea metodei comparative, 83. 


7. Esenţa şi însemnătatea metodei comparative în istorie 84-91 
Cauzele asemănării, 84. Cercetarea resturilor vieții 
dispărute, 85. Exemple de comparații în spaţiu si 
în timp, 85. Scara importanței crescânde a com: 
aprafiilor : comparații între personalităţi, 87, eveni- 
mente, 88, evoluţia generală a diferitelor popoare, 

88. Raportul dintre metoda comparativă şi diferite 
curente istorice, 89. Câteva concluzii finale, 90. 


A apărut vol. XIX (vol. II din seria nouă) din revista”, - Studii 

şi Cercetări Istorice“ cu următorul cuprins: Sre 

À. Boldur, Privire generală asupra colaborării ruso-romäne în dos 
meniul ştiinţei istorice. 

D. Simonescu, Activitatea lui D. Cantemir în Rusia, 

Gh. Joănescu, Repartiția geografică a neamurilor slave în patria 
lor primitivă. 

N. Grämadä, À existat în România instituția eraldică ? 

Pr. S. Porcescu, Cinci scrisori trimise de Mihail Kogălniceanu 
episcopului Melhisedec, 

T. Bălan, Lămurirea unei confuzii istorice. 

A. Boldur, Expediția dela Prut din 1711. 

A. Boldur, Jurnalul lui Petru cel Mare, ca izvor de informaţie 
pentru istoria Românilor. 

Sanda Diaconescu, Raporturile literare ruso=române, cu specială 
privire la opera lui Tolstoi. 

T. Bălan, O scrisoare a lui Xenopol din 1871. 

N. Grigoraş, Logofătul Mihul. 

A. Boldur, Intemeierea Moldovei. 

A. Boldur, V-n-n-t-r din scrisoarea cahanului Iosif și N-dr-r al 
lui Gardizi. 

Recenzii şi note bibliografice, revista publicațiilor periodice, 
_ cronică si rezumat. In total 249 pag. 


AA iei Ea A 


AB SIE Gates 
i Ai | Alexandru Terek 
Mârzescu 9 -~ laşi 
i re elefon 2313 


i]