Sophie Hannah — Crime cu monograma

- FA - 
Vidu PCC A Ka Cu 


EVENIMENTUL LITERAR AL ANULUI: 
Un nou caz rezolvat de legendarul 
HERCULE POIROT 


„Este grozav să îl vedem din nou 
la treabă pe ilustrul Poirot.“ 


Washington Post 


o. 
N 


N 


Ah 
| premium 


Je 
AS 


CRIME CU | 
MONOGRAMĂ 


Sophie Hannah 


SOPHIE HANNAH 


CRIME CU _ 
MONOGRAMĂ 


Original: The Monogram Murders (2014) 


Un nou caz rezolvat de legendarul 
HERCULE POIROT 


Traducere din limba engleză 
LIVIA OLTEANU 


7 
virtual-project.eu 
b 


2015 


Sophie Hannah este una dintre cele mai apreciate autoare de 
thrillere psihologice, câștigătoare a numeroase premii literare. 
Cărţile ei au fost publicate în 27 de ţări. În 2013, romanul său 
The Carrier a câștigat Premiul pentru Thriller Poliţist la 
Specsavers National Book Awards. Crime cu monogramă a fost 
deja vândut în peste 30 de ţări. Sophie Hannah a mai publicat, 
printre altele, romane polițiste (The Telling Error - 2014, The 
Carrier - 2013, Kind of Cruel - 2012, Lasting Damage - 2011, A 
Room Swept White - 2010, The Other Half Lives - 2009, The 
Point of Rescue - 2008, Hurting Distance - 2007, Little Face - 
2006) și cărți de poezie (Pessimism for Beginners - 2007, First of 
The Last Chances - 2003, Leaving and Leaving You - 1999, 
Hotels Like Houses - 1996, The Hero and the Girl Next Door - 
1995). 


Pentru Agatha Christie 


MULȚUNMIRI 


Le sunt extrem de recunoscătoare următoarelor persoane: 
inimitabilului Peter Straus, care este pentru lumea agenților 
literari ceea ce este Hercule Poirot pentru cea a dezlegării 
misterelor; lui Mathew și James Prichard, care mi-au oferit atâta 
inspiraţie, amabilitate, ajutor și susţinere pe durata întregului 
proces; minunatei Hilary Strong, cu care este o plăcere și să 
lucrezi, și să te distrezi; echipelor minunate de la HarperCollins 
Marea Britanie și SUA, mai ales lui Kate Elton și Natashei Hughes 
(pentru sugestiile de redactare incisive și pline de entuziasm), 
lui David Brawn (pentru aceleași lucruri, dar și pentru 
nenumăratele discuţii despre câini și pentru că a suportat 
câteva convorbiri criptice și semiisterice! Ținând cont că David 
se ocupă de moștenirea drepturilor de autor, autorii care sunt în 
viaţă au mai rar ocazia de a lucra cu el, și toţi cei care nu au 
ocazia de a lucra cu el au mult de pierdut.) Multumiri lui Lou 
Swannell, Jennifer Hart, Anne O'Brien, Heike Schüssler, Danielle 
Bartlett, Damon Greeney, Margaux Weisman, Kaitlin Harri, Josh 
Marwell, Charlie Redmayne, Virginia Stanley, Laura Di Giuseppe, 
Liate Stehlik, Kathryn Gordon, și tuturor celorlalți oameni 
minunaţi care s-au implicat. Toţi aţi făcut această experiență 
una absolut fantastică! (Niciodată nu sunt prea multe adjective 
pe o pagină de mulţumiri.) Și mulțumiri lui Four Colman Getty, 
care a făcut o campanie de marketing extraordinară pentru 
carte. 

Mulţumiri speciale, și meritând propriul lor paragraf, lui Dan 
Mallory, care m-a inspirat și mi-a amintit de ce iubesc scrisul și 
cărțile. 

Multumiri lui Tamsen Harward, pentru că a făcut o sugestie 
esenţială și la momentul potrivit în privinţa intrigii. 

Hodder & Stoughton, care îmi publică thrillerurile psihologice 
și care au fost extrem de bucuroși și entuziasmați în legătură cu 
mica mea aventură cu Hercule Poirot, și nu mi-au cerut decât să 
mă întorc la Hodder Towers fără vreo mustață mare și răsucită. 
Le sunt extrem de recunoscătoare. 

Le mulțumesc tuturor celor care și-au manifestat entuziasmul, 
pe Twitter și nu numai, în privinţa acestei cărți: Jamie Bernthal și 
Scott Wallace Baker îmi vin în minte cu precădere, și le sunt 


foarte  recunoscătoare că mi-au urat bun-venit în lumea 
fandomului Agathei Christie. 


Capitolul 1 


FUGARA JENNIE 


— Tot ce vreau să spun e că nu-mi place de ea, șopti 
chelnerița cu părul în vânt. 

Vorbise cam tare, de vreme ce o auzi cu ușurință un client 
solitar al cafenelei Pleasant, care se întrebă dacă acea „ea” din 
discuţia respectivă era o chelneriță sau poate o clientă fidelă, ca 
el. 

— Nu trebuie să-mi placă, nu? Dacă tu ai altă părere, n-ai 
decât. 

— Mie mi s-a părut cumsecade, ripostă chelnerița mai scundă 
și cu faţa rotundă, părând mai puţin sigură decât era cu doar 
câteva clipe mai devreme. 

— Păi e cumsecade pentru că i-a fost rănită mândria. Cum își 
va reveni, cum va spune iar numai răutăți. E urât. Am mai văzut 
eu oameni ca ea - nu trebuie să ai încredere în ei. 

— Cum adică, e urât? întrebă chelnerița cu faţa rotundă. 

Hercule Poirot, singurul client al cafenelei la ora șapte și 
jumătate, într-o seară de joi a lunii februarie, știa la ce se 
referea chelnerița cu părul în vânt. Zâmbi în sinea lui. Nu era 
prima oară când dădea dovadă de un fin simţ al observaţiei. 

— Oricui i se poate ierta un cuvânt urât spus la supărare - și 
eu am făcut asta, nu mi-e rușine să recunosc. Și când sunt 
fericită, vreau să fie toţi fericiţi. Așa ar trebui să fie. Dar mai 
sunt și unii ca ea, care se poartă cel mai urât cu tine atunci când 
le merge lor bine. De astfel de oameni trebuie să te ferești. 

„Bien vu”, gândi Hercule Poirot. „De la vraie sagesse 
populaire.” _ 

Ușa cafenelei se deschise brusc, trântindu-se de perete. În 
prag stătea o femeie într-o haină de un maro pal și cu o pălărie 
de un maro mai închis. Era blondă. Poirot nu îi putea vedea 
chipul. Se uita peste umăr, de parcă aștepta să o ajungă cineva 
din urmă. 

Ușa stătu deschisă doar câteva secunde, suficient însă ca 
aerul rece al nopţii să ia locul căldurii din încăperea micuță. In 


mod normal, asta l-ar fi înfuriat pe Poirot, dar era interesat de 
noua apariţie, care își făcuse o intrare atât de teatrală și căreia 
nu părea să îi pese de impresia pe care o face. 

Poirot își acoperi ceașca de cafea cu o palmă, pentru a-i 
menţine căldura. Această cafenea cu ziduri strâmbe, situată pe 
St. Gregory's Alley, într-o zonă a Londrei cam insalubră, avea 
cea mai bună cafea pe care o băuse Poirot vreodată. De obicei, 
nu bea o ceașcă de cafea și înainte, și după cină - chiar l-ar fi 
îngrozit ideea, în mod normal -, dar făcea o excepţie de la 
această regulă în fiecare joi seară, când venea la Pleasant la ora 
șapte și jumătate. Această excepţie de la regulă, deja 
săptămânală, devenise o tradiţie. 

Cafeneaua mai avea și alte tradiţii însă, pe care le aprecia 
mai puţin: faptul că trebuia să-și aranjeze corect pe masă 
tacâmurile, șervețelele și paharul pentru apă, pe care le găsea 
puse greşit când ajungea. În mod evident, chelneriţele 
considerau că era suficient ca aceste obiecte să existe pe 
undeva, oriunde, pe masă. Sigur că Poirot nu era de aceeași 
părere, așa încât le așeza în ordine de îndată ce ajungea. 

— Nu vă supăraţi, domnişoară, vreţi să închideţi ușa, dacă 
intraţi? i se adresă Păr-în-vânt femeii cu pălărie și haină maro, 
care se sprijinea de tocul ușii cu o mână și stătea cu faţa 
întoarsă către stradă. Sau chiar dacă nu intraţi, continuă 
chelnerița. N-am vrea să înghețăm. 

Femeia intră. Închise ușa, dar nu își ceru scuze că o ţinuse 
deschisă atât de mult. Respirația ei sacadată răsună în încăpere. 
Părea să nici nu observe prezenţa celorlalţi oameni din jur. 
Poirot o întâmpină cu un „Bună seara” rostit pe un ton calm. Ea 
se întoarse ușor spre el, dar nu răspunse. Ochii larg deschiși 
dezvăluiau o privire neobișnuit de alarmată, atât de puternică 
încât putea pune stăpânire și pe un necunoscut, precum o 
atracţie fizică. 

Poirot nu se mai simţi la fel de liniștit și mulțumit de sine ca 
atunci când ajunsese aici. Buna dispoziţie îi fusese spulberată. 

Femeia se grăbi către fereastră și privi afară. „Nu va vedea 
orice speră ea să vadă”, se gândi Poirot. Când te uiţi pe geam 
noaptea, dintr-o încăpere bine luminată, nu vezi mare lucru 
decât reflexia încăperii în care te afli. Și totuși femeia se uită pe 
geam un timp, părând hotărâtă să supravegheze strada. 


— Ah, tu erai, spuse Păr-în-vânt, pierzându-și răbdarea. Ce-i 
cu tine? S-a întâmplat ceva? 

Femeia cu pălărie și haină maro se întoarse către chelneriță. 

— Nu, eu... Cuvintele părură mai mult un suspin. Apoi reuși 
să-și vină în fire și continuă: 

— Nu. Pot să stau la masa din colț? întrebă arătând spre masa 
cea mai depărtată de ușă și stradă. 

— Poţi sta la orice masă dorești, mai puţin la cea la care stă 
domnul. Sunt toate pregătite. 

Și cum își aminti de Poirot, Păr-în-vânt îi spuse: 

— Cina dumneavoastră e aproape gata, domnule. 

Poirot fu foarte încântat să audă asta. Mâncarea de la 
Pleasant era aproape la fel de bună ca și cafeaua. Ba mai mult 
decât atât, când se gândea la ambele, lui Poirot îi venea greu să 
creadă ceea ce știa că este un fapt: toţi cei care lucrau în 
bucătăria localului erau englezi. /ncroyable. 

Păr-în-vânt se întoarse din nou către femeia neliniștită: 

— Eşti sigură că nu s-a întâmplat nimic, Jennie? Arăţi de parcă 
ai fi dat ochii cu diavolul însuși. 

— Sunt bine, mulțumesc. Am nevoie doar de un ceai tare. 
Adu-mi, te rog, ce comand de obicei. 

Jennie se grăbi către masa din colțul cel mai îndepărtat și 
trecu pe lângă Poirot fără să se uite la el. Bărbatul își întoarse 
ușor scaunul pentru a o putea privi. Sigur era ceva în neregulă 
cu ea; și era ceva ce nu dorea să discute cu chelneriţele 
cafenelei. 

Se așeză la masă cu spatele la fereastră și la stradă, fără să-și 
dea jos haina, și, imediat ce se așeză, se întoarse și se uită 
peste umăr. Profitând de ocazie, Poirot îi studie chipul și 
presupuse că femeia avea în jur de patruzeci de ani. Ochii ei 
mari și albaștri erau larg deschişi și nici nu clipea. Arătau de 
parcă femeia privea ceva șocant, gândi Poirot. „Arăţi de parcă ai 
fi dat ochii cu diavolul însuși”, remarcase Păr-în-vânt. Dar din 
câte putea să vadă Poirot, Jennie nu avea parte de o asemenea 
priveliște, ci de aceea a unei încăperi pătrate cu mese, scaune, 
un cuier din lemn într-un colț și niște rafturi strâmbe pline de 
ceainice de diferite culori, modele și mărimi. 

Ce-i drept, rafturile acelea erau îngrozitoare! Poirot nu putea 
înțelege de ce rafturile strâmbe nu fuseseră înlocuite cu unele 
noi, după cum nu înţelegea de ce ai așeza o furculiță pe o masă 


9 


pătrată fără să te asiguri că este dispusă paralel cu marginea 
mesei. Dar nu toată lumea gândea la fel ca Hercule Poirot și 
învățase să accepte asta, deopotrivă cu avantajele și 
dezavantajele pe care i le aducea. 

Femeia, Jennie, stătea întoarsă în scaun și privea cu groază 
către ușă, de parcă se aștepta să intre cineva dintr-un moment 
în altul. Tremura, poate și din cauza frigului. 

Ba nu, se răzgândi Poirot, nu din cauza frigului. Se făcuse din 
nou cald în cafenea. Și cum Jennie se așezase cât mai departe 
de ușă și cu spatele la ea, nu se putea trage decât o singură 
concluzie. 

Poirot își luă cafeaua și se îndreptă către masa ei. Observă că 
nu avea verighetă pe deget. 

— Îmi permiteţi să vă ţin companie puţin, mademoiselle? 

Ar fi vrut să aranjeze tacâmurile, șerveţțelele și paharul pentru 
apă cum făcuse și la masa lui, dar se abţinu. 

— Poftim? Da, cred că da. 

Tonul ei dădu de înțeles că nu îi prea păsa. Tot ce o interesa 
era ușa cafenelei. O urmărea în continuare cu viu interes, 
întoarsă în scaun. 

— Mi-ar face plăcere să mă prezint. Mă numesc... ah... 

Poirot se întrerupse. Dacă i-ar fi spus cum îl cheamă, Păr-în- 
vânt și celelalte chelnerițe l-ar fi auzit și n-ar mai fi fost doar 
clientul anonim și străin, fostul poliţist de pe continent. Numele 
Hercule Poirot avea un efect destul de puternic asupra unor 
oameni. În ultimele câteva săptămâni, de când intrase într-o 
foarte plăcută hibernare, Poirot simţise pentru prima oară după 
o lungă perioadă binecuvântarea de a fi o simplă persoană din 
mulţime. 

Era absolut evident că pe Jennie nu o interesau nici numele, 
nici prezența lui. O lacrimă îi scăpase din colţul ochiului și îi 
cobora pe obraz. 

— Mademoiselle jennie, continuă Poirot, sperând ca, rostindu-i 
prenumele, să reușească a-i atrage atenţia. Eu am fost poliţist. 
Acum m-am retras, dar înainte de a mă retrage, am întâlnit 
mulți oameni care se aflau în starea de agitaţie în care vă aflați 
și dumneavoastră. Nu mă refer la cei care erau nefericiţi, deși 
sunt destul de mulţi în orice ţară, ci la cei care credeau că sunt 
în pericol. 


10 


În sfârșit, reușise să îi atragă atenţia. Jennie îl fixă cu privirea, 
speriată: 

— Poliţist? 

— Oui. M-am retras din activitate de mult, dar... 

— Prin urmare, în Londra nu puteţi face nimic? Nu puteți... 
adică, nu aveţi nicio autoritate? Să arestați criminali, sau chestii 
de-astea? 

— Așa este, replică Poirot zâmbind. În Londra sunt un domn în 
vârstă, care se bucură de odihnă. 

Trecuseră aproape zece secunde de când femeia nu se mai 
uitase la ușă. 

— Am dreptate, mademoiselle? Credeţi că vă aflaţi în pericol? 
Vă tot uitaţi peste umăr deoarece bănuiţi că persoana de care 
vă temeţi v-a urmărit până aici și ar putea intra pe acea uşă în 
orice clipă? 

— Ah, sigur sunt în pericol! Păru că vrea să spună mai multe. 
Sunteţi sigur că nu mai sunteți poliţist? 

— Fără nicio îndoială, o asigură Poirot. Dar pentru că nu dori 
să-i dea de înțeles că nu are niciun pic de influență, adăugă: 
Totuși, am un prieten la Scotland Yard, dacă aveţi nevoie de 
ajutorul poliţiei. Este foarte tânăr, nu are mult peste treizeci de 
ani, dar cred că va avea o carieră strălucită. Ar fi dispus să stea 
de vorbă cu dumneavoastră, sunt sigur. In ceea ce mă privește, 
vă pot oferi... 

Poirot se întrerupse când chelnerița cu faţă rotundă se 
apropie cu o ceașcă de ceai. După ce puse ceașca în faţa lui 
Jennie, se retrase în bucătărie, ca și Păr-în-vânt. Știind cât de 
mult îi plăcea acesteia să cerceteze comportamentul clienţilor 
cafenelei, Poirot era sigur că încerca să provoace o discuţie 
animată despre Domnul cel Străin și despre faptul că stătea la 
masa lui Jennie. De obicei, Poirot nu discuta mai mult decât 
strictul necesar cu ceilalți clienţi de la Pleasant. Exceptând 
ocaziile când lua cina aici cu prietenul lui, Edward Catchpool, 
detectivul de la Scotland Yard cu care împărțea temporar o 
casă, stătea mai mult singur, în spiritul /'hibernation. 

Bârfele chelneriţelor de la cafenea nu îl preocupau pe Poirot. 
Chiar era mulțumit de absenţa lor pentru moment. Spera să o 
facă pe Jennie să vorbească sincer cu el. 

— AȘ fi bucuros să vă ofer ajutorul meu, mademoiselle. 

— Sunteţi foarte amabil, dar nu mă poate ajuta nimeni. 


11 


Jennie se șterse la ochi și continuă: 

— Ce mult m-aș bucura să mă poată ajuta cineva! Aș da 
orice! Dar este prea târziu. Sunt deja moartă, înţelegeţi, sau o 
să fiu curând. Nu mă pot ascunde la nesfârșit. 

Deja moartă... Cuvintele ei dădeau fiori. 

— Așa că, vedeți dumneavoastră, nu mă puteţi ajuta, 
continuă ea, și chiar dacă aţi putea, nu aș merita. Dar... mă simt 
puţin mai bine de când staţi cu mine la masă. 

Își strânse braţele în jurul corpului, fie pentru a se linişti, fie 
într-o zadarnică încercare de a se opri din tremurat. Nu băuse 
nici măcar o gură de ceai. 

— Vă rog, mai staţi. Nu se va întâmpla nimic cât timp stau de 
vorbă cu dumneavoastră. Asta mă consolează oarecum. 

— Mademoiselle, situaţia este foarte îngrijorătoare! Acum 
sunteţi în viață, și trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă ca să 
rămâneţi în viaţă. Vă rog, spuneți-mi... 

— Nu! răspunse ea deschizând ochii și mai mult și făcându-se 
mică în scaun. Nu, să nu faceţi asta. Nimic nu trebuie făcut 
pentru împiedicarea a ceea ce se va întâmpla. Nu se poate 
împiedica, este imposibil. Inevitabil. Dar odată ce voi muri eu, se 
va face în sfârșit dreptate. 

Se uită din nou peste umăr către ușă. 

Poirot se încruntă. Poate că Jennie se simţea mai bine de când 
se așezase la masa ei, dar el se simţea cu certitudine mult mai 
rău. 

— Am înţeles eu bine? Vreţi să spuneți că vă urmărește 
cineva care vrea să vă ucidă? 

Jennie îl fixă cu ochii albaștri plini de lacrimi. 

— Se numește crimă dacă mă dau bătută și permit să se 
întâmple? M-am săturat să tot fug, să mă ascund, să îmi fie 
mereu atât de îngrozitor de teamă. Dacă se întâmplă, atunci 
vreau să se întâmple odată, și se va întâmpla, pentru că așa 
trebuie. Este singura cale de a îndrepta lucrurile. Asta merit. 

— Nu se poate, spuse Poirot. Chiar dacă nu cunosc detaliile 
situaţiei dumneavoastră, vă contrazic. Crima nu este niciodată 
corectă. Trebuie să îi daţi voie prietenului meu poliţist să vă 
ajute. 

— Nu! Nu trebuie să spuneţi nici măcar o vorbă despre asta 
nici lui, nici altcuiva. Promiteți-mi că nu veți spune nimănui! 


12 


Hercule Poirot nu avea obiceiul să facă promisiuni pe care nu 
le putea ţine. 

— Ce aţi fi putut să faceţi pentru a merita moartea ca 
pedeapsă? Aţi ucis pe cineva? 

— E ca și cum aș fi făcut-o! Nu doar crima este ceva de 
neiertat, să știți. Nu cred că dumneavoastră aţi făcut vreodată 
ceva de neiertat, nu? 

— Dar dumneavoastră da? Și credeți că ar trebui să plătiţi 
pentru asta cu propria viaţă? Won. Nu este în regulă. Dacă v-aș 
putea convinge să mergeţi cu mine către casa pe care am 
închiriat-o, este foarte aproape. Prietenul meu de la Scotland 
Yard, domnul Catchpool... 

— Nu! se opuse Jennie sărind de pe scaun. 

— Vă rog, luaţi loc, mademoiselle. 

— Nu. Am spus prea multe! Ce proastă sunt! V-am spus doar 
pentru că păreţi atât de blând, și m-am gândit că nu puteţi să 
faceți nimic. Dacă nu mi-ați fi spus că sunteţi pensionat și dintr- 
o altă țară, nu v-aș fi mărturisit nimic! Promiteţi-mi atât: dacă 
voi fi găsită moartă, spuneţi-i prietenului dumneavoastră poliţist 
să nu caute criminalul. Închise ochii și își prinse mâinile ca într-o 
rugăciune, continuând: Oh, sper să nu deschidă niciunul gurile! 
Crima nu trebuie să fie niciodată elucidată, îmi promiteţi să-i 
spuneţi prietenului dumneavoastră asta, să îl convingeţi? Dacă 
vă pasă de dreptate, vă rog să faceţi cum vă spun. 

Apoi se năpusti către ușă. Poirot se ridică pentru a o urma, 
dar dându-și seama cât se îndepărtase ea deja în timpul în care 
el abia se ridicase de pe scaun, se așeză la loc și oftă cu 
amărăciune. Era inutil. Jennie dispăruse în noapte. Nu avea cum 
să o mai ajungă din urmă. 

Se deschise ușa bucătăriei, și Păr-în-vânt veni cu cina lui 
Poirot. Mirosul îi displăcu; își pierduse complet pofta de 
mâncare. 

— Unde e Jennie? întrebă chelnerița, de parcă el era vinovat 
că dispăruse. 

Chiar se simţea vinovat. Dacă s-ar fi mișcat mai repede, dacă 
și-ar fi ales cuvintele mai cu grijă... 

— Asta-i culmea! strigă Păr-în-vânt trântind pe masă cina lui 
Poirot și mergând hotărâtă către ușa bucătăriei. Impingând-o, 
strigă: Jennie aia a plecat fără să plătească! 


13 


— Dar pentru ce trebuie să plătească, oare? murmură Hercule 
Poirot pentru sine. 

* 

Puțin mai târziu, după o încercare nereușită de a-și savura 
cotletul de vită garnisit cu sufleul vermicelli, Poirot bătu la ușa 
bucătăriei de la Pleasant. Păr-în-vânt întredeschise ușa, pentru 
ca nimic să nu se poată vedea în spatele siluetei sale subțiri. 

— Nu vă place mâncarea, domnule? 

— Permiteţi-mi să plătesc eu ceaiul pe care l-a abandonat 
mademoiselle jennie, se oferi Poirot. În schimb, dacă aţi fi atât 
de amabilă, aș dori să vă pun câteva întrebări. 

— Deci o cunoaşteţi pe Jennie? Nu v-am mai văzut stând 
împreună până acum. 

— Non. Nu o cunosc. Tocmai de aceea vreau să vă întreb câte 
ceva. 

— Atunci de ce v-aţi dus să staţi la masă cu ea? 

— Era speriată și foarte neliniștită. M-a îngrijorat să văd asta. 
Speram să o pot ajuta cumva. 

— Pe oamenii ca Jennie nu îi poţi ajuta, replică Păr-în-vânt. 
Bine, vă răspund la întrebări, dar mai întâi o să vă întreb și eu 
ceva: Unde anume ați fost dumneavoastră poliţist? 

Poirot nu preciză că deja îi adresase trei întrebări, iar aceasta 
era de fapt a patra. 

Ea îl privi cu ochii mijiţi și continuă: 

— Undeva unde se vorbește franceza, dar nu în Franţa, nu? 
Am văzut ce figură faceţi când celelalte fete spun că sunteți 
„domnul francez”. 

Poirot zâmbi. Poate că nu ar strica să îi știe numele. 

— Sunt Hercule Poirot, mademoiselle. Din Belgia. Mă bucur să 
vă cunosc, spuse întinzând mâna. 

Fata îi strânse mâna. 

— Fee Spring. Euphemia, de fapt, dar toţi îmi spun Fee. Dacă 
mi-ar spune tot prenumele, n-ar mai ajunge la ce vor de fapt să- 
mi spună, nu-i așa? Nu că ar fi vreo problemă. 

— Știţi numele complet al lui mademoiselle Jennie? 

Fee dădu din cap în direcţia mesei lui Poirot, unde aburii încă 
se înălţau din farfuria plină. 

— Mergeţi și mâncaţi. Vin eu la dumneavoastră imediat. 

Se retrase brusc, închizându-i ușa în nas. 


14 


Poirot se întoarse la masă. Poate că ar fi trebuit să-i urmeze 
sfatul lui Fee Spring și să mănânce totuși acel cotlet de vită. Cât 
te poate binedispune să stai de vorbă cu o persoană atentă la 
detalii! Hercule Poirot nu întâlnea astfel de oameni prea des. 

Fee reapăru în scurt timp, cu o ceașcă în mână, fără 
farfurioară. Sorbi din ceașcă și se așeză pe scaunul pe care 
stătuse Jennie. Poirot reuși să nu tresară la sunetul provocat de 
sorbit. 

— Nu știu prea multe despre Jennie, începu Fee. Doar ce am 
mai prins din ce mai zicea ea. Lucrează pentru o doamnă într-o 
casă mare, unde și locuiește. De-asta vine aici des, îi ia cafeaua 
și  prăjiturile doamnei, pentru cinele și petrecerile «i 
simandicoase. Străbate orașul pentru asta - așa a zis odată. 
Mulţi dintre clienţii noștri fideli vin de departe. Jennie rămâne 
mereu să bea ceva. „Adu-mi ce comand de obicei”, așa zice 
când vine, ca și cum ar fi și ea tot o doamnă. Se dă și ea mare 
cu tonul ăla, am impresia. Nu-i vocea ei normală. Probabil din 
cauza asta nici nu vorbește mult, știe că nu poate să se 
folosească prea mult de tonul ăla. 

— Mă scuzaţi, o întrerupse Poirot, dar de unde știți că 
mademoiselle Jennie nu a vorbit așa mereu? 

— Aţi auzit dumneavoastră servitori care să vorbească mereu 
așa bine? Eu una nu. 

— Oui, mais... Așadar, este o speculație, nimic mai mult? 

Fee Spring recunoscu fără entuziasm că nu era sigură. De 
când o cunoștea ea, Jennie vorbise „ca o doamnă”. 

— Atât știu sigur despre Jennie: este o fată care adoră ceaiul, 
deci are ceva minte în cap. 

— O fată care adoră ceaiul? 

— Exact. 

Fee strâmbă din nas la cafeaua lui Poirot. 

— Voi ăștia care beţi cafea când aţi putea să beţi ceai ar 
trebui să fiți examinaţi de un doctor, eu așa cred, zău. 

— Nu știți cumva numele doamnei pentru care lucrează Jennie 
sau adresa casei? întrebă Poirot. 

— Nu. Nu știu nici ce nume de familie are Jennie. Știu doar că 
a suferit foarte mult acum câţiva ani. Așa a zis ea la un moment 
dat. 

— A suferit? V-a spus din ce cauză? 


15 


— Nu există decât un fel de suferinţă, răspunse Fee foarte 
hotărâtă. Cea care îţi ucide inima. 

— Mă refeream la faptul că pot fi multe cauze ale suferinţei: 
iubire neîmpărtășită, pierderea unei persoane dragi la o vârstă 
tânără... 

— Ah, nu am aflat povestea, spuse Fee cu amărăciune în glas. 
Nici nu o voi afla. Tot ce mi-a spus a fost „suferinţă”. Problema 
ei e că nu vorbește. N-aţi avea cum să o ajutaţi cu ceva chiar 
dacă ar fi stat aici, pe acest scaun, și n-ar fi plecat așa. E prea 
închisă în ea, asta-i problema cu Jennie. li place să trăiască în 
suferinţă, oricare-ar fi. 

Prea închisă în ea... Cuvintele îi provocară o amintire lui Poirot 
despre o seară de joi petrecută la Pleasant cu câteva săptămâni 
în urmă, când Fee vorbea despre un client. 

— Nu pune niciodată întrebări, n'est-ce pas? spuse el. Nu o 
interesează socializarea sau conversațiile? Nu vrea să afle ce s-a 
mai întâmplat în vieţile celor din jur? 

— Exact! 

Fee păru impresionată. 

— Nu e câtuși de puţin curioasă. N-am mai cunoscut pe 
nimeni atât de absorbit de propriile griji. Parcă nici nu vede 
lumea sau pe noi, cei din jurul ei. Niciodată nu te întreabă ce 
mai faci, cum te mai descurci. Fee își înclină capul și adăugă: Vă 
prindeţi repede, nu-i așa? 

— Tot ce știu am aflat din ce ați discutat cu celelalte 
chelnerițe, mademoiselle. 

Fee roși. 

— Mă mir că vă obosiţi să ne ascultați. 

Nedorind să o stânjenească și mai mult, Poirot nu îi mărturisi 
că, de fapt, de-abia aștepta să îi asculte descrierile indivizilor pe 
care ajunsese să-i numească, generic, „personajele de cafenea”: 
domnul Nu-chiar, spre exemplu, care, de fiecare dată când 
venea, comanda ceva și apoi schimba comanda, întrucât 
considera că nu este chiar ceea ce ar dori. 

Acum nu era momentul să întrebe dacă Fee nu avea cumva 
vreun nume special, la fel ca domnul Nu-chiar, și pentru Hercule 
Poirot, pe care îl folosea atunci când el nu era prin preajmă... 
poate un nume care făcea aluzie la minunata lui mustață. 

— Deci, mademoiselle Jennie nu dorește să afle despre vieţile 
altora, reluă Poirot gânditor, dar, spre deosebire de mulţi cărora 


16 


nu le pasă de vieţile celor din jur și care vorbesc doar despre ei 
înșiși, nu vorbește nici despre sine, așa-i? 

Fee ridică din sprâncene. 

— Ce memorie bună aveți! Fix la ţintă din nou. Nu, Jennie nu 
vorbește despre ea. Răspunde la întrebări, dar nu intră în detalii. 
Nu vrea să îi distragi atenţia prea mult de la gândurile ei, oricare 
ar fi ele. De la comoara ei ascunsă. Doar că asta nu o face 
fericită, despre orice o fi vorba. Am încetat de mult să mai fac 
eforturi să o înțeleg. 

— Se gândește mult la suferinţă, murmură Poirot. Și la pericol. 

— A zis ea că e în pericol? 

— Oui, mademoiselle. Îmi pare rău că nu am fost suficient de 
iute să o opresc. Dacă i se va întâmpla ceva... 

Poirot dădu din cap și își dori să-și poată recăpăta liniștea cu 
care venise la cafenea. Lovi masa în timp ce luă o decizie: 

— Mă voi întoarce aici demain matin. Aţi spus că vine aici 
adesea, n'est-ce pas? O voi găsi înainte să o găsească 
primejdia. De data asta, Hercule Poirot va fi mai rapid! 

— Rapid sau lent, nu e nicio diferență, comentă Fee. Nimeni 
nu o poate găsi pe Jennie, nici măcar când stă sub nasul tău, și 
nimeni nu o poate ajuta. Se ridică și luă farfuria lui Poirot. Nu are 
rost să lași o mâncare bună să se răcească din cauza asta, 
încheie ea. 


17 


Capitolul 2 


CRIMĂ ÎN TREI CAMERE 


Așa a început totul, în seara de joi, 7 februarie 1929, cu 
Hercule Poirot, Jennie și Fee Spring, printre rafturile strâmbe și 
pline de ceainice de la cafeneaua Pleasant. 

Sau, mai bine zis, așa părea să fi început. De fapt, nu sunt 
convins că poveștile din viaţa reală au început sau au sfârșit. 
Dacă le analizezi din orice punct de vedere, vei înţelege că au 
ramificații nesfârșite în trecut și se întind spre viitor în mod 
inexorabil. Nu poţi niciodată să spui „Ei bine, asta a fost” și să 
tragi o linie. 

Din fericire, poveștile adevărate chiar au eroi și eroine. Și 
pentru că eu nu sunt și nu am nicio speranţă să devin unul, sunt 
foarte conștient de prezenţa lor. 

Nu am fost acolo în acea seară de joi. Numele meu a fost 
menţionat, Edward Catchpool, prietenul lui Poirot de la Scotland 
Yard, în vârstă de vreo treizeci de ani (treizeci și doi, ca să fim 
mai preciși), dar eu nu am fost acolo. Am hotărât totuși să 
încerc să completez spaţiile libere pentru a redacta un raport 
despre povestea lui Jennie. Spre norocul meu, îl am martor pe 
Hercule Poirot, și nu poate exista unul mai bun. 

Scriu aceste rânduri doar pentru mine. După ce voi termina 
de relatat povestea, am s-o citesc și recitesc până când voi 
putea să arunc o privire asupra cuvintelor fără să mă mai simt 
șocat ca atunci când le scriu, până când voi gândi: „Da, asta s-a 
întâmplat” în loc de „Cum s-a putut întâmpla așa ceva?” 

Până la urmă va trebui să mă gândesc la un titlu mai bun 
decât „Povestea lui Jennie”. Nu este cine știe ce titlu. 

II cunoscusem pe Hercule Poirot cu șase săptămâni înainte de 
acea seară de joi. Inchiriase o cameră în Londra, în casa 
doamnei Blanche Unsworth. Este o clădire spațioasă, impecabil 
de curată, cu o faţadă cam pătrăţoasă, ce are însă un interior 
cum nu se poate mai feminin; peste tot sunt milieuri și volănașe. 
Uneori mă tem că voi pleca la serviciu și voi descoperi vreo 


18 


draperie din salon de culoarea lavandei înfășurată în jurul 
cotului sau al pantofului meu. 

Spre deosebire de mine, Poirot nu este un rezident 
permanent, ci unul temporar. În prima seară când a apărut mi-a 
spus: „Mă voi bucura de o lună de odihnă”. Mi-a spus-o foarte 
hotărât, ca și cum se aștepta să încerc să îi stric planul. „Mintea 
mea devine suprasolicitată”, mi-a mărturisit el. „Prea multe 
gânduri mă frământă... Cred că aici îmi vor mai da pace.” 

L-am întrebat unde locuiește, așteptându-mă să răspundă 
Franța, dar am aflat puţin mai târziu că este belgian, nu francez. 
În semn de răspuns, s-a dus la fereastră, a dat la o parte 
perdeaua dantelată și a arătat către o clădire elegantă aflată nu 
la mare distanţă. „Acolo locuiţi?”, am replicat. Credeam că 
glumește. 

„Oui, nu doresc să fiu prea departe de casa mea”, mi-a 
explicat Poirot. „Sunt foarte încântat că pot să mă bucur de 
priveliște!” Privea clădirea cu foarte multă mândrie și, după 
câteva clipe, m-am întrebat dacă nu cumva deja uitase că sunt 
și eu acolo. Apoi a adăugat: „Călătoriile sunt minunate. Foarte 
provocatoare, dar obositoare. Totuși, dacă nu plec undeva, nu 
există vacances pentru mintea lui Poirot! Mereu apare o 
problemă sau alta. Când ești acasă, te poate găsi oricine. Va 
veni un prieten sau un necunoscut cu o problemă foarte 
importantă, comme toujours. Mereu sunt probleme foarte 
importante! lar micile celule cenușii vor fi din nou ocupate și nu 
își vor putea conserva energia. Prin urmare, Poirot a spus că 
pleacă din Londra o vreme și între timp se odihnește într-un loc 
pe care îl cunoaște bine, fără a fi deranjat.” 

A spus toate astea, iar eu am dat din cap ca și cum era 
perfect logic, întrebându-mă dacă nu cumva oamenii devin tot 
mai ciudaţi pe măsură ce îmbătrânesc. 

Doamna Unsworth nu gătește joi seara, merge în vizită la sora 
răposatului ei soț, și astfel a ajuns Poirot să descopere 
cafeneaua Pleasant. Mi-a spus că nu poate risca să îl vadă 
cineva prin localurile pe care le frecventează atât timp cât se 
presupune că este plecat din Londra și m-a întrebat dacă i-aș 
putea recomanda „un loc unde s-ar duce cineva ca tine, mon 
ami, dar unde mâncarea este excelentă”. l-am spus despre 
Pleasant, o cafenea micuță, puţin excentrică, dar la care se 
întorc aproape toți cei care au fost o dată. 


19 


În acea seară de joi, când a întâlnit-o pe Jennie, Poirot s-a 
întors acasă la ora zece și zece, mult mai târziu decât de obicei. 
Eu eram în salon, stăteam lângă șemineu, dar nu reușeam să 
mă încălzesc. Am auzit-o pe doamna Unsworth șoptindu-i ceva 
lui Poirot de îndată ce a intrat. Probabil că îl așteptase în hol. 

Nu am reușit să aud despre ce îi vorbea, dar puteam 
presupune: era neliniștită, iar cauza neliniștii ei eram eu. Se 
întorsese de la cumnata ei la nouă și jumătate și decisese că era 
ceva în neregulă cu mine. Arătam groaznic, ca și cum nu aș fi 
mâncat și dormit. Chiar ea îmi spusese asta. Nu prea îmi dau 
seama cum ar putea să arate cineva ca și cum nu ar fi mâncat. 
Poate că eram mai slab decât la micul dejun. 

Mă studiase din toate unghiurile posibile și îmi oferise toate 
remediile la care se putea gândi pentru a mă vindeca, începând 
cu cele mai uzuale în astfel de situaţii: mâncare, băutură, un 
umăr pe care să plâng. După ce le-am refuzat pe toate trei în cel 
mai politicos mod cu putinţă, a trecut la idei mai năstrușnice: o 
pernă plină de ierburi, o substanţă cu un miros îngrozitor, dintr-o 
sticlă de un albastru-închis, extrem de benefică, se pare, dacă 
aș fi pus-o în apa de baie. 

l-am mulţumit, dar am refuzat-o. S-a uitat disperată prin 
cameră în căutarea unui obiect pe care să mi-l dea și care ar fi 
rezolvat toate problemele mele. 

Acum, cel mai probabil, îi șoptea lui Poirot că trebuie să mă 
convingă să accept soluția cea urât mirositoare pentru baie sau 
perna cu ierburi. 

De obicei, joia, Poirot se întoarce de la Pleasant până la ora 
nouă și citește în salon. Mă întorsesem de la hotelul Bloxham la 
ora nouă și un sfert, hotărât să nu mă gândesc la ce 
descoperisem acolo, sperând să îl găsesc pe Poirot în fotoliu și 
să conversăm despre nimicuri, ca de obicei. 

Dar nu era acolo. Absența lui mă făcuse să mă simt ciudat de 
detașat de toate, ca și cum îmi fugise pământul de sub picioare. 
Poirot este genul de persoană căreia nu îi place să se abată de 
la rutină, mi-a spus nu o dată: „Rutina zilnică este cea care 
relaxează mintea, Catchpool” - și totuși întârziase trei sferturi 
de oră. 

Când auzisem ușa deschizându-se la ora nouă și jumătate, 
sperasem că era el, dar era Blanche Unsworth. Aproape că am 
oftat. Dacă ești îngrijorat în privinţa propriei persoane, ultimul 


20 


lucru pe care ţi-l dorești este compania unei persoane care se 
agită mereu pentru orice fleac. 

Îmi era teamă că nu voi reuși să mă conving să mă întorc la 
hotelul Bloxham a doua zi, și știam că trebuia să mă întorc. 
Exact la asta încercam să evit să mă gândesc. 

„Şi acum, când în sfârșit a venit Poirot, va fi și el îngrijorat în 
privinţa mea, pentru că i-a spus Blanche Unsworth că ar trebui 
să fie”, m-am gândit. Am decis că ar fi mai bine să nu stau în 
preajma nici unuia dintre ei. Dacă nu puteam să discutăm 
despre lucruri lipsite de importanţă și amuzante, preferam să nu 
vorbesc deloc. 

Poirot intră în salon, purtând încă haina și pălăria, și închise 
ușa după el. Mă așteptam să îmi pună o mulţime de întrebări, 
dar el spuse pe un ton distras: „Am întârziat. Am tot mers pe 
străzi și nu am făcut decât să întârzii”. 

Era, într-adevăr, îngrijorat, dar nu în legătură cu mine - dacă 
mâncasem sau dacă aveam de gând să mănânc. Mă simții 
foarte ușurat. 

— Căutaţi ceva? îl întrebai. 

— Oui. O femeie, Jennie, care sper să mai fie în viaţă, să nu fi 
fost ucisă. 

— Ucisă? 

Mă cuprinse din nou senzaţia că îmi fuge pământul de sub 
picioare. Ştiam că Poirot este un detectiv faimos. Îmi vorbise 
despre niște cazuri la care lucrase. Dar se presupunea că era în 
vacanţă, și m-aș fi lipsit să aud cuvântul acela, cu atât mai mult 
rostit într-un mod atât de neobișnuit. 

— Cum arată această Jennie? Descrieţi-mi-o. S-ar putea să o fi 
văzut, mai ales dacă a fost ucisă. In seara asta am văzut două 
femei ucise și un bărbat, așa că poate aveți noroc. Bărbatul nu 
arăta ca și cum ar fi putut să-l cheme Jennie, dar celelalte două 
victime... 

— Attendez, mon ami, întrerupse Poirot, pe un ton calm, 
văicarelile mele. Așadar, madame Blanche are dreptate, aveţi o 
problemă? Ah, dar cum de nu mi-am dat seama imediat? Sunteţi 
palid. Eram cu gândul în altă parte. Mereu îmi zboară gândul în 
altă parte când vine madame Blanche! Dar vă rog să-i spuneți 


lui Poirot immédiatement. Ce s-a întâmplat? 
* 


21 


— Au avut loc trei crime, îi spusei. Și toate trei sunt ceva ce n- 
am mai văzut. Două femei și un bărbat. Fiecare într-o altă 
cameră. 

Sigur, mai văzusem decese violente până atunci, lucram la 
Scotland Yard deja de aproape doi ani și eram poliţist de cinci 
ani, dar majoritatea crimelor arătau o lipsă de control: cineva 
devenea violent la furie sau își pierdea minţile. Ce se întâmplase 
la Bloxham era cu totul altceva. Ucigașul celor trei de la hotel 
plănuise totul din timp, probabil cu luni înainte. Fiecare dintre 
cele trei crime era o formă de artă macabră, al cărei mesaj nu 
reușeam să îl descifrez. Mă îngrozea ideea că de data aceasta 
nu aveam de-a face cu un bădăran lipsit de control, lucru cu 
care eram obișnuit, ci poate cu o minte rece, meticuloasă, care 
nu avea să se lase înfrântă. 

Cu certitudine, eram peste măsură de demoralizat în legătură 
cu situaţia, dar nu-mi puteam alunga presimţirile sumbre. Trei 
cadavre asemănătoare: până și ideea în sine mă cutremură. Mi- 
am zis că nu trebuie să dezvolt o fobie. Trebuia să tratez acest 
caz ca pe oricare altul, indiferent cât de diferit părea la prima 
vedere. 

— Fiecare dintre cele trei crime a avut loc într-o altă cameră a 
aceleiași case? se interesă Poirot. 

— Nu, la hotelul Bloxham. Pe Piccadilly Circus. Nu cred că știți 
hotelul. 

— Non. 

— Nu mai intrasem acolo până în seara asta. Nu e genul de 
loc unde s-ar duce unul ca mine, este somptuos. 

Poirot stătea cu spatele foarte drept. 

— Trei crime în același hotel, dar în camere diferite? 

— Da, fiecare dintre ele comise în seara asta, mai devreme, 
într-un interval scurt de timp. 

— În această seară? Și, totuși, iată-vă aici. De ce nu sunteți la 
hotel? Deja aţi prins criminalul? 

— Din păcate, nu. Nu, eu... 

Mă oprii și îmi dresei vocea. Era simplu să relatez aspectele 
cazului, dar nu aveam niciun chef să îi explic lui Poirot cum mă 
afectaseră cele văzute acolo sau că stătusem la Bloxham doar 
cinci minute înainte de a simţi o nevoie irepresibilă de a părăsi 
acel loc. 


22 


Felul în care fuseseră așezate cele trei cadavre, cu spatele 
drept și mâinile pe lângă corp, cu palmele pe podea și picioarele 
apropiate... 

Să aranjezi morții. Sintagma îmi veni în minte, însoţită de 
imaginea unei camere întunecate pe care o văzusem cu ani în 
urmă, când eram copil, și pe care refuzam să o mai vizitez până 
și în imaginaţia mea. Eram hotărât să nu o mai văd niciodată în 
viaţa mea. 

Mâini lipsite de viață, cu palmele în jos. 

Ține-l de mână, Edward. 

— Nu vă faceți griji, sunt o mulţime de polițiști acolo, spusei 
repede și tare, pentru a alunga orice imagini mintale nedorite. 
Mă întorc acolo mâine la prima oră. Văzând că așteaptă un 
răspuns mai lung, adăugai: Am simţit nevoia să-mi limpezesc 
gândurile. Sincer să fiu, nu am văzut în viaţa mea ceva mai 
ciudat decât aceste trei crime. 

— In ce sens ciudat? 

— Fiecare dintre victime avea ceva în gură, același lucru. 

— Non, replică Poirot ridicând din sprâncene. Același lucru nu 
poate să fie în trei guri diferite în același timp. 

— Trei lucruri diferite, toate la fel. Trei butoni, din aur, după 
câte se pare, cu monogramă pe ei. Aceleași iniţiale pe toţi trei 
butonii: PIJ. Poirot? Vă simţiţi bine? Păreţi... 

— Mon Dieu! 

Se ridică în picioare și începu să se învârtă prin încăpere. 

— Nu vă daţi seama ce înseamnă asta, mon ami. Nu aveţi 
cum să vă daţi seama, pentru că nu știți povestea despre 
întâlnirea mea cu mademoiselle jennie. Trebuie să vă spun 
repede, ca să înțelegeți. 

Modul în care Poirot relatează repede o poveste este diferit de 
al oricui altcuiva. Pentru el, toate detaliile sunt la fel de 
importante, indiferent că este vorba despre un incendiu în care 
au murit trei sute de oameni sau despre gropiţele din obrajii 
unui copil. Nu poate fi zorit să intre în miezul problemei, așa că 
m-am așezat comod în scaun și l-am lăsat să povestească în 
propriul stil. Când a terminat de povestit, aveam senzaţia că 
trăisem totul pe pielea mea, chiar mai în detaliu decât trăiesc eu 
însumi momentele din propria viață. 

— Ce întâmplare extraordinară! Și tocmai în seara în care au 
loc trei crime la hotelul Bloxham. Ce coincidenţă! 


23 


Poirot oftă. 

— Nu cred că este o coincidenţă, prietene. Sigur că uneori se 
petrec și coincidențe, dar în acest caz este o legătură clară. 

— Intre crimă și teama de a fi ucis, vreţi să spuneţi? 

— Non. Și aceea este o coincidenţă, da, dar eu mă refer la 
altceva. 

Poirot se opri din plimbatul în jurul salonului și se întoarse 
către mine. 

— Spuneţi că în gura fiecăreia dintre cele trei victime ale 
dumneavoastră era un buton din aur cu inițialele „PIJ”? 

— Da. 

— Mademoiselle Jennie mi-a spus foarte clar: „Promiteţi-mi că 
dacă voi fi găsită moartă, prietenul dumneavoastră poliţist nu va 
căuta criminalul. Să nu deschidă niciunul gurile! Această crimă 
nu trebuie să fie niciodată elucidată”. Ce credeţi că a vrut să 
spună cu „Să nu deschidă niciunul gurile”? 

Oare glumea? Se pare că nu. 

— Ei bine, mi-e clar. Se temea că va fi ucisă, nu voia ca 
ucigașul ei să fie pedepsit și spera să nu-l arate nimeni cu 
degetul. Crede că ea este cea care trebuie să fie pedepsită. 

— Aţi ales semnificaţia evidentă la prima vedere, replică 
Poirot. Păru dezamăgit. Intrebaţi-vă dacă nu cumva cuvintele 
„Să nu deschidă niciunul gurile” ar putea însemna altceva. 
Gândiţi-vă la cei trei butoni din aur ai dumneavoastră. 

— Nu sunt ai mei, afirmai plin de convingere, sperând să pot 
îndepărta de mine tot cazul. Bine, înțeleg unde vreţi să ajungeti, 
dar... 

— Ce înțelegeţi? Je conauis ma voiture a quoi? 

— Ei bine, „Să nu deschidă niciunul gurile” ar putea însemna, 
să zicem, „Să nu deschidă nimeni gurile celor trei victime de la 
hotelul Bloxham”. 

Imediat ce enunţai această teorie absurdă, mă simţii ca un 
prost. 

— Exactement! „Să nu deschidă nimeni gurile și să găsească 
butonii din aur cu inițialele PIJ.” Oare nu e posibil ca asta să fi 
vrut să spună Jennie de fapt? Că știa despre cele trei crime de la 
hotel și că știa că oricine le-a comis urma să o ucidă și pe ea? 

Poirot își continuă șirul ideilor, fără să aștepte răspunsul meu. 

— lar inițialele PIJ, persoana care are aceste iniţiale este 
foarte importantă în această poveste, n'est-ce pas? Jennie ştie 


24 


asta. Știe că dacă descoperiţi aceste trei litere veţi fi mai 
aproape de a găsi criminalul și vrea să împiedice asta. A/ors, 
trebuie să-l prindeţi înainte să fie prea târziu pentru Jennie, altfel 
Hercule Poirot nu se va putea ierta niciodată! 

Mă alarmai când auzii asta. Oricum, mă simţeam îndatorat să 
prind acest criminal, nu voiam să mai fiu responsabil și de faptul 
că Poirot nu se va putea ierta niciodată. Când mă privea pe 
mine, chiar vedea un om capabil să prindă un criminal cu o 
asemenea minte, o minte căreia i-ar veni ideea de a pune butoni 
cu monogramă în gurile victimelor? Mereu am fost un om sincer 
și m-am descurcat bine în situaţiile simple. 

— Cred că trebuie să vă întoarcețţi la hotel, zise Poirot. 

Voia să spună „chiar acum”. Mă trecură fiorii la gândul acelor 
trei camere. 

— Mâine-dimineaţă, la prima oră, va fi suficient de repede, 
replicai evitându-i privirea. Vă avertizez, n-am să mă fac de râs 
menţionând-o pe această Jennie. Nu ar face decât să-i deruteze 
pe toţi. Dumneavoastră aţi găsit un posibil sens al cuvintelor ei, 
iar eu am găsit altul. Al dumneavoastră este mai interesant, dar 
al meu este de douăzeci de ori mai probabil să fie cel corect. 

— Nu este. 

— Trebuie să vă contrazic, replicai cu fermitate. Dacă am 
întreba o sută de oameni, ar fi de acord cu mine, nu cu 
dumneavoastră, bănuiesc eu. 

— Și eu bănuiesc la fel, suspină Poirot. 

Apoi continuă: 

— Daţi-mi voie să vă conving, dacă pot. Acum câteva clipe mi- 
aţi spus despre crimele de la hotel că „fiecare victimă avea ceva 
în gura eisau a lui”, așa e? 

Asta spusesem, da. 

— Nu aţi spus „în gura /or”, ci „a ei sau a lui”, pentru că 
sunteți un om educat și nu vorbiţi la plural. „A ei sau a lui”, 
pentru a se potrivi cu „fiecare”, este corect din punct de vedere 
gramatical. Mademoiselle jennie este o servitoare, dar are, de 
asemenea, discursul și vocabularul unei persoane educate. 
Când a vorbit despre crima ei, a folosit cuvântul „inevitabil”. 
Apoi mi-a spus: „Așa că, vedeţi dumneavoastră, nu mă puteţi 
ajuta. Și chiar dacă ati putea, nu aș merita”. Este o femeie care 
folosește limba engleză așa cum trebuie. Așadar, mon ami... 

Poirot se ridică din nou în picioare. 


25 


— Așadar! Dacă aveţi dreptate, și Jennie ar fi vrut să spună 
„Să nu deschidă niciunul gurile” în sensul de „Să nu ofere 
nimeni informaţii poliţiei”, de ce nu a spus „Să nu deschidă 
nimeni gura”? „Niciunul” cere singularul, nu pluralul! 

Mă uitai în sus la el și mă duru gâtul, prea debusolat și obosit 
să mai răspund. Nu îmi spusese chiar el că Jennie era panicată? 
Din câte știu eu, oamenii panicaţi nu acordă atenţie gramaticii. 

Mereu îl considerasem pe Poirot unul dintre cei mai inteligenţi 
oameni, dar poate că mă înșelasem. Dacă își ocupa mintea cu 
astfel de prostii, nu era de mirare că simțea nevoia de o 
vacanţă. 

— Sigur, acum îmi veţi spune că Jennie era panicată și deci nu 
dădea atenţie cuvintelor sale, continuă Poirot. Și totuși a vorbit 
foarte corect, cu excepţia acestei propoziţii - dacă nu cumva eu 
am dreptate, nu dumneavoastră, caz în care Jennie nu a făcut 
nicio greșeală gramaticală! 

Bătu din palme și păru atât de mulţumit de declaraţia sa, 
încât mă simţii nevoit să replic destul de abrupt: 

— Minunat, Poirot! Un bărbat și două femei au fost uciși, și eu 
trebuie să rezolv cazul, dar sunt extrem de fericit că Jennie, 
oricine ar fi ea, nu a vorbit greșit limba engleză! 

— Și Poirot este extrem de fericit, îmi spuse prietenul meu 
greu de descurajat. Pentru că am făcut un progres, am 
descoperit ceva. Non. 

Zâmbetul îi dispăru și redeveni serios. 

— Mademoiselle jennie nu a făcut o greșeală gramaticală. 
Înţelesul vorbelor ei este: „Să nu deschidă niciunul gurile celor 
trei victime - gurile /or”. 

— Dacă insistaţi, bombănii. 

— Mâine-dimineaţă, după micul dejun, vă întoarcetți la hotelul 
Bloxham. Am să vin și eu mai târziu, după ce o caut pe Jennie. 

— Dumneavoastră? replicai oarecum agitat. 

În mintea mea se formulă un protest, dar știam că nu va 
ajunge la urechile lui Poirot. Fie că era un detectiv faimos sau 
nu, ideile lui despre caz fuseseră până acum ridicole, dar dacă 
se oferea să îmi ţină companie, nu aveam să mă opun. El era 
foarte sigur pe el, iar eu nu, la asta se reducea totul. Deja mă 
simțeam însufleţit de interesul pe care îl manifesta. 


26 


— Oui. S-au comis trei crime care au în comun un element 
foarte neobișnuit: butonii cu monogramă din gurile victimelor. 
Mai mult ca sigur voi merge la hotelul Bloxham. 

— Nu trebuia să evitați stimulii mintali și să vă odihniți 
creierul? 

— Oui. Precisement. Nu este relaxant să stau pe scaun toată 
ziua, gândindu-mă că dumneavoastră veţi omite să menţionaţi 
cuiva întâlnirea mea cu mademoiselle jennie, un detaliu de 
maximă importanță! Nu este relaxant nici să mă gândesc la 
faptul că Jennie se plimbă prin Londra, dându-i criminalului toate 
șansele să o ucidă și să pună al patrulea buton în gura ei. 

Poirot se întinse în faţă. 

— Măcar spuneţi-mi că v-a trecut asta prin minte: butonii sunt 
perechi. Aveţi trei în gurile celor trei victime de la hotelul 
Bloxham. Unde este al patrulea, dacă nu în buzunarul 
ucigașului, așteptând să ajungă în gura lui mademoiselle Jennie 
după ce va fi ucisă? 

Mi-e teamă că am râs. 

— Poirot, este pur și simplu ridicol. Da, butonii sunt în perechi 
de obicei, dar este destul de simplu: a vrut să omoare trei 
oameni, deci a folosit doar trei butoni. Nu puteţi folosi o teorie 
ridicolă despre un al patrulea buton pentru a demonstra ceva, 
mai ales legătura dintre Jennie și victimele de la hotel. 

Chipul lui Poirot căpătă o expresie dură. 

— Când ești un criminal care decide să folosească butoni în 
acest fel, mon ami, provoci ideea de pereche. Criminalul este cel 
care ne-a făcut să ne gândim la cel de-al patrulea buton și la 
cea de-a patra victimă, nu Hercule Poirot! 

— Dar... atunci cum știm că nu intenţionează să aibă șase 
victime, sau opt? De unde știm că ucigașul nu are în buzunar alți 
cinci butoni cu inițialele PIJ? 

Spre mirarea mea, Poirot încuviinţă și spuse: 

— Este o observaţie foarte bună. 

— Nu, Poirot, nu este bună deloc, ripostai rece. Nici nu știu de 
unde am scos-o. Poate că dumneavoastră apreciaţi ideile mele 
năstrușnice, dar vă asigur că șefii mei de la Scotland Yard nu le 
vor aprecia deloc. 

— Șefii dumneavoastră nu sunt de acord să luați în calcul 
ipotezele posibile? Nu, sigur că nu, își răspunse singur Poirot. Și 
ei sunt implicați în prinderea acestui criminal. Ei și 


27 


dumneavoastră. Bon. Tocmai de aceea trebuie să meargă mâine 
Hercule Poirot la hotelul Bloxham. 


28 


Capitolul 3 


LA HOTELUL BLOXHAM 


A doua zi dimineaţă, la hotelul Bloxham, eram foarte neliniștit 
știind că dintr-o clipă în alta Poirot va veni și ne va spune nouă, 
polițiștilor de rând, că abordăm ancheta celor trei crime 
totalmente greșit. Doar eu știam că urma să vină, și asta mă 
călca pe nervi. Prezenţa lui ar fi căzut în responsabilitatea mea, 
și îmi era teamă că ar fi demoralizat trupele. Sincer să fiu, mă 
temeam că mă va demoraliza și pe mine. În lumina plină de 
optimism a unei zile însorite de februarie și după o noapte de 
somn Surprinzător de liniștit, nu înţelegeam cum de nu îi 
interzisesem să se apropie de Bloxham. 

Probabil că oricum nu conta; și așa nu mi-ar fi dat ascultare. 

Eram în holul hotelului când ajunse Poirot. Vorbeam cu un 
anume domn Luca Lazzari, directorul hotelului. Lazzari era un 
om prietenos, săritor și ciudat de entuziast, cu un păr negru și 
ondulat, o voce melodioasă și cu niște mustăţi ce nu le puteau 
face concurenţă celor ale lui Poirot. Lazzari părea hotărât ca eu 
și restul polițiștilor să ne simţim cât mai bine la hotelul Bloxham, 
la fel de bine ca și oaspeţii lui - ce-i drept, nu precum cei care 
ajungeau să fie uciși. 

l-am făcut cunoștință cu Poirot, care dădu scurt din cap. Părea 
ușor tulburat și aflai curând din ce motiv. 

— Nu am găsit-o pe Jennie, mi se adresă. Am așteptat-o 
aproape toată dimineaţa la cafenea! Dar nu a venit. 

— Mi-e greu să cred că „aproape toată dimineaţa”, Poirot, 
zisei eu, pentru că avea obiceiul să exagereze. 

— Nici mademoiselle Fee nu a fost acolo. Celelalte chelneriţe 
nu au putut să-mi dea nicio informaţie. 

— Ghinion, replicai eu, nefiind surprins de aceste vești. 

Nici nu îmi imaginasem că Jennie ar mai trece pe la cafenea, 
și mă simțeam vinovat. Probabil că ar fi trebuit să mă străduiesc 
mai mult ca să îl lac pe Poirot să înțeleagă: ea fugise de 
cafeneaua Pleasant și de el, susținând că făcuse o greșeală 


29 


mărturisindu-i lui situaţia în care se afla. De ce s-ar fi întors a 
doua zi și de ce i-ar fi permis lui să se ocupe de protecţia ei? 

— Așadar! reluă Poirot nerăbdător. Ce aveți să îmi spuneţi? 

— Și eu sunt aici pentru a vă furniza orice informaţie care vă 
este necesară, interveni Lazzari zâmbind. Luca Lazzari, vă stau 
la dispoziţie. Aţi mai vizitat hotelul Bloxham până acum, 
monsieur Poirot? 

— Non. 

— Nu-i așa că este superb? Ca un palat din Belle Époque, nu? 
Maiestuos! Sper că remarcaţi toate capodoperele artistice din 
jurul nostru! 

— Oui. Este superior casei închiriate de doamna Blanche 
Unsworth, deși casa dumneaei are o priveliște mai frumoasă, 
replică scurt Poirot. 

Era clar că dispoziţia lui posacă îi afecta pe toți. 

— Ah, priveliștile minunatului meu hotel! 

Lazzari își prinse palmele de încântare și continuă: 

— Din camerele care dau spre grădini priveliștea este 
superbă, iar în cealaltă parte se vede splendida Londră, o 
panoramă fantastică! Am să vă arăt mai târziu. 

— Aș prefera să îmi arătaţi cele trei camere în care s-au comis 
crimele, îi spuse Poirot. 

Aceasta îi întunecă puţin zâmbetul lui Lazzari. 

— Monsieur Poirot, puteţi fi sigur că groaznicele trei crime ce 
au avut loc în aceeași noapte, despre care abia îmi vine să cred 
că s-au întâmplat, nu se vor mai repeta vreodată la renumitul 
hotel Bloxham. 

Eu și Poirot schimbarăm câteva priviri. Nu ne preocupa atât 
de mult să nu se repete, cât ne doream să ne ocupăm de faptul 
că se petrecuseră de data aceasta. 

Decisei că e mai bine să preiau frâiele situaţiei și să nu îi 
permit lui Lazzari să mai spună cine știe ce. Lui Poirot deja îi 
tremurau mustăţile de nervi. 

— Victimele sunt doamna Harriet Sippel, domnișoara Ida 
Gransbury și domnul Richard Negus. Toţi trei erau cazaţi la 
hotel, și fiecare dintre cei trei ocupa câte o cameră. 

— Fiecare? Camera ei; sau a /ui, deci? 

Poirot zâmbi la această glumiță. Mă gândii că brusca sa 
schimbare de dispoziţie se datora faptului că domnul Lazzari 
tăcuse. 


30 


— Nu vreau să vă întrerup, Catchpool. Continuati. 

— Fiecare dintre cele trei victime a ajuns aici miercuri, cu o zi 
înainte de a fi ucise. 

— Au sosit împreună? 

— Nu. 

— Cu siguranţă că nu, interveni Lazzari. Au venit separat, unul 
câte unul, și s-au cazat unul câte unul. 

— Și au fost uciși unul câte unul, adăugă Poirot, ceea ce, 
întâmplător, era exact ce gândisem și eu. Sunteţi sigur de asta? 
îl întrebă pe Lazzari. 

— Nu aș putea fi mai sigur de atât. Domnul John Goode, cel 
mai responsabil recepţioner, și-a dat cuvântul. Il veți cunoaște și 
dumneavoastră. Aici, la hotelul Bloxham, nu avem angajaţi 
decât oameni cu un caracter ireproșabil, monsieur Poirot, și 
când recepţionerul meu spune că un lucru este într-un fel, știu 
că așa este. Oameni de peste tot, din ţară și din lume, doresc să 
lucreze la hotelul Bloxham. Eu îi accept doar pe cei mai buni. 

Este amuzant, dar nu îmi dădusem seama până în acel 
moment cât de bine ajunsesem să îl cunosc pe Poirot. Lazzari nu 
avea nici cea mai vagă idee despre cum să se poarte cu el. Nici 
dacă i-ar fi atârnat de gât domnului John Goode un semn mare 
pe care să fi scris „Suspect de crimă” nu l-ar fi putut face pe 
Poirot să aibă mai puţină încredere în el. Hercule Poirot nu 
permite nimănui să îi impună ce părere trebuie să aibă despre 
ceva. Mai degrabă va crede exact contrariul a ceea ce i se 
spune, sucit cum este. 

— Așadar, este o coincidență extraordinară, nu? spuse. Cele 
trei victime ale noastre, doamna Harriet Sippel, domnișoara Ida 
Gransbury și domnul Richard Negus, vin separat și par să nu 
aibă nicio legătură unul cu celălalt. Și totuși cei trei nu împart 
doar aceeași dată a morții lor, cea de ieri, ci și data sosirii la 
hotelul Bloxham, și anume miercuri. 

— Ce este remarcabil în asta? întrebai. Probabil că au mai 
venit mulţi alți oameni miercuri, ţinând cont de mărimea 
hotelului. Oameni care nu au fost uciși, vreau să spun. 

Ochii lui Poirot părură să iasă din orbite. Nu mi se părea să fi 
zis ceva șocant, așa încât mă prefăcui că nu observ 
consternarea lui și continuai să îi vorbesc despre aspectele 
cazului: 


31 


— Fiecare dintre victime a fost găsită în camera ei sau a lui, 
cu ușa închisă, precizai, devenind oarecum conștient de 
menţiunea „ei sau a lui”. Criminalul a închis fiecare dintre cele 
trei uși și a șters-o cu cheile... 

— Attendez, mă întrerupse Poirot. Vreţi să spuneți că lipsesc 
cheile de la uși. Nu puteţi ști că le-a luat criminalul sau că sunt 
la el în acest moment. 

Respirai adânc. 

— Bănuim că ucigașul a luat cheile cu el. Am căutat cu 
atenţie, cheile nu sunt în camere, cu siguranţă, și nici altundeva 
în hotel. 

— Personalul meu de excepţie a verificat și a confirmat că așa 
este, adăugă Lazzari. 

Poirot ceru să caute și el amănunţit în cele trei camere. 
Lazzari acceptă foarte bucuros, de parcă Poirot ar fi propus un 
ceai dansant. 

— Căutaţi cât vreţi, dar nu veţi găsi cele trei chei, spusei. Vă 
spun că le-a luat criminalul. Nu știu ce a făcut cu ele, dar... 

— Poate le-a pus în buzunarul hainei lui, lângă unul, trei sau 
cinci butoni cu monogramă, replică Poirot nonșalant. 

— Ah, acum înţeleg de ce se spune despre dumneavoastră că 
sunteți un detectiv strălucit, monsieur Poirot! exclamă Lazzari, 
deși nu ar fi avut cum să înțeleagă remarca lui Poirot. Se spune 
că aveţi o minte sclipitoare! 

— Se pare că ar fi fost otrăviţi, spusei, nedorind să asist la 
elogiul genialităţii lui Poirot. Credem că s-a folosit cianură, ce 
are efect foarte rapid, dacă se folosesc cantităţi suficiente. 
Ancheta ne va lămuri, dar... este aproape sigur că le-a fost pusă 
otravă în băuturi. In cazul lui Harriet Sippel și Ida Gransbury, 
băutura în cauză a fost ceașca de ceai. În cazul lui Richard 
Negus, paharul cu vin de Xeres. 

— De unde știți asta? întrebă Poirot. Băuturile sunt încă în 
camere? 

— Ceștile și paharul de vin al lui Negus, da. Mai sunt doar 
câteva picături de conţinut în ele, dar este ușor de deosebit 
ceaiul de cafea. Pot să pun pariu că vom găsi cianură în acele 
băuturi. 

— Și orele la care au decedat? 

— Toţi trei au fost uciși între orele patru după-amiază și opt și 
jumătate seara, așa susține doctorul. Din fericire, am reușit să 


32 


restrângem și mai mult intervalul: între șapte și un sfert și opt și 
zece. 

— Mare noroc, într-adevăr! fu de acord Lazzari. Fiecare dintre 
cei trei oaspeţi decedați a fost văzut în viaţă la ora șapte și un 
sfert de către reprezentanţi de încredere ai hotelului, deci știm 
că este adevărat! Chiar eu am găsit victimele... ce tragedie!... 
între opt și un sfert și opt și douăzeci. 

— Dar trebuie să fi fost morţi deja de la opt și zece, îi spusei 
lui Poirot. Atunci s-a găsit la recepţie biletul care anunţă crimele. 

— Aşteptaţi, vă rog, spuse Poirot. Ajungem la acest bilet la 
momentul potrivit. Monsieur Lazzari, doar nu este posibil ca 
fiecare dintre cele trei victime să fi fost văzută de către un 
angajat al hotelului fix /a ora șapte și un sfert? 

— Ba da. 

Lazzari încuviință cu atâta tărie, încât mă sperie că ar putea 
să-i sară capul de pe umeri. 

— Este purul adevăr. Toţi trei au comandat să li se aducă cina 
în cameră la și un sfert, și toate cele trei livrări au fost extrem 
de prompte. Așa se face la hotelul Bloxham. 

Poirot se întoarse către mine. 

— Încă o coincidenţă énorme. Harriet Sippel, Ida Gransbury și 
Richard Negus ajung la hotel în aceeași zi, ziua dinainte de a fi 
uciși. Apoi, în ziua în care sunt uciși, toți comandă cina în 
camera lor exact la ora șapte și un sfert? Nu pare prea 
verosimil. 

— Poirot, nu are sens să dezbatem cât de verosimil este să se 
întâmple ceva ce știm că s-a întâmplat. 

— Non. Dar are rost să ne asigurăm că lucrurile s-au 
întâmplat așa cum ni se declară. Monsieur Lazzari, sunt sigur că 
în hotelul dumneavoastră există cel puţin o încăpere foarte 
mare. Vă rog să-i adunaţi acolo pe toţi angajaţii și voi vorbi cu ei 
și cu dumneavoastră cât mai repede posibil. Intre timp, eu și 
domnul Catchpool vom cerceta camerele celor trei victime. 

— Da, și ar fi bine să ne grăbim, să nu vină după cadavre, 
precizai. În mod normal, cadavrele ar fi fost ridicate deja. 

Nu precizai și că întârzierea în acest caz fusese provocată de 
fuga mea de ieri de la serviciu. Fiind atât de grăbit să mă 
îndepărtez cât mai mult de hotelul Bloxham și să mă gândesc la 
ceva - orice - mai plăcut decât cele trei crime, neglijasem să fac 
aranjamentele necesare. 


33 


* 


Speram ca Poirot să se mai destindă după plecarea lui 
Lazzari, dar atitudinea lui scorțoasă nu se schimbă și îmi dădui 
seama că, probabil, așa era mereu când lucra. Faptul că „lucra” 
părea destul de amuzant, ţinând cont că, de fapt, era serviciul 
meu, nu al lui, iar el nu făcea nimic pentru a-mi ridica moralul. 

Aveam o cheie universală și vizitarăm cele trei camere pe 
rând. In timp ce aşteptam ca ușile aurii ale liftului să se 
deschidă, Poirot spuse: 

— Sper că ne putem pune de acord asupra unui lucru: nu 
putem avea încredere în cuvântul lui monsieur Lazzari când vine 
vorba de angajaţii hotelului său. Vorbește despre ei ca și cum 
asupra lor nu ar plana nicio suspiciune, ceea ce este imposibil, 
atât timp cât s-au aflat aici ieri, când s-au comis crimele. 
Loialitatea lui monsieur Lazzari este admirabilă, însă este nebun 
dacă crede că toţi angajaţii de la hotelul Bloxham sunt des 
anges. 

Mă tot sâcâia ceva, așa că decisei să abordez problema 
direct: 

— Sper că nu mă credeţi nebun și pe mine. Când am afirmat 
mai devreme că s-au mai cazat și alţi oaspeţi miercuri... A fost o 
afirmaţie impulsivă. Oricare oaspete care a sosit miercuri seară 
și nu a fost ucis joi nu are legătură cu acest caz, nu? Adică este 
o simplă coincidenţă faptul că trei sau mai mulţi oaspeți, între 
care pare că nu există vreo legătură, se cazează în aceeași zi și 
sunt uciși în aceeași seară. 

— Oui. 

Poirot îmi zâmbi cu căldură în timp ce intram în lift și 
continuă: 

— Mi-aţi redat încrederea în capacităţile dumneavoastră 
intelectuale, prietene. Aţi pus punctul pe i afirmând „între care 
pare că nu există vreo legătură”. Vă pot garanta încă de pe 
acum că se va dovedi existenţa unei legături între cele trei 
victime. Nu au fost alese la întâmplare dintre oaspeţii hotelului. 
Cei trei au fost uciși dintr-un singur motiv: cel legat de inițialele 
PIJ. Din același motiv au venit la hotel în aceeași zi. 

— E ca și cum ar fi primit invitaţii la măcel, replicai plin de 
dispreţ. Invitaţiile au sunat probabil cam așa: „Vă rog veniţi cu o 
zi înainte, pentru a putea dedica ziua de joi în întregime uciderii 
dumneavoastră”. 


34 


Probabil că este nedemn să glumesc pe tema aceasta, dar din 
păcate asta fac atunci când mă simt deprimat. Uneori reușesc 
să mă amăgesc chiar și pe mine, imaginându-mi că nu mă 
deranjează nimic. De data asta n-a mai funcţionat. 

— „A dedica ziua...”, murmură Poirot. E și asta o idee, mon 
ami. Înţeleg că nu aţi vorbit serios, însă aţi spus ceva foarte 
interesant. 

Eu nu credeam asta. Era o glumă proastă, atâta tot. Poirot 
părea hotărât să mă felicite pentru cele mai absurde idei. 

— Unu, doi, trei, spuse Poirot în timp ce liftul ne ducea sus. 
Harriet Sippel, camera 121. Richard Negus, camera 238. Ida 
Gransbury, camera 317. Hotelul are cinci etaje, însă victimele 
noastre au stat la etajele consecutive 1, 2 și 3. Este foarte 
precis. 

De obicei, Poirot aprecia lucrurile precise, dar de această dată 
părea îngrijorat. 

Cercetarăm cele trei camere, care păreau identice sub 
aproape toate aspectele. Fiecare avea un pat, un dulap, o 
chiuvetă și un pahar cu gura în sus într-un colț al său, câteva 
fotolii, o masă, un birou, un șemineu, un radiator, o masă mai 
mare lângă fereastră, o valiză, haine, efecte personale și un 
cadavru. 

Toate ușile camerei se trântiră, blocându-mă înăuntru... 

Ține-l de mână, Edward. 

Nu mă puteam uita prea atent la cadavre. Toate trei erau 
așezate pe spate, întinse, cu mâinile pe lângă corp și picioarele 
către ușă. Erau așezate într-un mod formal. 

(Chiar și să aștern pe hârtie aceste cuvinte, descriind 
posturile cadavrelor, mi se pare insuportabil. Oare mai este de 
mirare că nu am putut privi feţele victimelor mai mult de câteva 
clipe? Nuanţa albăstruie a pielii lor, limbile nemișcate și greoaie, 
buzele încreţite... Deși aș fi preferat să le studiez fețele 
amănunţit, și nu mâinile lipsite de viață, și să fac orice altceva 
decât să mă întreb: Oare Harriet Sippel, Ida Gransbury și 
Richard Negus ar fi vrut să îi țină cineva de mână, morţi fiind, 
sau i-ar fi îngrozit ideea? Din păcate însă, mintea umană este 
perversă și de necontrolat, drept urmare meditam asupra 
acestei chestiuni, ceea ce mă chinuia teribil.) 

Asezati într-un mod formal... 


35 


Brusc, mă izbi un gând. Asta era atât de grotesc la aceste trei 
crime: faptul că victimele erau așezate așa cum și-ar așeza un 
doctor pacientul decedat pe masă, după ce l-a îngrijit luni de 
zile. Cadavrele lui Harriet Sippel, Ida Gransbury și Richard Negus 
fuseseră așezate cu o grijă meticuloasă - sau cel puţin așa mi se 
părea mie. Criminalul se purtase cu grijă cu ei după ce muriseră, 
ceea ce făcea ca această crimă comisă cu sânge-rece să fie cu 
atât mai înfiorătoare. 

Imediat cum îmi veni ideea îmi spusei că mă înșel. Nu 
avusese grijă de ei, nici pe departe. Confundam trecutul cu 
prezentul, amestecam situaţia aceasta de la hotelul Bloxham cu 
cele mai nefericite amintiri proprii din copilărie. Îmi impusei să 
nu mă mai gândesc decât la ce se întâmplă în prezent. Incercai 
să privesc totul prin ochii lui Poirot, fără să permit experienţelor 
personale să distorsioneze faptele prezente. 

Fiecare dintre cele trei cadavre era așezat între un fotoliu și o 
măsuţă. Pe fiecare dintre cele trei măsuţe erau câte două cești 
cu farfurioare (în camerele lui Harriet Sippel și Ida Gransbury) și 
un pahar de vin de Xeres (în camera lui Richard Negus). În 
camera ldei Gransbury, numărul 317, pe masa mai mare de 
lângă fereastră era o tavă plină de farfurii goale și încă o ceașcă 
pe o farfurioară. Și această ceașcă era goală. Pe farfurii erau 
doar firimituri. 

— Aha, spuse Poirot. Deci, în această cameră avem două cești 
și multe farfurii. Este clar că domnișoara Ida Gransbury a avut 
un oaspete la cină. Poate că a fost chiar criminalul. Dar de ce 
este tava încă aici, dacă din camerele lui Harriet Sippel și 
Richard Negus au fost luate? 

— Poate că nu au comandat mâncare, replicai. Poate au vrut 
doar ceva de băut, ceai și vin, deci nu au fost lăsate tăvi în 
camerele lor. De asemenea, Ida Gransbury și-a adus de două ori 
mai multe haine decât ceilalți doi. 

Făcui un semn către dulapul în care erau un număr 
impresionant de rochii de seară și continuai: 

— Uitaţi-vă acolo, nu mai este loc nici măcar pentru un jupon, 
atât de multe haine și-a adus. Voia să fie sigură că arată cât mai 
bine, asta este clar. 

— Aveţi dreptate, încuviinţă Poirot. Lazzari a spus că au 
comandat toţi trei cina, dar vom verifica ce anume s-a 
comandat pentru fiecare cameră. Poirot nu ar face greșeala de a 


36 


presupune, dacă nu ar fi preocupat de Jennie, despre care nu 
știe unde se află! Jennie este cam de aceeași vârstă cu victimele 
de aici, între patruzeci și patruzeci și cinci de ani, cred. 

M-am întors în timp ce Poirot studia gurile victimelor și 
butonii. M-am uitat la șemineu sau pe fereastră în timp ce el 
făcea cercetările însoţite de diferite exclamațţii. Am evitat să mă 
gândesc la mâini ce nu vor mai fi niciodată strânse și m-am 
gândit la cuvintele mele încrucișate și la ce aș putea să greșesc. 
De câteva săptămâni tot încercam să realizez o integramă 
îndeajuns de bună pentru a o trimite la un ziar spre publicare, 
dar nu îmi reușea deloc. 

După ce am cercetat toate cele trei camere, Poirot a insistat 
să ne întoarcem la cea de la etajul doi, a lui Richard Negus, 
numărul 238. M-am întrebat dacă îmi va fi mai ușor să intru în 
camere pe măsură ce intram de mai multe ori. Până acum 
răspunsul era negativ. Revenind în camera lui Richard Negus, 
m-am simţit de parcă îmi forțam inima să urc pe cel mai 
periculos munte, știind sigur că voi pieri de îndată ce voi ajunge 
în vârf. 

Neștiind despre suferința mea, pe care speram că o ascund 
destul de bine, Poirot stătu în picioare în mijlocul camerei și 
spuse: 

— Bon. Această cameră diferă cel mai mult de celelalte, n'est- 
ce pas? Ida Gransbury are în plus, în cameră, tava și ceașca de 
ceai, este adevărat, dar aici este un pahar de vin în loc de 
ceașcă de ceai, iar aici avem o fereastră deschisă cât se poate 
de larg, în timp ce în celelalte camere ferestrele sunt închise. În 
camera domnului Negus este insuportabil de frig. 

— Așa era când a intrat monsieur Lazzari și l-a găsit pe Negus 
mort, precizai. Nu a fost modificat nimic. 

Poirot se îndreptă către fereastra deschisă. 

— lată minunata priveliște pe care s-a oferit monsieur Lazzari 
să mi-o arate: grădinile hotelului. Atât Harriet Sippel, cât și Ida 
Gransbury au avut camere cu vedere în partea cealaltă a 
hotelului, către „splendida Londră”. Vedeţi copacii aceia, 
Catchpool? 

Răspunsei afirmativ și mă întrebai dacă nu cumva mă credea 
un mare idiot. Cum aș fi putut să nu văd niște copaci care erau 
chiar în dreptul ferestrei? 


37 


— O altă diferenţă aici este poziția butonului, continuă Poirot. 
Aţi observat asta? In gurile lui Harriet Sippel și Ida Gransbury, 
butonul iese puţin dintre buze. În cazul lui Richard Negus, 
butonul e mult mai în spate, aproape de intrarea în gât. 

Deschisei gura să obiectez, apoi mă răzgândii, dar era deja 
prea târziu. Poirot îmi citise părerea în privire. 

— Ce este? mă întrebă. 

— Cred că sunteţi puţin prea meticulos. Toate cele trei 
victime au butoni cu monogramă în gură, cu inițialele PIJ. Asta 
au în comun. Nu este o diferență. Nu contează lângă care dinţi 
se întâmplă să fie butonul. 

— Dar este o diferenţă foarte mare! Buzele și intrarea în gât 
nu sunt la fel deloc. 

Poirot veni către mine pentru a sta față în faţă și continuă: 

— Catchpool, vă rog să ţineţi minte ce am să vă spun acum. 
Atunci când trei crime sunt aproape identice, contează extrem 
de mult până și cele mai mici detalii care diferă. 

Trebuia să ţin minte aceste cuvinte pline de înțelepciune chiar 
dacă nu eram de acord cu ele? Poirot nu avea de ce să se 
teamă. Imi amintesc aproape fiecare cuvânt pe care l-a rostit 
vreodată în prezenţa mea, iar pe cele care m-au enervat mai 
mult le ţin minte și mai bine. 

— Cei trei butoni erau în gurile victimelor, repetai cu 
încăpățânare. Mie mi se pare suficient. 

— Observ asta, afirmă Poirot descurajat. Este suficient pentru 
dumneavoastră, ca și pentru cei o sută de oameni pe care i-aţi 
întreba, și, de asemenea, nu am niciun dubiu, suficient pentru 
șefii dumneavoastră de la Scotland Yard. Dar nu este suficient 
pentru Hercule Poirot! 

A trebuit să îmi aduc aminte că vorbea despre definițiile 
similarităților și ale diferenţelor, și nu despre mine personal. 

— Dar fereastra deschisă, când ferestrele celorlalte camere 
sunt toate închise? Aceasta este o diferenţă care merită să fie 
observată? 

— Nu cred să fie relevant, răspunsei. Richard Negus ar fi 
putut să deschidă fereastra. Criminalul nu ar fi avut niciun motiv 
să o închidă. Chiar dumneavoastră aţi spus, Poirot: noi, englezii, 
deschidem ferestrele în mijlocul iernii pentru că avem impresia 
că este benefic pentru caracterul nostru. 


38 


— Mon ami, spuse Poirot răbdător. Gândiţi-vă: acești trei 
oameni nu au băut otrava, căzând din fotolii în mod natural în 
aceste poziţii, pe spate, cu mâinile pe lângă ei și picioarele 
îndreptate spre ușă. Este imposibil. De ce nu s-ar fi împleticit 
mergând prin cameră? De ce nu ar fi căzut din fotoliu pe partea 
cealaltă? Criminalul a aranjat cadavrele astfel încât să fie la 
aceeași distanţă de ușă și de măsuţă. En bien, dacă dorește atât 
de mult să aranjeze cele trei scene ale crimelor în același fel, de 
ce nu dorește să închidă fereastra pe care, da, poate domnul 
Richard Negus a deschis-o? De ce nu închide criminalul 
fereastra pentru a fi la fel cu ferestrele din celelalte două 
camere? 

La asta a trebuit să mă gândesc. Poirot avea dreptate: 
cadavrele fuseseră așezate în acest fel intenționat. Criminalul 
dorise ca ele să fie la fel. 

Să aranjezi morții... 

— Presupun că depinde unde trasează fiecare conturul 
scenelor crimelor, răspunsei grăbit în timp ce mintea mea 
încerca să mă târască înapoi, spre camera întunecată a 
copilăriei. Depinde dacă includem și ferestrele în scenele 
crimelor. 

— Conturul? 

— Da. Nu un contur propriu-zis, unul teoretic. Poate că pentru 
criminalul nostru conturul scenelor crimelor acoperea un pătrat 
nu mai mare decât ăsta. 

Inconjurai cadavrul lui Richard Negus. 

— Vedeţi? Am mers pe un contur în jurul lui Negus, iar 
fereastra este în afara lui. 

Poirot încercă să-și ascundă un zâmbet în spatele mustăților. 

— Un contur imaginar în jurul crimei. Da, înţeleg. Unde începe 
și unde se termină o scenă a unei crime? Aceasta este 
întrebarea. Poate să fie mai mică decât camera în care a avut 
loc crima? Aceasta este o problemă fascinantă pentru filosofi. 

— Mulţumesc. 

— Pas du tout. Catchpool, îmi spuneţi și mie ce credeți 
dumneavoastră că s-a întâmplat ieri aici, la hotelul Bloxham? Să 
lăsăm mobilul deoparte deocamdată. Spuneţi-mi ce credeţi că a 
făcut criminalul. Pentru început, și apoi, și apoi, și tot așa. 

— Nu am idee. 

— Incercaţi să aveţi o idee, Catchpool. 


39 


— Ei bine... Presupun că a venit la hotel, cu butonii în 
buzunar, și s-a dus rând pe rând în fiecare dintre cele trei 
camere. Probabil că a început cu camera cu care am început și 
noi, Ida Gransbury, de la 317, și a coborât apoi ca să poată ieși 
rapid din hotel după ce a ucis ultima victimă, Harriet Sippel, din 
camera 121, etajul întâi. Mai avea doar un etaj de coborât și 
putea scăpa. 

— Și ce face în fiecare dintre cele trei camere? 

Oftai. 

— Știţi răspunsul la această întrebare. Comite crima, 

aranjează cadavrul drept. Pune butonul în gura persoanei 
respective. Apoi închide ușa cu cheia și pleacă. 
_ — Şi este primit în fiecare cameră fără niciun fel de întrebare? 
In fiecare cameră își găsește victima așteptându-l în mod 
convenabil cu câte o băutură în care să pună el otrava, băuturi 
care au fost aduse de către angajații hotelului la ora șapte și un 
sfert, fix? Stă lângă victimă, privind cum își consumă băutura? 
Apoi se ridică și mai așteaptă până ce fiecare dintre ei moare? Și 
se oprește să ia cina cu una dintre victime, Ida Gransbury, care 
îi comandase deja o ceașcă de ceai? Toate aceste vizite în 
camere, toate aceste crime, și plasarea butonilor în gurile 
victimelor, și aranjatul foarte formal al cadavrelor în linii drepte, 
cu picioarele către uși, e capabil să facă toate acestea între 
șapte și un sfert și opt și zece minute? Pare extrem de 
improbabil, prietene. Cu adevărat improbabil. 

— Da, așa pare. Aveţi vreo idee mai bună, Poirot? De aceea 
sunteți aici, ca să aveţi idei mai bune decât ale mele. Puteţi 
începe oricând. 

Nu terminai propoziţia, că deja îmi regretam ieșirea din fire. 

— Am început de mult, replică Poirot fără supărare. Aţi 
menţionat că ucigașul a lăsat un bilet la recepție, prin care își 
anunţa crimele. Arătaţi-mi-l, vă rog. 

ÎI scosei din buzunar și i-l întinsei. John Goode, întruchiparea 
angajatului perfect al unui hotel în viziunea lui Lazzari, îl găsise 
pe biroul de la recepție la ora opt și zece minute. Pe el scria: 
„FIE CA El SĂ NU SE ODIHNEASCĂ NICIODATĂ ÎN PACE. 121. 238. 
317”. 

— Așadar, criminalul, sau un complice al său, a fost suficient 
de îndrăzneț încât să se ducă la recepţie, în holul principal al 
hotelului, cu un bilet care l-ar fi incriminat dacă l-ar fi surprins 


40 


cineva lăsându-l acolo, observă Poirot. Este foarte îndrăzneț. 
Încrezător. Nu a dispărut printre umbre, ieșind pe ușa din spate. 

— După ce Lazzari a citit biletul, a verificat cele trei camere și 
a găsit cadavrele. Apoi a verificat restul camerelor din hotel, mi- 
a spus foarte mândru de el. Din fericire, nu a fost găsit niciun alt 
oaspete mort. 

Știam că nu ar trebui să spun lucruri de prost-gust, dar mă 
simţii mai bine dintr-un motiv sau altul. Dacă Poirot ar fi fost 
englez, probabil că aș fi făcut eforturi mai mari să fiu cuviincios. 

— Și i-a trecut prin minte lui monsieur Lazzari că poate unul 
dintre oaspeţii lui încă în viaţă este criminalul? Won. Nu i-a 
trecut. Oamenii care aleg să stea la hotelul Bloxham sunt, cu 
siguranţă, plini de virtuţi și integri! 

Îmi dresei vocea și înclinai capul către ușă. Poirot se întoarse 
în acea direcţie. Lazzari intrase în cameră și stătea în ușă. Nici 
nu putea să pară mai fericit decât în acel moment. 

— Foarte adevărat, monsieur Poirot, foarte adevărat, spuse. 

— Toţi cei care au fost în acest hotel joi trebuie să discute cu 
domnul Catchpool și să dea explicaţii, i se adresă Poirot pe un 
ton aspru. Fiecare oaspete, toţi cei care au lucrat aici. Toată 
lumea. 

— Cu cea mai mare plăcere, puteţi să vorbiţi cu oricine doriţi, 
domnule Catchpool. 

Lazzari se înclină cu deferenţă și continuă: 

— Și restaurantul nostru vă va sta la dispoziţie în scurt timp, 
după ce strângem micul dejun și se adună toți. 

— Merci. Intre timp, am să examinez aceste trei camere, 
proclamă Poirot. 

Mă surprinse. Credeam că tocmai făcuserăm asta. 

— Catchpool, aflaţi adresele lui Harriet Sippel, Ida Gransbury 
și Richard Negus. Aflaţi care angajat al hotelului le-a făcut 
rezervările, ce mâncare și ce băutură a cerut fiecare să i se 
aducă în cameră, și când. Și de la cine. 

Mă îndreptai spre ușă, temându-mă că Poirot nu va înceta să 
mai născocească sarcini de îndeplinit. 

Îl auzii strigând după mine: 

— Și aflaţi dacă cineva cu numele jennie stă la hotel sau 
lucrează aici. 

— Nu lucrează nicio Jennie la hotelul Bloxham, monsieur 
Poirot, îl lămuri Lazzari. În loc să îl întrebaţi pe domnul 


41 


Catchpool, ar trebui să mă întrebaţi pe mine. Îi cunosc bine pe 
toți cei care lucrează aici. Suntem toţi o familie mare și fericită 
aici la hotelul Bloxham! 


42 


Capitolul 4 


CONTURUL SE LĂRGEȘTE 


Uneori îţi aduci aminte ce ţi-a spus cineva cu luni sau chiar cu 
ani înainte și îţi vine să râzi. Este valabil și pentru mine și pentru 
ce mi-a spus Poirot la un moment dat, în cursul acelei zile: 
„Chiar și pentru cel mai ingenios detectiv este imposibil de știut 
ce trebuie făcut pentru a scăpa de signor Lazzari. Dacă o 
persoană nu îi laudă suficient hotelul, se învârte pe lângă ea și 
suplinește laudele cu ale sale; dacă îi laudă hotelul suficient, 
atunci rămâne prin preajmă pentru a asculta”. 

Până la urmă, eforturile lui Poirot se dovediră eficiente și reuși 
să îl convingă pe Lazzari să îl lase singur în camera 238. Merse 
către ușa camerei pe care directorul hotelului o lăsase deschisă, 
o închise și răsuflă ușurat. Cât de ușor era să gândească 
limpede când nu mai bălmăjea cineva întruna prin preajmă! 

Se duse apoi direct la fereastră. O fereastră deschisă, se 
gândi el uitându-se afară. Criminalul ar fi putut să o deschidă 
pentru a fugi, după ce îl ucisese pe Richard Negus. Ar fi putut să 
coboare pe un pom. 

Dar de ce să fugă astfel? De ce să nu iasă din cameră pe unde 
s-ar aștepta oricine, pe coridor? Poate că ucigașul a auzit voci în 
fața ușii lui Negus și nu a vrut să riște să fie văzut. Da, aceasta 
era o posibilitate. Și, totuși, când a mers la recepţie să lase 
biletul despre cele trei crime ale sale, a riscat să fie văzut. Nu 
numai văzut - a riscat să fie prins asupra faptului de a lăsa 
probe incriminatoare. 

Poirot privi cadavrul de pe podea. Nu strălucea niciun metal 
între buzele sale. Dintre cei trei, doar Richard Negus avea 
butonul împins până la intrarea în gât. Era o anomalie. Prea 
multe aspecte ale acestei camere erau anomalii. Din această 
cauză decisese Poirot să cerceteze mai întâi camera 238. Era... 
da, nu avea niciun rost să nege asta, era circumspect cu privire 
la această cameră. Era cea care îi displăcea cel mai mult dintre 
cele trei. Era ceva dezordonat la această cameră, ceva oarecum 
nepus la punct. 


43 


Poirot stătu lângă cadavrul lui Negus și se încruntă. Chiar și 
după standardele sale exigente, o fereastră deschisă nu era 
suficient ca să considere o cameră drept haotică, așa încât ce 
anume îi lăsase această impresie? Se uită de jur împrejur, 
întorcându-se lent. Nu, cu certitudine se înșela. Hercule Poirot 
nu se înșela prea des, dar se întâmpla totuși, foarte rar, și 
aceasta era probabil una dintre acele ocazii foarte rare, pentru 
că 238 era o cameră ordonată, fără îndoială. Nu era nimic 
vraiște sau nepus la punct. Era la fel de ordonată ca și camera 
lui Harriet Sippel și a Idei Gransbury. 

— Am să închid fereastra, să văd dacă e vreo diferență, își 
spuse. 

După ce o închise, cercetă din nou camera. Tot era ceva în 
neregulă. Nu îi plăcea camera 238 deloc. Nu s-ar fi simţit în 
largul său dacă s-ar fi cazat la hotelul Bloxham și i s-ar fi dat 
aceasta... 

Deodată, problema deveni clară,  întrerupându-i șirul 
gândurilor. Șemineul! Una dintre plăcile de faianţă nu era 
aliniată corect. Nu era dreaptă, ieșea puţin în evidenţă. O placă 
desprinsă... Poirot nu ar fi putut să doarmă într-o asemenea 
cameră. Privi cadavrul lui Richard Negus. 

— Dacă aș fi în aceeași situaţie ca dumneavoastră, atunci oui, 
dar altfel nu. 

Când întinse mâna spre placa de faianţă, se gândi că poate 
reușește să o îndrepte. Dacă reușea să-i scutească pe viitorii 
oaspeți de chinul de a ști că era ceva în neregulă, dar fără a 
putea să-și dea seama ce anume, atunci le făcea un foarte mare 
serviciu! Și lui signor Lazzari la fel! 

Când Poirot o atinse, placa căzu de tot și, odată cu ea, mai 
căzu ceva: o cheie cu un număr pe ea: 238. 

— Sacre tonnerre, șopti Poirot. Prin urmare, cercetarea atentă 
nu a fost de fapt chiar atât de atentă. 

Poirot puse la loc cheia unde o găsise și apoi inspectă restul 
camerei, centimetru cu centimetru. Nu mai găsi nimic notabil, 
așa că se duse în camera 317 și apoi în 121, acolo unde îl găsii 
eu când mă întorsei cu misiunea îndeplinită, aducându-i vești 
interesante. 

Pentru că Poirot e Poirot, insistă să îmi facă primul cunoscute 
veștile sale, despre descoperirea cheii. Nu pot decât să spun că, 


44 


după câte se pare, în Belgia nu este un gest lipsit de eleganță să 
te lauzi. Era din cale-afară de mândru: 

— Vă daţi seama ce înseamnă asta, mon ami? Fereastra 
deschisă nu a fost deschisă de către Richard Negus, ci abia după 
decesul lui! După ce a închis ușa camerei 238 dinăuntru, 
criminalul a avut nevoie de o cale de ieșire. A găsit-o cu ajutorul 
pomului din dreptul ferestrei, după ce a ascuns cheia sub o 
placă de faianţă desprinsă de pe șemineu. Poate chiar el a 
desprins-o. 

— De ce nu a ascuns-o în haine, nu a luat-o cu el și nu a 
părăsit camera în mod normal? 

— Aceasta este întrebarea care nu-mi dă pace și la care încă 
nu pot să răspund. Sunt sigur că nu este nicio cheie ascunsă în 
această cameră, 121. Și nici în 317. Criminalul trebuie să fi luat 
cu el două chei când a plecat de la hotelul Bloxham, deci de ce 
nu și pe a treia? De ce s-a purtat diferit cu Richard Negus? 

— Nu am nici cea mai vagă idee. Ascultaţi-mă, am vorbit cu 
John Goode, recepţionerul... 

— Cel mai capabil recepţioner, mă corectă Poirot cu o sclipire 
în ochi. 

— Da, ei bine... capabil sau nu, a avut destule informaţii să ne 
ofere. Aţi avut dreptate: există o legătură între cele trei victime. 
Le-am văzut adresele. Harriet Sippel și Ida Gransbury locuiau 
amândouă într-un loc numit Great Holling, în Culver Valley. 

— Bon. Și Richard Negus? 

— Nu, el locuiește în Devon, într-un loc numit Beaworthy. Dar 
și el are o legătură. El a rezervat cele trei camere, a Idei, a lui 
Harriet și a lui, și tot el le-a plătit cu ceva timp înainte. 

— Chiar așa? Asta este foarte interesant... șopti Poirot, 
mângâindu-și mustăţile. 

— Puțin derutant, dacă mă întrebaţi pe mine. Marele mister 
este acesta: dacă veneau amândouă din același sat, în aceeași 
zi, de ce nu au călătorit împreună Harriet Sippel și Ida 
Gransbury? De ce nu au sosit împreună? Am verificat de câteva 
ori cu John Goode și este foarte sigur. Harriet a ajuns cu două 
ore înaintea Idei, miercuri, cu fix două ore înainte. 

— Și Richard Negus? 

Mă decisei ca de acum înainte să menţionez toate detaliile 
despre Richard Negus imediat cum am ocazia, doar ca să nu Îi 
mai aud pe Poirot întrebând la nesfârșit: „Și Richard Negus?” 


45 


— El a sosit cu o oră înaintea lui Harriet Sippel. A fost primul 
dintre cei trei care a ajuns aici, dar nu l-a primit John Goode, ci 
un ajutor de recepţioner, un domn Thomas Brignell. Am aflat și 
că toate cele trei victime au călătorit la Londra cu trenul, nu cu 
mașina. Nu știu dacă voiați să știți asta, dar... 

— Trebuie să știu totul, replică Poirot. 

Dorinţa lui evidentă de a conduce și a-și însuși ancheta mă 
irita și mă liniștea în același timp. 

— Hotelul Bloxham are niște mașini pe care le trimite să ia 
oaspeții de la gară, îl lămurii. Nu este ieftin, dar se bucură să 
ofere acest serviciu. Acum trei săptămâni, Richard Negus a 
aranjat cu John Goode să fie luaţi de câte o mașină a hotelului 
el, Harriet Sippel și Ida Gransbury. Separat; câte o mașină 
pentru fiecare. Negus a plătit pentru tot în avans, camerele, 
mașinile, tot. 

— Mă întreb dacă era un om bogat, gândi cu voce tare Poirot. 
Crimele se dovedesc a se învârti în jurul banilor de multe ori. Ce 
părere aveţi acum, că știm mai multe, Catchpool? 

— Ei bine... 

Mă hotărâi să mă lansez, de vreme ce mă întrebase. Poirot 
aprecia să îţi imaginezi ce ar fi posibil, deci mi-am permis să 
inventez o teorie, pornind de la fapte: 

— Richard Negus știe despre cele trei sosiri, de vreme ce a 
rezervat și a plătit camerele, dar poate că Harriet Sippel nu a 
știut că Ida Gransbury venea și ea la Bloxham. Și poate că nici 
Ida nu a știut despre sosirea lui Harriet. 

— Oui, c'est possible. 

Încurajat, continuai: 

— Poate că era esenţial pentru planul criminalului ca nici 
Harriet, nici Ida să nu fi știut una despre cealaltă. Dar dacă așa 
stau lucrurile și dacă Richard Negus știa că atât el, cât și cele 
două femei vor fi oaspeţi la Bloxham... 

Cam aici îmi seca izvorul de idei. Poirot preluă: 

— Gândurile noastre avansează în aceeași direcţie, prietene. 
A fost oare Richard Negus un complice neavizat la propria 
crimă? Poate că ucigașul l-a convins să cheme victimele la 
hotelul Bloxham sub un pretext, când, de fapt, avea de gând să 
îi ucidă pe toţi trei. Întrebarea este următoarea: Era esential, din 
vreun motiv, ca Harriet și Iida să nu știe despre prezența 


46 


celeilalte la hotel? Şi dacă da, era important pentru Richard 
Negus, pentru criminal sau pentru amândoi? 

— Poate că Richard Negus avea un plan, iar criminalul altul? 

— Exact. Acum trebuie să aflăm tot ce putem despre Harriet 
Sippel, Ida Gransbury și Richard Negus. Cine erau ei când 
trăiau? Ce sperau, ce îi supăra, ce secrete aveau? Satul Great 
Holling ne va oferi răspunsuri. Poate o vom găsi și pe Jennie 
acolo, și pe PIJ, le mystérieux! 

— Nu este niciun oaspete pe nume Jennie aici și nu a fost nici 
noaptea trecută, am verificat. 

— Nu, nici nu credeam să fi fost. Fee Spring, chelnerița, mi-a 
spus că Jennie locuiește într-o casă în partea cealaltă a orașului 
faţă de cafeneaua Pleasant. Deci în Londra, nu în Devon sau în 
Culver Valley. Jennie nu are nevoie de cameră la hotelul 
Bloxham dacă locuiește în cealaltă parte a orașului. 

— Apropo, Henry Negus, fratele lui Richard, este pe drum 
încoace din Devon. Richard Negus locuia cu Henry și cu familia 
lui. Cei mai buni oameni ai mei sunt pregătiţi să-i interogheze pe 
oaspeții hotelului. 

— Aţi fost foarte eficient, Catchpool, mă lăudă Poirot. 

Mă simţii dator să îi spun despre nereușita mea: 

— Problema cu cinele aduse în camere se dovedește dificil de 
elucidat. Nu găsesc pe nimeni care să fi fost implicat personal în 
preluarea comenzilor sau în livrări. Pare să fie o confuzie la 
mijloc. 

— Nu vă faceți griji, mă linişti Poirot. Am să elucidez eu ce 
trebuie când îi strângem pe toţi în sala de mese. Între timp, 
haideţi să ne plimbăm prin grădinile hotelului. Uneori, o 
plimbare ușoară te ajută să ai idei noi. 

De îndată ce am ajuns afară, Poirot începu să se plângă de 
vremea care, ce-i drept, se înrăutăţise. 

— Intrăm înapoi? întrebai. 

— Nu, nu. Încă nu. Micuţelor celule cenușii le face bine să mai 
schimbi mediul și poate copacii ne vor proteja de vânt. Nu mă 
deranjează frigul, dar există un frig bun și unul rău, iar cel de azi 
este rău. 

Ne oprirăm în dreptul intrării în grădinile Bloxham. Luca 
Lazzari nu exagerase când vorbise despre frumusețea lor, mă 
gândii contemplând rândurile de verdeață și, mai în spate, cele 
mai complexe aranjamente de grădină pe care le văzusem 


47 


vreodată în Londra. Aici, natura nu fusese doar îmblânzită, ci 
supusă cu forța într-un mod uluitor. In ciuda vântului aprig, 
priveliștea era superbă. 

— Ei bine? îl întrebai pe Poirot. Intrăm sau nu? 

Ar fi foarte plăcut, m-am gândit, să ne plimbăm pe cărările 
verzi Și drepte precum drumurile romane, printre copaci. 

— Nu știu. Poirot se încruntă și continuă: Vremea aceasta... și 
tremură. 

— ... se va abate și asupra grădinilor, completai eu oarecum 
nerăbdător. Sunt doar două locuri în care putem să mergem, 
Poirot: în hotel sau în afara lui. Ce preferați? 

— Am o idee și mai bună, anunţă el triumfal. Să luăm 
autobuzul! 

— Autobuzul? Încotro? 

— Către nicăieri sau către oriunde. Nu contează. Ne vom da 
jos din autobuz curând și ne vom întoarce cu altul. Ne va oferi 
schimbarea de peisaj, dar fără frig! Haideţi. Vom privi orașul pe 
geam. Cine știe ce vom vedea? 

Porni foarte hotărât. Îl urmai, dând din cap: 

— Vă gândiţi la Jennie, nu-i așa? Este extrem de improbabil să 
o vedem... 

— Este mai probabil decât dacă stăm aici și ne uităm la 
ramuri și la iarbă! răspunse el foarte hotărât. 

Zece minute mai târziu eram într-un autobuz care avea 
geamurile atât de aburite, încât abia puteai vedea ceva prin ele. 
Nici măcar dacă le ștergeai cu o batistă nu puteai vedea nimic. 

Încercai să îl aduc pe Poirot cu picioarele pe pământ. 

— In legătură cu Jennie... 

— Oui? 

— Poate că este în pericol, dar nu are nicio legătură cu 
problema de la Bloxham. Nu există nicio dovadă că ar fi vreo 
legătură între cele două. Absolut niciuna. 

— Nu sunt de acord, prietene, răspunse Poirot ofensat. Sunt 
mai convins ca niciodată că există o legătură. 

— Sunteţi? La naiba, Poirot, de ce? 

— Din cauza celor două aspecte foarte neobișnuite pe care le 
au în comun. 

— Și care sunt acestea? 

— Vă vor deveni clare, Catchpool. Este imposibil să nu le 
realizați dacă vă gândiţi cu mintea deschisă la tot ce știți. 


48 


Pe scaunele din spatele nostru, o bătrână și fiica ei de vârstă 
mijlocie discutau despre diferenţa dintre niște foitaje bune și 
unele excelente. 

— Auziţi, Catchpool? șopti Poirot. La difference! Să ne 
concentrăm nu pe asemănări, ci pe diferenţe. Asta ne va 
conduce în direcţia criminalului nostru. 

— Ce fel de diferențe? 

— Între două crime de la hotel și cea de-a treia. De ce sunt 
detaliile circumstanţiale atât de diferite în cazul lui Richard 
Negus? De ce a închis criminalul ușa din interiorul camerei, și nu 
din afară? De ce a ascuns cheia sub placa de faianță a 
șemineului, în loc să o ia cu el? De ce a ieșit pe fereastră, cu 
ajutorul unui pom, și nu în coridor, în mod firesc? La început, m- 
am întrebat dacă nu cumva a auzit voci pe condor și a vrut să 
evite riscul de a fi văzut ieșind din camera domnului Negus. 

— Just. 

— Non. Până la urmă, nu cred că asta s-a întâmplat. 

— Ah. De ce nu? 

— Din cauza poziţiei butonului din gura lui Richard Negus, 
care a fost și ea diferită în acest caz: adânc în gură, aproape de 
gât, și nu între buze. 

Oftai. 

— Nu începeţi iar cu asta. Chiar nu cred că... 

— Ah! Așteptaţi, Catchpool. Să vedem... 

Autobuzul se oprise. Poirot își lungi gâtul să examineze noii 
pasageri care urcaseră, oftând la vederea ultimului dintre ei, un 
bărbat subţire, în haină de stofă și cu mai mult păr crescându-i 
în urechi decât pe cap. 

— Sunteţi dezamăgit că niciunul dintre ei nu este Jennie, zisei. 

Simţeam nevoia să o spun cu voce tare, pentru a o putea 
crede. 

— Non, mon ami. Aveţi dreptate în privinţa sentimentului, dar 
nu și a cauzei. Simt dezamăgirea de fiecare dată când mă 
gândesc la faptul că într-un oraș énorme, precum Londra, nu am 
șanse să o mai revăd pe Jennie. Și totuși mai sper. 

— Vorbiţi mult despre metoda științifică, dar sunteţi un 
visător, nu-i așa? 

— Credeţi că speranţa este inamicul științei, și nu forţa ei 
motrice? Dacă da, atunci nu sunt de acord cu dumneavoastră, la 
fel cum nu sunt de acord nici în problema butonului. Este o 


49 


diferență semnificativă între cazul lui Richard Negus și celelalte 
două, ale femeilor. Diferența poziționării butonului în gura 
domnului Negus nu poate fi explicată prin faptul că ucigașul a 
auzit voci pe hol și s-a decis să le evite, spuse Poirot acoperindu- 
mă. Așadar, trebuie să fie o altă explicaţie. Până o găsim, nu 
avem certitudinea că nu se aplică și ferestrei deschise, cheii 
ascunse în cameră și ușii încuiate dinăuntru. 

Vine un moment în majoritatea cazurilor - și nu numai în cele 
în care este implicat Hercule Poirot - când simţi că ar fi de mai 
mare ajutor și la fel de eficient să vorbești singur, fără a mai 
încerca să comunici cu lumea exterioară. 

În mintea mea, în fața unui public inteligent și plin de 
admiraţie care eram eu însumi, derulai următorul raţionament: 
faptul că butonul din gura lui Richard Negus era într-o poziţie 
ușor diferită nu avea absolut nicio importanţă. O gură este o 
gură, atâta tot. In mintea criminalului, acesta le făcuse același 
lucru celor trei victime: le deschisese gurile și pusese în fiecare 
câte un buton din aur cu monogramă. 

Nu găseam nicio explicaţie pentru faptul că ascunsese cheia 
sub placa de faianţă a șemineului. Ar fi fost mai rapid și mai 
ușor pentru criminal să o ia cu el sau să o arunce pe covor după 
ce o ștergea de amprente. 

In spatele nostru, mama și fiica epuizaseră subiectul foitajelor 
și trecuseră la șerbet. 

— Ar trebui să ne gândim să ne întoarcem la hotel, propuse 
Poirot. 

— Dar abia ne-am urcat! 

— Oui, c'est vrai, dar nu vrem să ne îndepărtăm prea mult de 
Bloxham. Curând va fi nevoie de noi în sala de mese. 

Expirai încet, știind că ar fi inutil să întreb de ce mai simţise 
nevoia să plecăm de la hotel. 

— Trebuie să coborâm din acest autobuz și să luăm altul, 
spuse. Poate vom avea parte de priveliști mai frumoase din 
acela. 

Așa a fost. Poirot nu o văzu pe Jennie, spre îngrijorarea lui, dar 
eu avui parte de niște scene amuzante, care mă făcură să 
realizez din nou de ce iubesc Londra: un bărbat costumat în 
clovn, jonglând în cel mai prost mod în care am văzut vreodată 
pe cineva făcând jonglerii. Totuși, trecătorii îi aruncau bani în 
pălăria de la picioare. Am mai văzut un pudel care semăna 


50 


izbitor cu un politician renumit și un vagabond stând pe trotuar 
cu o valiză deschisă lângă el, mâncând ceva din ea de parcă 
făcuse popas. 

— Uitaţi, Poirot, omului aceluia nu-i pasă de frig, este fericit 
ca o pisică lângă castronul cu frișcă. Ca vagabondul lângă 
castronul cu frişcă, mai bine zis. Uitaţi-vă la acel pudel, nu vă 
aduce aminte de nimeni? Cineva cunoscut. Uitaţi-vă, e imposibil 
să nu vă dați seama. 

— Catchpool, replică sever Poirot. Ridicaţi-vă, ca să nu ratăm 
staţia. Mereu vă uitaţi în altă parte, căutaţi diversiuni. 

Mă ridicai în picioare. Imediat ce coborârăm din autobuz, 
spusei: 

— Dumneavoastră m-aţi dus într-un tur inutil de agrement 
prin Londra. Nu mă puteţi condamna că priveliștile mi-au trezit 
interesul. 

Poirot se opri din mers. 

— Spuneţi-mi ceva. De ce nu vă uitaţi la cele trei cadavre de 
la hotel? Ce anume nu suportați să vedeți? 

— Nimic. M-am uitat la cadavre atât cât v-aţi uitat și 
dumneavoastră. De fapt, mă uitasem deja destul când aţi apărut 
dumneavoastră. 

— Dacă nu vreţi să discutaţi despre asta cu mine, nu trebuie 
decât să spuneţi, mon ami. 

— Nu este nimic de discutat. Nu cunosc pe nimeni care s-ar 
uita la un cadavru mai mult decât e necesar. Asta e tot. 

— Non, replică încet Poirot. Nu e tot. 

Recunosc că ar fi trebuit să îi spun, și nici acum nu știu de ce 
nu i-am spus. Bunicul meu a murit când aveam cinci ani. A zăcut 
mult timp într-o cameră la noi acasă. Nu îmi plăcea să mă duc la 
el în cameră să îl văd în fiecare zi, dar părinţii mei insistau că 
este important pentru el să fac asta, așa că mă duceam ca să le 
fac lor pe plac, dar și pentru el. l-am privit pielea devenită tot 
mai palidă, i-am ascultat respiraţia tot mai vlăguită și i-am vazut 
privirea din ce în ce mai pierdută. Atunci nu mă gândeam că mi- 
e frică, dar ţin minte cum în fiecare zi număram clipele 
petrecute în acea cameră, știind că până la urmă voi putea să 
ies, să închid ușa după mine și să nu mai număr. 

Când a murit, am simţit că parcă fusesem eliberat din 
închisoare și că, în sfârșit, puteam să trăiesc din plin. Urma să 
fie luat de acolo și nu mai avea să fie moarte în casă. Dar mama 


51 


mi-a spus că trebuie să mă mai duc o dată să îl văd pe bunicul 
în camera lui. Urma să vină cu mine, așa mi-a spus, și totul avea 
să fie bine. 

Doctorul îl aranjase. Mama mi-a explicat ce înseamnă să 
aranjezi morții. Am numărat secundele în liniște, mai multe 
secunde decât de obicei. Cel puţin o sută treizeci, stând lângă 
mama, privind corpul nemișcat și uscat al bunicului. 

— Ține-l de mână, Edward, mi-a cerut mama. 

Când i-am spus că nu vreau, a început să plângă de parcă nu 
avea să se mai oprească niciodată. 

Așa că am ţinut în mână palma uscată și lipsită de viață a 
bunicului. Îmi doream nespus să îi dau drumul și să fug de acolo, 
dar am ţinut-o până când mama s-a oprit din plâns și a spus că 
putem cobori. 

Ține-l de mână, Edward. Ține-l de mână. 


52 


Capitolul 5 


ÎNTREBAŢI O SUTĂ DE OAMENI 


Abia am observat mulţimea care se strânsese în sala de mese 
de la hotelul Bloxham când eu și Poirot am intrat. Încăperea, în 
sine, era atât de impresionantă încât eram acaparat de 
grandoarea ei. M-am oprit în prag și m-am uitat la tavanul înalt, 
bogat ornamentat, plin de embleme și sculpturi. Era ciudat să te 
gândești că oamenii mâncau lucruri simple precum pâine prăjită 
și marmeladă sub asemenea operă de artă - probabil că nici 
măcar nu se uitau în sus în timp ce mâncau ouă fierte. 

Incercam să înțeleg decorul în ansamblul său și felul în care 
erau legate între ele diferitele părți ale tavanului, când Luca 
Lazzari, aflat într-o dispoziţie de neconsolat, se repezi spre 
mine, întrerupându-mi momentul de admiraţie pentru simetria 
de deasupra mea. 

— Domnule Catchpool, monsieur Poirot, vă cer mii de scuze! 
M-am grăbit să vă ajut în munca dumneavoastră, care este 
importantă, și de aceea am spus ceva fals! S-a întâmplat din 
cauză că am auzit multe variante, și când am încercat să le pun 
cap la cap într-o singură versiune, nu am reușit. Numai prostia 
mea e de vină! Doar prostia mea, nimeni altcineva. Ah... 

Lazzari se întrerupse și se uită peste umăr la cei aproape o 
sută de bărbaţi și femei din încăpere. Apoi merse în stânga, 
pentru a sta faţă în faţă cu Poirot, și își scoase pieptul la 
înaintare într-un mod ciudat. Işi puse mâinile pe șolduri. Cred că 
voia să-și ascundă întreg personalul de privirea nemulțumită a 
lui Poirot, sperând că dacă nu pot fi văzuţi, atunci nu pot fi nici 
acuzaţi de nimic. 

— Ce greșeală aţi făcut, signor Lazzari? 

— O gravă eroare! Aţi spus că nu ar fi posibil și aţi avut 
dreptate. Dar vreau să înțelegeţi că extraordinarii mei angajaţi, 
pe care îi vedeţi acum aici, mi-au spus adevărul. Eu am fost cel 
care l-a răstălmăcit, dar nu am făcut-o intenţionat! 

— Je comprends. Şi acum, ca să corectăm greșeala...? spuse 
Poirot plin de speranţă. 


53 


„Extraordinarii” angajaţi stăteau în liniște la mese în acest 
timp și ascultau cu mare atenţie fiecare cuvânt. Atmosfera era 
sumbră. Le-am privit în grabă chipurile și nu am văzut niciun 
zâmbet. 

— V-am spus că fiecare dintre cei trei oaspeţi a cerut să i se 
servească cina în cameră, la ora șapte și un sfert, ieri seară. Dar 
nu este adevărat! Cei trei au fost împreună! Au luat cina cu toții, 
împreună! Toţi într-o singură cameră, a Idei Gransbury, numărul 
317. Un singur chelner i-a văzut vii și nevătămaţi la ora șapte și 
un sfert, nu trei chelneri diferiţi. Înţelegeţi, monsieur Poirot? Nu 
este o așa de mare coincidenţă, cum v-am spus la început, ci o 
situaţie obișnuită: trei oaspeţi luând cina în camera unuia dintre 
ei! 

— Bon, replică Poirot părând mulţumit. Asta are sens. Și cine 
a fost chelnerul cu pricina? 

Un bărbat voinic și chel, care stătea la una dintre mese, se 
ridică. Părea de vreo cincizeci de ani. Îi atârnau fălcile și avea 
ochii trişti ai unui câine Basset. 

— Eu am fost, domnule. 

— Cum vă numiţi, monsieur? 

— Rafal Bobak, domnule. 

— Le-ați servit cina lui Harriet Sippel, Idei Gransbury și lui 
Richard Negus în camera 317, la ora șapte și un sfert, ieri seară? 
întrebă Poirot. 

— Nu cina, domnule. Ceaiul de la ora cinci, asta a comandat 
domnul Negus. Ceaiul de la ora cinci la ora cinei. M-a întrebat 
dacă e posibil sau dacă aveam de gând să îi oblig să ia o „cină 
ca o cină”. A spus că el și prietenele lui nu aveau poftă de o cină 
obișnuită. Că ar prefera să bea un ceai. L-am informat că putea 
comanda orice dorea, domnule. A cerut sandviciuri cu șuncă, 
brânză, somon și castravete, și niște prăjituri. Și cornuleţe cu 
gem și frișcă, domnule. 

— Și băuturi? 

— Ceai, domnule, pentru toţi trei. 

— D'accord. Dar vinul lui Richard Negus? 

Rafal Bobak dădu din cap. 

— Nu, domnule. Niciun vin. Domnul Negus nu mi-a cerut vin. 
Nu am dus niciun pahar cu vin la camera 317. 

— Sunteţi sigur în această privință? 

— Absolut, domnule. 


54 


Fiind ţinta atâtor priviri, mă simţeam puţin stânjenit. Încă nu 
pusesem nicio întrebare, eram foarte conștient. Era bine să îl las 
pe Poirot să fie maestru de ceremonii, dar dacă nu participam 
deloc, aș fi părut slab. Îmi dresei vocea și mă adresai întregii 
încăperi: 

— A dus cineva o ceașcă de ceai în camera lui Harriet Sippel, 
numărul 121? Sau un vin în camera lui Richard Negus? leri sau 
miercuri, cu o zi înainte? 

Oamenii dădură din cap. Dacă nu cumva cineva minţea, se 
părea că singura livrare în camerele celor trei victime fusese 
aceea de ceai de la ora cinci în loc de cină, făcută de Rafal 
Bobak către camera 317, în ziua de joi, la ora șapte și un sfert. 

Încercai să mă lămuresc în gând: ceașca de ceai din camera 
lui Harriet Sippel nu era o problemă. Probabil că era una dintre 
cele trei aduse de către Bobak, de vreme ce fuseseră găsite 
doar două cești în camera Idei Gransbury după săvârșirea 
crimelor. Dar cum ajunsese paharul de vin în camera lui Richard 
Negus, dacă nu îl dusese un chelner? 

Oare criminalul venise la hotelul Bloxham cu butonii cu 
monogramă și otravă în buzunar, și o sticlă de Harvey's Bristol 
Cream în mână? Părea tras de păr. 

Poirot păru să se fi blocat la aceeași problemă: 

— Să fie absolut clar: niciunul dintre dumneavoastră nu i-a 
dus un pahar cu vin lui Richard Negus, nici în camera lui, nici 
altundeva în acest hotel? 

Oamenii dădură din nou din cap. 

— Signor Lazzari, puteţi să îmi spuneţi, vă rog, dacă paharul 
găsit în camera domnului Negus aparține hotelului Bloxham? 

— Da, monsieur Poirot. Toată povestea este uimitoare. Aș 
vrea să spun că i-a dus cineva paharul de vin domnului Negus 
joi sau miercuri, cineva care nu se află acum în încăpere, dar 
toţi cei care lucrau atunci sunt prezenți aici. 

— Povestea este uimitoare, așa cum spuneți și 
dumneavoastră. Domnule Bobak, aţi putea să ne relataţi ce s-a 
întâmplat când aţi dus ceaiul de după-masă-seara în camera 
Idei Gransbury? 

— Am așezat totul pe masă și am plecat, domnule. 

— Erau toţi trei în cameră? Doamna Sippel, domnișoara 
Gransbury și domnul Negus? 

— Da, domnule. 


55 


— Descrieţi-ne scena. 

— Scena, domnule? 

Văzând că Rafal Bobak era nedumerit, îl ajutai: 

— Care dintre ei a deschis ușa? 

— Domnul Negus a deschis, domnule. 

— Și unde erau cele două femei? întrebai. 

— Ah, stăteau în fotoliile de lângă șemineu. Discutau. Nu am 
vorbit cu ele. Am vorbit doar cu domnul Negus. Am pus totul pe 
masa de lângă fereastră și apoi am plecat, domnule. 

— Mai ţineţi minte despre ce vorbeau cele două doamne? 
întrebă Poirot. 

Bobak cobori privirea. 

— Păi știți, domnule... 

— Este important, monsieur. Orice detaliu îmi puteţi da 
despre acești trei oameni este important. 

— Ei bine... vorbeau răutăcios, domnule. Mai și râdeau. 

— Vreţi să spuneţi că erau dușmănoase? In ce fel? 

— Una dintre ele era, da. Și domnului Negus părea să-i placă 
asta. Era vorba despre o doamnă mai în vârstă și un bărbat mai 
tânăr. Nu mă interesa, așa că nu am ascultat. 

— Mai ţineţi minte ce anume s-a spus? Cui îi era adresată 
răutatea? 

— Nu aș putea spune, domnule, îmi pare rău. Am înţeles doar 
că era o doamnă mai în vârstă care suferea după un bărbat mai 
tânăr. Mi s-a părut o bârfă. 

— Monsieur, replică Poirot pe tonul său cel mai autoritar. 
Dacă vă mai amintiţi ceva în legătură cu această discuție, orice, 
vă rog să îmi spuneţi imediat. 

— Așa o să fac, domnule. Acum, că mă gândesc puţin, 
bărbatul mai tânăr parcă a părăsit-o pe doamna mai în vârstă și 
a fugit cu altă femeie. Erau bârfe lipsite de importanţă, atâta 
tot. 

— Așadar... 

Poirot începu să se plimbe prin încăpere. Era ciudat să privesc 
cum mai mult de o sută de capete se întorceau după el. 
Continuă: 

— Îi avem pe Richard Negus, Harriet Sippel și Ida Gransbury 
în camera 317, un bărbat și două femei care vorbeau răutăcios 
despre un bărbat și două femei! 

— Dar ce relevanţă are asta, Poirot? întrebai. 


56 


— Ar putea să nu aibă nicio relevanță. Dar este interesant. Și 
bârfitul, râsul, ceaiul de după-masă servit la ora cinei... Toate 
acestea ne spun că victimele nu erau necunoscuţi, ci cunoștințe 
sau chiar prieteni, și nu aveau idee de soarta ce urma a se 
abate asupra lor. 

O mișcare bruscă mă sperie. La masa din faţa lui Poirot și a 
mea, un tânăr palid și cu păr negru sări în picioare de parcă ar fi 
fost catapultat. Aș fi crezut că era nerăbdător să spună ceva, 
dar avea fața împietrită de teroare. 

— Este unul dintre ajutoarele noastre de receptioner, domnul 
Thomas Brignell, preciză Lazzari, prezentându-l cu un gest 
pompos. 

— Erau mai mult decât amici, domnule, șopti Brignell după o 
pauză lungă. 

Niciunul dintre cei care stăteau în spatele lui nu ar fi putut să-l 
audă, atât de încet vorbise. Apoi continuă: 

— Erau buni prieteni. Se cunoșteau bine. 

— Bineînţeles că erau buni prieteni! exclamă Lazzari. Doar au 
luat masa împreună! 

— Multe persoane iau masa în fiecare zi cu oameni care le 
displac profund, îl apostrofă Poirot. Vă rog, continuaţi, domnule 
Brignell. 

— Când l-am întâlnit pe domnul Negus, seara trecută, era 
îngrijorat pentru doamne așa cum doar un bun prieten ar fi, ne 
șopti Thomas Brignell. 

— V-aţi întâlnit cu el? întrebai. Când? Unde? 

— La șapte și jumătate, domnule. 

Arătă către ușile duble ale sălii de mese. Observai că îi 
tremura mâna. 

— Chiar aici, afară. Am ieșit de aici și l-am văzut mergând 
spre lift. M-a văzut și s-a oprit, m-a chemat. Am presupus că se 
întoarce în cameră. 

— Și ce v-a spus? întrebă Poirot. 

— A... m-a rugat să mă asigur că nota de plată a cinei se va 
trece în contul lui, nu al doamnelor. El își permitea să o 
plătească, așa a spus, dar doamna Sippel și domnișoara 
Gransbury nu și-ar fi permis. 

— Doar asta a spus, monsieur? 

— Da. 


57 


Brignell păru gata să leșine dacă îi mai ceream un singur 
cuvinţel. 

— Mulţumim, domnule Brignell, îi spusei cât mai blând cu 
putinţă. Ne-aţi fost de mare ajutor. 

Și pentru că mă simţii imediat vinovat că nu îi mulțumisem la 
fel și lui Rafal Bobak, adăugai: 

— Ca și dumneavoastră, domnule Bobak. Ne-aţi ajutat cu toții. 

— Catchpool, majoritatea celor din această încăpere nu au 
spus nimic, murmură Poirot. 

— Au ascultat cu atenţie și s-au gândit la problemele 
prezentate. Cred că merită recunoștință pentru asta. 

— Aveţi încredere în judecata lor, da? Poate că ei sunt acei o 
sută de oameni despre care tot vorbiți când ne contrazicem? 
Bien, dacă ar fi să-i întrebăm pe acești o sută de oameni... 

Poirot se întoarse către mulţime. 

— Doamnelor și domnilor, am auzit că Richard Negus, Harriet 
Sippel și Ida Gransbury erau prieteni și că masa le-a fost dusă în 
camera 317 la ora șapte și un sfert. Și totuși, la ora șapte și 
jumătate, domnul Brignell l-a văzut pe Richard Negus la acest 
etaj al hotelului, mergând spre lift. Probabil că domnul Negus se 
întorcea către camera lui, 238, sau camera 317, pentru a reveni 
lângă prietenele lui, n'est-ce pas? Dar de unde se întorcea? 
Sandviciurile şi  prăjiturile lui fuseseră aduse abia de 
cincisprezece minute! Le-a abandonat imediat și a plecat cine- 
știe-unde? Sau și-a mâncat porţia în doar trei, patru minute, iar 
apoi a plecat în grabă? Și unde se grăbea? Pentru ce motiv 
important a părăsit camera 317? Pentru a se asigura că nota de 
plată nu se va face în contul lui Harriet Sippel sau al Idei 
Gransbury? Nu putea aștepta douăzeci sau treizeci de minute, 
sau poate o oră, înainte de a pleca să rezolve această 
problemă? 

O femeie solidă, cu păr brunet și creț și sprâncene încruntate 
sări în picioare în spatele încăperii: 

— Ne tot întrebaţi de parcă am ști noi răspunsurile, dar nu 
știm nimic! 

Privirea ei cuprinse încăperea în timp ce vorbea, oprindu-se 
asupra fiecăruia dintre cei prezenţi, deși cuvintele îi erau 
adresate lui Poirot. 

— Eu vreau să mă duc acasă, domnule Lazzari, se plânse ea. 
Vreau să văd dacă sunt bine copilașii mei! 


58 


O tânără care stătea lângă ea îi puse mâna pe braţ și încercă 
să o liniștească. 

— Stai jos, Tessie. Domnul încearcă doar să ajute. Copiii tăi n- 
au pățit nimic, că doar n-au fost pe lângă Bloxham. 

La această remarcă, care se dorea a fi o consolare, atât Luca 
Lazzari, cât și Tessie cea zdravănă se văitară. 

— Nu vă mai reținem mult, doamnă, o liniștii. Și sunt sigur că 
domnul Lazzari vă va permite să vă vedeţi copiii apoi, dacă asta 
trebuie să faceţi. 

Lazzari confirmă, iar Tessie se așeză la loc, oarecum mai 
liniștită. 

Mă întorsei către Poirot și îi spusei: 

— Richard Negus nu a ieșit din camera 317 pentru a rezolva 
problema notei de plată. S-a întâlnit cu Thomas Brignell când se 
întorcea de undeva, deci făcuse deja ceea ce avusese de gând 
să facă la momentul respectiv. S-a întâlnit întâmplător cu 
domnul Brignell după aceea și s-a hotărât să clarifice problema 
notei de plată. 

Speram ca, prin acest scurt discurs, să le demonstrez celor 
prezenţi că mai aveam și răspunsuri, nu doar întrebări. Poate că 
nu știam toate răspunsurile, nu încă, dar pe unele da, ceea ce 
era mai bine decât nimic. 

— Monsieur Brignell, aţi avut senzaţia că domnul Negus v-a 
văzut întâmplător şi a profitat de ocazie, cum susține domnul 
Catchpool? Nu vă căuta pe dumneavoastră? Dumneavoastră l- 
ați cazat când a sosit miercuri, nu? 

— Așa e, domnule. Nu, nu mă căuta pe mine. 

Brignell păru mai bucuros să vorbească stând pe scaun. 

— M-a văzut întâmplător și s-a gândit „Uite-l pe băiatul ăla”, 
dacă înțelegeţi, domnule. 

— Într-adevăr. Doamnelor și domnilor, vorbi Poirot pe un ton 
ridicat. După ce a comis trei crime în acest hotel, ieri, criminalul 
sau cineva care știe identitatea criminalului și a conspirat cu ela 
lăsat un bilet la recepţie: „FIE CA EI SĂ NU SE ODIHNEASCĂ 
NICIODATĂ ÎN PACE. 121. 238. 317”. A observat cumva cineva 
când a fost lăsat acest bilet pe care vi-l arăt acum? 

Poirot scoase biletul din buzunar și îl ţinu în sus, continuând: 

— A fost găsit de către domnul John Goode la ora opt și zece. 
Aţi observat cumva o persoană sau un grup de persoane care se 


59 


comportau ciudat la recepţie? Gândiţi-vă bine! Cineva trebuie să 
fi văzut ceva! 

Tessie cea zdravănă închise ochii strâns și se sprijini de 
prietena ei. Încăperea se umpluse de rumoare și de sunete de 
uimire, dar erau doar șocul și entuziasmul provocate de vederea 
scrisului criminalului, un suvenir ce făcea cele trei crime să pară 
și mai reale. 

Nimeni nu mai avu nimic de relatat. Se dovedi că dacă întrebi 
o sută de oameni, este foarte posibil să fii dezamăgit. 


60 


Capitolul 6 


ENIGMA VINULUI DE XERES 


O jumătate de oră mai târziu, eu și Poirot beam o cafea în fața 
focului din încăperea pe care Lazzari o numea „foaierul nostru 
secret”, care se află în spatele sălii de mese și în care nu se 
putea intra din holul public. Pereţii erau acoperiţi de portrete pe 
care încercam să le ignor. Prefer peisajele, însorite sau 
mohorâte. Mă neliniștesc ochii persoanelor din portrete, oricine 
ar fi artistul. Încă nu am văzut un portret care să nu-mi dea 
impresia că persoana înfățișată se încruntă la mine. 

După reprezentaţia sa exuberantă de maestru de ceremonii 
din sala de mese, Poirot devenise din nou posac și tăcut. 

— lar vă gândiţi la Jennie, nu-i așa? 

Recunoscu că da. 

— Nu vreau să aflu că a fost găsită cu un buton cu 
monograma PIJ în gură. Mă tem de o asemenea veste. 

— De vreme ce nu puteți face nimic în legătură cu Jennie 
pentru moment, mai bine v-aţi gândi la altceva, îl sfătuii. 

— Ce pragmatic sunteţi, Catchpool! Foarte bine. Atunci să ne 
gândim la cești de ceai. 

— Cești de ceai? 

— Da. Ce părere aveţi despre ele? 

După ce mă gândii bine, spusei: 

— Cred că nu am nicio părere pe tema ceștilor de ceai. 

Poirot dădu semne de nerăbdare: 

— Trei cești de ceai sunt aduse în camera Idei Gransbury de 
către Rafal Bobak. Trei cești pentru trei oameni, așa cum te-ai 
aștepta. Dar când sunt găsite cadavrele celor trei, în cameră 
sunt doar două cești. 

— Cealaltă este în camera lui Harriet Sippel, cu cadavrul ei. 

— Exactement. Şi este foarte ciudat, nu? Oare doamna Sippel 
și-a luat ceașca și farfurioara în camera ei înainte sau după ce a 
fost pusă otrava în ea? In oricare dintre scenarii, cine ar merge 
cu o ceașcă de ceai în mână pe coridor și ar lua liftul sau ar 
coborî pe scări două etaje? Fie este plină și există riscul să se 


61 


verse, fie este plină doar pe jumătate sau aproape goală, și 
atunci nu ar mai avea rost să o transporți. De obicei, bei ceai în 
camera în care l-ai turnat în ceașcă, n'est-ce pas? 

— İn mod normal, da. Acest criminal mi se pare foarte departe 
de normalitate, afirmai cu vehemenţă. 

— Dar victimele lui? Nu cumva sunt și ele persoane 
neobișnuite? Ce părere aveți despre comportamentul lor? Vreţi 
să cred că Harriet Sippel își ia ceaiul jos, în camera ei, stând în 
fotoliu, și aproape imediat îi bate criminalul la ușă și găsește 
ocazia să îi pună cianură în ceai? Și Richard Negus a plecat din 
camera Idei Gransbury pentru un scop necunoscut, ţineţi minte, 
dar reușește să se întoarcă în camera lui ulterior, cu paharul de 
vin pe care nimeni de la hotel nu i l-a adus. 

— Dacă puneţi așa problema... 

Poirot continuă ca și când eu nu i-aș fi dat dreptate. 

— Ah, da, și Richard Negus la fel, stă singur cu băutura lui 
când îl vizitează criminalul. Și el spune: „Dar chiar vă rog, puneţi 
otravă în băutura mea!” lar Ida Gransbury așteaptă liniștită în 
camera 317 în tot acest timp, singură, să vină și la ea 
criminalul? Işi bea ceaiul foarte încet. Ar fi nepoliticos din partea 
ei să îl termine înainte ca ucigașul să ajungă la ea, desigur, 
pentru că nu ar mai avea cum să o otrăvească. Unde ar mai 
pune el cianura? 

— La naiba, Poirot, ce vreţi să spun eu? Nici eu nu înțeleg! Mie 
mi se pare că victimele au avut o altercaţie. Altfel, de ce ar fi 
plănuit să ia cina împreună, dar ulterior să se ducă fiecare în 
camera sa? 

— Nu cred că o femeie care pleacă nervoasă dintr-o cameră 
ar lua și ceașca de ceai pe jumătate plină, afirmă Poirot. Nu s-ar 
fi răcit oricum ceaiul până când ajungea în camera 121? 

— Eu beau adesea ceai rece, chiar îmi place. 

Poirot ridică sprâncenele. 

— Dacă nu vă cunoșteam drept un om sincer, nu aș fi crezut 
așa ceva. Ceai rece! Dâgueul/asse! 

— Ei, recunosc că m-am obișnuit cu el, mă apărai. Când ceaiul 
e deja rece, nu ai motive să te grăbești. Îl poţi bea când vrei, 
chiar dacă mai pierzi timpul, nu se întâmplă nimic. Nu ești 
constrâns de nimic. lar asta e foarte important, în opinia mea. 

Cineva bătu la ușă. 


62 


— Trebuie să fie Lazzari, vine să verifice dacă nu cumva ne-a 
deranjat cineva în timpul discuţiei noastre foarte importante, 
spusei. 

— Intraţi, vă rog, strigă Poirot. 

Nu era Luca Lazzari, ci Thomas Brignell, ajutorul de 
recepţioner care susţinuse că l-a văzut pe Richard Negus lângă 
lift la șapte și jumătate. 

— Ah, monsieur Brignell. Intraţi, vă rog. Ne-a ajutat toarte 
mult mărturia dumneavoastră cu privire la seara de ieri. Eu și 
domnul Catchpool vă suntem recunoscători. 

— Da, foarte, adăugai entuziast. 

Aș fi adăugat aproape orice ca să-l ajut pe Brignell să 
dezvăluie ceea ce îl frământa. Era evident că îl frământa ceva. 
Sărmanul de el părea la fel de lipsit de încredere ca și în sala de 
mese. Își freca palmele și avea fruntea transpirată. Părea mai 
palid decât mai devreme. 

— V-am dezamăgit. L-am dezamăgit și pe domnul Lazzari, 
care a fost atât de bun cu mine. Mai devreme, în sala de mese, 
nu am... nu am... 

Se poticni și își frecă palmele din nou. 

— Nu ne-aţi spus adevărul? replică Poirot. 

— Fiecare cuvințel a fost adevărat, domnule! afirmă Thomas 
Brignell indignat. Aș fi la fel de rău ca și criminalul dacă aș minți 
poliţia într-o asemenea situaţie. 

— Nu cred că aţi fi chiar la fel rău ca el, monsieur. 

— Am omis să spun două lucruri. N-am cuvinte să vă spun cât 
de rău îmi pare, domnule. Vedeți dumneavoastră, nu mi-e ușor 
să vorbesc într-o încăpere plină de oameni. Așa am fost mereu. 
Și am ezitat să mărturisesc celălalt lucru pe care mi l-a spus 
domnul Negus în sala aceea, pentru că mi-a făcut un 
compliment. 

— Ce compliment? 

— Unul pentru care nu făcusem nimic să-l merit, domnule, 
sunt sigur de asta. Sunt doar un om simplu. Nu am nimic 
deosebit. Îmi fac meseria pe care sunt plătit să o fac, încerc să 
fac totul cât mai bine, dar nu sunt motive să mă laude cineva. 

— Și domnul Negus a făcut asta? V-a lăudat? 

Brignell suspină. 

— Da, domnule. Așa cum am spus, nu îmi doream laude și nu 
am făcut nimic să le merit. Dar când ne-am văzut în hol, a spus: 


63 


„Ah, domnul Brignell, păreţi un om foarte capabil. Știu că pot 
avea încredere în dumneavoastră în chestiunea asta”. Apoi a 
vorbit despre ce v-am spus mai devreme, domnule, despre nota 
de plată și că dorea să o plătească el. 

— Și nu aţi vrut să repetaţi complimentul pe care l-aţi primit 
de față cu toţi ceilalţi, așa este? întrebai. V-a fost teamă că ar fi 
sunat a laudă? 

— Da, domnule, de asta mi-a fost teamă. Și mai este ceva. 
După ce am rezolvat problema notei de plată, domnul Negus m- 
a rugat să îi aduc un pahar de vin. Eu i l-am dat. M-am oferit să 
i-l duc în cameră, dar a spus că vrea să mă aștepte în hol. I l-am 
adus, iar apoi a intrat cu el în lift. 

Poirot se aplecă în față. 

— Și totuși nu aţi spus nimic despre asta când am întrebat 
dacă cineva dintre cei prezenţi în sala de mese i-a dus lui 
Richard Negus un pahar de vin. 

Brignell păru confuz și pus în încurcătură, de parcă răspunsul 
corect îi stătea pe vârful limbii, și totuși îl ocolea. 

— Ar fi trebuit să spun, domnule. Ar fi trebuit să vă povestesc 
totul imediat cum ați întrebat. Regret amarnic că nu mi-am 
făcut datoria faţă de dumneavoastră și faţă de cei trei oaspeţi, 
Dumnezeu să-i odihnească în pace. Nu pot decât să sper că mi- 
am mai spălat din păcate acum, că am venit la dumneavoastră. 

— Desigur, desigur. Dar sunt curios de ce nu aţi spus totul în 
sala de mese, monsieur. Când am întrebat „Cine din această 
sală i-a dus un pahar de vin lui Richard Negus?”, ce anume v-a 
împiedicat să mărturisiți? 

Săracul recepţioner începuse să tremure. 

— Jur pe mormântul dragii mele mame că acum v-am spus tot 
ce s-a întâmplat ieri-seară, când m-am întâlnit cu domnul 
Negus, domnule Poirot. Până în cele mai mici detalii. Nu ați avea 
cum să știți mai multe despre ce s-a întâmplat, vă asigur de 
asta. 

Poirot deschise gura să mai pună o întrebare, dar i-o luai 
înainte: 

— Vă mulţumim mult, domnule Brignell. Nu vă faceți griji că 
nu ne-ați spus mai devreme. Înţeleg cât este de greu să te ridici 
și să vorbeşti în fața unei mulţimi. Nici mie nu îmi prea place. 

După ce discuția se încheie, Brignell fugi spre ușă ca o vulpe 
hăituită de câini. 


64 


— ÎI cred, precizai după ce plecă. Ne-a spus tot ce știe. 

— În legătură cu întâlnirea lui cu Richard Negus de lângă lift, 
în holul hotelului, da. Detaliul omis îl privește pe el. De ce nu a 
vorbit despre vin în sala de mese? l-am pus acea întrebare de 
două ori, și tot nu a răspuns. In schimb, a vorbit pe larg despre 
regretul lui, care părea sincer. Nu minte, dar nici nu spune 
adevărul. Ah, ascunde lucruri! Este o formă de a minţi, una 
foarte eficientă, pentru că nu există nicio minciună pe care să o 
poată contesta cineva. 

Poirot chicoti brusc. 

— lar dumneavoastră, Catchpool, încercaţi să îl apăraţi de 
Hercule Poirot, care ar pune presiune pe el tot mai mult pentru a 
afla informaţii, eh? 

— Părea să fi ajuns la limită. Și, sincer să fiu, dacă mai 
ascunde ceva, este un lucru ce îl privește pe el și despre care 
crede că nu are nicio importanţă în cazul nostru, dar care este 
foarte jenant pentru el. E un om agitat și conștiincios. Simţul 
datoriei l-ar determina să ne spună, dacă ar considera că este 
relevant. 

— Și pentru că l-aţi lăsat dumneavoastră să plece, nu am avut 
ocazia să îi explic că orice informaţie ascunde ar putea fi vitală. 

În timp ce ridică tonul, Poirot se încruntă la mine, ca să îi 
observ enervarea. 

— Nici măcar eu, Hercule Poirot, nu știu încă sigur ce este și 
ce nu este relevant. De aceea trebuie să știu tot. 

Se ridică. 

— lar acum mă întorc la Pleasant, spuse deodată. Cafeaua de 
acolo este mult mai bună decât a lui signor Lazzari. 

— Dar Henry, fratele lui Richard Negus, este pe drum încoace, 
protestai. M-am gândit că aţi vrea să vorbiţi cu el. 

— Am nevoie de o schimbare de peisaj, Catchpool. Trebuie să 
readuc la viață micuțele celule cenușii. Vor începe să fie inactive 
dacă nu plec în altă parte. 

— Prostii! Speraţi să o găsiţi pe Jennie sau să aflaţi vești 
despre ea. Poirot, chiar cred că umblaţi după cai verzi pe pereți 
cu această Jennie. Și dumneavoastră știți asta, de aceea nu 
recunoașteţi că vă duceţi la Pleasant în speranţa de a o găsi. 

— Poate. Dar dacă este un ucigaș de cai în libertate, ce e de 
făcut? Aducetţi-l pe domnul Henry Negus la Pleasant, am să 
discut cu dumnealui acolo. 


65 


— Ce? Vine tocmai din Devon. Nu va fi dispus să ajungă doar 
pentru a pleca imediat pentru... 

— Dar își dorește un cal mort? Întrebaţi-l asta. 

Mă hotărâi să nu îl întreb așa ceva pe Henry Negus, de teamă 
că ar putea face rapid cale întoarsă de unde venise crezând că 
Scotland Yard a fost luată în stăpânire de nebuni. 


66 


Capitolul 7 


DOUĂ CHEI 


Poirot ajunse la cafenea, care era aglomerată și învăluită în 
amestecul unui fum cu un iz dulce precum siropul de clătite. 

— AȘ dori o masă, dar sunt toate ocupate, i se plânse lui Fee 
Spring. 

Și ea de-abia ajunsese și stătea cu haina pe mână lângă 
cuierul din lemn. Când își dădu jos pălăria, părul ei în vânt se 
electriză și se ridică, rămânând așa câteva clipe până să cedeze 
gravitaţiei. Scena era chiar comică, gândi Poirot. 

— Atunci aveţi o problemă, nu? spuse ea veselă. Nu pot să 
dau afară clienţii care fac consumaţie nici măcar pentru un 
detectiv faimos. 

Apoi șopti: 

— Domnul și doamna Ossessil vor pleca în scurt timp. Veţi 
putea să staţi la masa aia. 

— Domnul și doamna Ossessil? Ce nume neobișnuit. 

Fee râse, apoi șopti din nou: 

— Doamna spune tot timpul „Oh, Cecil!” Sărmanul soț nu 
poate să scoată nici două cuvinte, că imediat îl corectează ea. 
Apucă să spună că vrea omletă și pâine prăjită? Imediat spune 
și ea: „Oh, Cecil, nu ouă și pâine prăjită!” Nici măcar nu trebuie 
să spună el ceva, că ea și începe! El se așază la prima masă 
liberă, și ea spune: „Oh, Cecil, nu la masa aia!” E clar că el ar 
trebui să spună că vrea ceea ce nu vrea și că nu vrea ceea ce 
vrea. Eu așa aș face. Tot aștept să-și dea și el seama, dar nu se 
prinde deloc, sinceră să fiu. Are creierul ca o varză mucegăită. 
Cred că de-aia a și început ea să spună întruna „Oh, Cecil”. 

— Dacă nu pleacă mai repede, îi voi spune chiar eu „Oh, 
Cecil”, replică Poirot, pe care deja îl obosea statul în picioare 
deopotrivă cu dorinţa zadarnică de a se așeza. 

— Până e gata cafeaua dumneavoastră, pleacă, îl linişti Fee. 
Vedeţi, ea a terminat de mâncat. O să-l Oh-Ceciluiască imediat 
de aici. Dar cum de-aţi venit la noi la prânz? Staţi puţin, știu ce 


67 


puneţi la cale! O căutaţi pe Jennie, nu-i așa? Am auzit că aţi 
venit și azi-dimineaţă, la prima oră. 

— De unde aţi auzit asta? Abia aţi ajuns, n'est-ce pas? 

— Nu sunt niciodată prea departe, răspunse Fee enigmatic. 
Nu a văzut-o nimeni pe Jennie, dar să știți, domnule Poirot, că 
nici mie nu-mi iese din minte. 

— Sunteţi îngrijorată și dumneavoastră? 

— Ah, nu că ar fi ea în pericol. Nu e treaba mea s-o salvez. 

— Non. 

— Nici a dumneavoastră nu e. 

— Ah, dar Hercule Poirot a salvat vieți. A salvat oameni 
nevinovaţi de la spânzurătoare. 

— Jumătate dintre ei sunt oricum vinovaţi, spuse Fee voioasă, 
de parcă ideea o amuza. 

— Non, mademoiselle. Vous êtes misanthrope. 

— O fi cum spuneți dumneavoastră. Ce ştiu eu e că dacă mi- 
aș face griji pentru toți cei care vin aici și despre care ar trebui 
să-mi fac griji, nu aș mai avea pace. Necazuri peste necazuri, și 
cele mai multe sunt în mintea lor, nu probleme reale. 

— Dacă o problemă este în mintea cuiva, atunci este reală, 
afirmă Poirot. 

— Nu și dacă sunt prostii născocite din nimic, și de obicei așa 
sunt. Voiam să spun despre Jennie doar că am observat ceva 
aseară... dar nu îmi dau seama ce anume. Tin minte că m-am 
gândit „Ciudat să spună sau să facă Jennie asta...” Dar nu mai 
știu ce m-a făcut să mă gândesc la așa ceva - ce a spus sau ce 
a făcut? M-am tot gândit până am ametit! la uitaţi, deja pleacă 
domnul și doamna Oh, Cecil. Mergeţi la masă. Cafea? 

— Da, vă rog. Mademoiselle, credeţi că aţi putea totuși să vă 
aduceţi aminte ce anume a spus sau a făcut Jennie? Este extrem 
de important. 

— Mai important decât rafturi drepte? întrebă Fee brusc. Mai 
important decât tacâmuri așezate drept pe masă? 

— Ah. Credeţi că lucrurile acestea sunt prostii închipuite? 

Faţa lui Fee se înroși. 

— Mă scuzaţi dacă m-am trezit vorbind. Doar că... nu ați fi 
mult mai fericit dacă nu v-aţi mai face atâtea griji despre felul în 
care e așezată o furculiță pe fața de masă? 

Poirot îi oferi cel mai politicos zâmbet al său. 


68 


— AȘ fi mult mai fericit dacă v-aţi gândi ce anume în legătură 
cu mademoiselle Jennie v-a rămas în minte. 

Și cu această replică, încheie cu demnitate conversaţia și se 
duse la masă. Așteptă o oră și jumătate, timp în care luă un 
prânz bun, dar Jennie nu apăru. 

Ajunsei la Pleasant în jurul orei două, însoţit de un bărbat pe 
care Poirot îl luă drept Henry Negus, fratele lui Richard. Se creă 
o oarecare confuzie când îi spusei că îl însărcinasem pe ofițerul 
Stanley Beer să îl aștepte pe Negus și să îl aducă la Pleasant, și 
că făcusem asta deoarece singurul om la care mă putusem 
gândi la momentul respectiv era cel de lângă mine. 

Îl prezentai, domnul Samuel Kidd, fabricant de boilere, și mă 
amuzai la reacţia lui Poirot, care se oripilă de cămașa murdară, 
cu un nasture lipsă, a companionului meu și de faţa lui cam 
nebărbierită. Domnul Kidd nu avea ceea ce se poate numi o 
barbă sau o mustață, dar era clar că era certat cu lama de ras. 
Felul în care arăta sugera faptul că începuse să se bărbierească, 
se tăiase destul de rău și se lăsase păgubaș. Drept urmare, o 
parte a feței sale era rasă, dar rănită, iar cealaltă, acoperită cu 
păr. Nu era deloc ușor să stabilești care parte arăta mai rău. 

— Domnul Kidd are să ne spună o poveste foarte interesantă. 
Stăteam în faţa hotelului Bloxham, așteptându-l pe Henry 
Negus, când... 

— Ah! mă întrerupse Poirot. Dumneavoastră și domnul Kidd 
veniţi de la hotelul Bloxham acum? 

— Da. 

De unde să fi venit, din Timbuktu? 

— Și cum aţi venit? 

— Lazzari mi-a dat una dintre mașinile hotelului. 

— Cât timp a durat călătoria? 

— Fix treizeci de minute. 

— Și cum au fost drumurile? Erau multe mașini? 

— Nu. Aproape că nu era nimeni, de fapt. 

— Credeţi că în alte condiţii aţi fi putut să ajungeţi chiar și mai 
repede? întrebă Poirot. 

— Doar dacă mi-ar crește aripi. Treizeci de minute este un 
timp foarte bun, zic eu. 

— Bon. Domnule Kidd, vă rog să luaţi loc și să îi spuneţi lui 
Poirot povestea dumneavoastră foarte interesantă. 


69 


Spre stupoarea mea, în loc să ia loc, Samuel Kidd râse și 
repetă cuvintele pe care tocmai le rostise Poirot, dar cu un 
accent exagerat, franțuzesc sau belgian, sau cu ce accent 
vorbește Poirot. 

Poirot păru ofensat să i se imite accentul. Simţii o urmă de 
compasiune pentru el până când spuse: 

— Domnul Kidd îmi pronunţă numele mai bine decât 
dumneavoastră, Catchpool. 

— „Domnul Keeda”, spuse râzând bărbatul neîngrijit. Ah, nu 
mă luaţi în seamă, domnule. Mă amuz singur. „Domnul Keeda", 
auzi! 

— Nu suntem aici ca să ne distrăm, i-o retezai, sătul deja de 
el. Vă rog să repetaţi ce mi-aţi spus în fața hotelului. 

Lui Kidd îi luă zece minute să spună o poveste pe care ar fi 
putut-o spune în doar trei minute, dar a meritat pierderea de 
timp. Trecând prin faţa hotelului Bloxham cu o seară înainte, 
după ora opt, văzuse o femeie ieșind în fugă din hotel, coborând 
treptele în stradă. Respira greu și arăta groaznic. Se îndreptase 
spre ea, să o întrebe dacă are nevoie de ajutor, dar fusese prea 
rapidă și nu o mai putuse ajunge din urmă. In fugă, îi căzuse 
ceva pe jos: două chei aurii. Dându-și seama că i-au căzut, s-a 
întors și le-a luat. Apoi, ţinându-le strâns în mâna înmănușată, a 
dispărut în noapte. 

— Mi-am zis că e ciudat cum a întins-o, comentă Samuel Kidd. 
După aia, văd poliţia acolo de dimineaţă și-i întreb care-i treaba. 
Când am auzit de crime, mi-am zis: „Oi fi văzut o criminală, 
Sammy”. Arăta groaznic doamna. 

Poirot se holbă la una dintre numeroasele pete de pe cămașa 
bărbatului și murmură: 

— Groaznic. Povestea dumneavoastră este foarte interesantă, 
domnule Kidd. Două chei, spuneți? 

— Da, domnule. Două chei aurii. 

— Eraţi destul de aproape încât să vedeţi, da? 

— A, da, domnule, e multă lumină pe strada de lângă 
Bloxham. Se vedea ușor. 

— Îmi puteţi spune și altceva despre aceste chei, în afară de 
faptul că erau aurii? 

— Da, aveau numere pe ele. 

— Numere? repetai. 


70 


Mie nu îmi spusese despre asta Samuel Kidd nici prima oară, 
în faţa hotelului, nici a doua oară, în mașină, în drum spre 
cafenea. Și, fir-ar să fie, ar fi trebuit să îmi treacă prin minte să îl 
întreb! Văzusem cheia lui Richard Negus, cea pe care o găsise 
Poirot sub placa de faianţă desprinsă de pe șemineu. Avea 
numărul 238 pe ea. 

— Da, domnule, numere, ca o sută, două sute... 

— Știu ce sunt numerele, replicai tăios. 

— Și chiar numerele acelea le-aţi văzut pe chei, domnule 
Kidd? interveni Poirot. O sută și două sute? 

— Nu, domnule. Unul dintre ele era o sută și ceva, dacă nu 
mă înșel. Celălalt... 

Kidd își scărpină capul energic. Poirot se uită în altă parte. 

Kidd reluă: 

— Era trei sute și ceva, cred, domnule. Nu aș putea să jur, 
înțelegeţi. Dar asta mi-a rămas în minte: o sută și ceva, trei sute 
și ceva. 

Camera 121, a lui Harriet Sippel, și 317, a Idei Gransbury. 

Simţii un gol enorm în stomac. Recunoscui imediat senzaţia: 
asta simţisem și când văzusem cele trei cadavre și îmi spusese 
doctorul că în gura fiecăruia găsise câte un buton din aur cu 
monogramă. 

Se părea că Samuel Kidd fusese la doar câţiva pași de 
criminal cu o seară în urmă. O doamnă care arăta groaznic. Mă 
trecură fiorii. 

— Femeia aceasta pe care aţi văzut-o avea cumva păr blond, 
pălărie și haină maro? întrebă Poirot. 

Sigur că se gândea la Jennie. Eu încă eram de părere că nu 
are nicio legătură, dar îmi dădui seama ce gândea Poirot: 
aseară, Jennie fugise prin Londra într-o stare de maximă 
agitaţie, la fel ca doamna aceasta. Era posibil să fi fost chiar una 
și aceeași persoană. 

— Nu, domnule. Avea o pălărie albastră-deschis și părul 
brunet. Creţ și brunet. 

— Ce vârstă avea? 

— Nu-i frumos să-i ghicești vârsta unei doamne, domnule. Nici 
tânără, nici bătrână, între. 

— Ce mai purta, în afară de pălăria albastră? 

— N-am băgat de seamă, domnule. Am fost prea preocupat să 
mă uit la faţa ei când am prins momentul. 


71 


— Era frumoasă? întrebai. 

— Da, dar nu de-asta mă uitam eu, domnule. Mă uitam pentru 
că, vedeţi, o cunosc. M-am uitat și mi-am spus: „Sammy, o știi 
pe doamna asta”. 

Poirot se foi pe scaun. Se uită la mine, apoi la Kidd. 

— Dacă o cunoaşteţi, vă rog să ne spuneți cine este, domnule 
Kidd. 

— Nu pot, domnule. La asta mă gândeam când a fugit. Nu știu 
de unde o cunosc, nici numele, nici altceva. Nu o știu de la 
fabrica de boilere, asta vă spun sigur. Părea rafinată. O doamnă 
bine. Eu nu cunosc pe nimeni așa, dar pe ea o știu. Am mai 
văzut faţa aia, nu a fost prima oară aseară. Nu, domnule. 

Samuel Kidd dădu din cap. 

— E ciudat. Aș fi întrebat-o aseară, dacă nu fugea așa. 

Mă întrebai câţi dintre cei care fug au exact acest motiv: să 
nu li se pună nicio întrebare, indiferent care ar fi aceea. 

* 

ÎI trimisei pe Samuel Kidd la plimbare, cu instrucțiuni să își 
amintească numele femeii misterioase şi detalii despre 
circumstanţele în care ar fi putut să o cunoască. La scurt timp 
după aceea, apăru la cafeneaua Pleasant ofițerul Stanley Beer, 
care îl aducea pe Henry Negus. 

Domnul Negus era o prezență mult mai agreabilă decât 
Samuel Kidd: un bărbat chipeş de vreo cincizeci de ani, 
grizonant și cu o față de om inteligent. Era îmbrăcat elegant și 
avea o voce groasă. Imi deveni simpatic imediat. Era evident 
regretul pierderii fratelui, deși se ținu cu firea pe parcursul 
întregii conversații. 

— Condoleanţele mele, domnule Negus, spuse Poirot. Îmi pare 
foarte rău. Este cumplit să pierzi pe cineva atât de apropiat 
precum un frate. 

Negus încuviință plin de recunoștință. 

— Vă ajut cu mare plăcere cu orice pot. Domnul Catchpool a 
spus că vreți să îmi puneți niște întrebări? 

— Da, monsieur. Vă sună cunoscute numele de Harriet Sippel 
și Ida Gransbury? 

— Ele sunt celelalte două... 

Henry Negus se opri când Fee Spring veni cu ceașca de ceai 
pe care el o comandase când sosise. 

După ce ea se îndepărtă, Poirot zise: 


72 


— Da. Harriet Sippel și Ida Gransbury au fost și ele ucise la 
hotelul Bloxham ieri-seară. 

— Numele de Harriet Sippel nu îmi spune nimic. lda 
Gransbury și fratele meu au fost logodiţi acum mulți ani. 

— Deci o cunoșteați pe mademoiselle Gransbury? 

Sesizai entuziasmul din vocea lui Poirot. 

— Nu, nu am cunoscut-o personal. Îi știu numele din scrisorile 
fratelui meu, desigur. Eu și fratele meu nu ne prea vedeam cât 
timp a locuit în Great Holling, dar ne scriam. 

Simţii cum încă o piesă de puzzle se așeza la locul ei. 

— Richard a locuit în Great Holling? întrebai, încercând să-mi 
păstrez tonul calm. 

Dacă Poirot fu la fel de surprins ca și mine de această 
descoperire, nu o arătă. 

Un sat era legătura dintre cele trei victime. Îi repetai numele 
în minte de câteva ori: Great Holling, Great Holling, Great 
Holling. Totul părea să ducă la acest sat. 

— Da, Richard a locuit acolo până în 1913, lămuri Negus. 
Avea un cabinet de avocatură în Culver Valley. Acolo am crescut 
noi, în Silsford. Apoi, în 1913, a venit să locuiască în Devon, cu 
mine, și acolo locuiește și acum. Adică... a locuit, se corectă. 

Păru brusc epuizat, de parcă vestea morţii fratelui său tocmai 
îl lovise din nou, zdrobindu-l. 

— A menţionat vreodată Richard o persoană din Culver Valley 
pe nume Jennie? întrebă Poirot. Sau pe oricine cu acest nume, 
poate din Great Holling sau nu? 

Se lăsă tăcere pentru un timp. Apoi Henry Negus răspunse: 

— Nu. 

— Dar o persoană cu inițialele PIJ? 

— Nu. Singura persoană din sat despre care vorbea era lda, 
logodnica lui. 

— AȘ putea să vă pun o întrebare delicată, monsieur? De ce 
logodna fratelui dumneavoastră nu s-a finalizat cu un mariaj? 

— Mi-e teamă că nu aș putea să vă răspund. Eu și Richard 
eram apropiaţi, dar discutam despre orice altceva: filosofie, 
politică, teologie... Nu ne amestecam în problemele personale 
ale fiecăruia. Tot ce mi-a spus despre Ida este că erau logodiţi și 
apoi, în 1913, că nu mai erau logodiţi. 


73 


— Attendez. Logodna lui cu Ida Gransbury se termină în 1913 
și tot atunci se mută din Great Holling pentru a locui cu 
dumneavoastră în Devon? 

— Și cu soţia și copiii mei, da. 

— S-a mutat din Great Holling pentru a se distanța de 
domnișoara Gransbury? 

Henry Negus se gândi puţin. 

— Cred că și ăsta a fost un motiv, dar nu singurul. Richard ura 
Great Holling când a plecat de acolo, și nu putea să fie doar vina 
Idei Gransbury. Ura fiecare centimetru al satului, așa spunea. Nu 
mi-a spus de ce, iar eu nu l-am întrebat. Richard avea un stil 
propriu de a-ţi sugera că a epuizat ce avea de spus pe o temă 
anume. A pus capăt discuţiei despre sat sub forma „Și cu asta, 
basta”, din câte țin eu minte. Poate dacă m-aș fi străduit să aflu 
mai mult... 

Negus se întrerupse, afișând o expresie chinuită. 

— Nu trebuie să vă învinuiți, domnule Negus, îl consolă Poirot. 
Nu dumneavoastră ați cauzat moartea lui Richard. 

— M-am gândit că... ei bine, că i s-a întâmplat ceva îngrozitor 
în acel sat. Și oamenilor nu le place să vorbească sau să se 
gândească la astfel de lucruri. 

Henry Negus oftă. 

— Richard nu voia să vorbească despre asta, cu certitudine, 
orice ar fi fost, așa că am crezut că este mai bine să păstrăm 
tăcerea. El era cel autoritar, știți, fratele mai mare. Toată lumea 
îi respecta părerea. Era foarte inteligent, să știți. 

— Chiar așa? 

Poirot zâmbi cu amabilitate. 

— Ah, nimeni nu era mai atent la detalii decât Richard, înainte 
de declin. Era meticulos în orice făcea. Toată lumea avea 
încredere în el. De aceea avea atâta succes ca avocat, înainte 
ca lucrurile să meargă rău. Am crezut mereu că se va îndrepta 
într-o bună zi. Când părea că e mai bine, acum câteva luni, mi- 
am zis: „În sfârșit, i-a revenit pofta de viaţă!” Speram că se va 
apuca din nou de lucru, înainte să risipească toată averea pe 
care o mai avea... 

— Domnule Negus, vă rog să vă opriţi puţin, îl întrerupse 
Poirot politicos, dar stăruitor. Când Richard s-a mutat cu 
dumneavoastră, nu mai lucra? 


74 


— Nu. Când a venit în Devon, a lăsat în urmă nu doar satul 
Great Holling și pe Ida Gransbury, ci și profesia lui de avocat. În 
loc să practice avocatura, se închidea în camera lui și consuma 
alcool. 

— Ah. Acesta era declinul despre care aţi menţionat? 

— Da. Richard care a ajuns la ușa mea era cu totul altul față 
de cel pe care îl văzusem ultima oară. Era foarte retras și 
mohorât. Parcă își construise un zid de protecţie în jur. Nu ieșea 
niciodată din casă, nu se vedea cu nimeni, nu îi scria nimănui, 
nu primea scrisori de la nimeni. Tot ce făcea era să citească și 
să privească în zare. Refuza să vină cu noi la biserică, și nici 
măcar rugăminţile soţiei mele nu l-au înduplecat. Într-o zi, când 
deja stătea cu noi de vreun an, am găsit o Biblie în fața ușii lui, 
pe scări. Fusese într-un sertar în camera pe care i-o dădusem. 
Am încercat să o pun la loc, dar Richard a spus foarte clar că nu 
o dorea în cameră. Recunosc că după acel incident am întrebat- 
o pe soţia mea dacă nu cumva... ei bine, dacă nu ar trebui să îl 
rugăm să se mute. Era oarecum neliniștitor să îl avem în 
preajmă. Dar Clara, soţia mea, nici nu a vrut să audă așa ceva. 
„Familia este familie”, a zis. „Richard nu mai are pe nimeni în 
afară de noi. Nu-i dai afară pe membrii familiei, în stradă.” Avea 
dreptate, desigur. 

— Aţi spus că fratele dumneavoastră cheltuia excesiv? 
întrebai. 

— Da. Am primit amândoi moșteniri frumoase. 

Henry Negus dădu din cap. 

— Simpla idee că fratele meu mai mare și-ar cheltui așa 
moștenirea, fără nici cea mai mică grijă pentru viitor... dar asta 
a făcut. Părea hotărât să transforme averea lăsată de tatăl 
nostru în băutură și să o toarne pe gât. Mă temeam că se 
îndrepta către sărăcie și boală. Câteodată, stăteam treaz 
noaptea și mă gândeam ce sfârșit teribil îi va rezerva destinul. 
Nu mă gândeam la o crimă, desigur. Nu m-aș fi gândit nicio clipă 
că Richard va fi ucis, deși poate că ar fi trebuit să îmi treacă prin 
minte. 

Poirot ridică privirea, imediat atent. 

— De ce să vă treacă prin minte așa ceva, monsieur? 
Majoritatea oamenilor presupun că rudele lor nu vor fi ucise. 
Este o presupunere logică, în majoritatea cazurilor. 


75 


Henry Negus se gândi un timp până să răspundă. În sfârșit, 
zise: 

— Ar fi o nebunie să susţin că Richard părea să știe că va fi 
ucis. Cum ar putea cineva să știe asta? Dar din ziua în care s-a 
mutat în casa mea a avut comportamentul deznădăjduit al 
unuia a cărui viață deja se sfârșise. Doar așa aș putea descrie 
situaţia. 

— Dar totuși spuneţi că s-a... ah... înviorat în lunile ce i-au 
precedat moartea? 

— Da. A observat și soția mea. Ea voia să îl întreb despre asta 
- femeile vor mereu să știe, nu-i așa? -, dar îl cunoșteam pe 
Richard destul de bine încât să știu că nu i-ar fi plăcut să mă 
amestec. 

— Părea mai fericit? întrebă Poirot. 

— Aş vrea să pot spune că da, monsieur Poirot. M-ar consola 
foarte mult să pot crede că în ziua în care a murit Richard era 
mult mai fericit decât a fost în ultimii ani. Dar nu era fericire. 
Părea mai degrabă că plănuiește ceva. Părea să aibă din nou un 
scop, după ani de zile în care îi lipsise. Așa mi s-a părut mie, 
însă, așa cum am spus, nu am idee ce scop ar fi putut să aibă. 

— Dar sunteţi sigur că nu v-aţi imaginat această schimbare? 

— Da. S-a manifestat în mai multe feluri. Richard se trezea și 
cobora pentru micul dejun mai des. Era mai energic. Și-a 
îmbunătăţit igiena personală. Dar cel mai evident lucru a fost că 
nu mai bea. Nici nu vă pot spune cât de mulţumit eram chiar și 
numai pentru asta. Eu și soția mea ne-am rugat să reușească, 
oricare era planul lui, ca blestemul de la Great Holling să dispară 
în sfârșit și să se bucure de o viață îmbelșugată. 

— Blestemul, monsieur? Credeţi că satul este blestemat? 

Faţa lui Henry Negus se înroși. 

— Nu, nu chiar. Sigur că nu există blesteme, nu? Este o 
exprimare a soţiei mele. Pentru că nu a avut un fir de care să se 
lege, a născocit ideea acestui blestem bazată pe faptul că 
Richard a fugit de acolo, pe ruperea logodnei și pe singurul lucru 
pe care îl mai știe în legătură cu Great Holling. 

— Care lucru? întrebai. 

— Ah. 

Henry Negus păru surprins. Apoi spuse: 

— Nu, nu cred că știți despre asta. De ce aţi ști? Este vorba 
despre tragedia tânărului reverend de acolo și a soției lui. 


76 


Richard ne-a scris și ne-a povestit despre asta cu câteva luni 
înainte să plece de acolo. Cei doi au murit la interval de câteva 
ore unul de celălalt. 

— Chiar așa? Care a fost cauza morții lor? întrebă Poirot. 

— Nu știu. Richard nu ne-a dat detalii despre asta în scrisoare 
și nu știu dacă le cunoștea. A scris doar că a fost o mare 
tragedie. De fapt, l-am și întrebat despre asta mai târziu, dar mi- 
a mormăit ceva, ceea ce nu m-a lămurit cu nimic. Cred că era 
prea preocupat de propriul ghinion pentru a-i mai păsa de al 
oricui altcuiva. 


77 


Capitolul 8 


ORDONAREA GÂNDURILOR 


Jumătate de oră mai târziu, în timp ce ne grăbeam către 
gazda noastră, dinspre cafeneaua Pleasant, Poirot spuse: 

— ... fie aceste evenimente nefericite de acum șaisprezece 
ani sunt toate legate: destinul tragic al reverendului și al soţiei 
lui, ruperea bruscă a logodnei dintre Richard Negus și Ida 
Gransbury, decizia lui Richard Negus de a uri Great Holling și 
fuga sa la Devon pentru a deveni un pierde-vară beţiv și 
risipitor, stând în casa fratelui său! 

— Credeţi că Richard Negus a început să bea din cauză că a 
murit reverendul? Oricât ar fi de tentant să facem o conexiune 
între toate întâmplările, nu este mai mare probabilitatea să nu 
existe legătură între ele? 

— Nu aș spune asta, afirmă Poirot și îmi aruncă o privire 
tăioasă. Respiraţi aerul proaspăt al acestei frumoase zile de 
iarnă, Catchpool. Poate va oxigena micutele dumneavoastră 
celule cenușii. Respiraţi adânc, prietene. 

Îi făcui pe plac. Oricum respiram, deci era o prostie să respir 
adânc. 

— Bon. Acum gândliţi-vă la asta: nu contează doar simplul fapt 
că tânărul reverend a murit în mod tragic. Contează că a murit 
la câteva ore după soția lui. Asta e foarte neobișnuit. Richard 
Negus a menționat acest incident într-o scrisoare către fratele 
său Henry. Câteva luni mai târziu, nu mai este logodit cu Ida 
Gransbury. Fuge la Devon, unde situaţia lui se înrăutățește. 
Refuză să țină o Biblie în cameră și să se ducă la slujbă, chiar 
când doamna casei îl roagă. 

— De ce spuneţi asta ca și cum ar avea o semnificaţie 
specială? 

— Ah! Deci durează mai mult până să ajungă oxigenul la 
micuțele celule cenușii! Nicio grijă, va ajunge până la urmă 
acolo unde este mai multă nevoie de el, în acel creier precum o 
perniță pentru ace. Biserica, domnule Catchpool! Un reverend și 
soţia lui mor în mod tragic în Great Holling. La scurt timp după 


78 


aceea, Richard Negus capătă o aversiune faţă de sat, de 
Biserică și de Biblie. 

— Ah, înţeleg unde bateti. 

— Bon. Alors, Richard Negus se duce în Devon, unde timp de 
mulți ani este în declin, perioadă în care fratele său nu comite 
nicio indiscreţie care l-ar putea salva de la autodistrugere... 

— Credeţi că Henry Negus a fost neglijent în această privinţă? 

— Nu este vina lui, răspunse Poirot dând din mână. Este 
englez. Voi, englezii, ați prefera să staţi tăcuți în timp ce toate 
dezastrele ce ar putea fi evitate se desfășoară sub ochii voştri, 
decât să comiteți greșeala teribilă de a interveni! 

— Nu cred că este prea corect ce spuneţi, replicai pe un ton 
ridicat pentru a acoperi zgomotul vântului și vocile oamenilor de 
pe străzile Londrei. 

Poirot îmi ignoră comentariul. 

— Timp de mulți ani, Henry Negus își face griji în tăcere în 
privinţa fratelui său. Nădăjduiește, și cu certitudine se roagă, iar 
când aproape că și-a pierdut orice speranţă, pare că rugăciunile 
lui au fost ascultate. Richard Negus se înviorează în mod vizibil 
acum câteva luni. Pare să pună la cale ceva. Poate că parte din 
plan era să rezerve trei camere la hotelul Bloxham din Londra, 
pentru el și două femei pe care le cunoștea din trecutul său în 
Great Holling, doar știm că asta s-a întâmplat. Apoi, seara 
trecută, este găsit mort în hotelul Bloxham, cu un buton cu 
monogramă în gură, în apropiere de fosta lui logodnică, Ida 
Gransbury, și de Harriet Sippel, o altă locuitoare din sat, care i-a 
fost cândva vecină. Ambele femei au fost ucise în același fel ca 
și el. 

Poirot se opri. Mersese prea repede, și acum respira greu. 

— Catchpool, suspină ștergându-și fruntea cu o batistă frumos 
împăturită, pe care o scosese din buzunar. Întrebaţi-vă care este 
primul eveniment din acest lanţ al evenimentelor pe care vi l-am 
prezentat. Nu este cumva vorba despre moartea tânărului 
reverend și a soţiei sale? 

— Ei bine, ba da, însă doar dacă presupunem că fac parte din 
aceeași poveste ca și cele trei victime de la Bloxham. Nu avem 
dovezi în acest sens, Poirot. Eu tot susțin că povestea bietului 
reverend nu are nicio legătură cu acest caz. 

— La fel cum și /a pauvre Jennie nu are legătură? 

— Exact. 


79 


Continuarăm să mergem pe stradă. 

— Aţi încercat vreodată să alcătuiți un joc de cuvinte 
încrucișate, Poirot? Vă întreb pentru că... Ei bine, știți că încerc 
să compun unul acum? 

— Ar fi imposibil să stau atât de aproape de dumneavoastră 
cum stau acum și să nu știu, mon ami. 

— Da. Corect. Ei bine, am observat ce se întâmplă când 
încerci să dai definițiile cuvintelor. Este interesant. Să spunem 
că definiţia este „Utilă în bucătărie, patru litere”, și prima literă 
este „s”. Este foarte ușor să gândești: „Ei bine, trebuie să fie 
sare, pentru că are patru litere, începe cu „s” și este „utilă în 
bucătărie”. 

Deci te convingi că așa este, când de fapt răspunsul corect 
este „sită”, tot din patru litere, tot utilă în bucătărie și începe tot 
cu „S”. Înţelegeţi? 

— Exemplul acesta nu vă ajută, Catchpool. În această situaţie, 
eu m-aș gândi și la „sare”, și la „sită” ca fiind la fel de corecte. 
Numai un neghiob ar considera doar una din variante ca fiind 
corectă, când ambele se potrivesc. 

— Bine, atunci, dacă vreţi ceva la fel de corect, ce ziceți de 
teoria asta: Richard Negus a refuzat să ţină o Biblie în cameră și 
să se ducă la biserică pentru că orice s-a întâmplat în Great 
Holling l-a afectat atât de mult încât i-a clătinat credința? Nu vi 
se pare că s-ar potrivi la fel de bine? Poate nu are nicio legătură 
cu moartea reverendului și a soţiei acestuia. Richard Negus nu 
ar fi primul care, având probleme, s-a întrebat dacă nu cumva 
Dumnezeu îl iubește mai puţin decât pe alţii! 

Această ultimă parte sună mai vehement decât aș fi vrut. 

— V-aţi întrebat și dumneavoastră asta, Catchpool? 

Poirot mă apucă de mânecă pentru a mă opri din mers. Uneori 
uit că picioarele mele sunt mult mai lungi decât ale lui. 

— Sincer să fiu, da. Nu m-a oprit să merg la biserică, dar îmi 
dau seama că pe unii oameni i-ar opri. 

Spre exemplu, pe cei care ar contesta afirmaţia că au 
creierele ca niște perniţe pentru ace, mă gândii. Lui Poirot îi 
spusei: 

— Depinde dacă dai vina pe tine sau pe Dumnezeu pentru 
problemele care te macină. 

— Necazurile dumneavoastră au implicat o femeie? 


80 


— Câteva femei, toate foarte frumoase, pe care părinţii mei 
sperau să le iau de neveste. Dar am fost ferm și nu am pricopsit- 
o pe niciuna cu prezenţa mea. 

Incepui din nou să merg, grăbit. 

Poirot se grăbi să mă prindă din urmă. 

— Deci, conform înţelepciunii dumneavoastră, ar trebui să 
uităm de reverendul și soția lui care au murit în mod tragic? 
Trebuie să ne prefacem că nu știm nimic despre acest 
eveniment, pentru a preveni o concluzie greșită? Și trebuie să 
uităm și de Jennie din același motiv? 

— Ei bine, nu, nu aș spune că asta trebuie făcut. Nu spun să 
uităm nimic, doar că... 

— Vă spun eu ce trebuie făcut! Trebuie să mergeţi în Great 
Holling. Harriet Sippel, Ida Gransbury și Richard Negus nu sunt 
pur și simplu niște piese de puzzle. Nu sunt doar obiecte pe care 
le mișcăm încercând să le potrivim într-un tipar. Înainte să 
moară, erau oameni, cu vieți și emoţii, cu predispoziţii prostești, 
poate chiar cu momente de mare înţelepciune. Trebuie să 
mergeţi acolo unde au trăit cu toţii și să aflaţi cine sunt ei cu 
adevărat, Catchpool. 

— Eu? Nu vreţi să spuneţi „noi”? 

— Non, mon ami. Poirot va rămâne în Londra. Eu trebuie doar 
să-mi pun în mișcare mintea, nu corpul, pentru a face progrese. 
Nu, veţi merge dumneavoastră și îmi veţi aduce de acolo cea 
mai completă poveste a călătoriei dumneavoastră. Va fi 
suficient. Luaţi două liste de nume: oaspeţii de la hotelul 
Bloxham de miercuri și joi noapte și angajaţii de la hotel. Aflaţi 
dacă vreo persoană din acest sat blestemat recunoaște vreun 
nume din liste. Întrebaţi de Jennie și de PIJ. Aveţi grijă să nu vă 
întoarceţi până nu aflaţi povestea despre acest reverend și soția 
lui, și despre moartea lor tragică din 1913. 

— Poirot, trebuie să veniţi cu mine, spusei disperat. Sunt 
depășit de toată treaba asta de la Bloxham. Mă bazez pe 
dumneavoastră. 

— Puteţi să vă bazaţi în continuare, mon ami. Vom merge 
acasă la doamna Blanche Unsworth și ne vom pune ordine în 
gânduri, pentru ca dumneavoastră să nu ajungeţi în Great 
Holling nepregătit. 


81 


Mereu spunea „acasă la doamna Blanche Unsworth”. Asta îmi 
aducea aminte că așa îi spuneam și eu mai demult, înainte să 
încep să îi spun „acasă”. 

* 

„Ne vom pune ordine în gânduri” se materializă în următoarea 
scenă: Poirot stătea în picioare în faţa șemineului din salonul cu 
volănașe în exces de culoarea lavandei, dictându-mi, în timp ce 
eu stăteam pe scaunul de alături și notam fiecare cuvânt pe 
care îl rostea. Nu am mai auzit niciodată, nici înainte, nici după 
aceea, o persoană care să vorbească într-un mod atât de 
ordonat. Protestai când mă puse să notez multe lucruri de care 
eu eram deja perfect conștient, drept care beneficiai de lunga și 
entuziasta lui cuvântare pe tema „importanţei metodei”. Se 
pare că mintea mea ca o pernută pentru ace nu poate să ţină 
minte nimic, deci trebuia să am totul scris. 

După ce îmi dictă o listă cu tot ce știam deja, Poirot urmă 
aceeași procedură și pentru lucrurile pe care nu le știam, dar 
speram să le aflăm. (M-am gândit să includ cele două liste aici, 
dar nu vreau să îi plictisesc sau să îi enervez pe alții așa cum am 
fost eu plictisit și enervat.) 

Ca să fiu corect faţă de Poirot, după ce totul fu notat și îmi 
aruncai un ochi peste notițe, simţii că îmi era totul mai clar: clar 
și cumplit de descurajator. Pusei jos stiloul și spusei cu un oftat: 

— Nu știu dacă vreau să umblu după mine cu o listă 
nesfârșită de întrebări la care nu am un răspuns pe care nici nu 
pot spera să îl aflu vreodată. 

— Sunteţi prea nesigur, Catchpool. 

— Da. Ce aș putea face pentru a remedia asta? 

— Nu știu. Eu nu sufăr de asta. Nu mă tem că mă voi 
confrunta cu o problemă căreia să nu-i pot găsi o rezolvare. 

— Credeţi că veţi putea găsi rezolvarea și pentru aceasta? 

Poirot zâmbi. 

— Vreţi să vă încurajez să aveţi încredere în mine, pentru că 
nu aveţi încredere în dumneavoastră? Mon ami, știți mai multe 
decât vă daţi seama. Mai ţineţi minte că aţi făcut o glumă, la 
hotel, în sensul că toate cele trei victime au ajuns la hotel 
miercuri, înainte de crimă? Aţi spus: „Este ca și cum ar fi primit 
o invitaţie să se prezinte pentru a fi uciși, una care spunea Vă 
rog, veniţi cu o zi înainte, pentru ca joi să fie dedicată în 
întregime uciderii dumneavoastră”. 


82 


— Ei bine, ce-i cu asta? 

— Gluma dumneavoastră se baza pe ideea că a fi ucis este o 
activitate mai mult decât suficientă pentru o zi - ar fi prea mult 
pentru oricine să străbată ţara cu trenul și să fie ucis în aceeași 
Zi! Criminalul nu vrea ca victimele sale să se obosească prea 
mult! Asta este amuzant! 

Poirot își netezi mustăţile, de parcă râsul le-ar fi stricat forma. 

— Cuvintele dumneavoastră m-au făcut să mă gândesc, 
prietene: dacă să fie ucise nu este un efort pentru victime și 
dacă niciun criminal nu este atât de atent cu cei pe care vrea să 
îi otrăvească, de ce nu a ucis victimele miercuri seară? 

— Poate a fost ocupat miercuri seară. 

— Atunci de ce nu a aranjat ca victimele să ajungă la hotel 
marţi dimineaţă și după-masă, în loc de miercuri dimineaţă și 
după-masă? Criminalul tot le-ar fi putut ucide atunci când a 
făcut-o, n'est-ce pas? Joi seară, între șapte și un sfert și opt și 
zece? 

Mă străduii să fiu răbdător. 

— Poirot, complicaţi peste măsură totul. Dacă victimele se 
cunoșteau toate - asta știm că e adevărat -, poate că aveau un 
motiv să stea în Londra pentru două nopţi, motiv ce nu avea 
legătură cu criminalul. A ales să le ucidă a doua seară pentru că 
îi convenea mai mult. Nu el le-a invitat la Bloxham. Pur și 
simplu, știa că vor fi acolo, și când. Și... Mă oprii. Nu contează, e 
o prostie. 

— Spuneţi-mi ce anume este o prostie, ceru Poirot. 

— Păi, dacă ucigașul este meticulos din fire, poate că nu a 
planificat crimele pentru prima seară când aveau să sosească 
victimele în Londra, în caz că trenurile aveau întârziere. 

— Poate că și criminalul trebuia să călătorească spre Londra 
din Great Holling sau din altă parte. Poate că el - sau ea, putea 
fi și o femeie - nu a vrut să facă o călătorie lungă și obositoare și 
să comită trei crime în aceeași zi. 

— Chiar dacă este așa, victimele ar fi putut să ajungă marţi, 
nu-i așa? 

— Dar nu au făcut-o, spuse Poirot simplu. Știm că au ajuns cu 
o zi înainte de a fi ucise, adică miercuri. Așadar, mă întreb: oare 
trebuia să se întâmple ceva în care erau implicaţi ucigașul și 
cele trei victime, înaintea săvârșirii crimelor? Dacă da, atunci 


83 


poate că ucigașul nu a bătut cale lungă până aici, poate 
locuiește în Londra. 

— Poate, replicai. Și toate astea sunt un mod de a spune în 
multe cuvinte că nu avem nici cea mai vagă idee despre cele 
întâmplate sau despre mobilul crimelor. Parcă ţin minte că asta 
am spus încă de la început. Ah, și, Poirot...? 

— Da, mon ami? 

— N-am avut curajul să vă spun mai devreme și știu că nu vă 
va plăcea. Butonii cu monogramă... 

— Oui? 

— L-aţi întrebat pe Henry Negus despre PIJ. Nu cred că astea 
sunt inițialele individului, oricine ar fi el, proprietarul butonilor. 
Cred că inițialele sunt PJI. Uitaţi. 

Desenai monograma pe spatele unei bucăți de hârtie. Atât cât 
putui, reprodusei literele aşa cum apăreau pe butoni. 

— Observaţi că „|” este mai mare decât „P” și „J”, care sunt 
mult mai mici? Este un stil popular de monogramă. Iniţiala mai 
mare este a prenumelui și se pune în mijloc. 

Poirot dădu din cap și se încruntă. 

— Iniţialele din monogramă sunt puse într-o ordine greșită 
intenţionat? Nu am mai auzit așa ceva. Cine ar avea o 
asemenea idee? Este o prostie! 

— Mă tem că se practică. Aveţi încredere în mine în privința 
asta. Băieţii de la serviciu au butoni cu astfel de monograme. 

— Incroyable. Englezii nu au deloc simțul ordinii lucrurilor. 

— Ei, da, nu mai contează... Ideea e că de PJI trebuie să 
întrebăm când mergem la Great Holling, nu de PIJ. 

Poirot răspunse cu fermitate acestui ultim efort al meu. 

— Dumneavoastră, prietene, veți merge la Great Holling. 
Poirot va rămâne în Londra. 


84 


Capitolul 9 


O VIZITĂ LA GREAT HOLLING 


În următoarea luni dimineaţă am plecat spre Great Holling, 
cum mi se ordonase. Când am ajuns, m-am gândit că seamănă 
cu multe alte sate englezești pe care le văzusem până atunci, și 
cam asta era de spus în acest sens. Sunt mai multe diferențe 
între orașe decât între sate, cred eu, și găsești mai multe de 
spus despre orașe. Aș putea să vorbesc mult și bine despre 
complexitatea Londrei. Poate este vina mea că nu sunt atât de 
familiarizat cu locuri precum Great Holling. Mă fac să nu mă simt 
în largul meu, chiar dacă nu sunt sigur că mă simt așa undeva. 

Mi s-a spus că nu voi putea să nu remarc hanul King's Head, 
unde aveam să stau, dar nu îl remarcai. Norocul meu că era pe 
aproape un tânăr cu ochelari și cu nasul plin de pistrui, care 
ținea un ziar la subraţ. Apăru în spatele meu, speriindu-mă: 

— Așa-i că v-aţi pierdut? 

— Cred că da. Caut King's Head. 

— Ah! exclamă rânjind. Așa m-am gândit și eu când v-am 
văzut cu valiza. Nu sunteţi de pe aici, deci? Din stradă, King's 
Head arată ca o simplă casă, așa că nu aveţi cum să-l vedeţi 
decât dacă mergeţi pe strada aia, înţelegeţi? Mergeţi pe acolo, o 
luați la dreapta și veți vedea firma și intrarea. 

li mulțumii și eram gata să-i urmez sfatul, când strigă după 
mine: 

— De unde sunteţi? 

li spusei, iar el replică: 

— Nu am fost niciodată la Londra. Cu ce ocazie pe la noi? 

— Treburi de serviciu. Auziţi, sper să nu par nepoliticos, m-aș 
bucura să vorbim mai târziu, dar acum aș vrea să mă cazez. 

— A, da, nu vreau să vă rețin. Ce fel de serviciu aveţi? Oh, iar 
încep cu întrebările. Poate vă întreb mai târziu. 

Mă salută și se îndepărtă. 

Dădui să merg iar în direcţia hanului, dar strigă după mine: 

— Mai jos pe stradă și la dreapta! Și mă salută jovial. 


85 


Încercase să fie prietenos și de ajutor, și ar fi trebuit să fiu 
recunoscător. Aș fi fost, în mod normal, numai că... 

Ei bine, recunosc: nu îmi plac satele. Nu i-am mărturisit lui 
Poirot înainte de plecare, dar mie unuia mi-am tot repetat-o în 
timpul călătoriei cu trenul și apoi din nou, când am coborât în 
stație. Nu îmi plăcea strada micuță și fermecătoare pe care mă 
aflam, curbată exact ca litera „S”, plină de căsuțe pe ambele 
părţi, căsuțe ce păreau mai potrivite pentru creaturi ale pădurii 
decât pentru oameni. 

Nu-mi plăcea nici să mi se pună întrebări iscoditoare pe 
stradă de către necunoscuţi, deși eram conștient de ipocrizia 
mea, de vreme ce eu eram în Great Holling tocmai pentru a 
interoga necunoscuţi. 

Acum, că tânărul cu ochelari plecase, se așternu o liniște 
deplină, cu excepţia trilurilor de păsări și a respirației mele. 
Dincolo de case, în depărtare, se iveau câmpuri și dealuri, care 
în combinaţie cu liniștea mă făcură să mă simt singur. Și orașele 
te pot face să te simţi singur. În Londra, te uiţi la cei care trec pe 
lângă tine pe stradă și nu ai idee ce gândesc. Fiecare dintre ei 
este izolat de tine și misterios. Și în sate este valabilă aceeași 
regulă, doar că bănuiești că tuturor le trece prin minte același 
lucru. 

Proprietarul hanului King's Head se dovedi a fi domnul Victor 
Meakin, care părea cam de cincizeci-șaizeci de ani și avea un 
păr rar și grizonant, din care îi ieșeau vârfurile roz ale urechilor. 
Și el se arătă nerăbdător să discute despre Londra: 

— Nu vă supăraţi că vă întreb, v-aţi născut acolo, domnule 
Catchpool? Câţi oameni locuiesc acolo? Ce populaţie are? Este 
un oraș murdar? Mătușa mea s-a dus acolo odată șia spuscăe 
tare murdar. Dar tot aș vrea să mă duc și eu cândva. Nu i-am zis 
mătușii, s-ar fi certat cu mine, Dumnezeu s-o odihnească. In 
Londra, toată lumea are mașină? 

Mă bucurai că șirul nesfârșit de întrebări nu îmi lăsa timp să 
mai și răspund. Dar mă părăsi norocul când ajunse la întrebarea 
care chiar îl interesa: 

— Ce vă aduce la Great Holling, domnule Catchpool? Nu pot 
să-mi închipui ce treabă aţi putea avea aici. 

Atunci tăcu și aşteptă să răspund, așa că nu avui încotro. 

— Sunt poliţist. De la Scotland Yard. 

— Poliţist? 


86 


Zâmbetul îi rămase întipărit pe buze, dar acum mă privi cu 
totul altfel, rece, scrutător și cu dispreţ, de parcă făcea 
presupuneri și trăgea concluzii nefavorabile în privința mea. 

— Poliţist, repetă. De ce ar veni un poliţist aici? Și încă unul 
important, de la Londra. 

Mi se păru că întrebarea nu-mi era adresată, așa că nu 
răspunsei. În timp ce îmi urca valizele pe scările în spirală, se 
opri de trei ori să mă privească, fără vreun motiv prea clar. 

Camera pe care mi-o dădu era mobilată sărăcăcios și 
răcoroasă, o foarte bună schimbare faţă de volănașele doamnei 
Blanche Unsworth. Din fericire, aici nu îmi adusese nimeni o 
sticlă de apă caldă și o pătură tricotată. Nu le suport, până și să 
le văd mă enervează. După părerea mea, cel mai cald lucru din 
orice pat ar trebui să fie o persoană. 

Meakin îmi arătă prin cameră niște lucruri pe care probabil le- 
aș fi observat și eu, de exemplu patul și dulapul mare din lemn. 
Încercai să mă arăt suficient de încântat și de surprins. Apoi, 
știind că oricum va trebui să fac asta la un moment dat, îi 
povestii despre treaba pe care o aveam în Great Holling, 
sperând că îi va satisface curiozitatea și îl va face să mă 
privească mai puţin circumspect. Îi povestii despre crimele de la 
hotelul Bloxham. 

În timp ce mă asculta, gura i se contractă de parcă făcea 
sforțări să nu râdă, dar poate mă înșelai. 

— Uciși, ziceţi? Intr-un hotel simandicos din Londra? Ei, asta 
da! Doamna Sippel și domnișoara Gransbury, ucise? Și domnul 
Negus? 

— Îi cunoșteaţi, deci? întrebai, dându-mi jos haina și punând-o 
în dulap. 

— Oh, da, îi cunoșteam. 

— Nu vă erau prieteni, să înțeleg? 

— Nici prieteni, nici dușmani. Așa e cel mai bine când ai un 
han de condus. Prietenii și dușmanii îţi fac probleme. Se pare că 
le-au făcut probleme doamnei Sippel și domnișoarei Gransbury, 
și domnului Negus. 

Ce distingeam oare în tonul lui? Să fi fost satisfacție? 

— lertaţi-mă, domnule Meakin, dar... vă bucuraţi să aflaţi de 
aceste crime sau mi se pare mie? 

— Vi se pare, domnule Catchpool. Chiar vi se pare. 


87 


Mă contrazise cu maximă stăpânire de sine. Ne privirăm unul 
pe celălalt câteva clipe. Acum suspiciunea răzbătea din ochii lui, 
nu mai aveau niciun pic de căldură. 

— Mi-aţi dat niște vești și am fost curios în legătură cu ele, 
atâta tot. La fel de curios aș fi în legătură cu orice mi-ar spune 
un oaspete. Așa e frumos când ai un han. Dar crimă, ce ciudat! 

Mă întorsei cu spatele la el și spusei cu fermitate: 

— Mulţumesc că m-aţi condus în cameră. Mi-aţi fost de mare 
ajutor. 

— Cred că aveţi de gând să-mi puneţi destule întrebări, nu? 
King's Head este aici din 1911. Sunt cea mai bună sursă. 

— Oh, da, desigur. După ce îmi desfac bagajele și mănânc și 
îmi întind puţin picioarele. 

Nu mă încânta prea mult ideea de a vorbi cu acest om, dar 
eram nevoit. 

— Încă un lucru, domnule Meakin, și este foarte important. Vă 
rog să nu spuneți nimănui ce v-am spus, v-aș fi foarte 
recunoscător. 

— E secret? 

— Nu, nu este. Dar aș prefera să le spun eu oamenilor. 

— Le veţi pune întrebări, nu? Nimeni din Great Holling nu vă 
va spune ceva interesant. 

— Sunt sigur că nu e așa. Deja v-aţi oferit să vorbiţi cu mine, 
nu? 

Meakin dădu din cap. 

— Nu cred că m-am oferit deloc, domnule Catchpool. Am spus 
că aveţi de gând să-mi puneţi întrebări, nu că aș vrea să și 
răspund. Dar vă spun așa... 

Arătă cu un deget osos și cu încheieturile umflate spre mine. 

— Dacă aţi dat peste trei crime în hotelul dumneavoastră 
simandicos din Londra, și ţinând cont că sunteţi poliţist 
londonez, aţi face mai bine să puneti întrebări acolo, nu aici. 

— Insinuaţi că ați vrea să plec, domnule Meakin? 

— Deloc. E treaba dumneavoastră ce faceți. Sunteţi bine-venit 
aici atât cât doriţi să staţi. Nu mă privește pe mine ce faceți. 

Apoi se întoarse și plecă. Dădui din cap, nedumerit. Victor 
Meakin cel de acum era greu de recunoscut faţă de cel care mă 
întâmpinase când intrasem în King's Head, vorbindu-mi despre 
Londra și mătușa lui. Mă așezai pe pat și mă ridicai imediat, 


88 


simțind nevoia de aer curat. Păcat că nu aveam unde altundeva 
să stau în Great Holling decât aici. 

Imi luai haina pe mine după ce abia ce o dădusem jos, 
închisei camera cu cheia și coborâi pe scări. Victor Meakin usca 
pahare de bere în spatele barului. Se aplecă atunci când intrai 
eu în încăpere. 

In colț, la o masă plină cu pahare goale și pline, stăteau doi 
bărbaţi. Păreau hotărâți să se îmbete cât mai tare. Amândoi se 
legănau pe scaune. Unul din cei doi băutori înrăiţi era un gnom 
bătrân cu barbă albă, care îmi aminti de Moș Crăciun. Celălalt 
era voinic și cu maxilarul proeminent, nu mai în vârstă de 
douăzeci de ani. Încercă să îi vorbească bătrânului, dar era 
incoerent din cauza băuturii și nu se putea face înțeles. Din 
fericire, nici tovarășul lui de băutură nu era în starea potrivită să 
îl asculte, deci probabil era mai bine că se iroseau doar prostii 
spuse la beție, și nu cine știe ce replici ilustre. 

Aspectul tânărului mă deranjă. Cum ajunsese atât de rău? 
Părea să încerce un rol care, dacă nu își schimba curând 
obiceiurile, avea să devină unul permanent. 

— Beţi ceva, domnule Catchpool? întrebă Meakin. 

— Poate mai târziu, vă mulțumesc, spusei și zâmbii cu 
căldură. 

Incerc să mă port cât mai frumos cu cei pe care nu îi agreez 
sau în care nu am încredere. Nu merge mereu, dar uneori se 
poartă și ei la fel. 

— Mai întâi vreau să-mi dezmorţesc picioarele. 

Tânărul beat se ridică șovăielnic. Părea brusc nervos și spuse 
ceva care începea cu „nu”. Restul fu imposibil de înţeles. Veni 
împleticit către mine și apoi trecu mai departe. Bătrânul ridică 
mâna, ceea ce îi luă vreo zece secunde, și arătă spre mine: 

— Tu, zise. 

Ajunsesem în Great Holling de mai puţin de o oră și deja mă 
arătaseră cu degetul doi oameni supăraţi. Poate între săteni era 
un gest de bun venit, deși mă îndoiam. 

— Mă scuzați? replicai. 

Moș Crăciun scoase niște sunete pe care le tradusei drept: 
„Da, dumneata, bunule domn. Vino și stai aici. Aici, pe scaun. 
Lângă mine, aici. Pe scaunul ăsta de care nu mai are nevoie 
tânărul pierde-vară, aici”. 


89 


În mod normal, repetiţia m-ar fi enervat, dar de vreme ce mă 
chinuiam cu traducerea mormăielilor lui, mă bucurai de ea. 

— De fapt, voiam să mă plimb prin sat... începui să vorbesc, 
dar bătrânul se hotărâse deja că nu asta voi face. 

— O să fie timp de asta mai târziu! lătră. Acum o să vii 
dumneata și o să stai jos, și o să stăm de vorbă. 

Spre consternarea mea, începu să cânte: 


Hai, vino-ncoa, 
Hai, vino-ncoa, 
Nea polițist de la Londra. 


Îl privii pe Meakin, care se uita fix la paharele de bere. 
Enervat, îi zisei: 

— Parcă ţin minte că v-am cerut abia acum zece minute să nu 
discutaţi cu nimeni despre treburile mele. 

— Nu am spus nimic. 

Nici măcar nu avu bunul-simţ să se uite la mine. 

— Domnule Meakin, de unde a aflat domnul acesta că sunt 
poliţist de la Londra, dacă nu i-aţi spus dumneavoastră? Nimeni 
din sat nu știe cine sunt. 

— Nu trageţi concluzii pripite, domnule Catchpool. Nu veți 
obţine nimic așa, cred eu. Nu am spus nimic nimănui despre 
dumneavoastră. 

Minţea. Ştia că nu-l cred, dar nu îi păsa. 

* 


Învins, mersei să mă așez cu bătrânul gnom în colțul lui din 
han. Pe grinzile de culoare închisă din jurul nostru, erau hamei și 
alămuri, și pentru o clipă mi se păru o creatură ciudată cu părul 
alb, într-un cuib și mai ciudat. 

Începu să vorbească de parcă eram în mijlocul discuţiei: 

— ... nu-i un domn, ci un pierde-vară, ca și părinţii lui. Nu știu 
să citească sau să-și scrie numele, și nici el nu știe. Barem de 
latină nici nu mai vorbim! Are douăzeci de ani, și uită-te la el! 
Când eram de vârsta lui... dar asta a fost demult, în timpuri 
trecute! Am fost un tânăr strașnic, dar unii irosesc 
binecuvântările Domnului. Oamenii nu-și dau seama că măreţia 
stă în puterea lor, de-aia nici nu încearcă să o atingă. 

— Latină? reușii să răspund. 


90 


Măreţie? Eu mă simţeam norocos ori de câte ori reușeam să 
nu mă fac de râs. Vocea bătrânului nu era vulgară, în ciuda 
nasului coroiat și roșu și a bărbii pline de bere. Dacă nu ar fi fost 
afectată de băutură, ar fi fost chiar o voce plăcută, mă gândii. 

— Deci aţi făcut lucruri măreţe? 

— Am încercat, și am reușit mult mai mult decât puteam să 
sper. 

— Chiar așa? 

— Ah, dar asta a fost demult. Visele nu-ți ţin de foame, iar 
cele mai importante vise nu devin realitate. Nu știam asta când 
eram tânăr. Mă bucur că n-am știut, spuse oftând. Dar 
dumneata, bunule domn? Când vei avea marea realizare? 
Rezolvând misterul asasinării lui Harriet Sippel, Ida Gransbury și 
Richard Negus? 

O spuse de parcă era un ţel nedemn. 

— Nu l-am cunoscut pe Negus, dar l-am văzut de câteva ori, 
continuă. La scurt timp după ce am venit eu în sat, el a plecat. 
Unul vine, altul pleacă, și amândoi din același motiv, amândoi cu 
inimile îndurerate. 

— Ce motiv? 

Bătrânul gnom turnă pe gât o cantitate aproape imposibilă de 
bere cu o mișcare lină. 

— Nu a putut niciodată să uite! spuse. 

— Cine nu a putut să uite ce? Vreţi să spuneţi că Ida 
Gransbury nu a putut să uite faptul că Richard Negus a plecat 
din Great Holling? 

— Că și-a pierdut soţul. Sau așa se spune. Harriet Sippel. Se 
spune că a ajuns cum a ajuns din cauză că l-a pierdut așa de 
tânără. Eu cred că este o scuză puerilă. Nu era mult mai mare 
decât băiatul care stătea pe scaunul pe care stai dumneata 
acum. Prea tânăr să moară. Nu se mai termină. 

— Ce vreţi să spuneţi cu „a ajuns cum a ajuns”, domnule... 
ah... îmi puteţi explica? 

— Ce, bunule domn? Ah, da. Visurile nu-ţi ţin de foame. Mă 
bucur că eram deja bătrân când mi-am dat seama. 

— Mă iertaţi, dar vreau să mă asigur că am înțeles bine, 
insistai sperând să rămână la subiect. Vreți să spuneţi că Harriet 
Sippel și-a pierdut soţul la o vârstă fragedă și că văduvia a 
făcut-o să devină... cum anume? 

Spre groaza mea, bătrânul începu să plângă. 


91 


— De ce-a trebuit să vină aici? Putea să aibă un soț, copii, o 
casă a ei, o viață fericită. 

— Cine ar fi putut să aibă toate astea? întrebai disperat. 
Harriet Sippel? 

— Dacă nu ar fi spus o minciună de neiertat... De acolo a 
început toată grozăvia. 

Bătrânul se încruntă și spuse, de parcă cineva invizibil i-ar fi 
pus o întrebare: 

— Nu, nu. Harriet Sippel a avut un soţ. George. A murit. 
Tânăr. O boală cumplită. Nu era mult mai mare decât băiatul 
pierde-vară care a stat unde staţi acum. Stoakley. 

— Numele lui pierde-vară este Stoakley? 

— Nu, bunule domn. Numele meu este Stoakley. Walter 
Stoakley. Pe el nu știu cum îl cheamă. 

Bătrânul gnom își trecu degetele prin barbă și continuă: 

— Și-a dedicat viața lui. Ah, știu de ce, am înțeles mereu de 
ce. Era un bărbat bun, indiferent ce păcate avea. Ea a sacrificat 
totul pentru el. 

— Pentru... tânărul care a fost aici mai devreme? 

Nu, nu părea verosimil, tânărul pierde-vară nu părea un om 
bun. Noroc că nu e și Poirot aici, mă gândii. Walter Stoakley i-ar 
fi provocat o criză, cu vorbele lui incoerente. 

— Nu, nu. El are doar douăzeci de ani, să știi. 

— Da, mi-aţi spus asta acum câteva clipe. 

— Nu are rost să-ți dedici viaţa unui risipitor care își pierde 
timpul bând. 

— Da, dar... 

— Nu se putea mărita cu vreun puști, nu după ce s-a 
îndrăgostit de un bărbat bun. Așa că l-a lăsat. 

Îmi veni o idee, inspirată de ceea ce spusese chelnerul Rafal 
Bobak în sala de mese a hotelului Bloxham. 

— Ea e cu mult mai mare decât el? 

— Cine? întrebă Stoakley, nedumerit. 

— Femeia despre care vorbiți. Câţi ani are? 

— Vreo zece ani mai mult ca tine. Patruzeci și doi, patruzeci și 
trei, așa. 

— Înţeleg. 

Mă impresionă că îmi ghicise atât de corect vârsta. Dacă 
putuse să facă asta, atunci sigur aveam să scot ceva coerent de 
la el. Așa că mă afundai din nou în discuţia haotică: 


92 


— Deci, femeia despre care vorbiţi este mai; în vârstă decât 
tânărul pierde-vară care stătea pe scaunul meu mai devreme? 

Stoakley se încruntă. 

— Păi, bunule domn, e cu mai mult de douăzeci de ani mai în 
vârstă! Voi, polițiștii, puneţi niște întrebări tare ciudate. 

O femeie mai în vârstă și un bărbat mai tânăr, chiar perechea 
despre care bârfiseră Harriet Sippel, Ida Gransbury și Richard 
Negus la hotelul Bloxham. Clar făceam progrese. 

— Prin urmare, trebuia să se mărite cu un pierde-vară, dar 
apoi a ales un bărbat bun în locul lui? 

— Nu, nu un pierde-vară, replică Stoakley nervos. 

Apoi clipi și spuse: 

— Ah, dar Patrick! Putea să devină un om mare. Ea și-a dat 
seama. A înţeles. Dacă vreţi să vă iubească femeile, domnule 
Catchpool, arătaţi-le că puteţi să deveniți un om mare. 

— Nu vreau să mă iubească femeile, domnule Stoakley. 

— Dar de ce nu? 

Respirai adânc. 

— Domnule Stoakley, îmi spuneţi, vă rog, cum o cheamă pe 
femeia despre care vorbiţi, cea care aţi fi vrut să nu fi venit aici, 
care s-a îndrăgostit de un bărbat bun și care a spus o minciună 
de neiertat? 

— De neiertat, repetă bătrânul gnom. 

— Cine este Patrick? Cum îl mai cheamă? Are inițialele PJI? A 
fost sau este vreo femeie cu numele de Jennie în Great Holling? 

— Putea să devină un om mare, repetă trist Stoakley. 

— Da, sigur. Dar... 

— Și-a sacrificat viața pentru el, și nu cred că ar spune că 
regretă, chiar și azi. Ce altceva putea să facă? Îl iubea, vezi tu. 
Nu te poţi pune cu iubirea. 

Trase de cămașă și o răsuci. 

— Mai bine îţi smulgi inima din piept. 

Cam asta voiam eu să fac vreo jumătate de oră mai târziu, 
după efortul de a scoate ceva logic de la Walter Stoakley. Făcui 
tot posibilul, apoi renunţai. 


93 


Capitolul 10 


SEMNUL CLEVETIRII 


leşii din hanul King's Head și mă simţii foarte bine. Ploua 
încet. Un bărbat în pardesiu și cu șapcă trecu pe lângă mine 
grăbit, sperând cu siguranță să ajungă acasă înainte de a se 
înteţi ploaia. Privii în zare către câmpul din faţa cârciumii, de 
care mă despărţea doar un gard viu scund: o întindere imensă 
de verde, mărginită de șiruri de copaci pe trei laturi. Și, din nou, 
acea liniște. Nu se auzea nimic în afară de ploaia care cădea pe 
frunze, nu se vedea nimic în afară de verdeață. 

Un sat nu e locul potrivit unde să locuiască o persoană care își 
dorește să fie distrasă de la gândurile sale, asta este clar. In 
Londra trece mereu pe lângă tine o mașină, sau o persoană, sau 
un câine, făcând gălăgie. Acum îmi lipsea acea gălăgie, această 
liniște era apăsătoare. 

Două femei trecură pe lângă mine, și ele tot grăbite, îmi 
ignorară salutul amical și zoriră mai departe. Abia când auzii 
peste umăr cuvintele „poliţist” și „Harriet” mă întrebai dacă nu 
cumva dădeam vina pe ploaia altfel nevinovată pentru un 
fenomen pe care îl generasem chiar eu. Oamenii aceștia fugeau 
de vremea rea sau de polițistul de la Londra? 

In timp ce îmi foloseam micuţele celule cenușii, cum le-ar 
numi Poirot, încercând să deslușesc afirmaţiile elucubrante ale 
lui Walter Stoakley, se părea că Victor Meakin ieșise din han și îi 
anunţase pe toţi de prezenţa mea în sat, împotriva dorinţei mele 
exprese. Probabil că i se părea amuzant. Ce om ciudat și 
antipatic! _ 

Mersei mai departe pe strada în formă de „s”. In faţa mea, un 
tânăr ieși dintr-una din case. Mă bucurai să constat că era 
tânărul cu ochelari și pistrui cu care mă întâlnisem când 
coborâsem din tren. Când mă văzu că merg spre el, rămase 
locului de parcă i se lipiseră tălpile pantofilor de pământ. 

— Vă salut! strigai. Am găsit King's Head, mulţumesc pentru 
ajutor! 


94 


Tânărul făcu ochii mari când mă apropiai. Părea că vrea să o 
întindă. În mod clar, era prea politicos pentru a face asta. Dacă 
nu aș fi recunoscut atât de ușor pistruii de pe nasul lui, aș fi 
crezut că nici nu era același băiat pe care îl întâlnisem mai 
devreme. Avea o atitudine total schimbată, exact ca aceea a lui 
Victor Meakin. 

— Nu știu cine i-a ucis, domnule, se bâlbâi înainte să apuc să 
îl întreb ceva. Nu știu nimic. Nu am fost niciodată la Londra, v- 
am spus. 

Ei bine, asta explica totul: identitatea mea și motivul pentru 
care venisem în Great Holling erau deja cunoscute de către toţi. 
ÎI înjurai pe Meakin în gând. 

— Nu am venit aici ca să aflu despre Londra. l-aţi cunoscut pe 
Harriet Sippel, Ida Gransbury și Richard Negus? 

— Nu pot să stau de vorbă, domnule. Mă tem că am o treabă. 

Acum îmi tot spunea „domnule”. Prima oară când vorbisem 
nu făcuse asta, dar atunci nu știa că sunt polițist. 

— Ah. Poate stăm de vorbă astăzi, mai târziu? 

— Nu, domnule, nu cred că voi avea timp. 

— Dar mâine? 

— Nu, domnule. 

Işi mușcă buza de jos. 

— Înţeleg. Și dacă insist, fie mă minţiţi, fie nu mai spuneţi 
nimic, nu? În orice caz, vă mulţumesc că aţi schimbat aceste 
câteva cuvinte cu mine. Majoritatea oamenilor mă văd și se 
grăbesc în direcția opusă. 

— Nu are legătură cu dumneavoastră, domnule. Oamenii se 
tem. 

— De ce? 

— Au murit trei. Nimeni nu vrea să fie următorul. 

Nu știu la ce răspuns mă așteptam, dar nu la acesta. Nu 
apucai să mai spun ceva, că tânărul trecu pe lângă mine și plecă 
în goană. Ce îl făcuse oare să creadă că ar putea să existe un 
„următor”? Mă gândii la ideea lui Poirot legată de un al patrulea 
buton, care aștepta în buzunarul criminalului să fie pus în gura 
următoarei victime, și mi se uscă gâtul. Nu puteam permite să 
apară încă un cadavru așezat formal. Cu palmele pe podea... 

Nu. Așa ceva nu se va întâmpla, sub nicio formă. Faptul că îmi 
spusei asta mă făcu să mă simt mai bine. 


95 


Mă plimbai pe stradă o vreme, sperând să mai întâlnesc pe 
cineva, dar nu apăru nimeni. Nu eram încă pregătit să mă întorc 
la King's Head, așa că mersei până la capătul satului, unde era 
gara. Stătui pe peronul unde soseau trenurile dinspre Londra, 
frustrat că nu mă pot urca într-unul și să mă întorc acasă 
imediat. Mă întrebai ce va găti Blanche Unsworth pentru cină și 
dacă îi va plăcea lui Poirot. Apoi îmi întorsei forţat gândurile la 
Great Holling. 

Ce puteam face, dacă toţi cei din sat se hotărâseră să mă 
evite și să mă ignore? 

Biserica! Trecusem pe lângă cimitir de câteva ori fără să îmi 
dau bine seama, fără să mă gândesc la povestea tragică a 
reverendului și a soţiei lui care muriseră unul după altul, la 
interval de câteva ore. Cum de-mi scăpase asta din vedere? 

Mă întorsei în sat, direct la biserică. Se numea Holly Saints și 
era o clădire mică, din aceeași cărămidă gălbuie ca și gara. 
larba din curte era bine îngrijită. Majoritatea mormintelor aveau 
lângă ele flori proaspete. 

În spatele bisericii erau două case, de cealaltă parte a unui zid 
scund în care era o poartă. Una dintre ele, mai în spate, părea 
să fie casa reverendului. Cealaltă clădire, mult mai mică, era 
lungă și se lipea aproape de zid. Nu avea ușă în spate, dar patru 
ferestre cam mari pentru o căsuţă dezvăluiau privirii șirurile de 
pietre funerare. Trebuie să fii tare să locuiești aici, mă gândii. 

Deschisei poarta de fier și intrai în curtea bisericii. Multe 
dintre pietrele funerare erau atât de vechi încât numele de pe 
ele deveniseră ilizibile. Și în timp ce meditam la asta, îmi atrase 
atenţia una nouă și oarecum arătoasă. Era una dintre puţinele la 
care nu erau puse fiori, și numele gravate pe ea îmi tăiară 
respirația. 

Nu putea să fie... dar sigurcă era! 

Patrick James Ive, reverend în sat, și Frances Maria Ive, iubita 
sa soţie. 

PJI. Era așa cum îi explicasem lui Poirot: inițiala mai mare din 
mijlocul monogramei era a prenumelui. Și Patrick Ive fusese 
cândva reverend în Great Holling. 

Mă uitai din nou la data nașterii și cea a morţii, ca să mă 
asigur că nu greşesc. Nu, Patrick și Frances Ive muriseră 
amândoi în 1913, el la douăzeci și nouă de ani, și ea la douăzeci 
și opt. Un reverend și soţia lui, care au murit în mod tragic la 


96 


interval de numai câteva ore... Iniţialele lui pe cei trei butoni 
care au ajuns în gurile a trei victime la hotelul Bloxham... 

Fir-ar să fie! Poirot avea dreptate, deși nu îmi plăcea să 
recunosc. Exista o legătură. Oare asta însemna și că avea 
dreptate în privinţa acelei Jennie? Era și ea implicată? 

Sub numele și datele de pe piatra funerară era o poezie, un 
sonet, dar nu-l știam. Incepui să-l citesc: 


Că ești bârfit, nu-i - sigur - vina ta! 
Cel pur păscut de clevetire-i pururi. 


Abia citisem primele două rânduri, când o voce din spatele 
meu mă împiedică să continui. 

— Autorul este William Shakespeare. 

Mă întorsei și văzui o femeie de vreo cincizeci de ani, cu o 
faţă lungă și osoasă, cu părul șaten, pe alocuri grizonant, și ochi 
gri-verzui, inteligenţi și vioi. Își strânse haina și spuse: 

— Au fost lungi discuţii dacă numele lui William Shakespeare 
ar trebui menţionat sau nu. 

— Unde? 

— Sub sonet. Până la urmă, s-a decis să apară pe piatră doar 
numele... 

Se întoarse busc, fără să termine fraza. Când se întoarse din 
nou spre mine, avea ochii umezi. 

— Ei bine, s-a decis să... vreau să spun, am decis eu și 
răposatul meu soț Charles... ah, eu am decis, de fapt. Dar 
Charles m-a susţinut cu loialitate în orice am făcut. Am fost de 
acord că numele lui William Shakespeare se bucură oricum de 
atenţie și nu trebuie să apară și aici. 

Dădu din cap către piatră. 

— Dar când v-am văzut citind, m-am simţit obligată să mă 
furișez lângă dumneavoastră și să vă spun cine a scris sonetul. 

— Credeam că sunt singur, spusei întrebându-mă cum de nu 
o văzusem venind, ţinând cont că eram cu faţa spre stradă. 

— Am intrat pe cealaltă poartă, explică arătând cu degetul 
mare în spatele ei. Locuiesc în căsuță. V-am văzut pe fereastră. 

Cred că expresia de pe chipul meu dădu de înţeles ce părere 
am despre amplasamentul casei sale, pentru că îmi zâmbi și 
spuse: 


97 


— Dacă mă deranjează priveliștea? Nu, deloc. Am luat căsuţa 
ca să pot supraveghea cimitirul. 

Spuse asta ca și cum era ceva normal. Probabil că îmi citea 
gândurile, pentru că îmi explică: 

— Există un singur motiv pentru care mormântul lui Patrick 
Ive nu a fost profanat, domnule Catchpool, și anume: toată 
lumea știe că sunt cu ochii pe mormânt. Se apropie de mine și 
îmi întinse mâna. Margaret Ernst. Îmi puteţi spune Margaret. 

— Vreţi să spuneţi că... Spuneţi că sunt oameni în sat care le- 
ar tulbura odihna lui Patrick și lui Frances Ive? 

— Da. Obișnuiam să pun flori la mormânt, dar am înțeles 
repede că nu avea rost. Florile sunt ușor de distrus, mai ușor 
decât o piatră. Când nu am mai lăsat flori, nu au mai avut ce să 
distrugă în afară de piatra funerară în sine, dar deja mă 
mutasem în căsuţă, stăteam de veghe. 

— Groaznic să facă cineva așa ceva mormântului unei 
persoane. 

— Ei bine, oamenii sunt groaznici, nu-i așa? Aţi citit sonetul? 

— Incepusem, dar aţi venit dumneavoastră. 

— Citiţi-l acum, îmi ordonă. 

Mă întorsei către piatră și citii sonetul în întregime: 


Că ești bârfit, nu-i - sigur - vina ta! 

Cel pur păscut de clevetire-i pururi. 

Și frumusețea veșnic va părea 

Suspectă pizmei - corb spurcând azururi. 


Fiind de preț, bârfeala-ți poate crește 
Doar prețul ce-ti va fi prin vremi cântat; 
Căci viermele-n flori fragede prăsește, 
Și tu ești floarea ce-a-mprimăvârat. 


Să treci capcana crudei tinereți, 
Neispitit călcând peste ispită, 

E-un pret al tău, de soi, dar nu-i la pret 
În ochii pizmei, tot nepriponită. 


Căci dacă ciuda nu te-ar ponegri, 
Pe-mpărății de suflete-ai domni.! 


1 William Shakespeare, Sonetul LXX (trad. rom. de lon Frunzetti) (n.red.). 
98 


— Ei bine, domnule Catchpool? 

— Este un sonet ciudat pentru o piatră funerară. 

— Credeţi? 

— „Clevetire” este un cuvânt dur. Sonetul dă de înțeles că, ei 
bine, dacă nu mă înșel, adică... a fost contestată onoarea lui 
Patrick și a lui Frances? 

— A fost. De aceea și sonetul. Eu l-am ales. Mi s-a spus că va 
costa mult să gravăm întregul sonet și că ar trebui să mă 
mulțumesc cu primele două versuri, de parcă lucrul cel mai 
important era preţul. Oamenii sunt atât de vulgari! 

Margaret Ernst scoase un sunet de dezgust. Puse palma pe 
piatră, de parcă era creștetul unui copil mult iubit. 

— Patrick și Frances Ive au fost oameni buni, care nu ar fi 
făcut niciodată rău cuiva intenționat. Despre câţi oameni poţi 
spune asta, până la urmă? 

— Ei bine... 

— Nu i-am cunoscut personal, eu și Charles am venit aici după 
ce au murit ei, dar asta spune doctorul satului, Flowerday, iar el 
este singurul om din Great Holling pe care merită să îl asculţi. 

Vrând să verific, să nu fi înţeles eu greșit cumva, spusei: 

— Soţul dumneavoastră a fost deci reverend aici, după Patrick 
Ive? 

— Până a murit, acum trei ani, da. Acum este un nou 
reverend, un băiat studios, necăsătorit și foarte singuratic. 

— Şi acest doctor Flowerday?... 

— Uitaţi de el, spuse Margaret Ernst repede, ceea ce îmi fixă, 
desigur, numele în minte. 

— Bine, răspunsei deloc sincer. 

O cunoșteam pe Margaret Ernst abia de un sfert de oră, dar 
bănuiam deja că tactica obedienţei totale va da roade în privința 
ei. 

— De ce v-a revenit dumneavoastră sarcina alegerii inscripţiei 
de pe piatra funerară? Soții Ive nu aveau rude? 

— Nu care să fie în stare și interesate, din păcate. 

— Doamnă Ernst, Margaret... Nici nu vă pot spune cât de 
bine-venit în sat m-aţi făcut să mă simt. Este clar că știți cine 
sunt, deci trebuie să știți și de ce am venit. Nimeni altcineva nu 
vrea să îmi vorbească, în afară de un domn bătrân de la hanul 
King's Head, și el nu prea e coerent. 


99 


— Nu știu dacă intenţia mea era să vă fac să vă simţiţi bine- 
venit, domnule Catchpool. 

— Mai puţin nepoftit, atunci. Măcar nu fugiţi de mine de parcă 
aș fi vreo creatură monstruoasă. 

Râse. 

— Dumneavoastră? Monstruos? Vai de mine! 

Nu știui ce să răspund. 

— Omul ăsta care vorbea fără noimă la King's Head avea 
barbă albă? 

— Da. 

— V-a vorbit pentru că nu se teme. 

— Pentru că este mult prea beat pentru a se teme de ceva? 

— Nu, pentru că nu a fost... Margaret tăcu și reluă explicaţia: 
Nu este în pericol faţă de ucigașul lui Harriet, al Idei și al lui 
Richard. 

— Dar dumneavoastră? 

— V-aș vorbi așa cum am făcut până acum, și așa cum sunt, 
indiferent de pericol. 

— Înţeleg. Sunteţi foarte curajoasă? 

— Sunt foarte încăpăţânată. Spun ce cred că trebuie spus și 
fac ce cred că trebuie făcut. lar dacă mi se pare că alţii ar dori 
să tac, atunci fac exact contrariul. 

— Este lăudabil, presupun. 

— Vi se pare că sunt prea directă, domnule Catchpool? 

— Nu, deloc. Dacă spui ce gândești, îţi ușurezi viaţa. 

— Și nu cumva ăsta e unul dintre motivele pentru care viaţa 
dumneavoastră nu a fost niciodată ușoara? Margaret Ernst 
zâmbi și continuă: Ah, văd că preferaţi să nu vorbiţi despre 
dumneavoastră. Foarte bine, atunci. Cum vă par eu, ca 
persoană? Dacă nu vă deranjează întrebarea. 

— Abia ce v-am cunoscut. Dumnezeule! mă gândii. Nefiind 
pregătit pentru un asemenea dialog, continuai: Imi păreţi o 
persoană cumsecade, una peste alta. 

— Asta e o descriere destul de vagă, nu credeţi? Și cam 
scurtă. Până la urmă, ce înseamnă să fii cumsecade? Cel mai 
bun lucru pe care l-am făcut vreodată este greșit din punct de 
vedere moral. 

— Da? 

Ce femeie ciudată! Mă hotărâi să risc: 


100 


— Ceea ce aţi spus, că aţi face contrariul a ceea ce s-ar 
aștepta lumea... Victor Meakin mi-a spus că nu va discuta 
nimeni cu mine. Ar fi încântat dacă aţi refuza să mă invitaţi în 
casă la o ceașcă de ceai, ca să discutăm mai multe, fără să 
stăm în ploaie. Ce ziceți? 

Margaret Ernst zâmbi. Păru să îmi aprecieze îndrăzneala, așa 
cum sperasem. Dar observai că privirea îi devenise mai 
bănuitoare. 

— Domnul Meakin ar fi la fel de încântat dacă aţi urma 
exemplul majorităţii sătenilor și nu mi-aţi trece pragul. Il bucură 
necazurile oricui. Am putea să îi provocăm o dublă nemulțumire, 
dacă sunteți dispus? 

— Ei bine, atunci se pare că știm ce avem de făcut! 

* 


— Povestiți-mi ce s-a-ntâmplat cu Patrick și cu Frances Ive, 
spusei după ce fu gata ceaiul și ne așezarăm în salonul lung și 
îngust al lui Margaret Ernst, lângă șemineu. 

Numea „salon” acea încăpere, deși, la câte cărți erau acolo, 
ar fi putut-o numi la fel de bine și „bibliotecă”. Pe un perete erau 
trei portrete ale unui bărbat cu frunte înaltă și sprâncene 
stufoase, două dintre portrete pictate și unul fotografie. Bănuii 
că era răposatul soț al lui Margaret, Charles. Mă tulbură să văd 
trei imagini ale lui ţintuindu-mă cu privirea, așa că mă întorsei 
către fereastră. Din scaunul meu vedeam foarte bine piatra 
funerară a familiei Ive și mă gândii că aici obișnuiește să stea 
Margaret când supraveghează cimitirul. î 

De la distanța aceasta, sonetul era imposibil de citit. Il 
uitasem aproape de tot, cu excepţia versului Ce/ pur păscut de 
clevetire-i pururi, care mi se întipărise în minte. 

— Nu, răspunse Margaret Ernst. 

— Nu? Nu îmi veţi povesti despre Patrick și Frances Ive? 

— Nu astăzi. Poate vă voi povesti mâine. Între timp, mai aveți 
alte întrebări pentru mine? 

— Da, dar... vă supăraţi dacă vă întreb ce se va schimba de 
azi până mâine? 

— Aș vrea să mă gândesc la asta puţin. 

— Dar... 

— Îmi veţi aminti că sunteţi un poliţist care lucrează la un caz 
și că este datoria mea să mărturisesc tot ce știu. Dar ce legătură 
au Patrick și Frances Ive cu cazul dumneavoastră? 


101 


Ar fi trebuit să trag de timp și să mă gândesc și eu, dar voiam 
să văd cum reacţionează dacă îi relatez ceva ce nu îi spusesem 
lui Victor Meakin, deci ceva ce nu avea cum să știe. 

— Fiecare dintre cele trei victime a fost găsită cu câte un 
buton din aur în gură. Toţi trei butonii aveau monograma lui 
Patrick Ive, PIJ. 

Îi explicai, ca și lui Poirot, despre inițiala din mijloc a 
prenumelui, care era mai mare. Spre deosebire de prietenul 
meu belgian, lui Margaret Ernst nu i se păru sfârșitul lumii că 
literele erau dispuse în această ordine. Nu se arătă nici uimită 
sau șocată de cele auzite, ceea ce mi se păru ciudat. 

— Acum înțelegeţi de ce mă interesează Patrick Ive? 

— Da. 

— Deci îmi veţi povesti despre el? 

— Așa cum v-am spus, poate mâine. Mai doriţi ceai, domnule 
Catchpool? 

Acceptai, iar ea ieși din cameră. Singur în salon, mă întrebai 
dacă era tardiv să o rog să îmi spună Edward și, în caz contrar, 
dacă s-ar cădea să o fac. Mă gândii la asta, știind că nu voi face 
acest gest, lăsând-o să îmi spună „domnule Catchpool”. Este 
unul dintre obiceiurile mele cele mai inutile: mă întreb ce să fac, 
deși nu există niciun dubiu asupra a ceea ce voi face. 

li multțumii lui Margaret când se întoarse cu ceaiul și o rugai 
să îmi povestească despre Harriet Sippel, Ida Gransbury și 
Richard Negus. Schimbarea fu uimitoare. Nu încercă deloc să 
schimbe subiectul, și în scurt timp aflai destule lucruri cât să 
umplu câteva pagini despre două dintre cele trei victime. Spre 
enervarea mea însă, carneţțelul pe care îl luasem cu mine în 
Great Holling zăcea într-o valiză la hanul King's Head. Îmi 
puneam memoria la grea încercare. 

— Harriet era o dulceaţă, cel puţin așa spune legenda satului, 
începu Margaret. Amabilă, generoasă, întotdeauna zâmbăreaţă, 
râdea mereu și se oferea să-și ajute prietenii și vecinii, foarte 
altruistă, aproape o sfântă. Era hotărâtă să vadă mereu partea 
plină a paharului, avea o părere bună despre toată lumea. Unii 
spuneau că era prea credulă, naivă chiar. Nu sunt sigură că sunt 
de acord cu toate astea. Nimeni nu este perfect, așa cum se 
spune despre Harriet că era înainte de a se schimba. Poate că 
este vorba mai mult despre diferenţa faţă de cum a devenit... 
presupuse Margaret încruntându-se. Poate că nu a fost o 


102 


schimbare atât de radicală, dar oamenii dramatizează când 
spun povești, nu? Și bănuiesc că până și cea mai senină fire s-ar 
întuneca după ce ar pierde un soţ în floarea vârstei. Se spune că 
Harriet îi era devotată lui George, ca și el ei. S-a prăpădit în 
1911, la douăzeci și șapte de ani - a căzut pe stradă și a murit, 
deși fusese mereu sănătos tun. Un cheag de sânge la creier. 
Harriet a devenit văduvă la douăzeci și cinci de ani. 

— Ce greu trebuie să îi fi fost! 

— Da, rezonă Margaret. O asemenea pierdere poate să 
afecteze pe oricine. E interesant că unii o descriu drept naivă. 

— De ce spuneţi asta? 

— „Naiv” presupune o percepţie prea roz asupra vieţii. Dacă 
vezi lumea ca fiind minunată și brusc ţi se întâmplă o tragedie, 
poţi să ai resentimente și să devii trist, să te simţi cumva trădat. 
Și sigur că, atunci când suferim foarte mult, ne este mai ușor să 
dăm vina pe alţii și să îi persecutăm. 

Încercam să îmi ascund puternica dezaprobare faţă de ceea 
ce afirmase, când adăugă: 

— Este valabil doar pentru unii, vreau să spun. Nu pentru toți. 
Presupun că dumneavoastră vă este mai ușor să vă persecutați 
singur, nu, domnule Catchpool? 

— Îmi place să cred că nu persecut pe nimeni, replicai 
nemulțumit. Deci să înţeleg că pierderea soțului a avut urmări 
neplăcute asupra personalităţii lui Harriet Sippel? 

— Da. Eu nu am cunoscut-o pe Harriet cea dulce și blândă. 
Harriet Sippel pe care am cunoscut-o eu era dușmănoasă și 
ipocrită. Se purta cu toţi de parcă îi erau dușmani, era 
suspicioasă faţă de toată lumea. In loc să vadă doar partea bună 
a lucrurilor, vedea peste tot ceva malefic și se purta de parcă i 
se încredinţase sarcina de a scoate acest rău la iveală și de a-l 
stârpi. Dacă era vreun nou-venit în sat, ea pornea de la premisa 
că este o persoană odioasă. Le făcea cunoscute tuturor 
bănuielile ei și îi încuraja să caute indicii care să i le susțină. 
Indiferent cu cine avea de-a face, găsea numai defectele la acea 
persoană. Dacă nu le găsea, le inventa. După ce a murit George, 
singura ei plăcere era să îi acuze pe ceilalţi de răutăţi, de parcă 
asta ar fi făcut-o pe ea un om mai bun. li străluceau ochii când 
prindea de veste despre vreo greșeală... zise Margaret trecând- 
o fiorii. De parcă descoperise ceva care îi trezea pasiunea, după 
moartea soțului, și se agăța cu obstinaţie de această pasiune. 


103 


Dar era o pasiune întunecată și distructivă, izvorâtă din ură, nu 
din dragoste. Partea și mai rea era că oamenii o încurajau, îi 
susțineau orice acuzaţie făcea. 

— De ce? 

— Nu voiau să fie ei următorii. Știau că lui Harriet îi cădea 
mereu câte o victimă. Nu cred că ar fi putut să trăiască o 
săptămână fără să-și arunce săgețile otrăvite asupra cuiva. 

Îmi amintii de replica tânărului cu ochelari: „Nimeni nu vrea 
să fie următorul”. 

Margaret continuă: 

— Se bucurau să condamne orice biet suflet pe care se hotăra 
ea să-l atace, răsuflând ușuraţi că astfel avea atenţia distrasă de 
la ei și de la ceea ce făceau. Asta credea Harriet despre prieteni: 
că sunt oameni care i se alăturau când ea ataca pe cineva 
vinovat, în opinia ei, de un păcat mai mare sau mai mic. 

— Descrieţi o persoană care, îmi permit să spun, are mari 
șanse să fie ucisă. 

— Asta fac? Eu cred că oamenii precum Harriet Sippel nu sunt 
uciși suficient de des. 

Margaret ridică sprâncenele. 

— Văd că iar v-am șocat, domnule Catchpool. Recunosc că nu 
ar trebui să vorbesc așa, ca soţie de reverend, încerc să fiu o 
bună creștină, dar am și eu slăbiciunile mele, toţi le avem. A 
mea este că nu pot ierta neputința de a ierta. Vi se pare o 
contradicţie? 

— Mi se pare complicat. Vă supăraţi dacă vă întreb unde ați 
fost în seara de joi? 

Margaret oftă și se uită pe fereastră. 

— Am fost unde sunt mereu, stând unde staţi dumneavoastră 
acum, veghind cimitirul. 

— Singură? 

— Da. 

— Mulţumesc. 

— Vreţi să vă povestesc și despre Ida Gransbury? 

Încuviinţai, deși cu oarecare neliniște. Mă întrebai cum voi 
reacționa dacă toate cele trei victime se vor dovedi a fi fost 
niște monștri răzbunători în timpul vieţii. Cuvintele „FIE CA El SA 
NU SE ODIHNEASCĂ NICIODATĂ ÎN PACE” îmi trecură prin minte, 
urmate de relatarea lui Poirot despre întâlnirea sa cu Jennie, 
stăruința ei că în sfârșit s-ar face dreptate dacă ar fi ucisă... 


104 


— ida era o nesuferită, continuă Margaret. Era la fel de 
ipocrită în public ca și Harriet, dar o mânau frica și încrederea în 
regulile pe care trebuie să le respectăm cu toţii, nu plăcerea de 
a persecuta. Idei nu-i plăcea să denunțe păcatele altora, cum îi 
plăcea lui Harriet. | se părea însă că era datoria ei morală, ca 
bun creștin. 

— Când spuneţi „frică”, vă referiţi la pedeapsa divină? 

— Ah, sigur că da, dar nu numai. Oamenii privesc regulile 
diferit, fără excepţie. Firile rebele, ca mine, nu apreciază 
constrângerile, nici măcar pe cele rezonabile, dar unora le plac 
regulile, pentru că îi fac să se simtă în siguranţă, protejați. 

— lar Ida Gransbury era o astfel de persoană? 

— Așa cred, da. Nu ar fi recunoscut asta. Avea mereu grijă să 
se prezinte ca o femeie care se conducea doar după principii 
morale înalte și atât. Ida nu avea nicio slăbiciune umană! Imi 
pare rău că a murit, deși a făcut multe rele cât a fost în viaţă. 
Spre deosebire de Harriet, Ida credea în izbăvire. Voia să-i 
salveze pe păcătoși, în timp ce Harriet voia doar să-i facă de 
rușine și să pară mult mai bună prin comparaţie cu ei. Cred că 
Ida l-ar fi iertat pe un păcătos care se căia cu adevărat. O 
liniștea izbăvirea creștinească. Îi confirma viziunea asupra lumii. 

— Ce fel de rele a făcut Ida? Cui? 

— Veniţi mâine și punețţi-mi această întrebare. 

Tonul ei păru generos, dar ferm. 

— Lui Patrick și lui Frances Ive? 

— Mâine, domnule Catchpool. 

— Despre Richard Negus ce îmi puteţi spune? 

— Destul de puţine, mă tem. A plecat din Great Holling la 
scurt timp după ce am venit noi. Cred că era o persoană cu 
autoritate în sat, un om pe care ceilalți îl ascultau și căruia îi 
cereau sfaturi. Toată lumea vorbește cu mult respect despre el, 
toţi, în afară de Ida Gransbury. Ea nu a mai vorbit despre el 
deloc după ce a plecat din Great Holling și a părăsit-o. 

— Care dintre ei a hotărât să rupă logodna? 

— El. 

— De unde știți că nu a mai vorbit despre el după aceea? 
Poate că le vorbea altora, nu dumneavoastră. 

— Ah, Ida nu ar fi vorbit cu mine nici despre Richard Negus, 
nici despre altcineva. Tot ce știu am aflat de la doctorul satului, 
Ambrose Flowerday, cel mai de încredere om din lume. Ambrose 


105 


află tot ce se întâmplă, atâta timp cât nu uită să lase 
întredeschisă ușa sălii de așteptare de la cabinet. 

— Este același doctor Flowerday despre care trebuia să uit 
mai devreme? Acum trebuie să îi uit și prenumele, se pare. 

Margaret ignoră remarca mea. 

— Știu sigur că, după ce a părăsit-o, Ida s-a hotărât să nu 
vorbească și să nu se gândească la Richard Negus. Nu s-a arătat 
afectată deloc. Oamenii chiar au admirat asta: ce puternică și 
hotărâtă este! După ce el a plecat, Ida și-a manifestat dorinţa de 
a-și dedica iubirea lui Dumnezeu. | s-a părut mai de încredere 
decât muritorii de rând. 

— V-ar surprinde să aflaţi că Richard Negus și Ida Gransbury 
au băut un ceai de la ora cinci împreună, într-o cameră de hotel 
din Londra, joi seară? 

Margaret făcu ochii mari. 

— M-ar surprinde foarte mult să aflu că cei doi au băut ceaiul 
singuri. lda marca limite clare și nu le încălca. Din câte știu, așa 
era și Richard Negus. Odată ce a decis că nu o vrea de soție pe 
Ida, nu s-ar fi răzgândit, și nu cred că ar fi convins-o pe Ida să se 
întâlnească cu el, doar ei doi, decât dacă i-ar fi făcut declaraţii 
de dragoste și s-ar fi arătat copleșit de regrete. 

După o pauză, Margaret continuă: 

— Dar presupun că și Harriet Sippel a fost prezentă la această 
ceremonie a ceaiului, de vreme ce era și ea în hotel? 

Dădui din cap. 

— Ei bine, atunci, replică. Este clar că ei trei aveau de discutat 
ceva mai important decât limitele și ideile lor fixe din trecut. 

— Și aveţi idee ce anume ar fi putut să fie atât de important, 
nu-i așa? 

Margaret se uită pe fereastră, la șirurile de pietre funerare. 

— Poate că voi avea niște idei când mă veți vizita mâine. 


106 


Capitolul 11 


DOUĂ AMINTIRI 


În timp ce eu încercam să o conving pe Margaret Ernst să îmi 
vorbească despre Patrick și Frances Ive înainte ca ea să se 
simtă pregătită pentru asta, Hercule Poirot, la cafeneaua 
Pleasant din Londra, depunea un efort la fel de inutil: acela de a 
încerca să o convingă pe Fee Spring să îi spună ce anume nu își 
mai amintea. 

— Nu vă pot spune decât ce v-am spus deja, îi răspunse de 
mai multe ori, din ce în ce mai obosită. Am observat ceva ciudat 
la Jennie în seara aia. Mi-am zis că o să mă gândesc la asta mai 
târziu, iar acum nu-mi mai aduc aminte ce era. Dacă mă bateţi 
la cap, nu vă ajută cu nimic. Probabil că mi-a ieșit de tot din 
minte acum. Nu aveţi deloc răbdare, asta-i clar. 

— Vă rog, încercaţi să vă aduceţi aminte, mademoiselle. Ar 
putea să fie important. 

Fee Spring se uită la ușă peste umărul lui Poirot. 

— Dacă vreţi amintiri, vă va aduce una un bărbat curând. A 
fost aici acum vreo oră. A venit escortat de un poliţist, de parcă 
era din familia regală. O fi important omul, mă gândesc. Nu eraţi 
aici și i-am zis să se întoarcă acum. 

Se uită la ceasul dintre două ceainice de pe un raft strâmb. 

— Ştiam că mai veniţi azi măcar o dată, ca s-o căutaţi pe 
Jennie, deși v-am spus că nu o veţi găsi. 

— V-a spus domnul cumva cum se numește? 

— Nu. Era simpatic și politicos. Respectuos. Nu ca bărbatul ăla 
murdar, care vă imita vocea. Nu avea dreptul să facă asta, 
oricât de amuzant i se pare lui. 

— Pardon, mademoiselle. Bărbatul despre care  vorbiţi, 
domnul Samuel Kidd, nu îmi imita vocea. A încercat, dar nimeni 
nu poate imita vocea altei persoane. 

Fee râse. 

— Ba a imitat-o pe a dumneavoastră al naibii de bine! Nici nu 
aș fi ghicit că nu sunteţi dumneavoastră, dacă ţineam ochii 
închiși. 


107 


— Atunci nu sunteți suficient de atentă când vorbesc cei din 
jur, replică Poirot nervos. Fiecare dintre noi are o voce unică, un 
ritm care este doar al respectivului individ. 

Pentru a-și ilustra afirmaţia, Poirot ridică o ceașcă și spuse: 

— La fel de unică precum cafeaua de la cafeneaua Pleasant. 

— Beţi prea multă, comentă Fee. Nu vă face bine. 

— De unde v-a venit ideea asta? 

— Nu vă vedeţi ochii, domnule Poirot, eu îi văd. Ar trebui să 
mai beți o ceașcă de ceai din când în când. Ceaiul nu are gust 
de noroi, și nu-i bai dacă bei mult. Ceaiul face doar bine. 

După ce încheie discursul, Fee își îndreptă șorțul. 

— Și ascult cu atenţie când vorbește lumea, ascult cuvintele, 
nu accentul. Contează ce spun oamenii, nu dacă au accent mai 
belgian sau mai englezesc. 

Ușa cafenelei se deschise și intră un bărbat cu ochii lăsaţi, ca 
ai unui basset. 

Fee îl înghionti pe Poirot. 

— VUitaţi-l, dar fără escortă, șopti ea. 

Bărbatul era Rafal Bobak, chelnerul de la hotelul Bloxham 
care îi servise pe Harriet Sippel, Ida Gransbury și Richard Negus 
la ora șapte și un sfert în seara crimelor. Bobak își ceru scuze 
pentru deranj și explică faptul că Luca Lazzari le spusese tuturor 
angajaților de la hotelul Bloxham că dacă vor să discute cu 
faimosul detectiv Hercule Poirot, atunci îl găsesc sigur la 
cafeneaua Pleasant de pe aleea St. Gregory's. 

După ce se așezară la masă, Poirot întrebă: 

— Ce anume doriţi să îmi spuneţi? V-aţi amintit ceva? 

— Mi-am amintit și alte lucruri, domnule, și m-am gândit să 
vin să vă spun cât le am proaspete în cap. O parte v-am spus 
deja, dar m-am mai gândit la asta, și e uimitor câte îţi revin în 
minte când te concentrezi. 

— Într-adevăr, monsieur. Nu trebuie decât să stai liniștit și să- 
ți foloseşti micuţele celule cenușii. 

— Domnul Negus a venit să ia masa comandată, cum v-am 
spus, domnule. Doamnele vorbeau despre o femeie și un bărbat, 
cum am mai spus la hotel. Părea că ea ar fi fost părăsită de el 
pentru că era prea bătrână sau că nu mai era interesat de ea 
pentru un oarecare motiv. Cel puţin, asta am înţeles eu, 
domnule, dar am reușit să îmi amintesc un pic din ce spuneau, 
așa că vă puteți face o părere și singur. 


108 


— Ah! E de foarte mare ajutor! 

— Ei bine, domnule, primul lucru pe care mi l-am amintit a 
fost că doamna Sippel a spus: „Nu a avut de ales, nu? Nu mai 
are încredere în ea. Acum nici nu l-ar mai interesa, nu se mai 
îngrijește și e suficient de bătrână ca să-i fie mamă. Dacă voia 
să afle ce gândește el, nu avea altă soluţie decât să o primească 
pe femeia cu care el vorbește și să discute cu ea”. După cea 
spus asta, doamna Sippel a izbucnit în hohote de râs, un râs 
urâcios, răutăcios, cum v-am spus la hotel. 

— Vă rog, continuaţi, domnule Bobak. 

— Ei bine, domnul Negus a auzit ce a spus doamna, pentru că 
s-a întors dinspre mine, noi tocmai ce schimbam niște politețuri, 
știți, și a spus: „Of, Harriet, nu este corect. Ida se șochează ușor. 
Nu o speria”. Și apoi ori Harriet Sippel, ori Ida Gransbury a spus 
ceva, nu-mi pot aduce deloc aminte ce anume, domnule, și îmi 
pare rău. 

— Nu trebuie să vă cereţi scuze. Sunt absolut convins că 
amintirile dumneavoastră se vor dovedi extrem de importante. 

— Sper, domnule, replică Bobak neîncrezător. Următoarea 
parte pe care mi-o amintesc foarte bine a venit puţin mai târziu, 
când aranjam masa pentru cei trei oaspeţi. Domnul Negus i-a 
spus doamnei Sippel: „Mintea lui? Nu cred că are minte deloc. Și 
vă contrazic că este destul de bătrână să îi fie mamă. Vă 
contrazic cu tărie”. Doamna Sippel a replicat: „Ei bine, nu putem 
niciunul dovedi că avem dreptate, deci haideţi să fim de acord 
că avem păreri diferite!” Asta e ultimul lucru pe care l-am auzit 
înainte să ies din cameră, domnule. 

— „Nu cred că are minte deloc”, șopti Poirot. 

— Ceea ce spuneau nu era deloc amabil, domnule. Aveau 
doar sentimente de ură la adresa acelei femei despre care 
vorbeau. 

— Vă mulţumesc foarte mult, domnule Bobak, îi spuse Poirot 
călduros. Povestea dumneavoastră este extrem de utilă. Nici nu 
speram să aflu exact cuvintele rostite în cadrul discuţiei, și încă 
atât de multe dintre ele. 

— Aș fi vrut să îmi amintesc mai mult, domnule. 

Poirot încercă să îl convingă pe Bobak să bea ceva, dar 
chelnerul era hotărât să se întoarcă la hotelul Bloxham cât mai 
repede, nu voia să profite de bunătatea lui Luca Lazzari. 


109 


După ce Fee Spring refuză să îi dea încă o ceașcă de cafea, 
Poirot hotărî să se întoarcă acasă la Blanche Unsworth. Merse 
încet pe străzile Londrei, în timp ce gândurile îi fugeau. Se tot 
gândi la cuvintele lui Rafal Bobak: „Nici nu l-ar mai interesa 
acum... e suficient de bătrână încât să-i fie mamă... Mintea lui? 
Nu cred că are minte deloc. Și vă contrazic că este destul de 
bătrână să îi fie mamă... Ei bine, nu putem niciunul dovedi că 
avem dreptate...” 

Când ajunse la rezidența sa temporară, Poirot încă repeta 
cuvintele. Blanche Unsworth se grăbi către el când intră. 

— Ce tot spuneţi, domnule Poirot? îl întrebă veselă. Parcă v-aș 
avea oaspete în dublu exemplar. 

Poirot se uită în jos, la corpul său, ce avea o oarecare tendinţă 
spre o formă rotundă. 

— Sper că nu am mâncat atât încât să mă dublez, madame. 

— Nu, voiam să spun doi domni Poirot care vorbesc între ei. 

Blanche Unsworth își cobori vocea și veni atât de aproape de 
el, încât Poirot se simţi obligat să se lipească de perete pentru a 
evita contactul fizic. 

— A venit un bărbat să vă caute, și vocea lui sună exact ca a 
dumneavoastră. Vă așteaptă în salon. Probabil că este un 
oaspete din Belgia. Este cam zdrenţăros, dar l-am lăsat să intre, 
de vreme ce nu mirosea rău, și... ei bine, nu am vrut să gonesc 
o rudă de-a dumneavoastră, domnule Poirot. Probabil că în alte 
ţări sunt alte obiceiuri vestimentare. Doar francezilor le place să 
se îmbrace așa dichisit, nu? _ 

— Nu-mi este rudă deloc, replică Poirot tăios. Il cheamă 
Samuel Kidd și este englez, ca și dumneavoastră, madame. 

— Are tăieturi pe toată fața, adăugă Blanche Unsworth. De la 
bărbierit, a zis el. Cred că nu știe cum se face, sărmanul. l-am 
spus că am ceva să pună pe tăieturi, să se vindece mai repede, 
dar a râs. 

— Pe toată faţa? întrebă Poirot încruntându-se. Domnul Kidd 
pe care l-am cunoscut vineri la cafeneaua Pleasant avea doar o 
tăietură pe faţă, pe partea pe care se bărbierise. Bărbatul ăsta 
din salon are barbă? 

— Ah, nu. Nu are deloc păr pe față, în afară de sprâncene. Și 
nici suficientă piele nu are pe faţă! Tare aș vrea să-l învățați să 
se radă fără să se rănească, domnule Poirot. Vai, îmi pare rău, 
se tângui Blanche, punându-și mâinile la gură. Aţi spus că nu vă 


110 


este rudă, nu-i așa? Tot cred că e belgian. Vorbește exact ca 
dumneavoastră. M-am gândit că poate este un frate mai mic. 
Are cam patruzeci de ani, nu? 

Simţindu-se jignit că ar putea cineva să creadă că Samuel 
Kidd îi este rudă, Poirot puse punct destul de abrupt discuţiei cu 
Blanche Unsworth și merse către salon. Aici, găsi persoana 
despre care i se spusese că îl așteaptă: un bărbat, tot cel pe 
care îl cunoscuse la cafeneaua Pleasant vineri, care se 
bărbierise și se tăiase pe față. 

— Bună seara, domnule Poirr-oh, spuse Samuel Kidd 
ridicându-se în picioare. Am păcălit-o, nu-i așa, și m-a lăsat să 
intru. A crezut că sunt din ţara dumneavoastră? 

— Bună seara, domnule Kidd. Văd că aţi trecut prin multe de 
când ne-am văzut ultima oară. 

— Am trecut prin multe? 

— Mă refer la rănile de pe față. 

— Ah, aveţi dreptate, domnule. Adevărul e că nu-mi place să 
mă gândesc la o lamă așa aproape de ochii mei. Îmi închipui că 
ar putea să-mi taie ochiul și mâinile încep să-mi tremure. Sunt 
ciudat în privinţa ochilor. Am încercat să-mi impun să mă 
gândesc la altceva, dar nu a mers. Mereu mă tai. 

— Văd. Pot să vă întreb de unde ați știut că mă găsiţi la 
această adresă? 

— Domnul Lazzari, de la hotel, mi-a zis că ofiţerul Stanley 
Beer i-a precizat că domnul Catchpool locuiește aici, ca și 
dumneavoastră, domnule. Imi pare rău că vă deranjez acasă, 
dar am vești bune pentru dumneavoastră și m-am gândit că ați 
vrea să le aflați imediat. 

— Și care sunt veștile? 

— Doamna căreia i-au căzut cele două chei, cea pe care am 
văzut-o fugind din hotel după crime... mi-am adus aminte cine 
este! Mi-am dat seama când mă uitam într-un ziar azi de 
dimineață. Nu mă prea uit prin ziare. 

— Cine este femeia pe care aţi văzut-o, monsieur? Aveţi 
dreptate, Poirot ar vrea să îi știe numele imediat. 

Samuel Kidd își trecu buricele degetelor peste una dintre 
tăieturi și spuse: 

— Mi se pare că nu ai timp și să-ţi trăieşti viaţa ta, și să citeşti 
despre ale altora. Dacă trebuie să aleg, și cred că trebuie, o să 
aleg să-mi trăiesc propria viaţă decât să citesc rezumate ale 


111 


vieţii altora. Cum v-am zis, azi de dimineață m-am uitat în ziar, 
voiam să văd dacă apare ceva despre crimele de la hotelul 
Bloxham. 

— Oui, replică Poirot, încercând să-și păstreze calmul. Și ce ați 
văzut? 

— Ah, scria despre crime, că poliția nu reușește să rezolve 
cazul și că roagă pe oricine are informaţii să le spună. Ei bine, 
eu am spus ce știam, domnule Poirot, cum bine știți. Dar așa 
cum v-am precizat, la început nu îmi dădeam seama cine este 
femeia. Ei bine, acum știu! 

— Este o veste foarte bună, domnule Kidd. Ar fi și mai bine 
dacă i-aţi menţiona numele în următoarea propoziţie pe care o 
veţi spune, ca să-l aflu și eu. 

— Acolo am văzut-o, știți, poza ei, în ziar. De aceea m-am 
gândit la ea când m-am uitat în ziar. Este o doamnă cunoscută, 
domnule. Numele ei este Nancy Ducane. 

Poirot holbă ochii. 

— Nancy Ducane, artista? 

— Da, domnule. Ea este, cu siguranţă. Pot să jur. Pictează 
portrete, asta face. Și e tare frumoasă, probabil din cauza asta 
am ţinut-o minte. Mi-am zis: „Sammy, pe Nancy Ducane ai 
văzut-o fugind de la hotelul Bloxham în noaptea crimelor”, și 
acum am venit să vă spun și dumneavoastră. 


112 


Capitolul 12 


O RANĂ GRAVĂ 


A doua zi, imediat după micul dejun, plecai spre casa lui 
Margaret Ernst de lângă cimitirul Holy Saints din Great Holling. 
Ușa era întredeschisă. Bătui cât de încet puteam, încercând să 
nu o deschid și mai mult. Nu răspunse nimeni însă, așa că bătui 
din nou, mai tare. 

— Doamnă Ernst? strigai. Margaret? 

Liniște deplină. 

Nu știu de ce, dar mă întorsei, având senzaţia că se mișca 
ceva prin spatele meu. Poate că era vântul printre copaci. 

Impinsei ușa ușor, dar se deschise larg, cu un scârțâit. Primul 
lucru pe care îl văzui fu o eșarfă pe podea, în bucătărie. Era 
albastru cu verde, de mătase, cu un model complicat. Ce căuta 
acolo? Respirai adânc și mă pregătii mintal pentru a intra, iar 
când o voce spuse „Intraţi, domnule Catchpool”, aproape că îmi 
sări inima din piept. 

Margaret Ernst apăru în bucătărie. 

— Ah, chiar o căutam, spuse zâmbind, și se aplecă să ia 
eșarfa de jos. Știam că sunteţi dumneavoastră. V-am lăsat ușa 
deschisă. De fapt, vă așteptam de acum cinci minute, dar dacă 
ajungeaţi la nouă dimineaţa fix, păreaţi prea nerăbdător, nu? 

Mă pofti înăuntru, înfășurându-și eșarfa în jurul gâtului. 

Tachinarea ei, deși știam că nu intenţionase să mă supere, 
mă încurajă să fiu mai direct: 

— Vreau să aflu adevărul, și nu mă deranjează să se vadă că 
sunt nerăbdător să îl aflu. Cine ar fi vrut să îi ucidă pe Harriet 
Sippel, Ida Gransbury și Richard Negus? Cred că aveţi un 
răspuns la această întrebare, iar eu vreau să-l aflu. 

— Ce sunt hârtiile alea? 

— Ce? Ah! 

Uitasem că le aveam în mână. 

— Liste. Oaspeţii de la hotelul Bloxham din perioada comiterii 
crimelor, și angajaţii de acolo. Speram să vă uitaţi pe liste și să 


113 


îmi spuneţi dacă recunoașteţi vreun nume, după ce îmi 
răspundeţi la întrebarea despre cine ar fi vrut să îi ucidă... 

— Nancy Ducane, spuse Margaret. 

Luă listele din mâna mea și le studie, încruntându-se. 

Îi adresai aceleași cuvinte pe care i le adresase Poirot lui 
Samuel Kidd în ziua precedentă, deși nu știam asta: 

— Nancy Ducane, artista? 

— Așteptaţi o clipă. 

Stăturăm în liniște cât timp Margaret se uită pe liste. 

— Nu mi-e cunoscut niciun nume de pe liste, îmi pare rău. 

— Vreţi sa spuneţi că Nancy Ducane, faimoasa Nancy Ducane 
care pictează portrete, avea motiv să-i ucidă pe Harriet Sippel, 
Ida Gransbury și Richard Negus? 

Margaret împături cele două hârtii, mi le dădu înapoi, apoi îmi 
făcu semn să o urmez către salon. Odată așezați comod în 
aceleași fotolii ca și ieri, spuse: 

— Da. Nancy Ducane, faimoasa artistă. Este singura persoană 
care îmi trece prin minte și care ar fi dorit să îi ucidă pe Harriet, 
Ida și Richard și care chiar ar fi fost capabilă să o facă și să 
scape neprinsă. Nu fiți așa de uimit, domnule Catchpool. 
Oamenii faimoși fac și ei rele. Totuși, trebuie să recunosc că nici 
mie nu-mi vine să cred că Nancy ar fi făcut asta. Când am 
cunoscut-o eu era o femeie foarte educată, și nimeni nu se 
schimbă chiar atât de mult. Era o femeie curajoasă. 

Rămăsei tăcut. Mă gândii că problema este tocmai faptul că 
unii criminali sunt oameni educați în mare măsură și ies din 
această rutină la un moment dat, pentru a comite crima. 

Margaret zise: 

— Am stat trează toată noaptea și m-am întrebat dacă Walter 
Stoakley ar fi făcut-o, dar nu, este imposibil. Nici nu poate să 
stea în picioare fără ajutor, darămite să meargă până la Londra. 
N-avea nicio șansă să comită trei crime. 

— Walter Stoakley? întrebai apropiindu-mă de ea. Beţivanul 
cu care am vorbit ieri la King's Head? De ce arvrea el să-i ucidă 
pe Harriet Sippel, Ida Gransbury și Richard Negus? 

— Pentru că Frances Ive era fiica lui, replică Margaret. 

Se întoarse către fereastră să se uite iar la pietrele funerare 
ale soţilor Ive, și îmi trecu din nou prin minte versul din sonetul 
de Shakespeare Ce/ pur păscut de clevetire-i pururi. 


114 


— M-aș bucura dacă ar fi comis Walter crimele, se destăinui 
Margaret. Nu-i așa că este oribil din partea mea? M-aș bucura să 
nu fie Nancy de vină. Walter este bătrân, și nu cred că mai are 
mult de trăit. Vai, nu vreau să fie de vină Nancy! Am citit în ziare 
ce bine-i merge ca artistă. A plecat de aici și a devenit cineva. 
Asta mă bucură. Mă bucuram să mă gândesc că duce o viaţă 
prosperă în Londra. 

— A plecat de aici? Deci și Nancy Ducane a locuit cândva în 
Great Holling? 

Margaret Ernst încă se uita pe fereastră. 

— Da. Până în 1913. 

— Anul în care au murit Patrick și Frances Ive. Anul în care 
Richard Negus a plecat din sat. 

— Da. 

— Margaret... 

Mă aplecai, sperând să îi distrag atenţia de la pietrele 
funerare. 

— Sper din tot sufletul că v-aţi hotărât să îmi spuneţi 
povestea lui Patrick și Frances Ive. Sunt sigur că dacă o aud, voi 
înțelege o mulţime de lucruri care acum sunt un mister pentru 
mine. 

Mă privi grav. 

— Am hotărât să vă spun povestea, dar cu o condiţie. Trebuie 
să îmi promiteţi că nu o veți spune nimănui din sat. Ce vă spun 
eu nu trebuie să se afle decât în Londra. Acolo puteţi să spuneţi 
cui vreţi. 

— Nu vă faceţi nicio grijă în privinţa asta. Nici nu am cu cine 
să vorbesc în Great Holling. Toţi fug cum văd că mă apropii. 

Se întâmplase de două ori în acea dimineaţă, în timp ce 
veneam spre casa lui Margaret Ernst. Unul dintre cei care au 
fugit de mine era un băiat de maximum zece ani. Era doar un 
copil, dar știa că trebuie să mă ocolească, să mă evite. Eram 
sigur că îmi știe numele întreg și ce treabă am în Great Holling. 
În satele mici există un obicei pe care în Londra nu îl are nimeni: 
oamenii te ignoră într-un fel care te face să te simţi extrem de 
important. 

— Am nevoie de o promisiune solemnă, domnule Catchpool, 
nu de un răspuns evaziv. 


115 


— De ce e nevoie de atâtea secrete? Nu știu toți sătenii 
despre soţii Ive și despre ce s-a întâmplat cu ei, indiferent ce-ar 
fi fost? 

Ceea ce spuse Margaret în continuare dădu de înţeles că 
precauţia ei viza un anumit sătean: 

— Odată ce veți auzi ce am eu de spus, o să vreţi cu siguranţă 
să vorbiţi cu doctorul Ambrose Flowerday. 

— Bărbatul pe care îmi cereţi să-l uit, dar de care îmi amintiţi 
de fiecare dată? 

Roși. 

— Promiteţi-mi că nu îl veţi căuta, iar dacă vă întâlniți cu el, 
că nu veţi deschide subiectul soţilor Ive. Dacă nu îmi promiteţi 
asta, nu vă pot spune. 

— Nu știu dacă pot promite. Ce să-i spun șefului meu de la 
Scotland Yard? M-a trimis aici să pun întrebări. 

— Ei bine, atunci... suntem în impas. 

Margaret Ernst își încrucișă braţele. 

— Dar dacă îl caut pe acest doctor Flowerday și îl rog să îmi 
spună el povestea? l-a cunoscut pe soții Ive, nu? leri ați 
menţionat că, spre deosebire de dumneavoastră, el locuia aici 
când soţii Ive încă trăiau. 

— Nu! 

Spaima din privirea ei era de neconfundat. 

— Vă rog să nu vorbiţi cu Ambrose! Nu înțelegeţi. Nu aveți 
cum să înţelegeți. 

— De ce anume vă e teamă, Margaret? Îmi păreţi o femeie de 
caracter, dar... ei bine, nu mă pot abţine să nu mă întreb dacă 
nu cumva vreţi să îmi spuneţi doar o parte din poveste. 

— Ah, povestea mea va fi completă. Nu voi omite nimic. 

O crezuli, fără să știu de ce. 

— Atunci, dacă nu aveţi de gând să îmi ascundeţi nimic, de ce 
să nu vorbesc cu altcineva despre Patrick și Frances Ive? 

Margaret se ridică, merse către fereastră și își sprijini fruntea 
de geam, blocându-mi vederea către piatra funerară a soților 
Ive. 

— Ce s-a întâmplat aici în 1913 a provocat o rană gravă 
acestui sat. Au fost afectați toți cei care locuiau aici. Nancy 
Ducane s-a mutat în Londra după aceea, Richard Negus, în 
Devon, dar nu a scăpat nimeni. Au luat durerea cu ei. Nu era o 
rană evidentă, dar o aveau toți. Rănile pe care nu le poți vedea 


116 


sunt cele mai rele. lar cei care au rămas, precum Ambrose 
Flowerday... ei bine, a fost cumplit și pentru ei. Nu știu dacă 
Great Holling își poate reveni. Încă nu și-a revenit. 

Se întoarse către mine. 

— Nu se vorbește niciodată despre tragedie, domnule 
Catchpool. Nimeni de aici nu vorbește despre asta, nu direct. 
Uneori nu poţi decât să taci. Să taci și să uiţi. Măcar de-ai putea 
uita. 

Își tot frământa mâinile. 

— Vă îngrijorează ce efect ar putea să aibă întrebările mele 
asupra lui Ambrose Flowerday? Incearcă să uite? 

— V-am spus, este imposibil să uiţi. 

— Și totuși, ar fi un subiect delicat pentru el? 

— Da. Foarte. 

— Vă este un bun prieten? 

— Nu are legătură cu mine, răspunse tăios. Ambrose este un 
om bun și nu vreau să-l deranjaţi. De ce nu puteţi fi de acord cu 
ce vă rog? 

— Fie, vă promit, cedai cu părere de rău. Nu voi discuta ce-mi 
spuneţi cu nimeni din sat. 

După ce făcui promisiunea, sperai ca locuitorii din Great 
Holling să mă ignore la fel de mult ca și până atunci, pentru a nu 
fi tentat să îmi încalc cuvântul. La ce noroc am, probabil că după 
ce aveam să plec de la Margaret Ernst, aveam să mă întâlnesc 
cu un doctor Flowerday foarte vorbăreț și dornic să facem 
conversație. 

Răposatul Charles Ernst îmi aruncă priviri pline de ocară din 
cele trei portrete de pe perete. „Încalcă-ţi cuvântul dat soţiei 
mele, și vei regreta, ticălosule”, părea să spună privirea lui. 

— Dar cum rămâne cu liniștea dumneavoastră? întrebai. Nu 
vreţi să vorbesc cu doctorul Flowerday ca să nu îl supăr, dar mă 
tem că veți fi și dumneavoastră supărată. Nu vreau să vă provoc 
nicio suferinţă. 

— Bun. 

Margaret răsuflă ușurată. 

— Adevărul e că m-aș bucura să am șansa de a povesti oricui 
altcuiva în afară de mine. 

— Atunci, povestiți-mi, vă rog. 


117 


Dădu din cap, se întoarse la fotoliul ei și își începu relatarea 
despre Patrick și Frances Ive; o ascultai cu mare atenție și fără 
să o întrerup. Am să o redau aici. 

* 

Zvonul de la care au început toate problemele cu șaisprezece 
ani în urmă a pornit de la o servitoare care lucra în casa 
reverendului Patrick Ive, tânărul reverend din Great Holling, și a 
soţiei lui, Frances. Dar nu a fost doar vina servitoarei pentru 
tragedia ce a urmat. A spus o minciună răutăcioasă, dar i-a 
spus-o unei singure persoane, și nu servitoarea a răspândit 
minciuna în sat. Când a început totul, ea chiar s-a retras și abia 
mai era văzută. Unii au speculat că îi era rușine de ceea ce 
provocase, așa cum ar fi trebuit să-i fie. Ulterior, ea și-a 
manifestat regretul că se implicase în situaţie și a încercat să-și 
repare greșeala, dar atunci era deja prea târziu. 

Desigur că a dat dovadă de cruzime spunând o asemenea 
minciună chiar și unei singure persoane. Poate că era extenuată 
după o zi grea de muncă în casa reverendului sau dorea să-și 
depășească condiţia și îi dușmănea pe soţii Ive. Poate a sperat 
să-și facă viața mai interesantă minţind și răspândind bârfe, și 
poate chiar fusese atât de naivă încât să creadă că nu se va 
întâmpla nimic rău. 

Din păcate însă, confidenta căreia i-a spus minciuna sa 
cumplită a fost Harriet Sippel. Poate că alegerea aceasta era 
ușor de înţeles. lnăcrită și răzbunătoare cum era după moartea 
soțului său, Harriet ar fi primit minciuna cu mare entuziasm, 
pentru că și-ar fi dorit să fie adevarată. Cineva din sat făcea 
ceva foarte greșit și, mai rău (sau mai bine, din punctul de 
vedere al lui Harriet), persoana respectivă era chiar reverendul! 
Cât trebuie să îi fi sclipit ochii de fericire! Da, Harriet era 
ascultătorul perfect pentru minciuna calomnioasă a servitoarei, 
și tocmai de aceea Harriet a fost preferată. 

Servitoarea i-a spus lui Harriet Sippel că Patrick Ive era un 
șarlatan de cea mai joasă speţă, că își atrăgea victimele la el 
acasă noaptea, ori de câte ori soţia lui Frances era plecată pe 
undeva ca să ajute enoriașii - și făcea asta des și că le lua banii 
pentru a le facilita comunicarea cu rudele lor decedate. 
Pretindea că mesajele acestea din lumea de dincolo i se 
încredințau lui, Patrick Ive, pentru a le transmite mai departe. 


118 


Harriet Sippel a spus oricui era dispus să o asculte că Patrick 
este un șarlatan care păcălise câţiva săteni, probabil din dorinţa 
de a face ca păcatul reverendului să pară mai grav și pentru a 
obține o poveste și mai șocantă. Ulterior, servitoarea a susţinut 
că i-a spus lui Harriet Sippel un singur nume al unei victime: 
Nancy Ducane. 

La momentul respectiv, Nancy Ducane nu era o pictoriță 
faimoasă, ci doar o simplă tânără. Se mutase în Great Holling în 
1910 cu soțul ei William, care acceptase un post de director la 
școala din sat. William era mult mai în vârstă decât ea. Fata 
avea optsprezece ani când se căsătoriseră, el aproape cincizeci, 
iar în 1912 a murit din cauza unei boli respiratorii. 

Conform zvonurilor răspândite de Harriet Sippel în iarna grea 
a anului 1913, Nancy fusese văzută mergând la casa 
reverendului de mai multe ori, tot timpul pe întuneric; mereu 
dădea impresia că se furișează și mergea acolo doar în serile în 
care Frances Ive nu era acasă. 

Niciun om cu minte nu ar fi dat crezare acestui fapt. Este 
imposibil să observi în întuneric, pe chipul cuiva, o expresie care 
sugerează că se furișează sau orice altă expresie. Ar fi fost 
imposibil să stabilești identitatea femeii care ieșea din casa 
reverendului în puterea nopţii, în afară de cazul în care aceasta 
ar fi avut un mers aparte, dar nu era cazul lui Nancy. Persoana 
care a văzut-o ducându-se și plecând de acolo ar fi trebuit să o 
urmărească până acasă pentru a-și da bine seama cine era de 
fapt. 

Dar este mai ușor să accepţi decât să contești povestea unei 
persoane mai pline de zel decât tine, iar majoritatea celor din 
Great Holling asta făceau. Se mulțumeau cu bârfele și i s-au 
alăturat lui Harriet în a-l acuza pe Patrick Ive de blasfemie și 
șantaj. Majoritatea au crezut (ori s-au prefăcut că dau crezare 
bârfelor, pentru a scăpa de răzbunarea nemiloasă a lui Harriet) 
că Patrick Ive pretindea a fi mediu în secret și că primea sume 
considerabile de bani de la enoriașii mai creduli. Sătenii din 
Great Holling au crezut-o pe Nancy în stare de orice pentru a 
primi mesaje de la răposatul ei soț William, cu atât mai mult cu 
cât ajutorul venea din partea reverendului satului. Și ar fi putut 
să plătească bine pentru un astfel de ajutor. 

Sătenii au uitat că îl cunoșteau, aveau încredere și îl 
simpatizau pe Patrick Ive. Au uitat că reverendul era un om 


119 


decent și bun și nu au ţinut seama de plăcerea lui Harriet Sippel 
de a-i pune la zid pe presupușii păcătoși. Au dat curs campaniei 
sale dușmănoase pentru că se temeau să nu îi cadă victime 
dacă se opuneau, dar nu numai asta i-a convins. Și mai mult i-a 
influenţat faptul că Harriet avea doi aliaţi foarte puternici: 
Richard Negus și Ida Gransbury îi sprijineau cauza. 

Ida era cunoscută drept cea mai pioasă femeie din Great 
Holling. Credinţa ei era de neclintit și rar vorbea fără să citeze 
din Noul Testament. Era admirată și respectata de toţi, chiar 
dacă nu era genul de femeie pe care ai căuta-o ca să te distrezi. 
Nu era deloc o companie plăcută, dar se apropia foarte mult de 
ceea ce satul numea o sfântă. Și era logodită cu Richard Negus, 
un avocat despre care se spunea că are o minte strălucită. 

Inteligența lui Richard și aerul său autoritar îi atrăseseră 
respectul sătenilor. El a crezut minciuna spusă de Harriet pentru 
că îi confirma ceea ce vedea cu ochii lui. Și el o surprinsese pe 
Nancy Ducane, sau o femeie care-i semăna, plecând de la casa 
reverendului noaptea, de mai multe ori, când soţia reverendului 
era plecată să își viziteze tatăl său la vreun enoriaș. 

Richard Negus a crezut zvonul, ca și Ida Gransbury. Ida a fost 
profund şocată să afle că un reverend precum Patrick Ive se 
comportase într-un mod atât de necreștinesc. Ea, Harriet și 
Richard și-au asumat misiunea de a-l alunga pe Patrick Ive din 
postul de reverend în Great Holling și de a fi exclus din biserică. 
Au cerut să-și mărturisească public păcatele. El a refuzat, din 
moment ce zvonul era lipsit de temei. 

Ura sătenilor la adresa lui Patrick Ive s-a extins și asupra lui 
Frances, despre care se presupunea că știa ce activităţi eretice 
și frauduloase practică soţul ei. Femeia a jurat că nu avea habar 
de nimic. Iniţial, a încercat să-i ia apărarea lui Patrick, susținând 
că soțul ei nu ar face așa ceva niciodată, dar insistențele celor 
din jur au făcut-o să tacă. 

Doar două persoane din Great Holling au refuzat să participe 
la persecuția soţilor Ive: Nancy Ducane (din motive evidente, au 
spus unii) și doctorul Ambrose Flowerday, care vocifera în 
apărarea lui Frances Ive. Dacă Frances știa ce se petrece în casa 
reverendului, de ce se întâmpla totul doar când ea lipsea de 
acasă? Asta era singura dovadă a nevinovăţiei sale, nu? 
Doctorul Flowerday a atras atenţia că nu ai cum să descifrezi, în 
întuneric, expresia de pe chipul cuiva care dă de bănuit că se 


120 


furișează și tot el a declarat că avea de gând să îl creadă pe 
prietenul lui, Patrick Ive, până când cineva va aduce dovezi de 
netăgăduit că ar fi făcut ce se credea; el i-a spus lui Harriet 
Sippel (ziua, pe stradă, de față cu mai mulţi martori) că, fără 
îndoială, ea făcuse mai mult rău în ultima jumătate de oră decât 
făcuse Patrick Ive în toată viața lui. 

Ambrose Flowerday nu a câștigat popularitate susţinând 
această opinie, dar este unul dintre puţinii oameni cărora nu le 
pasă ce crede lumea despre ei. L-a apărat pe Patrick Ive și în 
faţa autorităţilor bisericești și le-a spus că, după părerea lui, nu 
există niciun sâmbure de adevăr în acele bârfe. Era foarte 
îngrijorat pentru Frances Ive, care la acel moment era deja într-o 
stare deplorabilă. Nu mai mânca, nu mai dormea și nu ieșea din 
casă sub nicio formă. Patrick Ive era disperat. Nu îl mai 
interesau poziția de reverend în sat și reputaţia. Nu-și dorea 
decât să își revină soţia lui. 

Între timp, Nancy Ducane nu făcuse nicio afirmaţie, nici în 
sensul infirmării, nici al confirmării zvonurilor. Cu cât o provoca 
mai tare Harriet Sippel, cu atât era mai hotărâtă să tacă. Apoi, 
într-o zi, s-a răzgândit. l-a mărturisit lui Victor Meakin că avea 
ceva important de spus, pentru a pune capăt prostiilor care se 
întâmplau de prea mult timp. Victor Meakin a râs, și-a frecat 
mâinile și s-a furișat afară din hanul King's Head. La scurt timp 
după aceea, toată suflarea din Great Holling știa că Nancy 
Ducane voia să facă un anunţ. 

Patrick și Frances Ive au fost singurii care nu au venit la han. 
Ceilalţi au venit toți la King's Head, inclusiv servitoarea care 
lansase zvonul și pe care nu o mai văzuse nimeni de săptămâni 
întregi, toţi dornici să asiste la următoarea etapă a dramei. 

După un surâs cald către Ambrose Flowerday, Nancy Ducane, 
calmă și directă, le-a vorbit oamenilor. Le-a spus că povestea 
conform căreia Patrick Ive luase bani de la ea pentru a-i 
transmite mesaje de la soţul ei decedat era o mare minciună. 
Dar nu tot ce se spusese a fost o minciună. A recunoscut că îl 
vizitase pe Patrick Ive de mai multe ori, noaptea, când soţia lui 
nu era acasă. Făcuse asta pentru că ea și Patrick Ive erau 
îndrăgostiți unul de celălalt. 

Sătenii au tresărit, șocați. Unii au început să șușotească. Alţii 
și-au pus mâinile la gură sau au strâns mâna celui de alături. 


121 


Nancy a așteptat ca lumea să se liniștească și a continuat: 
„Am greșit că ne-am întâlnit în secret și că ne-am lăsat pradă 
tentaţiei, dar nu am putut să stăm departe unul de celălalt. 
Când ne întâlneam la casa reverendului, nu făceam decât să 
vorbim despre sentimentele noastre și despre cât erau de 
imposibile. Cădeam de acord că nu trebuie să mai fim niciodată 
singuri, dar apoi Frances pleca din nou pe unde și... ei bine, 
dragostea noastră era atât de puternică, încât nu am putut 
rezista”. 

Cineva a întrebat: „Deci, doar aţi vorbit? Ei, pe naiba!” Nancy 
i-a asigurat încă o dată pe toţi că ea și Patrick Ive nu au avut 
niciun contact fizic. 

„Acum v-am spus adevărul. E un adevăr pe care aș fi preferat 
să nu îl declar, dar este singurul mod de a pune capăt acestor 
minciuni abjecte. Aceia dintre voi care știu ce înseamnă să 
iubeşti profund nu ne veţi condamna pe mine și pe Patrick. Cei 
care ne condamnaţi sunteţi lipsiţi de iubire în suflet și mi-e milă 
de voi.” 

Apoi Nancy i s-a adresat direct lui Harriet: „Harriet, tu ai 
cunoscut iubirea cândva, dar când l-ai pierdut pe George, ai 
făcut un inamic din ea și un bun prieten din ură”. 

Hotărâtă să demonstreze că are dreptate, Harriet s-a ridicat în 
picioare și, respingând iute spusele lui Nancy ca pe ale unei 
ușuratice mincinoase, l-a acuzat pe Patrick Ive cu și mai multă 
înverșunare decât la început: nu numai că profita de pe urma 
mesajelor de pe lumea cealaltă, dar se mai și întâlnea cu o 
femeie ușuratică atunci când soţia lui nu era acasă. Era un 
eretic și se făcea vinovat de adulter! Chiar mai rău decât 
crezuse Harriet! Era revoltător ca un om atât de păcătos să se 
numească reverend în Great Holling. 

Nancy Ducane a plecat de la King's Head la jumătatea 
discursului lui Harriet, nemaisuportând să îl asculte. Câteva 
secunde mai târziu, servitoarea familiei Ive a fugit de acolo, 
roșie la față și cu ochii în lacrimi. 

Majoritatea sătenilor nu știau ce să creadă. Erau nedumeriți 
de cele auzite. Și apoi Ida Gransbury a fost în asentimentul lui 
Harriet. Deși nu se mai făcea distincţia între zvon și realitate, a 
spus ea, era clar că Patrick Ive se dovedea vinovat de diverse 
păcate și nu mai trebuia să fie reverend în Great Holling. 


122 


Cu acest aspect au fost de acord majoritatea sătenilor. Da, 
era adevărat. 

Richard Negus nu a vorbit nici atunci când i-a cerut părerea 
logodnica lui, Ida. l-a spus însă mai târziu doctorului Ambrose 
Flowerday că era îngrijorat de felul în care evoluau lucrurile. „Un 
păcătos, indiferent ce făcuse”, era suficient pentru Ida, dar nu și 
pentru el. S-a declarat dezgustat de modul oportunist în care 
Harriet Sippel l-a acuzat pe Patrick Ive de o dublă vină. Reușise 
să transforme cuvintele lui Nancy „nu asta, ci asta” în „asta ṣi 
asta”, neavând dovezi sau justificări. 

Ida folosise cuvintele „fără dubiu” la King's Head; Richard 
Negus i-a spus doctorului Ambrose Flowerday că acum nu avea 
niciun fel de dubiu că oamenii (inclusiv el, spre rușinea lui) 
spuseseră minciuni despre Patrick Ive. Dacă și Nancy Ducane 
minţise? Dacă dragostea ei pentru Patrick Ive era neîmpărtășită, 
iar el se întâlnise cu ea în secret, la insistenţele ei, doar pentru a 
încerca să îi explice că trebuia să-și reprime acele sentimente 
pe care le nutrea pentru el? 

Doctorul Flowerday a fost de acord: nimeni nu știa cu 
certitudine dacă Patrick Ive a greșit cu ceva, iar el susținuse 
asta de la bun început. Doar pe el îl mai primeau soţii Ive în 
casă, iar la vizita următoare, i-a relatat lui Patrick ce spusese 
Nancy Ducane la King's Head. Patrick nu a făcut decât să dea 
din cap. Nu a comentat în ce măsură spusele lui Nancy sunt 
adevărate sau false. Intre timp, Frances Ive era într-o stare tot 
mai proastă, fizic și mental. 

Richard Negus nu a putut-o convinge pe Ida Gransbury să îi 
împărtășească punctul de vedere, iar relaţia lor a devenit 
tensionată. Sătenii, în frunte cu Harriet, i-au persecutat în 
continuare pe Patrick și pe Frances Ive, formulând acuzaţii tot 
timpul. Ida a făcut demersuri la forurile superioare să îi dea 
afară pe soţii Ive din casă, din biserică și din satul Great Holling, 
spre binele lor. 

Și atunci a avut loc tragedia: Frances Ive, nemaiputând 
suporta umilinţa și ticăloşia, s-a otrăvit și a pus capăt vieții sale 
nefericite. Soţul ei a găsit-o și a știut imediat că totul era 
pierdut. Nu mai avea rost să îl cheme pe doctorul Flowerday, 
Frances nu mai putea fi salvată. De asemenea, Patrick Ive știa 
că nu va putea trăi cu vina și rușinea, așa că s-a sinucis și el. 


123 


Ida Gransbury i-a sfătuit pe săteni să se roage pentru 
sufletele păcătoase ale lui Patrick și Frances Ive, în speranţa că 
vor fi iertaţi, deși era greu de crezut. 

Harriet Sippel nu a considerat că ar trebui să aibă parte de 
mila Domnului; Patrick și Frances aveau să ardă în iad, așa le-a 
spus adepților ei într-ale persecuției, și exact asta și meritau să 
li se întâmple. 

La câteva luni după moartea soţilor Ive, Richard Negus a rupt 
logodna cu Ida Gransbury și a plecat din Great Holling. Nancy 
Ducane a plecat la Londra, iar servitoarea care spusese 
minciuna cea cumplită a dispărut din sat. 

Între timp, Charles și Margaret Ernst au venit și au preluat 
casa parohială. S-au împrietenit repede cu Ambrose Flowerday, 
care s-a străduit să le relateze întreaga istorie tristă. Le-a spus 
că Patrick Ive, indiferent dacă a făcut sau nu greșeala de a o iubi 
pe Nancy Ducane, fusese unul dintre cei mai generoși și mai 
blânzi oameni pe care i-a cunoscut vreodată și cel care ar fi 
meritat cel mai puţin să fie clevetit. 

Menţiunea pe care o făcuse despre clevetire îi inspirase lui 
Margaret ideea sonetului de pe piatra funerară. Charles Ernst s- 
a opus ideii, nu dorea să-i provoace pe săteni, dar Margaret a 
insistat, hotărâtă că biserica Holy Saints trebuie să-și manifeste 
susținerea față de Patrick și Frances Ive. „Le-aș face mult mai 
multe lui Harriet Sippel și Idei Gransbury decât să le provoc”, a 
spus ea. Și, da, când rostise cuvintele acestea, se gândise la 
crimă, dar ca la una care se comitea numai în imaginaţia ei, nu 
ca la una pe care premedita să o săvârșească. 

* 

După ce termină de povestit, Margaret Ernst tăcu. Trecu o 
vreme până să mai vorbim. 

În cele din urmă, zisei: 

— Înţeleg de ce mi-ați dat numele lui Nancy Ducane când v- 
am întrebat cine ar fi avut un motiv pentru cele trei crime. Dar l- 
ar fi ucis și pe Richard Negus? El nu le-a mai susținut pe Harriet 
Sippel și pe Ida Gransbury după ce minciuna servitoarei a fost 
pusă la îndoială. 

— Nu vă pot spune decât ce aș fi simţit eu dacă aș fi fost 
Nancy. L-aș ierta pe Richard Negus? Nu, nu l-aș ierta. Dacă el nu 
ar fi susținut de la început minciunile lui Harriet și ale 
servitoarei, poate Ida Gransbury nu le-ar fi crezut nici ea. Trei 


124 


oameni din Great Holling au declanșat ostilitatea faţă de Patrick 
Ive. Acei trei oameni au fost Harriet Sippel, Ida Gransbury și 
Richard Negus. 

— Și servitoarea? 

— Ambrose Flowerday nu crede că ea a dorit să provoace ce 
s-a întâmplat. Era cu siguranţă nefericită imediat ce lumea a 
început să îi dușmănească pe soţii Ive. 

Mă încruntai. 

— Dar din punctul de vedere al unei Nancy Ducane vinovate 
de crimă - să zicem doar de dragul discuţiei -, dacă nu-l poate 
ierta pe Richard Negus, care a înțeles în cele din urmă că 
greșise, de ce să ierte o fată de la care a pornit minciuna? 

— Poate că nu a iertat-o. Poate că a ucis-o și pe ea. Nu știu 
unde s-a dus servitoarea, dar poate Nancy Ducane știa. Ar fi 
putut s-o caute și s-o ucidă. Ce s-a întâmplat? V-aţi schimbat la 
faţă. 

— Cum... cum o cheamă pe servitoare? mă bâlbâii, temându- 
mă de răspuns. „Nu se poate”, se auzi o voce în mintea mea, 
dar apoi adăugă: „Și totuși, cum ar putea fi altfel?” 

— Jennie Hobbs. Domnule Catchpool, vă e rău? Nu arătaţi 
prea bine. 

— Avea dreptate! Jennie chiar se află în pericol! 

— Cine avea dreptate? 

— Hercule Poirot. Mereu are dreptate. Cum este posibil așa 
ceva? 

— De ce păreţi atât de supărat din cauza asta? Doreaţi să nu 
aibă? 

— Nu. Nu, cred că nu doream asta, spusei oftând. Dar acum 
mă tem că Jennie Hobbs este în pericol, dacă mai este în viaţă. 

— Ințeleg. Ce ciudat! 

— Ce este ciudat? 

Margaret oftă. 

— În ciuda a tot ce am spus, nu-mi vine să cred că vreo 
persoană poate fi în pericol din cauza lui Nancy Ducane. Cu sau 
fără motiv, nu o văd comiţând crime. Va suna ciudat, dar... un 
om nu poate să ucidă fără să se afunde în oroare și lucruri 
neplăcute, nu credeţi? 

Dădui din cap. 


125 


— Nancy aprecia distracţia, frumusețea, plăcerea și iubirea. 
Toate lucrurile fericite. Nu ar fi vrut să aibă de-a face cu ceva 
atât de urât precum crima. 

— Dacă nu Nancy Ducane, atunci cine? Poate bătrânul 
bețivan Walter Stoakley? Are un motiv întemeiat, ţinând cont că 
este tatăl lui Frances Ive. Poate dacă nu ar mai bea câteva zile, 
ar fi în stare să ucidă trei oameni. 

— Walter nu s-ar putea abţine de la băutură nici măcar o oră. 
Vă asigur că nu pe Walter Stoakley îl căutaţi, domnule 
Catchpool. Spre deosebire de Nancy Ducane, el nu a dat 
niciodată vina pe Harriet, Ida sau Richard pentru ce i s-a 
întâmplat lui Frances. S-a învinuit pe sine. 

— De aici și băutura? 

— Da. După ce și-a pierdut fiica, Walter Stoakley s-a hotărât 
să se sinucidă, și cred că va reuși în scurt timp. 

— În ce fel ar fi putut să se facă vinovat de sinuciderea lui 
Frances? 

— Walter nu a locuit în Great Holling de la început. S-a mutat 
aici ca să fie mai aproape de mormintele lui Patrick și Frances. 
Nu o să vă vină să credeţi, dar până la moartea lui Frances, 
Walter Stoakley era un clasicist renumit, profesor la colegiul 
Saviour de la Universitatea Cambridge. Acolo a studiat Patrick 
Ive să devină reverend. Patrick era orfan. A rămas orfan de mic, 
iar Walter l-a luat sub aripa lui. Jennie Hobbs, care avea 
șaisprezece ani pe atunci, era cameristă la colegiu. Era cea mai 
bună cameristă de la Saviour, și Walter Stoakley s-a asigurat că 
ea va avea grijă de camera lui Patrick. Apoi Patrick s-a căsătorit 
cu Frances Stoakley, fiica lui Walter, și, când s-au mutat la 
biserica Holy Saints din Great Holling, Jennie a venit cu ei. 
Înțelegeţi? 

Încuviinţai. 

— Walter Stoakley se  învinuiește pentru că le-a făcut 
cunoștință lui Patrick Ive și Jennie Hobbs. Dacă Patrick și Frances 
nu o luau pe Jennie cu ei la Great Holling, nu ar fi avut cum să 
spună acea minciună cumplită care a dus la moartea lor. 

— lar eu nu aș fi obligată să veghez asupra unei pietre 
funerare pentru a mă asigura că nu e vandalizată. 

— Cine-ar fi făcut asta? Harriet Sippel? Inainte de a fi ucisă, 
vreau să spun. 


126 


— Ah, nu, arma lui Harriet era gura ei otrăvită, nu mâinile. Nu 
ar fi deranjat un mormânt. Nu, tinerii neastâmpăraţi din sat ar 
face asta, dacă ar avea ocazia. Erau copii când au murit Patrick 
și Frances, dar au auzit poveștile de la părinţii lor. Dacă întrebaţi 
pe oricine de aici, în afară de Ambrose Flowerday și de mine, o 
să vă spună că Patrick a fost un om foarte rău, că el și soţia lui 
practicau magia neagră. Am impresia că majoritatea cred asta 
tot mai mult, pe măsură ce trece timpul. Trebuie să creadă asta, 
nu? Ori fac asta, ori se detestă pe ei înșiși la fel de mult cât îi 
detest eu. 

Voiam să clarific ceva. 

— Richard Negus s-a despărţit de Ida Gransbury pentru că a 
continuat să îl acuze pe Patrick Ive și după ce el a încetat să mai 
facă asta? A rupt logodna după declaraţia lui Nancy de la King's 
Head? 

Pe fața lui Margaret apăru o expresie ciudată. Spuse: 

— In ziua aceea, la King's Head, a fost începutul... Se opri, și 
apoi continuă: Da. Nu a suportat înverșunarea cu care își 
susținea propriile acţiuni și pe cele ale lui Harriet. 

Brusc, Margaret se închise în sine. Îmi dădu impresia că 
tocmai decisese să îmi ascundă ceva important. 

— Aţi spus că Frances Ive a luat otravă. Cum? De unde a avut- 
o? Și cum a murit Patrick Ive? 

— La fel: otravă. Aţi auzit de abrin? 

— Nu. 

— Se prepară dintr-o plantă obișnuită la tropice. Frances Ive a 
făcut rost de câteva fiole de undeva. 

— lertaţi-mă, dar dacă au luat amândoi aceeași otravă și au 
fost găsiţi împreună, cum s-a stabilit că Frances s-a sinucis 
prima și că Patrick a urmat-o abia după ce a găsit-o pe ea? 

Margaret păru îngrijorată. 

— Nu veţi spune nimănui din Great Holling ce vă zic? Doar la 
Scotland Yard, în Londra? 

— Da. 

Hotărâi că, pentru moment, Hercule Poirot era echivalent cu 
Scotland Yard. 

— Frances Ive i-a scris un bilet de adio soţului ei înainte de a- 
și lua viaţa. Era clar că se aștepta ca el să-i supravieţuiască. ȘI 
Patrick a lăsat un bilet care... 

Se opri. Așteptai. 


127 


Până la urmă spuse: 

— Din cele două bilete se înțelegea ordinea evenimentelor. 

— Ce s-a întâmplat cu biletele? 

— Le-am distrus. Ambrose Flowerday mi le-a dat mie, iar eu 
le-am aruncat în foc. 

Mi se păru foarte ciudat. 

— De ce să faceţi așa ceva? 

— Eu... îngăimă Margaret suspinând și întorcându-și privirea 
de la mine. Nu știu, adăugă hotărâtă. 

Cu siguranţă știa. Dar era clar că nu avea de gând să-mi 
dezvăluie motivul. Dacă o mai întrebam, s-ar fi retras în ea și 
mai mult. 

Mă ridicai să-mi dezmorţesc picioarele. 

— Aveţi dreptate într-o privinţă. Acum, că știu cum au murit 
Patrick și Frances Ive, chiar vreau să vorbesc cu doctorul 
Ambrose Flowerday. Era în sat când s-a întâmplat totul. Oricât 
de credibilă e povestea dumneavoastră... 

— Nu. Mi-aţi promis. 

— Aş vrea să vorbesc cu el despre Jennie Hobbs, de exemplu. 

— Vă spun eu despre ea. Ce vreţi să știți? Patrick și Frances 
Ive nu se puteau lipsi de ea. Țineau mult la ea. Toţi ceilalţi o 
credeau potolită, politicoasă, inofensivă, până a spus o minciună 
periculoasă. Eu, una, nu cred că o persoană care e în stare să 
urzească o asemenea minciună poate fi considerată inofensivă. 
Și avea o gândire care îi depășea condiţia. Felul ei de-a vorbi s-a 
schimbat. 

— Cum? F 

— Ambrose a spus că s-a întâmplat brusc. Intr-o zi vorbea 
cum te-ai aştepta să vorbească o servitoare, a doua zi avea o 
voce nouă, rafinată și vorbea foarte corect. 

Folosind sintagme corecte din punct de vedere gramatical, 
îmi zisei: „Oh, să nu deschidă niciunul gurile”. Trei guri, în 
fiecare câte un buton cu monogramă: corect din punct de 
vedere gramatical. Fir-ar să fie, probabil că Poirot avusese 
dreptate și în privinţa asta. 

— Ambrose a spus că Jennie și-a schimbat vocea, imitându-i 
pe Patrick și pe Frances Ive. Erau amândoi oameni educați, 
vorbeau foarte corect. 


128 


— Margaret, vă rog să îmi spuneţi adevărul: de ce sunteţi atât 
de disperată să nu vorbesc cu Ambrose Flowerday? Vă temeţi că 
îmi va spune ceva ce nu vreţi să aflu? 

— Nu v-ar ajuta cu nimic să vorbiţi cu el, iar pe el l-ar 
incomoda foarte mult, răspunse hotărâtă. Puteţi să îi terorizaţi 
pe toți ceilalți săteni, spuse zâmbind, dar cu privirea aspră. Se 
tem deja, cei vinovaţi sunt prinși unul câte unul, și în sinea lor 
toți se știu vinovaţi, dar s-ar teme și mai mult dacă v-ar auzi 
spunând că dumneavoastră credeți că ucigașul nu va fi 
multumit până ce toţi cei care au ajutat la distrugerea lui Patrick 
și Frances Ive nu vor fi trimiși în flăcările iadului. 

— Asta ar fi cam exagerat, comentai. 

— Am un simţ al umorului mai neortodox. Charles se plângea 
mereu de asta. Nu i-am spus niciodată, dar nu cred în rai și iad. 
Cred în Dumnezeu, dar nu în Acela despre care auzim mereu. 

Probabil că părui speriat. Nu voiam să discut teologie; voiam 
să mă întorc la Londra cât de repede posibil și să îi spun lui 
Poirot ce aflasem. 

Margaret continuă: 

— Există un singur Dumnezeu, desigur, dar nu cred nicio clipă 
că vrea să urmăm reguli fără să ne punem întrebări cu privire la 
ele sau că vrea să fim nedrepţi cu aceia care nu le respectă 
întocmai. 

Apoi zâmbi mai cald și spuse: 

— Cred că Dumnezeu vede lumea așa cum o văd și eu, nu 
cum o vedea Ida Gransbury. Nu sunteţi de aceeași părere? 

Mormăii ceva de neînțeles. 

— Biserica ne învaţă că doar Dumnezeu ne poate judeca, 
urmă ea. De ce nu le-a spus asta pioasa Ida Gransbury lui 
Harriet Sippel și acoliţilor ei? De ce l-a condamnat doar pe 
Patrick Ive? Dacă pretinzi că ești un creștin model, ar trebui să 
înţelegi învăţăturile de bază. 

— Văd că sunteţi încă supărată. 

— O să fiu supărată până mor, domnule Catchpool. Trebuie să 
fii supărat, când păcătoșii mai mari îi persecută pe păcătoșii mai 
mici în numele moralității. 

— Ipocrizia este un lucru urât, admisei. 

— Unii ar spune că nu este o greșeală să fii cu persoana pe 
care o iubești cu adevărat. 

— In privinţa asta, nu știu ce să zic. Dacă ești căsătorit... 


129 


— Ei, daţi-o încolo de căsătorie! 

Margaret se uită la tablourile de pe perete și vorbi către ele: 

— Imi pare rău, Charles, dragul meu, dar dacă doi oameni se 
iubesc, atunci, oricât ar contraveni Bisericii sau regulilor... ei 
bine, dragostea este dragoste, nu? Știu că nu-ţi place când spun 
asta. 

Nici mie nu îmi prea plăcu. 

— Dragostea poate aduce multe probleme, afirmai. Dacă 
Nancy Ducane nu l-ar fi iubit pe Patrick Ive, eu nu mai aveam de 
elucidat acum trei crime. 

— Ce prostie aţi spus, comentă Margaret strâmbând din nas 
către mine. Ura îi face pe oameni să ucidă, domnule Catchpool, 
nu dragostea. Niciodată dragostea. Fiţi raţional. 

— Mereu am fost de părere că regulile cel mai greu de urmat 
îți testează cel mai bine caracterul, replicai. 

— Da, dar ce aspecte ale caracterului ni le testează? 
Credulitatea, poate. Sau prostia. Biblia, așa plină de reguli cum 
e, este doar o carte scrisă de niște oameni. Ar trebui să aibă un 
avertisment pe ea: „Cuvântul Domnului, denaturat și interpretat 
greșit de către om”. 

— Trebuie să plec, anunţai repede, pentru că nu îmi plăcea 
turnura pe care o luase discuţia. Trebuie să mă întorc la Londra. 
Vă mulţumesc mult pentru ajutor și pentru timpul acordat. M-aţi 
ajutat enorm. 

— lertaţi-mă, spuse Margaret în timp ce mă conducea la ușă. 
De obicei nu vorbesc așa deschis decât cu Ambrose și cu 
Charles-de-pe-perete. 

— Atunci cred că ar trebui să mă simt onorat. 

— Mi-am petrecut întreaga viaţă respectând regulile din Biblia 
cea veche. De aceea știu că este o prostie să faci asta. Când 
iubiții nu ţin cont de nicio precauţie și se întâlnesc, eu îi admir! 
Și o admir și pe persoana care a ucis-o pe Harriet Sippel. Nu mă 
pot abţine. Asta nu înseamnă că sunt de acord cu crima. Nu. 
Acum plecaţi, până nu mai spun cine știe ce. 

Mergând înapoi către King's Head, mă gândii că o conversaţie 
este un lucru foarte ciudat, care te poate conduce în orice 
direcție. De cele mai multe ori, te lasă într-un punct foarte 
îndepărtat de discuţia iniţială, fără să mai știi cum să revii. Pe 
drum, cuvintele lui Margaret Ernst îmi trecură prin minte: Oricât 


130 


ar contraveni Bisericii sau regulilor... ei bine, dragostea este 
dragoste, nu? 

Odată ajuns la King's Head, trecui pe lângă Walter Stoakley, 
care sforăia de zor, și Victor Meakin, care mă studia cu viu 
interes, și urcai scările să îmi fac bagajul. 

Plecai cu următorul tren către Londra și îmi luai rămas-bun de 
la Great Holling cu mare bucurie, în timp ce trenul părăsea 
peronul. Oricât de fericit eram că plec, aș fi vrut să fi vorbit cu 
doctorul Ambrose Flowerday. Ce avea să spună Poirot când 
urma să îi povestesc despre promisiunea făcută lui Margaret 
Ernst? Nu avea să îi placă, desigur, și probabil că avea să spună 
ceva despre englezi și simţul nostru ridicol al onoarei, iar eu 
aveam să plec rușinat capul și să-mi cer iertare printre dinţi în 
loc să spun ce cred cu adevărat: reușești mereu să afli mai 
multe de la oameni dacă le respecţi dorinţele. Dacă nu le dai de 
înţeles oamenilor că vrei să afli ceva cu orice preţ, vei fi surprins 
să constaţi că vin chiar ei să îţi mărturisească la momentul 
potrivit. 

Știind că Poirot mă va dezaproba, mă hotărâi să nu-mi pese. 
Dacă Margaret Ernst putea să nu fie de acord cu Dumnezeu, nu 
era nicio problemă ca nici eu să nu fiu de acord cu Poirot din 
când în când. Dacă dorea să discute cu Ambrose Flowerday, nu 
avea decât să vină în Great Holling și să vorbească personal cu 
el. 

Speram să nu fie nevoie. Trebuia să ne concentrăm atenția 
asupra lui Nancy Ducane. Și să îi salvăm viaţa lui Jennie, dacă 
nu cumva era deja prea târziu. Mă mustră conștiința că 
ignorasem pericolul în care se afla. Dacă reușeam să o salvăm, 
era meritul lui Poirot. Și dacă reușeam să rezolvăm cazul 
crimelor de la hotelul Bloxham, era tot meritul lui Poirot. La 
Scotland Yard s-ar marca drept un succes al meu, în mod oficial, 
dar toţi aveau să știe că era victoria lui Poirot, nu a mea. Șefii 
mei mă lăsaseră de capul meu tocmai pentru că știau de 
implicarea lui Poirot în acest caz... sau poate mă lăsaseră în 
seama prietenului meu belgian. Aveau încredere că Hercule 
Poirot va face ce trebuie, nu eu. 

Incepui să mă gândesc dacă nu cumva ar fi de preferat să 
greșesc și să ratez rezolvarea cazului, de unul singur, decât să îl 
rezolv graţie implicării lui Poirot, dar până să ajung la o 
concluzie, mă fură somnul. 


131 


Visai, pentru prima oară într-un tren - toți cei pe care îi 
cunoșteam mă acuzau de ceva ce nu făcusem, în vis, îmi văzui 
piatra funerară, cu numele meu pe ea în loc de cel al lui Patrick 
și al lui Frances Ive, cu sonetul despre „clevetire” sub nume. 
Lucea ceva metalic în pământul de lângă piatră și știui că era un 
buton cu monogramă îngropat acolo. Mă trezii brusc când trenul 
ajunse la Londra. Eram scăldat în sudoare, iar inima îmi bătea 
tare de să-mi sară din piept. 


132 


Capitolul 13 


NANCY DUCANE 


Nu aveam de unde să știu că Poirot aflase deja de posibila 
implicare a lui Nancy Ducane în cele trei crime. In timp ce eu 
fugeam cu trenul din Great Holling, Poirot aranjă la Scotland 
Yard o vizită la doamna Ducane, în casa ei din Londra. 

Reuși să facă asta mai târziu, în aceeași zi, cu ofițerul Stanley 
Beer drept escortă. Ușa casei mari și albe din Belgravia fu 
deschisă de o servitoare cu un șorț alb, apretat. Poirot crezu că 
va fi condus către un salon aranjată cu bun-gust pentru a o 
aștepta pe Nancy Ducane, dar o găsi stând în picioare în hol, în 
faţa scărilor. 

— Monsieur Poirot? Bine aţi venit! Văd că sunteţi însoţit de un 
poliţist. Mi se pare destul de neobișnuit. 

Stanley Beer scoase un sunet înfundat și roși. Nancy Ducane 
era o femeie de o frumusete rară, cu pielea de culoarea 
piersicilor cu frișcă, păr negru bogat și ochi de un albastru- 
închis, cu gene lungi. Părea să aibă vreo patruzeci de ani și era 
îmbrăcată elegant, în albastru și verde-închis precum penele de 
păun. Pentru prima dată în viaţă, Poirot nu era persoana cel mai 
elegant îmbrăcată din încăpere. 

— Încântat să vă cunosc, madame Ducane, spuse cu o 
plecăciune. Vă admir abilităţile artistice. Am avut șansa să văd 
câteva dintre lucrările dumneavoastră în cadrul unor expoziţii pe 
parcursul ultimilor ani. Aveţi un talent rar. 

— Vă mulțumesc. Sunteţi foarte amabil. Dacă îi daţi hainele și 
pălăriile Tabithei, putem merge să ne așezăm comod undeva și 
să vorbim. Doriţi un ceai sau o cafea? 

— Non, merci. 

— Bine, atunci. Urmaţi-mă. 

Intrară într-un salon micuţ, plin cu portrete, despre care am 
fost fericit mai târziu doar să aflu, fără să fiu nevoit să îl vizitez 
în persoană. Atâtea perechi de ochi atârnând pe perete... 

Poirot întrebă dacă toate tablourile erau creaţiile lui Nancy 
Ducane. 


133 


— Ah, nu, răspunse ea. Puţine dintre ele sunt ale mele. 
Cumpăr tot atâtea câte vând, ceea ce mi se pare normal. Sunt 
pasionată de artă. 

— Și eu sunt pasionat de artă, se destăinui Poirot. 

— M-aș simți teribil de singură dacă m-aș uita numai la 
lucrările mele. Când pun pe perete un tablou realizat de un alt 
artist, mă simt ca și cum aș avea un bun prieten acolo. 

— D'accord. Aţi spus-o foarte succint, madame. 

Odată așezați, Nancy spuse: 

— Pot să trec direct la subiect și să vă întreb ce vă aduce aici? 
Aţi spus la telefon că doriţi să îmi percheziționaţi casa. Sunteţi 
bine-veniţi să faceţi asta, dar de ce este necesar? 

— Poate aţi citit în ziar că trei oaspeţi ai hotelului Bloxham au 
fost uciși în seara de joi, săptămâna trecută, madame. 

— La hotelul Bloxham? 

Nancy râse, apoi îi încremeni expresia. 

— Doamne, iartă-mă... vorbiţi serios? Trei? Sunteţi sigur? 
Hotelul Bloxham este extraordinar, așa am crezut mereu. Nu pot 
să-mi închipui că ar fi cineva ucis acolo. 

— Deci cunoașteţi hotelul? 

— Ah, da. Merg des pentru ceaiul de după-masă. Directorul 
Lazzari este un scump. Sunt faimoși pentru cornuleţele lor, să 
știți, cele mai bune din Londra. Îmi cer scuze... spuse, și se 
poticni. Nu vreau să bălmăjesc despre cornuleţe dacă trei 
oameni au fost uciși. Este groaznic. Dar nu văd ce legătură are 
asta cu mine. 

— Deci nu aţi citit despre crime în ziare? întrebă Poirot. 

— Nu. Buzele lui Nancy Ducane formară o linie dreaptă. 
Preciză: Nu citesc ziarele și nici nu le vreau în casă. Sunt pline 
de nefericire. Evit nefericirea cât de mult pot. 

— Deci nu cunoașteţi numele celor trei victime? 

— Nu. Și nici nu doresc să le știu, replică Nancy tremurând. 

— Mă tem că trebuie să vi le spun, fie că doriţi să le știți, fie 
că nu. Numele lor sunt Harriet Sippel, Ida Gransbury și Richard 
Negus. 

— Ah, nu, nu. Vai, monsieur Poirot! 

Nancy își puse o mână la gură. Tăcu aproape un minut, apoi 
spuse: 

— Nu cumva este o glumă? Vă rog, spuneți-mi că este o 
glumă. 


134 


— Nu este o glumă. Îmi pare foarte rău, madame. V-am 
supărat. 

— M-a supărat să aud acele nume. Nu mă interesează dacă 
sunt morți sau nu, atât timp cât nu trebuie să mă gândesc eu la 
ei. Ştiţi, încerci să eviţi lucrurile care te necăjesc, dar nu reușești 
mereu și... eu evit nefericirea mai mult decât alţi oameni. 

— Aţi suferit foarte mult? 

— Nu vreau să vorbesc despre problemele personale, replică 
Nancy Ducane întorcându-se. 

Pe Poirot nu l-ar fi ajutat cu nimic să îi spună că el exact asta 
dorea. Nimic nu îl fascina mai mult decât pasiunile și suferinţele 
necunoscuțţilor pe care probabil că nu avea să îi mai vadă 
vreodată. 

Totuși spuse: 

— Atunci să revenim la problemele poliţiei pentru care am 
venit aici. Vă sunt cunoscute numele celor trei victime? 

Nancy încuviinţă. 

— Am locuit cândva într-un sat numit Great Holling, în Culver 
Valley. Nu știți satul. Nimeni nu îl știe. Harriet, Ida și Richard mi- 
au fost vecini. Nu i-am văzut și nu am mai auzit nimic despre ei 
de ani buni. Din 1913, când m-am mutat la Londra. Chiar au fost 
UCIȘI? 

— Oui, madame. 

— La hotelul Bloxham? Dar ce căutau ei acolo? De ce veniseră 
la Londra? 

— Asta este una dintre multele întrebări la care încă nu am 
răspuns, recunoscu Poirot. 

— Nu are sens să fie uciși. 

Nancy ţâșni de pe scaun și începu să se miște înainte și înapoi 
între ușă și perete. 

— Singura persoană care ar fi făcut asta nu a făcut-o! 

— Cine este această persoană? 

— Ah, nu mă luaţi în seamă. 

Nancy se întoarse pe scaun. 

— Mă scuzați. Veștile dumneavoastră m-au șocat, după cum 
puteţi vedea. Nu vă pot ajuta. Și... nu vreau să fiu nepoliticoasă, 
dar cred că aș dori să plecați. 

— Vă refereaţi la dumneavoastră ca fiind singura persoană 
care ar fi comis aceste crime, madame? Dar totuși nu le-aţi 
comis? 


135 


— Nu le-am comis... zise Nancy încet, în timp ce privirea ei 
sărea de colo, colo, prin cameră. Ah, dar acum înţeleg ce doriţi. 
Aţi auzit vreo poveste despre mine și credeţi că i-am ucis eu. De 
aceea doriți să îmi perchiziționaţi casa. Ei bine, nu am ucis pe 
nimeni. Căutaţi cât vreţi, monsieur Poirot. Rugaţi-o pe Tabitha 
să vă conducă prin fiecare cameră, sunt foarte multe, s-ar putea 
să rataţi una dacă nu o aveți pe ea drept ghid. 

— Mulţumesc, madame. 

— Nu veţi găsi nimic incriminator, pentru că nu aveţi ce. Tare 
aș mai vrea să plecaţi! Nici nu vă pot spune cât m-aţi supărat. 

Stanley Beer se ridică în picioare. 

— Am să încep, anunţă. Vă mulţumim pentru cooperare, 
doamnă Ducane. 

leși din cameră, închizând ușa după el. 

— Sunteţi deștept, nu-i așa? spuse Nancy Ducane de parcă 
asta era o bilă neagră pentru Poirot. Atât de deștept pe cât se 
spune că sunteți. Imi dau seama după privire. 

— Se crede că am o minte superioară, oui. 

— Ce mândru păreţi! In opinia mea, o minte superioară este 
inutilă dacă nu este însoțită și de o inimă superioară. 

— Naturellement. Suntem iubitori de artă, deci trebuie să 
credem asta. Arta se adresează inimii și sufletului mai mult 
decât minţii. 

— Sunt de acord, spuse încet Nancy. Ştiţi, monsieur Poirot, 
ochii dumneavoastră... sunt mai mult decât inteligenţi. Au 
străbătut cale lungă în trecut. Par să știe multe. Ah, nu înțelegeţi 
ce vreau să spun cu asta, dar așa este. Ar fi minunați într-un 
tablou, dar acum nu vă mai pot picta, după ce aţi adus acele trei 
nume în casa mea. 

— Mare păcat. 

— E vina dumneavoastră, declară Nancy. Își împreună 
mâinile. Of, cred că mai bine vă spun: vorbeam despre mine mai 
devreme. Eu sunt cea care i-ar ucide pe Harriet, Ida și Richard, 
dacă ar face-o cineva, dar, după cum v-am spus, nu am făcut-o. 
Așa că nu înţeleg ce s-ar fi putut întâmpla. 

— Vă erau antipatici? 

— li detestam. Mi-am dorit de multe ori să moară. Vai de 
mine! 

Nancy își plesni obrajii cu palmele. 


— Chiar sunt morți? Probabil că ar trebui să mă bucur sau să 
mă simt ușurată. Vreau să mă bucur, dar nu pot face asta cât 
timp mă gândesc la Harriet, Ida și Richard. Ce ironie, nu-i așa? 

— De ce vă erau atât de antipatici? 

— Nu aș vrea să vorbesc despre asta. 

— Madame, nu aș întreba dacă nu aș crede că este necesar. 

— Și totuși nu vreau să răspund. 

Poirot oftă. 

— Unde aţi fost joi seară, săptămâna trecută, între orele șapte 
și un sfert și opt? 

Nancy se încruntă. 

— Nu am idee. Abia îmi aduc aminte ce trebuie să fac 
săptămâna asta. Ah, staţi puţin. Joi, da. Eram peste stradă, la 
prietena mea Louisa. Louisa Wallace. li terminasem portretul, 
așa că i l-am dus și am rămas la cină. Cred că am fost acolo de 
la șase până pe la zece. Poate aș mai fi stat dacă nu era acolo 
soțul Louisei, St. John. Este îngrozitor de snob. Louisa este o 
scumpă, nu vede defecte la nimeni, sigur cunoașteți genul 
acesta de oameni. li place să creadă că eu și St. John ne 
simpatizăm foarte mult, pentru că suntem amândoi artiști, dar 
eu nu îl pot suporta. Este convins că arta lui este superioară 
artei mele și îmi spune asta de câte ori are ocazia. Plante și 
pești, asta pictează el. Frunze uscate plictisitoare, cod cu ochii 
reci și eglefini! 

— Este un artist care pictează animale și plante? 

— Nu mă interesează pictorii care nu pictează niciodată 
chipuri umane, replică sec Nancy. Îmi pare rău, dar așa stau 
lucrurile. St. John susţine că nu poţi picta un chip fără să-i spui 
povestea, și odată ce începi să redai povestea, distorsionezi 
imaginile, sau niște prostii din astea! Ce, Doamne, iartă-mă, 
este rău în a spune o poveste? 

— St. John Wallace îmi va spune aceeași poveste despre seara 
de joi de săptămâna trecută ca și dumneavoastră? îmi va 
confirma că aţi fost la el acasă de la ora șase până pe la zece? 

— Sigur că da. Este absurd, monsieur Poirot. Imi puneţi 
întrebările pe care i le-aţi pune unui criminal, iar eu nu sunt o 
criminală. Cine v-a spus că eu trebuie să fi comis aceste crime? 

— Aţi fost văzută fugind de la hotelul Bloxham, într-o stare de 
mare agitaţie, la scurt timp după ora opt. În timp ce fugeaţi, v- 
au căzut două chei din mână. V-aţi aplecat să le ridicaţi de jos și 


137 


apoi aţi fugit. Martorul care v-a văzut v-a recunoscut chipul din 
ziare și a spus că sunteţi faimoasa artistă Nancy Ducane. 

— Asta e pur și simplu imposibil. Martorul dumneavoastră se 
înșală. Întrebaţi-i pe St. John și Louisa Wallace. 

— Îi voi întreba, madame. Bon, acum am altă întrebare pentru 
dumneavoastră: vă sunt cunoscute inițialele PIJ, sau poate PJI? 
Ar putea fi cineva din Great Holling. 

Nancy se făcu albă ca varul. 

— Da, șopti. Patrick James Ive. Era reverendul. 

— Ah! Acest reverend a murit în mod tragic, nu? El și soţia lui? 

— Da. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu am să vorbesc despre asta. Nu am să vorbesc! 

— Este extrem de important. Vă implor să îmi spuneţi. 

— N-am s-o fac! strigă Nancy. Nu aș putea nici dacă aș vrea. 
Nu înţelegeți. Nu am vorbit despre asta de foarte mult timp... 
Eu... 

Deschise în zadar gura de câteva ori în efortul de a articula 
câteva cuvinte. Apoi faţa i se schimonosi de durere. 

— Ce li s-a întâmplat lui Harriet, Idei și lui Richard? Cum au 
fost uciși? 

— Cu otravă. 

— Of, ce îngrozitor! Dar potrivit. 

— Cum așa, madame? Patrick Ive și soţia lui au murit otrăviți? 

— V-am spus că nu vorbesc despre ei! 

— Aţi cunoscut și o femeie pe nume Jennie în Great Holling? 

Nancy suspină și își puse o mână la gât. 

— Jennie Hobbs. Nu am nimic de spus despre ea, absolut 
nimic. Nu-mi mai puneţi întrebări! 

Clipi pentru a-și opri lacrimile. 

— De ce sunt oamenii atât de cruzi, monsieur Poirot? Știţi de 
ce? Nu, nu-mi răspundeți! Să vorbim despre altceva, ceva vesel. 
să vorbim despre artă, pentru că ne place amândurora. 

Nancy se ridică și se îndreptă către un portret mare din 
partea stângă a ferestrei. Reprezenta un bărbat cu păr negru în 
dezordine, cu gura mare și gropiţă în bărbie. Zâmbea. Părea că 
îi vine să râdă. 

— Tatăl meu, preciză Nancy. Albinus Johnson. Poate îi știți 
numele. 


— Îmi sună cunoscut, deși nu-mi dau seama acum de unde, 
spuse Poirot. 

— A murit în urmă cu doi ani. L-am văzut ultima oară când 
aveam nouăsprezece ani. Acum am patruzeci și doi. 

— Condoleanţele mele. 

— Nu eu am pictat portretul. Nu știu cine l-a pictat sau când. 
Nu este semnat sau datat, deci nu am o părere prea bună 
despre artistul amator, oricine ar fi, dar... este tatăl meu care 
zâmbește, de aceea l-am pus pe perete. Dacă ar fi zâmbit mai 
mult în viața reală... 

Nancy se întrerupse și se întoarse spre Poirot. 

— Vedeţi? St. John greșește. Arta trebuie să înlocuiască 
poveștile reale și triste cu variante mai fericite. 

Cineva bătu tare la ușă și apăru ofiţerul Stanley Beer. Poirot 
își dădu seama ce urma după felul în care Beer se uita numai la 
el, evitând privirea lui Nancy. 

— Am găsit ceva, domnule. 

— Ce anume? 

— Două chei. Erau în buzunarul unei haine, o haină albastră- 
închis, cu blană la mâneci. Servitoarea mi-a spus că este a 
doamnei Ducane. 

— Care două chei? întrebă Nancy. Vreau să le văd. Nu ţin chei 
în buzunarele de la haină niciodată. Am un sertar pentru chei. 

Beer continuă să o evite. În schimb, se apropie de scaunul lui 
Poirot. Când ajunse lângă el, deschise pumnul. 

— Ce are acolo? întrebă Nancy nerăbdătoare. 

— Două chei cu numere de camere gravate pe ele, de la 
hotelul Bloxham, anunţă solemn Poirot. Camerele 121 și 317. 

— Ar trebui să-mi spună ceva numerele acelea? întrebă 
Nancy. 

— Două dintre cele trei crime au fost comise în aceste 
camere, madame: 121 și 317. Martorul care v-a văzut fugind de 
la hotel în seara aceea a afirmat că v-au căzut două chei din 
mână și că aveau numere pe ele: o sută și ceva și trei sute și 
ceva. 

— Ei, ce coincidenţă extraordinară! Vai, monsieur Poirot! 
Nancy râse. Sunteţi sigur că sunteţi deștept? Nu vedeţi ceva 
atât de evident? Mustaţa aia enormă vă împiedică să vedeţi? 
Cineva vrea să-mi însceneze aceste crime. Aproape că mă 
intrigă! Aș putea să mă distrez încercând să aflu cine vrea asta - 


139 


de îndată ce cădem de acord că nu sunt în drum spre 
spânzurătoare. 

— Cine ar fi putut să vă pună cheile în buzunarul hainei, de 
joia trecută până acum? o întrebă Poirot. 

— De unde să știu eu? Oricine a trecut pe lângă mine pe 
stradă, aș putea spune. Port des haina aia albastră. Știţi, 
aproape că n-are niciun sens. 

— Vă rog să-mi explicaţi. 

Ea căzu pe gânduri câteva clipe. Apoi își reveni și spuse: 

— Oricine i-a urât pe Harriet, Ida și Richard suficient cât să-i 
omoare... ei bine, m-ar fi simpatizat pe mine. Și totuși încearcă 
să-mi însceneze mie crima. 

— S-o arestez, domnule? îl întrebă Stanley Beer pe Poirot. O 
duc la secție? 

— Ei, nu fiți ridicoli! se precipită Nancy. Spun că este o 
înscenare, iar dumneavoastră presupuneţi că eu sunt făptașul? 
Sunteţi polițist sau papagal? Dacă vreți să arestaţi pe cineva, 
arestaţi-l pe martorul ăla al dumneavoastră. Dacă nu cumva 
este și ucigaș, nu numai mincinos. La asta v-aţi gândit? Duceţi- 
vă imediat peste stradă și aflaţi adevărul de la St. John și Louisa 
Wallace. Doar așa o să terminaţi cu prostiile. 

Poirot se ridică oarecum cu dificultate, scaunul fiind incomod 
pentru o persoană de înălțimea și constituția lui. 

— Vom face precisement asta, spuse. Apoi, către Stanley 
Beer: Deocamdată nu arestăm pe nimeni, domnule ofițer. Nu 
cred că aţi fi păstrat cele două chei dacă aţi fi comis crimele din 
camerele 121 și 317 de la hotelul Bloxham, madame. De ce nu 
le-aţi fi aruncat? 

— Exact. Aș fi scăpat de ele imediat, nu? 

— Îi voi vizita pe domnul și doamna Wallace imediat. 

— De fapt, pe lord și lady Wallace o să-i vizitaţi. Louisei nu i-ar 
păsa, dar St. John nu v-ar ierta dacă i-aţi ignora titlul. 

* 

La scurt timp după aceea, Poirot stătea lângă Louisa Wallace, 
care privea absolut fascinată portretul ei făcut de Nancy 
Ducane, așezat pe perete, în salon. 

— Nu-i așa că este perfect? șopti ea. Nici nu mă flatează, nici 
nu mă jignește. Cu faţa mea rotundă și puternic colorată, există 
mereu riscul să arăt ca o soţie de fermier, dar nu e cazul aici. Nu 
sunt fermecătoare, dar arăt bine, cred. St. John a rostit cuvântul 


140 


„voluptuoasă”, pe care nu l-a mai folosit la adresa mea până 
acum, dar portretul l-a făcut să se gândească la el. 

Râse. 

— Nu e minunat că există în lume oameni atât de talentați 
precum Nancy Ducane? 

Lui Poirot îi era greu să se concentreze asupra portretului. 
Echivalentul Tabithei a lui Nancy Ducane era pentru Louisa 
Wallace o fată neîndemânatică pe nume Dorcas, care scăpase 
din mână haina lui Poirot de două ori deja, iar o dată îi scăpase 
pe jos și pălăria, de care se împiedicase apoi. 

Casa familiei Wallace ar fi putut să fie frumoasă în alte 
condiții, dar, așa cum o găsi Poirot, era departe de a fi astfel. Cu 
excepția pieselor de mobilier grele de pe lângă pereţi, toate 
lucrurile din casă păreau să fi fost purtate de vânt și apoi să fi 
căzut în locuri ciudate și nepotrivite. Poirot nu suportă 
dezordinea, îl împiedică să gândească limpede. 

În cele din urmă, după ce îi ridică haina și pălăria, Dorcas se 
retrase, iar Poirot rămase singur cu Louisa Wallace. Stanley Beer 
era în continuare la Nancy Ducane, pentru a termina 
percheziţia, iar lordul Wallace nu era acasă. Se părea că plecase 
în acea dimineaţă către casa de la ţară a familiei. Poirot observă 
câteva „frunze uscate și plictisitoare, cod cu ochii reci și 
eglefini” pe pereţi, așa cum se exprimase Nancy, și se întrebă 
dacă tablourile acelea erau operele lui St. John Wallace. 

— Îmi cer scuze pentru Dorcas, spuse Louisa. Este foarte 
nouă, și cea mai neîndemânatică fată cu care ne-am pricopsit 
vreodată, dar nu mă dau bătută. N-au trecut decât trei zile. Va 
învăţa, cu timp și răbdare. Măcar de nu și-ar mai face atâtea 
griji! Știu că asta e problema: își spune că nu trebuie sub nicio 
formă să scape haina și pălăria domnului important, și asta îi 
imprimă în minte ideea de-a le scăpa, ceea ce se și întâmplă. 
Este înnebunitor! 

— Într-adevăr, aprobă Poirot. Lady Wallace, în legătură cu joia 
trecută... 

— Ah, da, acolo rămăsesem, și apoi v-am adus aici să vă arăt 
portretul. Da, Nancy a fost aici în acea seară. 

— De la ce oră până la ce oră, madamei 

— Nu mai rețin exact. Știu că am vorbit să vină la șase cu 
portretul și nu ţin minte să fi remarcat că a întârziat vreun pic. 


141 


Nu mai țin minte când a plecat, îmi pare rău. Dacă ar fi să 
presupun, aș spune cam pe la ora zece, poate puţin mai târziu. 

— Și a fost aici tot timpul, până când a plecat? Nu a plecat și 
s-a întors, de exemplu? 

— Nu. 

Louisa Wallace păru intrigată. 

— A venit la șase cu tabloul, și apoi am fost împreună până 
când a plecat. Despre ce e vorba? 

— Îmi puteţi confirma că doamna Ducane nu a plecat de aici 
mai devreme de ora opt și jumătate? 

— Vai de mine, da! A plecat mult mai târziu decât opt și 
jumătate. La ora aia încă eram cu toții la masă. 

— Care „toţi”? 

— Eu, Nancy, St. John. 

— Și dacă aș vorbi cu soţul dumneavoastră, ar confirma asta? 

— Da. Sper că nu insinuaţi că mint, monsieur Poirot. 

— Nu, nu. Pas du tout. 

— Bun, răspunse cu hotărâre Louisa Wallace. Se întoarse 
către portretul ei de pe perete. Culorile sunt talentul ei special, 
să știți. Ah, sigur că surprinde personalitatea în figura redată, 
dar punctul ei forte este felul în care folosește culorile. Priviţi 
cum cade lumina pe rochia mea verde. 

Poirot înțelese la ce se referea femeia. Verdele părea mai 
deschis la un moment dat, pentru ca imediat după aceea să 
pară mai închis. Nu era o singură nuanţă peste tot. Lumina 
părea să se schimbe în timp ce te uitai la tablou, acesta era 
talentul lui Nancy Ducane. Portretul o înfățișa pe Louisa Wallace 
stând pe un scaun, purtând o rochie verde decoltată, iar pe o 
masă de lemn din spatele ei erau o cană și un castron albastre. 
Poirot se tot plimba prin cameră, inspectând tabloul din diferite 
unghiuri și poziții. 

— Am vrut să-i plătesc lui Nancy suma corectă pentru portret, 
dar nici n-a vrut să audă, spuse Louisa Wallace. Am mare noroc 
cu o prietenă atât de generoasă. Știţi, cred că soţul meu este 
puţin gelos pe tablou. Toată casa e plină de tablourile lui, abia 
dacă mai avem un perete liber. Doar tablourile lui, până când a 
apărut acesta. Este o rivalitate copilărească între el și Nancy. Nu 
o iau în seamă. Sunt amândoi străluciți, fiecare în felul său. 

Așadar, Nancy Ducane îi făcuse tabloul cadou Louisei Wallace. 
Oare chiar nu voia nimic în schimb, sau poate sperase la un 


142 


alibi? Unii prieteni loiali nu ar putea refuza dacă li s-ar cere să 
spună o minciună nevinovată după ce ar primi un asemenea 
cadou generos. Poirot stătu pe gânduri dacă ar trebui să îi 
mărturisească Louisei Wallace că se află la ea în legătură cu un 
caz de crimă. Incă nu spusese asta. 

Șirul gândurilor lui se întrerupse când apăru Dorcas, care 
năvăli în cameră cu un aer disperat: 

— Mă scuzați, domnule! 

— Ce s-a întâmplat? 

Poirot se aștepta să spună că a dat foc, din greșeală, hainei 
sau pălăriei lui. 

— Doriţi ceai sau cafea, domnule? 

— Pentru asta ai venit? 

— Da, domnule. 

— Nu și pentru un alt motiv? Nu s-a întâmplat nimic? 

— Nu, domnule. 

Dorcas părea tulburată. 

— Bon. Atunci, da, te rog, aș vrea o cafea. Mulţumesc. 

— Imediat, domnule. 

— Aţi văzut? se plânse Louisa Wallace în timp ce fata se 
grăbea să iasă din cameră. Vă vine să credeţi? Am crezut că e 
pe punctul de a ne anunţa că trebuie să plece imediat la 
căpătâiul mamei sale pe moarte! E culmea. Ar trebui s-o 
concediez imediat, dar și un servitor incapabil este mai bun 
decât niciunul. Nu mai găsești fete pregătite în zilele noastre. 

Poirot se arătă îngrijorat. Nu dorea să discute despre servitori. 
Era mult mai interesat de ideile sale, mai ales de cea care îi 
venise în timp ce Louisa Wallace se plângea de Dorcas, iar el 
privea fix cana și castronul albastre din tablou. 

— Madame, dacă îmi mai puteţi acorda puţin timp... celelalte 
tablouri de pe pereţi sunt ale soțului dumneavoastră? 

— Da. 

— Așa cum aţi spus, și el este un artist desăvârșit. M-aș simţi 
onorat dacă mi-aţi arăta și restul casei, madame. Aș vrea să 
admir tablourile soțului dumneavoastră. Aţi spus că sunt pe toți 
pereţii? 

— Da. Mi-ar plăcea să vă fac turul artei lui St. John Wallace, și 
veţi constata că nu am exagerat. 

Louisa zâmbi încântată și bătu din palme. 


143 


— Ce distractiv! Deși mi-ar fi plăcut să fie St. John aici, el v-ar 
fi spus mult mai multe despre tablouri decât știu eu. Dar am să- 
mi dau silința. Aţi fi uimit câtă lume vine aici fără să se uite sau 
să ceară lămuriri despre tablouri, monsieur Poirot. Dorcas, de 
exemplu. Ar putea atârna cinci sute de cârpe de bucătărie 
înrămate pe pereţi, și ea nu ar observa diferenţa. Să începem 
din hol, ce ziceţi? 

Norocul lui că aprecia arta, se gândi Poirot în timp ce i se 
arătau multe specii de păianjeni, plante și pești. În privinţa 
rivalităţii dintre St. John Wallace și Nancy Ducane, își formase 
deja o părere. Tablourile lui Wallace erau meticulos și atent 
executate, dar nu te făceau să simţi nimic. Nancy Ducane era 
mult mai talentată. Surprinsese esenţa fiinţei Louisei Wallace și 
o închisese în acel tablou, făcând-o la fel de plină de viaţă ca în 
realitate. Poirot dori să mai privească o dată tabloul înainte să 
plece, și nu doar pentru a verifica din nou acel detaliu important 
pe care credea că îl observase. 

Dorcas apăru pe scări. 

— Cafeaua dumneavoastră, domnule. 

Poirot, care fusese în biroul lui St. John Wallace, păși către ea 
ca să-i ia ceașca din mâini. Fata se trase înapoi, de parcă nu se 
așteptase ca el să vină spre ea, vărsând mare parte din 
conţinutul ceștii pe șorț. 

— Vai de mine! îmi pare rău, domnule, sunt o 
neîndemânatică. Vă fac alta. 

— Nu, nu, te rog. Nu este nevoie. 

Poirot luă ceașca cu restul cafelei și o bău repede, înainte să o 
mai verse cineva. 

— Acesta este preferatul meu, cred, spuse Louisa Wallace din 
birou. 

Arăta către un tablou pe care Poirot nu-l avea în raza vizuală. 

— Rochița-rândunicii albastră. Solanum Dulcamara. Patru 
august, anul trecut, vedeţi? Acesta a fost cadoul meu de la St. 
John la aniversarea a treizeci de ani de căsătorie. Frumos, nu? 

— Sigur nu mai vreți o ceașcă de cafea, domnule? întrebă 
Dorcas. 

— Patru aug... Sacre tonnerre, murmură Poirot în timp ce îl 
cuprindea o senzaţie de entuziasm. 

Se întoarse în birou și privi tabloul cu rochița-rândunicii 
albastră. 


144 


— A răspuns deja la întrebare, Dorcas. Nu mai vrea o altă 
ceașcă de cafea. 

— Nu-i nicio problemă să mai fac, doamnă, nu-i nicio 
problemă. A dorit cafea, și nu prea mai era nimic în ceașcă până 
a ajuns la dumnealui. 

— Dacă nu este nimic acolo, atunci vezi nimic, spuse Poirot 
enigmatic. Te gândești la nimic. Este foarte dificil să observi 
nimic, chiar și pentru Hercule Poirot, până nu vezi altundeva 
ceea ce trebuia să fie acolo. Îi luă mâna lui Dorcas și o sărută. 
Scumpă tânără doamnă, ce mi-aţi adus este mai preţios decât o 
cafea! 

— Oo, spuse Dorcas clătinându-și capul și privindu-l. Vi s-au 
făcut ochii ciudați și verzi, domnule. 

— Ce vreţi să spuneţi, monsieur Poirot? întrebă Louisa 
Wallace. Dorcas, du-te și fă ceva util. 

— Da, doamnă. 

Fata plecă în grabă. 

— Vă sunt dator dumneavoastră și lui Dorcas, madame. Când 
am ajuns aici, acum o jumătate de oră, nu vedeam lucrurile clar. 
Vedeam doar confuzie și puzzle-uri. Acum încep să pun lucrurile 
cap la cap... Este foarte important să gândesc fără să fiu 
întrerupt. 

— Ah, spuse Louisa dezamăgită. Ei bine, dacă trebuie să 
plecați... 

— Ah, nu, nu, m-aţi înţeles greșit. Pardon, madame. Este vina 
mea: nu am fost clar. Sigur că vom continua turul tablourilor. 
Mai sunt multe de studiat! După aceea, am să plec şi am să mă 
gândesc. 

— Sunteţi sigur? îl întrebă Louisa privindu-l cu oarecare 
neliniște. Ei bine, așa facem atunci, dacă nu vă plictisesc prea 
mult. 

Incepu din nou cu comentariile entuziaste despre tablourile 
soțului său, în timp ce mergeau dintr-o cameră într-alta. 

Intr-un dormitor de la etaj pentru oaspeţi, ultima cameră, 
erau o cană și un castron albe, cu o emblemă cu roșu, verde și 
alb. Se mai aflau și o masă din lemn și un scaun. Poirot le 
recunoscu din tabloul lui Nancy Ducane. 

— Pardon, madame, dar unde sunt cana și castronul albastre 
din tablou? 


145 


— Cana și castronul albastre din tablou? repetă Louisa 
confuză. 

— Cred că aţi pozat pentru tabloul lui Nancy Ducane în 
această cameră, n 'est-ce pas? 

— Da. Și... staţi puţin! Setul acesta de cană și castron este din 
camera cealaltă! 

— Dar nu este acolo. Este aici. 

— Așa e. Dar... atunci unde sunt cele albastre? 

— Nu știu, madame. 

— Ei, probabil că sunt în altă cameră. Poate în a mea. Probabil 
că le-a încurcat Dorcas. 

Plecă repede să caute obiectele care lipseau. 

Poirot o prinse din urmă. 

— Nu mai este niciun set de cană și castron în alt dormitor, o 
anunţă el. 

După ce verifică cu atenţie, Louisa Wallace spuse printre dinți: 

— Ce fată incapabilă! Vă zic eu ce s-a-ntâmplat, monsieur 
Poirot. Dorcas le-a spart și îi e teamă să îmi spună. Să mergem 
să vorbim cu ea, bine? Va nega, desigur, dar este singura 
explicaţie posibilă. Nu dispar căni și castroane, și nici nu se 
mută singure dintr-o cameră într-alta. 

— Când le-aţi văzut ultima oară, madame? 

— Nu știu. Nu le-am văzut de ceva vreme. Nici nu intru în 
dormitoarele pentru oaspeţi. 

— Este posibil să le fi luat Nancy Ducane când a plecat de aici 
joi seară? 

— Nu. De ce-ar face asta? Ar fi o prostie! Am stat în ușă și ne- 
am luat la revedere, și nu avea nimic în mână în afară de cheia 
de la casă. Și, oricum, Nancy nu este hoaţă. Dorcas, pe de altă 
parte... Asta s-a întâmplat! Nu le-a spart, le-a furat, sunt sigură, 
dar cum pot să dovedesc? Sigur o să nege. 

— Madame, fiți amabilă și faceţi-mi favoarea de-a nu o acuza 
pe Dorcas de furt sau de altceva. Nu cred că ea este de vină. 

— Ei bine, atunci unde sunt cana și castronul albastre? 

— La asta trebuie să mă gândesc, spuse Poirot. Am să plec 
într-o clipă, dar înainte de asta, aș putea să mă mai uit o dată la 
remarcabilul portret pe care vi l-a făcut Nancy Ducane? 

— Da, vi-l arăt cu mare plăcere. 

Louisa Wallace și Hercule Poirot se duseră împreună în salon. 
Stătură în fața portretului. 


146 


— Ce fată! șopti Louisa. Acum, tot ce văd când mă uit la 
tablou sunt cana și castronul. 

— Oui. les în evidenţă, nu? 

— Erau în casa mea, și acum nu mai sunt, iar tot ce pot face 
este să mă uit la un tablou cu ele și să mă întreb ce s-a 
întâmplat! Vai de mine, ce zi urâtă s-a dovedit să fie astăzi! 

* 

De îndată ce Poirot ajunse la ea acasă, Blanche Unsworth îl 
întrebă ca de obicei dacă îi poate aduce ceva. 

— Chiar aţi putea, îi spuse el. Aș vrea o coală de hârtie și niște 
creioane, să desenez. Creioane colorate. 

Blanche se întristă. 

— Vă pot aduce hârtie, dar nu am creioane colorate decât 
dacă vă interesează culoarea creioanelor obișnuite. 

— Ah! Gri, cea mai bună culoare. 

— Glumiţi cu mine, domnule Poirot? Gri? 

— Oui. 

Poirot își atinse tâmpla cu degetul: 

— Culoarea micuţelor celule cenușii. 

— Ah, nu. Prefer un roz sau un lila pal. 

— Culorile nu contează - o rochie verde, o cană și un castron 
albastre, sau unele albe. 

— Nu vă înţeleg, domnule Poirot. 

— Nici nu vă cer să mă înțelegeţi, doamnă Unsworth, doar să- 
mi aduceţi repede un creion și niște hârtie. Și un plic. Astăzi am 
vorbit mult despre artă. Acum Hercule Poirot va încerca să-și 
compună propria creaţie artistică! 

După douăzeci de minute, Poirot o chemă din nou pe Blanche 
Unsworth la masa din salon. Când apăru, el îi întinse plicul 
închis. 

— Vă rog să sunaţi la Scotland Yard din partea mea, îi ceru el. 
Spuneţi-le să trimită pe cineva aici și să ducă asta imediat 
ofițerului Stanley Beer. l-am scris numele pe plic. Explicaţi-le, vă 
rog, că este important. Are legătură cu crimele de la hotelul 
Bloxham. 

— Credeam că desenaţi ceva, spuse Blanche. 

— Desenul meu este închis în plic împreună cu o scrisoare. 

— Oh. Atunci nu pot să văd desenul, nu? 

Poirot zâmbi. 


147 


— Nici nu trebuie să îl vedeţi, madame, decât dacă lucraţi 
pentru Scotland Yard. Din câte știu, nu lucraţi pentru ei. 

— Oh. 

Blanche Unsworth părea ofensată. 

— Ei bine, atunci presupun că ar trebui să dau acest telefon 
pentru dumneavoastră. 

— Merci, madame. 

Când se întoarse, cinci minute mai târziu, ţinea mâna la gură 
și era îmbujorată. 

— Vai de mine, domnule Poirot! Vai, ce veste proastă pentru 
noi toți! Nu înțeleg ce e cu acești oameni, chiar nu înțeleg. 

— Ce veste? 

— Am sunat la Scotland Yard, cum mi-aţi spus. Au zis că trimit 
pe cineva să ia plicul. Și imediat cum am închis, a sunat 
telefonul. Vai, domnule Poirot, este îngrozitor! 

— Calmaţi-vă, madame. Spuneţi-mi, vă rog. 

— S-a mai comis o crimă la Bloxham! Nu înţeleg ce se 
întâmplă cu hotelurile astea simandicoase, chiar nu înțeleg. 


148 


Capitolul 14 


GÂNDURI ÎN OGLINDĂ 


Când ajunsei în Londra, mă dusei imediat la Pleasant, sperând 
să îl găsesc pe Poirot acolo, dar singura figură cunoscută din 
cafenea era chelnerița al cărei păr Poirot îl descria ca fiind „în 
vânt”. Mereu mi s-a părut înviorătoare, și îmi plăcea cafeneaua 
și pentru că era ea acolo. Cum o chema oare? Poirot îmi 
spusese. Ah, da: Fee Spring, prescurtat de la Euphemia. 

Imi era simpatică mai ales pentru că avea obiceiul liniștitor de 
a spune mereu aceleași două lucruri când mă vedea. Primul era 
că avea ambiția să schimbe numele lui Pleasant din „cafenea” în 
„ceainărie”, pentru a se potrivi cu beneficiile aduse de băuturi. 
Al doilea era: 

— Cum se mai poartă Scotland Yardul cu dumneavoastră? Mi- 
ar plăcea să lucrez acolo, dar numai dac-aș putea fi șefă, să știți. 

— Ah, sunt sigur că aţi conduce trupele în scurt timp, îi 
spusei. La fel cum mă aștept să vin aici într-o zi și să văd scris 
afară „Ceainăria Pleasant”. 

— Nu prea cred. Este singurul lucru pe care nu mă lasă să-l 
schimb. Domnului Poirot nu i-ar prea plăcea, nu? 

— Ar fi îngrozit. 

— Să nu-i spuneţi nici dumnealui, nici altcuiva. 

Fee susținea că nu mai dezvăluise nimănui intenţia de a 
schimba denumirea locului unde lucra. 

— Nu spun, o asigurai. Știţi ce? Veniţi și lucraţi cu mine la 
rezolvarea crimelor, și eu îl întreb pe șeful meu dacă ne putem 
schimba numele în Ceainăria Scotland Yard. Bem mult ceai 
acolo, deci nu ar fi chiar o minciună. 

— Hmm. 

Fee nu se arătă impresionată. 

— Am auzit că poliţistele nu mai pot continua să lucreze dacă 
se mărită. Nu-i bai, aș prefera să rezolv crime cu dumneavoastră 
decât să am un soț de îngrijit acasă. 

— Deci am rezolvat! 

— Așa că să nu mă cereți de nevastă. 


149 


— Nicio teamă! 

— Tare cuceritor mai sunteţi, ai? 

Pentru a ieși din încurcătură, spusei: 

— N-am să cer pe nimeni de nevastă, dar dacă părinţii îmi 
pun pistolul la tâmplă, am să vă cer pe dumneavoastră înaintea 
oricui. Așa e bine? 

— Mai bine pe mine decât pe vreo visătoare plină de 
romantism. Ar fi tare dezamăgită. 

Nu despre romantism voiam să discut, așa că spusei: 

— În ceea ce privește rezolvarea crimelor... urmează cumva 
să vină Poirot? Speram să fie aici, așteptând-o pe Jennie Hobbs 
să apară din nou. 

— Jennie Hobbs? Deci i-aţi aflat numele de familie. Domnul 
Poirot va fi încântat să afle despre cine și-a tot făcut griji. Poate 
acum n-o să mă mai bată la cap. De câte ori mă întorc, îmi stă în 
cale, punându-mi aceleași întrebări despre Jennie. Eu nu-l întreb 
unde sunteţi dumneavoastră, niciodată! 

Mă cam încurcă această ultimă afirmaţie. 

— De ce l-aţi întreba? 

— Nu l-aș întreba și nu-l întreb. Trebuie să ai grijă ce întrebări 
le pui celor care conduc interogatorii. Aţi mai aflat ceva despre 
Jennie? 

— Mă tem că nu vă pot spune. 

— Atunci, ce-ar fi să vă spun eu ceva? Domnul Poirot va vrea 
să ştie. 

Fee mă împinse către o masă liberă. Ne așezarăm. Spuse: 

— În seara aia, când a venit Jennie foarte agitată, joia trecută. 
l-am zis domnului Poirot că am observat ceva, dar că nu-mi 
dădeam seama ce. Ei, mi-am amintit. Era întuneric și nu 
trăsesem perdelele. Niciodată nu le trag. Mai bine să fie lumină 
și pe alee, așa zic eu. Cei care se uită înăuntru o să vrea să 
intre. 

— Mai ales dacă vă văd pe dumneavoastră, glumii eu. 

Făcu ochii mari. 

— Exact asta era! spuse. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— După ce i-am cerut să închidă ușa, Jennie s-a dus la geam 
și s-a uitat afară. Se purta de parcă o urmărea cineva. S-a tot 
uitat pe geam, dar tot ce putea să vadă era chiar faţa ei, 
încăperea și pe mine, reflexia mea, adică. Și eu am văzut-o pe 


150 


ea. Așa mi-am dat seama cine e. Întrebaţi-l pe domnul Poirot. 
Am zis „Ah, tu erai!” înainte să se întoarcă cu faţa. Geamul era 
ca o oglindă, înțelegeţi, pentru că aici era lumină, și afară 
întuneric. Acum, poate spuneţi că încerca să se uite afară chiar 
dacă nu prea reușea, dar nu-i așa. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Nu se uita afară după cineva care ar fi urmărit-o. Se uita la 
mine așa cum și eu mă uitam la ea. Ochii mei îi vedeau pe ai ei 
reflectaţi, iar ai ei pe ai mei, ca într-o oglindă, mă înțelegeți? 

Dădui din cap. 

— Dacă poţi vedea pe cineva în oglindă înseamnă că și 
respectiva persoană te vede, spusei. 

— Exact. Și Jennie se uita la mine, pot să jur. Aștepta să vadă 
ce spun sau ce fac pentru că intrase așa valvârtej. O să sune 
ciudat, domnule Catchpool, dar mi se părea că văd mai mult 
decât ochii ei. Parcă îi vedeam și gândurile, dacă nu vi se pare 
prea bizar. Jur că aștepta să fac eu primul pas. 

— Orice persoană cu puţină minte ar aștepta să faceţi primul 
pas, zisei zâmbind. 

— Nt, scoase un sunet de iritare Fee. Nici nu știu cum de-am 
uitat, drept să vă zic. Mi-e ciudă pe mine că nu mi-am amintit 
mai înainte. Jur că nu mi-am imaginat. Reflexia ei se uita ţintă la 
a mea, drept în ochi, de parcă... 

Fee se încruntă. 

— De parcă eu eram pericolul, nu cineva de pe stradă. Dar de 
ce să se uite așa la mine? Inţelegeţi ceva din asta? Eu nu. 

* 


După ce trecui pe la Scotland Yard să văd cum stau lucrurile, 
mă întorsei acasă, unde îl găsii pe Poirot pregătindu-se să plece. 
Stătea lângă ușa deschisă, cu haina și pălăria puse, îmbujorat și 
cu un aer neliniștit, de parcă nu avea stare. De obicei, el nu 
avea problema asta. Blanche Unsworth nu acordă atenţie sosirii 
mele, ceea ce era ciudat, ci se agita în legătură cu o mașină 
care întârziase. Și ea era îmbujorată. 

— Catchpool, trebuie să plecăm imediat către hotelul 
Bloxham, mă informă Poirot aranjându-și mustăţile cu degetele 
înmănușate. Cum ajunge mașina. 

— Trebuia să fie aici de zece minute, explică Blanche. 
Probabil că avantajul întârzierii este că îl luaţi și pe domnul 
Catchpool cu dumneavoastră. 


151 


— Care este urgenţa? întrebai. 

— A mai fost comisă o crimă, mă anunţă Poirot. La hotelul 
Bloxham. 

— Vai de mine! i 

Pentru câteva secunde, o panică îngrozitoare mă străbătu. Imi 
tot trecea prin minte aranjatul cadavrelor. Unu, doi, trei, patru... 
Opt mâini fără viaţă, cu palmele în jos... 

Ține-l de mână, Edward... 

— Victima este Jennie Hobbs? îl întrebai pe Poirot, în timp ce 
îmi zvâcnea sângele în timpane. 

— Nu știu. Ah! Deci aţi aflat și dumneavoastră numele ei. 
Signor Lazzari ne-a anunţat telefonic, întrucât eu nu am putut 
să-l contactez. Bon, în sfârșit a ajuns mașina. 

Mă îndreptai spre ea, dar ceva mă trăgea înapoi. Era Blanche 
Unsworth, care mă apucase de mânecă. 

— Aveţi grijă acolo, da, domnule Catchpool? N-aș suporta să 
păţiţi ceva. 

— Voi avea, sigur. 

Făcu o grimasă. 

— Nu cred că ar trebui să vă duceţi, insistă. Ce căuta acolo cel 
care a fost ucis acum? Au fost uciși deja trei oameni la Bloxham, 
și asta săptămâna trecută! De ce nu s-a dus să stea altundeva, 
dacă nu voia să pățească nimic? Nu-i corect să ignore 
avertismentele și să vă pună pe toţi pe drumuri acum. 

— Am să-i spun asta cadavrului fără întârziere. 

Mă gândii că dacă zâmbesc și spun cuvintele potrivite, o să 
mă simt mai bine. 

— Spuneţi-le ceva și celorlalţi oaspeţi, dacă tot vă ocupați de 
asta, mă sfătui Blanche. Anunţaţi-i că am două camere libere 
aici. N-o fi așa de simandicos ca la Bloxham, dar la mine sunt 
toți vii dimineața, când ne trezim. 

— Catchpool, vă rog să vă grăbiţi, spuse Poirot din mașină. 

Mă grăbii să îi dau valizele lui Blanche și să mă supun. 

Pe drum, Poirot spuse: 

— Am sperat să previn o a patra crimă, mon ami. Am dat 
greș. 

— Eu n-aş gândi așa. 

— Non? 

— Aţi făcut tot ce-aţi putut. Doar pentru că a reușit criminalul 
să mai ucidă, nu înseamnă că ați dat greș. 


152 


Fața lui Poirot exprimă dispreț. 

— Dacă asta e părerea dumneavoastră, atunci sunteţi 
polițistul favorit al oricărui criminal. Evident că am dat greș! 

Ridică mâna pentru a nu mă lăsa să vorbesc. 

— Vă rog, nu mai spuneţi absurdităţi. Povestiţi-mi despre 
vizita în Great Holling. Ce-aţi mai aflat, în afară de numele de 
familie al lui Jennie? 

Îi relatai toată călătoria cu lux de amănunte, simţindu-mă din 
ce în ce mai bine pe măsură ce vorbeam, dar observai ceva 
ciudat: ochii lui deveneau tot mai verzi. Era ca și cum cineva 
îndrepta lanterne spre ei din interiorul capului său, făcându-i să 
licăre tot mai puternic. 

Când îmi încheiai relatarea, spuse: 

— Așadar, Jennie a fost camerista lui Patrick Ive la colegiul 
Saviour de la Universitatea Cambridge. Asta e foarte interesant. 

— De ce? 

În loc de răspuns, primii altă întrebare. 

— După ce aţi vizitat-o prima oară pe Margaret Ernst, nu aţi 
urmărit-o să vedeți unde se duce? 

— Să o urmăresc? Nu. Nu aveam motive să cred că s-ar duce 
undeva. Se pare că își petrece tot timpul privind pe fereastră la 
piatra funerară a soţilor Ive. 

— Aveaţi toate motivele să credeți că se va duce undeva sau 
că o va vizita cineva, replică Poirot aspru. Gândiţi-vă, Catchpool. 
Nu a vrut să vă vorbească despre Patrick și Frances Ive în prima 
zi când aţi discutat cu ea, n'est-ce pas? „Veniţi înapoi mâine”, a 
spus. Când v-aţi dus, v-a spus toată povestea. Nu v-aţi gândit că 
motivul amânării a fost să se consulte cu o altă persoană? 

— Nu. Nu m-am gândit la asta. Mi s-a părut o femeie care 
vrea să se gândească bine, nu să ia în pripă o decizie 
importantă. Și o femeie hotărâtă să ia singură decizii, nu genul 
care s-ar grăbi să ceară sfatul unui prieten. De aceea nu am 
bănuit nimic. 

— Eu, dimpotrivă, bănuiesc, replică Poirot. Bănuiesc că 
Margaret Ernst a dorit să se pună de acord cu doctorul Ambrose 
Flowerday asupra a ceea ce să spună. 

— Ei, probabil că ar fi vorbit cu el - în cazul în care ar fi vorbit 
cu cineva -, recunoscui. l-a pomenit numele de multe ori în 
conversaţie. Este clar că îl admiră. 

— Și totuși nu l-aţi căutat pe doctorul Flowerday. 


Poirot pufăi. 

— Aveţi prea multă onoare ca să faceți asta, dacă aţi depus 
jurământul tăcerii. Și din cauza bunei-cuviinţe specific englezești 
spuneţi că îl „admiră”, nu că îl „iubește”? Margaret Ernst îl 
iubește pe Ambrose Flowerday, asta reiese clar din ceea ce mi- 
ați spus! Este emoţionată când vorbește despre acest reverend 
și soția sa, pe care nu i-a cunoscut niciodată? Nu, sunt emoţiile 
doctorului Flowerday, simte emoţiile /u; legate de moartea 
tragică a reverendului Ive și a soţiei sale, erau bunii /u; prieteni, 
înțelegeţi, Catchpool? 

Mormăii ceva. Mi se păruse că Margaret Ernst avea principii, 
că era condusă de ideea de dreptate ce li s-ar face soților Ive, 
dar știam că ar fi fost prostesc să spun asta. Poirot nu ar fi făcut 
decât să îmi ţină morală despre faptul că nu recunosc 
sentimentele amoroase. Pentru a-l face să se gândească și la 
altceva decât la șirul meu lung de inabilităţi și greșeli, îi spusei 
despre vizita mea la Pleasant și discuţia cu Fee Spring. 

— Ce credeți că înseamnă asta? îl întrebai în timp ce mașina 
lovi ceva voluminos de pe drum. 

Din nou, Poirot îmi ignoră întrebarea. Mă întrebă dacă îi 
spusesem tot. 

— Tot ce s-a întâmplat în Great Holling, da. Singurele vești noi 
sunt legate de autopsiile de azi. Toate cele trei victime au fost 
otrăvite. Cianură, așa cum am presupus. Dar iată ceva ciudat: 
nu au fost depistate în stomac urme de mâncare consumată 
recent. Harriet Sippel, Ida Gransbury și Richard Negus nu 
mâncaseră de câteva ore înainte să fie uciși. Așa că avem de-a 
face cu un ceai de după-masă lipsă pe care să-l deslușim. 

— Ah! Acest mister este deslușit. 

— Deslușit? Aș zice că este un mister creat. Greșesc? 

— Of, Catchpool, spuse Poirot trist. Dacă mi se face milă de 
dumneavoastră și vă dau eu răspunsul, nu vă veţi mai dezvolta 
abilitatea de a gândi singur, și trebuie! Am un foarte bun prieten 
despre care nu v-am vorbit. Îl cheamă Hastings. ÎI provoc 
adesea să își folosească micuțele celule cenușii, dar știu că nu 
va putea niciodată ţine pasul cu mine. 

Mă gândii că se pregătea să îmi facă un compliment de genul 
„Dumneavoastră, pe de altă parte...”, în schimb spuse: 

— Nici dumneavoastră nu veţi putea. Nu vă lipsesc nici 
inteligenţa, nici sensibilitatea, nici măcar originalitatea. Vă 


154 


lipsește doar încrederea. În loc să căutaţi răspunsul, căutaţi în 
jur pe cineva care să îl găsească și să vi-l spună - eh bien, îl 
găsiţi pe Hercule Poirot! Dar Poirot nu este doar un dezlegător 
de enigme, mon ami. Este și un ghid, un profesor. Vrea să 
gândiţi singur, la fel ca el. La fel cum face această femeie 
despre care vorbiţi, Margaret Ernst, care nu se bazează pe 
Biblie, ci pe propria judecată. 

— Da. Mi s-a părut foarte arogant din partea ei, răspunsei 
tăios. 

Aș fi vrut să dezvolt ideea, dar tocmai ajunseserăm la hotelul 
Bloxham. 


Capitolul 15 


AL PATRULEA BUTON 


Aproape că ne ciocnirăm de Henry Negus, fratele lui Richard 
Negus, în holul hotelului Bloxham. Ținea un mic diplomat într-o 
mână. In cealaltă avea o valiză mare, pe care o puse jos pentru 
a discuta cu noi. 

— Tare-aș vrea să mai fiu un bărbat tânăr și puternic, spuse 
respirând greu. Cum merge cazul, dacă-mi pot permite să vă 
întreb? 

Imi dădui seama după tonul și expresia sa că nu știa de cea 
de-a patra crimă. Tăcui, curios să văd ce va spune Poirot. 

— Suntem siguri că îl vom rezolva, răspunse Poirot intenţionat 
vag. Aţi petrecut noaptea aici, monsieur? 

— Noaptea? Ah, din cauza valizei. Nu, am stat la Langham. Nu 
am putut suporta să stau aici, deși domnul Lazzari s-a oferit să 
mă cazeze. Am venit să iau lucrurile lui Richard. 

Henry Negus înclină capul către valiză, dar nu se uită la ea, de 
parcă evita să o privească. Mă uitai la eticheta din carton, cu 
numele R. Negus pe ea. 

— Ei bine, ar trebui să mă grăbesc, adăugă Negus. Vă rog să 
mă ţineţi la curent. 

— Așa vom face, îl asigurai. La revedere, domnule Negus! îmi 
pare foarte rău pentru ce s-a întâmplat cu fratele 
dumneavoastră. 

— Vă mulțumesc, domnule Catchpool. Monsieur Poirot... 

Negus părea jenat, poate chiar nervos. Mi se păru că înțeleg 
motivul: decisese să se ţină tare în fața tragediei și nu voia să i 
se amintească de tristețea lui când încerca să se concentreze 
asupra lucrurilor practice. 

În timp ce Negus ieșea din hotel, îl văzui pe Luca Lazzari 
grăbindu-se către noi, ţinându-se cu mâinile de cap. Avea faţa 
acoperită de sudoare. 

— Ah, monsieur Poirot, domnule Catchpool! În sfârșit! Aţi aflat 
vestea dezastruoasă? Ce zile nefericite la hotelul Bloxham! Vai, 
ce zile nefericite! 


156 


Mi se părea mie sau își aranjase mustaţa să semene cu alui 
Poirot? Era o imitație nereușită, dacă asta intenţionase. Mă 
fascina ideea că o a patra crimă în hotelul său îi provocase o 
asemenea dispoziţie jalnică. Când doar trei oaspeţi fuseseră 
uciși la hotelul Bloxham, își păstrase veselia. Poate că, de data 
aceasta, victima nu era un oaspete, ci un angajat al hotelului. 

— Nu știu cine este sau unde, declară Lazzari. Veniţi, haideţi 
cu mine. O să vedeţi dumneavoastră. 

— Nu știți unde e? întrebă Poirot în timp ce îl urmam pe 
director către lift. Ce vreţi să spuneţi? Nu e aici, la hotel? 

— Ah, dar unde în hotel? Ar putea fi oriunde! se plânse 
Lazzari. 

Ne apropiarăm de Rafal Bobak, care împingea un cărucior pe 
rotile plin de cearceafuri ce păreau că au nevoie să fie spălate. 
Își plecă ușor capul către noi în semn de salut. 

— Monsieur Poirot, spuse Bobak, oprindu-se când ne văzu. M- 
am tot gândit la ce s-a spus în camera 317 în seara crimelor, să 
văd dacă îmi mai amintesc ceva. 

— Oui? spuse Poirot, plin de speranță. 

— Nu mi-am mai amintit nimic, domnule. Îmi pare rău. 

— Nu vă faceţi probleme. Vă mulţumesc pentru că aţi 
încercat, domnule Bobak. 

— Uitaţi, interveni Lazzari. Vine liftul, și mi-e teamă să intru în 
el! În propriul meu hotel! Nici nu mai știu peste ce o să dau. Mi-e 
teamă să mă mai duc undeva, să mai deschid o ușă... Mi-e 
teamă de umbrele de pe holuri, de podelele care scârțâie... 

În timp ce liftul urca, Poirot încercă să afle ceva de la agitatul 
director al hotelului, dar nu reuși. Lazzari părea incapabil să lege 
mai mult de șase cuvinte. 

— Domnișoara Jennie Hobbs a rezervat camera... Cum? Da, 
păr blond... Dar apoi unde s-a dus?... Da, pălărie maro... Am 
pierdut-o!... Nu avea valize... Chiar eu am văzut-o, da... Am 
ajuns prea târziu la cameră! Ce? Da, o haină. Maro-deschis... 

Ajungând la etajul patru, îl urmarăm pe Lazzari, care se 
grăbea pe coridor. 

— Harriet Sippel a stat la primul etaj, vă amintiţi? îl întrebai 
pe Poirot. Richard Negus a stat la etajul al doilea, și Ida 
Gransbury la al treilea. Oare asta înseamnă ceva? 

Până să îl ajungem din urmă pe Lazzari, acesta deja 
deschisese ușa camerei 402. 


157 


— Domnilor, veţi vedea cea mai anormală scenă de urâțenie 
în frumosul hotel Bloxham. Pregătiţi-vă. 

După ce lansă avertizarea, deschise ușa cu atâta forță, încât 
aceasta se izbi de peretele camerei. 

— Dar... unde este cadavrul? întrebai. 

În cameră nu era, așezat precum celelalte. Mă cuprinse o 
senzaţie de ușurare. 

— Nu știe nimeni, Catchpool, anunţă Poirot pe un ton calm, 
dar din care răzbătea enervarea. Sau poate îi era teamă? 

Pe podea, între măsuţă și scaun, exact unde fuseseră așezate 
cadavrele din camerele 121, 238 și 317, era o baltă de sânge, 
cu o dâră lungă care dădea de înțeles că ceva fusese târât prin 
sânge. Poate cadavrul lui Jennie Hobbs? Probabil braţul, ţinând 
cont de forma urmei de sânge. Erau câteva semne mici, ce 
întrerupeau dâra de sânge, care ar fi putut să fie urme de 
degete... 

Îmi întorsei privirea, dezgustat de imagine. 

— Uitaţi, Poirot. 

Într-un colț al camerei era o pălărie maro-închis, cu borul în 
sus. Se afla ceva înăuntru, un obiect mic și metalic. Să fi fost 
oare...? 

— Pălăria lui Jennie, recunoscu Poirot cu vocea tremurândă. 
Cea mai mare temere a mea a devenit realitate, Catchpool. lar 
în pălărie... spuse, mergând către ea încet. Da, exact cum am 
prevăzut, în pălărie este un buton. Al patrulea buton, cu 
monograma PIJ pe el. 

Mustăţile începură să i se miște energic și îmi imaginai ce 
grimase ascundeau. 

— Poirot a fost un prost că a permis să se întâmple asta. Un 
prost demn de dispreţ! 

— Nimeni nu v-ar putea acuza de... începui. 

— Non! Nu încercaţi să mă consolaţi! Întotdeauna vreţi să 
evitaţi durerea și suferința, Catchpool, dar eu nu sunt ca 
dumneavoastră! Nu pot să suport o asemenea... lașitate. Vreau 
să-mi manifest regretul, fără să încercaţi dumneavoastră să mă 
opriţi. Este necesar! 

Rămăsei înmărmurit. Voise să mă facă să tac și reușise. 

— Catchpool, spuse brusc, ca și cum credea că nu mai eram 
atent. Observaţi urmele de sânge lăsate aici. Cadavrul a fost 


158 


târât prin sânge pentru a lăsa această... urmă. Vi se pare logic? 
întrebă. 

— Ei bine... da, aș spune că da. 

— Priviţi atent direcția mișcării, nu spre fereastră, ci dinspre 
ea. 

— Și ce înseamnă asta? 

— De vreme ce cadavrul lui Jennie nu este aici, trebuie să fi 
fost scos din cameră. Urma de sânge nu duce spre fereastră, ci 
spre coridor, așadar... spuse Poirot, privindu-mă insistent. 

— Așadar? repetai timid. 

Apoi, pe măsură ce mă luminam, adăugai: 

— Ah, știu ce vreţi să spuneţi: semnele, urmele, au fost lăsate 
când criminalul a târât cadavrul lui Jennie Hobbs din balta de 
sânge spre ușă? 

— Non. Uitaţi-vă la lăţimea ușii, Catchpool. Priviţi-o cu atenţie, 
este o ușă /ată. Ce vă spune asta? 

— Nu prea multe, admisei, crezând că este cel mai bine să fiu 
sincer. Unui criminal care vrea să scoată cadavrul victimei dintr- 
o cameră de hotel nu i-ar păsa dacă ușa camerei este lată sau 
îngustă. 

Poirot dădu din cap, părând de neconsolat, și bombăni ceva. 
Apoi se întoarse către Lazzari: 

— Signor, vă rog să-mi spuneţi tot ce știți, de la început. 

— Sigur că da. Desigur. 

Lazzari își drese vocea și continuă: 

— O femeie pe nume Jennie Hobbs a rezervat o cameră. A dat 
buzna în holul hotelului și a aruncat banii pe tejghea de parcă se 
întâmplase o nenorocire, monsieur Poirot. A cerut o cameră de 
parcă voia să se ascundă de un demon care o urmărea! Am 
condus-o în cameră chiar eu, apoi am plecat și am început să 
mă gândesc ce să fac. Să anunţ poliţia că a apărut o femeie pe 
nume Jennie la hotel? Dumneavoastră m-aţi întrebat în mod 
special de o femeie pe nume Jennie, monsieur Poirot, dar 
trebuie să fie multe femei în Londra cu acest nume, și nu doar 
una dintre ele ar avea motive să fie supărată, chiar dacă 
motivele nu au legătură cu o crimă. Cum să știu eu dacă... 

— Signor, vă rog să treceţi la subiect, îl întrerupse Poirot. Ce 
ați făcut? 


— Am așteptat cam o jumătate de oră, apoi am venit aici, la 
etajul patru, și am bătut la ușă. Nu a răspuns nimeni! Așa că am 
coborât să iau cheia. 

In timp ce Lazzari vorbea, mersei către fereastră și mă uitai 
afară. Orice priveliște era mai bună decât sângele, pălăria și 
blestematul buton cu monogramă. Camera 402 avea vedere la 
grădină, ca și camera lui Richard Negus, numărul 238. Mă uitai 
la grădină, dar curând îmi mutai privirea, deoarece și grădina mi 
se părea sinistră: rânduri de obiecte neînsufleţite sudate parcă 
împreună, ca și cum se ţinuseră de mâini prea mult timp. 

Mă pregăteam să mă întorc spre Poirot și Lazzari, când zării 
două persoane în grădină. Stăteau lângă o roabă maro. Le 
vedeam doar creștetul capului. Erau un bărbat și o femeie, și se 
îmbrățișau. Femeia păru că se împiedică sau că o lasă 
picioarele, și capul îi căzu într-o parte. Bărbatul o ţinu mai 
strâns. Făcui un pas în spate, dar nu destul de repede; bărbatul 
privise în sus și mă văzuse deja. Se înroși la față imediat. Mai 
făcui un pas în spate, ca să nu mai văd grădina. Sărmanul 
Brignell, mă gândii; ce jenat trebuie să fie că l-am prins 
giugiulindu-se, ținând cont cât îi era de rușine și să vorbească în 
public. 

Lazzari continua să povestească: 

— Când m-am întors cu cheia universală, am bătut din nou la 
ușă, pentru a mă asigura că nu o deranjez pe domnişoară, dar 
tot nu a deschis ușa! Așa că am deschis-o eu... și am găsit ceea 
ce vedeți! 

— Jennie Hobbs a cerut o cameră la etajul patru în mod 
special? întrebai. 

— Nu. Chiar eu i-am dat camera, recepţionerul meu de 
încredere, John Goode, era ocupat cu altceva. Domnișoara 
Hobbs a spus: „Daţi-mi orice cameră, dar grăbiţi-vă! Grăbiţi-vă, 
vă rog!” 

— A fost lăsat vreun bilet la recepţie care să anunţe crima? 
întrebă Poirot. 

— Nu. De data asta, nu a fost niciun bilet, ne lămuri Lazzari. 

— S-au comandat ori livrat băuturi sau mâncare pentru 
această cameră? 

— Nu, nimic. 

— l-aţi întrebat pe toţi cei care lucrează în hotel? 

— Pe toţi, da, monsieur Poirot. Am căutat peste tot... 


160 


— Signor, acum câteva clipe aţi descris-o pe Jennie Hobbs ca 
fiind o tânără domnișoară. Cam câţi ani credeți că avea? 

— Oh... vă cer scuze. Nu, nu era tânără. Dar nici bătrână. 

— Să fi avut cam treizeci de ani? întrebă Poirot. 

— Cred că avea cam patruzeci, dar este greu să estimezi 
vârsta unei doamne. 

Poirot încuviinţă. 

— O pălărie maro și o haină maro-deschis. Păr blond. Panică, 
neliniște și vârsta cam de patruzeci de ani. Jennie Hobbs pe care 
o descrieţi pare a fi aceeași Jennie Hobbs pe care am întâlnit-o 
la cafeneaua Pleasant joia trecută. Dar putem fi siguri că a fost 
ea? A fost văzută de două ori, de două persoane diferite... 

Tăcu brusc, deși mustăţile lui se mișcau încă. 

— Poirot? zisei. 

Ochii lui, foarte verzi în acel moment, erau aţintiți asupra lui 
Lazzari. 

— Signor, trebuie să vorbesc din nou cu acel chelner foarte 
atent, Rafal Bobak. De asemenea, cu Thomas Brignell și cu John 
Goode. De fapt, trebuie să vorbesc cu fiecare angajat cât mai 
curând cu putință și să-i întreb de câte ori i-a văzut fiecare 
dintre ei pe Harriet Sippel, Richard Negus și Ida Gransbury, 
înainte sau după ce au fost uciși. 

Descoperise, în sfârșit, ceva important. În timp ce trăgeam 
această concluzie, mă auzii suspinând, pentru că îmi dădusem 
seama de ceva. 

— Poirot, șoptii. 

— Ce este, prietene? Aţi descoperit niște piese ale puzzle- 
ului? Poirot înţelege acum ceva ce nu a realizat mai înainte, dar 
mai sunt multe întrebări, piese care nu se potrivesc. 

— Am... 

Îmi dresei vocea. Îmi venea greu să vorbesc, fără să știu de 
ce. 

— Am văzut adineauri o femeie în grădină. 

Nu putui să spun că era în brațele lui Thomas Brignell sau să 
descriu modul ciudat în care păruse să o lase picioarele și cum îi 
căzuse capul într-o parte. Era pur și simplu prea ciudat. Mi-ar fi 
fost rușine să spun cu voce tare ce bănuiam. 

Din fericire însă, reușii să scot la lumină un detaliu important: 

— Purta o haină maro-deschis, îi spusei lui Poirot. 


161 


Capitolul 16 


MINCIUNĂ PENTRU MINCIUNĂ 


Câteva ore mai târziu, când se întoarse Poirot de la hotel, 
eram cufundat în compunerea cuvintelor mele încrucișate. 

— Catchpool, spuse pe un ton sever. De ce staţi așa, pe 
întuneric? Nu cred că vedeţi să scrieți. 

— E destulă lumină de la foc. Oricum, acum nu scriu, mă 
gândesc. Nu că m-ar ajuta cu ceva. Nu-mi dau seama cum fac 
oamenii ăștia care compun rebusuri pentru ziare. Eu lucrez la 
unul de luni de zile, și tot nu reușesc să-l termin. Cred că m-aţi 
putea ajuta dumneavoastră. Știţi un cuvânt care să însemne 
„asasinat” și să aibă cinci litere? 

— Catchpool, repetă pe un ton și mai sever. 

— Hm? 

— Mă luaţi de prost, sau chiar dumneavoastră sunteţi prost? 
Cuvântul din cinci litere care înseamnă „asasinat” este „crimă”. 

— Da, ăsta e destul de evident. La el m-am gândit prima oară. 

— Mă bucur să aud asta, mon ami. 

— Ar fi perfect dacă „crimă” ar începe cu „d”. Dar nu începe 
cu „d”, și cum un alt cuvânt se termină în „d”.... 

Dădui din cap, consternat. 

— Lăsaţi cuvintele încrucișate. Avem multe de discutat. 

— Nu cred și nu am să cred că Thomas Brignell a ucis-o pe 
Jennie Hobbs, declarai ferm. 

— Vă este milă de el. 

— Da, și pot să pun pariu că nu e un criminal. De unde știți că 
nu are o prietenă cu o haină maro-deschis? Maro e o culoare des 
întâlnită la haine! 

— Este ajutorul de recepţioner, afirmă Poirot. De ce-ar sta în 
grădină, lângă o roabă? 

— Poate că s-a-ntâmplat ca roaba să fie acolo! 

— Și domnul Brignell stă cu prietena lui chiar lângă ea? 

— Ei bine, de ce nu? replicai, exasperat. Este mai plauzibil 
decât ideea că Brignell a dus cadavrul lui Jennie Hobbs în 
grădină, plănuind să-l care apoi cu o roabă undeva, după care s- 


162 


a prefăcut că o ţine în braţe când m-a văzut uitându-mă pe 
fereastră. S-ar putea spune, la fel de bine, că... 

Mă oprii și inspirai adânc. 

— Vai de mine, continuai, asta o să spuneţi, nu-i așa? 

— Ce anume, mon ami? Ce credeţi că va spune Poirot? 

— Rafal Bobak e chelner, deci de ce să împingă un cărucior cu 
rufe murdare? 

— Exactement. Şi de ce împinge căruciorul cu rufe murdare 
prin holul elegant al hotelului spre ieșirea principală? Rufele nu 
se spală în hotel? Signor Lazzari ar fi observat asta dacă n-ar fi 
fost atât de îngrijorat cu privire la cea de-a patra victimă din 
hotel. Sigur, nu ar fi bănuit ceva în privinţa domnului Bobak, 
doar angajaţii săi sunt mai presus de orice suspiciune în ochii 
lui. 

— la staţi puţin. 

Pusei în sfârșit cuvintele încrucișate pe masa de lângă mine. 

— La asta vă refereaţi când vorbeaţi despre lăţimea ușii, nu-i 
așa? Coșul de rufe ar fi putut fi împins cu ușurință în camera 
402, deci de ce să nu fie împins înăuntru până la capăt? De ce 
să târască cadavrul, când asta ar fi presupus mai mult efort? 

Poirot încuviinţă, mulțumit. 

— Într-adevăr, mon ami. Exact aceste întrebări speram să vi 
le puneţi. 

— Dar... chiar vreţi să spuneți că Rafal Bobak ar fi putut să o 
ucidă pe Jennie Hobbs, să-i arunce cadavrul în coșul cu rufe 
murdare și să-l ducă afară, pe stradă, trecând chiar pe lângă 
noi? S-a și oprit să vorbească cu noi! 

— Corect, deși nu avea nimic de spus. Ce este? Credeţi că 
sunt crud pentru că nutresc gânduri neplăcute despre persoane 
care ne-au fost de ajutor? 

— Ei bine... 

— Este  lăudabil că le acordaţi tuturor prezumția de 
nevinovăție, prietene, dar nu așa se prind criminalii. Dacă tot 
sunteți nemulţumit de mine, haideţi să vă mai dau o idee în 
legătură cu domnul Henry Negus. Avea o valiză foarte mare cu 
el, nu-i așa? Destul de mare cât să fi încăput în ea trupul unei 
femei subţiri. 

Îmi acoperii faţa cu palmele. 


— Nu știu dacă mai pot suporta. Henry Negus? Nu. Îmi pare 
rău, dar nu. Era în Devon în noaptea crimelor. Mi s-a părut 
totalmente de încredere. 

— Vreţi să spuneţi că el și soția lui susțin că el era în Devon, 
mă corectă rapid Poirot. Să ne întoarcem la problema urmei de 
sânge care sugerează că trupul ar fi fost târât către ușă... Sigur, 
poți căra o valiză goală până în mijlocul unei camere, unde un 
cadavru așteaptă să fie băgat în valiză. Dar, din nou, trebuie să 
ne întrebăm: de ce să târăști cadavrul lui Jennie Hobbs către 
ușă? 

— Vă rog, Poirot, dacă trebuie să purtăm discuţia asta, haideţi 
să nu o facem acum. 

Păru deranjat de disconfortul meu. 

— Foarte bine, replică brusc. De vreme ce nu sunteţi dispus 
să discutăm despre posibilităţi, daţi-mi voie să vă spun ce s-a 
întâmplat aici, la Londra, cât timp eraţi în Great Holling. Poate 
vă veți simţi mai în largul dumneavoastră cunoscând faptele. 

— Mult mai în largul meu, da. 

După ce își aranjă puţin mustăţile, Poirot se așeză într-un 
fotoliu și începu să-mi relateze conversațiile sale cu Rafal Bobak, 
Samuel Kidd, Nancy Ducane și Louisa Wallace cât timp eu 
fusesem în Great Holling. Mă durea capul când termină de 
povestit. Riscai să îl provoc la o poveste și mai lungă când 
spusei: 

— Nu cumva aţi omis niște lucruri importante? 

— Spre exemplu? 

— Ei bine, această servitoare împiedicată și nepricepută a 
Louisei Wallace, Dorcas. Aţi sugerat că v-aţi dat seama de ceva 
important când stăteaţi pe scări cu ea, dar nu aţi spus despre ce 
anume este vorba. 

— Este adevărat. Nu am spus. 

— Și acel desen misterios pe care l-aţi trimis la Scotland Yard, 
ce-i cu el? Ce-aţi desenat? Ce-ar trebui să facă Stanley Beer cu 
el? 

— Nici asta nu v-am spus. 

Poirot avu obrăznicia să dea impresia că regretă asta, ca și 
cum nu ar fi fost alegerea lui. 

Insistai prostește: 


164 


— Și de ce-aţi vrut să știți precis de câte ori au fost văzuţi 
Harriet Sippel, Ida Gransbury și Richard Negus de către angajaţii 
hotelului? Ce legătură are asta? Nici acest lucru nu l-aţi explicat. 

— Poirot face omisiuni peste tot! 

— Ca să nu mai vorbim despre omisiunile de mai devreme. 
Care erau cele două caracteristici foarte neobișnuite pe care le- 
au avut în comun crimele de la hotelul Bloxham și izbucnirea lui 
Jennie Hobbs de la cafeneaua Pleasant? Aţi spus că au avut 
două lucruri foarte neobișnuite în comun. 

— Intr-adevăr, așa am spus. Mon ami, nu v-am spus aceste 
lucruri pentru că vreau să deveniți un detectiv. 

— După cazul ăsta, am să devin nebun, de niciun folos pentru 
cineva, exclamai, lăsând ca sentimentele mele să iasă la iveală. 
Este cel mai înnebunitor lucru! 

Auzii un zgomot care suna a bătaie în ușa salonului. 

— E cineva acolo? întrebai. 

— Da, răspunse cu reticenţă Blanche de dincolo de ușă. Mă 
scuzaţi că vă deranjez la ora asta, domnilor, dar a venit o 
doamnă în vizită la domnul Poirot. Spune că este urgent. 

— Conduceţi-o înăuntru, madame. 

Peste câteva secunde, mă văzui faţă în față cu artista Nancy 
Ducane. Majoritatea bărbaţilor ar fi găsit-o nespus de frumoasă, 
eram sigur. 

Poirot făcu prezentările foarte politicos. 

— Vă mulțumesc că m-aţi primit. 

Ochii umflaţi ai lui Nancy Ducane dădeau de înțeles că 
plânsese destul de mult. Purta o haină verde-închis, aparent 
scumpă. 

— Mă simt îngrozitor să dau buzna așa peste dumneavoastră. 
Vă rog să mă iertaţi pentru deranj. Am încercat să mă conving 
să nu vin, dar, după câte puteţi vedea, n-am reușit. 

— Vă rog, luaţi loc, doamnă Ducane, spuse Poirot. Cum ne-ați 
găsit? 

— Cu ajutorul Scotland Yardului, ca un adevărat detectiv. 

Nancy încercă să zâmbească. 

— Ah! Poirot alege o casă unde crede că nu îl va găsi nimeni, 
iar poliţia trimite pe toată lumea la ușa lui! Nu contează, 
madame. Sunt încântat să vă văd, deși sunt puţin surprins. 

— Aș vrea să vă povestesc ce s-a întâmplat în Great Holling 
acum șaisprezece ani, zise Nancy. Ar fi trebuit să vă spun mai 


165 


devreme, dar mi-aţi provocat un șoc teribil când aţi pomenit 
acele nume pe care speram să nu le mai aud niciodată. 

Işi descheie haina și o dădu jos. Făcui semn spre un fotoliu. 

Se așeză și spuse: 

— Nu e o poveste frumoasă. 

* 

Nancy Ducane vorbi calm, cu o privire înspăimântată. Ne 
spuse aceeași poveste pe care mi-o relatase și Margaret Ernst în 
Great Holling, despre tratamentul calomnios și plin de cruzime 
aplicat reverendului Patrick Ive. Când vorbi despre Jennie Hobbs, 
îi tremură vocea: 

— Ea a fost cea mai rea dintre toţi. Era îndrăgostită de 
Patrick, înțelegeți? Ah, nu pot demonstra asta, desigur, dar 
mereu am să cred așa. l-a făcut ce i-a făcut exact ca una care Íl 
iubea, a spus o minciună cumplită despre el pentru că era 
geloasă. El era îndrăgostit de mine, iar ea voia să-l rănească, să- 
| pedepsească. Când Harriet a crezut minciuna, Jennie și-a dat 
seama ce rău făcuse și s-a îmbolnăvit din cauza asta; cred că îi 
era și foarte rușine, probabil că se ura, dar nu a făcut nimic să 
repare răul provocat, nimic! S-a ascuns printre umbre și a sperat 
să nu o observe nimeni. Oricât îi era de teamă de Harriet, 
trebuia să fi avut curajul să se ridice și să recunoască: „Am zis o 
minciună cumplită și îmi pare rău!” 

— Pardon, madame. Afirmaţi că nu puteţi demonstra că 
Jennie era îndrăgostită de Patrick Ive. Dar vă pot întreba de 
unde știți dumneavoastră că era? Așa cum ați spus, este de 
neconceput ca o persoană care îl iubea să fi răspândit 
asemenea zvonuri. 

— Nu am niciun dubiu că Jennie îl iubea pe Patrick, insistă cu 
încăpățânare Nancy. A părăsit un iubit la Cambridge când s-a 
mutat cu Patrick și Frances, știaţi asta? 

Dădurăm din cap că nu. 

— Trebuiau să se căsătorească. Era fixată și data, cred. Jennie 
nu a putut să se despartă de Patrick, așa că a anulat nunta și l-a 
urmat. 

— Nu ar fi putut să fie atașată de Frances Ive? întrebă Poirot. 
Sau de ambii? Poate simţea loialitate, nu romantism. 

— Eu, una, nu cred că sunt prea multe femei care pun 
loialitatea faţă de angajatori deasupra potenţialelor lor căsătorii, 
nu? replică Nancy. 


166 


— Cu siguranță că nu, madame. Dar ce îmi spuneţi 
dumneavoastră nu se prea potrivește. Dacă Jennie era 
predispusă la sentimente de gelozie, de ce a simţit pornirea să 
spună această minciună îngrozitoare abia când Patrick Ive s-a 
îndrăgostit de dumneavoastră? De ce nu i-a stârnit invidia 
căsătoria lui cu Frances Ive, care a avut loc cu mult înainte? 

— De unde știți că nu i-a provocat-o? Patrick locuia în 
Cambridge când a cunoscut-o pe Frances și s-au căsătorit. 
Jennie Hobbs îi era servitoare și atunci. Poate și atunci a șoptit 
ceva răutăcios în urechea cuiva, dar acea persoană, nefiind 
Harriet Sippel, a hotărât să nu spună mai departe. 

Poirot încuviinţă. 

— Aveţi dreptate. Ar fi fost posibil. 

— Majoritatea oamenilor nu vor să răspândească zvonuri 
urâte, slavă cerului, replică Nancy. Poate că în Cambridge nu 
era nimeni la fel de rău cum a devenit Harriet Sippel și nimeni la 
fel de dornic să conducă o cruciadă în numele pioșeniei și al 
moralei, precum Ida Gransbury. 

— Văd că nu vorbiţi despre Richard Negus. 

Nancy păru supărată. 

— Richard era un om bun. A regretat că a contribuit la 
întreaga tărășenie. Ah, a regretat profund când a înțeles că 
jennie spusese o minciună îngrozitoare și când a constatat ce 
fiinţă fără inimă era Ida. Mi-a scris acum câţiva ani, să-mi spună 
că problema îl macină. A spus că eu și Patrick am greșit că ne- 
am purtat așa, și în această privință nu își va schimba niciodată 
părerea, jurămintele de căsătorie sunt jurăminte, dar ajunsese 
să creadă că pedeapsa nu este întotdeauna cea mai bună cale 
de urmat, chiar și atunci când știi sigur că s-a comis o greșeală. 

— Asta v-a scris dumneavoastră? întrebă Poirot ridicând 
sprâncenele. 

— Da. Probabil că nu sunteţi de acord. 

— Aceste probleme sunt complicate, madame. 

— Dar dacă pedepsind o persoană pentru păcatul că s-a 
îndrăgostit de cine nu trebuie nu faci decât să provoci un păcat 
și mai mare? Și mai rău: două decese, unul al unei persoane 
care nu a comis niciun păcat. 

— Oui. Exact dilemele de acest fel complică problemele 
acestea. 


167 


— Richard mi-a scris că, fiind creștin, nu putea să creadă că 
Dumnezeu ar fi vrut ca el să persecute un om atât de blând cum 
era Patrick. 

— Pedeapsa și persecuția sunt lucruri diferite, afirmă Poirot. 
Se pune problema și dacă s-a încălcat o regulă sau o lege. Să te 
îndrăgostești... en fin, nu putem schimba ceea ce simţim, dar 
putem alege dacă acționăm sau nu în baza acestor sentimente. 
Dacă se comite o crimă, atunci trebuie să te asiguri că legea 
este aplicată corect în cazul criminalului, fără ură sau dușmănie, 
fără dorinţa de răzbunare, care contaminează totul și este cu 
adevărat malefică. 

— Dorinţa de răzbunare, repetă Nancy Ducane și începu să 
tremure. Exact asta a fost. Harriet Sippel era orbită de dorința 
de răzbunare. Era dezgustător. 

— Și totuși, povestind, nu aţi vorbit cu ură despre Harriet 
Sippel,  observai. Îi  descrieţi comportamentul ca fiind 
dezgustător, ca și cum v-ar întrista. Nu păreți supărată pe ea 
așa cum sunteți pe Jennie Hobbs. 

— Cred că aveţi dreptate. 

Nancy oftă. 

— Îi eram devotată lui Harriet. Când eu și soţul meu, William, 
ne-am mutat în Great Holling, Harriet și George Sippel ne-au 
fost cei mai buni prieteni. Apoi George a murit, iar Harriet a 
devenit un monstru. Dar dacă ai ţinut cândva mult la o 
persoană, îţi vine greu s-o condamni, nu credeţi? 

— Este fie imposibil, fie irezistibil, declară Poirot. 

— Imposibil, cred eu. Îţi imaginezi că și cele mai urâte gesturi 
sunt provocate de o suferinţă, nu fac parte din caracterul lor. Nu 
am putut-o ierta pe Harriet pentru felul în care s-a purtat cu 
Patrick. Nu m-am putut convinge nici măcar să încerc. În același 
timp, m-am gândit că a fost la fel de oribil pentru ea cum a fost 
și pentru toţi ceilalţi că s-a schimbat. 

— O vedeaţi ca pe o victimă? 

— A tragediei de a-și pierde mult iubitul soț, da. Și era atât de 
tânără! O persoană poate să fie și victimă, și călău în același 
timp. 

— Era ceva ce aveaţi în comun cu Harriet, observă Poirot. 
Faptul că v-aţi pierdut soţii atât de tinere. 

— Va suna foarte crud, dar nu există termen de comparaţie, 
lămuri Nancy. George Sippel era totul pentru Harriet, întregul ei 


168 


univers. Eu m-am măritat cu William pentru că era înțelept și îmi 
inspira siguranță, și trebuia să scap din casa tatălui meu. 

— Ah, da. Albinus Johnson, spuse Poirot. Mi-am dat seama 
după ce am plecat de la dumneavoastră că îmi e cunoscut 
numele. Tatăl dumneavoastră făcea parte dintr-un cerc de 
agitatori ruși și englezi, de la sfârșitul secolului trecut. A stat un 
timp în închisoare. 

— Era un om periculos, zise Nancy. Nu puteam să vorbesc cu 
el despre... ideile lui, dar știam că era de părere că poţi omori 
oricâți oameni dacă acei oameni sunt o piedică în acţiunea ta de 
a face din lumea asta un loc mai bun - mai bun potrivit propriei 
lui definiţii. Cum, Doamne, iartă-mă, poate fi îmbunătăţit ceva 
prin ucidere în masă și măcelărire? Cum pot fi lucrurile 
îmbunătăţite de oameni care nu vor decât să distrugă, care nu 
pot să vorbească despre speranţe și vise fără să li se 
schimonosească fețele de ură și furie? 

— Sunt absolut de acord cu dumneavoastră, madame. O 
acţiune condusă de ură și furie nu ne va schimba vieţile în bine. 
Ce n'est pas possible. Este o idee greșită din fașă. 

Nancy zise: 

— Când l-am cunoscut pe William Ducane, nu m-am 
îndrăgostit de el, dar l-am plăcut. L-am respectat. Era calm și 
politicos, nu se purta și nu vorbea nervos. Dacă nu returna o 
carte la bibliotecă în termen, avea remușcări. 

— Un om cu conștiință. 

— Da, și cu simțul proporţiei, și modest. Dacă îi stătea ceva în 
cale, mai curând ocolea el decât să mute obstacolul. Știam că 
nu ne va umple casa cu bărbaţi hotărâți să facă lumea un loc și 
mai urât prin actele lor de violenţă. William aprecia arta și 
frumosul. Era la fel ca mine, din acest punct de vedere. 

— Înţeleg, madame. Dar nu îl iubeaţi pe William Ducane cu 
pasiune, așa cum Harriet Sippel își iubea soţul? 

— Nu. Bărbatul pe care îl iubeam cu pasiune era Patrick Ive. 
Din prima clipă când l-am văzut, inima mea i-a aparţinut în 
întregime. Mi-aș fi dat viaţa pentru el. Când l-am pierdut, am 
înțeles în sfârșit cum s-a simţit Harriet când l-a pierdut pe 
George. Crezi că îţi poţi imagina, dar nu poţi. Tin minte că mi s-a 
părut morbidă Harriet când m-a rugat, după înmormântarea lui 
George, să mă rog pentru moartea ei ca să fie din nou lângă el. 


169 


Am refuzat să fac asta. l-am spus că-i va trece durerea cu timpul 
și că, într-o bună zi, își va găsi un nou scop în viață. 

Nancy se opri ca să-și stăpânească furia, apoi continuă: 

— Din păcate, l-a găsit. A găsit alinare în suferinţa altora. 
Văduva Harriet era o hoașcă nefericită. Aceea era femeia care a 
fost ucisă la hotelul Bloxham din Londra. Harriet, pe care am 
cunoscut-o și iubit-o, a murit împreună cu George. 

Se uită brusc la mine. 

— Aţi spus că sunt supărată pe Jennie. Nu am niciun drept să 
fiu. Și eu sunt la fel de vinovată ca și ea pentru că l-am 
dezamăgit pe Patrick. 

Nancy începu să plângă și își acoperi faţa cu mâinile. 

— Liniștiţi-vă, madame.  Liniștiţi-vă, o consolă Poirot 
întinzându-i o batistă. Cum l-aţi dezamăgit pe Patrick Ive? Doar 
ne-aţi spus că v-aţi fi sacrificat și viaţa pentru el. 

— Sunt la fel de rea ca Jennie, o lașă dezgustătoare! Când m- 
am ridicat în picioare la King's Head și am mărturisit că eu și 
Patrick eram îndrăgostiţi și ne întâlneam pe ascuns, nu am spus 
adevărul. Ah, întâlnirile secrete erau adevărate, iar eu și Patrick 
ne iubeam cu disperare, asta era adevărat. Dar... 

Nancy păru prea supărată să mai vorbească. Umerii îi 
tremurau în timp ce plângea în batistă. 

— Cred că înţeleg, madame. În ziua aceea, la King's Head, aţi 
spus că relaţia dumneavoastră cu Patrick Ive fusese nevinovată. 
Aceea a fost minciuna dumneavoastră. A ghicit corect Poirot? 

Nancy se lamentă, disperată: 

— Nu am suportat ideea de bârfe, suspină. Toate poveștile 
alea despre întâlniri macabre cu sufletele morţilor, copii care 
șușoteau pe stradă despre blasfemie... Eram îngrozită! Nu vă 
dați seama cât de îngrozitoare sunt atâtea voci care te acuză și 
te condamnă, toate aţintite asupra unui singur om, asupra unui 
om bun! 

Îmi puteam imagina. Îmi puteam imagina atât de clar, încât 
speram să nu mai vorbească despre asta. 

— Trebuia să fac ceva, monsieur Poirot. Și m-am gândit: „Am 
să lupt împotriva acestor minciuni cu ceva bun și curat: 
adevărul”. Adevărul era dragostea mea pentru Patrick și a lui 
pentru mine, dar l-am întinat cu minciuni! Aceea a fost greșeala 
mea. În frenezia de care eram cuprinsă, nu am gândit limpede. 
Am  întinat iubirea mea pentru Patrick cu minciuni. Relaţia 


170 


noastră nu a fost nevinovată, dar am spus că așa a fost. Mi-am 
închipuit că nu am alternativă decât să mint. A fost oribil din 
partea mea. Îngrozitor! 

— Sunteţi foarte dură cu dumneavoastră, observă Poirot. Prea 
dură. 

Nancy se șterse la ochi. 

— Tare-aș vrea să vă pot crede. De ce nu am spus tot 
adevărul? Gestul meu de a-l apăra pe Patrick de acele minciuni 
ordinare ar fi trebuit să fie nobil, dar l-am distrus. Pentru asta 
mă căiesc în fiecare zi. Mulțimea aia de vânători de păcate de la 
King's Head, care răgea și scuipa în stânga și-n dreapta, toți au 
fost împotriva mea. M-au crezut o păcătoasă, iar Patrick era 
diavolul în persoană. Ce mai conta dacă ne condamnau puţin 
mai mult? Nici nu știu dacă puteau să fie mai revoltați decât 
erau. 

— Atunci, de ce n-aţi spus adevărul? întrebă Poirot. 

— M-am gândit că așa ar fi mai ușor de suportat pentru 
Frances. Ca să evităm un scandal și mai mare. Dar apoi Frances 
și Patrick s-au sinucis, și am pierdut orice speranţă de-a mai 
repara ceva. Sunt sigură că s-au sinucis, orice-ar spune lumea, 
adăugă Nancy. 

— Acest fapt a fost contestat? zise Poirot. 

— Conform opiniei doctorului și variantei oficiale, decesele lor 
au fost accidentale, dar nimeni din Great Holling nu crede asta. 
Sinuciderea este un păcat în ochii Bisericii. Doctorul din sat a 
vrut să apere reputaţia lui Patrick și a lui Frances atât cât mai 
putea, cred. Îi simpatiza foarte mult și le-a luat apărarea când 
nimeni altcineva nu a făcut-o. Este un om bun doctorul 
Flowerday, unul dintre puţinii din Great Holling. Işi dădea seama 
că este o minciună răutăcioasă. 

Nancy râse, deși lăcrima. 

— Minciună pentru minciună și dinte pentru dinte. 

— Sau adevăr pentru adevăr? sugeră Poirot. 

— Ah! Da, într-adevăr. Nancy păru surprinsă. Vai de mine, v- 
am distrus batista. 

— Nu contează. Am și altele. Mai vreau să vă pun o întrebare, 
madame: vă e cunoscut numele Samuel Kidd? 

— Nu. Ar trebui? 

— Nu a locuit în Great Holling când aţi locuit și 
dumneavoastră acolo? 


171 


— Nu. Norocul lui, oricine-ar fi, adăugă Nancy cu amărăciune. 


172 


Capitolul 17 


FEMEIA MAI ÎN VÂRSTĂ ȘI BĂRBATUL MAI TÂNĂR 


— Așadar... reluă Poirot după ce Nancy plecă și rămaserăm 
din nou singuri. Nancy Ducane este de acord cu Margaret Ernst 
că soţii Ive s-au sinucis, dar, oficial, decesele sunt înregistrate 
drept accidentale. Ambrose Flowerday a spus această minciună 
pentru a apăra reputaţia lui Patrick și a lui Frances Ive atât cât 
mai era posibil. 

— Extraordinar! replicai. Margaret Ernst nu a spus nimic 
despre asta. 

— Atunci mă întreb dacă nu cumva am găsit motivul pentru 
care v-a făcut să promiteţi că nu veţi discuta cu doctorul. Dacă 
Ambrose Flowerday este mândru de minciuna pe care a spus-o, 
suficient de mândru cât să o mărturisească? În cazul în care 
Margaret Ernst a vrut să îl protejeze... 

— Da. Ar putea fi motivul pentru care a vrut să mă ţină 
departe de el. 

— Dorinţa de a proteja o înțeleg foarte bine! 

Vocea lui Poirot mustea de emoție. 

— Nu trebuie să vă învinuiți pentru Jennie, Poirot. Nu aţi fi 
avut cum s-o protejaţi. 

— Aţi spus ceva foarte înțelept, Catchpool. Ar fi fost imposibil 
pentru oricine să o protejeze pe Jennie, chiar și pentru Hercule 
Poirot. Era prea târziu să mai fie salvată chiar înainte de-a o 
cunoaște eu, acum înțeleg asta. Era mult, mult prea târziu. Oftă. 
Este interesant că de data asta a fost sânge, deși dăţile trecute 
s-a folosit otravă și nu a curs sânge, nu credeţi? spuse. _ 

— Mă tot întreb unde a dispărut cadavrul lui Jennie. In hotelul 
Bloxham s-a căutat peste tot, și nimic! 

— Nu vă întrebaţi unde este, Catchpool. Asta nu contează. 
Întrebaţi-vă de ce. Fie că a fost scos din hotel cu un coș de rufe, 
într-o valiză sau cu roaba, întrebarea este de ce? De ce nu a fost 
lăsat în cameră, la fel ca în cazul celorlalte crime? 

— Ei bine, care este răspunsul? ÎI știți, deci spuneţi-mi-l și mie. 


173 


— Într-adevăr, replică Poirot. Totul poate fi explicat, dar mă 
tem că nu este o explicaţie prea plăcută. 

— Plăcută sau nu, vreau s-o aud. 

— Cu timpul, veţi afla totul. Pentru moment, vă spun atât: 
niciun angajat al hotelului Bloxham nu i-a văzut pe Harriet 
Sippel, Ida Gransbury sau Richard Negus mai mult decât o dată, 
cu excepţia unui bărbat: Thomas Brignell. El l-a văzut pe Richard 
Negus de două ori: prima oară când Negus a ajuns la hotel, 
miercuri, iar Brignell i-a înregistrat cazarea, și din nou joi seară, 
când s-a întâlnit cu domnul Negus pe coridor, și acesta i-a cerut 
vin. Poirot chicoti, mulțumit. Gândiţi-vă la asta, Catchpool. 
Începeţi să înţelegeţi ce sugerează acest lucru? 

— Nu. 

— Ah. 

— Fir-ar să fie, Poirot! 

Niciodată nu a fost rostită o singură silabă - Ah - într-un mod 
mai enervant. 

— V-am spus, prietene, nu mai așteptați să vi se ofere mereu 
răspunsurile. 

— Pur și simplu n-am idee! Din multe puncte de vedere, pare 
că ucigașa este Nancy Ducane, dar are un alibi confirmat de 
Lady Louisa Wallace. Deci... Cine altcineva ar vrea să-i omoare 
pe Harriet Sippel, Ida Gransbury, Richard Negus, iar acum și pe 
Jennie Hobbs? 

Tropăiam prin salon, nervos că nu puteam să găsesc un 
răspuns la întrebare. 

— Dacă ucigașul este Henry Negus, Rafal Bobak sau Thomas 
Brignell, deși cred că sunteţi nebun să-i suspectaţi, ce motiv ar fi 
putut să aibă? Ce legătură are oricare dintre acești oameni cu 
cele petrecute în Great Holling acum șaisprezece ani? 

— Henry Negus are cel mai vechi și mai comun motiv din 
lume: banii. Nu ne-a spus chiar el că fratele lui, Richard, își 
risipea moștenirea? Ne-a mai spus și că soţia lui refuza să-l dea 
afară din casă pe Richard. Dacă Richard Negus moare, Henry 
Negus nu mai trebuie să-l întreţină. Dacă Richard nu moare, ar 
putea să-l coste pe fratele său o mică avere. 

— Și Harriet Sippel și Ida Gransbury? Jennie Hobbs? De ce le- 
ar fi ucis Henry Negus și pe ele? 

— Nu știu, dar aș putea să speculez, răspunse Poirot. Cât 
despre Rafal Bobak și Thomas Brignell, nu pot găsi motive 


174 


pentru ei, doar dacă nu cumva unul dintre ei nu este cine 
pretinde că este. 

— Cred că am putea face niște cercetări. 

— Dacă întocmim o listă cu potenţiali suspecți, ce ziceţi de 
Margaret Ernst și doctorul Ambrose Flowerday? Nu erau 
îndrăgostiţi de Patrick Ive, dar ar fi putut fi motivaţi de dorința 
de a-l răzbuna. Margaret Ernst susţine că era singură acasă în 
noaptea crimelor. lar despre doctorul Flowerday nu știm unde 
era, pentru că dumneavoastră aţi promis să nu vorbiţi cu el și, 
din păcate, v-aţi ţinut promisiunea. Poirot va trebui să se ducă în 
Great Holling personal. 

— V-am spus că trebuia să mă fi însoţit, îi amintii. Dar dacă ați 
fi venit, nu aţi fi putut să vorbiţi cu Nancy Ducane, Rafal Bobak 
și restul. Această doamnă mai în vârstă și bărbatul mai tânăr 
despre care i-a auzit Bobak vorbind pe Harriet, Ida și Richard 
Negus, dacă îl credem că i-a auzit... m-am tot gândit, și am 
făcut o listă de cupluri. 

Scosei lista din buzunar. (Recunosc că speram să îl 
impresionez pe Poirot, dar fie nu fu impresionat, fie o ascunse 
bine, în cazul în care simţise asta.) 

— George și Harriet Sippel, citii cu voce tare. Patrick și 
Frances Ive. Patrick Ive și Nancy Ducane. William Ducane și 
Nancy Ducane. Charles și Margaret Ernst. Richard Negus și Ida 
Gransbury. În niciunul dintre aceste cupluri femeia nu este mai 
în vârstă decât bărbatul, cu siguranţă nu ar putea fi niciuna 
descrisă ca „destul de în vârstă să îi fie mamă”. 

— Of, spuse Poirot dând semne de nerăbdare. Nu gândiţi, 
prietene. De unde știți că există acest cuplu, cu femeia mai în 
vârstă și bărbatul mai tânăr? 

Îl privii fix, întrebându-mă dacă nu cumva o luase razna. 

— Păi, Walter Stoakley a vorbit despre ei la King's Head, iar 
Rafal Bobak i-a auzit pe... 

— Non, non, mă întrerupse Poirot. Nu sunteţi atent la detalii. 
La King's Head, Walter Stoakley vorbea despre femeia care a 
pus capăt relației romantice cu bărbatul, nu-i așa? Pe când 
conversaţia dintre cele trei victime pe care Rafal Bobak a 
surprins-o era despre un bărbat care nu mai era interesat din 
punct de vedere romantic de o femeie care încă tânjea după 
dragostea lui. Cum ar putea să fie aceiași oameni, același cuplu? 
Este adevărat exact contrariul: nu au cum să fie același cuplu! 


175 


— Aveţi dreptate, admisei dezolat. Nu m-am gândit la asta. 

— Eraţi prea încântat de cum se legau lucrurile, de aceea. Un 
bărbat mai tânăr și o femeie mai în vârstă aici, și o femeie mai 
în vârstă și un bărbat mai tânăr acolo. Voilà, presupuneţi că sunt 
aceleași persoane! 

— Da, așa am presupus. Poate că mi-am ales greșit meseria. 

— Non. Sunteţi perspicace, Catchpool. Nu mereu, dar uneori. 
M-aţi ajutat să ies dintr-un tunel al confuziei. Mai ţineţi minte 
când aţi spus că orice ar ascunde Thomas Brignell, o face din 
motive personale pentru care se simte jenat? Acea remarcă m-a 
ajutat toarte mult, într-adevăr foarte mult! 

— Ei bine, mă tem că eu sunt tot în tunel și nu văd lumina de 
la niciunul din capete. 

— Vă promit ceva, spuse Poirot. Mâine, imediat după micul 
dejun, vom face o vizită împreună. După aceea, veţi înțelege 
mai multe decât înţelegeţi acum. Sper că la fel voi face și eu. 

— Presupun că nu-mi permiteţi să întreb pe cine vom vizita? 

— Puteţi să mă întrebaţi, mon ami, răspunse Poirot zâmbind. 
Am sunat la Scotland Yard să aflu adresa. Aţi recunoaște-o, 
cred, dacă v-aș spune-o. 

Ceea ce, în mod evident, nu avea de gând să facă. 


176 


Capitolul 18 


BATE LA UȘĂ SĂ VEZI CINE RĂSPUNDE 


A doua zi dimineață, pe drum către această vizită, dispoziţia 
lui Poirot era la fel de schimbătoare ca și vremea din Londra, 
neputându-se hotărî dacă vrea să fie însorită sau înnorată. Acum 
părea să fie mulţumit de sine și liniștit, peste o clipă se încrunta 
de parcă îl preocupa ceva. 

Ajunserăm în sfârșit la o casă modestă de pe o stradă îngustă. 

— Yarmouth numărul 3, declară Poirot, în timp ce stăteam în 
faţa casei. De unde știți adresa asta, Catchpool? Vă este 
cunoscută, nu? 

— Da. Staţi o clipă, îmi amintesc imediat. Da, este adresa lui 
Samuel Kidd, nu? 

— Intr-adevăr. Martorul nostru dornic să ne ajute, care a 
văzut-o pe Nancy Ducane fugind de la hotelul Bloxham și 
scăpându-i două chei din mână, deși Nancy Ducane nu avea 
cum să fie acolo după ora opt în seara crimelor. 

— Pentru că era acasă la Louisa Wallace, adăugai. Am venit, 
prin urmare, să-l speriem pe domnul Kidd și să aflăm cine l-a 
pus să mintă? 

— Non. Domnul Kidd nu este acasă astăzi. S-a dus la serviciu, 
cred. 

— Atunci... 

— Haideţi să jucăm un joc, „bate la ușă să vezi cine 
răspunde”, propuse Poirot zâmbind enigmatic. Haideţi. Aș bate 
chiar eu, dacă nu aș avea mănușile. Nu vreau să le murdăresc. 

Bătui la ușă și așteptai, întrebându-mă dacă Poirot chiar se 
aștepta să răspundă cineva la ușa unei case al cărei singur 
locatar era altundeva. Deschisei gura să îl întreb, dar imediat o 
închisei la loc. Nu avea niciun rost, evident. Îmi adusei aminte 
cu nostalgie de o vreme, în urmă cu vreo două săptămâni, când 
credeam că are rost să adresezi o întrebare clară cuiva care știe 
răspunsul. 

Ușa casei numărul 3 de pe Yarmouth se deschise și mă trezii 
privind în ochii mari ai unei persoane care nu era Samuel Kidd. 


177 


La început, mă simţii nedumerit, pentru că era un chip pe care 
nu îl cunoșteam. Apoi văzui cum i se schimonosește faţa de 
groază și îmi dădui seama cine trebuia să fie. 

— Bună dimineața, mademoiselle jennie! spuse Poirot. 
Catchpool,  dumneaei este Jennie Hobbs. Dumnealui, 
mademoiselle, este prietenul meu, domnul Edward Catchpool. 
Poate ţineţi minte că am vorbit despre dumnealui la cafeneaua 
Pleasant. Daţi-mi voie să-mi exprim încântarea că vă găsesc în 
viaţă. 

Acesta fu momentul în care realizai că nu știu nimic. 
Neînsemnatele crâmpeie de certitudine pe care mă bazasem se 
dovedeau a fi false. De unde, Doamne, iartă-mă, știuse Poirot că 
o va găsi aici pe Jennie Hobbs? Era pur și simplu incredibil! Și 
totuși iată-ne în această situaţie. 

După ce Jennie își veni puţin în fire, iar expresia feţei i se 
schimbă într-una defensivă, ne invită înăuntru și ne rugă să 
așteptăm într-o cameră mică, mobilată sărăcăcios. Spuse că 
revine imediat. 

— Mi-aţi zis că e prea târziu s-o salvaţi! îi reproșai supărat lui 
Poirot. M-aţi minţit. 

Dădu din cap. 

— De unde am știut că o voi găsi aici? Datorită 
dumneavoastră, mon ami. Din nou l-aţi ajutat pe Poirot. 

— Cum? 

— Vă invit să vă gândiţi la conversaţia pe care aţi purtat-o cu 
Walter Stoakley la King's Head, la ce a spus despre o femeie 
care ar fi putut avea un soţ, copii, o casă a ei și o viață fericită. 
Vă aduceţi aminte? 

— Ce-i cu asta? 

— O femeie care și-a dedicat viaţa unui bărbat bun? Care a 
sacrificat totul pentru el? Apoi, mai târziu, domnul Stoakley a 
spus: „Nu se putea căsători cu un puști, nu după ce se 
îndrăgostise de un bărbat bun. Așa că l-a părăsit”. Țineţi minte 
că mi-aţi spus asta, mon ami? 

— Normal! Nu sunt imbecil. 

— Aţi crezut că aţi găsit femeia în vârstă și bărbatul mai 
tânăr, n'est-ce pas? Rafal Bobak se referise la ei la hotelul 
Bloxham - ne-a spus că cele trei victime discutau despre ei - și 
ați crezut că Walter Stoakley se gândise la același cuplu, așa că 
l-ați întrebat cu cât era mai în vârstă această femeie faţă de 


178 


bărbatul a cărui dragoste o respinsese, deoarece aţi crezut că l- 
ați auzit spunând: „Nu se putea căsători cu un puști?”. Dar, 
prietene, nu asta ați auzit! 

— Ba da, asta am auzit. 

— Non. L-aţi auzit spunând: „Nu se putea căsători cu Sam 
Kidd”, domnul Samuel Kidd. 

— Dar... dar... ei, fir-ar să fie! 

— Aţi tras o concluzie greșită pentru că Walter Stoakley mai 
folosise de câteva ori cuvântul „puști”. II numise așa pe tânărul 
cu care băuse. Eh bien, mulţi ar fi comis aceeași eroare în locul 
dumneavoastră. Nu fiţi prea aspru cu dumneavoastră. 

— Și apoi, pentru că nu am înţeles bine, l-am întrebat pe 
Stoakley despre diferenţa de vârstă dintre femeia care s-ar fi 
putut căsători, dar nu a făcut-o, și acel pierde-vară cu care 
băuse el înainte să ajung eu. Probabil că s-a întrebat de ce mă 
interesa, de vreme ce jennie Hobbs nu avea nicio legătură cu 
acel pierde-vară. 

— Oui. Probabil că v-ar fi întrebat asta, dacă nu ar fi fost 
pierdut în aburii alcoolului. Ah, asta e, spuse Poirot și ridică din 
umeri. 

— Deci Jennie Hobbs a fost logodită cu Samuel Kidd, reluai 
încercând să asimilez informaţia. Și... l-a părăsit când a plecat 
din Cambridge pentru a veni în Great Holling cu Patrick Ive? 

Poirot încuviinţă. 

— Fee Spring, chelneriţa de la Pleasant, mi-a spus că Jennie a 
suferit în trecut. Mă întreb la ce se referea. 

— Nu am găsit deja răspunsul? A suferit pentru că l-a părăsit 
pe Samuel Kidd. 

— Cred că este mai probabil să fi fost din pricina morții lui 
Patrick Ive, bărbatul pe care îl iubea. Cred că de aceea și-a 
schimbat felul de a vorbi, pentru a părea mai de teapa lui, 
sperând că astfel ar vedea-o ca pe o egală, nu ca pe o 
servitoare. 

— Nu vă temeţi că ar putea să dispară din nou? întrebai 
privind către ușa închisă a salonașului. Ce face, de ce durează 
atât de mult? Știţi, ar trebui s-o ducem direct la spital, dacă nu 
s-a dus deja. 

— La spital? întrebă Poirot surprins. 

— Da. A pierdut destul de mult sânge la hotel. 


2 În original, some kid,pronunţat asemănător cu Sam Kidd (n. red.). 
179 


— Mergeţi prea departe cu presupunerile, replică Poirot. 

Păru că ar mai avea ceva de spus, dar chiar atunci intră 
Jennie pe ușă. 

* 

— Vă rog să mă iertați, monsieur Poirot, îi spuse. 

— Pentru ce, mademoiselle? 

O liniște tensionată se instală în cameră. Voiam să spun ceva, 
orice, doar ca liniștea să se risipească, dar mă îndoii de 
abilitatea mea de a mă face util. 

— Nancy Ducane, spuse Poirot încet și răspicat. De ea fugeaţi 
când aţi intrat în cafeneaua Pleasant? De ea vă temeaţi? 

— Știu că i-a ucis pe Harriet, Ida și Richard la hotelul Bloxham, 
șopti Jennie. Am citit în ziare. 

— De vreme ce v-am găsit în casa lui Samuel Kidd, fostul 
dumneavoastră logodnic, putem să presupunem că v-a spus ce 
a văzut în seara crimelor? 

Jennie încuviinţă. 

— Era Nancy, și fugea de la Bloxham. l-au căzut două chei pe 
jos, așa mi-a spus el. 

— Este o coincidenţă /ncroyable, mademoiselle. Nancy 
Ducane, care a ucis deja trei oameni și vrea să vă ucidă și pe 
dumneavoastră, este văzută părăsind în fugă scena crimelor 
comise de ea exact de către bărbatul cu care aveaţi de gând la 
un moment dat să vă căsătoriţi! 

Jennie rosti un „Da” aproape imperceptibil. 

— Poirot consideră suspectă o coincidenţă atât de mare. 
Minţiţi și acum și aţi minţit și când m-aţi cunoscut! 

— Nu! Jur că... 

— De ce aţi luat o cameră la hotelul Bloxham, știind că Harriet 
Sippel, Ida Gransbury și Richard Negus au fost uciși acolo? Nu 
aveţi niciun răspuns la asta, din câte văd! 

— Daţi-mi voie să vorbesc și veţi afla. Mă săturasem să fug. 
Mi s-a părut mai simplu să se termine, în sfârșit. 

— Chiar așa? Aţi acceptat cu calm soarta ce vă aștepta? Aţi 
acceptat-o și v-aţi lăsat în voia ei? 

— Da. 

— Atunci de ce i-aţi spus domnului Lazzari, directorul 
hotelului, să vă dea o cameră „repede, repede”, de parcă 
fugeaţi de cineva? Și, de vreme ce nu sunteți rănită, al cui 
sânge era cel din camera 402? 


180 


Jennie începu să plângă, legănându-se ușor. Poirot se ridică și 
o ajută să se așeze, spunându-i: 

— Staţi jos, mademoiselle. Este rândul meu să stau în picioare 
și să vă spun cum știu, fără dubiu, că tot ce mi-ati spus vreodată 
a fost o minciună. 

— Staţi ușor, îl avertizai. 

Jennie părea gata să leșine. 

Lui Poirot păru să nu îi pese. 

— Uciderea lui Harriet Sippel, a Idei Gransbury și a lui Richard 
Negus a fost anunţată într-un bilet, spuse. „FIE CA El SA NU SE 
ODIHNEASCĂ NICIODATĂ ÎN PACE. 121. 238. 317.” Acum, mă 
întreb: un criminal care merge cu un calm neobrăzat către 
recepţie și pune un bilet ce anunţă trei crime, este oare această 
persoană genul care să intre în panică, să fugă din hotel cu 
respiraţia tăiată, să-i cadă cheile din mână în faţa unui martor? 
Suntem îndreptăţiți să credem că panica ucigașei Nancy Ducane 
s-a declanșat doar după ce a lăsat biletul la recepţie? De ce să 
se fi declanșat atunci? lar dacă Nancy Ducane a ieșit din hotelul 
Bloxham la scurt timp după ora opt, cum putea să fie în același 
timp și la cină cu prietena ei Lady Louisa Wallace? 

— Poirot, nu credeţi că ar trebui s-o luaţi mai ușor? intervenii. 

— Nu. Vă întreb așa, mademoiselle Jennie: de ce ar fi lăsat 
Nancy Ducane vreun bilet? De ce trebuiau să fie descoperite 
cele trei cadavre imediat după ora opt seara? Cameristele de la 
hotel le-ar fi găsit oricum cadavrele. Care era graba? lar dacă 
madame Ducane a fost suficient de calmă și de calculată să se 
ducă la recepţie și să lase un bilet, fără să trezească vreo 
suspiciune, asta înseamnă că a fost capabilă să gândească la 
rece la ce avea de făcut. Atunci, de ce nu a pus cele două chei 
în buzunarul de la haină înainte să iasă din hotel? Le ţine în 
mână, prostește, și îi cad pe jos în faţa domnului Kidd, care 
poate să și recunoască numerele de pe ele: o sută și ceva și trei 
sute și ceva. Tot printr-o fericită coincidenţă, el recunoaște 
chipul misterioasei femei și, după ce se preface că nu știe cine 
este, ne poate furniza numele lui Nancy Ducane. Vi se par 
plauzibile toate acestea, domnișoară Hobbs? Lui Hercule Poirot 
nu i se par deloc plauzibile, nu când vă găsește aici, în casa 
domnului Kidd, și știe că Nancy Ducane are un alibi! 

Jennie plângea în hohote. 

Poirot se întoarse către mine. 


181 


— Mărturia lui Samuel Kidd a fost o minciună de la un cap la 
altul, Catchpool. El și Jennie Hobbs s-au gândit să-i însceneze lui 
Nancy Ducane uciderea lui Harriet Sippel, a Idei Gransbury și a 
lui Richard Negus. 

— Nici nu știți cât greșiţi! strigă Jennie. 

— Știu că sunteţi o mincinoasă, mademoiselle. Am bănuit de 
la început că întâlnirea mea cu dumneavoastră de la Pleasant 
avea legătură cu crimele de la hotelul Bloxham. Cele două 
evenimente, dacă socotim trei crime drept un singur eveniment, 
aveau în comun două caracteristici foarte neobișnuite. 

Asta mă făcu să stau drept în scaun. Așteptam de prea mult 
timp să aflu aceste asemănări. 

Poirot continuă: 

— Unu, o similitudine psihologică: în ambele cazuri s-a făcut 
sugestia că victimele sunt mai vinovate decât criminalul. Biletul 
lăsat la recepţia de la Bloxham, „FIE CA El SA NU SE 
ODIHNEASCĂ NICIODATĂ ÎN PACE”, sugerează că Harriet Sippel, 
Ida Gransbury și Richard Negus meritau să moară, iar că 
ucigașul lor a făcut dreptate. lar la cafenea, mademoiselle 
Jennie, mi-aţi spus că meritaţi să muriţi și că, odată ce veti fi 
ucisă, în sfârșit se va fi făcut dreptate. 

Așa era. Cum de îmi scăpase asta? 

— Apoi mai este a doua similitudine, care nu este psihologică, 
este circumstanțială: erau prea multe indicii legate atât de 
crimele de la hotelul Bloxham, cât și de conversaţia mea cu 
Jennie cea speriată de la cafenea - prea multe informaţii care 
ieșeau la iveală prea curând! Prea multe indicii care apăreau 
imediat, ca și cum cineva voia să dea o mână de ajutor poliţiei. 
Am reușit să aflu un număr surprinzător de fapte dintr-o 
conversaţie scurtă în cafenea. Această Jennie se simțea 
vinovată. Făcuse ceva îngrozitor. Nu voia ca ucigașul ei să fie 
pedepsit. A avut grijă să îmi spună: „Of, sper să nu deschidă 
niciunul gurile” pentru ca, atunci când aveam să aflu despre 
cele trei cadavre de la hotelul Bloxham cu butoni în gură, să îmi 
aduc aminte că mi-a spus ea asta, să fac legătura, eu sau 
subconștientul meu. 

— Vă înșelați în privința mea, monsieur Poirot, protestă 
Jennie. 

Poirot o ignoră și își continuă discursul: 


182 


— Să ne gândim la crimele de la hotelul Bloxham. Și acolo am 
primit multe informaţii, suspect de multe: Richard Negus a plătit 
pentru cele trei camere și pentru mașinile care să vină la gară. 
Cele trei victime locuiau sau locuiseră în satul Great Holling. 
Apoi, indiciul ajutător, inițialele „PlJ” de pe butoni, ca să ne 
conducă la motivul pentru care cei trei au fost pedepsiţi, 
comportamentul lor nemilos faţă de reverendul Patrick Ive. Mai 
mult, biletul de la recepţie dădea de înţeles că motivul crimelor 
era răzbunarea sau setea de dreptate. Este destul de rar ca un 
criminal să-și noteze, în mod atât de util, motivul pentru care a 
comis crima și să îl lase la vedere, nu-i așa? 

— De fapt, unii criminali vor să le fie cunoscut motivul, 
afirmai. 

— Mon ami, replică Poirot cu o răbdare exagerată. Dacă 
Nancy Ducane dorea să îi ucidă pe Harriet Sippel, Ida Gransbury 
și Richard Negus, ar fi făcut asta într-un mod care conducea atât 
de clar la ea? Dorește să fie spânzurată? Și de ce a plătit 
Richard Negus totul, deși era în pragul sărăciei, după câte spune 
fratele său? Nancy Ducane este o femeie bogată. Dacă eo 
criminală care și-a invitat victimele la Londra pentru a le ucide, 
de ce să nu le plătească și camerele de la hotel și transportul? 
Nimic nu se leagă! 

— Lăsaţi-mă să vorbesc, monsieur Poirot! Am să vă spun 
adevărul. 

— Prefer să spun eu adevărul deocamdată, mademoiselle. 
lertați-mă, dar mă consider mai de încredere. Inainte să îmi 
spuneţi povestea dumneavoastră, m-aţi întrebat dacă m-am 
retras din activitate, nu-i așa? Aţi făcut mare tam-tam pentru a 
vă asigura că nu am puterea să arestez pe cineva sau să aplic 
legea în această ţară. Doar după ce v-am asigurat că nu am 
această competenţă v-aţi confesat. Dar deja vă spusesem că am 
un prieten la Scotland Yard. Aţi vorbit cu mine nu pentru că 
bănuiaţți că nu am puterea să arestez un criminal, ci pentru că 
stiati că am influență asupra poliției, pentru că doreaţi să se 
pună crimele pe seama lui Nancy Ducane și să o vedeţi 
spânzurată! 

— Nu-mi doresc deloc așa ceva! exclamă Jennie. 

Apoi își întoarse faţa scăldată în lacrimi către mine și spuse: 

— Vă rog, opriţi-l! 


— Mă voi opri când voi fi pregătit, replică Poirot. Eraţi un 
client obișnuit al cafenelei Pleasant, mademoiselle. Chelneriţele 
au confirmat asta. Vorbesc mult despre clienţii lor când aceștia 
nu sunt de față. Cred că le-aţi auzit vorbind și despre mine, 
domnul european pretențios, cu mustață, fost poliţist pe 
continent, și despre prietenul meu, Catchpool, aici de faţă, de la 
Scotland Yard. Le-aţi auzit spunând că iau cina la Pleasant în 
fiecare seară de joi, la ora șapte și jumătate fix. Oh, da, 
mademoiselle, aţi știut unde să mă găsiţi și aţi știut că Hercule 
Poirot ar fi foarte potrivit să servească scopurilor 
dumneavoastră mârșave! Aţi venit la cafenea într-o aparentă 
stare de teroare, dar era o minciună, teatru! V-aţi uitat pe geam 
mult timp, ca și cum vă temeați că vă urmărise cineva, dar nu 
aveati ce să vedeți pe geamul acela decât reflexia încăperii în 
care vă găseați. Și una dintre chelnerițe a observat că ochii 
dumneavoastră reflectaţi în geam o urmăreau pe ea, nu strada. 
Vă făceaţi calculele, nu-i așa? „Oare va bănui cineva că mă 
prefac speriată? Oare chelnerița aia atentă își va da seama și 
îmi va da planurile peste cap?” 

Mă ridicai în picioare. 

— Poirot, nu mă îndoiesc că aveţi dreptate, dar nu puteți să o 
tot acuzaţi pe biata femeie fără s-o lăsaţi să spună ceva în 
apărarea ei. 

— Tăceţi din gură, Catchpool! Nu cumva v-am explicat deja că 
domnișoara Hobbs se pricepe să creeze aparenţa că e foarte 
supărată, când, de fapt, este calmă și calculată? 

— Sunteţi un bărbat fără inimă! strigă Jennie. 

— Au contraire, mademoiselle. Vă va veni rândul să vorbiţi, 
staţi liniștită, dar înainte de toate am o întrebare pentru 
dumneavoastră. Mi-aţi spus: „Of, să nu deschidă niciunul 
gurile!” De unde aţi știut că Nancy Ducane a pus câte un buton 
în gurile victimelor după ce le-a ucis? Mi se pare ciudat să fi știut 
asta. V-a ameninţat doamna Ducane că va face asta? Cred că 
un criminal ar ameninţa pentru a semăna teroare - „Dacă te 
prind, îţi tai gâtul!”, sau ceva asemănător -, dar nu îmi pot 
imagina că un criminal ar spune: „După ce te ucid, o să pun un 
buton cu monogramă în gura ta!” Nu îmi imaginez să spună 
cineva asta, și sunt un om cu o imaginaţie foarte bogată! Și, 
scuzaţi-mă, mademoiselle, o ultimă observaţie. Orice vină aţi fi 
avut în ceea ce privește moartea lui Patrick și a lui Frances Ive, 


184 


alți trei oameni au fost la fel de vinovaţi ca dumneavoastră, 
dacă nu chiar mai mult: Harriet Sippel, Ida Gransbury și Richard 
Negus. Au fost cei care au dat curs minciunii dumneavoastră și 
au stârnit întregul sat împotriva reverendului Ive și a soției sale. 
Acum, la Pleasant mi-aţi spus: „Odată ce voi muri eu, se va face 
în sfârșit dreptate” și ați pus accentul pe „eu”, „odată ce voi 
muri eu”. De aici deduc faptul că știaţi deja că Harriet Sippel, 
Ida Gransbury și Richard Negus erau morți. Dar dacă mă uit la 
toate dovezile, așa cum mi-au fost ele prezentate, este posibil 
ca cele trei crime de la hotelul Bloxham să nu fi fost comise 
încă. 

— Opriţi-vă, vă rog, opriți-vă! plânse Jennie. 

— Cu plăcere, imediat. Lăsaţi-mă doar să spun că era aproape 
opt fără un sfert când mi-aţi spus acele cuvinte, „Odată ce voi 
muri eu, se va face în sfârșit dreptate”, și totuși știm că la ora 
opt și zece minute s-au descoperit cele trei crime de la hotelul 
Bloxham. lar dumneavoastră, Jennie Hobbs, aţi știut dinainte de 
ele. Cum? 

— Dacă vă opriţi din acuzații pentru o clipă, vă spun! Am fost 
atât de disperată! A fost un chin să ţin secretul și să tot mint. Nu 
mai suport! 

— Bon, spuse Poirot calm. Brusc, părea mai binevoitor. Aţi 
suferit un șoc teribil astăzi, nu-i așa? Poate că acum aţi înţeles 
că nu îl puteţi păcăli pe Poirot? 

— Am înţeles. Lăsaţi-mă să vă spun povestea de la început. 
Mă voi simţi eliberată să pot spune, în sfârșit, tot adevărul. 

Jennie vorbi mult după aceea, și nici eu, nici Poirot nu o 
întrerupserăm până când nu ne dădu ea de înțeles că 
terminase. Ceea ce urmează sunt cuvintele ei și sper să fie o 
reconstituire completă și fidelă a povestirii sale. 


Capitolul 19 


ÎN SFÂRȘIT, ADEVĂRUL 


l-am distrus viaţa singurului bărbat pe care l-am iubit 
vreodată, și mi-am distrus-o și pe a mea odată cu alui. 

Nu am intenţionat ca lucrurile să ia această turnură. Nu mi-aș 
fi imaginat niciodată că niște vorbe prostești rostite de mine ar 
putea provoca un asemenea dezastru. Ar fi trebuit să mă 
gândesc mai bine și să tac din gură, dar mă simţeam rănită, și, 
într-un moment de slăbiciune, sentimentele de ură au ieșit la 
suprafață. 

L-am iubit pe Patrick Ive cu fiecare fibră a corpului meu. M-am 
silit să nu-l iubesc. Eram logodită cu Sam Kidd când am început 
să lucrez pentru Patrick, eram camerista lui la Colegiul Saviour 
din Cambridge, unde studia. Imi plăcea Sam, dar inima mea i-a 
aparţinut lui Patrick din primele săptămâni când l-am cunoscut, 
și știam că, indiferent cât m-aș fi străduit, sentimentele mele nu 
aveau să se schimbe. Patrick avea toate calităţile pe care le-ar 
putea avea un om. Tinea la mine, dar pentru el eram doar o 
servitoare. Chiar și după ce am învăţat să vorbesc precum fiica 
unui profesor de la Cambridge, ca Frances Ive, în ochii lui Patrick 
am rămas o servitoare loială și nimic mai mult. 

Sigur că știam despre el și Nancy Ducane. Am tras cu urechea 
la niște conversații. Știam cât o iubea și nu puteam să suport 
asta. Acceptasem de mult că îi aparţinea lui Frances, nu mie, 
dar nu puteam suporta ideea că se îndrăgostise de o femeie 
care nu era soţia lui, iar acea femeie nu eram eu. 

Preţ de câteva clipe, am vrut să-l pedepsesc. Câteva clipe 
doar, nu mai mult. Să îi provoc tot atâta suferință câtă îmi 
provocase el mie. Așa că am inventat o minciună sfruntată 
despre el și, Dumnezeu să mă ierte, i-am spus-o lui Harriet 
Sippel. M-a alinat doar atât timp cât am spus-o: că acele cuvinte 
de dragoste pe care Patrick i le șoptea lui Nancy - pe care eu le 
ascultasem în secret de mai multe ori - nu erau de fapt ale lui, 
ci ale răposatului ei soț, William Ducane, transmise de dincolo 


186 


de mormânt. Știam că este o prostie, dar când i-am spus asta lui 
Harriet Sippel, pentru câteva clipe, a părut să fie adevărat. 

Apoi Harriet a trecut la treabă, umplând satul de cuvinte 
cumplite la adresa lui Patrick, iar Ida și Richard au ajutat-o, lucru 
pe care nu l-am înţeles niciodată. Ar fi trebuit să se știe ce ființă 
plină de venin devenise; toată lumea din sat știa. Cum au putut 
să se întoarcă împotriva lui Patrick și să se alieze cu ea? Ah, dar 
știam răspunsul: era vina mea. Richard și Ida știau că zvonul nu 
pornise de la Harriet, ci de la servitoarea care îi fusese mereu 
devotată lui Patrick și care nu ar fi avut motiv să mintă. 

Mi-am dat seama imediat că gelozia mă împinsese la un gest 
îngrozitor, oribil. L-am văzut pe Patrick cum suferea, și pe 
Frances, și am vrut să îi ajut, dar nu știam cum! Harriet o văzuse 
pe Nancy intrând și ieșind din casa parohială noaptea. Și 
Richard Negus o văzuse. Dacă recunoșteam că minţisem, 
trebuia să dau altă explicaţie pentru vizitele nocturne ale lui 
Nancy la Patrick. Și nu i-ar fi luat mult lui Harriet să ajungă la 
adevăratul motiv. 

Adevărul rușinos este că sunt cumplit de lașă. Oamenilor de 
teapa lui Richard Negus și a Idei Gransbury nu le pasă de 
părerea celorlalţi despre ei, dacă ei sunt convinși că dreptatea 
este de partea lor, dar mie îmi pasă. Mereu am vrut să fac o 
impresie bună. Dacă recunoșteam că am minţit, m-ar fi urât toţi 
din sat, și pe bună dreptate. Nu sunt o persoană puternică, 
monsieur Poirot. Nu am făcut și nu am spus nimic pentru că mi- 
era teamă. Apoi Nancy, oripilată de minciună și de faptul că 
lumea o credea, a mărturisit: că ea și Patrick se iubeau și că se 
întâlniseră în secret, deși nu se întâmplase nimic carnal între ei. 

Eforturile lui Nancy de a-l apăra pe Patrick nu au făcut decât 
să înrăutățească lucrurile. „Deci nu este numai un şarlatan care 
își înșală enoriașii și își bate joc de Biserică, dar mai comite și 
adulter!”, asta au început să spună. A fost prea mult pentru 
Frances, care s-a sinucis. Când Patrick a găsit-o, și-a dat seama 
că nu poate să trăiască cu povara acestei vini, pentru că, până 
la urmă, dragostea lui pentru Nancy fusese cea care provocase 
toate problemele. Nu își respectase îndatoririle față de Frances. 
S-a sinucis și el. 

Doctorul din sat a spus că decesele au fost accidentale, dar 
nu era adevărat. S-au sinucis amândoi, încă un păcat în ochii 
celor pioși, precum Ida Gransbury, și ai celor răzbunători, ca 


187 


Harriet Sippel. Patrick și Frances au lăsat amândoi bilete, știți? 
Le-am găsit și i le-am dat doctorului Ambrose Flowerday. Cred 
că le-a ars. A spus că nu va oferi nimănui încă un motiv să îi 
condamne pe Patrick și Frances. Doctorul Flowerday era 
dezgustat de felul în care satul se întorsese împotriva lor. 

Moartea lui Patrick mi-a frânt inima, și frântă a rămas până în 
ziua de azi, monsieur Poirot. Îmi doream să mor, dar Patrick fiind 
mort, am simţit că trebuie să rămân vie pentru el, să îl iubesc și 
să gândesc de bine despre el, de parcă asta ar fi putut combate 
faptul că toţi cei din Great Holling îl credeau un diavol! 

Singura mea consolare era că nu sufeream doar eu. Richard 
Negus se simţea rușinat de rolul său în poveste. A fost singurul 
dintre acuzatorii lui Patrick care și-a schimbat părerea. Când 
Nancy și-a spus povestea, el și-a dat seama că minciuna mea 
sfruntată nu putea să fie adevărată. 

Înainte de a se muta la fratele său, în Devon, Richard m-a 
căutat și m-a întrebat direct. Aș fi dorit să recunosc că nu era 
niciun dram de adevăr în ce spusesem, dar nu am avut curaj, 
așa că nu am spus nimic. Am tăcut din gură, de parcă mi-ar fi 
mâncat pisica limba, și Richard mi-a interpretat tăcerea drept o 
recunoaștere a vinii. 

Am plecat din Great Holling la scurt timp după ce a plecat și 
el. Iniţial, m-am dus la Sammy să îi cer ajutorul, dar nu puteam 
sta în Cambridge, îmi aducea aminte de Patrick prea mult, așa 
că m-am mutat la Londra. A fost ideea lui Sammy. Și-a găsit un 
serviciu aici și, datorită unor oameni cu care mi-a făcut și mie 
cunoștință, mi-am găsit și eu de lucru. Sammy îmi este devotat 
așa cum i-am fost eu lui Patrick. Ar trebui să îi fiu 
recunoscătoare pentru asta. M-a cerut din nou de soţie, dar n- 
am putut accepta, ţin la el ca la un foarte bun prieten. 

Odată cu mutarea la Londra, a început un nou capitol în viaţa 
mea. Nu mă puteam bucura, mă gândeam în fiecare zi la 
Patrick, eram în agonie că nu îl voi mai vedea niciodată. Apoi am 
primit o scrisoare de la Richard Negus în septembrie. Trecuseră 
cincisprezece ani, dar eu nu am simţit că mă ajunsese din urmă 
trecutul, pentru că nu îl lăsasem în urmă niciodată! 

Richard făcuse rost de adresa mea de la singura persoană din 
Great Holling care o avea, doctorul Ambrose Flowerday. Nu știu 
de ce, dar voiam să știe cineva de acolo unde sunt. Ţin minte că 


188 


atunci am gândit că nu vreau să dispar fără urmă. Am simţit 
că... 

Nu, nu voi spune asta. Nu este adevărat că aș fi avut o viziune 
despre un viitor în care Richard Negus m-ar căuta din nou și mi- 
ar cere ajutorul pentru a îndrepta greșelile trecutului. Dar voi 
spune că am avut o presimţire, deși nu aș fi putut să o exprim în 
cuvinte. Știam că satul Great Holling încă nu terminase cu mine, 
și nici eu cu el. De aceea am avut grijă să-i trimit adresa mea de 
la Londra doctorului Flowerday. 

Richard mi-a scris că voia să mă vadă, și nici prin cap nu mi-a 
trecut să îl refuz. A venit la Londra săptămâna următoare. M-a 
întrebat fără niciun preambul dacă aș vrea să-l ajut să-și 
îndrepte greșeala pe care o făcuse în urmă cu atâţia ani. l-am 
spus că nu cred că se mai poate face ceva în acest sens. Patrick 
era mort. Asta nu se mai putea îndrepta. Richard a spus: „Da. 
Patrick și Frances sunt morți, iar tu și eu nu vom mai fi niciodată 
fericiţi. Dar dacă am face un sacrificiu pe măsura greșelii?” 

Nu am înţeles. L-am întrebat la ce se referea. Mi-a zis: 

— Dacă noi i-am omorât pe Patrick și Frances Ive, iar eu cred 
că asta am făcut, nu ar fi corect să plătim cu vieţile noastre? Nu 
suntem oricum incapabili să ne bucurăm de viață? De ce oare? 
De ce oare timpul nu ne vindecă rănile, așa cum ar fi normal? 
Poate pentru că nu merităm să trăim câtă vreme Patrick și 
Frances sunt în pământ? 

Ochii lui Richard se întunecaseră în timp ce vorbea, din căprui 
se făcuseră negri. A zis: 

— Legea îi pedepsește pe cei care iau vieţile celor nevinovați 
provocându-le moartea. Am scăpat de lege. 

Aș fi putut să-i spun că nici eu, nici el nu pusesem mâna pe o 
armă să îi ucidem pe Patrick și Frances, acesta ar fi fost 
adevărul în privinţa faptelor. Dar cuvintele lui m-au afectat atât 
de profund, încât am știut că are dreptate, deși mulţi ar fi zis că 
greșește. In timp ce el vorbea, inima mi s-a umplut de un 
sentiment asemănător speranței pentru prima oară în 
cincisprezece ani. Nu puteam să îl învii pe Patrick, dar puteam 
să mă asigur că plăteam pentru ceea ce îi făcusem. 

— Îmi cereţi să-mi iau viaţa? l-am întrebat pe Richard, de 
vreme ce nu exprimase asta clar. 


— Nu. Și nici eu nu mi-o voi lua. Nu mă gândesc la sinucideri, 
ci la execuţii pentru care ne oferim voluntari. Cel puţin eu mă 
ofer. Nu vreau să te forţez să faci la fel. 

— Nu suntem vinovați doar noi, i-am adus aminte. 

— Nu, nu suntem doar noi vinovaţi, a recunoscut și el. 

Ceea ce a spus în continuare aproape că mi-a făcut inima să 
nu mai bată: 

— Te-ar surprinde să afli că Harriet Sippel și Ida Gransbury au 
ajuns să vadă lucrurile ca mine? 

l-am spus că nu puteam să cred asta. Harriet și Ida nu ar fi 
recunoscut niciodată că făcuseră ceva crud și de neiertat, așa 
credeam. Richard mi-a spus că asta era și părerea lui cândva. 
Dar a zis: 

— Le-am convins. Oamenii mă ascultă, Jennie. Mereu m-au 
ascultat. Le-am convins pe Harriet și Ida, nu cu acuze dure, ci 
exprimându-mi necontenit nesfârșitul regret și dorinţa de a 
compensa răul făcut. A durat ani de zile, câţi au trecut de când 
am vorbit noi ultima oară, dar ușor, ușor Harriet și Ida au ajuns 
să vadă lucrurile ca mine. Sunt amândouă niște femei profund 
nefericite, vezi tu: Harriet, de când i-a murit soțul, și Ida, de 
când am rupt logodna cu ea. 

Am dat să spun că nu cred, dar Richard a continuat să 
vorbească. M-a asigurat că Harriet și Ida au recunoscut că sunt 
responsabile pentru moartea lui Patrick și a lui Frances Ive și că 
vor să plătească pentru greșeala lor. 

— Psihologia situaţiei este fascinantă, mi-a zis. Harriet este 
mulțumită atât timp cât poate pedepsi pe cineva. Acum, acea 
persoană ar fi ea. Nu uita că este nerăbdătoare să se ducă lângă 
soțul ei, în rai. Nici nu vrea să se gândească la faptul că s-ar 
putea să ajungă altundeva. 

Rămăsesem fără cuvinte din cauza șocului. l-am spus că nu 
voi crede așa ceva niciodată. Richard m-a asigurat că voi crede 
după ce voi vorbi cu Harriet și cu Ida și îmi vor confirma. Trebuia 
să mă întâlnesc cu ele, să văd cât se schimbaseră. 

Nu îmi puteam imagina că Harriet sau Ida se schimbaseră și 
mă temeam că le-aș ucide dacă m-aș trezi în aceeași cameră cu 
ele. 

Richard a spus: 

— Trebuie să înţelegi că le-am oferit o scăpare din suferința 
lor, și să fii sigură că suferă. Nu poţi face atâta rău cuiva fără să 


190 


nu îţi afecteze propriul suflet. Ani de zile, Harriet și Ida s-au 
agăţat de convingerea că au avut dreptate în privinţa lui Patrick, 
dar, în timp, au înţeles că eu le ofeream ceva și mai bun: iertare 
din partea lui Dumnezeu. Sufletul păcătos tânjește după 
mântuire, Jennie. Cu cât îi negăm mai mult izbăvirea, cu atât 
suferă după ea mai mult. Cu ajutorul meu, Harriet și Ida au 
înţeles că disprețul pe care îl resimțeau tot mai mult în fiecare zi 
viza de fapt propriile fapte, răutatea pe care au încercat atât de 
mult să o îmbrace în straie de virtute, și nu avea nicio legătură 
cu păcatele închipuite ale lui Patrick Ive. 

Ascultându-l pe Richard, am înţeles că până și cea mai 
intransigentă persoană, precum Harriet, ar putea fi convinsă de 
el. Avea un fel de a pune problema care te făcea să vezi lumea 
altfel. Mi-a cerut permisiunea să le aducă pe Harriet și pe Ida la 
următoarea noastră întâlnire și, deși cu inima plină de îndoieli și 
temeri, am acceptat. 

Chiar dacă am crezut tot ce îmi spusese Richard, am fost 
șocată când, două zile mai târziu, m-am găsit în aceeași cameră 
cu Harriet Sippel și cu Ida Gransbury și am văzut cu ochii mei că 
erau atât de schimbate precum susținuse Richard. Sau erau la 
fel ca de obicei, dar își dirijau totala lipsă de milă către ele 
însele. Am clocotit de ură când le-am auzit vorbind despre 
„bietul și blândul Patrick” și despre „sărmana și inocenta 
Frances”. Nu aveau niciun drept să spună asemenea cuvinte. 

Toţi patru am fost de acord că trebuie să facem ceva pentru a 
ne îndrepta greșelile. Eram criminali, nu în sensul strict al legii, 
ci în sensul dreptăţii, iar criminalii trebuie să plătească cu 
propria viață. Doar după ce muream ne-ar fi putut ierta 
Dumnezeu. 

— Noi patru suntem judecătorii, juriul și călăii, a spus Richard. 
Ne vom executa unul pe celălalt. 

— Și cum vom face asta? a întrebat Ida, privindu-l cu adoraţie. 

— M-am gândit la o metodă, a zis el. Am să mă ocup eu de 
detalii. 

Așa ne-am semnat toţi condamnările la moarte, fără proteste. 
Nu am simţit decât alinare. Ţin minte cum am gândit că nu-mi 
va fi teamă să ucid cât timp victima mea nu se va teme să 
moară. „Victima” nu este cuvântul potrivit. Nu știu care ar fi 
cuvântul potrivit. 

Și atunci Harriet a spus: 


191 


— Staţi puţin. Cum rămâne cu Nancy Ducane? 
* 


Ştiam ce insinuează înainte să dea explicații. „Ah, da”, am 
gândit, „este aceeași Harriet Sippel”. Patru morți pentru o cauză 
nobilă nu erau destule pentru ea, dorea o a cincea. 

Richard și Ida au întrebat-o la ce se referă. 

— Trebuie să moară și Nancy Ducane, a replicat Harriet cu o 
privire dură. L-a ademenit pe bietul Patrick, a anunţat satul de 
faptele lor rușinoase și i-a frânt inima bietei Frances. 

— Oh, nu, am zis eu alarmată. Nancy nu ar renunţa niciodată 
la viața ei, și... Patrick a iubit-o! 

— E la fel de vinovată ca și noi, a insistat Harriet. Trebuie să 
moară. Trebuie să murim toţi, altfel totul este în zadar. Dacă 
facem asta, atunci trebuie făcut cum se cuvine. Mărturisirile lui 
Nancy au făcut-o pe Frances Ive să se sinucidă. Și eu mai știu 
ceva ce voi nu știți. 

Richard i-a cerut să ne spună tuturor imediat. Cu o licărire 
șireată în ochi, Harriet a spus: 

— Nancy a vrut ca Frances să știe că inima lui Patrick îi 
aparţinea. A spus ce a spus din gelozie și răzbunare. Mi s-a 
confesat. Este la fel de vinovată ca și noi, chiar mai mult, dacă 
vreţi să știți parerea mea. lar dacă nu este de acord să moară, 
ei bine, atunci... 

Richard și-a ţinut capul în mâini mult timp. Eu, Harriet și Ida 
am așteptat în tăcere. Am realizat atunci că Richard era liderul 
nostru. Orice avea să ne ceară, noi aveam să executăm. 

— Bine, atunci, se învoi el, deși nu părea încântat. Nu-mi 
place să recunosc, dar, da, Nancy Ducane nu ar fi trebuit să 
umble cu bărbatul altei femei. Nu ar fi trebuit să anunţe satul 
despre relaţia ei cu Patrick, așa cum a făcut-o. Nu știm dacă 
Frances Ive s-ar mai fi sinucis dacă nu se întâmpla asta. Din 
păcate, Nancy Ducane trebuie să moară. 

— Nu! am strigat eu. 

Nu puteam să mă gândesc decât la ce ar fi simţit Patrick dacă 
ar fi auzit acele cuvinte. 

— Îmi pare rău, Jennie, dar Harriet are dreptate, a zis Richard. 
Ceea ce vrem noi să facem este un gest curajos și dificil. Nu 
putem să ne forțăm să recurgem la acest sacrificiu, lăsând o 
altă persoană la fel de vinovată ca noi să trăiască. Nu o putem 
ierta pe Nancy de păcatele ei. 


192 


Am vrut să ţip și să fug de acolo, dar m-am forțat să rămân. 
Eram sigură că Harriet minţise în legătură cu motivul pentru 
care vorbise Nancy la King's Head. Nu credeam că Nancy își 
recunoscuse gelozia și acţionase din dorinţa de a-i face rău lui 
Frances Ive, dar nu aveam curajul să spun asta în faţa lui 
Harriet, și oricum nu aveam dovezi. Richard a spus că trebuie să 
se gândească la un plan de acțiune. 

După două săptămâni, a venit să mă vadă, singur. Decisese 
asupra a ceea ce trebuia să se întâmple, așa a spus. Doar noi 
doi aveam să știm întregul adevăr, și Sammy, desigur, pentru că 
îi spun totul. 

Richard a spus că le vom anunţa pe Harriet și pe Ida că planul 
era să ne ucidem între noi și să îi înscenăm crimele lui Nancy 
Ducane. De vreme ce Nancy locuiește la Londra, trebuia să se 
întâmple la Londra, la un hotel, a stabilit Richard, urmând să 
plătească el totul. 

Odată ajunși la hotel, avea să fie simplu: Ida ar fi ucis-o pe 
Harriet, Richard pe Ida, iar eu pe Richard. Fiecare criminal, când 
îi venea rândul, urma să pună un buton cu inițialele lui Patrick 
Ive în gura victimei și să aranjeze scena crimei pentru a arăta la 
fel cu celelalte, ca poliţia să creadă că toate... decesele... au 
fost provocate de aceeași persoană. Era să spun crimele, dar nu 
asta au fost. Au fost execuţii. Vedeţi dumneavoastră, ne-am 
gândit că după ce oamenii sunt executați, se aplică o anumită 
procedură, nu? Cei de la pușcărie trebuie să facă același lucru 
cu toate cadavrele, să le așeze la fel, cu respect și demnitate. 
Un ceremonial, așa a zis Richard. 

Ida și Harriet și-ar fi dat adresele din Great Holling la hotel, 
deci prevăzusem că poliţia va ajunge în scurt timp în sat, va 
pune întrebări și o va bănui pe Nancy. Cine altcineva era un 
suspect atât de evident? Sammy putea să mărturisească faptul 
că o văzuse fugind din hotel după a treia crimă și că i-ar fi căzut 
niște chei din mână. Da, trei chei de camere. Și cheia lui Richard 
făcea parte din plan. Ida trebuia să ia cheia de la camera lui 
Harriet și să încuie ușa cu ea. Richard trebuia să facă la fel, să ia 
cu el cheia lui Harriet și a Idei când pleca de la Ida din cameră, 
după ce o ucidea. Apoi eu îl ucideam pe Richard, îi închideam 
ușa, luam toate cheile, mă întâlneam cu Sammy în faţa hotelului 
Bloxham și i le dădeam lui. Apoi Sammy le strecura cumva în 


193 


casa lui Nancy Ducane sau, cum s-a și întâmplat, în buzunarul 
de la haină, într-o zi, pe stradă, pentru a o incrimina. 

Nu cred că mai contează, dar Patrick nu a purtat niciodată 
butoni cu monogramă. Nu a avut niciodată așa ceva. Richard 
Negus i-a comandat, pentru a le da polițiștilor un indiciu. Tot din 
plan făcea parte și să lăsăm pălăria mea și sânge în a patra 
cameră de hotel, ca să credeţi că am fost ucisă în camera 
aceea, că Nancy Ducane se răzbunase pentru moartea iubitului, 
ucigându-ne pe toţi. Richard l-a lăsat bucuros pe Sammy să facă 
rost de sânge. Era de la o pisică de pe stradă, dacă vreţi să știți. 
Tot Sammy trebuia să lase și biletul la recepţie în seara 
crimelor: „FIE CA El SĂ NU SE ODIHNEASCĂ NICIODATĂ ÎN 
PACE”, cu numerele celor trei camere. Trebuia să îl lase pe 
tejgheaua de la recepţie când nu era nimeni prin preajmă, după 
ora opt. Treaba mea era să rămân vie și să mă asigur că o vor 
spânzura pe Nancy Ducane pentru cele trei crime, chiar patru, 
dacă o socoteam și pe a mea. 

Cum să duc asta la îndeplinire? Ei bine, fiind a patra persoană 
pe care Nancy ar fi dorit să o ucidă, a patra vinovată pentru ce i 
s-a întâmplat lui Patrick, trebuia să spun poliţiei că mă tem că 
voi fi ucisa. Asta am făcut la cafeneaua Pleasant, și 
dumneavoastră ați fost ascultătorul meu, monsieur Poirot. Aveţi 
dreptate, v-am minţit. Aţi avut dreptate și în privința faptului că 
o auzisem pe chelneriţă vorbind despre detectivul de pe 
continent care vine în fiecare joi, la ora șapte și jumătate, și 
care uneori ia cina cu prietenul lui mult mai tânăr, care lucrează 
la Scotland Yard. Cum le-am auzit vorbind, am știut că sunteți 
perfect. 

Dar aţi tras o concluzie greșită, monsieur Poirot. Aţi spus că 
vorbele mele „Odată ce voi muri eu, se va face în sfârșit 
dreptate” însemnau că știam deja de cele trei crime, dar eu nu 
știam dacă Richard, Harriet și Ida sunt vii sau morţi, pentru că 
până atunci deja stricasem totul. Mă gândeam doar că, după 
planul lui Richard și al meu, aveam să trăiesc mai mult decât ei. 
Deci, vedeţi, ar fi putut fi încă vii când am spus eu asta. 

Ar trebui să fac o precizare: erau două planuri, unul cu care 
fuseseră de acord Harriet și Ida și altul pe care îl știam doar eu 
și Richard. Harriet și Ida știau așa: Ida o va omori pe Harriet, 
Richard pe Ida, eu pe Richard. Apoi îmi înscenam crima la 
Bloxham, folosind sângele adus de Sammy. Aș fi trăit doar până 


194 


ce o vedeam pe Nancy Ducane spânzurată, și apoi mă 
sinucideam. Dacă Nancy reușea să scape de spânzurătoare, 
trebuia să o ucid eu și apoi să mă sinucid. Eu trebuia să fiu 
ultima care murea, pentru că trebuia să joc teatru. Sunt o actriţă 
destul de bună dacă îmi propun asta. Când am plănuit să vă 
întâlnesc la cafenea, monsieur Poirot... Harriet Sippel nu ar fi 
putut să joace teatru așa. Nici Ida sau Richard. Deci eu trebuia 
să fiu cea care rămânea vie. 

Planul pe care îl știau Harriet și Ida nu era planul adevărat al 
lui Richard. Când a venit să mă vadă, la două săptămâni după 
vizita la Londra a lui Harriet și a Idei, mi-a mărturisit că îl 
măcinase mult întrebarea dacă ar trebui să moară și Nancy. La 
fel ca mine, nu credea nici el că i-ar fi spus lui Harriet că la 
King's Head vorbise din alt motiv decât acela de a-i lua apărarea 
lui Patrick. 

Pe de altă parte, Richard credea că Harriet avea dreptate. 
Morţile lui Patrick și Frances Ive fuseseră provocate de acțiunile 
necugetate ale mai multor oameni și era greu să nu o 
considerăm și pe Nancy Ducane printre cei responsabili. 

Am fost foarte surprinsă și speriată când Richard a mărturisit 
că nu luase o decizie în privinţa lui Nancy și că mă lăsa pe mine 
să fac asta. După ce mureau el, Harriet și Ida, puteam să aleg 
eu: fie să fac tot posibilul pentru a o vedea pe Nancy 
spânzurată, fie să mă sinucid și să las un alt bilet la recepţie, 
care ar fi conţinut adevărul despre morțile noastre. 

L-am implorat pe Richard să nu mă lase să hotărăsc singură. 
De ce eu? Asta voiam să știu. 

— Pentru că, Jennie, mi-a zis, și nu o să uit asta, pentru că ești 
cea mai bună dintre noi. Nu ai fost niciodată pătrunsă de 
măreția virtuţilor tale. Da, ai spus o minciună, dar ţi-ai dat 
seama de greșeală imediat. Am crezut minciuna o perioadă 
inacceptabil de lungă, deși nu aveam nicio dovadă, și am 
susținut campania pornită împotriva unui bărbat bun și 
nevinovat. Un bărbat cu defecte, da, nu un sfânt. Dar cine este 
perfect? 

— Bine, i-am zis lui Richard. Am să aleg eu. 

Mă simţeam flatată să fiu lăudată în felul ăsta, probabil. 

Și așa ne-am făcut planurile. Acum, vreţi să vă spun de ce au 
mers prost? 


Capitolul 20 


CUM S-AU STRICAT PLANURILE 


— Sigur că da, zise Poirot. Spuneţi-ne. Eu și Catchpool murim 
de nerăbdare. 

— A fost vina mea, afirmă Jennie, a cărei voce era deja 
răgușită. Sunt o lașă. Mi-a fost frică să mor. Așa distrusă cum 
eram fără Patrick, mă obișnuisem cu nefericirea mea și nu 
voiam să mor. Orice fel de viaţă, chiar și una plină de regrete, e 
mai bună decât nimic! Vă rog să nu mă condamnaţi că spun un 
lucru necreștinesc, dar nu sunt sigură că aș crede în viaţa de 
după moarte. M-am temut din ce în ce mai tare pe măsură ce 
data stabilită pentru execuţii se apropia, mă temeam și că va 
trebui să ucid. M-am gândit la implicaţii, mi-am imaginat cum aș 
sta închisă într-o cameră cu Richard, privindu-l cum bea otravă, 
și nu voiam să fac asta. Dar fusesem de acord! Promisesem. 

— Planul care păruse atât de simplu cu luni în urmă acum 
părea imposibil, declară Poirot. Sigur că nu puteaţi să discutaţi 
despre temerile dumneavoastră cu Richard Negus, care vă 
stima atât de mult. Poate și-ar fi schimbat părerea despre 
dumneavoastră dacă recunoșteațţi că aveaţi îndoieli. Poate v-a 
fost teamă că va decide să vă execute chiar el, cu sau fără voia 
dumneavoastră. 

— Da! Eram îngrozită că va face asta. Aflasem din discuţiile 
noastre cât era de important pentru el ca toți patru să murim. 
Mi-a spus odată că dacă Harriet și Ida nu ar fi fost de acord să 
fie executate, el ar fi „făcut ce trebuia făcut și fără încuviințarea 
lor”. Așa s-a exprimat. Știind asta, cum să mă duc la el și să îi 
spun că mă răzgândisem, că nu eram pregătită nici să ucid, nici 
să mor? 

— Cred că v-aţi făcut  reproșuri pentru  reticenţa 
dumneavoastră, mademoiselle. Aţi crezut că aceste crime și 
decese erau ceea ce trebuia făcut, nu-i așa? 

— In mintea mea, raţional, asta credeam, da. Am sperat că 
îmi voi descoperi niște rezerve noi de curaj pentru a trece prin 
asta. 


196 


— Și ce voiaţi să faceți cu Nancy Ducane? o întrebai. 

— Nu știam. Panica mea din seara când ne-am întâlnit era 
sinceră, monsieur Poirot. Nu puteam decide ce să fac în nicio 
privință! L-am lăsat pe Sammy să spună povestea lui cu cheile, 
să o identifice pe Nancy. Am lăsat să se întâmple asta, 
spunându-mi că mă pot duce oricând la poliţie să spun adevărul, 
să o salvez. Dar... nu am făcut acest lucru. Richard m-a crezut 
un om mai bun decât el, dar s-a înșelat, s-a înșelat amarnic! O 
parte din mine încă o invidiază pe Nancy pentru că Patrick a 
iubit-o, aceeași dușmănie care a provocat toate problemele în 
Great Holling. Și... știam că, dacă-mi recunosc participarea la un 
complot pentru a învinui o femeie inocentă de crimă, aș fi 
băgată la închisoare. Imi era teamă. 

— Spuneţi-ne, vă rog, mademoiselle, ce aţi făcut? Ce s-a 
întâmplat în ziua acestor... execuţii de la hotelul Bloxham? 

— Trebuia să ajung acolo la ora șase. Atunci ne înţeleseserăm 
să ne întâlnim. 

— Cei patru care aţi conspirat? 

— Da, și Sammy. Mi-am petrecut ziua urmărind ceasul cum își 
mișca limbile spre acea oră. Când s-a făcut aproape cinci, am 
știut că nu o puteam face. Nu puteam! Nu m-am dus la hotel 
deloc. Am fugit pe străzile Londrei, plângând de frică. Nu știam 
unde să mă duc și ce să fac, așa că am tot fugit. Aveam 
senzaţia că Richard Negus este undeva, mă caută, furios că l-am 
dezamăgit. Am mers la cafeneaua Pleasant la ora stabilită, 
gândindu-mă că măcar partea aceea o puteam face, chiar dacă 
nu îl puteam ucide pe Richard, potrivit planului. Când am ajuns 
la cafenea, chiar mă temeam pentru viața mea. Nu am jucat 
teatru. Mă gândeam că Richard mă va ucide, nu Nancy, și eram 
convinsă că în acest caz ar fi făcut ceea ce trebuia. Chiar 
meritam să mor! Nu v-am spus nicio minciună, monsieur Poirot. 
Vă amintiţi ce v-am zis, că mă temeam că voi fi ucisa? Mă 
temeam, de Richard. Că făcusem ceva îngrozitor în trecut? 
Făcusem, și dacă Richard m-ar fi găsit și ucis, așa cum credeam 
că o va face, chiar nu doream să fie pedepsit pentru asta. Știam 
că îl dezamăgisem. Înţelegeţi? Poate că Richard își dorea să 
moară, dar eu voiam să trăiască. Chiar dacă i-a făcut rău lui 
Patrick, era un om bun. 

— Oui, mademoiselle. 


197 


— Am vrut să vă spun adevărul în seara aceea, monsieur 
Poirot, dar nu am avut curaj. 

— Deci credeaţi că Richard Negus avea să vă găsească și să 
vă ucidă pentru că nu aţi ajuns la hotelul Bloxham să îl ucideți 
pe el? 

— Da. M-am gândit că nu ar vrea să moară fără să afle de ce 
nu m-am dus la hotel, așa cum plănuisem. 

— Și totuși era mort, spusei eu, căzut pe gânduri. 

Jennie încuviinţă. 

Acum pricepeam că totul avea sens: poziţionarea identică a 
cadavrelor, în linie dreaptă, cu picioarele spre ușă, între măsuţă 
și scaun. Așa cum spusese Poirot, Harriet Sippel, Ida Gransbury 
și Richard Negus nu aveau cum să fi căzut toţi, în mod natural, 
în aceeași poziţie. 

Erau dubios de multe asemănări între cele trei scene, și acum 
crezui că înțeleg de ce: conspiratorii voiau ca poliția să 
presupună că avea de-a face cu un singur criminal. Orice 
detectiv ar fi bănuit asta, văzând butonii în gurile victimelor și 
faptul că ar fi apărut cadavrele la același hotel, în aceeași seară, 
dar criminalii erau cuprinși de paranoia. Ei știau că sunt mai 
mulţi criminali, de aceea se temeau, cum fac de obicei cei 
vinovaţi, că alţii ar descoperi adevărul. Așa că au făcut eforturi 
mari pentru a crea trei scene ale crimelor care erau mai 
asemănătoare decât era nevoie. 

Aranjarea cadavrelor, drepte și în aceeași poziţie, se potrivea 
cu ideea conform căreia decesele de la hotelul Bloxham nu erau 
crime, ci execuţii. Într-adevăr, după o execuţie au loc proceduri 
standard, formalităţi și ritualuri. Probabil că părea mai important 
să facă ceva cu cadavrele decât să le lase în poziţia în care 
căzuseră, cum ar fi procedat orice criminal. 

Îmi trecu prin minte o imagine cu o Jennie Hobbs mult mai 
tânără, la Cambridge, trecând dintr-o cameră în alta, făcând 
paturile. Le-ar fi făcut pe toate la fel, urmând un tipar... Tresării, 
apoi mă întrebai de ce mă îngrozea atât imaginea unei tinere 
care face paturi. 

Paturi, paturi de moarte... 

Tipare, și distrugerea tiparelor... 

— Richard Negus s-a sinucis, mă trezii vorbind. Trebuie să se 
fi sinucis. A încercat să facă să pară că a fost o crimă, pe același 
tipar cu celelalte două, pentru a trezi bănuiala că este unul și 


198 


același ucigaș. Dar el a trebuit să își încuie camera pe dinăuntru. 
Apoi a ascuns cheia în spatele șemineului, pentru a părea că o 
luase ucigașul, și a deschis larg fereastra. Dacă s-ar fi găsit 
cumva cheia, ne-am fi întrebat, cum am și făcut, de ce închisese 
criminalul ușa pe dinăuntru, ascunsese cheia în cameră, și apoi 
fugise pe fereastră, dar tot am fi presupus că era vorba despre 
un singur criminal. Asta era important pentru Negus. Pe când, 
dacă fereastra era închisă și cumva găseam cheia, am fi putut 
trage o singură concluzie: că Richard Negus se sinucisese. Nu 
putea risca să tragem o astfel de concluzie, înţelegeţi? În acest 
caz, nu se mai puteau pune crimele în cârca lui Nancy Ducane. 
Este mai probabil să presupunem că Negus le-a ucis pe Harriet 
Sippel și pe Ida Gransbury înainte să se sinucidă. 

— Da, spuse Jennie. Cred că aveţi dreptate. 

— Poziţia diferită a butonului... șopti Poirot, ridicând din 
sprâncene și dându-mi de înțeles că voia să continui. 

Zisei: 

— Butonul era mai adânc în gura lui Negus pentru că a avut 
convulsii din cauza otrăvii și a deschis gura. Se așezase în linie 
dreaptă pe jos și își pusese butonul între buze, dar i-a căzut în 
gură. Spre deosebire de Harriet Sippel și de Ida Gransbury, 
Richard Negus nu a avut un criminal lângă el când a murit, deci 
butonul nu a putut fi așezat cu grijă unde trebuia. 

— Mademoiselle jennie, credeți că domnul Negus ar fi înghiţit 
otrava, s-ar fi așezat jos și ar fi murit fără să încerce să afle de 
ce nu aţi venit la hotel? 

— Nu am crezut până nu am citit despre moartea lui în ziar. 

— Ah, replică Poirot, cu o expresie imposibil de descifrat. 

— Richard a așteptat să moară în acea joi seară mult timp, 
nerăbdător ca vina și chinul de atâţia ani să se sfârșească, 
afirmă Jennie. Cred că, odată ajuns la Bloxham, nu a mai vrut 
decât să se termine totul, și atunci când eu nu am ajuns să îl 
ucid, s-a sinucis. 

— Mulţumesc, mademoiselle. 

Poirot se ridică în picioare și se clătină puţin până își găsi 
echilibrul, după ce stătuse atât de mult timp jos. 

— Ce se va întâmpla cu mine, monsieur Poirot? 

— Vă rog să staţi aici, în această casă, până când eu sau 
domnul Catchpool ne întoarcem cu informaţii. Dacă faceți 


199 


greșeala de a mai fugi încă o dată, nu va fi în avantajul 
dumneavoastră. 

— Nici dacă stau aici nu am vreun avantaj, replică Jennie. 
Avea o expresie stranie, o privire pierdută. Nu vă faceţi griji 
pentru mine, domnule Catchpool. Este în regulă, sunt pregătită, 
adăugă. 

Cuvintele ei, rostite cu intenţia de a mă liniști, mă îngroziră. 
Se purta ca o clarvăzătoare care știa că urmau lucruri cumplite. 
Oricare erau acestea, știui că eu nu eram pregătit pentru ele, și 
nici nu îmi doream să fiu. 


200 


Capitolul 21 


TOȚI DEMONII SUNT AICI 


Cu excepţia faptului de a-mi spune de două ori că trebuie să 
ajungem în Great Holling, Poirot tăcu până ajunserăm acasă. 
Părea preocupat de ceva și era clar că nu avea chef de discuţii. 

Acasă, îl găsirăm pe tânărul Stanley Beer așteptându-ne. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Poirot. Aţi venit în legătură cu 
opera de artă pe care am creat-o? 

— Mă scuzaţi, domnule? Ah, emblema dumneavoastră? Nu a 
fost nicio problemă, domnule. De fapt... 

Beer băgă mâna în buzunar și scoase un plic. 

— Aveţi răspunsul aici. 

— Mulţumesc, domnule ofițer. Dar atunci s-a întâmplat 
altceva? Sunteţi neliniștit, non? 

— Da, domnule. Ne-a contact la Scotland Yard un anume 
Ambrose Flowerday, doctor în satul Great Holling. A solicitat să 
se deplaseze acolo domnul Catchpool de îndată, întrucât este 
nevoie de dumnealui. 

Poirot mă privi, apoi reveni la Stanley Beer. 

— Chiar aveam de gând să plecăm acolo imediat. Știţi ce 
anume l-a determinat pe doctorul Flowerday să solicite prezenţa 
lui Catchpool? 

— Mi-e teamă că da. Nu este o situaţie fericită, domnule. O 
femeie pe nume Margaret Ernst a fost atacată. E foarte posibil 
să moară... 

— Oh, nu, murmurai. 

— ... Și spune că trebuie să îl vadă pe domnul Catchpool 
înainte să moară. Din câte am vorbit cu doctorul Flowerday, v-aș 
sfătui să vă grăbiţi, domnule. Vă așteaptă o mașină să vă ducă 
la gară. 

Cunoscând Firea metodică a lui Poirot și faptul că îi displăcea 
orice activitate haotică, spusei: 

— Am putea întârzia o jumătate de oră, să ne pregătim? 

Beer se uită la ceas. 


— Cinci, maximum zece minute, dar nu mai mult, domnule, 
altfel pierdeţi trenul. 

Trebuie să recunosc, cu rușine, că Poirot fu jos cu valiza, gata 
de plecare, înaintea mea. 

— Grăbiţi-vă, mon ami. 

În mașină, mă hotărâi că trebuie să vorbesc, chiar dacă Poirot 
nu era într-o dispoziție comunicativă. 

— Dacă nu m-aș fi dus în satul ăla blestemat, Margaret Ernst 
nu ar fi fost atacată. Sigur m-a văzut cineva ducându-mă la ea și 
cât de mult am stat. 

— Aţi stat cât a fost nevoie să vă spună tot, sau aproape tot. 
Ce-ar putea obţine cineva încercând să o ucidă, când ea deja a 
spus ce știe poliţiei? 

— Răzbunare. Pedeapsă. Deși nu prea are sens. Dacă Nancy 
Ducane este nevinovată, iar Jennie Hobbs și Samuel Kidd sunt 
de vină, adică dacă doar ei mai sunt vii dintre cei vinovați, 
atunci de ce ar vrea Jennie sau Kidd să o ucidă pe Margaret 
Ernst? Nu mi-a spus nimic care să îl incrimineze pe vreunul 
dintre ei și nu le-a făcut niciun rău lui Patrick sau Frances Ive. 

— Sunt de acord. Jennie Hobbs și Samuel Kidd nu ar vrea să o 
ucidă pe Margaret Ernst, presupun. 

Ploaia se izbea de geamurile mașinii. Era greu să auzi și să te 
concentrezi. 

— Dar cine atunci? întrebai. Tocmai ce ne bucuram că am 
aflat toate răspunsurile... 

— Sper că nu aţi gândit așa ceva, Catchpool? 

— Ba da. Probabil că îmi veţi spune că m-am înșelat, dar 
părea să se lege totul, nu? Totul era clar până am auzit că 
Margaret Ernst a fost atacată. 

— El îmi spune că totul era clar! declară Poirot uitându-se cu 
un surâs la geamul mașinii izbit de ploaie. 

— Ei bine, mie mi s-a părut simplu. Toţi criminalii erau morți. 
Ida a ucis-o pe Harriet, cu consimțământul lui Harriet, și a fost 
ucisă de Richard, de asemenea, cu consimţământul ei. Apoi, 
când Jennie nu a mai ajuns la hotel să îl ucidă cum plănuiseră, 
Negus s-a sinucis. Jennie Hobbs și Samuel Kidd nu au ucis pe 
nimeni. Desigur, au conspirat să provoace trei decese, dar acele 
decese nu au fost de fapt crime, după părerea mea. Au fost... 

— Execuţii prin consimțământ? 

— Exact. 


— Ce plan bine organizat au făcut, nu? Harriet Sippel, Ida 
Gransbury, Richard Negus și Jennie Hobbs. Să le spunem A, B, C 
și D pentru moment, și ne va deveni și mai limpede organizarea 
planului lor. 

— De ce să nu le spunem pe nume? 

Poirot mă ignoră. 

— A, B, C și D, toţi chinuiţi de vină și căutând izbăvirea 
sufletului. Se pun de acord că trebuie să plătească pentru un 
păcat din trecut cu propriile vieţi și plănuiesc să se ucidă între 
ei. B îl ucide pe A, apoi C îl ucide pe B, iar D ÎI ucide pe C. 

— Doar că D nu l-a ucis pe C, nu? D este Jennie Hobbs, și ea 
nu l-a ucis pe Richard Negus. 

— Poate că nu, dar așa trebuia să facă potrivit planului. D 
trebuia să rămână vie până când E, Nancy Ducane, era 
spânzurată pentru uciderea lui A, B și C. Doar atunci ar fi putut 
D să... Poirot se opri. „D”, repetă. „Deces.” Acesta este cuvântul 
corect. 

— Cum? 

— Pentru cuvintele dumneavoastră încrucișate. Un cuvânt 
care înseamnă moarte, din cinci litere. Mai ţineţi minte? Aţi spus 
cuvântul „crimă”, dar ar fi mers doar dacă crimă ar fi început... 

Tăcu, dând din cap. 

— Dacă crimă ar fi început cu „d”. Da, ţin minte. Poirot, vă 
simțiţi bine? 

Ochii lui deveniseră iar verzi - verdele acela ciudat - și 
luminoși, cum se întâmpla uneori. 

— Comment? Mais bien &videment! Dacă „crimă” ar începe 
cu „d”! Sigur că da! Asta el Mon ami, nici nu știți cât de mult m- 
ați ajutat. Acum cred că... da, asta e. Asta trebuie să fie. 
Bărbatul mai tânăr și femeia mai în vârstă, ah, cât de clar îmi 
este acum! 

— Vă rog, explicaţi-mi. 

— Da, da. Când voi fi pregătit. 

— De ce nu sunteţi pregătit acum? Ce așteptați? 

— Trebuie să îmi daţi mai mult de douăzeci de secunde 
pentru a-mi pune cap la cap ideile, Catchpool. Trebuie să fac 
asta, pentru a vă explica dumneavoastră, care nu înțelegeţi 
nimic. Fiecare cuvânt al dumneavoastră îmi arată că nu 
înțelegeţi nimic.  Vorbiţi despre faptul că aveţi toate 
răspunsurile, dar povestea pe care am auzit-o în dimineaţa 


203 


aceasta de la Jennie Hobbs este o broderie complicată de 
minciuni! Nu vă daţi seama de asta? 

— Ei bine... vreau să spun că... ah... 

— Richard Negus este de acord cu Harriet Sippel că Nancy 
Ducane trebuie să fie spânzurată pentru trei crime pe care nu 
le-a comis? Vrea să lase soarta lui Nancy în mâinile lui Jennie 
Hobbs? Richard Negus, liderul, figura autoritară respectată, 
același Richard Negus care timp de șaisprezece ani s-a simţit 
groaznic de vinovat pentru că l-a condamnat pe Patrick Ive pe 
nedrept? Richard Negus, care a înţeles prea târziu că este greșit 
să condamni un om pentru defectele sale? Care a rupt logodna 
cu Ida Gransbury întrucât ea insista dogmatic că trebuie 
pedepsită fiecare greșeală cu maximă intransigenţă? Acest 
Richard Negus ar fi fost de acord cu ideea că Nancy Ducane, a 
cărei singură crimă a fost să iubească un bărbat care nu putea 
să fie al ei, trebuia condamnată de lege și spânzurată pentru 
trei crime pe care nu le-a comis? Pfui! E o prostie! Nu are niciun 
sens. Este o fantezie imaginată de Jennie Hobbs pentru a ne 
induce din nou în eroare. 

Ascultai mare parte din această expunere cu gura căscată. 

— Sunteţi sigur, Poirot? Am crezut-o, îndrăznesc să spun. 

— Evident că sunt sigur. Nu ne-a spus Henry Negus că fratele 
său și-a petrecut cei șaisprezece ani retras, nevăzând și 
nevorbind cu nicio persoană? Și totuși, după spusele lui Jennie 
Hobbs, a petrecut acești ani convingându-le pe Harriet Sippel și 
Ida Gransbury că erau vinovate de moartea lui Patrick și Frances 
Ive și că trebuiau să plătească pentru asta. Cum a putut Richard 
Negus să facă asta fără ca fratele său, Henry, să observe 
comunicarea regulată cu cele două femei din Great Holling? 

— S-ar putea să aveţi dreptate în această privinţă. Nu m-am 
gândit la asta. 

— Este un aspect minor. Trebuie să fi observat ceea ce era 
mult mai evident în neregulă în povestea lui Jennie? 

— Să îi înscenezi trei crime unei persoane nevinovate este 
fără doar și poate în neregulă. 

— Catchpool, nu vorbesc despre aspectele morale în 
neregulă, ci despre fapte imposibile. Așa mă forțați să vă explic 
înainte de a fi eu pregătit, ducându-mă la exasperare? Bien, am 
să vă semnalez un detaliu în speranţa că vă va ghida către 
altele. Cum au ajuns cheile de la camerele 121 și 317 de la 


204 


hotelul Bloxham în haina albastră a lui Nancy Ducane, în 
varianta lui Jennie Hobbs? 

— Le-a pus Samuel Kidd acolo. Ca s-o învinuiască pe Nancy. 

— | le-a strecurat în buzunar, pe stradă? 

— Probabil că e ușor să faci asta. 

— Da, dar cum a obţinut Samuel Kidd cele două chei? Jennie 
ar fi trebuit să le găsească în camera 238, împreună cu cheia lui 
Richard Negus, când se ducea să îl ucidă, l-ar fi dat aceste chei 
lui Samuel Kidd după ce ieșea din camera 238. Dar în varianta 
ei, nu s-a dus în camera lui Richard Negus de la hotelul Bloxham 
în seara crimelor. Domnul Negus a încuiat ușa dinăuntru și s-a 
sinucis, după ce ascunsese cheia în spatele șemineului. Deci, 
cum a obținut Samuel Kidd celelalte două chei? 

Așteptai câteva clipe, în caz că îmi venea în minte răspunsul. 
Nu-mi veni. 

— Nu știu. 

— Poate că atunci când Jennie Hobbs nu a venit, Samuel Kidd 
și Richard Negus au improvizat: primul l-a ucis pe cel de-al 
doilea și a luat cheile de la camerele lui Harriet Sippel și Ida 
Gransbury. În acest caz, de ce nu a luat și cheia de la camera 
domnului Negus? De ce a ascuns-o în spatele șemineului? 
Singura explicaţie pertinentă este că Richard Negus a dorit ca 
suicidul lui să pară o crimă. Mon ami, asta ar fi obţinut la fel de 
ușor dacă Samuel Kidd ar fi luat cheia din cameră. Și nu ar mai fi 
fost nevoie să deschidă fereastra, pentru a lăsa impresia că 
ucigașul a fugit pe acolo. 

Argumentele lui păreau întemeiate. 

— De vreme ce Richard Negus a încuiat ușa dinăuntru, cum a 
intrat Samuel Kidd în camera 238 pentru a lua celelalte două 
chei? 

— Precisement. 

— Dar dacă a intrat pe geam, după ce s-a căţărat pe pom? 

— Catchpool, gândiţi-vă. Jennie Hobbs susţine că nu s-a dus la 
hotelul Bloxham în seara aceea. Deci, fie Samuel Kidd a 
cooperat cu Richard Negus pentru a pune planul în aplicare fără 
ea, fie cei doi nu au cooperat. Dacă nu au cooperat, atunci de ce 
să intre neinvitat domnul Kidd în camera domnului Negus, pe 
fereastră, ca să ia cele două chei? Ce motiv ar fi avut să facă 
asta? lar dacă ar fi cooperat, atunci Samuel Kidd ar fi avut trei 
chei pentru a le pune în buzunarul lui Nancy Ducane, nu două. 


205 


În plus... dacă Richard Negus s-ar fi sinucis, așa cum credeţi 
acum, și din cauza asta ar fi căzut butonul mai adânc în gură, 
atunci cine i-a aranjat cadavrul în poziţie perfectă? Credeţi că un 
om poate să ia otravă și apoi să reușească să se așeze într-o 
poziţie extrem de precisă? Non! Ce n'est pas possible. 

— Va trebui să mă gândesc la asta altădată. M-aţi ameţit de 
tot. Acum am o mulţime de întrebări în minte pe care nu le 
aveam înainte. 

— Spre exemplu? 

— De ce au comandat victimele noastre senavișuri, prăjituri și 
cornulețe, dar apoi nu le-au mâncat? lar dacă nu au mâncat ce 
au comandat, de ce nu erau încă pe farfurii în camera ldei 
Gransbury? Ce s-a întâmplat cu mâncarea? 

— Ah! Acum gândiţi ca un adevărat detectiv. Hercule Poirot 
vă instruiește să vă folosiţi micuţele celule cenușii. 

— V-aţi gândit la asta, la problema cu mâncarea? 

— Bien sûr. De ce nu i-am cerut lui Jennie Hobbs să explice 
asta, când i-am pus atât de multe alte întrebări? Nu am întrebat- 
o pentru că am vrut să aibă impresia că i-am crezut povestea 
când am plecat de la ea. Deci nu îi puteam pune o întrebare la 
care nu ar fi avut cum să îmi dea un răspuns. 

— Poirot! Faţa lui Samuel Kidd! 

— Unde, mon ami? 

— Nu, nu vreau să spun că îi văd fața, ci că... Mai ţineţi minte 
că, atunci când l-aţi întâlnit prima oară la Pleasant, a spus că s-a 
tăiat bărbierindu-se? Avea o tăietură pe o mică porţiune rasă de 
pe gât, iar restul feţei era acoperită de barbă. 

Poirot încuviinţă 

— Dacă nu era o tăietură de la bărbierit, ci o rană făcută de o 
ramură de copac? Dacă s-a rănit când intra sau ieșea pe 
fereastră din camera 238? Știa că urma să ne spună acea 
minciună că o văzuse pe Nancy Ducane fugind din hotel și nu a 
vrut să facem legătura între rana lui și copacul de lângă 
fereastra lui Richard Negus, așa că s-a ras și s-a tăiat puţin. 

— Știind că vom presupune că a început să se bărbierească, 
s-a rănit și s-a oprit, completă Poirot. Apoi, când m-a vizitat 
acasă la Blanche Unsworth, nu mai avea barbă, dar era plin de 
tăieturi, pentru a-mi aduce mie aminte că nu se poate bărbieri 
fără să se taie. Eh bien, dacă îl vedeam așa, atunci aș fi 
presupus că toate rănile de pe fața lui sunt de la bărbierit. 


206 


— Nu păreţi prea entuziasmat. De ce? 

— Pentru că este atât de evident. Am ajuns la această 
concluzie cu mai mult de două ore în urmă. 

— Ah, replicai pierzându-mi entuziasmul. Staţi puţin... dacă 
Samuel Kidd s-a zgâriat pe față în pomul de lângă camera lui 
Richard Negus, înseamnă că ar fi putut să intre în cameră și să 
ia cheile de la camerele 121 și 317. Nu? 

— Nu avem timp acum să discutăm despre ce înseamnă asta, 
răspunse Poirot pe un ton aspru. Ajungem la gară. Este clar din 
întrebarea dumneavoastră că nu aţi ascultat cu atenţie. 

* 

Doctorul Ambrose Flowerday se dovedi a fi un bărbat înalt, 
solid, de vreo cincizeci de ani, cu păr aspru și negru ce 
încărunțise la tâmple. Avea cămaşa șifonată și îi lipsea un 
nasture. Ne lăsase mesaj să mergem la casa parohială, și acolo 
eram acum, în picioare, într-un hol rece cu tavan înalt și podele 
din lemn zgăriate. 

Toată casa părea să îi fi fost cedată doctorului Flowerday, 
pentru a o folosi temporar ca spital pentru un singur pacient. Ne 
deschise ușa o asistentă în uniformă. In alte circumstanțe, aș fi 
devenit curios cu privire la situaţie, dar nu mă puteam gândi 
decât la biata Margaret Ernst. 

— Cum se simte? întrebai după ce se făcură toate 
prezentările. 

Faţa doctorului se schimonosi de durere, dar apoi își reveni 
oarecum. 

— Nu-mi e permis decât să spun că se descurcă bine, ținând 
cont de circumstanțe. 

— Cine anume nu vă permite? întrebă Poirot. 

— Margaret. Nu suportă discursurile defetiste. 

— Și e adevărat ce v-a rugat să ne spuneţi? 

După un moment de tăcere, doctorul Flowerday încuviinţă. 

— Majoritatea nu ar fi supravieţuit atât de mult după un 
asemenea atac. Margaret este puternică și hotărâtă. A fost 
atacată violent, dar, fir-ar să fie, am s-o ţin în viață chiar de-ar fi 
ultimul lucru pe care îl fac. 

— Ce i s-a întâmplat? 

— Doi neisprăviţi din sat au venit noaptea în curtea bisericii 
și... ei bine, au făcut lucruri despre care nici nu vreau să vorbesc 
mormântului soților Ive. Margaret i-a auzit. Chiar și când doarme 


207 


adânc este vigilentă. A auzit cum se izbește un metal de piatră. 
Când a ieșit, încercând să-i oprească, au atacat-o cu lopata pe 
care o aveau cu ei. Nu le-a păsat că o lasă lată! Asta i-a fost clar 
și polițistului din sat când i-a arestat, câteva ore mai târziu. 

Poirot spuse: 

— Scuzaţi-mă, doctore. Stiti cine a atacat-o pe doamna Ernst? 
Cei doi neisprăviţi despre care vorbiţi au mărturisit? 

— Cu mândrie chiar, răspunse doctorul Flowerday printre 
dinţi. 

— Deci sunt arestaţi? 

— Oh, da, sunt la poliţie. 

— Cine sunt? întrebai. 

— Frederick și Tobias Clutton, tată și fiu. Doi beţivani. 

Mă întrebai dacă fiul nu era cumva acel pierde-vară cu care 
băuse Walter Stoakley la King's Head. (Mai târziu descoperii că 
aveam dreptate, el era.) 

— Au zis că Margaret i-a încurcat. Cât despre mormântul 
soților Ive... 

Doctorul Flowerday se întoarse către mine și continuă: 

— Vă rog să înţelegeţi că nu vă învinuiesc pentru asta, dar 
vizita dumneavoastră a agitat spiritele. Aţi fost văzut mergând 
acasă la Margaret. Tot satul știe ce părere are ea în privinţa 
soților Ive. Știau că povestea pe care aţi asculta-o în casa ei nu 
l-ar descrie pe Patrick Ive drept un ticălos și un şarlatan, ci ca pe 
victima unei campanii susținute de cruzime și calomnie, 
campania întregului sat. Asta le-a trezit dorința de a se răzbuna 
din nou pe Patrick. Cum el e mort și nu îi mai pot face rău, i-au 
profanat mormântul. Margaret a prevăzut că se va întâmpla 
până la urmă. Stă la geam și veghează mereu, sperând să îi 
poată opri. Știţi că nici nu i-a cunoscut pe Patrick și Frances Ive? 
V-a spus asta? Erau prietenii mei. Tragedia lor îmi provoca mie 
suferinţă, nedreptatea făcută lor mă obseda. Dar au contat 
pentru Margaret de la început. A oripilat-o că se întâmplase așa 
ceva în parohia cea nouă a soțului ei. S-a asigurat că și lui îi 
pasă de asta. A fost mare noroc că au venit Charles și Margaret 
în Great Holling. Nu ţi-ai putea dori o aliată mai bună. Aliați, se 
corectă doctorul. 

— Putem să vorbim cu Margaret? întrebai. 


208 


Dacă avea să moară, și aveam senzaţia că asta urma, în ciuda 
dorinţei doctorului de a o ţine în viaţă, atunci trebuia să aud ce 
avea de spus cât încă nu era prea târziu. 

— Sigur că da, răspunse Ambrose Flowerday. Ar fi foarte 
supărată pe mine dacă nu v-aș conduce la ea. 

Eu, Poirot și asistenta îl urmarăm pe scările din lemn într-un 
dormitor. Încercai să nu îmi manifest șocul când văzui 
bandajele, sângele, vânătăile și umflăturile care îi acopereau 
fața lui Margaret Ernst. Îmi dădură lacrimile. 

— Au venit, Ambrose? întrebă ea. 

— Da. 

— Bonjour, madame Ernst. Sunt Hercule Poirot. Nici nu vă pot 
spune cât regret... 

— Vă rog, spuneţi-mi Margaret. Domnul Catchpool este cu 
dumneavoastră? 

— Da, sunt aici, reușii să îngaim. 

Nu puteam să înţeleg cum un bărbat ar putea răni o femeie în 
asemenea hal. Aceia nu erau oameni, ci bestii. Monștri. 

— Vă daţi silința amândoi să aveți expresii politicoase, care să 
nu mă alarmeze? întrebă ea. Am ochii atât de umflaţi încât sunt 
închiși, nu vă pot vedea feţele. Presupun că Ambrose v-a spus 
că am să mor? 

— Non, madame. Nu a spus nimic de acest fel. 

— Nu? Ei bine, el oricum asta crede. 

— Margaret, draga mea... 

— Se înșală. Sunt mult prea furioasă ca să mor. 

— Vreţi să ne spuneţi ceva? întrebă Poirot. 

Margaret scoase un sunet ciudat. Sună aproape ca un râs. 

— Da, dar aș vrea să nu mă întrebaţi atât de repede și pe un 
ton atât de precipitat, de parcă ar fi vreo grabă, de parcă aș 
trage să mor! Ambrose v-a indus în eroare, dacă asta credeți. 
Acum trebuie să mă odihnesc. Cu certitudine, voi fi nevoită să 
mă apăr de multe ori pe ziua de azi de acuzaţia că trag să mor! 
Ambrose, le spui tu ce trebuie să știe, da? 

Pleoapele ei se mișcară. 

— Da. Dacă așa preferi, spuse doctorul, holbând ochii. 
Margaret? Margaret! 

— Lăsaţi-o, interveni asistenta. Lăsaţi-o să doarmă. 

— Să doarmă, repetă doctorul Flowerday, părând confuz. 
Sigur că da, are nevoie de odihnă. 


209 


— Ce dorește să ne spuneţi, doctore? întrebă Poirot. 

— Mai bine mergeţi în salon, zise asistenta. 

— Nu, răspunse Flowerday. Nu plec de lângă ea. Și trebuie să 
am o discuţie privată cu domnii, deci lăsaţi-ne singuri câteva 
clipe, vă rugăm. 

Tânăra se supuse și ieși din cameră. 

Flowerday mi se adresă: 

— V-a spus mare parte din poveste, nu? Ce le-a făcut acest 
sat blestemat soţilor Ive? 

— S-ar putea să știm mai multe decât credeţi, observă Poirot. 
Am vorbit atât cu Nancy Ducane, cât și cu Jennie Hobbs. Mi-au 
spus că decesele lui Patrick și Frances Ive au fost declarate 
oficial accidentale. Dar Margaret Ernst i-a spus lui Catchpool că 
au luat otravă intenţionat pentru a se sinucide, mai întâi ea, și 
apoi și el. O otravă numită abrin. 

Flowerday confirmă. 

— Așa este. Frances și Patrick au lăsat amândoi bilete, 
ultimele lor cuvinte către cei vii. Am declarat că, în opinia mea, 
decesele lor au fost accidentale. Am mințit. 

— De ce? întrebă Poirot. 

— Sinuciderea este un păcat în ochii Bisericii. După cât fusese 
Patrick de calomniat, nu suportam să li se mai aducă încă o 
acuză. lar sărmana Frances, care nu a greșit cu nimic și a fost o 
bună creștină... 

— Oui. Je comprends. 

— Ştiam că erau câteva persoane care ar fi topăit de bucurie 
la ideea că au reușit să îi împingă la un asemenea gest. Nu am 
vrut să le dau satisfacţie. Mai ales lui Harriet Sippel. 

Poirot zise: 

— Vă pot întreba ceva, doctore Flowerday? Dacă v-aș spune 
că Harriet Sippel a ajuns să-și regrete comportamentul 
dezgustător faţă de Patrick Ive, aţi crede că ar fi posibil? 

— Să regrete? 

Ambrose Flowerday râse sinistru. 

— Aș crede că aţi înnebunit dac-aţi spune așa ceva, monsieur 
Poirot! Harriet nu regreta nimic din ce făcea. Și nici eu nu 
regret, să știți. Mă bucur că am minţit acum șaisprezece ani. Aș 
face la fel și acum. Daţi-mi voie să vă spun că gloata condusă de 
Harriet Sippel și Ida Gransbury era malefică. Altfel nu poate fi 


210 


descrisă. Fiind un om educat, cred că vă este cunoscută Furtuna 
lui Shakespeare? „Iadul este gol...”? 

— „Și toţi demonii sunt aici”, completă Poirot citatul. 

— Exact. 

Doctorul Flowerday se întoarse către mine. 

— De aceea nu a vrut Margaret să vorbiţi cu mine, domnule 
Catchpool. Și ea este mândră că am minţit pentru binele lui 
Patrick și Frances, dar este mai precaută decât mine. Se temea 
că mă voi lăuda cu gestul meu sfidător, așa cum tocmai am 
făcut, comentă zâmbind amar. Știu că acum trebuie să suport 
consecinţele. Am să-mi pierd dreptul de practică și poate chiar 
libertatea, probabil așa și merit. Minciuna pe care am spus-o l-a 
ucis pe Charles. 

— Soţul lui Margaret? întrebai. 

Doctorul încuviinţă. 

— Mie și lui Margaret nu ne păsa dacă oamenii șușoteau 
„Mincinoșii!” după noi pe stradă, dar pe Charles îl deranja teribil. 
l-a afectat sănătatea. Dacă nu eram atât de hotărât să mă lupt 
cu satul ăsta malefic, poate că Charles ar fi trăit și azi. 

— Unde sunt biletele de rămas-bun ale soţilor Ive? întrebă 
Poirot. 

— Nu știu. | le-am dat lui Margaret acum șaisprezece ani. Nu 
am mai întrebat-o despre ele de atunci. 

— Le-am ars. 

— Margaret, șopti Ambrose Flowerday și se grăbi să se ducă 
lângă ea. Ești trează. 

— Ţin minte tot ce era scris în ele. Mi s-a părut important să 
țin minte și m-am asigurat că o fac. 

— Margaret, trebuie să te odihnești. Te obosește să vorbești. 

— Biletul lui Patrick spunea să-i transmitem lui Nancy că a 
iubit-o și că o va iubi mereu. Nu i-am spus. Cum să-i spun, fără 
să-l dau de gol pe Ambrose? Dar... acum, că s-a aflat adevărul, 
trebuie să-i spui, Ambrose. Spune-i ce a scris Patrick. 

— Așa am să fac. Nu-ţi face griji, Margaret, am să mă ocup de 
tot. 

— Ba îmi fac griji. Nu le-ai spus lui monsieur Poirot și 
domnului Catchpool despre amenințările lui Harriet după ce au 
fost îngropaţi Patrick și Frances. Spune-le acum. 

Închise din nou ochii și, după câteva clipe, adormi. 

— Ce ameninţări, doctore? ceru lămuriri Poirot. 


211 


— Harriet Sippel a venit într-o zi la casa parohială, cu vreo 
zece, douăzeci de adepţi după ea, și a anunţat că sătenii din 
Great Holling vor să îi dezgroape pe Patrick și Frances Ive. Fiind 
sinucigași, nu aveau dreptul să fie îngropaţi în pământ sfinţit, 
după legea Domnului. Margaret a venit la ușă și i-a spus că 
vorbește prostii: aceasta fusese regula Bisericii creștine, dar 
ieșise din uz din 1880, și eram în 1913. Odată ce mori, sufletul 
tău îi revine lui Dumnezeu, și persoana respectivă nu mai poate 
fi judecată de oameni. Adepta credincioasă a lui Harriet Sippel, 
Ida Gransbury, a susţinut că dacă era un păcat să te sinucizi și 
nu puteai fi înmormântat în pământ sfânt în 1880, atunci era la 
fel și acum. Dumnezeu nu își schimbă opinia cu privire la ce este 
sau nu acceptabil, asta susținea. Când a auzit ce a spus 
logodnica lui, Richard Negus a rupt logodna cu hoașca fără 
inimă și a plecat la Devon. A fost cea mai bună decizie pe care 
ar fi putut-o lua. 

— De unde au avut Patrick și Frances Ive abrinul pe care l-au 
folosit să se sinucidă? întrebă Poirot. 

Ambrose Flowerday păru surprins. 

— Este o întrebare la care nu mă aşteptam. De ce vă 
interesează? 

— Mă întreb dacă nu cumva de la dumneavoastră? 

— Ba da, recunoscu doctorul tresărind, de parcă îl durea ceva. 
Frances a furat substanţa de la mine de acasă. Am lucrat la 
tropice câţiva ani și am adus acasă niște fiole cu otravă. Eram 
tânăr pe atunci, dar voiam să o folosesc mai târziu în viaţă dacă 
aveam nevoie, în cazul unei boli incurabile. Văzând prin ce 
agonie trec unii dintre pacienţii mei, voiam să-mi pot cruța 
organismul de asemenea chinuri. Nu aveam cunoștință de faptul 
că Frances știa de cele două fiole cu otravă din sertar, dar cred 
că le-a căutat într-o zi. Așa cum am spus, cred că merit să fiu 
pedepsit. Orice ar spune Margaret, mereu am simţit că 
adevăratul ucigaș al lui Frances nu a fost ea însăși, ci eu. 

— Non. Nu trebuie să vă învinuiți, îl asigură Poirot. Dacă era 
hotărâtă să își curme viaţa, ar fi făcut-o oricum, cu sau fără o 
fiolă de abrin. 

Așteptai ca Poirot să treacă la întrebări despre cianură, de 
vreme ce, dacă un doctor are acces la o otravă, are și la altele, 
în schimb spuse: 


— Doctore Flowerday, nu am de gând să dezvălui nimănui că 
decesele lui Patrick și Frances Ive nu au fost accidentale. Veţi 
rămâne liber și veţi putea practica medicina. 

— Cum? întrebă Flowerday, mutându-și privirea uimit de la 
Poirot la mine. 

Dădui din cap și eu, displăcându-mi faptul că Poirot nu îmi 
ceruse și mie părerea. Până una, alta, era treaba mea să aplic 
legea pe acest teritoriu. Dacă m-ar fi consultat, oricum aș fi fost 
de acord să nu demaște minciuna susținută de Ambrose 
Flowerday. 

— Vă mulţumesc. Sunteţi un om generos și drept. 

— Pas du tout, se apără Poirot de complimentul lui Flowerday. 
Mai am o întrebare pentru dumneavoastră, doctore: sunteţi 
căsătorit? 

— Nu. 

— Dacă îmi permiteți, cred că ar trebui să fiți. 

Inspirai adânc. 

— Sunteţi necăsătorit, nu? Și Margaret Ernst este văduvă de 
câţiva ani buni. Este evident că o iubiţi foarte mult, și cred că și 
ea simte la fel. De ce nu o cereți de soţie? 

Sărmanul doctor Flowerday păru să facă eforturi de a-și 
masca surprinderea. Apoi spuse: 

— Eu și Margaret am convenit acum mult timp că nu ne vom 
căsători. Nu ar fi fost corect. După ce am făcut, deși am simţit 
că era necesar, după ce s-a întâmplat cu bietul Charles... ei 
bine, nu se cădea să fim fericiţi în acel mod, oricât ne-ar fi mers 
de bine împreună. A fost prea multă suferinţă. 

O priveam pe Margaret și îi văzui pleoapele deschizându-se. 

— A fost destulă suferință, spuse ea încet. 

Flowerday își acoperi gura cu pumnul strâns. 

— Of, Margaret... fără tine, ce rost ar mai avea? 

Poirot se ridică. 

— Doctore, spuse pe tonul său cel mai grav, doamna Ernst 
este de părere că va supraviețui. Ar fi mare păcat să vă 
menţineţi hotărârea de-a nu acorda fericirii nicio șansă. Doi 
oameni buni care se iubesc nu ar trebui să fie despărțiți, dacă 
nu există motive să fie astfel. 


Și odată rostite aceste cuvinte, ieși din cameră. 
* 


Îmi doream să fugim repede la Londra, dar Poirot insistă că 
trebuia să vadă mormintele lui Patrick și Frances Ive înainte. 

— Vreau să pun flori la morminte, mon ami. 

— Este februarie, prietene. De unde flori? 

Asta provocă o lungă lamentaţie cu privire la vremea 
englezească. 

Piatra funerară era doborâtă, plină de noroi. Erau câteva urme 
suprapuse în noroi, care sugerau că cele două bestii, Frederick 
și Tobias Clutton, săriseră pe piatră după ce o trântiseră jos cu 
lopata. 

Poirot își scoase mânușile. Se aplecă și, folosind vârful 
degetului arătător de la mâna dreaptă, trasă în noroi conturul 
unei flori mari, asemenea desenului unui copil. 

— Voilà, zise. O floare în februarie, în ciuda oribilei vremi 
englezești. 

— Poirot, v-aţi umplut de noroi pe deget! 

— Oui. De ce păreţi atât de surprins? Nici măcar faimosul 
Hercule Poirot nu poate crea o floare în noroi păstrându-și 
mâinile curate. Noroiul se spală, nu vă faceţi griji. Se poate face 
oricând după aceea manichiura. 

— Sigur că se poate face, declarai zâmbind. Mă bucur că 
sunteți atât de interesat de subiect. 

Poirot scosese o batistă. Îl privii fascinat cum o folosi să 
șteargă piatra funerară de noroi, pufăind în timp ce se tot mișca, 
aproape să se dezechilibreze de câteva ori. 

— lată! declară. C'est mieux! 

— Da, este mai bine. 

Poirot se încruntă uitându-se în jos. 

— Unele imagini sunt atât de descurajante încât speri să nu le 
fi putut vedea vreodată. Trebuie să credem că Patrick și Frances 
Ive se odihnesc împreună în pace. 

Cuvântul „împreună” îmi atrase atenţia. Îmi aduse în minte un 
alt cuvânt: despărțiți. Probabil că mă schimbasem la faţă. 

— Catchpool? S-a întâmplat ceva cu dumneavoastră, ce 
anume? 

Împreună. Despărțiți. 

Patrick Ive era îndrăgostit de Nancy Ducane, dar, mort fiind, 
împărțea mormântul cu aceeași femeie alături de care fusese și 
în timpul vieţii: soţia lui, Frances. Sufletul lui își găsise pacea sau 
suferea după Nancy? Oare Nancy se întreba și ea același lucru? 


214 


Își dorea oare ca morţii să poată vorbi cu cei vii, pentru că îl 
iubea atât de mult pe Patrick? Oricine iubise și pierduse pe 
cineva și-ar fi dorit asta... 

— Catchpool! Ce vă trece prin minte în această clipă? Trebuie 
să știu. 

— Poirot, mi-a venit cea mai absurdă idee. Vă spun repede, ca 
să-mi ziceţi că sunt nebun. Și mă bâlbâii entuziasmat până îi 
spusei. Mă înșel, desigur, concluzionai. 

— Oh, nu, nu, nu. Nu, mon ami, nu vă înșelaţi deloc, spuse și 
suspină. Desigur! Cum de nu mi-am dat seama, cum? Mon Dieu! 
Vă daţi seama ce înseamnă asta? La ce concluzie trebuie să 
ajungem? 

— Nu, mă tem că nu. 

— Ah. Dommage. 

— Fir-ar să fie, Poirot! Nu e corect să mă faceţi să-mi spun eu 
ideea, dar pe a dumneavoastră să nu o spuneţi! 

— Nu avem timp de discuţii acum. Trebuie să ne întoarcem 
repede la Londra, unde veţi împacheta lucrurile lui Harriet Sippel 
și ale Idei Gransbury. 

— Ce? 

Mă încruntai, confuz, întrebându-mă dacă auzul îmi juca feste. 

— Oui. Lucrurile domnului Negus au fost deja strânse de 
fratele său, dacă vă amintiţi. 

— Da, dar... 

— Nu mă contraziceţi, Catchpool. Nu va dura mult să 
strângeţi în valize lucrurile din camerele de hotel ale doamnelor. 
În sfârșit înţeleg acum, înţeleg totul. Toate soluţiile micuţelor 
mele puzzle-uri, fiecare piesă este acum la locul ei! Știţi, 
seamănă cu jocurile de cuvinte încrucișate. 

— Nu faceţi această comparaţie, vă rog. Voi uri cuvintele 
încrucișate dacă le comparați cu acest caz. 

— Doar când vezi toate răspunsurile la un loc, îţi dai seama că 
ai dreptate, continuă Poirot, ignorându-mă. Până atunci, cât încă 
lipsesc niște răspunsuri, s-ar putea să îţi dai seama că un detaliu 
care credeai că se potrivește, de fapt, nu se potrivește deloc. 

— În acest caz, eu sunt o integramă necompletată, fără niciun 
cuvânt descoperit, replicai. 

— Dar nu pentru mult timp, prietene, nu pentru mult timp. 
Poirot va avea nevoie încă o dată de sala de mese de la hotelul 
Bloxham! 


215 


Capitolul 22 


CRIMELE CU MONOGRAMĂ 


În după-amiaza următoare, la patru și un sfert, eu și Poirot 
stăteam la un capăt al sălii de mese de la hotelul Bloxham, 
așteptând ca oamenii să se așeze la diferitele mese. Angajaţii 
hotelului veniseră toţi la ora patru, așa cum promisese Luca 
Lazzari că se va întâmpla. Le zâmbii celor pe care îi cunoșteam: 
John Goode, Thomas Brignell, Rafal Bobak. Ei dădură din cap, 
neliniștiți, în semn de salut. 

Lazzari stătea lângă ușă, gesticulând amplu din mâini în timp 
ce vorbea cu ofiţerul Stanley Beer. Beer se tot ferea și mai făcea 
un pas în spate, pentru a evita vreo lovitură din partea lui 
Lazzari. Eram prea departe să aud ce spunea, iar încăperea era 
destul de gălăgioasă, dar auzii „aceste crime cu monogramă” de 
câteva ori. 

Așa le numea Lazzari? Toată lumea din ţară le spunea așa 
cum le botezaseră ziarele: crimele din hotelul Bloxham. Evident 
că Lazzari găsise o denumire mai ingenioasă, pentru ca mult 
iubitul său hotel să nu rămână asociat cu tragicul eveniment. 
Era atât de evident, încât mă enervă, dar știam că dispoziţia 
mea era de fapt datorată eșecului în a face bagaje. Imi fac cu 
ușurință bagajele înainte să plec undeva, dar asta se întâmplă 
pentru că nu iau cu mine decât strictul necesar. Hainele Idei 
Gransbury trebuie să se fi înmulţit cât stătuse la hotelul 
Bloxham. Deși mi-am petrecut mult timp împachetând și 
încercând să bag toate lucrurile în valiză, apăsând pe ea cu 
toată greutatea, tot nu am reușit. Sigur există un talent feminin 
special pentru așa ceva, pe care bărbaţii neîndemânatici ca 
mine nu îl vor avea niciodată. M-am simţit extraordinar de 
ușurat când Poirot mi-a cerut să mă opresc și să merg în sala de 
mese a hotelului la ora patru. 

Samuel Kidd, îmbrăcat într-un costum elegant din flanel gri, 
ajunsese la patru și cinci minute împreună cu Jennie Hobbs, care 
acum era palidă. Două minute mai târziu sosi și Henry Negus, 
fratele lui Richard, iar la zece minute după el un grup de patru: 


216 


un bărbat și trei femei, una dintre ele fiind Nancy Ducane. Avea 
ochii roșii, plini de lacrimi. Intrând în sală, încercă, deși fără 
succes, să se ascundă după o eșarfă dintr-un material diafan. 

Îi șoptii lui Poirot: 

— Nu vrea să vadă lumea că a plâns. 

— Nu, răspunse el. Poartă eșarfa pentru că speră să nu fie 
recunoscută, nu pentru că îi este rușine de lacrimile ei. Nu este 
nimic greșit în a-ţi manifesta sentimentele în public, deși voi, 
englezii, așa aveţi impresia. 

Nu aveam de gând să schimbăm subiectul, eram mult mai 
interesat de Nancy Ducane. 

— Probabil că nu vrea să fie asaltată de fani înfocaţi care să-i 
cadă la picioare. 

Poirot, în calitatea sa de persoană oarecum faimoasă, căreia i- 
ar fi plăcut să aibă fani aruncându-i-se la picioare, păru să aibă 
dorinţa de a contrazice și acest punct de vedere. 

Îi distrăsei atenţia cu o întrebare: 

— Cine sunt cei trei care au venit cu Nancy Ducane? 

— Lord St. John Wallace, Lady Louisa Wallace și servitoarea 
lor, Dorcas. 

Se uită la ceas și își ţuguie buzele, apoi spuse: 

— Am întârziat deja cincisprezece minute! De ce nu pot 
oamenii să fie punctuali? 

Observai că Thomas Brignell și Rafal Bobak se ridicaseră 
amândoi în picioare, dând impresia că doresc să spună ceva, 
deși încă nu începuserăm. 

— Domnilor, vă rog, luaţi loc! le spuse Poirot. 

— Dar, domnule Poirot, eu trebuie să... 

— Dar eu... 

— Nu vă agitaţi, messieurs. Vă asigur că Poirot știe deja 
lucrurile pe care doriţi să i le spuneți și că vă va spune 
dumneavoastră și tuturor celorlalţi exact acele lucruri. Aveţi 
răbdare, vă rog. 

Bobak și Brignell se așezară la loc, mai liniștiți. Mă surprinse 
să văd că femeia brunetă de lângă Brignell întinse mâna către 
el. El o strânse și se ţinură de mâini tot timpul. Văzui ce priviri își 
aruncau unul celuilalt și înţelesei că erau iubiţi. Dar aceasta nu 
era cu siguranță femeia pe care o văzusem în brațele lui Brignell 
în grădina hotelului. 

Poirot îmi șopti: 


217 


— Femeia pe care o săruta Brignell în grădină, lângă roabă, 
avea părul blond, non? Femeia cu haina maro? 

Îmi oferi un zâmbet enigmatic. Apoi se adresă mulţimii: 

— Acum, că suntem toți, vă pot ruga să faceţi liniște și să fiţi 
atenți? Vă mulțumesc mult tuturor. 

În timp ce Poirot vorbea, mă uitai la feţele celor din sală. 
Aceea era cumva...? Vai de mine! Ea era! Fee Spring, chelneriţa 
de la Pleasant, stătea în spatele sălii. La fel ca și Nancy Ducane, 
încercase să își ascundă faţa cu o pălărie elegantă, dar nu 
izbutise. Imi făcu cu ochiul, parcă spunând că așa meritam, eu și 
Poirot, pentru că ne-am oprit să bem ceva și i-am spus unde ne 
duceam după aceea. Fir-ar să fie, de ce nu rămăsese ștrengăriţa 
la cafenea, unde îi era locul? 

— Trebuie să vă rog să aveţi rabdare astăzi, anunţă Poirot. 
Trebuie să aflaţi și să înțelegeţi multe lucruri pe care încă nu le 
cunoașteţi acum. 

Da, mă gândii, asta descria la perfecţie situaţia în care mă 
aflam. Ştiam cam tot atât cât știau și angajaţii de la hotelul 
Bloxham. Poate chiar și Fee Spring înțelegea mai bine decât 
mine ce se întâmplase. Probabil că Poirot o invitase la acest 
eveniment de proporții pe care îl pregătise. Trebuie să recunosc, 
nu am înţeles și nu am să înțeleg vreodată de ce îi trebuia un 
public atât de numeros. Doar nu era o producție de teatru. Când 
rezolvam eu o crimă, și avusesem norocul să fac asta de câteva 
ori fără ajutorul lui Poirot, pur și simplu îi prezentam concluziile 
mele șefului meu, iar apoi îl arestam pe răufăcătorul cu pricina. 

Mă întrebai, deși prea târziu, dacă ar fi trebuit să îi cer lui 
Poirot să îmi spună totul dinainte, înainte să înceapă 
spectacolul. lată-mă conducând teoretic această anchetă și 
neavând nici cea mai vagă idee de dezlegarea misterului pe 
care urma să ne-o ofere. 

„Orice-ar avea de gând să spună, dă, Doamne, să fie genial”, 
mă rugai. „Dacă o nimerește, iar eu stau aici, lângă el, nu va 
bănui nimeni că am fost, și încă sunt, la fel de nedumerit ca la 
începutul anchetei.” 

— Povestea este prea lungă pentru a o spune fără ajutor, 
declară Poirot. Aș abuza de vocea mea. Vă rog, prin urmare, pe 
toți să ascultați alţi doi povestitori. Mai întâi, ascultaţi-o pe 
doamna Nancy Ducane, faimoasa pictoriţă care ne-a făcut 
onoarea să ni se alăture astăzi. 


218 


Asta mă luă prin surprindere, deși, după figura lui Nancy 
Ducane, pe ea nu. Părea evident că se aștepta ca Poirot să o 
roage să vorbească. Probabil că vorbiseră despre asta mai 
înainte. 

Murmure de uimire umplură sala când Nancy se ridică, 
purtând încă eșarfa, și veni lângă mine, de unde o puteau vedea 
toţi. 

— Aţi dat-o de gol, acum fanii ei înfocaţi știu că este ea, îi 
șoptii lui Poirot. 

— Oui, spuse zâmbind. Și totuși ține eșarfa în jurul feţei când 
vorbește. 

Toată lumea ascultă cu mare atenţie povestea lui Nancy 
despre ea și Patrick Ive: dragostea interzisă, vizitele ilicite la 
casa parohială în miez de noapte, minciunile despre cum lua el 
bani de la congregaţie pentru a le transmite mesaje de dincolo 
de mormânt celor dragi. Nu-i rosti numele lui Jennie Hobbs când 
o menţionă în legătură cu minciuna care declanșase întreaga 
dramă. 

Nancy povesti cum mărturisise totul la hanul King's Head, 
cum le spusese sătenilor din Great Holling despre legătura ei cu 
Patrick Ive, care nu fusese nevinovată, deși așa pretinsese la 
acel moment. Îi tremură vocea când aminti despre morțile 
tragice ale celor doi, Patrick și Frances Ive. Nu spuse decât că 
muriseră otrăviți, nimic mai mult. Nu preciză dacă decesele 
fuseseră accidentale sau sinucideri. Mă întrebai dacă așa o 
rugase Poirot, spre binele lui Ambrose Flowerday și al lui 
Margaret Ernst. 

Înainte de a-și relua locul, Nancy adăugă: 

— Îi sunt la fel de devotată lui Patrick acum, pe cât i-am fost 
mereu. N-am să încetez niciodată să-l iubesc. Într-o bună zi, 
vom fi din nou împreună. 

— Mulţumesc, madame Ducane, spuse Poirot cu o plecăciune. 
Trebuie să vă spun acum ceva ce am descoperit de curând, cred 
că vă va bucura. Înainte să moară, Patrick a scris... o scrisoare. 
În acea scrisoare, a cerut să vi se transmită că vă iubește și că 
vă va iubi mereu. 

— Oh! replică Nancy, apoi își acoperi gura cu mâna și clipi 
des. Monsieur Poirot, nici nu vă daţi seama cât de fericită m-aţi 
făcut. 


— Au contraire, madame. Îmi pot imagina foarte bine. Mesajul 
de dragoste, livrat după moartea celui mult iubit... este un ecou 
al zvonurilor false despre Patrick Ive: că transmitea mesaje de 
dincolo de mormânt. Și cine nu ar vrea să primească un astfel 
de mesaj de la persoana mult iubită și pierdută? 

Nancy Ducane se duse înapoi la locul ei și se așeză. Louisa 
Wallace o bătu pe umăr. 

— lar acum va vorbi o altă femeie care l-a cunoscut și iubit pe 
Patrick Ive: fosta sa servitoare, Jennie Hobbs. Mademoiselle 
Hobbs? 

Jennie se ridică și merse unde stătuse și Nancy. Nici ea nu 
părea surprinsă de rugăminte. Spuse, cu o voce tremurândă: 

— L-am iubit pe Patrick Ive la fel de mult ca Nancy. Dar mie 
nu mi-a împărtășit sentimentele. Pentru el eram doar o 
servitoare loială. Eu am lansat zvonul ticălos despre el. Am spus 
o minciună de neiertat. Eram geloasă că o iubea pe Nancy, și pe 
mine nu. Deși nu l-am ucis cu mâinile mele, cred că, 
calomniindu-l așa cum am făcut-o, i-am pricinuit moartea. Eu și 
alţi trei: Harriet Sippel, Richard Negus și Ida Gransbury, cei trei 
care au fost uciși în acest hotel. Toţi patru am regretat mai 
târziu ce am făcut. Am regretat profund. Așa că am făcut un 
plan ca să îndreptăm lucrurile. 

Observai fețele șocate ale angajaţilor de la Bloxham în timp 
ce Jennie le relata planul pe care ni-l descrisese mie și lui Poirot 
acasă la Samuel Kidd, și de ce anume nu mersese bine. Louisa 
Wallace ţipă îngrozită când auzi despre înscenarea făcută lui 
Nancy Ducane pentru cele trei crime, ca să fie spânzurată. 

— Să faceţi în așa fel încât o femeie nevinovată să fie 
condamnată la moarte pentru trei crime pe care nu le-a comis 
nu este dreptate! strigă St. John Wallace. Este depravare! 

Nimeni nu îl contrazise, cel puţin nu cu voce tare. Fee Spring 
nu părea la fel de șocată precum ceilalţi, observai. Părea doar 
foarte atentă. 

— Nu am vrut să îi înscenez crimele lui Nancy, afirmă Jennie. 
Nu am vrut! Credeţi ce doriți. 

— Domnule Negus, interveni Poirot. Domnule Henry Negus, 
credeţi că era posibil ca fratele dumneavoastră să facă un astfel 
de plan? 

Henry Negus se ridică. 


220 


— N-aș vrea să mă pronunţ, monsieur Poirot. Richard pe care 
l-am cunoscut eu nu ar fi visat să ucidă pe nimeni, desigur, dar 
Richard care s-a întors să locuiască în Devon cu mine, acum 
șaisprezece ani, nu era cel pe care îl știam eu. Ah, fizic era la fel, 
dar nu mai era același om. Mi-e teamă că nu am ajuns niciodată 
să îl cunosc pe omul care a devenit. Deci nu pot comenta cât ar 
fi fost de probabil să se poarte în vreun fel sau altul. 

— Mulţumesc, domnule Negus. Și dumneavoastră, 
domnișoară Hobbs, adăugă Poirot fără entuziasm. Puteţi lua loc. 

Se întoarse către mulțime. 

— Deci vedeţi, doamnelor și domnilor, povestea domnișoarei 
Hobbs, dacă este adevărată, ne lasă fără criminali de arestat și 
judecat. Ida Gransbury a ucis-o pe Harriet Sippel, cu 
permisiunea ei. Richard Negus a ucis-o pe Ida Gransbury, tot cu 
permisiunea ei, iar apoi el s-a sinucis când Jennie Hobbs nu a 
venit să îl ucidă, așa cum se stabilise. S-a sinucis și a făcut să 
pară că a fost crimă, încuind ușa camerei și ascunzând cheia în 
spatele șemineului, apoi deschizând fereastra. Poliţia trebuia să 
creadă că ucigașa, Nancy Ducane, a luat cheia cu ea și a fugit 
pe fereastra deschisă, coborând pe pom. Dar, conform 
declaraţiei lui Jennie Hobbs, nu există criminali, nimeni nu a ucis 
pe nimeni fără permisiunea victimei! 

Poirot privi în sală. 

— Niciun criminal, repetă. Și totuși, chiar dacă ar fi adevărat, 
tot ar mai fi doi criminali vii și care trebuie pedepsiţi: Jennie 
Hobbs și Samuel Kidd, care au conspirat să îi însceneze crima lui 
Nancy Ducane. 

— Sper că îi închideţi pe amândoi, monsieur Poirot! replică 
Louisa Wallace. 

— Eu nu închid sau deschid porţile închisorii, madame. Cu 
asta se ocupă prietenul meu Catchpool și colegii lui. Eu doar 
dezleg mistere și scot la lumină adevărul. Domnule Samuel 
Kidd, vă rog să vă ridicaţi. 

Kidd, părând jenat, se ridică. 

— Rolul dumneavoastră în plan era să duceți biletul la 
recepţia hotelului, nu-i așa? „FIE CA El SĂ NU SE ODIHNEASCĂ 
NICIODATĂ ÎN PACE. 121. 238. 317.” 

— Da, domnule. Așa era, cum a spus Jennie. 

— Jennie vă dăduse acest bilet mai înainte, ca să puteţi face 
asta? 


221 


— Da. Mi l-a dat mai devreme, în cursul zilei. Dimineaţă. 

— Și când trebuia să îl puneţi pe tejgheaua de la recepţie? 

— După ora opt seara, cum a spus Jennie. Imediat cum 
puteam, după ora opt, dar să mă asigur că nu mă vedea nimeni. 

— Cine v-a dat această indicație? întrebă Poirot. 

— Jennie. 

— Și tot de la Jennie aveați și indicația să puneţi cheile de la 
camere în buzunarul lui Nancy Ducane? 

— Așa e, lămuri Kidd pe un ton iritat. Nu știu de ce-mi puneți 
întrebările astea, când abia ce v-a spus ea totul. 

— Am să vă explic. Bon. Conform planului inițial, aşa cum am 
auzit-o toți spunând pe Jennie Hobbs, cheile de la cele trei 
camere, 121, 238 și 317, trebuiau luate din camera lui Richard 
Negus de către Jennie, după ce îl omora, și date lui Samuel Kidd, 
care să le pună undeva - în buzunar, după cum s-a întâmplat - 
pentru a o incrimina pe Nancy Ducane. Dar Jennie Hobbs nu s-a 
dus la hotelul Bloxham în seara crimelor, conform declaratiei 
sale. Nu a avut curajul. Deci vă întreb, domnule Kidd, de unde 
ați luat cheile de la camerele 121 și 317? 

— De unde am... de unde am luat cele două chei? 

— Da. Asta v-am întrebat. Vă rog să răspundeți. 

— Eu... ei bine, dacă vreţi să știți, am făcut singur rost de 
chei. Am aranjat cu un angajat al hotelului să-mi dea cheia 
universală. Și mi-a dat-o. Apoi am dat-o înapoi, după ce am 
folosit-o. Totul a fost discret. 

Eram destul de aproape de Poirot cât să aud sunetul de 
dezaprobare pe care îl scoase. 

— Care angajat, monsieur? Sunt toţi aici, în sală. Arătaţi-o pe 
persoana care v-a dat cheia. 

— Nu mai ţin minte cine a fost. Un bărbat, doar asta vă pot 
spune. Nu ţin minte figurile, spuse frecându-și zgârieturile de pe 
faţă cu degetul mare și arătătorul. 

— Deci aţi intrat în cele trei camere cu această cheie 
universală? 

— Nu, doar în 238. Acolo trebuia să fi fost toate cheile, pentru 
ca Jennie să le ia, dar am găsit doar două. Așa cum aţi spus, una 
fusese ascunsă în spatele șemineului. Nu am vrut să caut prin 
cameră după a treia, cu cadavrul domnului Negus acolo. 

— Minţiţi, îl acuză Poirot. Nu contează. Veţi afla că nu puteți 
să minţiţi și să ieșiţi din această încurcătură. Dar să trecem mai 


222 


departe. Nu, nu vă așezați la loc. Mai am o întrebare pentru 
dumneavoastră și Jennie Hobbs. Făcea parte din plan ca Jennie 
să vină la cafeneaua Pleasant, la ora șapte și jumătate în seara 
crimelor, și să-mi povestească despre faptul că se temea pentru 
viaţa ei? 

— Da, răspunse Jennie, privindu-l nu pe Poirot, ci pe Samuel 
Kidd. 

— lertaţi-mă, atunci, dar nu înţeleg ceva important. V-a fost 
prea teamă să puneţi în aplicare planul, ați afirmat, deci nu aţi 
ajuns la hotel la ora șase. Dar planul a continuat și fără 
dumneavoastră, se pare. Singura schimbare a fost că Richard 
Negus s-a sinucis, da? Și-a pus singur otrava în băutură, nu i-aţi 
pus-o dumneavoastră. Este corect ce am spus până acum, 
mademoiselle? 

— Da, este. 

— In acest caz, dacă singura schimbare a fost că Richard 
Negus s-a sinucis în loc să fie ucis, putem presupune că 
decesele au avut loc conform planului: după ce s-au comandat 
sendvișuri și cornuleţe, între ora șapte și un sfert și ora opt. Da, 
domnișoară Hobbs? 

— Așa e, răspunse. 

Nu mai părea la fel de sigură cum fusese doar cu puţin timp 
înainte. 

— Atunci cum ar fi putut face parte din plan ca 
dumneavoastră să îl ucideţi pe Richard Negus? Ne-aţi spus că 
aveaţi de gând să mă căutați la cafeneaua Pleasant puţin după 
ora șapte și un sfert, în aceeași seară, știind că voi fi acolo 
pentru cina de joi seara. Este imposibil de ajuns de la hotelul 
Bloxham la cafeneaua Pleasant în mai puţin de o jumătate de 
oră. Nu este posibil, orice mijloc de transport ai folosi. Deci, 
chiar dacă Ida Gransbury o ucidea pe Harriet Sippel, iar Richard 
Negus pe Ida Gransbury cât mai repede cu putinţă după șapte și 
un sfert, nu ați fi avut timp să îl ucideţi pe Richard Negus în 
camera 238 după aceea și să ajungeţi la cafeneaua Pleasant 
când ați ajuns. Ar trebui să credem că, în tot acest plan 
meticulos, nu s-a gândit nimeni la imposibilităţile practice? 

Faţa lui Jennie devenise albă ca varul. Probabil la fel și a mea, 
deși nu mă puteam vedea. 


223 


Povestea ei avea o fisură evidentă, pe care Poirot o 
semnalase, și totuși eu nu o observasem. Pur și simplu nu îmi 
trecuse prin cap. 


224 


Capitolul 23 


ADEVĂRATA IDA GRANSBURY 


Samuel Kidd chicoti și se întoarse spre mulţime, pentru a-l 
auzi cât mai mulţi. 

— Domnule Poirot, ţinând cont că sunteţi mândru de 
capacitatea dumneavoastră de deducție, nu vă prea duce 
mintea! Eu am auzit-o pe Jennie vorbind despre asta de mai 
multe ori ca dumneavoastră, asta pot spune. Planul nu era să se 
întâmple crimele la ora șapte și un sfert. Nu știu de unde v-a 
venit ideea. Planul era să se întâmple după ora șase. Comanda 
pentru mâncare de la ora șapte și un sfert nu făcea parte din 
plan. 

— Așa e, sări Jennie. Păru să-și reia calmul, acum, că fostul ei 
logodnic, ager la minte, îi oferise o scăpare. Nu pot decât să 
cred că întârzierea a fost cauzată de faptul că nu am ajuns eu 
acolo la șase, cum plănuiserăm. Probabil că ceilalţi au discutat 
despre faptul că eu nu am apărut. Eu așa aș fi făcut, în locul lor. 
Poate că discuţia despre ce era de făcut a durat mult. 

— Ah, bien sûr. Dar nu m-aţi corectat acum câteva clipe, 
totuși, când am spus că decesele s-au petrecut conform 
planului, între orele șapte și un sfert și opt. Și nu aţi menţionat 
nici că nu ar fi făcut parte din plan comanda pentru ceaiul foarte 
târziu. 

— Îmi pare rău. Ar fi trebuit să vă corectez, zise Jennie. Eu 
sunt... adică, totul este copleșitor. 

— Acum spuneţi că planul era ca decesele să se întâmple la 
ora șase? 

— Da, și ca totul să fie gata până la șapte fără un sfert, pentru 
a putea ajunge la Pleasant până la și jumătate. 

— In acest caz, am o altă întrebare pentru dumneavoastră, 
mademoiselle. De ce trebuia ca domnul Samuel Kidd să aștepte 
o oră întreagă după ce Harriet, Ida și Richard erau morți și după 
ce plecaţi de la hotel, pentru a duce biletul la recepţie? De ce nu 
trebuia să îl ducă domnul Kidd, de exemplu, la șapte și un sfert, 
sau la și jumătate chiar? De ce la opt? 


225 


Jennie făcu un pas în spate, de parcă o izbise ceva. 

— De ce nu la opt? întrebă sfidător. Ce strica să mai aștepte? 

— Puneţi niște întrebări prostești, domnule Poirot, interveni 
Sam Kidd. 

— Sunt perfect de acord cu dumneavoastră, mademoiselle, 
nu strica să aștepte. Totuși, trebuie să ne întrebăm - de ce să 
mai lase un bilet? De ce să nu așteptați să descopere 
cameristele cadavrele, dimineaţă? Jennie? Nu vă uitaţi la 
Samuel Kidd. Uitaţi-vă la Hercule Poirot! Răspundeţi la întrebare. 

— Eu... eu nu știu! Poate că Richard... 

— Nu! Niciun poate că Richard! o întrerupse Poirot. Dacă nu 
răspundeţi dumneavoastră la întrebare, am să răspund eu. l-ați 
spus domnului Kidd să lase biletul la recepţie după ora opt 
pentru că planul inițial era să pară că decesele s-au întâmplat 
între ora șapte și un sfert și opt! 

Poirot se întoarse către mulţimea înmărmurită și tăcută: 

— Să ne gândim la ceaiul de după-masă pentru trei persoane, 
comandat și dus în cameră Idei Gransbury, la numărul 317. Să 
ne imaginăm că respectivele trei victime voluntare, puse în 
încurcătură de absenţa lui Jennie Hobbs, erau nelămurite ce să 
facă și s-au dus în camera Idei Gransbury pentru a discuta. 
Catchpool, dacă ar urma să vă lăsați executat pentru un păcat 
din trecut, aţi comanda prăjituri și cornuleţe chiar înainte de 
asta? 

— Nu. Aș fi prea agitat ca să mănânc sau să beau ceva. 

— Probabil că trioul nostru de călăi a considerat că trebuie să- 
și întremeze forțele înainte de acţiune, speculă Poirot. Apoi, 
când a ajuns mâncarea, nu au putut să o mănânce. Dar unde a 
dispărut toată această mâncare? 

— Mă întrebaţi pe mine? replică Jennie. Mi-e teamă că nu știu, 
nu eram acolo. 

— Să ne întoarcem la momentul acestor decese, afirmă 
Poirot. Doctorul poliţiei a fost de părere că în toate cele trei 
cazuri decesul a survenit între orele patru și opt și jumătate. 
Dovezi circumstanţiale au restrâns apoi acest interval între 
șapte și un sfert și opt și zece. Eh bien, să studiem dovezile 
circumstanţiale. Chelnerul Rafal Bobak le-a văzut pe cele trei 
victime vii la ora șapte și un sfert, când a livrat mâncarea în 
camera 317, iar Thomas Brignell l-a văzut viu pe Richard Negus 
la șapte și jumătate în holul hotelului, când Negus l-a 


226 


complimentat pe Brignell pentru eficienţa sa, l-a rugat să se 
asigure că vor apărea pe nota lui ceaiul și prăjiturile și a cerut 
vin. Deci, pare că niciunul dintre decese nu a survenit înainte de 
ora șapte și un sfert și că decesul lui Richard Negus nu s-ar fi 
putut produce înainte de șapte și jumătate. Și totuși sunt câteva 
detalii care nu se potrivesc. În primul rând, mâncarea care a 
dispărut, despre care știm că nu a mâncat-o Harriet Sippel, Ida 
Gransbury sau Richard Negus. Nu cred că o persoană care 
urmează să ucidă pentru prima oară s-ar gândi să mănânce un 
cornuleţ înainte. Prin urmare, de ce să comanzi mâncare pe care 
nu ai de gând să o mănânci, dacă nu ca să apari în ochii unor 
martori că ești viu la ora șapte și un sfert? Şi de ce era necesar 
ca victimele noastre să fie văzute vii la ora aceea? Nu mă pot 
gândi decât la o explicaţie care să se potrivească în povestea lui 
Jennie Hobbs: dacă ar fi știut cumva că Nancy Ducane nu are un 
alibi credibil pentru ora dintre șapte și un sfert și opt și un sfert, 
atunci complicii ar fi făcut să pară că în acel interval s-au produs 
crimele. Dar Nancy Ducane are un alibi foarte solid pentru acea 
oră, nu-i așa, Lady Wallace? 

Louisa Wallace se ridică în picioare. 

— Da, are. A fost cu mine și cu soțul meu până la ora zece 
seara, am luat cina. 

— Merci beaucoup, madame. Alors, nu mă pot gândi decât la 
un alt motiv pentru care era vital să se creeze impresia că 
decesele s-au petrecut între șapte și un sfert și opt și zece: între 
acele ore, Jennie Hobbs are un alibi de netăgăduit. Eu, Hercule 
Poirot, știu extrem de bine că nu putea să fi fost la hotelul 
Bloxham atunci. Era cu mine la cafeneaua Pleasant între șapte 
și treizeci și cinci și șapte și cincizeci, și deja am vorbit despre 
cât timp ar dura să meargă dintr-o parte în cealaltă. Adaug 
toate acestea la convingerea mea că decesele nu s-au produs 
între orele șapte și un sfert și opt și zece, și încep să mă întreb: 
de ce să se facă un efort atât de mare pentru a dovedi că Jennie 
Hobbs nu ar fi avut cum să comită crimele, din a/t motiv decât 
că le-a comis? 

Jennie sări de pe scaun. 

— Nu am omorât pe nimeni! Jur că nu! E clar că au murit între 
ora șapte și un sfert și opt și zece, este evident pentru toată 
lumea, numai pentru dumneavoastră nu! 


— Staţi jos și tăceţi din gură, domnişoară Hobbs, dacă nu vă 
întreb eu nimic, replică rece Poirot. 

Fața lui Samuel Kidd era desfigurată de furie. 

— Inventaţi totul, domnule Poirot! De unde știți că nu au 
comandat mâncarea pentru că le era pur și simplu foame? Dacă 
mie sau dumneavoastră nu ne-ar fi, nu înseamnă că lor nu le 
era. 

— Atunci de ce nu au mâncat, domnule Kidd? întrebai. Unde 
au dispărut toate acele senavișuri și prăjituri? 

— Cel mai bun ceai de la ora cinci din Londra! bombăni Luca 
Lazzari. 

— Vă spun eu unde au dispărut, Catchpool, răspunse Poirot. 
Criminalul nostru a făcut o greșeală în legătură cu ceaiul de la 
ora cinci, una dintre multe altele. Dacă mâncarea ar fi rămas pe 
farfurii în camera 317, ca să o găsească poliţia, nu ar fi fost 
niciun mister. S-ar fi presupus că ucigașul a ajuns și a întrerupt 
fericita întâlnire înainte ca festinul să înceapă. Dar criminalul 
crede că toată acea mâncare neconsumată va trezi suspiciuni. 
Nu vrea să-și pună nimeni întrebarea „De ce să comanzi 
mâncare și să nu o mănânci?” 

— Atunci ce s-a ales de mâncare? insistai. Unde a dispărut? 

— Complicii au luat-o de la fața locului. Oh, da, doamnelor și 
domnilor, cu certitudine a existat o conspirație pentru a comite 
aceste trei crime! Dacă nu am fost cumva clar până acum, 
Harriet Sippel, Ida Gransbury și Richard Negus erau deja morți 
înainte de ora șapte și un sfert în acea joi. 

Luca Lazzari făcu un pas în față. 

— Monsieur Poirot, iertaţi-mă că vă întrerup, dar trebuie să vă 
spun că Rafal Bobak, unul dintre cei mai loiali chelneri ai mei, nu 
ar minţi. A văzut cele trei victime vii și nevătămate când a dus 
mâncarea la ora șapte și un sfert. Vii și nevătămate! Trebuie să 
fie o greșeală în ceea ce spuneţi. 

— Nu e nicio greșeală. Dar aveţi dreptate dintr-un punct de 
vedere:  chelnerul dumneavoastră, Rafal Bobak, este cu 
adevărat un martor exemplar. A văzut trei oameni în camera 
317 când a dus ceaiul de la ora cinci, dar aceia nu erau Harriet 
Sippel, Ida Gransbury și Richard Negus. 

Toată lumea suspină șocată. Făcui și eu la fel, storcându-mi 
creierii încercând să-mi dau seama cine altcineva ar fi putut să 


228 


fie. Jennie Hobbs nu, ea era deja în drum spre cafeneaua 
Pleasant. Atunci cine? 

— Poirot, spusei iritat, susțineţi că trei oameni s-au dat drept 
victimele pentru a da impresia că erau încă în viaţă când li s-a 
dus mâncarea? 

— Nu chiar, nu. De fapt, doi oameni se dădeau drept dovă 
dintre victime. A treia persoană, Ida Gransbury... ea nu era un 
impostor, îmi pare rău să spun. Nu, din păcate ea era chiar Ida 
Gransbury. Domnule Bobak, ţineţi minte ce mi-aţi spus despre 
ce ați auzit și văzut când aţi dus ceaiul de la ora cinci în camera 
317? Eu ţin minte fiecare cuvânt, pentru că mi-aţi spus de două 
ori. Vă deranjează dacă reproduc cuvintele dumneavoastră și 
pentru cei de față? 

— Nu, domnule, nu mă deranjează. 

— Merci. Aţi ajuns și le-aţi găsit pe cele trei victime părând să 
fie vii și să vorbească despre niște persoane pe care le 
cunoșteau. Aţi auzit-o pe Harriet Sippel, sau pe femeia căreia 
bărbatul din cameră i-a spus „Harriet” mai târziu, rostind: „Nu a 
avut de ales, nu? Nu mai are încredere în ea. Acum nici nu l-ar 
mai interesa, nu se mai îngrijește și e suficient de bătrână ca să- 
i fie mamă. Dacă voia să afle ce gândește el, nu avea altă 
soluţie decât să o primească pe femeia cu care el vorbește și să 
discute cu ea”. În acel moment, bărbatul din cameră nu a mai 
interacţionat cu dumneavoastră și a spus: „Of, Harriet, nu este 
corect. Ida se șochează ușor. Nu o speria!” Până acum am redat 
cu acuratețe, domnule Bobak? 

— Da, domnule. 

— Mi-aţi spus că fie Ida, fie Harriet a spus ceva ce nu aţi ținut 
minte și că apoi bărbatul despre care credeați că este Richard 
Negus a replicat: „Mintea lui? Nu cred că are minte deloc. Și nu 
sunt de acord cu afirmaţia destu/-de-bătrână-ca-să-i-fie-mamă. 
O contrazic vehement!” Atunci aţi auzit-o pe femeia care se 
dădea drept Harriet râzând și replicând: „Ei bine, niciunul dintre 
noi nu poate dovedi că are dreptate, așa că haideţi să fim de 
acord că nu suntem de acord!” Corect? 

Rafal Bobak confirmă din nou că Poirot avea dreptate. 

— Bon. V-aș putea spune, domnule Bobak, că remarca făcută 
fie de Ida, fie de Harriet, pe care nu o mai ţineţi minte, a fost 
făcută de Harriet? Sunt convins, absolut convins că nu aţi auzit- 
o pe Ida Gransbury spunând nici măcar un cuvânt cât timp aţi 


229 


fost în cameră și că nu i-aţi văzut chipul, pentru că stătea cu 
spatele la dumneavoastră. 

Bobak se încruntă, concentrându-se. În cele din urmă spuse: 

— Cred că aveți dreptate, domnule Poirot. Nu, nu i-am văzut 
chipul domnișoarei Ida Gransbury. Și... nu cred că am auzit-o 
vorbind deloc, acum, că tot aţi adus vorba. 

— Nu aţi auzit-o vorbind, monsieur, din simplul motiv că 
respectiva Ida Gransbury, așezată pe scaun și cu spatele la ușă, 
fusese deja ucisă până la ora șapte și un sfert. Când ati dus 


ceaiul de la ora cinci, cea de-a treia persoană din camera 317 
era o femeie moartă! 


230 


Capitolul 24 


CANA ȘI CASTRONUL ALBASTRE 


Câţiva oameni exclamară tulburaţi. Este posibil ca și eu să fi 
fost unul dintre ei. Este ciudat: am văzut multe cadavre, prin 
prisma profesiei mele, și, uneori, scenele mi s-au părut 
tulburătoare, dar niciun cadavru, în sine, nu ar putea să fie la fel 
de terifiant precum o femeie moartă așezată pe un scaun, ca și 
cum ar lua parte la o discuţie agreabilă și un ceai cu prietenii. 

Bietului Rafal Bobak îi tremurau buzele la gândul că fusese 
mai aproape de o asemenea monstruozitate decât ar vrea să fie 
orice om sănătos la cap. 

— De aceea a trebuit dusă mâncarea în camera Idei 
Gransbury, continuă Poirot. Camera lui Richard Negus, numărul 
238, ar fi fost cea mai convenabilă pentru o întâlnire a celor trei 
victime, fiind la etajul al doilea. Ceaiul de la ora cinci s-ar fi 
adăugat la nota de plată a domnului Negus fără ca acesta să 
mai facă vreo precizare în acest sens. Dar desigur că cele trei 
victime nu puteau fi văzute în viaţă pentru ultima oară de către 
Rafal Bobak la ora șapte și un sfert în camera lui Richard Negus! 
Ar fi trebuit să mute cadavrul Idei Gransbury din camera ei, 317, 
în care fusese ucisă cu câteva ore mai devreme. Ar fi fost prea 
riscant. Aproape sigur i-ar fi surprins cineva. 

Fetele șocate ale oamenilor muţi de uimire alcătuiau un 
tablou memorabil. Mă întrebai dacă nu cumva Luca Lazzari va 
trebui să angajeze curând un nou personal. Eu, unul, cu 
siguranţă nu aveam de gând să mă mai întorc la hotelul 
Bloxham după ce se încheia acest caz, și mulți dintre cei din 
sală gândeau probabil același lucru. 

Poirot continuă cu explicațiile: 

— Doamnelor și domnilor, gândiţi-vă la altruismul, la 
mărinimia lui Richard Negus. Ah, ce generos a fost să insiste să 
plătească el mâncarea și ceaiul și transportul individual cu 
mașina, de la gară la hotel, pentru Harriet și Ida. De ce nu au 
venit împreună cu trenul și apoi cu mașina la hotel? Și de ce să 
fie Richard Negus atât de preocupat ca nota de plată să îi revină 


231 


lui, dacă știa foarte bine că el, Harriet Sippel și Ida Gransbury 
urmau să moară? 

Era o întrebare foarte bună. Toate aspectele pe care le 
semnala Poirot erau foarte pertinente și, mai mult decât atât, 
lucruri la care ar fi trebuit să mă gândesc și eu. Pur și simplu, 
îmi scăpase faptul că atât de multe aspecte legate de povestea 
lui Jennie Hobbs nu se potriveau cu faptele. Cum de trecusem cu 
vederea asemenea inadvertente? 

Poirot spuse: 

— Bărbatului care l-a imitat pe Richard Negus la șapte și un 
sfert pentru Rafal Bobak și din nou, la opt și zece, pentru 
domnul Thomas Brignell nu îi păsa de nota de plată! Ştia că nici 
el, nici complicii săi nu vor fi nevoiţi să o plătească. leșise să 
arunce mâncarea. Cum a aruncat-o? Într-o valiză! Catchpool, îl 
mai ţineţi minte pe vagabondul pe care l-ați văzut lângă hotel 
când ne-am plimbat noi cu autobuzul? Un vagabond care mânca 
dintr-o valiză, non? L-aţi descris drept „vagabondul care a furat 
frișca”. Spuneţi-mi, l-aţi văzut cumva mâncând frişcă? 

— Vai de mine! Da! Mânca... o prăjitură cu frișcă. 

Poirot încuviinţă. 

— Din valiza pe care a găsit-o aruncată lângă hotelul 
Bloxham, în mod fericit plină cu gustările pentru ceaiul de la ora 
cinci pentru trei persoane! lată încă un test pentru memoria 
dumneavoastră, mon ami: mai ţineţi minte că mi-aţi spus în 
timpul primei mele vizite la Bloxham că Ida Gransbury adusese 
cu ea suficiente haine cât să umple un dulap? Și totuși avea o 
singură valiză în cameră, la fel ca și Richard Negus și Harriet 
Sippel, care aduseseră considerabil mai puţine haine cu ei. In 
această după-amiază, v-am rugat să îi puneţi lucrurile Idei 
Gransbury în valiză, și ce aţi observat? 

— Că nu încăpeau, recunoscui simţindu-mă ultimul prost. 

Se părea că eram blestemat să mă simt ca un prost în 
legătură cu valiza Idei Gransbury, dar acum din cu totul alt 
motiv. 

— V-aţi învinuit pentru asta, afirmă Poirot. Mereu faceți asta, 
dar, de fapt, era imposibil ca toate hainele ei să încapă, 
deoarece fuseseră aduse la hotelul Bloxham în două valize. Nici 
măcar Hercule Poirot nu ar fi putut să le facă să încapă într-o 
singură valiză! 

Apoi se întoarse către personalul hotelului și zise: 


— Când se întorcea, după ce aruncase valiza cu mâncare, 
acest bărbat s-a întâlnit în hol cu ajutorul de recepţioner, 
Thomas Brignell, chiar lângă ușa sălii în care ne aflăm. De cea 
discutat cu Brignell despre nota de plată? Dintr-un singur motiv: 
pentru a-i lăsa lui Brignell impresia că Richard Negus era încă 
viu la ora șapte și jumătate. jucând rolul domnului Negus, a spus 
ceva incorect: că Negus își permitea să plătească, pe când 
Harriet Sippel și Ida Gransbury nu și-ar fi permis. Asta nu era 
adevărat! Henry Negus, fratele lui Richard, vă poate confirma că 
Richard nu mai avea niciun venit și că îi rămăsese foarte puţin 
din moștenirea de la tatăl său. Dar bărbatul care se dădea drept 
Richard Negus nu știa asta. A presupus că dacă Richard Negus 
era un domn, cândva avocat, atunci sigur avea mulţi bani. Când 
Henry Negus a vorbit cu Catchpool și cu mine, ne-a spus că de 
când se mutase la Devon, fratele său Richard era deprimat. Era 
foarte retras și nu avea nicio poftă de viață, este corect, 
domnule Negus? 

— Mi-e teamă că da, confirmă Henry Negus. 

— Foarte retras! Vă întreb eu: pare acesta un bărbat care s-ar 
răsfăţa cu vin și prăjituri, și bârfe răutăcioase, alături de două 
femei, într-un hotel scump din Londra? Nu! Bărbatul care a 
primit ceaiul de la ora cinci de la Rafal Bobak și pentru care 
Thomas Brignell a adus vin nu era Richard Negus. Acest bărbat 
l-a complimentat pe domnul Brignell pentru eficienţa sa și a 
spus ceva de genul „știu că mă pot baza pe dumneavoastră să 
rezolvati asta, sunteţi foarte eficient. Puneţi mâncarea și 
băuturile pe nota mea, Richard Negus, camera 238”. Cuvintele 
sale au fost atent alese pentru a-l face pe Thomas Brignell să 
creadă că bărbatul acesta, acest Richard Negus, îi cunoștea 
eficienţa și că, drept urmare, se mai întâlniseră înainte. Domnul 
Brignell s-ar fi putut simţi puţin vinovat, poate, pentru că nu își 
amintea de întâlnirile anterioare cu domnul Negus și atunci avea 
să fie hotărât să nu îl mai uite. Avea să-l ţină minte de atunci 
încolo pe acest bărbat cu care se întâlnise de două ori. Normal, 
lucrând într-un hotel mare din Londra, se întâlnește cu sute de 
oameni în fiecare zi! Sunt sigur că se întâmplă adesea ca 
oaspeții să îi știe numele și chipul, deși el le-a uitat pe ale lor. Ei 
sunt, pur și simplu, en masse, oaspeţi! 

— Mă scuzaţi, monsieur Poirot, trebuie să intervin, se grăbi 
Luca Lazzari. În mare, aveţi dreptate, dar în situaţia particulară 


233 


a lui Thomas Brignell, nu. Are o memorie excepţională pentru 
chipuri și nume. Excepţională! 

Poirot zâmbi apreciativ. 

— Da? Bon. Atunci am dreptate. 

— In legătură cu ce? întrebai. 

— Aveţi răbdare și ascultați, Catchpool. Am să explic cum s- 
au petrecut evenimentele. Bărbatul care se dădea drept Richard 
Negus era în holul hotelului miercuri, când s-a cazat domnul 
Negus, cu o zi înainte de crime. Probabil că voia să studieze 
terenul, ca să se pregătească pentru rolul pe care urma să îl 
joace. Oricum, l-a văzut pe Richard Negus când a ajuns. De 
unde știa că este Richard Negus? Am să revin la acest aspect. 
Dar știa. L-a văzut pe Thomas Brignell făcând formalităţile 
necesare și dându-i domnului Negus cheia de la cameră. A doua 
seară, după ce s-a dat drept domnul Negus pentru a primi ceaiul 
de la ora cinci și a ieșit ulterior să arunce mâncarea, acest 
bărbat se întorcea spre camera 317 când s-a întâlnit cu Thomas 
Brignell. Este un bărbat ager la minte și întrevede aici o 
minunată oportunitate pentru a consolida încercarea de a 
deruta poliţia. Il oprește pe Brignell și vorbește cu acesta ca și 
cum el, impostorul, ar fi Richard Negus. Îi amintește lui Brignell 
numele său și îi dă de înţeles că s-au mai întâlnit. De fapt, 
Thomas Brignell nu l-a mai văzut pe acest bărbat, dar ţine minte 
numele de când l-a cazat pe Richard Negus. Și iată, brusc, un 
bărbat care îi vorbește cu încredere, amical și dând impresia că 
se cunosc, și care își spune Richard Negus. Thomas Brignell 
presupune că trebuie să fie Richard Negus. Nu își amintește 
chipul său, dar își reproșează că i-a scăpat asta. 

Faţa lui Thomas Brignell se înroși teribil. 

Poirot continuă: 

— Bărbatul care s-a dat drept Richard Negus a cerut un pahar 
cu vin. De ce? Pentru a prelungi întâlnirea lui cu Brignell, pentru 
a fi mai ușor pentru recepţioner să și-l amintească? Pentru a-și 
liniști nervii întinși la maximum cu niște alcool? Poate din 
ambele motive. Acum, dacă îmi permiteţi o mică paranteză: în 
acest pahar de vin s-au găsit rămășițe de cianură, ca și în ceștile 
de ceai ale lui Harriet Sippel și Ida Gransbury. Dar nu ceaiul sau 
vinul le-a ucis pe cele trei victime. Nu ar fi putut. Aceste băuturi 
au ajuns prea târziu pentru a le ucide, la mult timp după ce 
crimele fuseseră deja comise. Paharul de vin și ceștile de ceai 


234 


de pe măsuţe erau esenţiale pentru a aranja scenele crimelor, 
pentru a da falsa impresie că, de fapt, crimele au fost comise 
după ora șapte și un sfert. De fapt, cianura care i-a ucis pe 
Harriet Sippel, Ida Gransbury și Richard Negus li se dăduse mult 
mai devreme, pe altă cale. Lângă chiuveta fiecărei camere se 
afla câte un pahar, nu-i așa, signor Lazzari? 

— Și, monsieur Poirot. Așa este. 

— Așa cred că a fost ingerată otrava, cu apă. Apoi paharul a 
fost spălat cu grijă și pus la loc lângă chiuvetă. Domnule 
Brignell, i se adresă în mod neașteptat Poirot, determinându-l să 
se facă mic în scaun, de parcă ar fi tras cineva în direcția lui. Nu 
vă place să vorbiţi în public, dar v-aţi făcut curaj pentru asta 
prima oară când ne-am adunat în această sală. Ne-aţi vorbit 
despre întâlnirea dumneavoastră cu domnul Negus pe coridor, 
dar nu și despre vin, deși am întrebat despre asta. Mai târziu, m- 
ați căutat și aţi adăugat detaliul despre vin. Când v-am întrebat 
de ce nu aţi menţionat de la început acest aspect, nu mi-aţi 
răspuns. Nu am înţeles de ce, dar prietenul meu aici de faţă, 
Catchpool, a spus ceva care dovedește multă atenţie și 
înțelepciune și care m-a luminat. A spus că sunteţi o persoană 
cu conștiință, care nu ati ascunde ceva într-o investigație a unei 
crime decât dacă ar fii ceva personal, jenant pentru 
dumneavoastră și ati fi sigur că nu are nicio legătură cu cazul. A 
pus punctul pe i cu această afirmaţie, nu-i așa? 

Brignell încuviinţă timid. 

— Permiteţi-mi să explic, spuse Poirot pe un ton ridicat, deși 
în sală era liniște. Când ne-am întâlnit în această sală, data 
trecută, am întrebat dacă i-a dus cineva vinul domnului Negus în 
cameră. Nu a spus nimeni nimic. De ce nu a spus Thomas 
Brignell: „Nu i l-am dus în cameră, dar i-am dus un pahar cu 
vin”? Vă spune Poirot! Nu a făcut asta pentru că avea dubii și nu 
voia să riște să spună ceva neadevărat. Domnul Brignell a fost 
singurul angajat al hotelului care a văzut-o pe una dintre cele 
trei victime de mai multe ori, sau, pentru a fi exacţi, a fost făcut 
să creadă că l-a văzut pe Richard Negus mai mult decât o 
singură dată. Știa că îi oferise un pahar cu vin unui bărbat care 
își spunea Richard Negus și care se purtase ca și cum se mai 
întâlniseră, dar acest bărbat nu arăta ca Richard Negus pe care 
Thomas Brignell îl mai văzuse. Țineţi minte, domnul Lazzari ne-a 
spus că domnul Brignell are o memorie excelentă pentru chipuri 


235 


și nume. De aceea nu a spus nimic în legătură cu vinul! Era 
distras de gândurile sale. O voce șoptea în mintea sa: „Trebuie 
să fi fost tot el, același bărbat. Dar nu era tot el, l-aș fi 
recunoscut”. Câteva clipe mai târziu, domnul Brignell și-a spus: 
„Sunt nebun? Sigur că era Richard Negus, dacă a spus că așa îl 
cheamă! Pentru prima oară, memoria mea îmi joacă feste. Și 
bărbatul vorbea exact ca Richard Negus, cu accentul lui 
englezesc de om educat”. Lui Thomas Brignell i s-ar fi părut 
incroyable ca o persoană să se dea drept alta pentru a-l păcăli. 
După ce a ajuns la concluzia că bărbatul fusese Richard Negus, 
domnul Brignell s-a hotărât să se ridice și să îmi spună că l-a 
întâlnit pe domnul Negus pe coridor la ora șapte și jumătate în 
seara crimelor, dar i-a fost prea jenă să spună despre vin pentru 
că se temea că va părea drept un imbecil, întrucât nu 
răspunsese la întrebarea mea de mai devreme. Cu siguranţă aș 
fi întrebat, de faţă cu toţi, „De ce nu mi-aţi spus despre asta mai 
devreme?”, și domnul Brignell ar fi fost teribil de stânjenit să 
răspundă: „Pentru că eram prea ocupat să mă gândesc cum se 
face că domnul Negus avea alt chip decât în momentul în care l- 
am întâlnit prima oară”. Domnule Brignell, puteţi să confirmaţi 
că este adevărat ceea ce am spus? Nu trebuie să vă temeţi că 
aţi părea un prost. Ba din contră. Era un alt chip. Era un alt 
bărbat. 

— Slavă cerului, replică Brignell. Tot ce aţi spus este corect, 
domnule Poirot. 

— Bien sûr, zise Poirot lipsit de modestie. Nu uitaţi, doamnelor 
și domnilor, că același nume nu înseamnă neapărat și aceeași 
persoană. Când signor Lazzari mi-a descris-o pe femeia care a 
luat o cameră la acest hotel folosind numele Jennie Hobbs, am 
crezut că probabil era aceeași pe care o întâlnisem la cafeneaua 
Pleasant. Părea să fie aceeași: păr blond, pălărie maro-închis, 
haină maro-deschis. Dar două persoane care au văzut fiecare 
dintre ele o singură dată o femeie care corespunde acestei 
descrieri nu pot să fie sigure că au văzut aceeași femeie. Asta 
m-a pus pe gânduri. Deja bănuiam că Richard Negus, al cărui 
cadavru îl văzusem eu, și cel viu, văzut de Rafal Bobak și 
Thomas Brignell în seara crimelor, nu erau una și aceeași 
persoană. Apoi mi-am amintit cum mi s-a spus că în seara de 
miercuri, când a ajuns la hotelul Bloxham, Richard Negus a fost 
cazat de Thomas Brignell. Dacă aveam dreptate bănuind asta, 


236 


atunci el ar fi fost adevăratul Richard Negus. Și, brusc, am 
înţeles problema lui Thomas Brignell. Cum putea el să spună în 
public că un bărbat părea să aibă două chipuri diferite? Toată 
lumea l-ar fi crezut nebun! 

— Numai dumneavoastră păreţi nebun, domnule Poirot, 
declară acid Samuel Kidd. 

Poirot continuă de parcă nu l-ar fi auzit. 

— Acest impostor nu semăna cu Richard Negus la înfățișare, 
dar nu am niciun dubiu că vocea lui era o imitație perfectă. 
Sunteţi un imitator excelent, nu-i așa, domnule Kidd? 

— Nu-l ascultați pe acest om! E un mincinos! 

— Nu, domnule Kidd. Dumneavoastră sunteţi un mincinos. 
Doar m-aţi imitat și pe mine de mai multe ori. 

Fee Spring se ridică în spatele sălii. 

— Trebuie să-l credeţi pe domnul Poirot. Spune adevărul. L- 
am auzit pe Samuel Kidd imitându-i accentul. Cu ochii închiși, 
nici nu mi-aș fi dat seama că nu este el. 

— Samuel Kidd nu minte doar cu vocea, preciză Poirot. Prima 
oară când l-am văzut, s-a manifestat drept un om cu inteligenţă 
medie și cu o înfățișare neîngrijită: îi lipsea un nasture de la 
cămașă, și aceasta era pătată. Barba era rasă parţial. Domnule 
Kidd, vă rog să le spuneţi tuturor celor prezenți de ce aţi făcut 
asemenea eforturi pentru a părea neglijent prima dată când ne- 
am întâlnit. 

Samuel Kidd privi în faţă, hotărât. Nu spuse nimic. Ochii lui 
erau plini de dușmănie. 

— Foarte bine, dacă nu vorbiţi, voi explica eu. Domnul Kidd s- 
a rănit la obraz când cobora din pomul de lângă camera 
numărul 238 a hotelului, cea a lui Richard Negus. Dacă un 
bărbat îngrijit are o rană pe faţă, asta ar putea ridica semne de 
întrebare, nu? Un bărbat atent la aspectul său ar avea grijă să 
nu se taie pe față când se bărbiereşte. Domnul Kidd nu dorea să 
mă gândesc la asta. Nu dorea să mă întreb dacă nu cumva a 
coborât recent dintr-un pom după ce ieșise pe o fereastră, așa 
că s-a prezentat într-un mod neîngrijit. 

A apărut ca un bărbat care ar fi suficient de neatent încât să 
se taie bărbierindu-se și apoi, pentru a evita alte tăieturi, ar 
umbla cu faţa pe jumătate nerasă! Desigur că un bărbat atât de 
neglijent ar folosi neîndemânatic lama de ras și s-ar răni, asta 
trebuia să creadă Poirot, și asta a și crezut iniţial. 


237 


— Staţi puţin, Poirot, intervenii. Dacă vreţi să spuneţi că 
Samuel Kidd a ieșit pe fereastră din camera lui Richard Negus și 
s-a dat jos din pom... 

— Spun oare atunci și că l-a ucis pe Richard Negus? Won. Nu 
el a făcut asta. Doar l-a ajutat pe ucigașul lui Richard Negus. Cât 
privește identitatea acestei persoane... încă nu v-am dezvăluit 
numele său. 

— Nu, nu l-aţi dezvăluit, replicai aspru. Și nu mi-aţi spus cine 
erau cei trei din camera 317 când Rafal Bobak a dus ceaiul de la 
ora cinci. Aţi spus că victimele erau deja decedate la acel 
moment... 

— Și erau. Una dintre cele trei persoane din camera 317 la 
ora șapte și un sfert era Ida Gransbury, moartă, dar așezată pe 
scaun pentru a părea vie, dacă nu se uita nimeni la faţa ei. O 
alta era Samuel Kidd, care juca rolul lui Richard Negus. 

— Da, asta am înțeles, dar cine era cea de-a treia persoană? 
întrebai aproape disperat. Cine era femeia care se dădea drept 
Harriet Sippel, care bârfea răutăcios? Nu putea să fie Jennie 
Hobbs. După cum aţi spus, Jennie trebuia să fie deja în drum 
spre cafeneaua Pleasant la acel moment. 

— Ah, da, femeia care bârfea răutăcios, repetă Poirot. Am să 
vă spun cine era acea femeie, prietene. Acea femeie era Nancy 
Ducane. 

* 

Sala se umplu de strigăte de uimire. 

— Oh, nu, monsieur Poirot, spuse Luca Lazzari. Signora 
Ducane este unul dintre cele mai mari talente artistice ale țării. 
Și este și o prietenă loială a acestui hotel. Sigur vă înșelați! 

— Nu mă înșel, mon ami. 

Mă uitai la Nancy Ducane, care stătea jos și avea un aer de 
resemnare. Nu nega nimic din ce spusese Poirot. 

Faimoasa artistă Nancy Ducane conspirase cu Samuel Kidd, 
fostul logodnic al lui Jennie Hobbs? Nu fusesem mai uimit în 
viaţa mea! Ce putea să însemne asta? 

— Nu v-am spus că madame Ducane poartă eșarfa aceea 
astăzi pentru că speră să nu fie recunoscută, Catchpool? Aţi 
presupus că voiam să spun „recunoscută drept faimoasa 
pictoriţă de portrete”. Nu! Nu voia să fie recunoscută de Rafal 
Bobak ca fiind acea Harriet pe care el a văzut-o în camera 317 


238 


în seara crimelor! Vă rog să vă ridicaţi și să vă daţi jos eșarfa, 
doamnă Ducane. 

Nancy făcu întocmai. 

— Domnule Bobak, aceasta este femeia pe care aţi văzut-o? 

— Da, domnule Poirot. Ea era. 

Urmă un sunet imperceptibil, dar ușor de auzit: cei din sală își 
trăgeau respiraţia. 

— Nu ați recunoscut-o drept faimoasa pictoriţă de portrete, 
Nancy Ducane? 

— Nu, domnule. Nu știu nimic despre artă, și am văzut-o doar 
din profil. Ținea capul întors în partea opusă. 

— Sunt sigur de asta, în caz că eraţi amator de artă și aţi fi 
putut să o recunoașteți. 

— Am observat-o imediat cum a intrat astăzi însă, pe ea și pe 
acest domn Kidd. Am încercat să vă spun, dar nu m-aţi lăsat să 
vorbesc, domnule. 

— Da, și la fel a încercat și Thomas Brignell să îmi spună că l- 
a recunoscut pe Samuel Kidd, preciză Poirot. 

— Doi dintre cei despre care am crezut că au fost uciși, și 
intră vii și nevătămaţi în sală! 

Era evident din vocea lui că Rafal Bobak încă nu își revenise 
din șoc. 

— Cum rămâne cu alibiul lui Nancy Ducane, cel oferit de Lord 
și Lady Wallace? întrebai. 

— Mi-e teamă că nu era adevărat, explică Nancy. Este vina 
mea. Vă rog să nu îi învinuiți. Îmi sunt prieteni dragi și doreau să 
mă ajute. Nici St. John, nici Louisa nu au știut că am fost la 
hotelul Bloxham în seara crimelor. Le-am jurat că nu am fost 
acolo, iar ei au avut încredere în mine. Sunt oameni buni și 
curajoși, nu au vrut să mă vadă învinuită de trei crime pe care 
nu le-am comis. Monsieur Poirot, cred că înțelegeţi tot, deci 
trebuie să știți că nu am ucis pe nimeni. 

— Să minţi poliţia în cadrul anchetei unei crime nu este curaj, 
madame. Este de neiertat. Când am plecat de la dumneavoastră 
de acasă, știam deja că sunteţi o mincinoasă, Lady Wallace! 

— Cum îndrăzniţi să vorbiţi așa cu soția mea? sări St. John 
Wallace. 

— Îmi pare rău dacă adevărul nu este pe placul 
dumneavoastră, Lord Wallace. 

— De unde aţi știut, monsieur Poirot? întrebă soţia lui. 


239 


— Aveaţi o nouă servitoare, Dorcas. A venit cu 
dumneavoastră aici, astăzi, pentru că v-am rugat să o aduceți. 
Este importantă în această poveste. Mi-aţi spus că Dorcas 
lucrează la dumneavoastră doar de câteva zile, și am constatat 
și eu că este cam neîndemânatică. Mi-a adus o ceașcă de cafea 
și a vărsat mare parte din conţinut. Din fericire însă, nu s-a 
vărsat tot, și am putut să beau puţină. Imediat am recunoscut-o 
drept cafeaua de la Pleasant. Cafeaua lor este de neconfundat, 
nu mai există alta la fel nicăieri altundeva. 

— Măi să fie! strigă Fee Spring. 

— Într-adevăr, mademoiselle. A avut un efect profund asupra 
minţii mele. Imediat am așezat câteva piese din puzzle la locul 
lor. Cafeaua tare face foarte bine creierului. 

Poirot se uită cu subiînțeles la Fee când spuse asta. Ea își 
tuguie buzele în semn de dezacord. 

— Această servitoare nu prea capabilă... scuzaţi-mă, 
mademoiselle Dorcas, sunt sigur că situaţia se va îmbunătăţi cu 
timpul... era proaspăt angajată! Am așezat acest fapt alături de 
cafeaua de la Pleasant și mi-a venit o idee. Dar dacă Jennie 
Hobbs fusese servitoarea Louisei Wallace înaintea lui Dorcas? 
Ştiam de la chelnerița de la Pleasant că Jennie se ducea acolo 
adesea pentru a face diferite cumpărături pentru cea care o 
angajase, o doamnă din înalta societate. Jennie vorbea despre 
ea ca fiind o „lady”. Nu ar fi fost interesant ca Jennie să fi lucrat 
până în urmă cu doar câteva zile pentru femeia care îi oferea un 
alibi lui Nancy Ducane? O coincidenţă extraordinară, sau poate 
deloc o coincidență! La început, gândurile mele privind acest 
aspect au mers într-o direcţie greșită. M-am gândit: „Nancy 
Ducane și Louisa Wallace sunt prietene și au conspirat să o 
ucidă pe /a pauvre Jennie”. 

— Ce idee ridicolă! replică indignată Louisa Wallace. 

— O minciună sfruntată! adăugă soțul ei, St. John. 

— Nu o minciună, pas du tout. O greșeală. Jennie nu este 
moartă, după câte putem vedea. Dar nu am greșit presupunând 
că, până nu demult, a fost servitoare în casa Louisei și a lui St. 
John Wallace, înainte de mademoiselle Dorcas. După ce a vorbit 
cu mine la Pleasant în seara crimelor, Jennie a trebuit să 
părăsească reședința Wallace cât mai repede. Ştia că voi ajunge 
acolo curând pentru a mi se confirma alibiul lui Nancy Ducane. 
Dacă aș fi găsit-o acolo, lucrând pentru femeia care oferea acel 


240 


alibi, aș fi devenit imediat suspicios. Catchpool, spuneţi-mi, 
spuneţi-ne tuturor, ce aș fi bănuit? 

Respirai adânc, rugându-mă să nu Fi înţeles greșit, și spusei: 

— Aţi fi bănuit că Jennie Hobbs și Nancy Ducane complotau 
pentru a ne induce în eroare. 

— Foarte corect, mon ami. 

Poirot îmi zâmbi fericit. Apoi spuse către public: 

— Cu puţin timp înainte de a gusta cafeaua și de a face 
legătura cu Pleasant, privisem un tablou al lui St. John Wallace, 
cadoul pentru soţia sa la aniversarea căsătoriei. Era o 
reprezentare a unei rochița-rândunicii albastre. Era datat patru 
august anul trecut, și Lady Wallace a subliniat acest lucru. 
Atunci Poirot a realizat ceva: portretul lui Nancy Ducane 
reprezentând-o pe Louisa Wallace, pe care tocmai îl văzuse, nu 
era datat. Ca amator de artă, am participat la nenumărate 
expoziții în Londra. Am văzut lucrări ale doamnei Ducane de 
multe ori. Tablourile ei au mereu data pe ele, în colţul din 
dreapta jos, și inițialele ei: NAED. 

— Sunteţi mai atent decât majoritatea celor care participă la 
expoziţii, observă Nancy. 

— Hercule Poirot este mereu atent la tot. Madame, cred că 
portretul Louisei Wallace avea data pe el, dar aţi acoperit-o. De 
ce? Pentru că nu era un tablou recent. Voiaţi să cred că i-ați 
adus portretul Louisei Wallace în seara crimelor și că era așadar 
o lucrare finalizată recent. M-am întrebat de ce nu aţi înscris pe 
el o dată nouă, falsă, și răspunsul a fost evident: dacă lucrările 
dumneavoastră vor dăinui sute de ani și dacă istoricii de artă 
vor fi interesaţi de ele, cum vor fi cu certitudine, nu doreați să îi 
inducetți în eroare pe acești oameni cărora le-ar păsa de opera 
dumneavoastră. Nu, singurii pe care doreaţi să îi induceţi în 
eroare erau Hercule Poirot și poliţia! 

Nancy Ducane înclină capul și spuse pe un ton gânditor: 

— Ce perspicace sunteţi, monsieur Poirot. Chiar înţelegeţi, 
nu? 

— Oui, madame. Înţeleg că aţi ajutat-o pe Jennie Hobbs să își 
găsească de lucru în casa Louisei Wallace. Aţi vrut să o ajutaţi 
pe Jennie când a venit la Londra, înțeleg că ea nu a făcut 
niciodată parte dintr-un plan pentru a vă înscena o crimă, deși |- 
a lăsat pe Richard Negus să creadă altfel. De fapt, doamnelor și 
domnilor, Jennie Hobbs și Nancy Ducane au fost prietene și 


241 


aliate încă de când locuiau în Great Holling. Cele două femei 
care l-au iubit enorm și necondiţionat pe Patrick Ive au pus la 
cale un plan aproape suficient de abil încât să mă păcălească pe 
mine, Hercule Poirot, dar nu suficient de abil totuși! 

— Minciuni, numai minciuni! plânse Jennie. 

Nancy nu spuse nimic. 

Poirot continuă: A 

— Să revenim pentru o clipă la casa soţilor Wallace. In 
portretul Louisei Wallace pictat de Nancy Ducane, pe care l-am 
studiat foarte de aproape și pentru destul de mult timp, erau o 
cană și un castron. Când m-am plimbat prin cameră și le-am 
privit din diferite unghiuri, au rămas de un albastru fără nuanțe 
diferite, neinteresante. Toate celelalte culori se schimbau în 
mod subtil în timp ce le priveam din alte unghiuri, în funcţie de 
lumină. Nancy Ducane este o artistă sofisticată. Este genială în 
privinţa culorilor, dar nu și când se grăbește și nu este atentă la 
artă, ci la a se proteja pe ea și pe prietena ei Jennie Hobbs. 
Pentru a ascunde o informaţie, Nancy a pictat albastre, în grabă, 
cana și castronul din tablou, deși în realitate nu erau așa. De ce 
a făcut asta? 

— Pentru a acoperi data? sugerai. 

— Non. Cana și castronul erau în partea de sus a tabloului, iar 
Nancy Ducane pune data în colţul din dreapta jos, explică Poirot. 
Lady Wallace, nu v-aţi așteptat să doresc să facem turul casei, 
de jos până sus. Aţi crezut că odată ce vorbim și văd portretul 
dumneavoastră pictat de Nancy Ducane, aș fi mulțumit și aș 
pleca. Dar am vrut să văd aceste obiecte albastre, cana și 
castronul, care erau pictate în tablou cu mai puţină subtilitate 
decât restul lucrării. Și le-am găsit! Lady Wallace a părut 
surprinsă că lipseau, dar uimirea ei era o prefăcătorie. Intr-un 
dormitor de sus erau o cană și un castron, însă albe, și cu o 
emblemă pe ele. Acestea trebuiau să fie cana și castronul din 
portret, m-am gândit, dar nu erau albastre. Mademoiselle 
Dorcas, Lady Wallace mi-a spus că probabil le-aţi spart sau furat 
dumneavoastră. 

— Nu am făcut așa ceva! răspunse Dorcas, supărată. Nici n- 
am văzut vreo cană sau castron albastre în casa aia! 

— Din cauză că nu au fost niciodată, tânără doamnă! lămuri 
Poirot. M-am întrebat de ce a acoperit în grabă Nancy Ducane 
cana și castronul din portret cu albastru? Ce spera să ascundă? 


242 


Trebuia să fie emblema, am concluzionat. Emblemele nu sunt 
pur decorative, aparţin uneori unor familii sau, în alte cazuri, 
unor colegii ale unor universități renumite. 

— Colegiul Saviour, Cambridge, mă luă gura pe dinainte. 

Imi amintii că Stanley Beer vorbise despre o emblemă înainte 
să plec cu Poirot spre Great Holling. 

— Oui, Catchpool. Când am plecat de la familia Wallace, am 
desenat repede emblema, ca să nu o uit. 

Nu sunt artist, dar a fost suficient de bine redată. L-am rugat 
pe ofiţerul Beer să afle de unde provenea. Așa cum l-ați auzit 
toţi spunând pe prietenul meu Catchpool, emblema de pe cana 
și castronul din casa Wallace era cea a colegiului Saviour, 
Cambridge, unde Jennie Hobbs a lucrat pe post de cameristă 
pentru reverendul Patrick Ive. V-au fost oferite în dar de rămas- 
bun când ați plecat către Great Holling împreună cu Patrick și 
Frances Ive, nu-i așa, domnişoară Hobbs? Când v-aţi mutat 
acasă la Lord și Lady Wallace, le-aţi luat cu dumneavoastră. 
Când aţi plecat de acolo în grabă pentru a vă ascunde acasă la 
domnul Kidd, le-aţi uitat însă. Nu vă puteaţi gândi la astfel de 
detalii în acele momente. Cred că ulterior au fost mutate de 
către Lady Wallace din camera servitorilor, unde aţi stat, într-un 
dormitor pentru oaspeţi, unde puteau fi admirate de către 
vizitatorii pe care spera să îi impresioneze. 

Jennie nu răspunse. Figura ei devenise total inexpresivă. 

— Nancy Ducane nu a vrut să își asume nici cel mai mic risc, 
observă Poirot. Știa că, după comiterea crimelor, eu și Catchpool 
vom pune întrebări în satul Great Holling. Dacă bătrânul beţivan 
Walter Stoakley, fost profesor la Colegiul Saviour, ne-ar fi spus 
că i-a dat cana și castronul în dar lui Jennie Hobbs? Dacă apoi le 
vedeam în portretul lui Lady Louisa Wallace, am fi făcut legătura 
cu Jennie Hobbs și deci legătura dintre Nancy Ducane și Jennie 
Hobbs, o legătură nu de dușmănie și invidie, cum ni se spusese 
de către ambele femei, ci una de prietenie și complicitate. 
Madame Ducane nu își putea asuma riscul să facem această 
legătură din cauza portretului, așa că a pictat cana și castronul 
albastre în grabă și fără subtilităţi artistice. 

— Nu toate lucrările unui artist pot fi cele mai bune, monsieur 
Poirot, spuse Nancy. 


243 


Mă sperie să constat cât de rezonabilă părea, că o persoană 
care fusese complice la trei crime era atât de politicoasă și 
rațională când făcea conversație. 

— Poate că sunteți de acord cu doamna Ducane, Lord 
Wallace? întrebă Poirot. Și dumneavoastră sunteți pictor, deși cu 
un alt stil. Doamnelor și domnilor, St. John Wallace este un artist 
care pictează plante. l-am văzut lucrările în fiecare cameră a 
casei sale când am vizitat-o pe Lady Louisa; a fost amabilă să mi 
le arate, la fel cum a fost de amabilă și să îi ofere un alibi fals lui 
Nancy Ducane. Vedeţi dumneavoastră, Lady Louisa este o 
femeie bună. Este cel mai periculos tip de om bun: atât de 
inconștientă de rău încât nici nu îl observă în imediata sa 
apropiere! A crezut în inocenţa lui Nancy Ducane și i-a oferit un 
alibi pentru a o proteja. Ah, simpatica și talentata Nancy Ducane 
este foarte convingătoare! L-a convins pe Lordul Wallace că 
dorea să încerce și ea să picteze în stilul lui. Lordul Wallace are 
multe cunoștințe și este renumit, având acces la orice plante îi 
trebuie pentru lucrările sale. Nancy Ducane l-a rugat să obţină 
pentru ea niște plante de cassava, din care se extrage cianura! 

— Cum, Doamne, iartă-mă, ați putea să știți asta? sări St. John 
Wallace. 

— Am presupus, monsieur. Nancy Ducane v-a spus că avea 
nevoie de această plantă pentru arta sa, nu-i așa? Și aţi crezut- 
O. 

Poirot se adresă din nou mulţimii: 

— Adevărul este că nici Lord, nici Lady Wallace nu ar putea să 
creadă că o bună prietenă a lor ar fi capabilă de crimă. l-ar pune 
într-o lumină prea proastă. Reputația lor, vă daţi seama! Chiar și 
acum, când tot ceea ce spun eu se potrivește perfect cu ceea ce 
ei știu că e adevărat, St. John și Louisa Wallace își spun că sigur 
mă înșel, sunt doar un detectiv de pe continent cu tot felul de 
idei. Atât este de perversă natura umană, mai ales în cazul unor 
idees fixes snoabe! 

— Monsieur Poirot, nu am ucis pe nimeni, preciză Nancy. Știu 
că sunteți convins că spun adevărul. Vă rog să le spuneţi clar 
celor din sală că nu am ucis pe nimeni. 

— Nu pot face asta, madame. Je suis désolé. Nu le-aţi 
administrat otrava dumneavoastră, dar aţi complotat la 
uciderea a trei persoane. 


244 


— Da, dar numai pentru a salva o altă viaţă, se apără Nancy. 
Nu sunt vinovată de nimic! Jennie, haide să-i spunem varianta 
noastră, cea adevărată. Odată ce o va auzi, va înțelege că am 
făcut ce am făcut doar pentru a ne salva propriile vieţi. 

Toată lumea aștepta în liniște. Nu crezui că Jennie se va clinti, 
dar până la urmă se ridică. Își ţinea strâns geanta în față cu 
ambele mâini și se îndrepta spre Nancy. 

— Vieţile noastre nu meritau să fie salvate, spuse. 

— Jennie! strigă Sam Kidd, și brusc se ridică și el și se grăbi 
către ea. 

Il privii și mă cuprinse senzaţia că timpul stă pe loc. De ce 
fugea Kidd? Care era pericolul? Era clar că îl simţea, și, chiar 
dacă nu înţelesei de ce, inima mea începu să bată repede și cu 
putere. Avea să se întâmple ceva cumplit. Incepui să fug și eu 
către Jennie. 

Ea deschise geanta. 

— Deci vrei să fii din nou cu Patrick, spui? îi zise lui Nancy. 

Îi recunoscui adevărata voce, dar în același timp parcă nu era 
ea. Era sunetul unui întuneric fără sfârșit ce se propagă prin 
cuvinte. Sper să nu mai aud ceva asemănător niciodată în viața 
mea. 

Și Poirot începu să se miște, dar eram amândoi prea departe. 

— Poirot! strigai, și apoi: Opriţi-o careva! 

Văzui metal și lumina reflectându-se când se mișcă. Doi 
bărbaţi de la masa de lângă Nancy se ridicară în picioare, dar nu 
se mișcară destul de repede. 

— Nu! strigai. 

Mâna lui Jennie se mișcă rapid, apoi văzui sânge, un șuvoi de 
sânge coborând pe rochia lui Nancy și apoi pe podea. Nancy 
căzu la pământ. Undeva, în spatele sălii, o femeie începu să 
tipe. 

Poirot se oprise, acum era încremenit. 

— Mon Dieu, spuse închizând ochii. 

Samuel Kidd ajunse la Nancy înaintea mea. 

— E moartă, anunţă privindu-i trupul neînsuflețit. 

— Da, este, replică Jennie. Am înjunghiat-o în inimă. Direct în 
inimă. 


245 


Capitolul 25 


DACĂ CRIMĂ AR FI ÎNCEPUT CU „D” 


Am înţeles în ziua aceea că nu de moarte mă tem. Este o 
stare lipsită de energie, nu are forță. Mereu văd cadavre din 
cauza muncii mele, și nu mă deranjează prea mult. Nu, ceea ce 
mă sperie cel mai mult este apropierea de moarte existentă în 
cei vii: vocea lui Jennie Hobbs când a cuprins-o dorinţa de a 
ucide, starea mintală a unui ucigaș care ar pune în mod rece și 
calculat trei butoni cu monogramă în gura fiecărei victime și s-ar 
apuca să le așeze cadavrele cu membrele și degetele drepte, 
punându-le palmele lipsite de viaţă pe podea. 

Ține-l de mână, Edward. 

Cum pot cei vii să-i țină de mână pe cei morţi fără să se 
teamă că vor fi trași și ei către moarte? 

Dacă ar fi după mine, nimeni nu ar avea de-a face cu moartea 
cât timp mai este încă viu. Știu că este o speranţă deșartă. 

După ce Jennie Hobbs o înjunghiase pe Nancy, nu doream să 
am de-a face cu ea. Nu voiam să știu de ce o făcuse. Voiam doar 
să mă duc acasă, să stau lângă șemineul lui Blanche Unsworth, 
să lucrez la cuvintele mele încrucișate și să uit despre crimele 
de la hotelul Bloxham sau crimele cu monogramă, sau oricum ar 
mai fi vrut să le numească cineva. 

Poirot însă era suficient de curios pentru amândoi, iar voința 
lui era mai puternică decât a mea. Insistă să rămân. Era cazul 
meu, spuse, trebuia să îl duc până la capăt. Făcu un gest cu 
mâinile care mima împachetatul, de parcă o investigare a unei 
crime era un pachet. 

Așa că, peste câteva ore, eram amândoi într-o încăpere mică 
și pătrată de la Scotland Yard, cu Jennie Hobbs de cealaltă parte 
a mesei. Fusese arestat și Samuel Kidd și era interogat de către 
Stanley Beer. Aș fi făcut orice să îl interoghez eu pe Kidd, care 
era un șarlatan și un ticălos, dar în vocea căruia nu auzisem 
niciodată lipsa totală de speranţă. 

Și pentru că tot vorbim despre voci, mă surprinse tonul blând 
al lui Poirot când vorbi. 


246 


— De ce aţi făcut-o, mademoiselle? De ce să o ucideți pe 
Nancy Ducane, când aţi fost prietene și aliate atât de mult timp? 

— Nancy și Patrick au fost iubiţi în toate sensurile. Nu am știut 
asta până când nu am auzit-o spunând-o astăzi. Am crezut 
mereu că eram la fel amândouă: că îl iubeam pe Patrick, dar 
știam că nu putem să fim cu el în acel mod - că nu fusesem cu 
el în acel mod. În toţi acești ani am crezut că iubirea lor a fost 
nevinovată, dar era o minciună. Dacă Nancy l-ar fi iubit cu 
adevărat pe Patrick, nu l-ar fi împins la adulter și nu i-ar fi întinat 
conștiința. 

Jennie își șterse o lacrimă și continuă: 

— Cred că i-am făcut o favoare. Aţi auzit-o cum a spus că își 
dorește să fie din nou lângă el. Am ajutat-o să obţină asta, nu? 

— Catchpool, spuse Poirot, mai ţineţi minte când v-am spus 
că era prea târziu să o mai salvez pe mademoiselle jennie, după 
ce am găsit sângele din camera 402 de la hotelul Bloxham? 

— Da. 

— Aţi crezut că mă refeream la faptul că este moartă, dar v- 
ați înșelat. Vedeţi dumneavoastră, am știut încă de pe atunci că 
Jennie nu mai putea să fie ajutată. Făcuse deja lucruri atât de 
cumplite, încât eram sigur că va muri și ea. Asta voiam să spun. 

— Sunt moartă de când a murit Patrick, în toate sensurile 
posibile, replică Jennie pe același ton încărcat de o nesfârșită 
lipsă de speranţă. 

Singura cale de a trece peste acest calvar pentru mine era să 
mă concentrez asupra logicii. Rezolvase oare Poirot puzzle-ul? 
Părea să creadă că da, dar eu încă nu înțelegeam. Cine îi 
ucisese pe Harriet Sippel, Ida Gransbury și Richard Negus și de 
ce? Îi pusei aceste întrebări lui Poirot. 

— Ah, răspunse zâmbind de parcă îi amintisem de o glumă. 
Vă înțeleg dilema, mon ami. Îl vedeţi pe Poirot expunând pe larg 
totul și apoi, aproape de concluzie, suntem întrerupţi de încă o 
crimă, fără să auziţi până la urmă răspunsurile pe care le 
așteptați. Dommage. 

— Vă rog să-mi spuneţi imediat, și să se termine cu acest 
dommage, replicai cu toată forţa pe care o mai aveam. 

— Este destul de simplu. Jennie Hobbs și Nancy Ducane au 
conspirat să îi ucidă pe Harriet Sippel, Ida Gransbury și Richard 
Negus cu ajutorul lui Samuel Kidd. Dar în timp ce complota cu 


247 


Nancy, Jennie s-a prefăcut că ar face parte dintr-un alt complot. 
L-a lăsat pe Richard Negus să creadă că el era complicele său. 

— Nu sună deloc „destul de simplu”, protestai. Sună extrem 
de complicat. 

— Nu, nu, prietene. Vraiment, chiar nu este. Vă este greu să 
alăturați cele două versiuni ale poveștii pe care le-aţi auzit, dar 
trebuie să uitaţi tot ce ne-a spus Jennie când am vizitat-o acasă 
la Samuel Kidd, scoateţi-vă din minte tot ce a spus. A fost o 
minciună de la un capăt la celălalt, deși nu mă îndoiesc de 
faptul că erau câteva aspecte adevărate. Cele mai bune 
minciuni conţin crâmpeie de adevăr. Jennie ne va spune imediat 
tot adevărul, acum, că nu mai are nimic de pierdut, dar înainte 
de asta, prietene, trebuie să vă fac complimentul pe care îl 
meritați. Dumneavoastră m-ați ajutat să văd adevărul limpede, 
cu ceea ce ați spus în cimitirul de la biserica Holy Saints. 

Poirot se întoarse către Jennie și spuse: 

— Minciuna pe care i-aţi spus-o lui Harriet Sippel, cum că 
Patrick Ive lua bani de la enoriași pentru a le transmite mesaje 
de la cei dragi de dincolo de mormânt... că Nancy îl vizitase la 
casa parohială noaptea pentru acest motiv, sperând să 
vorbească și ea cu răposatul ei soț William. Ah, de câte ori a 
auzit Poirot această minciună teribilă! De multe, multe ori. Chiar 
dumneavoastră aţi recunoscut că aţi spus minciuna într-un 
moment de slăbiciune, domnișoară Hobbs, orbită de gelozie. Dar 
nu este adevărat! Când stăteam lângă mormântul vandalizat al 
lui Patrick Ive, Catchpool a spus: „Dacă Jennie Hobbs a minţit în 
legătură cu Patrick Ive nu ca să îl rănească, ci pentru a-l 
proteja?” Catchpool își dăduse seama de importanţa unui fapt 
pe care eu îl ignorasem, un fapt care nu fusese niciodată pus în 
discuţie, deci nu l-am analizat: iubirea pasională a lui Harriet 
Sippel pentru răposatul ei soț, George, care a murit tânăr în 
mod tragic. Nu i se spusese lui Poirot cât de mult îl iubise Harriet 
pe George? Sau cum moartea lui o transformase pe Harriet 
dintr-o persoană împlinită și blândă într-una acră și 
dușmănoasă? Este greu să îţi imaginezi o pierdere atât de 
cumplită încât să distrugă orice fel de urmă de bucurie dintr-un 
om. Oui, bien sûr. Ştiam că Harriet suferise o asemenea 
pierdere. Ştiam asta atât de bine încât nici nu m-am mai gândit 
la acest aspect. Știam, de asemenea, că Jennie Hobbs îl iubise 
pe Patrick Ive destul cât să îl părăsească pe Samuel Kidd, 


248 


logodnicul ei, pentru a rămâne lângă reverendul Patrick Ive și 
soția sa. Această iubire era foarte altruistă, era fericită să îl 
servească fără să primească nimic în schimb. Dar povestea 
spusă și de Jennie, și de Nancy ne oferea gelozia drept motiv 
pentru minciuna pe care o spusese Jennie, gelozia pe iubirea lui 
Patrick pentru Nancy. Dar asta nu poate să fie adevărat! Nu se 
potrivește cu faptele! Nu trebuie să ne gândim doar la aspectele 
fizice, ci și la cele psihologice: Jennie nu a făcut nimic să îl 
pedepsească pe Patrick Ive pentru că s-a căsătorit cu Frances. A 
acceptat faptul că el aparţinea unei alte femei. A rămas lângă 
el, servitoare loială, și i-a ajutat mult pe el și soţia lui în casa 
parohială, iar ei îi erau recunoscători. Atunci, de ce brusc, după 
ani de zile de iubire altruistă și devotament, ar dori Jennie să îl 
calomnieze pe Patrick Ive din cauza iubirii lui pentru Nancy 
Ducane? De ce ar fi declanșat evenimentele care l-au distrus? 
Răspunsul este că nu ar fi făcut-o, și nici nu a făcut-o. Nu din 
invidie a minţit Jennie, ci dintr-un cu totul alt motiv, încercaţi să 
îl ajutaţi pe bărbatul pe care îl iubeaţi, nu-i așa, domnișoară 
Hobbs? Să îl salvaţi, chiar. Imediat cum am auzit teoria 
inteligentului meu prieten, Catchpool, mi-am dat seama că era 
adevărată. Era atât de evident, iar Poirot a fost un imbécile să 
nu își dea seama! 

Jennie mă privi. 

— Ce teorie? 

Deschisei gura să răspund, dar Poirot mi-o luă înainte. 

— Când Harriet Sippel v-a spus că o văzuse pe Nancy Ducane 
mergând noaptea la casa parohială, v-aţi dat seama de pericol. 
Știaţi de întâlnirile lor - cum să nu știți, când locuiaţi în aceeași 
casă? — și voiaţi să îi apăraţi reputaţia lui Patrick Ive. Cum 
puteaţi face asta? Odată ce Harriet Sippel prindea un fir de 
scandal, adora să-l facă de rușine pe păcătos în public. Cum aţi 
fi putut să explicaţi prezenţa lui Nancy Ducane la casa parohială 
în nopţile când Frances Ive era plecată, dacă nu mărturisind 
adevărul? Ce altă poveste ar fi putut să ţină? Și apoi, ca prin 
farmec, când aproape că vă dăduserăţi bătută, v-a venit o idee 
care ar fi putut să meargă. Aţi hotărât să folosiți tentaţia și falsa 
speranţă pentru a elimina amenințarea pe care o reprezenta 
Harriet. 

Jennie îl privi fix în faţă, fără să răspundă. 


249 


— Harriet Sippel și Nancy Ducane aveau ceva în comun, 
continuă Poirot. Amândouă își pierduseră în mod tragic soții. l- 
aţi spus lui Harriet că Nancy putuse să comunice cu decedatul 
William Ducane cu ajutorul lui Patrick Ive, plătindu-l. Sigur, 
trebuia să rămână secret faţă de Biserică și de săteni, dar i-aţi 
dat de înțeles lui Harriet că, dacă voia, Patrick ar putea să facă 
același lucru și pentru ea. Ea și George puteau, ei bine, dacă nu 
să fie din nou împreună, atunci măcar să comunice cumva. 
Spuneţi-mi, cum a reacţionat Harriet când i-aţi spus asta? 

Urmă o tăcere prelungă. Apoi Jennie spuse: 

— Dorea să se întâmple cât mai repede. Ar fi plătit oricât, așa 
a zis, doar să mai vorbească din nou cu George. Nu vă puteți 
imagina cât l-a iubit pe acel bărbat, monsieur Poirot. Îi priveam 
figura când vorbeam și parcă priveam o femeie moartă revenind 
la viaţă. Am încercat să îi explic lui Patrick, că era o problemă, 
dar o rezolvasem. li făcusem oferta lui Harriet înainte să îl întreb 
și pe el, știți. Ah, cred că știam în sinea mea că Patrick nu va 
accepta, dar eram disperată! Nu am vrut să îi dau șansa de a-mi 
interzice să fac ce aveam de gând. Puteţi să înţelegeţi asta? 

— Oui, mademoiselle. 

— Am sperat că îl voi putea convinge să fie de acord. Era un 
om cu principii, dar știam că va vrea să o ocrotească pe Frances 
de scandal, și pe Nancy, și doar așa puteam avea garanţia că 
Harriet va tăcea. Era singura cale! Tot ce trebuia să facă Patrick 
era să îi spună câteva cuvinte frumoase lui Harriet din când în 
când și să pretindă că erau din partea lui George. Nici nu trebuia 
să ia banii de la ea. l-am spus toate astea, dar a refuzat 
categoric. A fost oripilat. 

— Și pe bună dreptate, replică Poirot calm. Continuaţi, vă rog. 

— A spus că ar fi imoral și incorect să îi facem lui Harriet ce 
propuneam eu. Că ar prefera să fie ruinat. L-am implorat să se 
răzgândească. Ce rău făceam, dacă pe Harriet o făcea fericită 
asta? Dar Patrick era hotărât. Mi-a spus să îi transmit că nu se 
putea face ce îi propusesem. A fost foarte clar. „Nu spune că ai 
minţit, Jennie, altfel va bănui care este adevărul”, așa a zis. 
Trebuia să îi spun lui Harriet doar că nu se putea face ce dorea 
ea. 

— Deci nu aveaţi nicio altă opţiune decât să îi spuneți asta, 
intervenii. 


— Nicio altă opţiune, repetă Jennie plângând. lar din 
momentul în care i-am transmis mesajul său lui Harriet, ea a 
devenit inamica lui, spunând minciuna mea tuturor din sat. 
Patrick ar fi putut să o facă de râs, spunând că ea dorise să 
beneficieze de serviciile lui și nu le numise blasfemii 
necreștinești decât când i se refuzaseră ei, dar nu a vrut să facă 
asta. A spus că oricât de rea ar fi Harriet, nu ar ataca-o și el. Ce 
prostănac! Ar fi putut să îi închidă gura imediat, dar era prea 
nobil pentru propriul său bine! 

— Atunci v-aţi dus să îi cereți sfatul lui Nancy Ducane? întrebă 
Poirot. 

— Da. Nu înțelegeam de ce să ne agităm doar Patrick și cu 
mine. Era și Nancy implicată. Am întrebat-o dacă ar trebui să 
recunosc în public că minţisem, dar m-a sfătuit să nu fac asta. A 
spus: „Mă tem că oricum Patrick va avea probleme acum, și eu 
la fel. Mai bine te-ai face nevăzută și nu ai spune nimic, Jennie. 
Nu te sacrifica. Nu știu dacă ai fi destul de puternică să faci față 
atacurilor lui Harriet”. M-a subestimat. Eram supărată, știți, cred 
că eram cu nervii la pământ, fiindcă mi-era teamă pentru 
Patrick, Harriet fiind așa hotărâtă să îl distrugă, dar nu sunt o 
persoană slabă de înger, monsieur Poirot. 

— Văd că nu vă este teamă. 

— Nu. Îmi dă putere faptul că Harriet Sippel, ipocrita aia 
dezgustătoare, a murit. Criminalul ei a făcut un mare serviciu 
lumii întregi. 

— Ceea ce face să se nască întrebarea privind identitatea 
acelui criminal, mademoiselle. Cine a ucis-o pe Harriet Sippel? 
Ne-aţi spus că Ida Gransbury, dar aceasta a fost o minciună. 

— Nu cred că trebuie să vă spun eu adevărul, monsieur 
Poirot. Îl știți la fel de bine ca mine. 

— Atunci vă rog să vă fie milă de bietul domn Catchpool. El 
încă nu știe toată povestea. 

— Atunci aţi face bine să i-o spuneţi, nu? replică Jennie 
zâmbind absent, și brusc avui senzaţia că în cameră rămăsese 
mult mai puţin din persoana ei decât fusese cu doar o clipă 
înainte. 

— Tres bien, replică Poirot. Am să încep cu Harriet Sippel și 
Ida Gransbury, două femei inflexibile, foarte convinse de propria 
lor virtute, care erau dispuse să hărţuiască un om nevinovat 
până îl băgau în pământ. Și-au exprimat regretul după moartea 


251 


lui? Nu, chiar au protestat când a fost îngropat în pământ sfinţit. 
Oare aceste două femei au ajuns să regrete modul în care se 
purtaseră cu Patrick Ive, după ce le-a convins cu greu Richard 
Negus? Nu, sigur că nu. Nu este plauzibil așa ceva. Atunci mi-am 
dat seama că minţiţi, mademoiselle jennie, în acel punct al 
poveștii. 

Ea ridică din umeri. 

— Orice este posibil. 

— Non. Doar adevărul este posibil. Știam că Harriet Sippel și 
Ida Gransbury nu ar fi fost niciodată de acord cu un plan al 
execuției voluntare despre care mi-aţi vorbit. Așadar, au fost 
ucise. Ce convenabil să treceţi crimele lor drept niște sinucideri 
asistate! Ați sperat ca Poirot să își dezafecteze micuţele celule 
cenușii când aude că toți morţii și-au dorit moartea. Doar așa se 
puteau mântui! A fost o poveste creativă și neobișnuită, genul 
pe care o auzi și presupui că este adevărată, pentru că nimeni 
nu ar putea să inventeze așa ceva. 

— Era colacul meu de salvare, l-aș fi folosit doar la nevoie, 
lămuri Jennie. Am sperat să nu mă găsiţi, dar m-am temut că ați 
face-o. 

— Și dacă vă găseam, aţi sperat ca alibiul dumneavoastră 
dintre orele șapte și un sfert și opt și zece să vă salveze, la fel 
ca și cel al lui Nancy Ducane. Dumneavoastră și Samuel Kidd ați 
fi fost acuzați de încercarea de a înscena crimele unei persoane 
nevinovate, dar nu de complotul pentru comiterea lor și de 
săvârșirea în sine a crimelor. A fost inteligent să mărturisiţi o 
greșeală pentru a ascunde altele mult mai grave. Dușmanii 
dumneavoastră erau morți, și nimeni nu avea să fie spânzurat, 
pentru că povestea dumneavoastră era verosimilă: Ida 
Gransbury ar fi ucis-o pe Harriet Sippel, și Richard Negus pe Ida 
Gransbury, apoi s-a sinucis. Planul era ingenios, mademoiselle, 
dar nu la fel de ingenios precum Hercule Poirot! 

— Richard voia să moară, afirmă Jennie supărată. Nu a fost 
ucis. Era hotărât să moară. 

— Da, admise Poirot. Acesta este adevărul din mijlocul 
minciunilor. 

— Toată tărășenia e numai din vina lui. N-aș fi ucis pe nimeni 
dacă nu ar fi fost Richard. 

— Dar aţi ucis, de mai multe ori. Tot Catchpool m-a condus pe 
drumul cel bun, spunând câteva cuvinte nevinovate. 


252 


— Ce cuvinte? întrebă Jennie. 
— A spus: „Dacă «crimă» ar fi început cu «D>...” 
* 

Era ciudat să ascult aprecierile lui Poirot privind cât îl 
ajutasem. Nu puteam să înțeleg cum câteva cuvinte ale mele ar 
fi putut să ajute atât de mult. 

Poirot era în plină vervă: 

— După ce v-am ascultat povestea, mademoiselle, am plecat 
de acasă de la Samuel Kidd şi, desigur, am discutat despre 
mărturia dumneavoastră: presupusul plan pe care îl făcuserăți 
cu Richard Negus... Dacă îmi permiteţi s-o spun, era o idee 
strălucită. Era foarte bine pus la punct, ca un șir de piese de 
domino, dar când m-am gândit mai bine, nu era așa deloc, din 
cauza ordinii în care căzuseră piesele. Nu cade D, apoi C, apoi B, 
apoi A, ci B doboară A, apoi C doboară B... dar nu asta contează. 

Despre ce, Doamne, iartă-mă, vorbea? Jennie păru să se 
întrebe același lucru. 

— Ah, trebuie să fiu mai explicit, observă Poirot. Pentru a 
putea să îmi imaginez mai ușor ordinea în care s-au petrecut 
evenimentele, am înlocuit numele cu litere, mademoiselle. 
Planul dumneavoastră, așa cum ni l-aţi descris acasă la Samuel 
Kidd, era așa: B îl ucide pe A, C pe B, apoi D pe C. După aceea, 
D așteaptă ca E să fie învinuit și spânzurat pentru crimele A, B și 
e, iar D se sinucide. Înţelegeţi că dumneavoastră sunteți D în 
acest scenariu, ţinând cont de povestea pe care ne-aţi spus-o? 

Jennie încuviinţă. 

— Bon. Acum, întâmplarea face ca domnul Catchpool, aici de 
faţă, să fie pasionat de cuvintele încrucișate și, legat de acest 
hobby, m-a rugat să mă gândesc la un cuvânt din cinci litere 
care înseamnă „asasinat”. Am spus „crimă”. Nu, a replicat 
Catchpool, nu se potrivește decât dacă „«crimă» ar fi început cu 
«D»”. Mi-am amintit cuvintele lui mai târziu și am speculat în 
mintea mea: dar dacă crimă a început cu D? Dar dacă prima 
care a ucis nu a fost Ida Gransbury, ci dumneavoastră, 
domnișoară Hobbs? Cu timpul, această speculație a devenit o 
certitudine. Am înţeles de ce sigur dumneavoastră ați ucis-o pe 
Harriet Sippel. Ea și Ida Gransbury nu au venit împreună nici cu 
trenul de la Great Holling, nici cu mașina la hotelul Bloxham. 
Deci nu știau una de cealaltă, și nu exista niciun plan unanim 
acceptat. Aceea era sigur o minciună. 


253 


— Și care era adevărul? întrebai disperat. 

— Harriet Sippel credea, la fel ca și Ida Gransbury, că doar ea 
venea la Londra, pentru un motiv personal. Pe Harriet o 
contactase Jennie, spunându-i că trebuia să se întâlnească 
urgent. Totul trebuia să fie cât mai secret. Jennie i-a spus lui 
Harriet că are o cameră rezervată la hotelul Bloxham și că ea, 
Jennie, va veni acolo joi după-masă, poate la trei și jumătate sau 
patru, pentru a discuta despre această problemă importantă. 
Harriet a acceptat invitaţia pentru că Jennie îi scrisese despre 
ceva ce nu suporta refuz, l-aţi oferit ceea ce îi refuzase Patrick 
Ive cu toţi acei ani în urmă, n'est-ce pas, mademoiselle? O cale 
de a comunica cumva cu mult iubitul ei soţ. l-aţi spus că George 
Sippel a încercat să comunice cu ea prin dumneavoastră, 
dumneavoastră, care ați încercat să îl ajutaţi și cu șaisprezece 
ani în urmă să ia legătura cu ea, dar nu aţi reușit. lar acum, 
George încerca din nou să ia legătura cu iubita lui soţie, prin 
intermediul dumneavoastră. Vă vorbise din lumea de dincolo! 
Oh, sunt sigur că aţi fost foarte convingătoare! Harriet nu a 
putut rezista. A crezut asta pentru că își dorea atât de mult să 
fie adevărat. Crezuse minciuna pe care i-o spuseserăţi cu mult 
timp în urmă, despre sufletele celor dragi care iau legătura cu 
cei vii, și o credea și acum. 

— Sunteţi isteț, monsieur Poirot, comentă Jennie. Nota zece. 

— Spuneți-mi, Catchpool, acum înțelegeţi situația cu femeia 
îndrăgostită de un bărbat suficient de tânăr ca să-i fie mamă? A 
acestor oameni care constituiau subiectul bârfelor lui Nancy 
Ducane și Samuel Kidd și de care aţi devenit atât de obsedat? 

— Nu aș spune chiar obsedat. Și nu, nu înțeleg. 

— Să ne amintim précisément ce ne-a spus Rafal Bobak. A 
auzit-o pe Nancy Ducane, care se dădea drept Harriet Sippel, 
spunând: „Nu mai are încredere în ea. Acum nici nu l-ar mai 
interesa, nu se mai îngrijește și e suficient de bătrână ca să-i fie 
mamă”. Gândiţi-vă la cuvintele „acum nici nu l-ar mai interesa”, 
momentul este precizat înaintea motivelor dezinteresului: că 
este suficient de bătrână ca să îi fie mamă este unul dintre 
motive. Acum este suficient de bătrână ca să îi fie mamă. Nu vă 
daţi seama, Catchpool? Dacă acum este suficient de bătrână ca 
să îi fie mamă, așa ar fi trebuit să fi fost mereu. Nu există o altă 
variantă! 


254 


— Nu exageraţi puţin? Adică, fără acel „acum” este foarte 
logic, nu ar mai fi interesat de ea, nu se mai îngrijește și este 
suficient de bătrână ca să îi fie mamă. 

— Dar ce spuneţi este ridicol, mon ami, replică aspru Poirot. 
Nu este logic. Acel „acum” este acolo, în propoziţie. Nu ne 
putem preface că nu este acolo, dacă este. Nu putem ignora 
acel „acum” care este chiar sub... urechile noastre! 

— Mi-e teamă că nu sunt de acord cu dumneavoastră, afirmai 
ușor neliniștit. Dac-ar fi să presupun, aș spune că sensul ar suna 
cam așa: înainte de a nu se mai îngriji, acestui bărbat nu îi 
displăcea sau nu observa diferenţa de vârstă dintre ei. Poate 
nici nu era vizibilă. Dar acum, că nu mai este atât de în formă, 
bărbatul a trecut la o companie mai tânără și mai atrăgătoare, 
cea în care are încredere... 

Poirot începu să vorbească peste mine, roșu la față și 
impacientat: 

— Nu are rost să presupuneţi, Catchpool, când eu știu deja! 
Ascultaţi-l pe Poirot! Mai ascultați o dată exact ce s-a spus și în 
ce ordine: „Acum nici nu ar mai fi interesat de ea, nu se mai 
îngrijește și este destul de bătrână ca să-i fie mamă”! Primul 
motiv pentru care nu ar mai fi interesat de ea, urmat de motivul 
numărul doi! Construcţia arată că ambele motive nefericite care 
sunt valide acum, cândva nu erau. 

— Nu e nevoie să ţipaţi la mine, Poirot. Am înţeles ce vreţi să 
spuneţi, și tot nu sunt de acord. Nu toată lumea are acuratețea 
exprimării dumneavoastră. Interpretarea mea trebuie să fie cea 
corectă, și a dumneavoastră incorectă, din cauză că, așa cum 
ați spus, nu ar avea sens altfel. Chiar dumneavoastră aţi spus: 
dacă este destul de bătrână ca să îi fie mamă acum, atunci 
trebuie să fi fost așa mereu. 

— Catchpool, Catchpool. Incep să îmi pierd orice speranţă în 
ceea ce vă privește! Gândiţi-vă ce s-a spus mai târziu în acea 
conversaţie. Rafal Bobak l-a auzit pe Samuel Kidd, dându-se 
drept Richard Negus, spunând: „Contest ideea cu destul de 
bătrână ca să-i fie mamă. O contest vehement!” La care Nancy, 
pozând drept Harriet, a spus: „Ei bine, niciunul dintre noi nu 
poate dovedi că are dreptate, așa că haideţi să fim de acord că 
nu suntem de acord!” Dar de ce să nu poată dovedi niciunul că 
are dreptate? Doar este o problemă simplă de biologie, dacă o 
femeie este sau nu suficient de bătrână faţă de cineva cât să-i 


255 


fie mamă. Dacă este cu patru ani mai mare decât el, atunci nu 
este destul de bătrână. Nimeni nu ar contesta asta! Dacă este 
cu douăzeci de ani mai bătrână, atunci este suficient de bătrână 
ca să îi fie mamă. Este foarte clar. 

— Dar dacă este mai bătrână cu treisprezece ani? interveni 
Jennie Hobbs, care închisese ochii. Sau doisprezece? Sunt cazuri 
rare... dar asta nu se aplică aici, desigur. 

Deci Jennie înțelegea aluzia lui Poirot. Eu eram singurul 
ignorant din încăpere. 

— Treisprezece, doisprezece, nu contează! Se poate întreba 
un doctor, un expert medical, dacă este posibil, teoretic vorbind, 
ca o femeie de treisprezece sau doisprezece ani să nască. 
Răspunsul ar fi da sau nu. Să nu dezbatem cazurile de copii care 
fac copii! Aţi uitat cealaltă afirmaţie interesantă facută de 
Samuel Kidd în legătură cu acest presupus bărbat mai tânăr? 
„Mintea lui? Nu cred că are minte deloc”. Sigur veţi afirma că 
domnul Kidd nu voia să spună decât că bărbatul în cauză era un 
imbecil. 

— Sigur că voi spune asta, replicai rușinat. De ce nu-mi 
spuneţi ce-mi scapă, de vreme ce sunteţi mult mai isteț decât 
mine? 

Poirot se arătă dezamăgit. 

— Sacre tonnerre. Cuplul despre care se discuta în camera 
317 erau Harriet Sippel și soțul ei George. Discuţia nu era o 
dezbatere serioasă, ci una zeflemistă. George Sippel a murit 
când el și Harriet erau încă foarte tineri. Samuel Kidd susține că 
nu are minte, deoarece dacă George Sippel mai există în vreun 
fel după moarte, nu este în formă umană. Este o stafie, n'est-ce 
pas? De vreme ce mintea rezidă în creier, și sufletul nu posedă 
organe umane, George Sippel, stafia, nu poate avea minte. 

— Eu... Of, Doamne. Da, acum înţeleg. 

— Samuel Kidd își expune punctul de vedere în felul acesta - 
„AȘ spune că...” -, pentru că se așteaptă ca Nancy Ducane să 
nu fie de acord. Ar fi putut să spună: „Sigur că o stafie are 
minte. Stafiile sunt libere, nu, și au liber arbitru? De unde vin 
lucrurile astea, dacă nu din minte?” 

Din punct de vedere filosofic, era o opinie interesantă. În alte 
circumstanţe, aș fi avut și eu însumi o părere în privinţa 
chestiunii respective. 

Poirot continuă: 


— Remarca lui Nancy „suficient de bătrână ca să-i fie mamă” 
se baza pe ideea că, odată ce un om moare, vârsta sa rămâne 
neschimbată pentru totdeauna. În viaţa de apoi, nu mai 
îmbătrânește. George Sippel, dacă s-ar întoarce ca spirit să-și 
viziteze văduva, ar fi pururi de douăzeci de ani, vârsta la care a 
murit. lar ea, ca femeie de patruzeci de ani, este acum suficient 
de bătrână ca să îi fie mamă. 

— Bravo, replică Jennie pe un ton foarte sigur. Nu am fost 
acolo, dar conversaţia a continuat mai târziu și în prezența mea. 
Monsieur Poirot chiar este formidabil de inteligent, domnule 
Catchpool. Sper că îl prețuiţi. 

Lui Poirot îi spuse: 

— Discuţia a continuat, oh, la nesfârșit! Nancy insista că ea 
are dreptate, dar nici Sam nu se lăsa mai prejos. Spunea că 
stafiile nu au vârstă, sunt atemporale, deci este incorect să 
sustii despre oricine că ar fi suficient de bătrână ca să îi fie 
mamă unei stafii. 

Poirot mi se adresă: 

— Este neplăcut, nu-i așa, Catchpool? Când Rafal Bobak a 
livrat mâncarea, Nancy Ducane, cu cadavrul Idei Gransbury 
așezat pe scaun lângă ea, râdea de femeia la a cărei ucidere 
fusese complice mai devreme, în aceeași zi. Sărmana Harriet 
cea proastă, soțul ei nu este interesat să vorbească cu ea de 
dincolo de mormânt. Nu, el va vorbi cu Jennie Hobbs, lăsându-i 
lui Harriet singura opţiune, aceea de a primi mesajul său 
întâlnindu-se cu Jennie la Bloxham și, făcând asta, să moară și 
ea. 

— Nimeni nu a meritat vreodată mai mult decât Harriet Sippel 
să fie ucis, declară Jennie. Am și eu regretele mele. Nu regret 
însă că am ucis-o pe Harriet. 

* 

— Dar Ida Gransbury? întrebai. Ea de ce s-a dus la hotelul 
Bloxham? 

— Ah! replică Poirot, părând să nu obosească niciodată 
împărtășind cunoașterea pe care doar el părea să o posede. Și 
Ida a acceptat o ofertă irezistibilă, de la Richard Negus. Nu să i 
se facă legătura cu un vechi iubit decedat, ci să se întâlnească 
cu fostul său logodnic după șaisprezece ani. Nu este greu de 
imaginat cât de mare a fost tentaţia. Richard Negus a părăsit-o 
pe Ida și, fără niciun dubiu, i-a frânt inima. Ea nu s-a măritat 


257 


niciodată. Cred că a făcut aluzie într-o scrisoare la posibilitatea 
unei reconcilieri, poate chiar la căsătorie. Un final fericit. Ida a 
fost de acord; care om singur ar refuza să îi dea o a doua șansă 
marii iubiri? Richard i-a spus că va veni la ea în cameră, la 
hotelul Bloxham, la ora trei și jumătate, sau poate la patru în 
acea joi. Mai ţineţi minte remarca dumneavoastră, Catchpool, 
despre sosirea la hotel miercuri, pentru a dedica întreaga zi de 
joi săvârșirii crimelor? Acum capătă sens, așa e? 

Încuviinţai. 

— Negus știa că în acea joi avea să comită o crimă și să se 
sinucidă. Normal că a vrut să ajungă cu o zi mai devreme, să se 
pregătească mintal pentru dublul chin. 

— Și să evite posibile întârzieri ale trenurilor sau alte astfel de 
lucruri care i-ar fi încurcat planul, remarcă Poirot. 

— Deci Jennie Hobbs a ucis-o pe Harriet Sippel, și Richard 
Negus pe Ida Gransbury? 

— Oui, mon ami. 

Poirot o privi pe Jennie, care confirmă. Apoi el continuă: 

— Cam la aceeași oră, în camerele 121 și 317. In ambele 
camere, s-a folosit aceeași metodă, cred, de a le administra lui 
Harriet și Idei otravă. Jennie i-a spus lui Harriet, și Richard Idei: 
„Vei avea nevoie de un pahar cu apă înainte să asculţi ce am de 
spus. Uite, ţi-l dau eu. Stai jos”. Când au luat apă, folosind 
paharul de lângă chiuvetă, Jennie și Richard au pus și otrava. 
Apoi le-au dat paharele celor două victime. Probabil că au murit 
la scurt timp după aceea. 

— Dar decesul lui Richard Negus? întrebai. 

— Jennie l-a ucis, conform planului pe care îl făcuseră ei doi. 

— Mare parte din ce v-am spus acasă la Sam este adevărat, 
interveni Jennie. Richard chiar mi-a scris după ani de tăcere. Era 
distrus de vina faţă de Patrick și Frances și nu vedea nicio 
scăpare, nicio posibilitate de a îndrepta lucrurile sau de a se 
linişti, dacă nu plăteam toţi cu vieţile noastre, toţi cei patru 
vinovati. 

— V-a rugat să îl ajutaţi să le ucidă pe Harriet și pe Ida? 
întrebai, încercând să înţeleg în timp ce vorbeam. 

— Da. Pe ele, pe el și apoi și pe mine. Trebuia să murim toţi, a 
insistat, altfel nu avea niciun sens. Nu voia să fie criminal, ci 
călău, folosea mult cuvântul ăla, și asta însemna că nici el, nici 
eu nu puteam rămâne nepedepsiți. Am fost de acord că Harriet 


258 


și Ida meritau să moară. Erau malefice. Dar... eu nu voiam să 
mor, și nici să moară Richard. Pentru mine era suficient că îi 
părea rău pentru aportul pe care l-a avut în moartea lui Patrick. 
Eu... eram sigură că ar fi fost destul și pentru Patrick, și pentru 
orice autoritate superioară, dacă există vreuna. Dar nu l-am 
putut convinge pe Richard. Am înțeles imediat că nu avea rost 
să încerc. Era la fel de inteligent ca întotdeauna, dar ceva din 
mintea lui se dislocase, devenise ciudat, avea idei ciudate. Toţi 
acei ani în care a suferit pentru asta, vina... Devenise un fanatic. 
Eram absolut sigură că m-ar fi omorât și pe mine dacă nu eram 
de acord cu propunerea lui. Nu a spus asta explicit. Nu a vrut să 
mă amenințe, vedeți dumneavoastră. A fost blând cu mine. Ce 
voia și îi trebuia era un aliat. Cineva care gândea la fel. Chiar a 
crezut că aș fi de acord cu planul lui, pentru că, spre deosebire 
de Harriet și Ida, eu eram rezonabilă. Era convins că avea 
dreptate, că soluţia lui era singura opţiune. Am crezut că poate 
are dreptate, dar îmi era teamă. Acum nu-mi mai este. Nu știu 
ce m-a schimbat. Poate că atunci, așa nefericită cum eram, mai 
speram că viaţa mea se va îmbunătăți. Tristeţea este altceva 
decât disperarea. 

— Știaţi că trebuie să vă prefaceţi pentru a vă salva viața, 
afirmă Poirot. Trebuia să îl minţiţi convingător pe Richard Negus, 
era singura șansă de a scăpa de la moarte. Nu ați știut ce să 
faceţi, așa că v-aţi dus la Nancy Ducane să vă ajute. 

— Da, m-am dus. Și mi-a rezolvat problema, sau așa am 
crezut. Planul ei era strălucit. Urmându-i sfaturile, i-am cerut lui 
Richard doar o schimbare față de planul lui. El voia ca odată 
Harriet și Ida moarte, să mă omoare pe mine și apoi pe sine. 
Sigur că, fiind un bărbat autoritar, obișnuit să se ocupe de tot, 
voia să controleze situația până la capăt. Nancy mi-a spus că 
trebuie să îl conving pe Richard în sensul de a-l omori eu pe el. 
„Imposibil!”, i-am zis, „nu va accepta niciodată”. Dar Nancy a 
spus că ar accepta dacă aș pune problema cum trebuie. Avea 
dreptate. A mers. M-am dus la Richard și i-am spus că nu era 
suficient să murim noi patru: eu, el, Harriet și Ida. Și Nancy 
trebuia pedepsită. Am pretins că n-aș muri împăcată decât după 
moartea ei. Era mai rea decât Harriet, am susţinut. Am minţit 
despre felul în care Nancy a plănuit, cu sânge-rece, să-l seducă 
pe Patrick și cum nu s-a lăsat refuzată. l-am povestit lui Richard 
că ea mi-a mărturisit adevăratul motiv pentru care a vorbit la 


259 


King's Head - nu ca să-l ajute pe Patrick, ci ca să-i facă rău lui 
Frances. Că a sperat că Frances se va sinucide sau îl va părăsi 
pe Patrick și se va întoarce la tatăl ei la Cambridge, ca să aibă 
Nancy cum să îi ia locul. 

— Tot minciuni, afirmă Poirot. 

— Da, sigur că minciuni, dar unele sugerate chiar de Nancy, și 
care au mers! Richard a acceptat să moară înaintea mea. 

— Și nu a știut că este implicat Samuel Kidd, nu-i așa? 
observă Poirot. 

— Nu. Eu și Nancy l-am implicat, era parte din planul nostru. 
Nu am vrut niciuna să ieșim pe fereastră și să coborâm pe pom, 
ne temeam că ne-am rupe gâtul, iar după ce închideam ușa pe 
dinăuntru și ascundeam cheia, asta era singura ieșire din 
camera 238. De aceea am avut nevoie de Sam, și pentru a-l 
imita pe Richard. 

— lar cheia trebuia ascunsă după semineu, bombănii eu, 
verificând dacă îmi era totul clar. Pentru ca, venind să ne 
spuneţi povestea, cea de acasă de la domnul Kidd, să pară că 
totul se potrivește. Richard Negus a ascuns cheia pentru a crea 
aparenţa că a fost ucis, deoarece era implicat în planul de ao 
incrimina pe Nancy Ducane. 

— Și era, completă Poirot. Sau credea că este. Când Jennie i-a 
dat paharul cu apă otrăvită, așa cum stabiliseră, a crezut că ea 
va rămâne vie doar pentru a se asigura că Nancy va fi găsită 
vinovată pentru cele trei crime de la hotelul Bloxham. A crezut 
că va vorbi cu poliția de așa manieră încât să fie sigură că o vor 
suspecta pe Nancy. Nu știa că Nancy își aranjase un alibi solid 
cu Lord și Lady St. John Wallace! Sau că, după moartea lui, 
butonul îi va fi împins adânc în gură, cheia ascunsă după 
șemineu, fereastra deschisă... Nu știa că Jennie Hobbs, Nancy 
Ducane și Samuel Kidd vor aranja totul astfel încât poliţia să 
creadă că decesele surveniseră între șapte și un sfert și opt și 
zece! 

— Nu, Richard nu a știut despre acele detalii, admise Jennie. 
Acum vedeţi de ce am spus că planul lui Nancy era strălucit, 
monsieur Poirot. 

— Era o artistă talentată, mademoiselle. Cei mai buni artiști 
au ochiul format pentru detaliu și pentru structură, pentru felul 
în care se îmbină componentele. 

Jennie se întoarse către mine: 


260 


— Nici Nancy, nici eu nu ne-am dorit asta. Trebuie să mă 
credeţi, domnule Catchpool. Richard m-ar fi ucis dacă-l refuzam, 
spuse oftând. Aranjaserăm totul. Nancy trebuia să iasă basma 
curată, iar eu și Sam să fim pedepsiţi pentru că încercaserăm să 
o învinuim pe Nancy, dar nu cu pedeapsa capitală. Speram să 
stăm în pușcărie o scurtă perioadă. Apoi aveam să ne căsătorim. 

Sesizând faptul că eram surprinși, Jennie adăugă: 

— Ah, nu-l iubesc pe Sam cum l-am iubit pe Patrick, dar ţin 
mult la el. Ar fi fost o companie plăcută, dacă nu stricam totul 
înjunghiind-o pe Nancy. 

— Era deja stricat totul, mademoiselle. Ştiam că i-aţi ucis pe 
Harriet Sippel și pe Richard Negus. 

— Nu l-am ucis pe Richard Negus, monsieur Poirot. Aici aţi 
greșit. Richard dorea să moară. l-am dat otravă cu permisiunea 
lui. 

— Da, dar sub un fals pretext. Richard Negus a fost de acord 
să moară pentru că dumneavoastră aţi acceptat planul lui ca 
toți patru să muriţi. Apoi cinci, când aţi implicat-o pe Nancy 
Ducane. Dar nu aţi fost de acord, de fapt. L-aţi trădat și ați 
complotat împotriva lui. Cine știe dacă Richard Negus ar fi ales 
să moară în acel moment, dacă i-aţi fi spus adevărul despre 
pactul secret cu Nancy Ducane? 

Expresia lui Jennie se înăspri. 

— Nu l-am asasinat pe Richard Negus. L-am omorât în 
legitimă apărare. M-ar fi omorât el pe mine dacă nu o făceam. 

— Aţi spus că nu v-a ameninţat explicit. 

— Nu, dar am dedus. Ce credeţi, domnule Catchpool? L-am 
ucis pe Richard sau nu? 

— Nu știu, recunoscui confuz. 

— Catchpool, mon ami, nu fiţi absurd! A 

— Nu este absurd, îmi luă apărarea Jennie. Işi folosește 
mintea când dumneavoastră refuzaţi să o faceţi, monsieur 
Poirot. Vă rog să vă gândiţi la asta, vă implor. Înainte să mă 
spânzure, sper să vă aud spunând că nu l-am ucis pe Richard 
Negus. 

Mă ridicai. 

— Haideţi să mergem, Poirot. 

Voiam să terminăm interogatoriul cât încă mai plutea în aer 
cuvântul „speranță”. 


Epilog 


Patru zile mai târziu, stăteam în faţa șemineului lui Blanche 
Unsworth cu un pahar de coniac și lucram la cuvintele mele 
încrucișate, când Poirot intră în salon. Stătu lângă mine, tăcut, 
câteva minute. Nu îmi ridicai ochii. 

Până la urmă, își drese vocea. 

— Și acum, Catchpool, oftă. Și acum evitaţi să discutăm dacă 
Richard Negus a fost asasinat, asistat la sinucidere sau omorât 
în legitimă apărare. 

— Nu văd cum ar putea discuţia să fie de ajutor, replicai în 
timp ce mi se încorda stomacul. 

Nu mai voiam să vorbesc niciodată despre crimele de la 
Bloxham. Ce voiam eu, ce aveam nevoie, era să scriu despre 
ele, să aștern pe hârtie fiecare detaliu a tot ce se întâmplase. 
Mă șoca faptul că îmi doream atât de mult să fac asta, fără însă 
să vorbesc deloc. Oare de ce era atât de diferit să scriu ceva 
decât să vorbesc despre asta? 

— Nu vă alarmaţi, mon ami, mă linişti Poirot. Nu voi mai 
deschide subiectul. Vom discuta despre alte lucruri. De 
exemplu, am vizitat cafeneaua Pleasant în această dimineaţă. 
Fee Spring m-a rugat să vă transmit mesajul că ar vrea să vă 
vorbească, și cât mai repede cu putinţă. Este nemulțumită. 

— De mine? 

— Da. Stătea în sala de mese de la hotelul Bloxham și asculta 
explicaţiile pentru tot ce s-a întâmplat, și imediat s-a și terminat 
totul. A avut loc o crimă în faţa tuturor, iar povestea a fost 
lăsată neterminată pentru publicul nostru. Mademoiselle Fee 
dorește să îi povestiţi totul, foarte atent, în cele mai amănunțite 
detalii. 

— Nu este vina mea că s-a mai produs o crimă, mormăii. Nu 
poate să citească povestea din ziare, ca toată lumea? 

— Non. Doreșşte să discute cu dumneavoastră între patru ochi 
despre asta. Este impresionant de inteligentă pentru o 
chelneriță. Este o tânără doamnă demnă de stimă. Nu credeţi 
asta, mon ami? 


— Știu ce urmăriţi, Poirot, îl avertizai. Încetaţi imediat. Vă 
pierdeţi timpul, ca și Fee Spring, presupunând că... știți ce, 
lăsaţi-o baltă, bine? 

— V-aţi supărat pe mine. 

— Puțin, da, recunoscui. Henry Negus și valiza, Rafal Bobak și 
căruciorul de rufe, Thomas Brignell și prietena lui din grădină, 
care părea că poartă o haină maro-deschis, la fel ca jumătate 
dintre englezoaice. Roaba... 

— Ah! 

— Da, „ah”. Știaţi foarte bine că Jennie Hobbs nu era moartă, 
deci de ce ați făcut un asemenea efort să-mi induceți bănuiala 
că trupul ei fusese mutat din camera 402 prin trei dintre cele 
mai improbabile metode? 

— Pentru că am vrut să vă încurajez să gândiţi, prietene. Dacă 
nu vă gândiţi la posibilităţile cele mai improbabile, nu veţi 
deveni un detectiv pe cât de bun aţi putea să fiți. Așa vă 
antrenați micuţele celule cenușii, pentru a le forța să se 
orienteze în direcții neobișnuite. De aici vine inspiraţia. 

— Dacă insistaţi dumneavoastră, replicai fără convingere. 

— Poirot merge prea departe, asta credeţi, mai departe decât 
este necesar. Poate. 

— V-aţi agitat atât în legătură cu urma de sânge din camera 
402 care ducea către ușă, v-aţi mirat atât în legătură cu lățimea 
ușii, ce rost a avut? Știaţi că Jennie Hobbs nu a fost ucisă și 
târâtă nicăieri! 

— Ştiam, dar dumneavoastră nu. Credeaţi, ca și prietenul 
nostru Luca Lazzari, că mademoiselle jennie era moartă și că 
sângele de jos era al ei. A/ors, am vrut să vă întrebaţi: o valiză, 
un cărucior de rufe, ambele sunt obiecte care ar fi putut fi aduse 
în camera 402, chiar unde ar fi fost cadavrul. Atunci, de ce ar fi 
târât criminalul cadavrul către ușă? Nu ar fi făcut asta! Dâra de 
sânge care ducea către ușă era înșelătoare. Scopul ei era să ne 
facă să credem că ar fi fost târât cadavrul din cameră, de vreme 
ce nu se afla în cameră. Era micul detaliu verosimil pentru a 
face toată scena crimei credibilă. Dar pentru Hercule Poirot era 
un detaliu care i-a permis să afle ceva ce deja bănuia: că Jennie 
Hobbs nu fusese ucisă în acea cameră, și nici altcineva. Nu îmi 
puteam imagina nicio metodă de a muta un cadavru care să 
implice lăsarea de urme de sânge către ușă. Niciun criminal nu 
ar scoate cadavrul victimei sale pe coridorul comun al unui 


263 


hotel, fără să-l ascundă mai întâi în ceva, într-un recipient. Orice 
recipient la care mă puteam gândi ar fi putut fi introdus cu 
ușurință în cameră, către cadavru, fără să necesite ca 
respectivul cadavru să fie mutat către el. Logica e simplă, 
Catchpool. Am fost surprins că nu ați înţeles asta imediat. 

— Vă dau un pont, Poirot. Data viitoare când vreţi să înțeleg 
ceva imediat, deschideţi gura și spuneţi-mi despre dovezi, 
oricare ar fi. Fiţi sincer și direct. O să vedeţi că este mult mai 
util. 

Zâmbii. 

— Bien. Mă voi strădui să deprind un comportement sincer și 
direct de la bunul meu prieten Catchpool. 

Scoase un plic din buzunar. 

— Acest plic a sosit pentru mine acum o oră. Poate că nu vă 
place să mă amestec în problemele dumneavoastră personale, 
Catchpool, poate gândiţi: „Poirot își bagă nasul unde nu-i fierbe 
oala”, dar această scrisoare exprimă recunoștinţa tocmai pentru 
această meteahnă a mea pe care o găsiţi atât de insuportabilă. 

— Dacă vă referiţi la Fee Spring, ea nu este „problema mea 
personală” și nici nu va fi vreodată, declarai privind scrisoarea. 
In problemele personale ale cărui biet om v-aţi mai amestecat? 
Și recunoștință pentru ce? 

— Pentru că am adus împreună doi oameni care se iubesc 
foarte mult. 

— De la cine este scrisoarea? 

Poirot zâmbi. 

— De la domnul și doamna Ambrose Flowerday, îmi explică. 

Și îmi dădu scrisoarea să o citesc. 


SFÂRŞIT 


264 


Agatha Christie este cunoscută în întreaga lume drept 
„Regina crimei”. A scris 80 de romane polițiste și volume de 
povestiri, 19 piese de teatru (dintre care Cursa de șoareci este 
cea mai longevivă din istorie) și șase romane publicate sub 
pseudonimul Mary Westmacott. 

Hercule Poirot, cel mai celebru detectiv din romanele polițiste 
creat de la Sherlock Holmes, apare încă din primul roman al 
Agathei Christie, Misterioasa afacere de la Styles. Poirot și un alt 
detectiv imaginat de scriitoare, Miss Marple, au devenit faimoși 
la nivel mondial și au făcut subiectul multor filme realizate 
pentru marele și micul ecran. 

Agatha Christie a mai scris nonficţiune, o autobiografie, dar și 
povestiri amuzante despre numeroasele expediţii în care a 
participat alături de soţul ei, arheologul sir Max Mallowan. A 
murit în 1976.