Agatha Christie — Oaspetele Neasteptat

AGATHA CRISIIE 


OASPETELE NEAŞIEPIAI 


CA PEROLILI 

Era cu puţin înainte de miezul nopţii într-o noapte friguroasă de 
noiembrie şi valuri de ceaţă ascundeau porțiuni din drurnul de țară 
întunecos şi îngust, străjuit de copaci, din sudul Wales-ului, nu 
departe de Bristol Chanel de unde o sirena de alarmă pentru ceaţă 
îşi trirmtea automat, la intervale dese, strigătul melancolic. La 
răstimpuri se puteau auzi lătratul îndepărtat al unui câine gi hpătul 
unei păsări de noapte. Puținele caze ce se aflau în lungul drumului 
ceva mai răzărit decât o uliţă, se găseau cam la o jumătate de rulă 
una de alta. Drurnul cotea pe una din cele ma întunecate porțiunii, 
trecând pe lângă o casă frumoasă cu trei etaje, retrasă în fundul 
unei grădini întinse, gi întâmplarea făcu ca tocmai în acest loc roțile 
unei maginui să ge îimpotmolească în sanțul de la marginea 
drumului, După câteva încercări de a scoate roțile din ganţ 
accelerând, şoferul maginu trebuie să îi hotărât că nu avea rost să 
persevereze şi motorul tăcu. 

După câteva minute şoferul iezi din autovehicul, trântinid portiera 
după el. Era un bărbat bine legat, cu părul de culoarea nisipului, la 
vreo treizeci şi cinci de ani, cu aspectul unui arm care îşi petrece 
mult tirnp în aer hber, îmbrăcat într-un costum aspru de tameed, un 
trenci de culoare închisă i purta pălăne. Folosind o lanternă către 
casă, oprindu-se la jurnătatea drumului pentru a trece în rewmstă 


AGATHA CRISIIE 


OASPEIELE NEAȘŞIEPIALI 


CAPITOLUL 1 

Era cu puţin înainte de miezul nopţii într-o noapte 
friguroasă de noiembrie şi valuri de ceaţă ascundeau 
porţiuni din drumul de ţară întunecos şi îngust, străjuit de 
copaci, din sudul Wales-ului, nu departe de Bristol Chanel 
de unde o sirena de alarmă pentru ceaţă îşi trimitea 
automat, la intervale dese, strigătul melancolic. La 
răstimpuri se puteau auzi lătratul îndepărtat al unui câine 
şi ţipătul unei păsări de noapte. Puținele case ce se aflau în 
lungul drumului ceva mai răsărit decât o uliţă, se găseau 
cam la o jumătate de milă una de alta. Drumul cotea pe una 
din cele mai întunecate porţiuni, trecând pe lângă o casă 
frumoasă cu trei etaje, retrasă în fundul unei grădini 
întinse, şi întâmplarea făcu ca tocmai în acest loc roţile unei 
maşini să se împotmolească în şanţul de la marginea 
drumului. După câteva încercări de a scoate roţile din şanţ 
accelerând, şoferul maşinii trebuie să fi hotărât că nu avea 
rost să persevereze şi motorul tăcu. 

După câteva minute şoferul ieşi din autovehicul, trântind 
portiera după el. Era un bărbat bine legat, cu părul de 
culoarea nisipului, la vreo treizeci şi cinci de ani, cu 
aspectul unui om care îşi petrece mult timp în aer liber, 
îmbrăcat într-un costum aspru de tweed, un trenci de 
culoare închisă şi purta pălărie. Folosind o lanternă către 


casă, oprindu-se la jumătatea drumului pentru a trece în 
revistă eleganta faţadă a clădirii din secolul al 
optsprezecelea. Casa părea cufundată în întregime în 
întuneric, în timp ce el se apropia de glasvandul aflat pe 
latura casei, cu faţa spre el. După ce se întoarse şi se uită la 
peluza pe care o traversase şi la drumul de dincolo de ea, 
păşi direct spre glasvand, şterse geamul cu mâinile şi se 
uită înăuntru. Cum nu observă nici o mişcare, bătu în geam. 
Nu primi nici un răspuns şi, după o pauză, bătu din nou 
mult mai tare. Când îşi dădu seama că bătăile nu aveau nici 
un efect încercă clanţa. Uşa se deschise pe loc şi bărbatul 
intră într-o încăpere cufundată în întuneric. 

În cameră se opri din nou, parcă încercând să distingă 
vreun sunet sau vreo mişcare. Apoi strigă: „Hei, e cineva 
aici?” Plimbându-şi lanterna prin camera ce se dovedi a fi 
un birou mobilat, cu pereţii căptuşiţi cu cărţi, văzu în 
mijlocul camerei un bărbat frumos, de vârstă mijlocie, 
şezând într-un scaun cu rotile cu faţa spre glasvand, cu o 
pătură pe genunchi. Bărbatul părea să fi adormit în scaun. 

— Oh, bună, spuse intrusul. N-am vrut să te sperii. Îmi 
pare nespus de rău. De vină e ceața asta derutantă. Tlocmai 
m-am împotmolit cu maşina într-un şanţ şi nu am nici cea 
mai mică idee unde mă aflu. Oh, şi am lăsat uşa deschisă. 
Mii se scuze. Continuând să se scuze, se duse la uşile 
glasvandului şi le închise, trăgând draperiile. Trebuie că am 
ieşit undeva din şoseaua principală, explică el. Mă învârtesc 
pe ulițele astea întortocheate de mai bine de o oră. 

Nu primi nici un răspuns. 

— Dormi? Întrebă intrusul, revenit lângă bărbatul din 
scaunul cu rotile. 

Neprimind nici de astă dată răspuns, îndreptă lanterna 
spre faţa celui din scaun şi atunci se opri brusc. Bărbatul 
din scaun nu deschise ochii, nici nu se mişcă. Când intrusul 
se aplecă asupra lui atingându-i umărul ca pentru a-l trezi, 
trupul bărbatului se prăbuşi în scaun într-o poziţie 
ghemuită. 


— Doamne Dumnezeule! Exclamă bărbatul cu lanterna. 

Se opri o clipă parcă neştiind ce să facă, apoi, plimbând 
fasciculul de lumină al lanternei prin cameră, văzu lângă 
uşă un întrerupător, traversă încăperea şi apăsă pe el. 

Veioza de pe un birou se aprinse. Intrusul puse lanterna 
pe birou şi, uitându-se atent la bărbatul din scaunul cu 
rotile, îi dădu ocol. Observând o altă uşă lângă care se afla 
un comutator, se duse şi apăsă pe el aprinzând astfel 
veiozele de pe două mese plasate strategic prin cameră. 
Apoi, făcând un pas spre bărbatul din scaunul de invalid, 
tresări când observă pentru prima dată o femeie blondă, 
atrăgătoare, într-o rochie de seară şi jachetă asortată, 
stând în picioare lângă o nişă căptuşită cu cărţi din peretele 
din partea opusă a camerei. Cu braţele atârnând inerte pe 
lângă corp, femeia nici nu vorbi, nici nu se mişcă. Părea că 
încerca chiar şi să nu respire. În acel moment de tăcere se 
holbară unul la celălalt. Apoi bărbatul vorbi. 

— E... e mort! Excalmă el. 

Total lipsită de expresie, femeia îi răspunse: 

— Da. 

— Ştiai deja? 

— Da. 

Apropiindu-se precaut de cadavrul din scaunul cu rotile, 
bărbatul spuse: 

— A fost împuşcat. În cap. Cine...? 

Se opri când femeia ridică încetişor mâna dreaptă ascunsă 
până atunci de faldurile rochiei. În mână ţinea un revolver. 
Bărbatul icni şi îşi ţinu respiraţia. Când înţelese că ea nu îl 
ameninţa cu arma se apropie de ea şii-o luă cu blândeţe din 
mână. 

— Dumneata l-ai împuşcat? Întrebă el. 

— Da, răspunse femeia după o pauză. 

Bărbatul se îndepărtă de ea şi puse arma pe o masă de 
lângă scaunul cu rotile. O clipă rămase uitându-se la 
cadavru, apoi îşi plimbă nesigură privirea prin cameră. 


— Telefonul e acolo, spuse femeia arătând din cap către 
birou. 

— Telefonul? Îngână bărbatul, parcă uimit. 

— Dacă vrei să suni la poliţie, continuă femeia pe acelaşi 
ton detaşat, lipsit de expresie. 

Bărbatul se uită lung la ea, de parcă nu era în stare să-şi 
dea seama dacă vorbea serios sau nu. Apoi spuse: 

— Ce mai contează câteva minute în plus sau în minus? 
Oricum vor avea ceva de furcă să ajungă aici din pricina 
ceţii. Mi-ar plăcea să mai aflu câte ceva... Se întrerupse şi 
se uită la cadavru. Cine e? 

— Soţul meu, răspunse femeia. Richard Warwick. Eu sunt 
Laura Warwick. 

Bărbatul continuă să o privească lung. 

— Înţeleg, spuse el într-un sfârşit. N-ar fi mai bine... Să 
stai jos? 

Laura Warwick porni încetişor şi oarecum nesigură pe 
picioare spre o canapea. Uitându-se prin cameră, bărbatul 
întrebă: 

— Să-ţi dau ceva de băut? Trebuie că a fost un şoc. 

— Să-mi împuşc bărbatul? 

Tonul ei era sec şi ironic. 

Părând să îşi recapete stăpânirea de sine, bărbatul încercă 
să-i răspundă pe acelaşi ton. 

— Da, aşa mi-aş imagina. Sau a fost doar amuzamentul? 

— A fost amuzament, răspunse impasibilă Laura Warwick 
în timp ce se aşeza pe canapea. 

Bărbatul se încruntă, părând nedumerit. 

— Dar aş vrea... Băutura aia, continuă ea. 

Bărbatul îşi scoase pălăria şi o aruncă pe un fotoliu, apoi 
turnă coniac dintr-o sticlă aflată pe masa de lângă scaunul 
cu rotile şi îi dădu paharul. Ea bău şi, după o pauză, 
bărbatul spuse: 

— Acum presupun că ai să-mi povesteşti totul despre 
afacerea asta. 

Laura Warwick ridică ochii spre el. 


— N-ar fi mai bine să suni la poliţie? Întreba ea. 

— Toate la timpul lor. Nu e nimic rău în a avea mai întâi o 
mică discuţie, nu-i aşa? 

Îşi scoase mănuşile, le îndesă în buzunarul trenciului, apoi 
începu să îşi descheie haina. 

Calmul Laurei Warwick începu să se destrame. 

— Eu nu... Începu ea. Se opri apoi continuă: Cine eşti 
dumneata? Cum de ai venit aici în noaptea asta? 

Fără să-i dea timp să răspundă, continuă aproape 
strigând: 

— Pentru Dumnezeu, spune-mi cine eşti! 

CAPITOLUL Il 

— Cum să nu? Răspunse bărbatul. 

Îşi trecu mâna prin păr, se uită o clipă prin cameră parcă 
întrebându-se cum să înceapă, apoi continuă: 

— Mă numesc Michael Starkwedder. Stiu că e un nume 
neobişnuit. Sunt inginer. Lucrez pentru o companie anglo- 
iraniană, şi tocmai m-am întors în ţară după o perioadă 
petrecută în Golful Persic. Se opri, amintindu-şi parcă de 
Orientul Mijlociu, sau poate încercând să se hotărască dacă 
să intre sau nu în detalii, apoi dădu din umeri. Sunt aici în 
Wales de câteva zile cercetând împrejurimile. Familia 
mamei mele se trăgea de prin părţile astea şi m-am gândit 
că mi-aş putea cumpăra o căsuţă. Clătină din cap, zâmbind. 
Ultimele două ore, mai degrabă trei, aş zice, am rătăcit 
aiurea. Am condus pe toate ulițele întortocheate din sudul 
Wales-ului şi am sfârşit într-un şanţ! Pretutindeni ceaţă 
deasă. Am găsit o poartă, mi-am croit drum către casa asta 
sperând să dau de un telefon sau poate, cu puţin noroc, să 
primesc găzduire peste noapte. Am încercat clanţa 
glasvandului de acolo, am văzut că nu era încuiat, aşa că am 
intrat. Apoi am descoperit... 

Făcu un gest spre cadavrul prăbuşit în scaunul cu rotile. 

Laura Warwick ridică privirea spre el, cu ochii lipsiţi de 
expresie. 

— Mai întâi ai bătut în geam de câteva ori, murmură ea. 


— Da, am bătut. Nu mi-a răspuns nimeni. 

Laura îşi ţinu răsuflarea. 

— Nu, n-am răspuns. 

Glasul ei era aproape o şoaptă. 

Starkwedder se uită la ea, cercetător. Făcu un pas spre 
cadavrul din scaunul de invalid, apoi se întoarse la femeia 
de pe canapea. Pentru a o încuraja să vorbească din nou, 
repetă: 

— Cum spuneam, am încercat clanţa, uşa nu era încuiată 
aşa că am intrat. 

Laura se uită, ţintă în paharul cu coniac. Vorbi de parcă 
cita. 

— Uşa se deschide şi intră oaspetele neaşteptat. Se 
cutremură uşor. Fraza asta mă înspăimânta întotdeauna 
când eram copil. „Oaspetele neaşteptat”. 

Aruncându-şi capul pe spate, se uită lung la vizitatorul 
neaşteptat şi rosti cu o intensitate bruscă: 

— De ce nu telefonezi la poliţie şi să terminăm odată? 

Starkwedder se duse către cadavrul din scaun. 

— Încă nu, spuse el. Puțin mai târziu, poate. Poţi să-mi spui 
de ce l-ai împuşcat? 

Nota ironică reveni în glasul Laurei când îi răspunse: 

— Pot să-ţi dau câteva motive excelente. În primul rând, 
bea. Bea excesiv. În al doilea rând, era crud. Insuportabil de 
crud. Îl uram de ani de zile. 

Observând privirea tăioasă a lui Starkwedder la auzul 
acestor vorbe, continuă mânioasă: 

— Oh, ce te aşteptai să spun? 

— Îl urai de ani de zile? Îngână Starkwedder ca pentru 
sine. Se uită gânditor la cadavru. Dar în seara asta s-a 
întâmplat ceva... Ceva special, nu-i aşa? 

— Ai mare dreptate, răspunse cu tărie Laura. În noaptea 
asta chiar s-a întâmplat ceva special. Şi aşa... Am luat arma 
de pe masa de lângă el şi..., l-am împuşcat. A fost atât de 
simplu! Oh, dar ce rost are să mai vorbim despre asta? Până 


la urmă tot va trebui să telefonezi la poliţie. Nu există cale 
de ieşire. 

Glasul îi cobori când repetă: 

— Nu există cale de ieşire! 

Starkwedder se uită la ea din cealaltă parte a camerei. 

— Nu-i atât de simplu cum crezi, spuse el. 

— De ce nu e simplu? Întrebă Laura cu glas istovit. 

Apropiindu-se de ea, Starkwedder rosti încetişor: 

— Nu e simplu să fac ce mă îndemni să fac. Eşti femeie. O 
femeie foarte atrăgătoare. 

Laura îl privi iute. 

— Are vreo importanţă asta? Întrebă ea. 

Glasul lui Starkwedder sună aproape vesel când răspunse: 

— Teoretic, categoric nu. Dar în termeni practici, da. 

Îşi duse trenciul în nişă, îl puse pe un fotoliu, apoi se 
întoarse şi rămase în picioare lângă cadavru uitându-se la 
el. 

— Oh, vorbeşti de cavalerism, spuse placid Laura. 

— Ei bine, numeşte-o curiozitate dacă preferi. Mi-ar 
plăcea să ştiu totul despre povestea asta. 

Laura nu răspunse imediat. Apoi spuse doar atât: 

— Ţi-am spus. 

Starkwedder dădea ocol scaunului în care se afla cadavrul 
soţului Laurei, ca fascinat de el. 

— Mi-ai spus faptele simple, recunoscu el. Dar nimic mai 
mult. 

— Şi ţi-am spus ce motiv am avut, replică Laura. Nu maie 
nimic de spus. În orice caz, de ce ai crede ce-ţi spun eu? Aş 
putea inventa orice mi-ar plăcea. Nu ai decât cuvântul meu 
că Richard era o bestie crudă şi că era beţiv şi că îmi făcea 
viaţa mizerabilă... Şi că îl uram. 

— Cred că pot accepta ultima afirmaţie fără discuţie. În 
definitiv, există probe care să susţină acest lucru. 

Apropiindu-se de canapea, se uită la Laura. 

— Totuşi, a fost un pic cam drastic, nu crezi? Spui că îl urai 
de ani de zile. De ce nu l-ai părăsit? De bună seamă ar fi 


fost mult mai simplu. 

Laura răspunse ezitant: 

— N-am... Nu aveam şi nici n-am bani. 

— Fată dargă, dacă puteai dovedi cruzimea şi faptul că bea 
excesiv şi toate celelalte, puteai să obţii divorţul sau 
separarea, şi atunci ai fi obţinut pensie de întreţinere, sau 
cum s-o fi numind. 

Se opri, aşteptând un răspuns. 

Fiindu-i greu să răspundă, Laura se ridică şi, cu spatele la 
el, se duse şi puse paharul pe masă. 

— Aveţi copii? Întrebă Starkwedder. 

— Nu... Nu, slavă Domnului. 

— Atunci, de ce nu l-ai părăsit? 

Derutată, Laura se întoarse cu faţa la el. 

— Ei bine, spuse ea în cele din urmă, vezi dumneata... 
Acum am să-i moştenesc toţi banii. 

— Oh, nu, n-ai să moşteneşti. Legea nu-ţi va permite să 
profiţi de pe urma unei crime. 

Făcând un pas spre Laura, întrebă: 

— Sau credeai că.? 

Ezită, apoi continuă: 

— Ce credeai? 

— Nu ştiu ce vrei să spui. 

— Nu eşti proastă, spuse Starkwedder cu ochii la ea. Chiar 
dacă i-ai fi moştenit banii, nu ţi-ar fi fost prea mult de folos 
dacă erai întemniţată pe viaţă. 

Instalându-se confortabil într-un fotoliu, adăugă: 

— Dacă nu apăream puţin mai înainte? Ce aveai de gând 
să faci? 

— Are vreo importanţă? 

— Poate că nu, dar mă interesează. Ce poveste ai fi 
născocit dacă nu-mi vâram nasul aici prinzându-te în 
flagrant delict? Aveai de gând să spui că a fost un accident? 
Sau suicid? 

— Nu ştiu! Exclamă Laura. Părea distrusă. Ducându-se la 
canapea, se aşeză întorcându-şi faţa de la Starkwedder. 


Habar n-am, adăugă ea. N-am... N-am avut timp să mă 
gândeasc. 

— Nu, aprobă el. Nu, poate că nu... Nucred că a fost ceva 
premeditat. Cred că a fost sub impulsul momentului. De 
fapt, cred că soţul dumitale a spus ceva care te-a scos din 
minţi: Ce a spus? 

— Nu contează, răspunse Laura. 

— Ce a spus? Insistă Starkwedder. Ce? 

Laura îl privi drept. 

— Asta n-am s-o spun nimănui niciodată! 

Starkwedder se duse la canapea şi rămase în picioare în 
spatele ei. 

— 'Te vor întreba la proces, o informă el. 

Ea răspunse cu faţa întunecată: 

— N-am să răspund. Nu mă pot obliga să răspund. 

— Dar avocatul dumitale va trebui să ştie. Răspunsul 
dumitale ar putea fi foarte important. Ar putea schimba 
totul. 

Laura se întoarse cu faţa la el. 

— Oh, nu înţelegi? Chiar nu înţelegi? Nu sper nimic. Sunt 
pregătită pentru ce e mai rău. 

— Doar pentru că am intrat eu pe uşa? Dacă n-aş fi 
intrat... 

— Dar ai intrat! Îl întrerupse Laura. 

— Da, am intrat. Şi ca urmare eşti în pom. Asta crezi? 

Ea nu răspunse. 

— Poftim, spuse el întinzându-i o ţigară şi luând şi el una. 
Şi-acum, să ne întoarcem puţin în timp. Îţi urai soţul de 
mult, iar în noaptea asta el a spus ceva care te-a împins 
dincolo de limita răbdării. Ai înhăţat arma de pe masă. 
Totuşi, de ce stătea cu arma lângă el? Nu e ceva obişnuit. 

— Oh! Avea obiceiul să tragă în pisici. 

Starkwedder o privi uimit. 

— Pisici? Întrebă el. 

— În fine, presupun că o să trebuiască să mă chinui să-ţi 
explic, spuse resemnată Laura. 


CAPITOLUL III 

Starkwedder se uită la ea cu o expresie oarecum amuzată. 

— Ei bine? O îndemnă el. 

Laura trase adânc aer în piept. Apoi, privind drept în faţa 
ei, începu să vorbească. 

— Pe vremuri Richard era un vânător pasionat. Aşa ne-am 
cunoscut, în Kenya. Pe atunci era o cu totul altă persoană. 
Sau poate că îi ieşeau în evidenţă doar calităţile, nu şi 
defectele. Chiar avea calităţi, să ştii. Generozitate şi curaj. 
Un curaj fără limite. Era foarte atrăgător în ochii femeilor. 

Ridică brusc privirea, părând să ia seama pentru prima 
dată de prezenţa lui Starkwedder. Susţinându-i privirea, el 
îi aprinse ţigara cu bricheta, apoi şi-o aprinse pe a lui. 

— Continuă, o îndemnă. 

— Ne-am căsătorit la scurt timp după ce ne-am cunoscut. 
Apoi, după doi ani, el a avut un accident groaznic - a fost 
schilodit de un leu. A avut noroc că a scăpat cu viaţă, dar 
atunci a rămas pe jumătate infirm, incapabil să meargă ca 
lumea. 

Laura se rezemă de speteaza canapelei arătând mai 
relaxată, iar Starkwedder se aşeză pe un taburet, cu faţa la 
ea. 

Laura trase din ţigară, apoi slobozi fumul. 

— Se spune că nenorocirea te face mai bun, spuse ea. Pe 
el nu l-a făcut. În loc de asta, i-a dezvoltat toate punctele 
rele. L-a făcut răzbunător, un pic sadic şi beţiv. Le făcea 
tuturor din casa asta viaţa imposibilă, şi toţi am râbdat 
pentru că... Oh, ştii cum se spune: „E teribil de trist pentru 
bietul Richard că e invalid”. Desigur, n-ar fi trebuit să 
răbdăm. Acum înţeleg asta. Faptul l-a încurajat pur şi 
simplu să se considere altfel decât ceilalţi şi să creadă că 
putea face tot ce avea chef fără să dea socoteală. 

Se ridică şi se duse la masa de lângă fotoliu ca să scuture 
scrumul în scrumieră. Continuă: 

— Lucrul care i-a plăcut cel mai mult în viaţă era să tragă 
cu arma. Astfel că, atunci când ne-am mutat în casa asta, în 


fiecare noapte, după ce toţi ceilalţi se retrăgeau la culcare, 
el stătea acolo, în scaunul de invalid, şi valetul lui, Angell, îi 
aducea coniacul şi una din arme şi le punea lângă el. Apoi 
cerea să i se deschidă larg uşile glasvandului, şi stătea aici 
privind afară, pândind licărul ochilor pisicilor, sau un iepure 
rătăcit, sau chiar un câine. În ultima vreme nu mai erau 
mulţi iepuri, fireşte. Boala asta, miximatoză sau cum s-o 
numi, l-a răpus... Dar împuşca o grămadă de pisici. Le 
împuşca şi în timpul zilei. Şi păsări. 

— Vecinii nu s-au plâns niciodată? Întrebă Starkwedder. 

— Fireşte că s-au plâns, răspunse Laura aşezându-se iar 
pe canapea. Locuim aici doar de câţiva ani. Înainte am 
locuit pe coasta de est, în Norfolk. Acolo au căzut victimă 
împuşcăturilor lui Richard animalele de casă a câtorva 
gospodării şi am primit o mulţime de reclamaţii. De fapt, de 
asta ne-am mutat aici. Casa asta este foarte izolată. Pe o 
rază de câteva mile nu avem decât un vecin. Dar există o 
mulţime de veveriţe şi păsări şi pisici rătăcite. 

Se opri o clipă, apoi continuă: 

— Principalul necaz în Norfolk a fost stârnit, de fapt, de 
vizita unei femei care a venit într-o zi să ne ceară să donăm 
nişte bani pentru sărbătoarea satului. Richard s-a pornit să 
tragă cu arma în stânga şi în dreapta ei în timp ce femeia 
pleca pe alee. Femeia a zbughit-o ţopăind ca un iepure, 
spunea el. Râdea cu lacrimi când ne-a povestit. Îmi 
amintesc că spunea că fundul ei gras tremura ca piftia. Dar 
ea s-a dus la poliţie şi a ieşit un scandal monstru pe tema 
asta. 

— Îmi imaginez, comentă sec Starkwedder. 

— Dar Richard a ieşit basma curată din treaba asta. Avea 
permis pentru toate armele de foc, bineînţeles, şi a respins 
învinuirile sărmanei domnişoare Butterfield afirmând că era 
o domnişoară bătrână nervoasă care şi-a închipuit că el 
trăgea în ea, lucru pe care a jurat că nu l-a făcut. Richard 
era întotdeauna convingător. Nu i-a fost deloc greu să facă 
poliţia să-l creadă. 


Starkwedder se ridică de pe taburet şi se duse lângă 
cadavrul lui Richard Warwick. 

— Soţul dumitale se pare că a avut un simţ al umorului 
cam deformat, observă el răutăcios. Se uită la masa de 
lângă scaunul, de invalid. Înţeleg ce vrei să spui, continuă 
el. Aşadar, avea alături o armă pentru distracţia nocturnă. 
Dar de bună seamă nu putea să se aştepte să împugşte ceva 
în noaptea asta. Nu pe ceața asta. 

— Oh, întotdeauna avea o armă pe masă. În fiecare 
noapte. Era ca o jucărie. Uneori trăgea în perete. Acolo, de 
pildă. Laura arătă spre glasvand. Jos în stânga, după 
draperie. 

Starkwedder se duse şi ridică draperia din stânga, dând la 
iveală un model alcătuit din găuri de gloanţe. 

— Doamne Sfinte, şi-a înscris inițialele în perete! „R. W”. 
Dădu drumul draperiei şi se întoarse spre Laura. Trebuie să 
recunosc că era un ţintaş foarte bun. Hm, da. lrebuie să fi 
fost destul de înspăimântător de trăit cu el. 

— A fost, răspunse cu tărie Laura. 

Cu o vehemenţă aproape isterică, se ridică de pe canapea 
şi se apropie de musafirul neinvitat. 

Iară 'Trebuie să mai vorbim despre asta? Nu facem decât 
să amânăm ce are să se întâmple într-un sfârşit. Nu-ţi dai 
seama că trebuie să suni la poliţie? N-ai altă alternativă. Nu 
înţelegi că ar fi mult mai bine s-o faci chiar acum? Sau vrei 
s-o fac eu? Asta vrei? Perfect, am s-o fac. 

Se duse repede la telefon, dar Starkwedder o ajunse din 
urmă şi o împiedică să ridice receptorul. 

— Trebuie să discutăm mai întâi, spuse el. 

— Am discutat. Şi, oricum, nu e nimic de discutat. 

— Ba da, este, insistă el. Sunt prost, îndrăznesc să spun. 
Dar trebuie să găsim o cale de ieşire. 

— O cale de ieşire? Pentru mine? 

Laura părea neîncrezătoare. 

— Da. Pentru dumneata. Cât curaj ai? Poţi să minţi, dacă e 
nevoie, şi să minţi convingător? 


Laura se holbă la el. 

— Eşti nebun. 

— Probabil, admise Starkwedder. 

Ea clătină din cap uimită şi spuse: 

— Nu ştii ce faci. 

— Ştiu bine ce fac. Vreau să te ajut. 

— Dar de ce? De ce? 

Starkwedder se uită o clipă la ea înainte să răspundă. 

— Da, de ce? Repetă el. Pentru simplul motiv că eşti o 
femeie foarte atrăgătoare şi nu-mi place gândul că ai să stai 
la închisoare pentru tot restul vieţii. După părerea mea e la 
fel de oribil ca spânzurătoarea. Iar situaţia nu arată deloc 
promiţător pentru dumneata. Soţul dumitale era infirm. 
Orice dovadă că ai fost provocată, s-ar sprijini doar pe 
cuvântul dumitale, un cuvânt pe care pari extrem de puţin 
doritoare să-l dai. De aceea pare cât se poate de puţin 
probabil ca un juriu să te achite. 

Laura îl privi drept. 

— Nu mă cunoşti, spuse ea. S-ar putea ca tot ce ţi-am spus 
să fi fost minciuni. 

— S-ar putea, admise cu voioşie Starkwedder. Şi poate că 
eu sunt un sugar. Dar te cred. 

Laura îşi luă ochii de la oaspete, apoi se lăsă pe taburet, cu 
spatele la el. Preţ de câteva minute domni tăcerea. Apoi 
Laura se întoarse spre el, cu ochii brusc luminaţi de 
speranţă, îl privi întrebătoare, după care dădu încet din 
cap. 

— Da, spuse ea, pot să mint dacă trebuie. 

— Bun! Exclamă cu hotărâre Starkwedder. Acum vorbeşte 
şi vorbeşte repede. În primul rând, cine anume se află în 
casa asta? 

După un moment de ezitare, Laura începu să vorbească 
aproape mecanic. 

— Mama lui Richard. Apoi, Benny - domnişoara Bennett, 
dar noi îi spunem Benny - care e o combinaţie de menajeră 
şi secretară. E o fostă soră medicală. E aici de ani de zile şi 


îi era devotată lui Richard. Şi mai este Angell. Parcă am mai 
pomenit de el. E un fel de infirmier şi... Ei bine, valet, 
presupun. El avea grijă de Richard mai în toate privinţele. 

— Există şi servitori care locuiesc aici? 

— Nu, nu avem servitori interni, ci doar zilieri care vin. 

Se opri. 

— Oh, era să uit! Mai este şi Jan, desigur. 

— Jan? Întrebă repede Starkwedder. Cine e Jan? 

Laura îi aruncă o privire stânjenită înainte de a răspunde. 
Apoi, cu un aer reţinut, spuse: 

— E fratele vitreg al lui Richard. Mai mic ca el. El... 
Locuieşte cu noi. 

Starkwedder se apropie de ea. 

— Hai, vorbeşte pe şleau, insistă el. Ce îmi ascunzi în 
legătură cu Jan? 

Ezitând şi încă reţinută, Laura vorbi. 

— Jan e un scump. E foarte afectuos şi dulce. Dar... Dar nu 
e chiar la fel ca alţi oameni. Vreau să spun că €... e ceea ce 
se cheamă retardat. 

— Înţeleg, murmură cu compătimire Starkwedder. Dar ţii 
la el, nu-i aşa? 

— Da, recunoscu Laura. Da, ţin foarte mult la el. De asta... 
De asta n-am putut să plec pur şi simplu şi să-l părăsesc pe 
Richard. Din cauza lui Jan. Vezi dumneata, dacă ar fi fost 
după Richard, el l-ar fi internat pe Jan într-un ospiciu sau, 
mă rog, într-un sanatoriu pentru retardaţi. 

Starkwedder dădu ocol scaunului cu rotile, uitându-se la 
cadavrul lui Richard Warwick şi cumpănind. 

— Înţeleg, îngână el. Cu asta te ameninţa? Îţi spunea că 
dacă îl părăseşti îl va trimite pe băiat la un sanatoriu? 

— Da. Dacă... Dacă aş fi fost sigură că puteam să câştig 
suficient ca să-l întreţin pe Jan şi să mă întreţin şi pe mine... 
Dar nu ştiu dacă aş fi putut. Şi, oricum, Richard era tutorele 
legal al băiatului. 

— Richard era bun cu el? 

— Uneori. 


— Şi alteori? 

— Vorbea foarte des despre faptul că o să-l trimită de 
acasă pe Jan. Îi spunea lui Jan: „Vor fi foarte buni cu tine, 
băiete. Vei fi bine îngrijit. Şi sunt sigur că Laura va veni la 
tine o dată sau de două ori pe an”. Îl făcea pe Jan să se 
îngrozească, să se frământe, să-l roage, să-l implore. Şi pe 
urmă Richard se rezema în scaunul lui şi se cutremura de 
râs. Îşi dădea capul pe spate şi râdea în hohote. 

— Înţeleg, spuse Starkwedder urmărind-o cu atenţie. 

După o pauză, repetă gânditor: 

— Înţeleg. 

Laura se ridică repede şi se duse la masa de lângă fotoliu 
ca să stingă ţigara. 

— Nu trebuie să mă crezi, rosti ea cu vehemenţă. Nu 
trebuie să crezi un cuvânt din cele ce spun. N-ai de unde să 
ştii că n-am inventat totul. 

— 'Ţi-am spus că voi risca, răspunse Starkwedder. Şiacum, 
vorbeşte-mi despre această Bennett-Benny. Cum e? E 
isteaţă? E foc de inteligentă? 

— E foarte eficientă şi capabilă, îl asigură Laura. 

Starkwedder pocni din degete. 

— Tocmai mi-a venit ceva în minte, spuse el. Cum se face 
că nimeni din casă n-a auzit în noaptea asta împuşcătura? 

— Mama lui Richard e foarte bătrână şi destul de surdă. 
Camera lui Benny e pe partea cealaltă a casei, iar odăile lui 
Angell sunt total separate, izolate de restul casei printr-o 
uşă capitonată. Mai e şi tânărul Jan, desigur. El doarme în 
camera de deasupra acesteia. Dar el se culcă devreme şi 
doarme foarte adânc. 

— "Toate astea par un adevărat noroc, spuse Starkwedder. 

Laura se arătă nedumerită. 

— Ce sugerezi? Că am putea face să pară sinucidere? 

E] se întoarse şi se uită din nou la cadavru. 

— Nu. Mă tem că nu avem nici o şansă să spunem că a fost 
sinucidere. Era dreptaci, presupun? 

— Da. 


— Da, mă temeam de asta. În cazul ăsta nu putea să se 
împuşte sub unghiul ăsta. Arătă tâmpla stângă a lui 
Warwick. În plus, nu există nici o urmă de arsură. Se gândi 
câteva clipe, apoi adăugă: Nu, e clar că s-a tras de la o 
anumită distanţă. Sinuciderea este exclusă. Dar rămâne 
accidentul, fireşte. În definitiv, putea să fi fost un accident. 

După o pauză lungă, continuă: 

— Uite ce m-am gândit. Să spunem, de pildă, că eu am 
venit aici în seara asta. Cum s-a întâmplat de fapt. Am dat 
buzna pe uşa glasvandului: Richard a crezut că eram un 
spărgător şi a tras în direcţia mea. Asta e foarte plauzibil, 
din tot ce mi-ai povestit despre obiceiurile lui. Ei bine, 
atunci eu m-am aruncat asupra lui şi i-am luat arma. 

Laura îl întrerupse nerăbdătoare. 

— Iar ea s-a descărcat în timpul încăierării, da? 

— Da, aprobă Starkwedder, dar se corectă imediat. Nu, nu 
ţine. Cum spuneam, poliţia se va prinde imediat că nu s-a 
tras de atât de aproape. 

Se gândi câteva clipe, apoi continuă: 

— În fine, să spunem că i-am luat arma. Clătină din cap şi 
dădu din mâini într-un gest neputincios. Nu, nu ţine. O dată 
ce i-am luat arma, de ce naiba să-l fi împuşcat? Nu, mă tem 
că treaba asta e cu două tăişuri. Oftă. În regulă, s-o lăsăm 
crimă. Pur şi simplu crimă. Dar crimă înfăptuită de cineva, 
din afară. Persoană sau persoane necunoscute. 

Se duse la glasvand, dădu la o parte draperia şi se uită 
afară de parcă ar fi căutat inspiraţie. 

— Un spărgător autentic, poate? Sugeră Laura. 

Starkwedder se gândi o clipă, apoi spuse: 

— Cred că putea să fie un spărgător, dar e cam cusută cu 
aţă albă. Ce-ar fi să spunem ca a fost un duşman? Poate că 
sună melodramatic, dar din cele ce mi-ai povestit despre 
soţul dumitale se pare că era genul care ar fi putut avea 
duşmani. Am dreptate? 

— Da, răspunse nesigură Laura, presupun că Richard avea 
duşmani, dar... 


— Fără „dar” deocamdată, o întrerupse Starkwedder 
strivindu-şi ţigara în scrumiera de pe masă, apoi se duse 
spre canapeaua pe care stătea ea. Povesteşte-mi tot ce poţi 
despre duşmanii lui Richard. Presupun că Numărul Unu ar 
fi domnişoara... Ştii dumneata, domnişoara căreia îi 
tremura fundul... Femeia în care a tras. Dar nu cred că eae 
o potenţială criminală. Oricum, presupun că trăieşte tot în 
Norfolk, şi ar fi cam exagerat să ţi-o imaginezi dând fuga în 
Wales ca să-l lichideze. Cine altcineva? Cine altcineva va 
avea un dinte împotriva lui? 

Laura părea îndoită. Se ridică, începu să se plimbe prin 
cameră şi îşi descheie jacheta. 

— Ei bine, începu ea circumspectă, cam acum un ana 
existat un grădinar. Richard l-a concediat şi n-a vrut să-i 
dea referinţe. Omul s-a supărat foarte tare şi a proferat o 
mulţime de ameninţări. 

— Cine era? Un flăcău de pe aici? 

— Da. A venit din Llanfechan, un sat aflat la vreo patru 
mile depărtare. 

Îşi scoase jacheta şi o lăsă pe braţul canapelei. 

Starkwedder se încruntă. 

— Nu pun bază pe grădinarul dumitale ca posibil asasin. 
Pun pariu că are un alibi solid. Şi dacă nu are alibi, sau dacă 
e un alibi pe care poate să-l confirme doar nevasta lui, am 
putea sfârşi prin a face ca sărmanul om să fie condamnat 
pentru ceva ce n-a făcut. Nu, nu ţine. Nouă ne trebuie 
vreun duşman din trecut, cineva căruia să nu i se dea de 
urmă atât de uşor. Ce zici de cineva de pe vremea când 
Richard vâna lei şi tigri? Cineva din Kenya, sau Africa de 
Sud, sau India? Un loc în care poliţia să nu-l poată verifica 
prea uşor? 

— Măcar dacă aş putea să mă gândesc! Spuse cu 
disperare Laura. Măcar de mi-aş aminti unele din poveştile 
pe care ni le-a spus Richard despre acele vremuri! 

— Nu avem nimic de care să ne legăm, bombăni 
Starkwedder. 


Îşi apăsă fruntea cu degetele, concentrându-se. 

— La naiba, nouă ne trebuie cineva înrăit, cineva căruia 
Richard să-i fi făcut zile fripte. Gândeşte-te! 

— Nu... Nu pot să mă gândesc, rosti cu glas înecat Laura. 

— Mi-ai povestit ce fel de om era soţul dumitale. Trebuie 
să fi existat incidente, oameni. Pe toţi sfinţii, trebuie să fi 
existat ceva! 

Laura se plimba prin cameră, încercând cu disperare să îşi 
amintească. 

— Cineva care l-a ameninţat. Ameninţări justificate, poate. 

Laura se întoarse cu faţa la el. 

— Tocmai mi-am amintit, spuse ea încet. A existat un om 
pe al cărui copil Richard l-a călcat cu maşina. 

CAPITOLUL IV 

Starkwedder se uită lung la Laura. 

— Richard a călcat un copil? Întrebă el surescitat. Când a 
fost asta? 

— Cam acum doi ani. Când trăiam în Norfolk. Bineînţeles 
că tatăl copilului l-a ameninţat. 

Starkwedder se aşeză pe taburet. 

— Ei, asta pare să fie o posibilitate, spuse el. Povesteşte-mi 
tot ce îţi aminteşti despre afacerea asta. 

Laura se gândi o clipă, apoi începu să vorbească. 

— Richard se întorcea cu maşina de la Cromer. Băuse 
foarte mult, ceea ce nu era nicicum ceva neobişnuit. A 
trecut printr-un sătuc cu vreo şaizeci de mile la oră; 
mergând mai mult în zigzag. Copilul, un băieţel, a ieşit în 
fugă din hanul de acolo, Richard a dat peste el şi l-a omorât 
pe loc. 

— Vrei să spui că soţul dumitale conducea maşina în ciuda 
infirmităţii lui? 

— Da, putea să şofeze. Oh, maşina era construită special, 
cu comenzi speciale, dar, da, era în stare să conducă. 

— Înţeleg. Ce s-a întâmplat după aceea? De bună seamă 
că poliţia putea să-l reţină pe Richard pentru omucidere. 

— A fost o anchetă, fireşte, explică Laura. 


Glasul îi fu străbătut de o notă de amărăciune când 
adăugă: 

— Richard a fost declarat nevinovat. 

— Nu a existat nici un martor? 

— Tatăl copilului. El a văzut cum s-a întâmplat. Dar a mai 
fost o asistentă medicală, sora Warburton, care era în 
maşină cu Richard. Fireşte, a depus şi ea mărturie. lar 
conform spuselor ei, Richard mergea cu sub treizeci de mile 
la oră şi băuse doar un pahar de sherry. Ea a spus că 
accidentul a fost absolut inevitabil, că băieţelul a sărit drept 
în faţa maşinii. Au crezut-o pe ea şi nu pe tatăl copilului. Am 
înţeles că sărmanul om şi-a manifestat extrem de violent 
sentimentele. Vezi dumneata, oricine ar fi crezut-o pe sora 
Warburton. Părea chintesenţa cinstei şi a preciziei, extrem 
de demnă de încredere şi tot tacâmul. 

— Dumneata nu erai în maşină? 

— Nu. Eram acasă. 

— Atunci de unde ştii că sora cutărică nu a spus adevărul? 

Laura spuse cu amărăciune: 

— Oh, subiectul a fost discutat foarte deschis de Richard, 
după ce s-au întors de la anchetă. Îmi amintesc foarte bine. 
EI a spus: „Bravo, Warby, ai dat un spectacol fantastic de 
bun. Probabil că m-ai scăpat de o condamnare zdravănă”. 
lar ea a spus: „Nu meritaţi să scăpaţi, domnule Warwick. 
Ştiţi că aţi condus mult prea repede. E păcat de acel 
sărman copil”. Şi atunci Righard a spus: „Oh, las-o baltă! 
Te-am răsplătit din plin. Oricum, ce contează un plod în 
minus în lumea asta supraaglomerată? A scăpat de toate. 
Asta nu o să-mi tulbure somnul, te asigur.” 

Starkwedder se ridică de pe taburet şi, uitându-se peste 
umăr la cadavrul lui Richard Warwick, spuse întunecat: 

— Cu cât aud mai mult despre soţul dumitale, cu atât 
doresc să cred că ceea ce s-a întâmplat în noaptea asta este 
mai degrabă un omor justificat decât o crimă. 

Apropiindu-se de Laura, continuă: 


— Să revenim. Cum îl cheamă pe tatăl copilului călcat de 
maşină? 

— Avea un nume scoţian, parcă. Mac şi ceva... Macleod? 
Maccrae? Nu-mi aduc aminte. 

— Dar trebuie să încerci să-ţi aduci aminte. Trebuie. 
Trăieşte tot în Norfolk? 

— Nu. Era în Anglia doar în vizită. La rudele soţiei lui, 
parcă venise din Canada. 

— Canada - asta e destul de departe. Ar lua timp săi se 
dea de urmă. Da, cred că e o posibilitate. Dar, pentru 
Dumnezeu, încearcă să-ţi aminteşti cum îl cheamă. 

Starkwedder se duse la trenciul lăsat pe fotoliu, scoase 
mănuşile din buzunar şi le trase pe mâini. Apoi, uitându-se 
prin cameră întrebă: 

— Ai nişte ziare pe aici? 

— Ziare? Întrebă mirată Laura. 

— Nu de azi. De ieri de alaltăieri. 

Ridicându-se de pe canapea, Laura se duse la un dulap din 
spatele fotoliului. 

— Sunt nişte ziare vechi în dulapul ăsta. Le ţineam ca să 
aprindem focul. 

Starkwedder veni lângă ea, deschise dulapul şi scoase un 
ziar. După ce verifică data, spuse: 

— Asta e grozav. Exact ce ne trebuie. 

Închise dulapul, duse ziarul la masă şi scoase dintr-un 
compartiment un foarfece. 

— Ce ai de gând să faci? Întrebă Laura. 

— Vom fabrica nişte dovezi. 

— Dar dacă poliţia reuşeşte să dea de urma acestui om? 
Ce se va întâmpla atunci? 

Starkwedder îi zâmbi. 

— Dacă încă mai trăieşte în Canada, o să dureze ceva timp 
până să fie găsit. lar când va fi găsit, fără îndoială va avea 
un alibi pentru noaptea asta. Faptul că s-a aflat la câteva 
sute de mile depărtare ar trebui să fie suficient. lar atunci 
va fi niţel cam târziu pentru poliţie să verifice lucrurile de 


aici. Oricum, e cel mai bun lucru pe care-l puteam face. Asta 
ne dă o perioadă de respiro. 

Laura se arătă îngrijorată. 

— Nu-mi place, se vâită ea. 

Starkwedder îi aruncă o privire oarecum exasperată. 

— Fată dragă, nu-ţi poţi permite să faci mofturi. Dar 
trebuie să încerci să-ţi aminteşti numele acelui om. 

— Nu pot, îţi spun, nu pot! Insistă Laura. 

— Macdaugall, poate? Sau Mackintosh? 

Laura se îndepărtă de el, ducându-şi mâinile la urechi. 

— Încetează! Strigă ea. Nu faci decât să înrăutăţeşti 
lucrurile. Acum nu mai sunt sigură nici măcar că începea cu 
Mac. 

— Mă rog, dacă nu poţi să-ţi aminteşti, nu poţi, cedă 
Starkwedder, va trebui să ne descurcăm fără nume. Îţi 
aminteşti cumva data sau ceva de genul ăsta care să ne fie 
folositor? 

— Data pot să ţi-o spun foarte bine. Cinsprezece mai. 

Mirat, Starkwedder întrebă: 

— Cum naiba pe asta ţi-o poţi aminti? 

Laura răspunse cu amărăciune: 

— Pentru că era ziua mea de naştere. 

— Ah, înţeleg... Da... Ei bine, asta rezolvă o mică 
problemă. Şi avea şi o fărâmă de noroc. Ziarul ăsta are data 
de cincisprezece. Decupă cu grijă data de pe ziar. 

Venind lângă el la masă şi uitându-se peste umărul lui, 
Laura îi atrase atenţia că data de pe ziar era cincisprezece 
noiembrie, nu mai. 

— Da, admise el, dar numerele sunt cele care dau mai 
mult de furcă. Acum, mai. Mai e un cuvânt scurt - ah, da, 
uite un M. Iar acum un A, şiunI. 

— În numele cerului, ce faci? Întrebă Laura. 

Starkwedder nu catadixi să răspundă. Aşezându-se pe 
scaunul de la birou, întrebă: 

— Ai nişte lipici? 


Laura era pe cale să ia un borcănel cu lipici dintr-un 
compartiment al biroului când el o opri. 

— Nu, nu-l atinge. Nu trebuie să lăsăm amprente pe el. 

Luă borcănelul cu mâinile înmănuşate şi îi scoase capacul. 

— Cum să fii criminal - curs rapid, fără profesor, continuă 
el. Şi, da, uite şi un teanc de coli de scris simple, tipul care 
se găseşte de vânzare în toată Marea Britanie. 

Luând o coală de hârtie, începu să lipească pe ea cuvinte şi 
litere. 

— Şi-acum, priveşte - un, doi, trei şi gata. „Cincisprezece 
Mai. Plătit din plin”. Cum ţi se pare? 

Îi arătă coala, apoi se duse spre cadavrul lui Richard 
Warwick. 

— O vom băga frumugşel în buzunarul hainei lui. Aşa. 

În timp ce făcea asta, din buzunarul mortului căzu o 
brichetă. 

— Hei, ce e asta? 

Laura scoase o exclamaţie stridentă şi încercă să apuce 
bricheta, dar Starkwedder i-o luă înainte. 

— Dă-mi-o! Strigă gâfâind Laura. 

Uşor mirat, Starkwedder i-o întinse. 

— E... e bricheta mea, explică Laura fără să fie nevoie. 

— Perfect, deci e bricheta dumitale. N-ai de ce să te agiţi. 
Se uită curios la ea. Doar n-ai început să-ţi pierzi calmul nu- 
i aşa? 

Laura se duse spre canapea, timp în care şterse bricheta 
de rochie ca pentru a înlătura de pe ea eventualele 
amprente, având grijă să se asigure că Starkwedder nu o 
vedea. 

— Nu, bineînţeles că nu mi-am pierdut calmul, îl linişti ea. 

După ce băgă cu grijă mesajul în buzunarul de la piept al 
lui Richard Warwick lăsând să se vadă o bună parte din el, 
Starkwedder se duse la birou, puse la loc capacul 
borcănelului cu lipici, îşi scoase mănuşile, scoase o batistă şi 
se uită la Laura. 


— Gata! O anunţă el. Ne pregătim de pasul următor. Unde 
e paharul din care ai băut adineaori? 

Laura luă paharul de pe masa pe care îl puse. Lăsând 
bricheta pe masă, se întoarse cu paharul la Starkwedder. El 
îl luă, dădu să îl şteargă cu batista, apoi se opri. 

— Nu, îngână el. Asta ar fi o prostie. 

— De ce? 

— Trebuie să existe amprente atât pe pahar cât şi pe 
sticlă. În primul rând cele ale valetului, şi probabil şi cele 
ale soţului dumitale. Lipsa totală a amprentelor ar părea 
dubioasă în ochii poliţiştilor. Luă o înghiţitură din paharul 
pe care îl ţinea. Acum trebuie să mă gândesc cum să le 
explic pe ale mele, adăugă el. Crima nu e un lucru simplu, 
nu-i aşa? 

Cu o patimă bruscă, Laura, strigă: 

— Oh, nu! Nu te amesteca! S-ar putea ca poliţia să te 
suspecteze pe dumneata. 

Starkwedder răspunse amuzat: 

— Eu sunt un tip foarte respectabil, deasupra oricărei 
bănuieli. Dar, într-un fel, sunt deja amestecat. La urma 
urmelor, maşina mea e acolo afară, împotmolită bine în 
şanţ. Dar nu-ţi face griji, o fărâmiţă de sperjur şi o mică 
nepotrivire în elementul timp sunt cele mai rele lucruri de 
care m-ar putea învinovăţi. Şi o vor face, dacă îţi joci cum 
trebuie rolul. 

Înspăimântată, Laura se aşeză pe taburet, cu spatele la el. 
EI veni în faţa ei. 

— Eşti gata? O întrebă. 

— Gata... Pentru ce? 

— Hai, trebuie să te aduni, o îndemnă el. 

Parcă ameţită, Laura murmură: 

— Mă simt... Proastă. Nu. Nu pot gândi. 

— Nu trebuie să gândeşti. Trebuie doar să te supui 
ordinelor. Iată planul. Mai întâi, există în casă vreun cuptor 
sau sobă? 

Laura se gândi, apoi răspunse: 


— Există boilerul de apă. 

— Bun. 

Starkwedder se duse la birou şi adună ziarul şi bucăţelele 
tăiate şi le făcu ghem. Întorcându-se la Laura, spuse: 

— Ia asta şi du-te în bucătărie şi bag-o în boiler. Pe urmă 
du-te sus, scoateţi hainele şi îmbracă un capot sau un 
neglijeu sau ce ai. Se opri. Ai nişte aspirină? 

— Da, spuse Laura, nedumerită. 

Parcă gândindu-se şi făcând planuri în timp ce vorbea, 
Starkwedder continuă: 

— Goleşte flaconul în closet. Pe urmă du-te la cineva - la 
soacra dumitale sau la domnişoara... Bennett, nu? Şi spune 
că te doare capul şi vrei câteva aspirine. Apoi, când eşti cu 
persoana respectivă, lasă uşa deschisă... Apropo, vei auzi 
împuşcătura. 

— Ce împuşcătură? Întrebă Laura holbându-se la el. 

Fără să răspundă, Starkwedder se duse la masa de lângă 
scaunul cu rotile şi luă arma. 

— Da, da, îngână el absent, mă voi ocupa eu de asta. 
Examină arma. Hm. Mi se pare străină. Amintire din război, 
nu-i aşa? 

— Nu ştiu. Richard avea mai multe mărci străine de pistol. 

— Mă întreb dacă e înregistrat, spuse Starkwedder mai 
mult pentru sine... 

Laura răspunse: 

— Richard avea permis pentru colecţia lui, dacă permis se 
numeşte. 

— Da, îmi închipui că avea. Dar asta nu înseamnă că toate 
armele erau înregistrate pe numele lui. În practică oamenii 
sunt adesea neglijenţi cu astfel de lucruri. Există cineva 
care ar putea să ştie precis? 

— Angell, răspunse Laura. Are importanţă? 

Starkwedder începu să se plimbe prin cameră. 

— Ei bine, conform scenariului nostru în care protagonist 
este Mac-Cutare, tatăl copilului călcat de Richard, este mai 
plauzibil ca acesta să fi dat buzna aici foc şi pară, aţâţat de 


gândul răzbunării, cu propria-i armă la îndemână. Dar, la 
urma urmelor, se poate scorni o versiune la fel de plauzibilă 
şi altfel. Omul ăsta năvăleşte în cameră. Richard, treaz doar 
pe jumătate, înşfacă pistolul. Celălalt i-l smulge şi trage. Mă 
TOg, recunosc că e niţel exagerat dar va trebui să ţină. 
Trebuie să ne asumăm nişte riscuri, treaba asta nu se poate 
evita. 

Puse arma pe masa de lângă scaunul cu rotile şi se apropie 
de Laura. 

— Să vedem, ne-am gândit la toate? Aşa sper. Faptul că a 
fost împuşcat cu un sfert de orvă sau douăzeci de minute 
mai devreme nu va sări în ochi la vremea când poliţia va 
ajunge aici. 

Se duse la draperia de lângă glasvand, o ridică şi se uită la 
găurile lăsate de gloanţe în perete. R. W. 

— Foarte frumos. Am să încerc să adaug un sfârşit. 

Dând drumul draperiei, se întoarse la Laura. 

— Când auzi împuşcătura, trebuie să te arăţi alarmată şi 
să o aduci pe domnişoara Bennett, sau pe cine reuşeşti să 
găseşti, aici jos. Povestea dumitale este că nu ştii nimic. Te- 
ai culcat, te-ai trezit cu o durere de cap violentă, te-ai dus 
să cauţi asprirină şi asta e tot ce ştii. Ai înţeles? 

Laura dădu din cap afirmativ. 

— Bun. Restul lasă-l în seama mea. Acum te simţi bine? 

— Da, aşa cred. Şopti Laura. 

— Atunci du-te şi fă-ţi numărul. 

Laura ezită. 

— N-ar... N-ar trebui să faci asta, spuse ea. N-ar trebui să 
te implici. 

— Să nu mai vorbim despre asta. Fiecare are propriul său 
mod de a se amuza. Dumneata te-ai amuzat împuşcânduc-ţi 
soţul. Acum mă amuz eu. Să spunem doar că tânjesc de 
mult să ştiu cum m-aş descurca într-o poveste polițistă 
adevărată. 

Îi aruncă un zâmbet scurt, liniştitor. 

— Deci, poţi să faci ce ţi-am spus? 


— Da. 

— Perfect. Oh, văd că ai ceas. Bun. Stai să mi-l potrivesc 
pe-al meu după al dumitale. E fără zece. Îţi dau patru, nu, 
cinci minute. Cinci minute să te duci la bucătărie, să bagi în 
boiler hârtia asta, să urci la etaj, să-ţi scoţi hainele şi să-ţi 
pui un capot, apoi să te duci la domnişoara Bennett sau cine 
o fi. Crezi că te încadrezi în timp, Laura? 

Laura dădu din cap. 

— Atunci, la douăsprezece fără cinci fix vei auzi 
împuşcătura. Acum du-te. 

Luând-o spre uşă, Laura întoarse capul spre el, nesigură 
pe ea. Starkwedder se duse şi îi deschise uşa. 

— N-ai să mă dezamăgeşti, nu-i aşa? Întrebă el. 

— Nu, răspunse slab Laura. 

— Bine. 

Laura îşi luă jacheta de pe braţul canapelei şi părăsi 
camera. 

CAPITOLUL V 

După ce închise uşa în urma Laurei, Starkwedder îşi 
frământă mintea ce să facă. O clipă se uită la ceas, apoi 
scoase o ţigară. Se duse la masa de lângă fotoliu şi era pe 
cale să ia bricheta când observă pe unul din rafturi o 
fotografie a Laurei. O luă, se uită la ea, zâmbi, o puse la loc, 
apoi îşi aprinse ţigara şi lăsă bricheta pe masă. Scoţându-şi 
batista, şterse amprentele de pe braţele fotoliului şi de pe 
fotografie, apoi împinse scaunul în poziţia iniţială. Luă din 
scrumieră ţigara Laurei, apoi se duse la masa de lângă 
scaunul cu rotile şi luă din scrumieră mucul ţigării lui. 
Ducându-se la birou, şterse amprentele de pe el, puse la loc 
foarfecele şi teancul de coli de scris şi potrivi sugativa. Se 
uită pe podea, văzu o bucăţică tăiată din ziar, o ridică şi o 
făcu ghemotoc, apoi o băgă în buzurnarul pantalonilor. 
Şterse amprentele de pe întrerupătorul de lângă uşă şi de 
pe scaunul de la birou, îşi luă lanterna de pe birou, se duse 
la glasvand şi trase puţin draperia, apoi îndreptă lanterna 
prin geam spre poteca de afară. 


„Pământul e prea uscat ca să se vadă urme de paşi” 
îngână pentru sine. Puse lanterna pe masa de lângă scaunul 
cu rotile şi luă revolverul. Asigurându-se că era încărcat, îl 
şterse de amprente, apoi se duse la taburet şi puse arma pe 
el. După ce se uită din nou la ceas, se duse la fotoliul din 
nişă şi îşi puse pălăria, fularul şi mănuşile. Cu trenciul pe 
braţ, porni spre uşă. locmai se pregătea să stingă lumina 
când îşi aminti că nu înlăturase amprentele de pe tăblia uşii 
şi de pe clanţă. Le şterse cu batista, stinse lumina şi, 
punându-şi trenciul, se întoarse la taburet. Luă arma şi era 
pe cale să tragă în inițialele de pe perete când îşi dădu 
seama că erau ascunse de draperie. 

„La naiba!”, bombăni el. Luând repede scaunul de la birou, 
îl folosi ca să ţină draperia la o parte. Se întoarse lângă 
taburet, trase un foc, apoi se duse repede să vadă 
rezultatul. „Nu e rău!”, se felicită el. 

În timp ce punea la loc scaunul de la birou, auzi glasuri pe 
hol. leşi în grabă pe uşa glasvandului, luând arma cu el. Un 
moment mai târziu apăru iar, înşfacă lanterna şi ţâşni afară 
în întuneric. 

Din diferite părţi ale casei patru persoane se grăbeau spre 
birou. Mama lui Richard Warwick, o doamnă bătrână şi 
înaltă, impunătoare, era în halat. Arăta palidă şi mergea cu 
ajutorul unui baston. 

— Ce este, Jan? Îl întrebă ea pe adolescentul în pijama, cu 
o faţă ciudată, destul de inocentă, semănând cu a unui faun, 
care era chiar în spatele ei pe palier. De ce hoinăreşte toată 
lumea în toiul nopţii? Adăugă ea în timp ce se apropiau de o 
femeie între două vârste cu părul cărunt îmbrăcată într-un 
halat decent de flanel. Spune-mi ce se petrece, Benny, îi 
ordonă ea femeii. 

Laura era şi ea acolo, şi doamna Warwick continuă: 

— V-aţi pierdut cu toţii minţile? Laura, ce s-a întâmplat? 
Jan... Jan... Vrea cineva să-mi spună ce se petrece în casa 
asta? 


— Aş paria că e Richard, spuse băiatul care arăta de vreo 
nouăsprezece ani, deşi glasul lui şi comportarea erau ale 
unui copil mai mic. Trage iarăşi în ceaţă. 

În glasul lui se citea o notă de nervozitate când adăugă: 

— Spune-i că nu trebuie să tragă şi să ne trezească pe toţi 
din somn. Dormeam adânc, şi la fel şi Benny. Nu-i aşa, 
Benny? Ai grijă, Laura, Richard e primejdios. E primejdios, 
Benny, ai grijă. 

— Afară e ceaţă deasă, spuse Laura uitându-se pe 
fereastra de pe palier. Nu-mi închipui în ce poate să tragă 
pe ceața asta. E absurd. În plus, mi s-a părut că am auzit un 
strigăt. 

Domnişoara Bennett, o femeie vioaie arăta exact ca o soră 
medicală, ceea ce fusese, vorbi oarecum împăciuitor. 

— Zău că nu văd de ce eşti atât de tulburată, Laura. E 
doar Richard care se amuză ca de obicei. Dar eu n-am auzit 
nici un foc de armă. Sunt sigură că nu s-a întâmplat nimic 
rău. Cred că e o închipuire de-a ta. Dar de bună seamă ele 
foarte egoist şi am să i-o spun. Richard, strigă ea în timp ce 
intra în birou, zău, Richard, nu e deloc frumos să tragi la 
ora asta. Ne-ai speriat pe toţi, Richard. 

Laura, în halat, intră după domnişoara Bennett. În timp ce 
se îndrepta spre canapea după ce aprinse lumina, băiatul o 
urmă. El se uită la domnişoara Bennett care se holba la 
Richard Warwick. 

— Ce este, Benny? Întrebă Jan. Care-i problema? 

— E vorba de Richard, răspunse domnişoara Bennett cu 
glasul ciudat de calm. S-a sinucis. 

— Uite, strigă Jan, arătând spre masă. Revolverul lui 
Richard a dispărut. 

Un glas din grădină strigă: 

— Ce se petrece acolo? S-a întâmplat ceva? 

Uitându-se pe ferestruica din nişă, Jan strigă: 

— Ascultaţi! E cineva afară! 

— Afară? Întrebă domnişoara Bennett. Cine? 


Se întoarse spre glasvand şi se pregătea să tragă draperia 
când apăru brusc Starkwedder. Domnişoara Bennette se 
dădu înapoi alarmată, în timp ce Starkwedder înaintă 
întrebând precipitat: 

— Ce s-a întâmplat aici? Care-i problema? 

Privirea îi căzu pe Richard Warwick. 

— Omul ăsta e mort! Exclamă el. Împuşcat. 

Se uită bănuitor prin cameră. 

— Cine eşti dumneata? Întrebă domnişoara Bennett. De 
unde vii? 

— Tocmai am intrat cu maşina într-un şanţ, răspunse 
Starkwedder. Am rătăcit ore întregi. Am văzut o poartă şi 
am venit spre casă în speranţa că am să găsesc un telefon şi 
am să primesc ajutor. Am auzit o împuşcătură, şi cineva a 
ieşit în fugă pe uşa glasvandului şi s-a ciocnit de mine. 

Întinzând arma, Stalkwedder adăugă: 

— A aruncat asta. 

— Unde s-a dus omul ăsta? Îl întrebă domnişoara Bennett. 

— De unde naiba să ştiu eu pe ceața asta? Răspunse 
Starkwedder. 

Jan stătea în faţa cadavrului lui Richard, holbându-se 
surescitat la el. 

— Cineva l-a împuşcat pe Richard! Strigă el. 

— Aşa se pare, aprobă Starkwedder. Aţi face bine să luaţi 
legătura cu poliţia. 

Puse arma pe masa de lângă scaunul cu rotile, luă sticla şi 
turnă coniac într-un pahar. 

— Cine e? 

— Soţul meu, răspunse plat Laura în timp ce se aşeza pe 
canapea. 

Cu o îngrijorare uşor forţată, Starkwedder îi spuse: 

— Uite, bea asta. 

Laura se uită la el. 

— Ai avut un şoc, adăugă el apăsat. 

Când ea luă paharul, Starkwedder, cu spatele la ceilalţi, îi 
adresă un zâmbet conspirativ pentru a-i atrage atenţia 


asupra soluţiei lui în rezolvarea problemei amprentelor. Se 
îndepărtă, îşi aruncă pălăria pe fotoliu, apoi observând că 
domnişoara Bennett era pe cale să se aplece asupra 
cadavrului lui Richard Warwick se răsuci rapid. 

— Nu, să nu atingeţi nimic, doamnă, spuse el. Se pare căe 
vorba de o crimă şi, în cazul ăsta, nu trebuie atins nimic. 

Îndreptându-se de spate, domnişoara Bennett se 
îndepărtă de cadavrul din scaunul cu rotile cu un aer 
înspăimântat. 

— Crimă? Întrebă ea. Dar nu poate fi crimă! 

Doamna Warwick, mama mortului, se oprise chiar în uşa 
biroului. Acum înaintă, întrebând: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Richard a fost împuşcat! Richard a fost împuşcat! Îi 
spuse Jan. 

Părea mai mult surescitat decât îngrijorat. 

— Taci, Jan! Îi ordonă domnişoara Bennett. 

— Ce-am auzit că ai spus? Întrebă doamna Warwick. 

— Ela spus că e crimă, îi spuse Benny, arătându-l pe 
Starkwedder. 

— Richard, şopti doamna Warwick în timp ce Jan se apleca 
asupra cadavrului, strigând: 

— Uite... Uite... Are ceva pe piept... O hârtie... Scrisă. 

Întinse mâna spre buzunarul de la pieptul mortului din 
care ieşea pe jumătate biletul, dar fu oprit de Starkwedder. 

— Să nu-l atingi, îl avertiză acesta. Se vede şi aşa ce scrie. 
Apoi citi rar, cu glas tare: „Cincispreze... Mai... Plătit din 
plin”. 

— Doamne Sfinte! Macgregor! Exclamă domnişoara 
Bennett trecând în spatele canapelei. 

Laura se ridică. Doamna Warwick se încruntă şi întrebă: 

— Vrei să spui... Omul acela... Tatăl... Copilului care a fost 
călcat...? 

— Desigur, Macgregor, murmură pentru sine Laura în 
timp ce se aşeza în fotoliu. 


— Uite, e scris numai cu litere decupate din ziar, spuse 
surescitat Jan. 

— Să nu-l atingi, îl opri din nou Starkwedder. Trebuie lăsat 
pentru poliţie. 

Se duse spre telefon. 

— Să sun... 

— Nu, spuse cu fermitate doamna Warwick. Voi suna eu. 

Luând controlul asupra situaţiei şi adunându-şi curajul, se 
duse la birou şi începu să formeze numărul. 

Jan se duse emoţionat la taburet şi îngenunche pe el. 

— Omul care a fugit, îi spuse el domnişoarei Bennett. Crezi 
că el...? 

— Sst, Jan, îl întrerupse cu fermitate domnişoara Bennett 
în timp ce doamna Warwick vorbea la telefon cu un glas 
liniştit, dar limpede şi autoritar. 

— Secţia de poliţie? Aici e Llangelert House. Casa 
domnului Richard Warwick. Domnul Warwick tocmai a fost 
găsit... Împuşcat mortal. 

Continuă să vorbească la telefon. Glasul ei rămase 
coborât, dar ceilalţi din cameră ascultau cu atenţie. 

— Nu, a fost găsit de un străin. Un om a cărui maşină s-a 
stricat lângă casă, parcă... Da, am să-i spun. Voi telefona la 
han. Ar putea una din maşinile dumneavoastră să-l ducă 
acolo după ce veţi fi terminat aici?... Prea bine. 

Întorcându-se spre ceilalţi, anunţă: 

— Poliţia va fi aici cât de repede va putea pe ceața asta. 
Vor veni cu două maşini, dintre care una îl va duce pe acest 
domn - arătă spre Starkwedder - la hanul din sat. Vor ca el 
să rămână acolo peste noapte ca să poată sta de vorbă cu el 
mâine. 

— Ei bine, cum nu pot pleca cu maşina mea care e tot în 
şanţ, mie îmi convine, spuse Starkwedder. 

În timp ce vorbea, uşa dintre coridor se deschise şi în 
cameră intră un bărbat brunet, de înălţime medie, la vreo 
patruzeci şi cinci de ani, legându-şi cordonul halatului. 


— S-a întâmplat ceva, doamnă? Întrebă el adresându-i-se 
doamnei Warwick. 

Apoi, uitându-se pe lângă ea, văzu cadavrul lui Richard 
Warwick. 

— Oh, Dumnezeule! Exclamă el. 

— Mă tem că s-a întâmplat o mare tragedie, Angell, spuse 
doamna Warwick. Domnul Richard a fost împuşcat, iar 
poliţia este pe drum. 

Întorcându-se spre Starkwedder, spuse: 

— Acesta e Angell. Este... A fost valetul lui Richard. 

Valetul se înclină uşor şi distrat în faţa lui Starkwedder. 

— Oh, Dumnezeule! Repetă el continuând să se holbeze la 
cadavrul fostului său stăpân. 

CAPITOLUL VI 

În dimineaţa următoare, la unsprezece, biroul lui Richard 
Warwick arăta oarecum mai îmbietor decât arătase în 
precedenta noapte ceţoasă. Era o zi rece şi senină, soarele 
strălucea, iar uşile glasvandului erau larg deschise. 
Cadavrul fusese ridicat peste noapte, iar scaunul cu rotile 
fusese împins în nişă, fostul lui loc din mijlocul camerei fiind 
acum ocupat de fotoliu. Pe măsuţă nu mai rămăseseră decât 
sticla cu coniac şi scrumiera. Un tânăr arătos la vreo 
douăzeci şi ceva de ani, cu părul brunet tuns scurt şi 
îmbrăcat într-o jachetă sport de tweed şi pantaloni 
bleumarin stătea în scaunul cu rotile şi citea o carte de 
poezii. După un timp, se ridică. „Frumos, îşi spuse el. 
Potrivit şi frumos.” Avea un glas catifelat şi muzical, cu un 
pronunţat accent galez. 

Tânărul închise cartea şi o puse la loc pe raftul din nişă. 
Apoi, după ce trecu în revistă încăperea, se duse spre 
glasvand şi ieşi pe terasă. Aproape imediat, pe uşa dinspre 
hol intră un bărbat între două vârste, îndesat, cu o figură 
impenetrabilă, purtând o servietă. Ducându-se la fotoliul 
orientat spre terasă, îşi lăsă servieta pe el şi se uită afară. 

— Sergent Cadwallader! Strigă el tăios. 

Tânărul se întoarse în cameră. 


— Bună dimineaţa, domnule inspector Thomas, spuse el şi 
continuă cu glas ritmat. „Anotimpul ceţurilor şi al roadelor 
coapte, strâns bine la pieptul prietenos al soarelui în pârg”. 

Inspectorul, care începu să-şi descheie trenciul, se opri şi 
se uită atent la tânărul sergent. 

— Poftim? Întrebă el cu o notă clară de sarcasm în glas. 

— Ăsta e Keats, îl informă sergentul, foarte încântat de 
sine. 

Inspectorul îi aruncă o privire răutăcioasă, apoi dădu din 
umeri, îşi scoase trenciul, îl puse pe fotoliul din nişă şi se 
întoarse după servietă. 

— Parcă nici nu-ţi vine să crezi ce zi frumoasă e azi, spuse 
sergentul. Şi când te gândeşti prin ce am trecut azi noapte 
ca să ajungem aici. N-am mai văzut de ani de zile aşa o 
ceaţă. „Ceaţa galbenă care îşi freacă spatele de geamuri”. 
Ăsta e T. S. Eliot. 

Aşteptă o reacţie din partea inspectorului la citatul lui, dar 
nu obţinu niciuna, drept pentru care continuă: 

— Nu e de mirare câte accidente au avut loc pe şoseaua 
spre Cardiff. 

— Putea fi mai rău, fu singurul comentariu al 
inspectorului. 

— Nu ştiu dacă e aşa, spuse sergentul, ambalându-se. La 
Porthcawl a avut loc o tamponare groaznică. Un mort şi doi 
copii grav răniţi. Mama plângea să-şi dea sufletul pe şosea 
ŞI... 

Inspectorul îl întrerupse. 

— Şi-au terminat treaba băieţii cu amprentele? Întrebă el. 

Dându-şi seama brusc că era mai bine să revină la 
îndatoririle lui, sergentul Cadwallader răspunse: 

— Da, domnule. Le am aici. 

Luă de pe birou o mapă şi o deschise. 

Inspectorul se aşeză pe scaunul de la birou şi începu să 
examineze mai întâi foaia cu amprentele. 

— N-au avut probleme cu cei din casă când le-au luat 
amprentele? Întrebă el. 


— Deloc. Au fost cât se poate de îndatoritori, dornici să se 
ajute, cum s-ar spune. Era şi de aşteptat, de altfel. 

— Rămâne de văzut, spuse inspectorul. De regulă cei mai 
mulţi fac un tărăboi groaznic. Au impresia Că amprentele 
lor vor fi puse la dosar la Rogues' Gallery. 

Inspiră adânc, îşi întinse braţele, şi continuă să studieze 
amprentele. 

— la să vedem. Domnul Warwick - ăsta e decedatul. 
Doamna Laura Warwick, soţia lui. Doamna Warwick 
bătrâna, asta e mama lui. Tânărul Jan Warwick, domnişoara 
Bennett şi... Cine e asta? Angle? Oh, Angle. Ah, da, ăsta e 
infirmierul. Şi alte două seturi de amprente. Ia să vedem... 
Hm. Pe partea din afară a uşii, pe sticla de coniac, pe pahar 
sunt amprentele lui Richard Warwick şi Angell şi ale 
doamnei Laura Warwick, peste care se suprapun alte 
amprente pe care le găsim pe brichetă şi pe revolver. Astea 
trebuie să fie ale tipului ăla, Michael Starkwedder. El i-a dat 
coniac doamnei Warwick, şi tot el a fost cel care a adus 
arma din grădină. 

Sergentul Cadwallader dădu încet din cap. 

— Domnul Starkwedder, mârâi el pe un ton profund 
bănuitor. 

Amuzat, inspectorul întrebă: 

— Nu-l placi? 

— Ce caută el aici? Asta aş vrea să ştiu. A intrat cu maşina 
în şanţ şi a venit la o casă unde s-a comis o crimă? 

Inspectorul se întoarse cu faţa spre tânărul său coleg. 

— Şi tu aproape că ai intrat în şanţ cu maşina noastră azi 
noapte şi ai venit la o casă unde s-a comis o crimă. lar cât 
despre ce căuta aici, se află aici, în zona asta, de o 
săptămână, căutând o căsuţă sau o vilişoară. 

Sergentul păru neconvins, iar inspectorul se întoarse la 
birou, adăugând sec: 

— Se pare că a avut o mamă galeză şi venea aici în 
vacanțe când era copil. 

Înmuiat, sergentul cedă. 


— Mă rog, dacă a avut o mamă galeză se schimbă 
problema. Ridică braţul drept şi recită: „Un drum duce la 
Londra, Un drum duce la Wales. Drumul meu mă duce spre 
mare, Spre albele talazuri”. Grozav poet a fost John 
Masefield, dar tare subapreciat. 

Inspectorul deschise gura să protesteze, dar se răzgândi 
şi, în schimb, rânji. 

— Ar trebuie să ne parvină în orice clipă raportul despre 
Starkwedder de la Abadan, spuse el. Ai amprentele lui 
pentru comparare? 

— L-am trimis pe Jones la hanul unde a stat noaptea 
trecută, dar el plecase la garaj să aranjeze să-şi recupereze 
maşina. Jones a sunat, la garaj şi a vorbit cu el. I-a spus să 
ia legătura cu secţia cât mai repede. 

— Bun. Acum despre acest al doilea set de amprente 
neidentificate. Amprentele unui bărbat care şi-a pus palma 
întinsă pe masa de lângă cadavru, şi urme neclare atât pe 
partea din afară cât şi pe cea dinăuntru a glasvandului. 

— Aş paria că ăsta e Macgregor! Exclamă sergentul 
pocnind din degete. 

— D-da. S-ar putea, admise cu reţinere inspectorul. Dar n- 
au fost şi pe revolver. Şi ai zice că orice om care umblă cu 
un revolver ca să ucidă pe cineva are destulă minte ca să 
poarte mănuşi. 

— Nu sunt atât de sigur. Un tip dezechilibrat ca acest 
Macgregor, deranjat la cap după moartea copilului, nu s-ar 
gândi la asta. 

— Ei bine, ar trebui să primim curând de la Norwich o 
descriere a lui Macgregor. 

Sergentul se aşeză pe taburet. 

— E o poveste tristă oricum te-ai uita la ea, spuse el. Un 
bărbat al cărui unic fiu a murit din pricina excesului de 
viteză şi care mai înainte şi-a pierdut şi soţia. 

— Dacă ar fi fost exces de viteză, îi atrase atenţia 
inspectorului, Richard Warwick ar fi fost condamnat pentru 
omucidere sau cel puţin pentru încălcarea regulilor de 


circulaţie. În realitate, nici măcar nu i s-a suspendat 
carnetul de conducere. 

Se întinse spre servietă şi scoase arma crimei, apoi se 
duse la masă şi se uită la tăblia ei. 

— O mână de bărbat sprijinită cu toată palma pe masă, 
murmură el. Stau şi mă întreb... 

— Se poate să fi fost un oaspete în casă, sugeră sergentul 
Cadwallader. 

— Se poate. Dar am înţeles de la doamna Warwick că ieri 
n-au avut nici un musafir. Poate că ne-ar putea spune mai 
multe servitorul acela, Angell. Vrei să te duci să-l aduci? 

— Da, domnule, spuse Cadwallader şi ieşi. 

Rămas singur, inspectorul îşi propti palma stângă pe tăblia 
mesei şi se aplecă asupra scaunului de parcă s-ar fi uitat la 
un invizibil ocupant al scaunului. Apoi porni spre glasvand 
şi ieşi afară, uitându-se în stânga şi în dreapta. Examină 
broasca uşii glasvandului şi reveni în cameră, moment în 
care apăru şi sergentul însoţit de valetul lui Richard 
Warwick. Angell purta o jachetă gri de alpaca, cămaşă albă, 
cravată de culoare închisă şi pantaloni în dungi. 

— Dumneata eşti Henry Angell? Îl întrebă inspectorul. 

— Da, domnule, răspunse valetul. 

— Te rog să iei loc. 

Angell se duse şi se aşeză pe canapea. 

— De cât timp erai valetul şi infirmierul domnului Richard 
Warwick? 

— De trei ani şi jumătate, domnule, răspunse Angell. 

Purtarea lui era corectă, dar ochii aveau o privire vicleană. 

— Îţi plăcea slujba? 

— O găseam absolut satisfăcătoare, domnule. 

— Cum era să lucrezi pentru domnul Warwick? 

— Ei bine, domnule era dificil. 

— Dar existau avantaje, nu-i aşa? 

— Da, domnule, recunoscu Angell. Eram extrem de bine 
plătit. 


— lar asta compensa celelalte dezavantaje, nu-i aşa? 
Insistă inspectorul. 

— Da, domnule. Încerc să strâng ceva economii. 

Inspectorul se aşeză în fotoliu, punând arma pe masa de 
lângă el. 

— Ce făceai înainte de a veni la domnul Warwick? 

— Acelaşi gen de muncă, domnule. Vă pot arăta 
referinţele. Întotdeauna mi-am făcut treaba bine, sper. Am 
avut câţiva stăpâni, sau pacienţi, destul de dificili. Sir James 
Walliston, de exemplu. Acum e internat într-un ospiciu. Era 
o persoană foarte dificilă, domnule. 

Îşi cobori glasul înainte de a adăuga: 

— Droguri! 

— Înţeleg, spuse inspectorul. N-a fost nici o problemă de 
droguri în cazul domnului Warwick, presupun. 

— Nu, domnule. Domnul Warwick recurgea la coniac. 

— Bea foarte mult, nu-i aşa? 

— Da, domnule. Era mare băutor, dar nu era alcoolic, dacă 
mă înţelegeţi. 

Inspectorul făcu o pauză înainte de a întreba: 

— Ce e cu povestea asta cu arme şi revolvere şi... 'Trasul în 
animale? 

— Era hobby-ul lui, domnule. Ceea ce în profesia noastră 
numim compensație. Am înţeles că la vremea lui a fost mare 
vânător. În dormitorul lui e un adevărat arsenal. Carabine, 
puşti de vânătoare, arme cu aer comprimat, pistoale şi 
revolvere. 

— Înţeleg, spuse inspectorul. Poţi să pui mâna pe ea. 

Angell ridică uşurel arma. 

— O recunoşti? Întrebă inspectorul. 

— E greu de spus, domnule. Seamănă cu una din armele 
domnului Warwick, dar eu nu mă prea pricep la armele de 
foc. Nu pot spune cu certitudine ce armă a avut el aseară 
pe masa de lângă el. 

— Nu avea aceeaşi armă în fiecare noapte? 

— Oh, nu, era pe toane, domnule. Mereu folosea alte arme. 


Valetul îi predă arma inspectorului. 

— La ce îi folosea să aibă o armă aseară pe ceața aia? 
Întrebă inspectorul. 

— Era pur şi simplu un obicei, domnule, răspunse Angell. 
Aşa era obişnuit. 

— Foarte bine. Ia loc, te rog. 

Angell se aşeză din nou la un capăt al canapelei. 
Inspectorul examină ţeava revolverului, apoi întrebă: 

— Când l-ai văzut ultima dată pe domnul Warwick? 

— Aseară, în jur de zece fără un sfert, domnule. Avea 
lângă el o sticlă de coniac şi un pahar, şi pistolul pe care şi-l 
alesese. I-am aranjat pătura şi i-am urat noapte bună. 

— Nu s-a dus la culcare? 

— Nu, domnule. Cel puţin, nu în sensul obişnuit al 
termenului. Întotdeauna dormea în scaunul lui. La şase 
dimineaţa îi aduceam ceaiul, apoi îl duceam cu scaunul cu 
rotile în dormitorul lui care avea baie proprie, unde se- 
mbăia şi se rădea şi aşa mai departe, iar apoi de regulă 
dormea până la prânz. Am înţeles că noaptea avea insomnie 
de aceea prefera să rămână în scaunul lui pe timpul nopţii. 
Era un domn destul de excentric. 

— Şi uşile glasvandului erau închise când l-ai părăsit? 

— Da, domnule. Aseară era o ceaţă deasă şi el nu voia ca 
ceața să pătrundă în casă. 

— Aşadar glasvandul era închis. Era încuiat? 

— Nu, domnule. Glasvandul nu se încuia niciodată. 

— Astfel încât el să-l poată deschide dacă voia? 

— Da, domnule. Putea să se deplaseze dacă noaptea s-ar fi 
înseninat. 

— Înţeleg. 

Inspectorul se duse lângă canapea şi se uită la Angell. 

— Nu crezi că e destul de ciudat că n-ai auzit? 

— Nu chiar, domnule. Vedeţi dumneavoastră, camera mea 
e la o oarecare distanţă, în cealaltă parte a casei. 

— Şi nu era acest lucru un incovenient în caz că stăpânul 
dumitale avea nevoie de dumneata? 


— Nu, domnule. Avea o sonerie care suna în camera mea. 

— Dar azi noapte nu te-a sunat deloc? 

— Nu, domnule. Dacă ar fi făcut-o, m-aş fi trezit imediat. E 
o sonerie foarte zgomotoasă, domnule. 

Inspectorul Thomas se aplecă pe braţul canapelei pentru 
a-l aborda pe Angel! în alt fel. 

— Ai... Începu el cu o lipsă de răbdare controlată, dar fu 
întrerupt de zbârnâitul strident al telefonului. 

Aşteptă ca sergentul Cadwallader să răspundă, dar 
sergentul părea să viseze cu ochii deschişi, cufundat 
probabil în cine ştie ce reflecţie poetică. După o clipă îşi 
dădu seama că inspectorul îl ţintuia cu privirea şi că 
telefonul suna. 

— Scuzaţi-mă, dar tocmai se naşte o poezie, spuse el şi se 
duse la telefon. Alo, aici sergentul Cadwallader... Da, într- 
adevăr... O clipă. 

Se întoarse spre inspector. 

— E poliţia din Norwich, domnule. 

Inspectorul Thomas îi luă receptorul din mână şi se aşeză 
la birou. 

— Dumneata eşti, Edmundson? Întrebă el. Aici Thomas... 
Da... Calgary, da... Da, mătuşa, când a murit... Oh, acum 
două luni... Da, înţeleg... Strada 34, nr. 18, Calgary. 

Se uită nerăbdător la Cadwallader şi îi făcu semn să 
noteze adresa. 

— Da... A fost, nu-i aşa?... Da, rar, te rog. Se uită din nou 
cu înţeles la sergent, înălţime medie, repetă el. Ochi 
albaştri, brunet cu barbă... Da, cum spui, îţi aminteşti 
cazul... Genul de tip violent?... Da... Trimiţi acolo? Da... 
Mulţumesc, Edmundson. Dumneata personal ce părere 
ai?... Ah, da?... O dată sau de două ori înainte?... Da, fireşte, 
trebuie să-i acorzi cirmustanţe atenuante... Perfect. 
Mulţumesc. 

Puse receptorul jos în furcă şi îi spuse sergentului: 

— Ei bine, am aflat câte ceva despre Macgregor. Se pare 
că după moartea soţiei lui a venit din Canada în Anglia să-şi 


lase copilul la o mătuşă a soţiei sale care locuia în North 
Walsham, pentru că tocmai căpătase o slujba în Alaska şi 
nu-l putea lua pe băiat cu el. A fost teribil de marcat de 
moartea copilului şi a jurat să se răzbune pe Warwick. Nu e 
ceva neobişnuit în cazuri de astfel de accidente. Oricum, s-a 
întors în Canada. Poliţia din Norwich are adresa lui şi va 
trimite o telegramă la Calgary. Mătuşa la care urma să stea 
copilul a murit acum două luni. Se întoarse brusc spre 
Angell. Presupun că erai acolo la vremea aceea, Angell? 
Accidentul de maşină din North Walsham în care a murit un 
copil. 

— Oh, da, domnule, răspunse Angell. Mi-l amintesc foarte 
bine. 

Inspectorul se ridică de la birou şi se duse la valet. Văzând 
scaunul de la birou gol, sergentul Cadwallader profită 
prompt de ocazie şi se aşeză. 

— Ce s-a întâmplat? Îl întrebă inspectorul pe Angell. 
Povesteşte-mi tot ce ştii despre accident. 

— Domnul Warwick mergea cu maşina pe strada 
principală şi un băieţel a ieşit în fugă dintr-o casă. Sau o fi 
fost han. Da, cred că era han. Accidentul era inevitabil. 
Domnul Warwick n-a avut timp să frâneze şi l-a călcat. 

— Mergea cu viteză, nu-i aşa? 

— Nu, domnule. Asta a reieşit limpede la anchetă. Domnul 
Warwick era mult sub limita de viteză admisă. 

— Ştiu că asta a spus el, comentă inspectorul. 

— Era absolut adevărat, domnule, insistă Angell. Sora 
Warburton - o soră medicală care era angajată la domnul 
Warwick pe vremea aceea - era şi ea în maşină şia 
confirmat. 

— S-a uitat ea cumva la indicatorul de viteză în acel 
moment? 

— Sunt convins că s-a uitat. A estimat că mergea cu vreo 
douăzeci, douăzeci şi cinci mile la oră. Domnul Warwick a 
fost complet exonerat. 

— Dar tatăl băiatului n-a fost de acord, nu? 


— Poate că e ceva absolut firesc, domnule. 

— Domnul Warwick băuse? 

Răspunsul lui Angell fu evaziv. 

— Cred că băuse un pahar de sherry, domnule, spuse el 
susţinând privirea inspectorului. 

Inspectorul porni către glasvand, îşi scoase batista şi îşi 
suflă nasul. 

— Ei bine, cred că deocamdată ajunge, îi spuse el 
valetului. 

Angell se ridică şi se duse la uşă. După o clipă de ezitare, 
se întoarse. 

— Scuzaţi-mă, domnule, spuse el, dar domnul Warwick a 
fost împuşcat cu propria-i armă? 

— Asta rămâne de văzut, răspunse inspectorul. Cel care l-a 
împuşcat s-a ciocnit cu domnul Starkwedder care venea 
spre casă să ceară ajutor ca să-şi scoată maşina din, şanţ. În 
momentul ciocnirii, individul a scăpat arma. Domnul 
Starkwedder a ridicat-o. E vorba de arma asta de pe masă. 

— Înţeleg, domnule. Vă mulţumesc. 

Angell se întoarse din nou spre uşă. 

— Apropo, a fost ieri aici vreun vizitator? Seara, mai ales? 

Angell se opri o clipă, apoi se uită la inspector cu o privire 
dubioasă. 

— Nu-mi amintesc, domnule... În momentul de faţă, 
răspunse el şi ieşi din cameră, închizând uşa după el. 

Inspectorul Thomas se întoarse la birou şi îi spuse liniştit 
sergentului: 

— După părerea mea, tipul ăsta e dubios. Nu-l poţi acuza 
de ceva anume, dar nu-mi place. 

— Sunt întru totul de acord cu dumneavoastră, răspunse 
Cadwallader. Nu e un om în care aş avea încredere şi, mai 
mult, aş spune că s-ar putea să fi fost ceva dubios cu 
accidentul ăla. 

Dându-şi brusc seama că inspectorul era aplecat asupra 
lui, se ridică repede. Inspectorul luă însemnările pe care le 
făcuse Cadwallader şi începu să le parcurgă cu privirea. 


— Mă întreb dacă Angell ştie ceva despre seara trecută, 
ceva ce nu ne-a spus, începu el dar se întrerupse brusc. 
Hei, ce-i asta? „Noiembrie e ceţos, dar decembrie rareori”. 
Nu e Keats, sper? 

— Nu, răspunse cu mândrie Cadwallader. E Cadwallader. 

CAPITOLUL. VII 

Inspectorul îi înapoie cu brutalitate carnetul de însemnări, 
timp în care uşa se deschise şi intră domnişoara Bennett, 
închizând cu grijă uşa după ea. 

— Domnule inspector, spuse ea, doamna Warwick e 
nerăbdătoare să vă vadă. E puţin agitată. Mă refer la 
doamna Warwick cea bătrână, adăugă ea repede, mama lui 
Richard. Ea n-o recunoaşte, dar părerea mea e că nu stă 
prea bine cu sănătatea, aşa că vă rog să fiţi blând cu ea. 
Vreţi s-o primiţi acum? 

— Desigur, răspunse inspectorul. Pofteşte-o înăuntru. 

Domnişoara Bennett deschise uşa şi doamna Warwick 
intră. 

— Totul e în regulă, doamnă, o asigură menajera şi ieşi din 
încăpere. 

— Bună dimineaţa, doamnă, spuse inspectorul. 

Doamna Warwick nu-i răspunse la salut ci intră direct în 
subiect. 

— Spune-mi, inspectore, ce progrese ai făcut? 

— E cam devreme de spus asta, doamnă, dar vă asigur că 
facem tot ce ne stă în putinţă. 

Doamna Warwick se aşeză pe canapea, rezemându-şi 
bastonul de braţul canapelei. 

— Omul ăsta, Macgregor, a fost văzut dând târcoale prin 
împrejurimi? Întrebă ea. L-a observat cineva? 

— S-au făcut cercetări în privinţa asta, o informă 
inspectorul. Dar până acum nu s-a primit nici o informaţie 
că un străin a fost văzut în localitate. 

— Sărmanul, băieţelul acela! Continuă doamna Warwick. 
Mă refer la cel pe care l-a călcat Richard. Presupun că asta 
l-a dezechilibrat mental pe tatăl lui. Ştiu că mi s-a spus căa 


fost foarte violent şi insultător la vremea respectivă. Poate 
că a fost ceva absolut firesc. Dar după doi ani! Pare 
incredibil. 

— Da, o aprobă inspectorul, a aşteptat mult, dacă ela 
făcut-o. 

— Dar, desigur, era scoţian. Scoţienii sunt oameni tenaci, 
răbdători. 

— Chiar că sunt, spuse Cadwallader, gândind cu glas tare. 
Nimic pe lume nu e mai impresionant decât un scoţian 
urmărind un scop, continuă el, dar inspectorul îi aruncă o 
privire tăioasă care îl reduse la tăcere. 

— Fiul dumneavoastră n-a fost deloc avertizat în prealabil? 
O întrebă inspectorul pe doamna Warwick. Nici o scrisoare 
de ameninţare, nimic de genul ăsta? 

— Nu, sunt sigură că nu, răspunse cu fermitate bătrâna. 
Richard ar fi spus. Ar fi râs privitor la asta. 

— N-ar fi luat-o în serios? 

— Richard râdea întotdeauna în faţa pericolului, spuse 
doamna Warwick, părând mândră de fiul ei. 

— După accident, fiul dumneavoastră i-a oferit vreo 
compensație tatălui copilului? 

— Fireşte, răspunse bătrâna. Richard nu era meschin. Dar 
compensaţia, a fost refuzată. Refuzată cu indignare, pot 
spune. 

— Înţeleg, îngână inspectorul. 

— Am înţeles că soţia lui Macgregor murise, continuă 
doamna Warwick. Băiatul era tot ce avea pe lume. Într- 
adevăr a fost o tragedie. 

— Dar, după părerea dumneavoastră, n-a fost vina fiului 
dumneavoastră? Întrebă inspectorul. 

Cum doamna Warwick nu răspunse, repetă întrebarea... 

— Spuneam, n-a fost vina fiului dumneavoastră? 

Bătrâna răspunse după încă un moment de tăcere. 

— V-am auzit. 

— Şi ce părere aveţi? Insistă inspectorul. 


Stânjenită, doamna Warwick îşi întoarse privirea, făcându- 
şi de lucru cu o pernuţă. 

— Richard bea prea mult, spuse ea în cele din urmă. Şi 
fireşte că băuse şi în ziua aceea. 

— Un pahar de sherry? 

— Un pahar de sherry! Repetă doamna Warwick cu un râs 
amar. El bea foarte mult. Chiar foarte mult. Sticla aceea de 
pe masă era umplută în fiecare seară iar dimineaţa era 
întotdeauna practic goală. 

Aşezându-se pe taburet cu faţa la doamna Warwick, 
inspectorul o întrebă liniştit: 

— Aşadar credeţi că fiul dumneavoastră a fost vinovat de 
accident? 

— Bineînţeles că a fost vinovat. N-am avut nici cel mai mic 
dubiu în privinţa asta. 

— Dar a fost exonerat, îi reaminti inspectorul. 

Doamna Warwick râse. 

— Sora aceea care era în maşină cu el? Acea Warburton? 
Pufni ea. Era proastă şi îi era devotată lui Richard. Şi cred 
că a şi plătit-o gras pentru mărturia ei. 

— Chiar ştiţi asta? Întrebă iute inspectorul, cu glas tăios. 

Tonul doamnei Warwick fu la fel de tăios când răspunse: 

— Nu ştiu nimic, dar am ajuns la propriile mele concluzii. 

Inspectorul se duse la sergentul Cadwallader şi îi luă 
însemnările, în timp ce doamna Warwick continuă: 

— Vă spun toate astea acum pentru că vreţi să ştiţi 
adevărul, nu-i aşa? Vreţi să fiţi sigur că au existat suficiente 
motive de crimă din partea tatălui băieţelului. Ei bine, după 
părerea mea, au existat. Numai că n-aş fi crezut că după 
atâta timp... 

Glasul i se stinse. 

Inspectorul îşi consultă însemnările. 

— N-aţi auzit nimic azi noapte? Întrebă el. 

— Eu sunt niţel cam surdă, să ştiţi, răspunse repede 
doamna Warwick. N-am ştiut că s-a întâmplat ceva până 
când am auzit glasuri şi paşi în faţa uşii mele şi pe Jan 


spunând: „Richard a fost împuşcat. Richard a fost 
împuşcat.” La început m-am gândit că... 

Se opri, acoperindu-şi ochii cu mâna. 

— Am crezut că e vorba de vreo glumă. 

— Jan este fiul dumneavoastră mai mic? 

— Nu e fiul meu! Am divorţat de soţul meu cu mulţi ani în 
urmă. El s-a recăsătorit. Jan e fiul lui din a doua căsătorie. 

Doamna Warwick se opri, apoi continuă: 

— Sună mai complicat decât este în realitate. După ce 
ambii lui părinţi au murit, băiatul a venit aici. Richard şi 
Laura tocmai se căsătoriseră. Laura a fost întotdeauna 
bună cu fratele vitreg al lui Richard: îi era ca o soră mai 
mare. 

Se opri şi inspectorul prinse prilejul să readucă discuţia la 
Richard Warwick. 

— Da, înţeleg, spuse el, dar acum despre fiul 
dumneavoastră Richard... 

— Mi-am iubit fiul, inspectore, dar nu eram oarbă la 
greşelile lui, iar ele se datorau în mare parte accidentului 
pe care îl suferise. Era un bărbat mândru, un om care iubea 
spaţiile vaste şi cerul liber, iar faptul că trebuia să trăiască 
țintuit în scaunul cu rotile era foarte iritant pentru el... Asta 
nu i-a... Îmbunătăţit, să spunem, caracterul. 

— Da, înţeleg. Avea o căsnicie fericită? Întrebă inspectorul. 

— N-am nici cea mai mică idee. 

Era limpede că doamna Warwick nu avea nici o intenţie să 
spună mai multe pe tema asta. 

— Mai doriţi să ştiţi şi altceva, inspectore? 

— Nu, mulţumesc, doamnă Warwick. Dar, dacă se poate, 
aş dori să discut acum cu domnişoara Bennett. 

Doamna Warwick se ridică şi sergentul Cadwallader o 
conduse la uşă. 

— Da, desigur, spuse ea. Domnişoara Bennett. Noi îi 
spunem Benny. Ea e persoana care vă poate ajuta cel mai 
mult. Este foarte practică şi eficientă. 

— E de mult timp la dumneavoastră? Întrebă inspectorul. 


— Oh, da, de ani de zile. A avut grijă de Jan când era mic, 
iar după aceea l-a ajutat pe Richard. Oh, da, a avut grijă de 
noi toţi. O persoană foarte credincioasă, Benny. 

Cu asta, doamna Warwick ieşi din cameră. 

CAPITOLUL. VIII 

Sergentul Cadwallader închise uşa în urma ei şi, 
rezemându-se cu spatele de uşă, se uită la inspector. 

— Aşadar Richard Warwick era un beţiv. Am mai auzit 
spunându-se asta despre el, să ştiţi. Şi toate acele pistoale 
şi arme cu aer comprimat şi carabine! După părerea mea, 
nu era prea întreg la minte. 

— S-ar putea, răspunse laconic inspectorul Thomas. 

Sună telefonul. Aşteptând ca subalternul lui să răspundă, 
inspectorul se uită cu înţeles la el, dar Cadwallader se 
cufundase în însemnările lui în timp ce se îndrepta spre 
fotoliu şi se aşeză, ignorând total telefonul. După un timp, 
dându-şi seama că mintea sergentului era în altă parte, fără 
îndoială la vreo poezie, inspectorul oftă, se duse la birou şi 
ridică receptorul. 

— Alo. Da, la telefon... A venit Starkwedder? I-ai luat 
amprentele?... Bun... Da, vreau să-i mai pun câteva 
întrebări... Da, la revedere. 

Către sfârşitul acestei conversații, domnişoara Bennette 
intrase în cameră şi rămase lângă uşă. Observând-o, 
sergentul Cadwallader se ridică din fotoliu şi trecu în 
spatele lui. 

Domnişoara Bennett se adresă inspectorului: 

— Da? Doriţi să-mi puneţi câteva întrebări? Am multă 
treabă în dimineaţa asta. 

— Da, domnişoară Bennett, răspunse inspectorul. Vreau să 
aud relatarea dumitale privitoare la accidentul de maşină 
din Norfolk, cel cu copilul. 

— Copilul Macgregor? 

— Da? Aseară ţi-ai amintit foarte repede numele lui. 

— Aşa e. Am memoria numerelor. 


— Şi, fără îndoială, întâmplarea te-a impresionat într-o 
oarecare măsură. Dar dumneata nu erai în maşină, nu-i 
aşa? 

Domnişoara Bennett se aşeză pe canapea. 

— Nu, nu, eu nu eram în maşină, spuse ea. Era sora 
medicală pe care o avea la acea vreme domnul Warwiek. 
Sora Warburton. 

— Ai fost la anchetă? Întrebă inspectorul. 

— Nu. Dar ne-a povestit Richard când s-a întors. A spus ca 
tatăl băiatului îl ameninţase, îi spusese că nu-l va lăsa să 
scape aşa. Fireşte, noi n-am luat vorbele lui în serios. 

Inspectorul Thomas se apropie de ea. 

— Dumneata ţi-ai format o impresie anume cu privire la 
accident? O întrebă el. 

— Nu ştiu ce vreţi să spuneţi. 

Inspectorul se uită lung la domnişoara Bennett, apoi 
spuse: 

— Mă refer la faptul că dumneata crezi că accidentul a 
avut loc din cauză că domnul Warwiek băuse? 

Ea făcu un gest de negare. 

— Oh, îmi închipui că mama lui v-a spus asta, pufni ea. Nu 
trebuie să vă luaţi după ce spune ea. Are o prejudecată în 
privinţa băuturii. Soţul ei - tatăl lui Richard - bea. 

— Aşadar crezi că relatarea lui Richard Warwiek era 
corectă, că mergea mult sub limita de viteză şi că 
accidentul nu putuse fi evitat? 

— Nu văd de ce n-ar fi fost corectă, insistă domnişoara 
Berinett. Sora Warburton a confirmat-o. 

— Şi te puteai baza pe cuvântul ei? 

Domnişoara Bennett răspunse cu o oarecare asprime: 

— Aşa sper. La urma urmelor, oamenii nu umblă minţind în 
stânga şi-n dreapta, mai ales în astfel de cazuri. Nu-i aşa? 

Sergentul Cadwallader care urmărise discuţia interveni. 

— Oh, nu mint, nici vorbă! După cum vorbesc uneori ai 
crede nu doar că s-au încadrat în limita de viteză ci şi că au 
reuşit s-o depăşească în acelaşi timp! 


Supărat de această întrerupere, inspectorul se întoarse 
încetişor şi se uită la sergent. Şi domnişoara Bennett îl privi 
lung pe tânăr, oarecum surprinsă. Sergentul Cadwallader 
îşi cobori privirea în carnetul cu însemnări, iar inspectorul 
se întoarse către domnişoara Bennett: 

— Uite unde vreau eu să ajung, spuse el. În durerea şi 
stresul momentului, un om poate lesne ameninţa să se 
răzbune pentru moartea copilului său în accident. Dar 
gândindu-se mai bine, dacă lucrurile au stat aşa cum s-a 
declarat, sigur şi-ar fi dat seama că accidentul nu s-a 
produs din vina lui Richard Warwiek. 

— Da, înţeleg ce vreţi să spuneţi domnişoară Bennett. 

Inspectorul începu să se plimbe agale prin cameră şi 
continuă: 

— Pe de altă parte, dacă maşina mergea în zigzag şi cu 
viteză excesivă, dacă maşina era, să zicem, ieşită de sub 
control... 

— V-a spus Laura asta? Îl întrerupse domnişoara Bennett. 

Inspectorul se întoarse şi se uită la ea, mirat de faptul că 
menţiona numele soţiei mortului. 

— Ce te face să crezi că ea mi-a spus? Întrebă el. 

— Nu ştiu. Doar mă întrebam şi eu aşa... 

Arătând derutată, se uită la ceas. 

— Asta e tot? Întrebă ea. Sunt foarte ocupată în dimineaţa 
asta. 

Se duse spre uşă, o deschise şi fu pe punctul să iasă când 
inspectorul spuse: 

— Dacă se poate, acum aş vrea să schimb o vorbă cu 
tânărul Jan. 

Domnişoara Bennett se întoarse în prag. 

— Oh, e cam agitat în dimineaţa asta, spuse ea cu o 
oarecare agresivitate. V-aş rămâne foarte îndatorată dacă 
nu aţi discuta cu el... Scormonind lucrurile. Abia am reuşit 
să-l calmez. 

— Îmi pare rău, dar mă tem că trebuie să-i punem câteva 
întrebări, insistă inspectorul. 


Domnişoara Bennett închise uşa cu hotărâre şi se întoarse 
în cameră. 

— De ce nu-l găsiţi pur şi simplu pe acest Macgregor şi-l 
întrebaţi pe el? Sugeră ea. Nu poate să fi ajuns prea 
departe. 

— Îl vom găsi, nici o grijă, o asigură inspectorul. 

— Sper, replică domnişoara Bennett. Răzbunare, ce să 
spun! Nu-i ceva creştinesc. 

— Desigur, aprobă inspectorul, adăugând cu înţeles: Mai 
ales când accidentul nu s-a produs din vina domnului 
Warwick, şi nu putea fi evitat. 

Domnişoara Bennett îi aruncă o privire pătrunzătoare. 
Urmă o pauză, după care inspectorul repetă: 

— Aş vrea să vorbesc cu Jan, te rog. 

— Nu ştiu dacă pot să-l găsesc, răspunse domnişoara 
Bennett. Se poate să fi ieşit. 

Părăsi în grabă camera. Inspectorul se uită la 
Cadwallader, făcându-i semn din cap înspre uşă, iar 
sergentul ieşi după ea. Pe coridor, domnişoara Bennett îl 
admonestă. 

— Să nu-l necăjiţi, spuse ea şi se întoarse în cameră. Să 
nu-l necăjiţi pe băiat! Îi ordonă ea inspectorului. E o idee, e 
uşor... Dezechilibrat. Devine agitat, temperamental. 

Inspectorul se uită la ea o clipă, apoi întrebă: 

— Este vreodată violent? 

— Nu, bineînţeles că nu. E un băiat foarte dulce, foarte 
blând. Docil, zău. Am vrut doar să spun că s-ar putea să-l 
tulburaţi. Treburile precum crima nu fac bine copiilor. lar el 
asta este un copil. 

Inspectorul se aşeză la birou. 

— N-ai de ce să-ţi faci griji, domnişoară Bennett, te asigur. 
Înţelegem foarte bine situaţia. 

CAPITOLUL IX 

Chiar atunci sergentul Cadwallader îl introduse pe Jan 
care venise în grabă spre inspector. 


— Doriţi să vorbiţi cu mine? Întrebă el surescitat. L-aţi şi 
prins? Avea sânge pe haine? 

— Jan, poartă-te frumos, îl temperă domnişoara Bennett. 
Răspunde doar la întrebările pe care ţi le va pune domnul. 
Jan se întoarse fericit spre domnişoara Bennett, apoi din 

nou spre inspector. 

— Oh, da, aşa am să fac, promit. Dar eu pot să pun vreo 
întrebare? 

— Fireşte că poţi să pui întrebări, îi spuse inspectorul cu 
blândeţe. 

Domnişoara Bennett se aşeză pe canapea. 

— Am să aştept până staţi de vorbă cu el, spuse ea. 

Inspectorul se ridică repede, se duse la uşă şi o deschise. 

— Nu, mulţumesc, domnişoară Bennett, spuse el hotărât. 
Nu vom avea nevoie de dumneata. Şi nu spuneai că eşti 
foarte ocupată? 

— Aş prefera să rămân, insistă ea. 

— Îmi pare rău. 

Glasul inspectorului era tăios. 

— Nouă întotdeauna ne place să vorbim separat, cu 
persoanele. 

Domnişoara Bennett se uită la inspector apoi la sergentul 
Cadwallader. Dându-şi seama că nu avea nici o şansă, pufni 
supărată şi ieşi vijelios din cameră. Inspectorul închise uşa 
după ea. Sergentul se duse spre nişă pregătindu-se să 
scrie, iar inspectorul Thomas se aşeză pe canapea şi i se 
adresă prietenos lui Jan: 

— Nu cred că până acum ai mai avut de a face cu o crimă, 
nu-i aşa? 

— Nu, n-am avut, răspunse Jan surescitat. E foarte 
palpitant, nu? 

Îngenunche pe taburet. 

— Aveţi vreun indiciu - amprente sau pete de sânge sau 
ceva? 

— Pare să te intereseze foarte mult sângele, spuse 
inspectorul cu un zâmbet prietenos. 


— Oh, da, răspunse Jan, liniştit şi serios. Îmi place sângele. 
Are o culoare frumoasă, nu-i aşa? Un frumos roşu limpede. 

Se aşeză şi el pe canapea, râzând nervos. 

— Ştiţi, Richard împuşca diferite chestii care apoi 
sângerau. Zău că este foarte amuzant, nu-i aşa? Vreau să 
spun că e amuzant că Richard, care întotdeauna împuşca 
alte vietăţi, a fost el însuşi împuşcat. Nu vi se pare 
amuzant? 

Inspectorul răspunse cu un glas liniştit şi cam sec: 

— Presupun că treaba asta are şi partea ei comică. 

Făcu o pauză, apoi adăugă: 

— Eşti foarte afectat că fratele tău - fratele tău vitreg, 
adică - a murit? 

— Dacă sunt afectat? Întrebă mirat Jan. Că Richard a 
murit? Nu de ce aş fi? 

— Mă gândeam că poate ai... Ţinut la el. 

— Să ţin la el! Exclamă Jan cu o uimire autentică. Să ţin la 
Richard? Nu, nimeni n-ar putea ţine la Richard. 

— Totuşi, presupun că soţia lui a ţinut la el, sugeră 
inspectorul. 

Pa faţa lui Jan apăru o expresie surprinsă. 

— Laura?! Exclamă el. Nu, nu cred. Ea a fost mereu de 
partea mea. 

— De partea ta? Ce vrei să spui, mai exact? 

Jan păru brusc speriat. 

— Da, strigă el. Când Richard voia să mă trimită de aici. 

— Să te trimită de aici? Întrebă cu blândeţe inspectorul. 

— În unul din locurile alea, explică adolescentul. Ştiţi 
dumneavoastră, unde eşti trimis şi închis şi nu mai poţi să 
ieşi. Mi-a spus că, poate, Laura o să vină uneori la mine. 

Se cutremură puţin, apoi se ridică, se îndepărtă de 
inspector şi se uită la sergentul Cadwallader. 

— Nu-mi place să fiu închis, continuă el cu glas tremurat. 
Aş detesta să fiu închis. 

Rămase în picioare lângă glasvand, uitându-se pe terasă. 


— Îmi place întotdeauna ca lucrurile să fie deschise, le 
strigă el. Îmi place să am fereastra deschisă, şi uşa 
deschisă, aşa încât să pot fi sigur că pot ieşi. Reveni în 
mijlocul camerei. Dar acum nimeni nu mă mai poate încuia, 
nu-i aşa? 

— Nu, flăcăule, îl asigură inspectorul. N-aş crede. 

— Nu acum când Richard e mort, adăugă Jan, parcă 
încântat de sine însuşi. 

Inspectorul se ridică şi dădu ocol canapelei. 

— Aşadar Richard voia să te zăvorască? Întrebă el. 

— Laura zice că el spunea aşa doar ca să mă tachineze, 
răspunse Jan. Ea spunea că asta era tot, că totul era în 
regulă, şi că atât timp cât era ea aici o să aibă grijă să nu fiu 
niciodată închis. 

Se cocoţă, pe braţul fotoliului. 

— O iubesc pe Laura, continuă el surescitat. O iubesc 
enorm pe Laura. Ne simţim minunat împreună, să ştiţi. 
Umblăm după fluturi şi ouă de păsări, şi jucăm jocuri. 
Bezique. Ştiţi jocul? E un joc inteligent. Oh, e foarte 
amuzant când eşti cu Laura! 

Inspectorul se duse şi se rezemă de celălalt braţ al 
fotoliului şi întrebă cu blândeţe: 

— Nu cred că mai ţii minte ceva legat de accidentul care a 
avut loc când locuiaţi în Norfolk, aşa-i? Când a fost călcat un 
băieţel. 

— Ba da, asta ţin minte, răspunse foarte vesel Jan. Richard 
a fost la anchetă. 

— Da, aşa e. Ce altceva mai ţii minte? 

— În ziua aceea am avut somon la prânz, răspunse imediat 
Jan. Richard şi Warby s-au întors împreună. Warby era un 
pic tulburată, dar Richard râdea. 

— Warby? Întrebă inspectorul. Adică sora Warburton? 

— Da. Nu-mi prea plăcea de ea. Dar Richard era atât de 
mulţumit de ea în ziua aceea încât spunea întruna: „Un 
spectacol fantastic de bun, Warby!” 


Uşa se deschise brusc şi apăru Laura Warwick. Sergentul 
Cadwallader îi ieşi înainte, iar Jan strigă: 

— Bună, Laura! 

— Deranjez? Îl întrebă Laura pe inspector. 

— Nu, fireşte că nu, doamnă Warwick, răspunse acesta. 
Luaţi loc, vă rog. 

Laura înaintă şi sergentul închise uşa în urma ei. 

— Jan e?... Începu Laura, apoi se opri. 

— Tocmai îl întrebam dacă îşi aminteşte ceva despre 
accidentul din Norfolk în care a murit băieţelul Macgregor. 

Laura se aşeză la capătul canapelei. 

— Îţi aminteşti Jan? Întrebă ea. 

— Sigur că îmi amintesc totul. 

Se întoarse către inspector. 

— V-am spus, nu-i aşa? 

Inspectorul nu-i răspunse direct. Apropiindu-se agale de 
canapea, i se adresă Laurei. 

— Ce ştiţi despre accident, doamnă Warwick? S-a discutat 
despre el în ziua aceea, la prânz, când soţul dumneavoastră 
s-a întors de la anchetă? 

— Nu mai ţin minte, răspunse imediat Laura. 

Jan se ridică repede şi veni către ea. 

— Ba da, Laura, sigur îţi aminteşti, spuse el. Nu-ţi 
aminteşti că Richard a spus că nu contează un plod în plus 
sau în minus pe lume? 

Laura se ridică. 

— Vă rog... Îl imploră ea pe inspector. 

— Totul e în regulă, doamnă Warwick o asigură acesta cu 
blândeţe. E important să aflăm adevărul despre acel 
accident, să ştiţi. În definitiv, e de presupus că el e motivul 
celor întâmplate aici noaptea trecută. 

— Da, oftă ea. Ştiu. 

— Conform spuselor soacrei dumneavoastră, soţul 
dumneavoastră băuse în ziua aceea. 

— Mă aşteptam să fi băut, recunoscu Laura. N-ar fi fost 
ceva de mirare. 


Inspectorul se apropie de canapea şi se aşeză la un capăt. 

— L-aţi văzut sau l-aţi cunoscut pe acest Macgregor? O 
întrebă el. 

— Nu, răspunse Laura. Nu, eu nu m-am dus la anchetă. 

— Se pare că era foarte hotărât să se răzbune, comentă 
inspectorul. 

Laura zâmbi trist. 

— Accidentul trebuie să-i fi afectat judecata, cred, spuse 
ea. 

Jan, care treptat devenea tot mai surescitat, veni câtre ei 
şi rosti cu agresivitate: 

— Eu dacă aş avea un duşman, asta aş face. Aş aştepta 
mult, iar apoi aş veni pe furiş, în întuneric, cu arma la mine. 
Pe urmă... 

Trase în fotoliu cu o armă imaginară. 

— Bang, bang, bang! 

— Taci, Jan! Îi ordonă cu asprime Laura. 

Jan păru brusc tulburat. 

— Te-ai supărat pe mine, Laura? O întrebă el copilăreşte. 

— Nu, scumpule, îl linişti Laura, nu sunt supărată. Dar 
caută să nu mai fii atât de agitat. 

— Nu sunt agitat, spuse cu tărie Jan. 

CAPITOLUL X 

Traversând holul din faţă, domnişoara Bennett le deschise 
uşa lui Starkwedder şi unui ofiţer de poliţie care păreau să 
fi ajuns împreună la uşă. 

— Bună dimineaţa, domnişoară Bennett, o salută 
Starkwedder. Am venit la inspectorul Thomas. 

Domnişoara Bennett dădu din cap. 

— Bună dimineaţa... Oh, bună dimineaţa, domnule ofiţer. 
Sunt amândoi în birou, eu nu ştiu ce se petrece. 

— Bună dimineaţa, doamnă, răspunse ofiţerul de poliţie. I- 
am adus astea inspectorului. Poate vine să le ia sergentul 
Cadwallader. 

— Ce e asta? Întrebă Laura auzind larma de afară. 

Inspectorul se ridică şi se duse la uşă. 


— S-ar părea că s-a întors domnul Starkwedder. 

În timp ce Starkwedder intră în încăpere, sergentul 
Cadwallader ieşi în hol să se ocupe de ofiţer, între timp, 
tânărul Jan se cufundă în fotoliu şi urmări curios ce se 
întâmpla. 

— Ascultaţi la mine! Exclamă Starkwedder înaintând. Nu 
pot să-mi petrec toată ziua pocnind din călcâie la secţia de 
poliţie. V-am dat amprentele mele, iar apoi am insistat să fiu 
adus aici. Am şi eu treburile mele. Azi am două întâlniri cu 
un agent imobiliar. 

O observă deodată pe Laura. 

— Oh... Bună dimineaţa, doamnă Warwick. Îmi pare 
nespus de rău pentru ce s-a întâmplat. 

— Bună dimineaţa, răspunse distantă Laura. 

Inspectorul se apropie de masa de lângă fotoliu şi întrebă: 

— Domnule Starkwedder, aţi pus cumva aseară mâna pe 
masa asta, şi aţi deschis prin împingere glasvandul? 

Starkwedder veni lângă el la masă. 

— Nu ştiu, admise el. Se poate s-o fi făcut. E important? 
Nu-mi amintesc. 

Sergentul Cadwallader reveni în cameră aducând un 
dosar pe care i-l înmână inspectorului. 

— Aici aveţi amprentele domnului Starkwedder, domnule, 
raportă el. Le-a adus un ofiţer. Şi raportul balistic. 

— la să vedem, spuse inspectorul. Glontele care l-a ucis pe 
Richard Warwick a ţâşnit clar din această armă. Cât despre 
amprente, vom vedea curând. 

Se duse la birou, se aşeză şi începu să studieze 
documentele, în timp ce sergentul se îndreptă către nişă. 
După o pauză, Jan, care se uitase atent la Starkwedder, îl 
întrebă pe acesta: 

— Tocmai v-aţi întors din Abadan, nu-i aşa? Cum e în 
Abadan? 

— Foarte cald, răspunse succint Starkwedder şi se 
întoarse către Laura. Cum vă simţiţi azi, doamnă Warwick? 
Mai bine? 


— Da, mulţumesc, răspunse Laura. Acum am depăşit deja 
şocul. 

— Bun, spuse Starkwedder. 

Inspectorul se ridică şi se apropie acum de Starkwedder 
care stătea pe canapea. 

— Amprentele dumitale se află pe glasvand, pe sticlă, pe 
pahar şi pe brichetă, îl încunoştiinţă el. Amprentele de pe 
masă nu sunt ale dumitale. Sunt un set de amprente total 
neidentificate. Se uită prin cameră. Atunci, asta lămureşte 
lucrurile, continuă el. Întrucât aseară n-a fost nici un 
vizitator aici... 

Se opri şi se uită la Laura. 

— Sau a fost? 

— Nu, îl asigură Laura. 

— Atunci amprentele trebuie să fie ale lui Macgregor, 
continuă inspectorul. 

— Ale lui Macgregor? Întrebă Starkwedder uitându-se la 
Laura. 

— Pari surprins, spuse inspectorul. 

— Da... Sunt destul de surprins, recunoscu Starkwedder. 
Adică, nu m-aş fi aşteptat la el să poarte mănuşi. 

Inspectorul dădu din cap. 

— Ai dreptate, aprobă el. A mânuit revolverul cu mănuşi. 

— A avut loc vreun scandal? Întrebă Starkwedder 
adresându-i-se Laurei. Sau nu s-a auzit nimic în afară de 
împuşcătură? 

Laura răspunse cu un efort: 

— Eu... Noi... Eu şi Benny, adică am auzit doar 
împuşcătura. Dar nu e mai puţin adevărat că nu aveam cum 
auzi şi altceva de la etaj. 

Sergentul Cadwallader se uitase în grădină pe mica 
fereastră din nişă. Acum, văzând pe cineva care se apropia 
pe peluză, se duse într-un capăt al glasvandului. Pe uşile 
glasvandului intră un bărbat chipeş, cu ochi albaştri şi cu 
aspect oarecum milităros. Bărbatul se opri la intrare, 


arătând foarte îngrijorat. Jan, primul care îl observă în 
afară de sergent, ţipă excitat: 

— Julian! Julian! 

Noul venit se uită la Jan, apoi la Laura Warwick. 

— Laura! Exclamă el. Tocmai am auzit. Îmi... Îmi pare 
nespus de rău. 

— Bună dimineaţa, domnule maior Farrar, îl salută 
inspectorul Thomas. 

— Julian Farrar se întoarse către inspector. 

— E o afacere ieşită din comun, spuse el. Bietul Richard! 

— Zăcea aici în scaunul lui cu rotile, îi spuse surescitat Jan 
lui Farrar. Era ghemuit de tot. lar pe piept avea o bucată de 
hârtie. Ştii ce scria pe ea? Scria: „Plătit din plin.” 

— Da. Gata, gata Jan, murmură Julian Farrar bătându-l pe 
băiat pe umăr. 

— E palpitant, nu-i aşa? Continuă Jan privindu-l 
nerăbdător. 

Farrar trecu pe lângă el. 

— Da, da, sigur că e palpitant, îl asigură el pe Jan uitându- 
se întrebător la Starkwedder. 

Inspectorul le făcu cunoştinţă celor doi bărbaţi. 

— Domnul Starkwedder - domnul maior Farrar, care s-ar 
putea să fie viitorul nostru membru în Parlament. Se luptă 
în alegerile locale. 

Starkwedder şi Julian Farrar dădură mâna, îngânând 
politicos „Încântat de cunoştinţă”. Inspectorul se îndepărtă 
făcându-i semn sergentului să vină lângă el. În timp ce ei 
discutau, Starkwedder îi explică maiorului Farrar: 

— Intrasem cu maşina în şanţ şi veneam spre casă pentru 
a vedea dacă pot da un telefon şi dacă pot primi o mână de 
ajutor. Un bărbat a ţâşnit din casă, mai să mă dărâme. 

— Dar încotro a luat-o omul ăsta? Întrebă Farrar. 

— Habar n-am, răspunse Starkwedder. S-a evaporat în 
ceaţă ca printr-o scamatorie. 

Starkwedder se îndepărtă, în timp ce Jan, îngenunche pe 
fotoliu şi uitându-se cu speranţă la Farrar, întrebă: 


— Tu i-ai spus lui Richard că cineva o să-l împuşte într-o zi, 
nu-i aşa, Julian? 

Se lăsă tăcerea. Toţi cei din cameră se uitau la Julian 
Farrar. 

Farrar se gândi o clipă. Apoi întrebă cu bruscheţe: 

— Oare? Nu mai ţin minte. 

— Ba da, i-ai spus, insistă Jan. Într-o seară, la cină. Tu şi cu 
Richard vă contraziceaţi, şi tu ai spus: Într-una din zilele 
astea, Richard, cineva îţi va trage un glonte în cap. 

— O profeție remarcabilă, comentă inspectorul. 

Julian Farrar se duse şi se aşeză pe taburet. 

— În fine, spuse el, Richard şi armele lui erau o adevărată 
pacoste, să ştiţi. Oamenilor nu le plăcea treaba asta. A fost 
tipul ăla... Îţi aminteşti, Laura? Grădinarul vostru, Griffith. 
Ştii tu, cel pe care l-a concediat Richard. Griffith mi-a spus, 
şi nu doar o dată: „Ascultaţi la mine, în una din zilele astea 
am să vin cu arma şi am să-l împuşc pe domnul Warwick.” 

— Griffith n-ar fi făcut una ca asta! Exclamă repede Laura. 

Farrar arătă spăşit. 

— Nu, nu, sigur că nu, recunoscu el. Nu... Nu voiam să 
spun asta. Voiam să spun că ăsta era genul de lucru pe 
care... Ăă... Lumea îl spunea privitor la Richard. 

Pentru a-şi masca stinghereala, îşi scoase tabachera şi luă 
o ţigară. 

Inspectorul se aşeză la birou cu un aer îngândurat. 
Starkwedder stătea în picioare într-un colţ de lângă nişă, 
aproape de Jan care îl privea cu interes. 

— Îmi doresc să fi trecut aseară pe aici, spuse Julian 
Farrar, neadresându-se cuiva anume. Vorbesc serios. 

— Dar a fost o ceaţă cumplită, spuse liniştită Laura. Nu 
puteai ieşi pe ceața aia. 

— Nu, spuse Farrar. Îi aveam invitaţi la cină pe membrii 
cabinetului meu. Când am văzut că se lăsa ceața, au plecat 
acasă destul de devreme. Atunci m-am gândit să vin la voi, 
dar m-am răzgândit. 

Căutându-se prin buzunare, întrebă: 


— Are cineva un chibrit? Se pare că mi-am rătăcit 
bricheta. 

Se uită în jur şi deodată observă bricheta pe masa unde o 
lăsase Laura în noaptea precedentă. Se ridică şi se duse să 
o ia, urmărit din priviri de Starkwedder. 

— Oh, iat-o! Spuse Farrar. Nu-mi imaginam unde o 
lăsasem. 

— Julian... Începu Laura. 

— Da? 

Farrar îi oferi o ţigară şi ea o luă. 

— Îmi pare îngrozitor de rău pentru toate astea, Laura. 
Dacă pot să te ajut cu ceva... 

Glasul i se stinse indecis. 

— Da, ştiu, spuse Laura în timp ce Farrar îi aprindea 
ţigara. 

Jan vorbi dintr-o dată, adresându-i-se lui Starkwedder. 

— Ştiţi să trageţi, domnule Starkwedder? Eu ştiu. Richard 
mă lăsa să încerc, uneori. Sigur, eu nu eram atât de bun ca 
el. 

— Chiar aşa? Întrebă Starkwedder întorcându-se către 
Jan. Ce fel de armă te lăsa să foloseşti? 

În timp ce Jan îi capta atenţia lui Starkwedder, Laura 
prinse prilejul să-i spună repede lui Farrar: 

— Trebuie să vorbesc cu tine, Julian. Trebuie. 

Glasul lui Farrar fu la fel de coborât. 

— Ai grijă, o atenţionă el. 

— Era un 22, îi spunea Julian lui Starkwedder. Trag foarte 
bine, nu-i aşa, Julian? 

Se duse la Julian Farrar. 

— Mai ţii minte când m-ai luat la bâlci? Am doborât două 
sticle, nu-i aşa? 

— Chiar aşa, flăcăule, răspunse Farrar. Ai ochi buni, asta 
contează. Ai ochi buni şi la criket. Partida aceea pe care am 
jucat-o astă vară a fost absolut senzaţională. 

Jan îi zâmbi fericit, apoi se aşeză pe taburet şi se uită spre 
inspector care acum examina documentele de pe birou. 


Urmă un moment de tăcere. Apoi Starkwedder, în timp ce 
scotea o ţigară, o întrebă pe Laura: 

— Vă deranjează dacă fumez? 

— Bineînţeles că nu, răspunse Laura. 

Starkwedder se întoarse către Julian Farrar. 

— Îmi împrumutaţi, vă rog, bricheta dumneavoastră? 

— Desigur, spuse Farrar. Poftim. 

— E o brichetă frumoasă, rosti Starkwedder în timp ce îşi 
aprindea ţigara. 

Laura făcu o mişcare bruscă, apoi se stăpâni. 

— Da, spuse neglijent Farrar. Funcţionează mai bine decât 
majoritatea. 

— E destul de... Aparte, remarcă Starkwedder. 

Îi aruncă o privire rapidă Laurei, apoi îi înapoie bricheta 
lui Farrar îngânând un cuvânt de mulţumire. 

Jan părăsi taburetul şi se postă în spatele inspectorului. 

— Richard are o grămadă de arme, spuse el. Şi arme cu 
aer comprimat. Şi are o armă cu care împuşca elefanţi în 
Africa. Vreţi să le vedeţi? Sunt în dormitorul lui Richard. 
Acolo. Arătă cu mâna. 

— Perfect, spuse inspectorul ridicându-se. Aratăni-le tu. 

Îi zâmbi lui Jan, adăugând cu blândeţe: 

— Ne eşti de mare ajutor, să ştii. Ar trebui să te luăm în 
cadrul poliţiei. 

Punând o mână pe umărul băiatului, îl dirijă spre uşa pe 
care le-o deschise sergentul. 

— Nu mai aveam de ce să te reținem, domnule 
Starkwedder, spuse inspectorul din uşă. Acum poţi pleca la 
treburile dumitale. Doar să păstrezi legătura cu noi, atâta 
tot. 

— În regulă, răspunse Starkwedder în timp ce Jan, 
inspectorul şi sergentul părăseau camera. 

CAPITOLUL XI 

După ieşirea celor trei, în încăpere se lăsă o tăcere 
stânjenitoare. Apoi Starkwedder spuse: 


— Ei bine, cred că ar fi mai nimerit să plec şi să văd dacă 
au reuşit să-mi scoată maşina din şanţ. Se pare că n-am 
trecut pe lângă ea când am venit aici cu ofiţerul de poliţie. 

— Nu, spuse Laura. Aleea dă din celălat drum. 

— Da, înţeleg, răspunse Starkwedder în timp ce se 
îndrepta spre glasvand. 

Se întoarse în loc. 

— Cât de altfel arată lucrurile la lumina zilei, remarcă el, 
apoi ieşi pe terasă. 

Imediat după plecarea lui, Laura şi Julian Farrar se 
răsuciră unul spre celălalt. 

— Julian! Excalmă Laura. Bricheta aceea! Am spus că ea 
mea. 

— Ai spus că e a ta? Inspectorului? 

— Nu. Lui. 

— Lui... Acestui tip... Începu Farrar, apoi se opri întrucât 
amândoi îl văzură pe Starkwedder mergând pe terasă prin 
faţa uşilor. Laura... Începu el iar. 

— Fii atent, spuse Laura ducându-se la ferestruica din nişă 
şi uitându-se afară. S-ar putea să asculte ce vorbim. 

— Cine e omul ăsta? Întrebă Farrar. Îl cunoşti? 

Laura reveni în mijlocul camerei. 

— Nu, nu-l cunosc, răspunse ea. A... a avut un accident cu 
maşina şi a venit azi noapte aici. Chiar după... 

Julian Farrar îi atinse mâna care se odihnea pe spătarul 
canapelei. 

— E în regulă, Laura. Ştii că voi face tot ce-mi stă în 
putere. 

— Julian... Amprentele, icni Laura. 

— Care amprente? 

— De pe masa aia. De pe masa de acolo şi de pe geamul 
glasvandului. Sunt... Ale tale? 

Farrar îşi luă mâna de pe a ei, atrăgându-i atenţia că 
Starkwedder trecea iar pe terasă. Fără să se întoarcă spre 
glasvand, Laura se îndepărtă de el şi rosti tare: 


— Eşti foarte amabil, Julian, şi sunt sigură că ne poţi ajuta 
în multe privinţe. 

Când Starkwedder dispăru din vedere, se întoarse cu faţa 
la Julian Farrar. 

— Amprentele ale sunt ale tale, Julian? Gândeşte-te. 

Farrar se gândi o clipă. 

— De pe masă, da, ar putea să fie. 

— Oh, Doamne! Strigă Laura. Ce ne facem? 

Acum Starkwedder se zărea din nou, trecând înainte şi 
înapoi chiar prin faţa uşilor. Laura trase din ţigară. 

— Poliţia crede că ucigaşul e un bărbat pe nume 
Macgregor, îi spuse ea lui Julian, aruncându-i o privire 
disperată prin care îl îndemna să spună ceva. 

— Păi atunci e în regulă, spuse acesta: Probabil vor 
continua să creadă asta. 

— Dar presupunând... Începu Laura. 

Farrar o întrerupse. 

— Trebuie să plec. Am o întâlnire. Se ridică. E în ordine, 
Laura, spuse el bătând-o pe umăr. Nu-ţi face griji. Am să am 
grijă să nu păţeşti nimic... 

Pe faţa Laurei se citea neliniştea învecinată cu disperarea. 
Aparent fără să observe asta, Farrar se îndreptă spre 
glasvand. În timp ce deschidea uşa, Starkwedder se apropia 
cu intenţia evidentă de a intra în cameră. Farrar se dădu 
politicos la o parte, pentru a evita coliziunea. 

— Plecaţi? Îl întrebă Starkwedder. 

— Da. Zilele astea sunt destul de încărcate. Ştiţi, într-o 
săptămână sunt alegerile. 

— Înţeleg. Scuzaţi-mi ignoranţa, dar ce sunteţi? Laburist? 

— Sunt liberal, răspunse Farrar uşor indignat. 

— Oh, mai participă şi liberalii la alegeri? Întrebă senin 
Starkwedder. 

Julian Farrar se îmbăţoşă şi părăsi camera fără vreun alt 
cuvânt. După plecarea lui, Starkwedder se uită fioros la 
Laura. 


— Înţeleg, spuse el tot mai mânios. Sau cel puţin încep să 
înţeleg. 

— Ce vrei să spui? Îl întrebă Laura. 

— Ăsta-i iubitul, nu-i aşa? 

Veni mai aproape de ea. 

— Hai, spune, aşa-i? 

— Întrucât întrebi, da, este! Răspunse sfidătoare Laura. 

Starkwedder o privi o clipă fără să vorbească. Apoi rosti 
mânios: 

— Sunt destule lucruri pe care nu mi le-ai spus azi noapte, 
nu-i aşa? De asta ai înhăţat cu atâta grabă bricheta lui şi ai 
spus căeata. 

Se îndepărtă câţiva paşi de ea, apoi se întoarse iar cu faţa 
la ea. 

— Şi de când durează asta între voi doi? 

— Nu de ieri de azi, răspunse liniştită Laura. 

— Dar nu te-ai hotărât să-l părăseşti pe Warwick şi să 
plecaţi împreună? 

— Nu. În primul rând, e vorba de cariera lui Julian. Asta |- 
ar fi putut ruina din punct de vedere politic. 

Nervos, Starkwedder se aşeză pe canapea. 

— De bună seamă că nu, în ziua de azi, spuse el răstit. 
Oare nu consideră toţi adulterul o bagatelă? 

— Ăsta ar fi fost un caz special, încercă Laura să explice. 
Era prieten cu Richard, şi cum Richard era invalid... 

— Da, înţeleg. În mod sigur n-ar fi dat bine la public! 

Laura se apropie de canapea şi rămase în picioare, 
uitându-se la el. 

— Din câte îmi dau seama, consideri că ar fi trebuit să-ţi 
spun asta azi-noapte, nu-i aşa? Întrebă ea cu răceală. 

Starkwedder îşi feri privirea. 

— Nu erai obligată, bombăni el. 

Laura păru să se înmoaie. 

— N-am considerat că era important... Începu ea. Adică... 
Nu mă gândeam decât la faptul că l-am împuşcat pe 
Richard. 


Starkwedder păru să se înduioşeze, în timp ce murmură: 

— Da, da, înţeleg. După o pauză, adăugă: Nici eu nu m-am 
putut gândi la altceva. Făcu o altă pauză, apoi o întrebă: 
Vrei să încerci un mic experiment? Unde stăteai când l-ai 
împuşcat pe Richard? 

— Unde stăteam? 

Laura părea uimită. 

— Exact. 

După un moment de gândire, Laura spuse, arătând vag 
din cap spre glasvand: 

— Acolo. 

— Du-te în locul în care stăteai. 

Laura se ridică şi începu să se mişte nervoasă prin 
cameră. 

— Nu... Nu mai ţin minte, spuse ea. Nu-mi cere să-mi 
amintesc. Eram... Eram răvăşită. Eu... 

Starkwedder o întrerupse. 

— Soţul tău ţi-a spus ceva, îi reaminti el. Ceva care te-a 
făcut să înşfaci arma. 

Ridicându-se de pe canapea, el se duse la masa de lângă 
fotoliu şi spuse: 

— Vino încoace, să reconstituim. Asta este masa, asta este 
arma. Deci, vă certaţi. Tu ai luat arma... la-o... 

— Nu vreau! Strigă Laura. 

— Nu fi prostuţă, mârâi Starkwedder. Nu e încărcată. Hai, 
ridic-o. Ridic-o. 

Laura ridică ezitant arma. 

— Ai înşfăcat-o, îi aminti el. Nu ai luat-o atât de gingaş. Ai 
înfăşșcat-o şi l-ai împuşcat. Arată-mi cum ai făcut. 

Ţinând cu stângăcie arma, Laura făcu doi paşi înapoi. 

— Eu... Eu., începu ea. 

— Hai, arată-mi! Strigă la ea Starkwedder. 

Laura încercă să ţintească. 

— Hai, trage! Strigă el din nou. Nu e încărcată. 

Cum ea continua să ezite, el îi smulse triumfător arma. 


— Mă gândeam eu! Exclamă el. N-ai tras în viaţa ta cu un 
revolver. Nu ştii cum se face. Uitându-se la armă, continuă. 
Nici măcar nu ştii că trebuie să-i ridici piedica. 

Aruncă arma pe taburet, apoi se duse în spatele canapelei 
şi se întoarse cu faţa spre ea. După un timp, spuse liniştit: 

— Nu tu ţi-ai împuşcat bărbatul. 

— Ba da, insistă Laura. 

— Ba nu, susţinu Starkwedder cu convingere. 

Părând înspăimântată, Laura întrebă: 

— Atunci de ce aş spune că am făcut-o? 

Starkwedder trase adânc aer în piept. Ocolind canapeaua, 
se lăsă să cadă greoi pe ea. 

— Răspunsul mi se pare foarte evident. Pentru că cel care 
l-a împuşcat a fost Julian Farrar. 

— Nu! Exclamă Laura, aproape strigând. 

— Ba da! 

— Nu! Repetă ea. 

— lar eu spun că da, insistă el. 

— Dacă a fost Julian, de ce naiba aş fi spus că l-am 
împuşcat eu? 

Starkwedder o privi drept. 

— Pentru că te-ai gândit - şi te-ai gândit foarte corect - că 
am să te acopăr eu. Oh, da, ai fost foarte convinsă de asta. 
Da, m-ai jucat foarte frumos pe degete, n-am ce zice. Dar s- 
a terminat, auzi tu? S-a terminat. Al naibii să fiu dacă am de 
gând să spun o groază de minciuni ca să-i salvez pielea 
maiorului Julian Farrar. 

Se lăsă tăcerea. Preţ de câteva clipe Laura nu spuse nimic. 
Apoi zâmbi şi se duse calmă la masa de lângă fotoliu ca să-şi 
ia ţigara lăsată în scrumieră. Apoi se întoarse către 
Starkwedder şi spuse: 

— Ba ai să spui! Va trebui să spui! Acum nu mai poţi da 
înapoi! Le-ai spus poliţiştilor versiunea ta. Acum nu o mai 
poţi schimba. 

— Poftim? Întrebă uluit Starkwedder. 

Laura se aşeză în fotoliu şi spuse: 


— Indiferent ce ştii, sau ce crezi că ştii, trebuie să-ţi menţii 
relatarea. Eşti un accesoriu - tu însuţi ai spus-o. 

Trase din ţigară. 

Starkwedder se ridică. Zăpăcit, exclamă: 

— Mi-am făcut-o cu mâna mea! Ticăloasă mică! 

O fulgeră cu privirea fără să mai spună ceva, apoi se 
răsuci brusc pe călcâie şi părăsi în garbă încăperea. Laura 
se uită după el cum mergea cu paşi mari prin grădină. Făcu 
o mişcare ca pentru a-l urma şi a-l chema înapoi, însă se 
răzgândi. Cu o expresie tulburată pe faţă, se îndepărtă 
agale de glasvand. 

CAPITOLUL XII 

În ziua aceea, către sfârşitul după-amiezii, Julian Farrar 
bătea nervos în sus şi în jos podeaua biroului. Uşile dinspre 
terasă ale glasvandului erau deschise, iar soarele era pe 
cale să apună, poleind în auriu peluza. Farrar fusese 
chemat urgent de Laura Warwick. În timp ce o aştepta, se 
tot uita la ceas. 

Farrar părea foarte tulburat şi nefericit. leşi pe terasă, se 
întoarse în cameră şi se uită la ceas. Apoi, observând un 
ziar pe masa de lângă fotoliu, îl luă. Era un ziar local, The 
Western Echo, cu o ştire de senzaţie pe prima pagină, 
anunțând moartea lui Richard Warwick. „PROEMINENT 
REZIDENTI LOCAL UCIS DE UN AGRESOR MISTERIOS”, 
era titlul articolului. Farrar se aşeză în fotoliu şi începu să 
citească nervos. După o clipă, aruncă ziarul şi să duse cu 
paşi mari spre glasvand. Aruncând o ultimă privire în 
cameră, ieşi luând-o peste peluză. Era pe la mijlocul 
grădinii când auzi un sunet în spatele lui. Întorcându-se, 
strigă: „Laura, îmi pare rău, eu...” dar apoi se opri, 
dezamăgit, Căci văzu că persoana care se îndrepta spre el 
nu era Laura Warwick, ci Angell, valetul răposatului 
Richard Warwick. 

— Doamna Warwick m-a rugat să vă spun că va cobori 
într-o clipă, domnule, spuse Angell. Dar mă întrebam dacă 
aş putea schimba doar o vorbă cu dumneavoastră. 


— Da, sigur. Despre ce e vorba? 

Angell se apropie de Julian Farrar şi mai făcu câţiva paşi, 
temându-se, parcă, să nu-i audă cineva din casă. 

— Ei bine? Întrebă Farrar, urmându-l. 

— Sunt destul de îngrijorat cu privire la situaţia mea, 
domnule, şi m-am gândit să vă consult. 

Cu mintea la propriile-i probleme, Julian Farrar nu se 
arătă prea interesat. 

— Şi care-i necazul? Întrebă el. 

— Moartea domnului Warwick mă lasă fără slujbă, 
domnule. 

— Da, aşa se pare. Îmi închipui că îţi vei găsi uşor alta, nu-i 
aşa? 

— Aşa sper, domnule. 

— Eşti un om cu calificare, nu? Îl întrebă Farrar. 

— Da, domnule, răspunse Angell. Sunt infirmier calificat şi 
se va găsi întotdeauna pentru mine un post fie în spital, fie 
la domiciliul unui pacient. 

— Şi atunci ce te frământă? 

— Ei bine, domnule, împrejurările, mi-am pierdut slujba 
asta, nu-mi place deloc. 

— Pe şleau vorbind, nu-ţi place că ai fost amestecat într-o 
crimă. Asta e? 

— Se poate spune şi aşa, domnule, confirmă valetul. 

— Mă tem că nimeni nu poate face nimic în privinţa asta, 
spuse Farrar. Probabil că vei primi referinţe satisfăcătoare 
de la doamna Warwick. 

Îşi scoase tabachera şi o deschise. 

— Nu cred că va fi vreo dificultate privitor la asta, 
domnule. Doamna Warwick este o doamnă cumsecade, o 
doamnă absolut fermecătoare, dacă pot să spun aşa. 

În glasul lui se simţea o uşoară insinuare. 

Hotărându-se s-o aştepte, totuşi, pe Laura, Julian Farrar 
dădu să se întoarcă în casă. Ceva în purtarea valetului îl izbi 
şi se opri. 

— Ce vrei să spui? Întrebă el liniştit. 


— N-aş vrea ca doamna Warwick să aibă parte, în vreun 
fel, de lipsă de confort... De vreo nemulţumire, răspunse 
onctuos Angell. 

Farrar scoase o ţigară, apoi băgă tabachera în buzunar şi 
spuse: 

— Vrei să spui că mai rămâi puţin ca să o serveşti? 

— Foarte adevărat, domnule, confirmă valetul. Sunt de 
ajutor în casă. Dar nu la asta m-am referit, exact. 

Făcu o pauză, apoi continuă: 

— De fapt, e o problemă de... Conştiinţă, domnule. 

— Ce dracu' vrei să spui cu conştiinţa? 

Angell păru jenat, dar glasul îi era încrezător când 
continuă: 

— Nu cred că îmi apreciaţi greutăţile, domnule. Privitor la 
declaraţia pe care am dat-o la poliţie, adică. E de datoria 
mea ca cetăţean să ajut în orice fel poliţia, în acelaşi timp, 
doresc să rămân loial stăpânilor mei. 

Julian Farrar îşi aprinse ţigara. 

— Vorbeşti de parcă ar fi existat un conflict, spuse el 
liniştit. 

— Dacă vă gândiţi puţin, vă veţi da seama că e pe cale să 
se nască un conflict - un conflict de loialităţi, dacă pot să mă 
exprim aşa. 

Farrar îl privi drept pe valet. 

— Unde anume vrei să ajungi, Angell? 

— Poliţia nu e în situaţia de a aprecia contextul, domnule. 
Contextul ar putea - spun doar ar putea - fi foarte 
important într-un caz ca acesta. De asemenea, în ultimul 
timp am insomnii cumplite. 

— Suferințele tale au legătură cu asta? 

— Din păcate, da, domnule. Noaptea trecută m-am culcat 
devreme, dar n-am putut să dorm. 

— Îmi pare rău, dar zău că... 

— Vedeţi, domnule, continuă Angell ignorând 
întreruperea, datorită poziţiei dormitorului meu în această 


casă, sunt în temă cu anumite probleme pe care, probabil, 
poliţia nu le prea cunoaşte. 

— Ce anume încerci să spui? Întrebă cu răceală Farrar. 

— Răposatul domn Warwick era bolnav şi infirm, răspunse 
Angell. Era deci de aşteptat ca în aceste triste circumstanţe 
o doamnă atrăgătoare - ca doamna Warwick să se fi... Cum 
să spun?... Ataşat de altcineva. 

— Aşadar, asta e, spuse Farrar. Nu cred că-mi place tonul 
tău, Angell. 

— Înţeleg, domnule, îngână Angell. Dar vă rog să nu 
trageţi concluzii pripite. Gândiţi-vă bine, domnule, şi poate 
vă veţi da seama de situaţia dificilă în care mă găsesc. Mă 
aflu în posesia unor cunoştinţe pe care, până acum, nu le- 
am comunicat poliţiei, dar pe care, probabil, e de datoria 
mea să le comunic. 

Julian Farrar se uită cu răceală la Angell. 

— Eu cred că toată povestea asta cu mersul la poliţie, cu 
informaţiile pe care le deţii e o gogoriţă. De fapt tu sugerezi 
că eşti în postura de a răscoli mizeria dacă nu... Dacă nu 
ce? 

Angeill dădu din umeri. 

— Desigur, cum tocmai aţi arătat, sunt infirmier calificat. 
Dar există momente, domnule maior Farrar, când mă 
gândesc că mi-ar plăcea să am propria mea afacere. Un 
mic... Nu un sanatoriu propriu zis, ci un stabiliment în care 
să pot primi cinci sau şase pacienţi. Cu un asistent, fireşte. 
Pacienţii ar fi, poate, domni care, alcoolici fiind, sunt dificil 
de strunit acasă. Ceva în genul ăsta. Din păcate, deşi am 
economisit câte ceva, banii strânşi nu ajung. Mă întrebam... 

Glasul i se stinse sugestiv. 

Farrar termină fraza în locul lui. 

— Te întrebai dacă eu, sau eu şi doamna Warwick, te-am 
putea ajuta să-ţi împlineşti visul. 

— Doar mă întrebam, domnule, spuse moale Angell. Ar fi 
foarte amabil din partea dumneavoastră. 

— Ar fi, nu-i aşa? Întrebă sarcastic Farrar. 


— Aţi sugerat cu destulă asprime că eu ameninţ cu 
răscolirea murdăriei. Adică scandal, înţeleg eu. Dar nu e 
deloc vorba de asta, domnule. Nici prin cap nu mi-ar trece 
aşa ceva. 

— Unde anume vrei să ajungi, Angell? Întrebă Farrar pe 
un ton care arăta că începea să-şi piardă răbdarea. Sigur 
urmăreşti ceva. 

Angell zâmbi vinovat, dar răspunse liniştit şi apăsat: 

— Cum spuneam, domnule, azi noapte n-am dormit prea 
bine. Stăteam treaz, ascultând sirena alarmei de ceaţă. Un 
zgomot extrem de deprimant, domnule. Apoi mi s-a părut că 
aud un oblon lovindu-se. Şi ăsta e un zgomot foarte 
enervant, mai ales când te chinui să adormi. M-am ridicat şi 
m-am aplecat pe fereastră. Părea să fie oblonul de la 
fereastra cămării, chiar de sub mine. 

— Şi? Întrebă tăios Farrar. 

— M-am hotărât să cobor la parter şi să închid oblonul, 
domnule, continuă Angell. Eram jos când am auzit o 
împuşcătură. La vremea aceea nu mi s-a părut nimic ciudat. 
„larăşi trage domnul Warwick, mi-am zis: Dar de bună 
seamă nu vede în ce trage pe ceața asta”. M-am dus în 
cămară şi am închis oblonul. Dar, în timp ce stăteam acolo 
simţindu-mă, nu ştiu de ce, neliniştit, am auzit paşi venind 
pe poteca din faţa glasvandului... 

— Poteca aia, adică, spuse Farrar arătând-o din priviri. 

— Da, domnule. Poteca ce duce de la terasă, pe după casă, 
pe lângă bucătărie şi cămară. O potecă ce nu e prea 
folosită, cu excepţia dumneavoastră, domnule, când veniţi 
aici şi o luaţi pe scurtătură, întrucât e mai aproape de casa 
dumneavoastră. 

Se opri şi se uită atent la Julian Farrar care se mulţumi să 
spună cu glas de gheaţă: 

— Continuă. 

— Cum spuneam, mă simţeam un pic neliniştit, gândindu- 
mă că s-ar putea să dea târcoale cineva. Nici nu ştiţi ce 
uşurat m-am simţit, domnule, când v-am văzut pe 


dumneavoastră trecând pe lângă fereastra cămării, 
mergând repede... Grăbindu-vă să vă întoarceţi acasă. 

După o pauză, Farrar spuse: 

— Nu văd nimic aparte în ceea ce îmi spui. Ar trebui să 
văd? 

Tuşind a scuză, Angell răspunse: 

— Mă întrebam doar, domnule, dacă le-aţi spus poliţiştilor 
că aţi venit azi noapte la doamna Warwick. În cazul că nu le- 
aţi spus, şi presupunând că mă vor interoga încă o dată 
privitor la evenimentele din noaptea trecută... 

Farrar îl întrerupse. 

— Îţi dai seama, nu-i aşa, că pedeapsa pentru şantaj e 
severă? 

— Şantaj, domnule? Întrebă şocat Angell. Nu ştiu la ce vă 
referiţi. Este doar o problemă de a mă decide care îmi e 
datoria. Poliţia... 

Farrar îl întrerupse cu asprime. 

— Poliţia nu are nici un dubiu cu privire la cine la omorât 
pe domnul Warwick. Tipul şi-a semnat practic crima. E 
puţin probabil ca poliţiştii să-ţi mai pună şi alte întrebări. 

Alarmat, Angell se grăbi să spună: 

— Vă asigur, domnule, că nu voiam decât... 

Farrar îl întrerupse din nou. 

— Ştii foarte bine că n-ai fi putut recunoaşte pe nimeni pe 
ceața deasă de azi noapte. Ai inventat pur şi simplu toată 
povestea cu scopul de a... 

Se opri brusc căci o văzu pe Laura Warwick ieşind din 
casă. 

CAPITOLUL XIII 

— Îmi pare rău că te-am făcut să mă aştepţi, Julian, spuse 
Laura apropiindu-se de ei. 

Părea mirată să-i vadă pe cei doi prinşi într-o conversaţie. 

— Poate îmi veţi permite să stau de vorbă cu 
dumneavoastră mai târziu în această mică problemă, îi 
murmură valetul lui Farrar. 


Se dădu într-o parte, se înclină uşor în faţa Laurei, apoi se 
îndepărtă repede şi dispăru după colţul casei. 

Laura se uită după el, apoi rosti cu nelinişte: 

— Julian, trebuie... 

Farrar o întrerupse. 

— De ce ai trimis după mine, Laura? Întrebă el supărat. 

— Te-am aşteptat toată ziua, răspunse Laura, surprinsă. 

— Ei bine, nu mi-am văzut capul de treburi. Comitete, iar 
după-amiază alte întruniri. Mai e puţin până la alegeri şi n- 
am o clipă de răgaz. Şi, în tot cazul, nu îţi dai seama că, 
deocamdată, ar fi mai bine să nu ne mai întâlnim? 

— Dar avem nişte treburi de discutat! 

Farrar o luă de braţ şi o duse mai departe de casă. 

— Ştii că Angell e pornit să mă şantajeze? O întrebă el. 

— Angell? Exclamă cu neîncredere Laura. Angell? 

— Da. Este evident că ştie despre noi, şi mai ştie, sau 
pretinde că ştie, că am fost aici azi noapte. 

Laura icni. 

— Vrei să spui că te-a văzut? 

— El spune că m-a văzut. 

— Dar nu avea cum să te vadă pe ceața aia! 

— A venit cu o poveste despre un oblon de la cămară, pe 
care a coborât să-l închidă, şi atunci m-a văzut trecând prin 
faţa ferestrei în drum spre casă. Mai spune că a auzit o 
împuşcătură nu cu mult înainte, dar nu i-a dat importanţă. 

— Dumnezeule! Gemu Laura. Ce cumplit! Ce ne facem? 

Farrar dădu să o îmbrăţişeze pentru a o linişti, dar se uită 
înspre casă şi se abţinu. O privi drept. 

— Nu ştiu ce o să facem, spuse el. Trebuie să ne gândim. 

— Doar n-ai de gând să-i dai bani? 

— Nu. Dacă începi să faci asta, nu mai termini niciodată. Şi 
totuşi, ce e de făcut? Îşi trecu mâna peste frunte. Nu ştiam 
că cineva ştie că am fost aseară aici. Sunt sigur că menajera 
mea nu ştie. Problema e dacă Angell chiar m-a văzut, sau 
doar pretinde că m-a văzut. 

— Dacă se duce la poliţie? Întrebă cu glas tremurat Laura. 


— S-ar putea. Trebuie să ne gândim... Să ne gândim bine. 
Ori negăm şi spunem că aseară n-am ieşit din casă... 

— Dar există amprentele. 

— Care amprente? 

— Ai uitat? Amprentele de pe masă. Poliţiştii cred că sunt 
ale lui Macgregor, dar dacă Angell le spune versiunea lui, îţi 
vor lua şi ţie amprentele şi atunci... 

Laura se opri. Julian Farrar arăta acum foarte îngrijorat. 

— Da, înţeleg, îngână el. Bine. Atunci am să recunosc că 
am fost aici şi... Am să scornesc ceva. Am venit să vorbesc 
cu Richard, şi am discutat... 

— Poţi să spui că era bine-mersi când ai plecat, sugeră 
repede Laura. 

În ochii lui Farrar era o undă de afecţiune când se uită la 
ea. 

— Ce simple faci tu să pară lucrurile! Spuse el cu căldură. 
Chiar pot să spun asta? Adăugă sarcastic. 

— Trebuie să spui ceva! Se apără ea. 

— Da, trebuie că am pus mâna pe masă când m-am aplecat 
să văd... Înghiţi cu greu, amintindu-şi scena. 

— Atâta timp cât poliţia crede că sunt amprentele lui 
Macgregor... 

— Macgregor! Macgregor! Exclamă cu mânie Farrar. Ce 
naiba ţi-a venit să încropeşti mesajul ăla cu litere decupate 
din ziar şi să-l pui pe pieptul lui Richard? N-ai riscat enorm? 

— Da... Nu... Nu ştiu! Strigă derutată Laura. 

Farrar se uită cu repulsie la ea. 

— Cu atâta sânge rece! Bombăni el. 

— A trebuit să ne gândim la ceva, oftă Laura. Eu nici nu 
puteam să judec. A fost ideea lui Michael. 

— Michael? 

— Michael Starkwedder. 

— Vrei să spui că el te-a ajutat? Întrebă Farrar, nevenindu- 
i să creadă. 

— Da, da, da! Strigă Laura pierzându-şi răbdarea. De asta 
am vrut să vii aici... Să-ţi explic... 


Farrar veni lângă ea. În glasul lui se citea o gelozie de 
gheaţă când întrebă: 

— Care e rolul lui Michael Starkwedder în toată treaba 
asta? 

— A intrat şi... M-a găsit acolo. Aveam arma în mână şi... 

— Doamne Sfinte! Exclamă cu dezgust Farrar, 
îndepărtându-se de ea. Iar tu l-ai convins cumva... 

— Cred că el m-a convins pe mine, murmură cu tristeţe 
Laura. Făcu un pas înspre el. Oh, Julian... Începu ea. 

Când să-şi petreacă braţele pe după gâtul lui, Farrar o 
împinse uşor. 

— 'Ţi-am spus că am să fac tot ce-mi stă în puteri, Laura. 
Să nu te gândeşti că n-am să fac... dar... 

Laura îl privi drept. 

— "Te-ai schimbat, spuse ea liniştită. 

— Îmi pare rău, dar nu mai pot să am aceleaşi sentimente, 
recunoscu el cu disperare. După tot ce s-a întâmplat... Pur 
şi simplu nu mai pot. 

— Eu da, îl asigură Laura. Cel puţin, aşa cred. Indiferent 
ce ai face, Julian, sau ce ai fi făcut, eu tot aş avea acelaşi 
sentimente pentru tine. 

— În momentul de faţă sentimentele noastre n-au nici o 
importanţă, spuse Farrar. Trebuie să ne rezumăm la fapte. 

— Ştiu. l-am... l-am spus lui Starkwedder că eu...Euo 
făcusem. 

Farrar o privi neîncrezător. 

— l-ai spus asta lui Starkwedder? 

— Da. 

— Şi a fost de acord să te ajute? El, un străin? Omul ăsta 
trebuie să fie nebun. 

— Poate că e un pic nebun. Dar a fost foarte îndatoritor. 

— Aşa! Nici un bărbat nu-ţi poate rezista! Exclamă furios 
Farrar. Asta e? 

Se îndepărtă cu un pas, apoi se întoarse iar cu faţa la ea. 

— Totuşi, Laura, crima... 

Glasul i se stinse şi clătină din cap. 


— Am să încerc să nu mă mai gândesc niciodată la ea. Şi 
nu a fost premeditată. A fost doar sub impulsul momentului. 

— Nu e nevoie să trecem în revistă totul. Acum trebuie să 
ne gândim ce avem de făcut. 

— Ştiu. Există amprentele şi bricheta ta. 

— Da. Trebuie că mi-a căzut când m-am aplecat asupra 
cadavrului. 

— Starkwedder ştie că e a ta. Dar nu poate face nimic în 
privinţa asta. E implicat şi el. Nu-şi mai poate schimba 
declaraţia. 

Julian Farrar se uită o clipă la ea. Când vorbi, glasul lui avu 
o notă de eroism. 

— Dacă va fi nevoie, Laura, am să iau totul asupra mea. 

— Nu, nu vreau! Strigă Laura apucându-l de braţ, apoi se 
uită spre casă şi îi dădu drumul. Nu vreau! 

— Să nu crezi că nu înţeleg cum s-a... Întâmplat, spuse 
Farrar cu un efort. Ai luat arma, l-ai împuşcat fără să-ţi dai 
seama, de fapt, ce faci şi... 

Laura icni de uimire. 

— Poftim? Încerci să mă faci să spun că eu l-am omorât? 
Strigă ea. 

— Deloc, răspunse Farrar, stânjenit. Ţi-am spus că sunt 
gata să iau totul asupra mea dacă va fi cazul. 

Laura clătină din cap, derutată. 

— Dar spuneai... Ai zis că ştii cum s-a întâmplat. 

— Ascultă, Laura. Nu cred că ai făcut-o în mod deliberat. 
Nu cred că a fost o treabă premeditată. Ştiu că n-a fost. 
Ştiu foarte bine că l-ai împuşcat doar pentru că... 

Laura îl întrerupse repede. 

— Eu l-am împuşcat? Tu chiar pretinzi că eu l-am 
împuşcat? 

Întorcându-se cu spatele la ea, Farrar rosti mânios: 

— Pentru Dumnezeu, nu ajungem nicăieri dacă nu suntem 
sinceri unul cu altul! 

Încercând să nu strige, Laura spuse clar şi apăsat: 

— Nu eu l-am împuşcat, şi ştii asta! 


Se lăsă tăcerea. Julian Farrar se întoarse încet cu faţa la 
ea. 

— Atunci cine? Întrebă el. 

Dându-şi brusc seama, adăugă: 

— Laura! Vrei să spui că eu l-am împuşcat? 

Se înfruntară o clipă în tăcere, apoi Laura spuse: 

— Am auzit împuşcătura, Julian. Inspiră adânc înainte de a 
continua. Am auzit împuşcătura şi ţi-am auzit paşii 
îndepărtându-se. Am coborât şi l-am găsit... Mort. 

După o pauză, Farrar spuse liniştit: 

— Nu eu l-am împuşcat, Laura. Am venit aici să discut cu 
Richard, să-i spun că după alegeri trebuie să ajungem la un 
aranjament privitor la divorţ. Am auzit o împuşcătură chiar 
înainte de a ajunge aici. M-am gândit că Richard se distra 
ca de obicei. Am intrat şi l-am găsit. Mort. Era cald, încă. 

Laura era acum uluită. 

— Cald? Repetă ea. 

— Murise de un minut sau două, nu mai mult, spuse 
Farrar. Fireşte că am crezut că tu l-ai împuşcat. Cine 
altcineva putea să-l împuşte? 

— Nu, înţeleg, murmură Laura. 

— Poate... Poate că a fost sinucidere... Începu Farrar dar 
Laura îl întrerupse. 

— Nu putea fi sinucidere pentru că... 

Se opri căci se auzi glasul lui Jan strigând puternic din 
casă. 

CAPITOLUL XIV 

Julian Farrar şi Laura alergară către casă, aproape 
ciocnindu-se cu Jan care ieşea. 

— Laura! Strigă Jan în timp ce Laura îl împingea cu 
blândeţe, dar ferm, înapoi în birou. Laura, acum că Richard 
a murit, toate pistoalele şi armele lui îmi aparţin mie, nu-i 
aşa? Eu sunt fratele lui şi am rămas singurul bărbat din 
familie. 

Julian Farrar intră după ei şi se aşeză pe braţul fotoliului, 
în timp ce Laura încerca să-l împace pe Jan care acum se 


plângea: 

— Benny nu vrea să mă lase să-i iau armele. Le-a încuiat în 
dulapul de acolo. Arătă cu mâna spre uşă. Dar sunt ale 
mele. Am dreptul la ele. Convinge-o să-mi dea cheia. 

— Jan, dragule, ascultă-mă, începu Laura, dar Jan nu se 
lăsă temperat. 

— Mă tratează ca pe un copil! Strigă el. Mă refer la Benny. 
Toţi mă tratează ca pe un copil. Dar nu sunt copil, sunt 
bărbat. Am nouăsprezece ani. Sunt aproape major. Ioate 
articolele de sport ale lui Richard îmi aparţin mie. Am să fac 
ce făcea Richard. Am să împuşc veveriţe şi păsări şi pisici. 
Râse isteric. Aş putea împuşca şi oameni, dacă n-or să-mi 
placă. 

— Nu te agita prea mult, Jan, îl atenţionă Laura. 

— Nu sunt agitat. Dar n-am de gând să mă las... Cum se 
spune?... N-am de gând să mă las persecutat. 

O înfruntă direct pe Laura. 

— Eu sunt acum, aici stăpânul. Eu sunt stăpân în casa 
asta. Toată lumea trebuie să facă ce spun eu. 

Se opri, apoi se întoarse şi i se adresă lui Julian Farrar. 

— Aş putea fi judecător de pace, dacă aş vrea, nu-i aşa, 
Julian? 

— Cred că eşti cam tânăr, încă pentru asta, răspunse 
Farrar. 

Jan dădu din umeri şi se întoarse iar către Laura. 

— Voi toţi mă trataţi ca pe un copil, se plânse el din nou. 
Dar acum că Richard e mort nu mai puteţi s-o faceţi. Se 
aruncă pe canapea, cu picioarele întinse în lături. Mă aştept 
să fiu şi bogat, nu? Adăugă el. Casa asta îmi aparţine. 
Nimeni nu mă mai poate da de colo-colo. Eu pot să-i dau 
afară pe toţi. N-am de gând s-o las pe proasta de Benny să- 
mi mai dicteze. Dacă Benny mai încearcă să îmi ordone, am 
să... Se opri, apoi adăugă copilăreşte: Ştiu eu ce am să fac! 

Laura se apropie de el. 

— Dragul meu Jan, ascultă-mă, murmură ea cu blândeţe. 
E, un moment greu pentru noi toţi, iar lucrurile lui Richard 


nu aparţin nimănui până nu vin avocaţii să-i citească 
testamentul. Aşa se întâmplă când cineva moare. Până 
atunci nu ne rămâne decât să aşteptăm. Înţelegi? 

Tonul Laurei avu asupra lui Jan un efect liniştitor. El se uită 
la ea, apoi îi înconjură talia cu braţele şi îşi cuibări capul la 
pieptul ei. 

— Înţeleg ce-mi spui, Laura. Te iubesc, te iubesc foarte 
mult. 

— Da, scumpule, îngână blând Laura. Şi eu te iubesc. 

— Îţi pare rău că Richard e mort, nu-i aşa? O întrebă dintr- 
o dată Jan. 

Uşor tulburată, Laura răspunse în grabă: 

— Nu, bineînţeles că nu-mi pare bine. 

— Ba da, îţi pare bine, spuse cu şiretenie Jan. Acum te poţi 
mărita cu Julian. 

Laura se uită repede la Farrar care se ridică în picioare în 
timp ce Jan continuă: 

— Voiai de mult să te măriţi cu Julian, nu-i aşa? Eu ştiu. 
Lumea crede că nu observ şi că nu ştiu cum stau lucrurile. 
Dar eu ştiu. Aşa că acum totul e bine pentru voi doi. Totul s- 
a aranjat, şi sunteţi amândoi mulţumiţi. Sunteţi mulţumiţi 
pentru că... 

Se opri căci o auzi pe domnişoara Bennett strigând pe 
coridor „Jan!” şi râse. 

— Proasta de Benny! Strigă el, legănându-se pe canapea. 

— Poartă-te frumos cu Benny, îl atenţionă Laura, trăgându- 
| în picioare. Are atâtea griji şi probleme din cauza celor 
întâmplate. 

Călăuzindu-l către uşă, continuă cu blândeţe: 

— Trebuie s-o ajuţi pe Benny, Jan, pentru că acum tu eşti 
bărbatul în casă. 

Jan deschise uşa, apoi se uită de la Laura la Julian. 

— Bine, promise el, zâmbind. Am s-o ajut. 

leşi din cameră trântind uşa în urma lui şi strigând: 

— Benny! 

Laura se întoarse către Julian Farrar care venea înspre ea. 


— Habar n-aveam că ştia despre noi! Exclamă ea. 

— Ăsta-i necazul cu cei ca Jan, spuse Farrar. Niciodată nu 
ştii cât cunosc. E foarte... Îşi iese uşor din fire, nu? 

— Da, se înfierbântă cu uşurinţă, recunoscu Laura... Dar 
acum că Richard nu mai e ca să-l tachineze, se va calma. Va 
fi mai normal. Sunt sigură. 

Julian Farrar părea îndoit. 

— Mă rog, nu mă pricep la asta, începu el dar se 
întrerupse căci Starkwedder apăru deodată în uşa 
glasvandului. 

— Hei, bună ziua! Spuse foarte vesel Starkwedder. 

— Oh... Ăă... Bună ziua, răspunse ezitant Farrar. 

— Cum stau lucrurile? Totul e în regulă? Întrebă 
Starkwedder uitându-se de la unul la celălalt. Rânji brusc. 
Înţeleg, spuse el. Al treilea e în plus. Intră în încăpere. N-ar 
fi trebuit să intru pe aici. Un adevărat domn s-ar fi dus la 
uşa din faţă şi ar fi sunat la sonerie. Dar e drept că eu nu 
sunt un domn. 

— Oh, te rog... Începu Laura, dar Starkwedder o 
întrerupse. 

— Da fapt, am venit din două motive. În primul rând, să-mi 
iau la revedere. S-a clarificat ce-i cu mine. O telegramă din 
Abadan i-a lămurit ce tip grozav şi ireproşabil sunt. Aşa că 
sunt liber să plec. 

— Îmi pare rău că pleci... Atât de curând, spuse Laura cu o 
emoție autentică în glas. 

Starkwedder îi spuse cu o nuanţă de amărăciune: 

— Asta e foarte drăguţ din partea ta, ţinând cont de felul 
în care m-am amestecat în problemele familiei tale. 

Se uită o clipă la ea, apoi se duse la scaunul de la birou. 

— Dar am intrat pe aici din alt motiv, continuă el. Poliţia m- 
a adus cu maşina până aici. Şi, deşi sunt foarte discreţi 
privitor la toată treaba, convingerea mea e că se cloceşte 
ceva! 

Înspăimântată, Laura icni: 

— S-a întors poliţia? 


— Da, răspunse Starkwedder. 

— Dar parcă terminase azi dimineaţă, spuse Laura. 

Starkwedder îi aruncă o privire atotcunoscătoare. 

— De asta spun că se cloceşte ceva. 

Se auziră glasuri pe coridor, apoi uşa se deschise şi intră 
mama lui Richard Warwick, foarte dreaptă şi sigură pe ea, 
deşi mergea tot sprijinită în baston. 

— Benny! Strigă peste umăr doamna Warwick, apoi i se 
adresă Laurei: Oh, aici erai. Te căutam. 

Julian Farrar se duse la doamna Warwick şi o ajută să ia 
loc pe fotoliu. 

— Ce amabil eşti că ai venit iar pe la noi, Julian, când ştim 
cu toţii cât eşti de ocupat! Spuse bătrâna doamnă. 

— Aş fi venit mai devreme, doamnă Warwick, dar a fost o zi 
absolut imposibilă, rosti Farrar. Dacă pot să ajut cu ceva, 
orice... 

Se opri căci intră domnişoara Bennett urmată de 
inspectorul Thomas. Ducând o servietă, inspectorul înaintă 
până în mijlocul camerei. Starkwedder se aşeză la birou şi 
îşi aprinse o ţigară, în timp ce sergentul Cadwallader intră 
însoţit de Angell care închise uşa şi rămase în picioare 
lângă ea. 

— Nu-l găsesc pe tânărul domn Warwick, domnule, 
raportă sergentul traversând încăperea către glasvand. 

— E pe undeva pe afară, spuse domnişoara Bennett. A ieşit 
să se plimbe. 

— Nu contează, spuse inspectorul, apoi se uită în tăcere la 
cei din încăpere. 

Purtarea i se schimbă, şi avea acum o asprime pe care nu 
o avusese mai înainte. 

După ce aşteptă o clipă ca inspectorul să vorbească, 
doamna Warwick îl întrebă cu răceală: 

— Am înţeles eu bine că mai ai nişte întrebări să ne pui, 
inspectore Thomas? 

— Da, doamnă Warwick. Mă tem că am. 

Glasul bătrânei sună istovit când întrebă: 


— Încă nu aveţi nici o veste despre acest om Macgregor? 

— Dimpotrivă. 

— A fost găsit? Întrebă cu nerăbdare doamna Warwick. 

— Da, fu răspunsul sec al inspectorului. 

Printre cei prezenţi se stârni un val de agitaţie. Laura şi 
Julian Farrar păreau neîncrezători, iar Starkwedder se 
răsuci în scaun cu faţa la inspector. 

Glasul domnişoarei Bennett răsună tăios. 

— L-aţi arestat, deci? 

Inspectorul se uită o clipă la ea, apoi spuse: 

— Mă tem că asta ar fi imposibil, domnişoară Bennett. 

— Imposibil? Interveni doamna Warwick. De ce? 

— Pentru că e mort, răspunse liniştit inspectorul. 

CAPITOLUL XV 

Anunţul inspectorului Thomas produse un fel de şoc. După 
câteva momente de tăcere, ezitant şi parcă cu teamă, Laura 
şopti: 

— Ce... Ce aţi spus? 

— Am spus că acest Macgregor e mort, repetă inspectorul. 

Se auziră icnete înfundate, după care inspectorul explică: 

— John Macgregor a murit în Alaska acum mai bine de doi 
ani, nu la mult timp după ce s-a întors în Canada. 

— A murit! Exclamă neîncrezătoare Laura. 

Neobservat de nimeni dintre cei din cameră, Jan trecu 
repede pe terasă prin faţa glasvandului şi dispăru din 
vedere. 

— Asta schimbă lucrurile nu? Continuă inspectorul. Nu 
John Macgregor a pus biletul acela de răzbunare pe 
cadavrul domnului Warwick. Dar e limpede, nu-i aşa, că ela 
fost pus de cineva care ştia totul despre Macgregor şi 
accidentul din Norfolk, fapt care conduce în mod hotărât la 
cineva din această casă. 

— Nu! Exclamă ascuţit domnişoara Bennett. Nu, nu se 
poate... În nici un caz nu se poate... 

Se opri brusc. 

— Da, domnişoară Bennett? O îndemnă inspectorul. 


Aşteptă o clipă ca domnişoara Bennett să continue, dar ea 
nu putu. Arătând dintr-o dată complet dărâmată, se 
îndreptă spre glasvand. 

Inspectorul îşi întoarse atenţia către mama lui Richard 
Warwick, şi i se adresă cu o notă de compătimire. 

— Înţelegeţi, doamnă, că asta schimbă situaţia. 

— Da, înţeleg, răspunse doamna Warwick. Se ridică. Mai ai 
nevoie de mine, inspectore? 

— Deocamdată nu, doamnă Warwick. 

— Mulţumesc, murmură doamna Warwick în timp ce se 
îndrepta spre uşă, pe care Angell se grăbi să i-o deschidă. 

Julian Farrar o ajută pe bătrâna doamnă până la uşă. După 
ce ea părăsi camera, el se întoarse şi rămase în picioare în 
spatele fotoliului, cu un aer gânditor. Între timp inspectorul 
Thomas deschise servieta iar acum scotea din ea o armă. 

Angell era pe cale s-o urmeze pe doamna Warwick când 
inspectorul îl strigă pe un ton imperios: 

— Angell! 

Valetul tresări şi reveni în cameră, închizând uşa. 

— Da, domnule? Răspunse el liniştit. 

Inspectorul se apropie de el cu arma care era în mod 
evident arma crimei. 

— E vorba de arma asta. Poţi să spui cu absolută 
convingere, sau nu, că i-a aparţinut domnului Warwick? 

— N-aş putea fi absolut convins, domnule inspector, 
răspunse Angell. Vedeţi dumneavoastră, avea foarte multe. 

— Aceasta e o armă de pe continent, îl informă inspectorul 
arătându-i arma. Aş spune că e un fel de amintire din 
război. 

În timp ce el vorbea, aparent iarăşi neobservat de cei din 
cameră, Jan trecu pe terasă în direcţia opusă ducând o 
armă pe care părea că încerca să o ascundă. 

Angell se uită la armă. 

— Domnul Warwick avea nişte arme străine, domnule, 
declară el. Dar se îngrijea personal de micul lui arsenal. Nu 
mă lăsa să mă ating de el. 


Inspectorul se duse la Julian Ferrar. 

— Domnule maior Farrar, probabil că aveţi suveniruri de 
război. Arma asta vă spune ceva? 

Farrar se uită în treacăt la armă. 

— Absolut nimic, mă tem, răspunse el. 

Inspectorul se îndepărtă de el şi puse la loc arma în 
servietă. Apoi, întorcându-se cu faţa la ceilalţi, spuse: 

— Sergentul Cadwallader va trece în revistă cu mare grijă 
colecţia de arme a domnului Warwick. Am înţeles că avea 
permis pentru majoritatea lor. 

— Da, domnule, îl asigură Angell. Permisele se află într-un 
sertar în dormitorul lui. Iar toate pistoalele şi alte arme se 
află în dulapul de arme. 

Sergentul Cadwallader se duse la uşă, dar fu oprit de 
domnişoara Bennett înainte de a apuca să iasă. 

— O clipă, îi spuse ea. Vă trebuie cheia de la dulap. 

Scoase o cheie din buzunar. 

— L-aţi încuiat? Întrebă iute inspectorul. De ce? 

Domnişoara Bennett răspunse înţepată: 

— N-aş fi crezut că o să întrebaţi asta. Atâtea arme şi 
muniții într-o casă! E cât se poate de periculos să le laşi la 
îndemâna oricui. Ioată lumea ştie asta. 

Ascunzându-şi un rânjet, sergentul Cadwallader luă cheia 
şi se opri în uşă ca să vadă dacă inspectorul dorea să-l 
însoţească. Evident supărat de cometariul neavenit al 
domnişoarei Bennett, inspectorul Thomas îşi luă servieta şi, 
pregătindu-se să părăsească încăperea împreună cu 
sergentul, spuse: 

— Va trebui să discut din nou cu dumneata, Angell. 

Sergentul îl urmă pe coridor, lăsând uşa deschisă pentru 
Angell. 

Totuşi, valetul nu ieşi imediat din cameră. După ce îi 
aruncă o privire nervoasă Laurei care acum se uita fix în 
podea, se duse la Julian Farrar şi murmură: 

— Privitor la acea mică problemă, domnule, sunt 
nerăbdător să obţin un răspuns cât mai repede. Dacă nu 


ştiţi cum să procedaţi... 

Vorbind cu dificultate, Farrar spuse: 

— Cred că s-ar putea... Aranja ceva. 

— Mulţumesc, domnule, răspunse Angell, zâmbind uşor. 
Vă mulţumesc foarte mult, domnule. 

Se duse la uşă şi fu pe cale să iasă când Farrar îl opri pe 
un ton poruncitor. 

— Nu! Aşteaptă o clipă, Angell. 

În timp ce valetul se întoarse cu faţa spre el, Farrar strigă: 

— Inspectore Thomas! 

Urmă o tăcere încordată. Apoi, după câteva clipe, 
inspectorul apăru în prag, urmat de sergent. 

— Da, domnule maior Farrar? Întrebă liniştit inspectorul. 

Revenind la o atitudine normală, plăcută, Julian Farrar se 
duse cu paşi mari la fotoliu. 

— Înainte de a vă apuca de treabă, domnule inspector, 
există ceva pe care ar fi trebuit să vi-l spun. Într-adevăr, 
cred că trebuia să vi-l spun azi dimineaţă. Dar eram cu toţii 
foarte tulburaţi. Doamna Warwick tocmai m-a informat că 
există nişte amprente pe care sunteţi nerăbdători să le 
identificaţi. Pe masa asta, parcă aţi spus. 

Se opri, apoi adăugă degajat: 

— După toate probabilitățile, domnule inspector, sunt 
amprentele mele. 

Se lăsă tăcerea. Inspectorul se apropie agale de Farrar, 
apoi îl întrebă liniştit, dar pe un ton acuzator: 

— Aţi fost aici aseară, domnule maior? 

— Da, răspunse Farrar. Am venit aici, cum fac adesea după 
cină, să stau la taclale cu Richard. 

— Şi l-aţi găsit?... Îl îndemnă inspectorul. 

— L-am găsit foarte indispus şi deprimat. Aşa că n-am stat 
mult. 

— Cam pe la ce oră a fost asta, domnule maior Farrar? 

Farrar se gândi o clipă, apoi răspunse: 

— Zău că nu-mi amintesc. Să fi fost zece, sau zece şi 
jumătate. Cam pe aici. 


Inspectorul se uită la el cu severitate. 

— Nu puteţi fi puţin mai exact? Întrebă el. 

— Îmi pare rău. Mă tem că nu. 

După o pauză oarecum tensionată, inspectorul întrebă pe 
un ton ce se voia lejer: 

— Îmi închipui că nu a avut loc nici o ceartă... Sau cuvinte 
urâte, nu-i aşa? 

— Nu, categoric nu, răspunse cu indignare Farrar. 

Se uită la ceas. 

— Am întârziat, spuse el. Trebuie să prezidez o întrunire 
de la primărie. Nu pot să mă las aşteptat. 

Se întoarse şi porni spre glasvand. 

— Aşa că, dacă nu aveţi nimic împotrivă... 

Se opri pe terasă. 

— Nu trebuie să faceţi primăria să vă aştepte, îl aprobă 
inspectorul, urmându-l. Dar sunt sigur că veţi înţelege că 
am nevoie să-mi daţi o declaraţie despre ce aţi făcut aseară. 
Poate vom putea face asta mâine dimineaţă. 

Făcu o pauză, apoi continuă: 

— Vă daţi seama, desigur, că nu aveţi nici o obligaţie să 
daţi o declaraţie, că o faceţi absolut voluntar... Şi că aveţi 
tot dreptul să fiţi asistat de avocatul dumneavoastră, dacă 
aşa doriţi. 

Doamna Warwick revenise în cameră. Stătea în prag, cu 
uşa deschisă, şi asculta ultimele cuvinte ale inspectorului. 
Julian Farrar îşi ţinu răsuflarea când înţelese semnificaţia 
celor spuse de inspector. 

— Înţeleg perfect. Să zicem, atunci, la ora zece mâine 
dimineaţă? Şi va fi de faţă şi avocatul meu. 

Farrar se îndepărtă în lungul terasei, iar inspectorul se 
întoarse la Laura Warwick. 

— L-aţi văzut pe maiorul Farrar când a venit aseară aici? O 
întrebă el. 

— Eu... Eu... Începu nesigură Laura, dar fu întreruptă de 
Starkwedder care sări brusc de pe scaun şi se duse la el, 
interpunându-se între Laura şi inspector. 


— Nu cred că doamna Warwick doreşte să răspundă la 
vreo întrebare în clipa de faţă, spuse el. 

CAPITOLUL XVI 

Starkwedder şi inspectorul Thomas se înfruntară o clipă în 
tăcere. Apoi inspectorul întrebă liniştit: 

— Ce aţi spus, domnule Starkwedder? 

— Am spus că nu cred că doamna Warwick mai doreşte să 
răspundă la vreo întrebare în clipa de faţă. 

— Adevărat? Mârâi inspectorul. Şi ce vă priveşte pe 
dumneavoastră, dacă-mi daţi voie să întreb? 

Doamna Warwick cea bătrână interveni. 

— Domnul Starkwedder are perfectă dreptate, spuse ea. 

Inspectorul se întoarse întrebător la Laura. După o pauză, 
aceasta îngână: 

— Nu, nu vreau să mai răspund deocamdată la vreo 
întrebare. 

Starkwedder îi zâmbi oarecum arogant inspectorului care 
se îndepărtă mânios şi ieşi din cameră cu sergentul. Angell 
îi urmă, închizând uşa după el. Laura izbucni: 

— Dar ar trebui să vorbesc! Trebuie... Trebuie să le spun... 

— Domnul Starkwedder are dreptate, Laura, o întrerupse 
cu forţă doamna Warwick. Cu cât mai puţin spui acum, cu 
atât mai bine. 

Făcu câţiva paşi prin cameră sprijinindu-se greoi în 
baston, apoi continuă: 

— Trebuie să luăm imediat legătura cu domnul Adams. 
Domnul Adams e avocatul nostru, îi explică ea lui 
Starkwedder. 

Se uită la domnişoara Bennett. 

— Sună-l acum, Benny. 

Domnişoara Bennett dădu din cap şi se îndreptă spre 
telefon, dar doamna Warwick o opri. 

— Nu, foloseşte telefonul de la etaj, îi ordonă ea, 
adăugând: Laura, du-te cu ea. 

Laura se ridică şi apoi ezită, uitându-se derutată la soacra 
ei care spuse doar: 


— Vreau să stau de vorbă cu domnul Starkwedder. 

— Dar... Apucă să spună Laura căci doamna Warwick o 
întrerupse din nou. 

— Nu-ţi face griji, draga mea. Fă ce ţi se spune. 

Laura ezită o clipă, apoi ieşi în hol urmată de domnişoara 
Bennett. Doamna Warwick se duse imediat la Starkwedder 
şi începu să vorbească repede, cu ochii la uşă. 

— Nu ştiu cât timp avem. Vreau să mă ajuţi. 

— Cum? Întrebă surprins Starkwedder. 

— Eşti un bărbat inteligent... Şi eşti un străin. Ai intrat în 
viaţa noastră venind din afară. Nu ştim nimic despre 
dumneata. Nu ai nimic de a face cu vreunul din noi. 

— Oaspetele neaşteptat, nu? Îngână Starkwedder. 

Se cocoţă pe braţul canapelei. 

— Asta mi s-a spus deja. 

— Pentru că eşti străin, am să te rog să faci ceva pentru 
mine. 

Doamna Warwick ieşi pe terasă şi se uită în ambele 
direcţii. Starkwedder întrebă: 

— Ce anume, doamnă Warwick? 

Revenind în cameră, bătrâna doamnă începu să vorbească 
cu o oarecare grabă: 

— Până în după-amiaza asta a existat o explicaţie 
rezonabilă pentru această tragedie. Un om căruia fiul meu 
i-a omorât copilul într-un accident a venit să se răzbune. 
Ştiu că sună melodramatic dar, la urma urmelor, chiar 
citeşti în ziare despre astfel de lucruri. 

— Cum spuneţi dumneavoastră, rosti Starkwedder 
întrebându-se unde ducea discuţia asta. 

— Dar acum mă tem că explicaţia s-a dus, continuă 
doamna Warwick. lar asta îl readuce pe ucigaşul fiului meu 
în familie. Există două persoane care în mod sigur nu-l 
puteau împuşca pe fiul meu. Soţia lui şi domnişoara 
Bennett. Erau împreună când s-a tras. 

Starkwedder îi aruncă o privire rapidă, dar spuse numai: 
„Chiar aşa”. 


— Totuşi, continuă bătrâna, deşi Laura nu ar fi putut să-şi 
împuşte bărbatul, ar putea să ştie cine l-a omorât. 

— Asta ar face-o complice, remarcă Starkwedder. Ea şi 
acest Julian Farrar sunt împreună în treaba asta. Asta vreţi 
să spuneţi? 

Pe faţa doamnei Warwick trecu o expresie de supărare. 

— Nu asta vreau să spun. Julian Farrar nu mi-a împuşcat 
fiul. 

Starkwedder se ridică de pe braţul canapelei. 

— De unde ştiţi? Întrebă el. 

— Chiar ştiu. 

Doamna Warwick îl privi drept. 

— Am să-ţi spun dumitale, un străin, ceva ce nimeni din 
familia mea nu ştie. E vorba de următorul lucru. Sunt o 
femeie care nu mai are prea mult de trăit. 

— Îmi pare rău... Începu Starkwedder, dar doamna 
Warwick ridică mâna pentru a-l opri. 

— Nu spun asta ca să mă compătimeşti, continuă ea. Îţi 
spun asta ca să-ţi explic ceea ce altfel ar fi greu de explicat. 
Există dăţi când te hotărăşti să faci un lucru pe care nu te- 
ai hotărât să-l faci dacă ai mai avea ani buni de trăit. 

— Ca de pildă? 

— Mai întâi trebuie să-ţi spun altceva, domnule 
Starkwedder. Ceva despre fiul meu. 

Se duse şi se aşeză pe canapea. 

— Mi-am iubit foarte mult fiul. În copilărie şi în primii ani 
ai tinereţii avea multe calităţi. Era inventiv, curajos, vesel, 
avea succes, era un tovarăş fermecător. 

Se opri, parcă furată de amintiri, apoi continuă. 

— Însă trebuie să recunosc că avea şi defecte. Îl enerva să 
fie controlat, îl înfuriau constrângerile. Avea în el o notă de 
cruzime şi un fel de aroganță fatală. Atâta timp cât a avut 
succes, totul a fost bine. Dar nu avea firea care să-l poată 
face să ţină piept nenorocirii, şi de câtva timp îl vedeam 
cum decade încetişor. Dacă spun că devenise un monstru, 
ar suna exagerat. Şi totuşi, în unele privinţe, era un 


monstru - un monstru egoist, mândru şi crud. Pentru că el 
suferea, dorea enorm să-i facă şi pe alţii să sufere. 

În glasul doamnei Warwick apăru o notă dură. 

— Aşa că şi alţii au început să sufere din cauza lui. Mă 
înţelegi? 

— Aşa cred... Da, îngână moale Starkwedder. 

Glasul doamnei Warwick redeveni blând când continuă. 

— "Ţin foarte mult la nora mea. E isteaţă, e bună la inimă şi 
are o mare putere de a îndura. Richard i-a sucit capul, dar 
nu ştiu dacă a fost vreodată cu adevărat îndrăgostită de el. 
Totuşi, vreau să-ţi spun următorul lucru - a făcut tot ce 
putea face o soţie ca boala şi imobilizarea lui Richard să fie 
suportabile. 

Se gândi o clipă, apoi continuă cu tristeţe: 

— Dar el nu voia ajutorul ei. L-a respins. Cred că uneori o 
ura, lucru mai firesc, poate, decât s-ar putea presupune. 
Aşa că, atunci când îţi spun că inevitabilul s-a întâmplat, 
cred că vei înţelege la ce mă refer. Laura s-a îndrăgostit de 
alt bărbat, şi el de ea. 

Starkwedder se uită gânditor la doamna Warwick. 

— De ce îmi spuneţi toate astea? Întrebă el. 

— Pentru că eşti un străin. Aceste iubiri şi uri şi tribulaţii 
nu înseamnă nimic pentru dumneata, aşa că poţi asculta 
vorbindu-se despre ele fără să te simţi mişcat. 

— Se poate. 

Ca şi cum nu l-ar fi auzit, doamna Warwick continuă: 

— Aşa că a sosit un moment când se părea că numai un 
singur lucru ar fi rezolvat toate greutăţile. Moartea lui 
Richard. 

Studiindu-i pe mai departe faţa, Starkwedder murmură: 

— Şi aşa, Richard a murit în mod convenabil? 

— Da, răspunse doamna Warwick. 

Se lăsă tăcere. Starkwedder se duse la masă şi strivi 
ţigara în scrumieră. 

— Scuzaţi-mă că o spun pe şeleau, doamnă Warwick, dar 
mărturisiţi că aţi comis crima? 


CAPITOLUL XVII 

Doamna Warwick rămase tăcută câteva minute, apoi spuse 
tăios: 

— Îţi voi pune o întrebare, domnule Starkwedder. Poţi să 
înţelegi că cineva care a dat viaţă s-ar putea simţi 
îndreptăţit şi să ia acea viaţă? 

Starkwedder se plimba prin cameră, gândindu-se la asta. 
În cele din urmă, zise: 

— Da, s-au cunoscut mame care şi-au omorât copiii. Dar de 
regulă dintr-un motiv abject, asigurarea, de pildă, sau poate 
că aveau deja doi sau trei copiii şi nu mai voiau să-şi bată 
capul cu încă unul. 

Întorcându-se brusc cu faţa la ea, întrebă repede: 

— Beneficiaţi financiar de pe urma morţii lui Richard? 

— Nu, răspunse cu tărie doamna Warwick. 

— Îmi iertaţi francheţea, începu Starkwedder, dar doamna 
Warwick îl întrerupse cu o notă de asprime în glas. 

— Înţelegi ce încerc să-ţi spun? Întrebă ea. 

— Da, cred că da. Îmi spuneţi că e posibil ca o mamă să-şi 
omoare fiul. Şi îmi spuneţi, mai precis, că e posibil ca 
dumneavoastră să vă fi omorât fiul. 

Se opri şi o privi drept. 

— Asta e o teorie, sau trebuie să înţeleg că e realitate? 

— Nu mărturisesc nimic, răspunse doamna Warwick. Îţi 
explic doar un anumit punct de vedere. La un moment dat 
s-ar putea ivi o urgenţă, iar eu n-am să mai fiu pe lumea 
asta ca s-o rezolv. În caz că se va întâmpla aşa ceva, vreau 
să iei asta şi s-o foloseşti. Scoase din buzunar un plic. 

Starkwedder luă plicul, dar spuse: 

— Prea bine. Totuşi, nici eu n-am să mai fiu aici. Am să mă 
întorc la Abadan să-mi văd mai departe de treabă. 

Doamna Warwick respinse cu un gest obiecţia ca fiind 
nesemnificativă. 

— N-ai să fii rupt de civilizaţie, spuse ea. Există ziare, 
radio şi aşa mai departe în Abadan, presupun. 

— Da, avem toate binecuvântările civilizaţiei. 


— Atunci te rog să păstrezi acest plic. Vezi cui îi este 
adresat? 

Starkwedder se uită pe plic. 

— Şefului poliţiei. Da. Dar nu mi-e limpede la ce vă gândiţi. 
Pentru o femeie, vă pricepeţi fantastic de bine să păstraţi 
un secret. Fie dumneavoastră personal aţi comis crima, fie 
ştiţi cine a comis-o. Am dreptate, nu-i aşa? 

Ea îşi luă ochii de la el. 

— Nu discut problema asta, spuse. 

Starkwedder se aşeză pe fotoliu. 

— Şi totuşi, tare mi-ar plăcea să ştiu ce aveţi în minte, 
insistă el. 

— N-am să-ţi spun. Cum ziceai, sunt o femeie care ştie să 
păstreze cu sfinţenie un secret. 

Hotărându-se să schimbe tactica, Starkwedder spuse: 

— Valetul ăsta... Tipul care a avut grijă de fiul 
dumneavoastră... 

Se opri, parcă încercând să îşi amintească numele. 

— Te referi la Angell. Ei bine, ce-i cu Angell? 

— Vă place? 

— Nu, nu-mi place, dar se pricepea la ceea ce făcea, iar cu 
Richard, în mod sigur, nu era uşor de lucrat. 

— Îmi imaginez. Dar Angell a depăşit toate aceste 
dificultăţi, nu? 

— Truda i-a fost recompensată din plin. 

Starkwedder îşi reluă plimbarea prin cameră. 

Apoi se întoarse cu faţa la doamna Warwick şi întrebă: 

— Îl avea Richard cu ceva la mână? 

Bătrâna păru nedumerită o clipă. 

— Să-l aibă la mână? Ce vrei să spui? Oh, înţeleg... Adică, 
dacă ştia ceva compromiţător despre Angell? 

— Da, la asta m-am referit. Ştia? 

Doamna Warwick se gândi un moment. 

— Nu, nu cred, spuse ea. 

— Mă întrebam doar... Începu Starkwedder, dar bătrâna 
doamnă îl întrerupse nerăbdătoare. 


— Vrei să spui că Angell l-a împuşcat pe fiul meu? Mă 
îndoiesc. Mă îndoiesc foarte tare. 

— Înţeleg. Nu agreaţi ipoteza asta. Păcat, dar asta e. 

Doamna Warwick se ridică brusc. 

— Îţi mulţumesc, domnule Starkwedder, spuse ea. Ai fost 
foarte amabil. 

Îi întinse mâna. Amuzat de bruscheţea ei, Starkwedder 
dădu mâna cu ea, apoi se duse la uşă şi o deschise. După ce 
bătrâna ieşi, închise uşa şi zâmbi uitându-se la plic. 

— Fir-aş al naibii! Ce femeie! 

Băgă în grabă plicul în buzunar, căci în clipa aceea intră 
domnişoara Bennett, arătând tulburată şi îngrijorată. 

— Ce ţi-a spus? Întrebă ea poruncitor. 

Luat prin surprindere, Starkwedder trase de timp. 

— Poftim? Aţi zis ceva? 

— Ce ţi-a spus doamna Warwick? Repetă domnişoara 
Bennett. 

Evitând un răspuns direct, Starkwedder se mulţumi să 
remarce: 

— Păreţi supărată. 

— Fireşte că sunt supărată. Ştiu de ce e în stare ea. 

Starkwedder o privi drept pe menajeră. 

— De ce e capabilă doamna Warwick? De crimă? 

Domnişoara Bennett făcu un pas către el şi spuse: 

— Asta a încercat să te facă să crezi? Nu-i adevărat, să ştii. 
Trebuie să-ţi dai seama de asta. Nu e adevărat. 

— Nu se ştie. La urma urmei, ar putea fi. 

— Dar eu îţi spun că nu e. 

— Da ştiţi atât de sigur? 

— Ştiu. Crezi că există ceva pe care să nu-l ştiu despre cei 
din casa asta? Sunt aici de ani de zile. 

Se aşeză în fotoliu. 

— "Ţin foarte mult la ei, la toţi. 

— Inclusiv la răposatul Richard Warwick? 

Domnişoara Bennett rămase pe gânduri un timp, apoi 
spuse: 


— Am ţinut la el... Cândva. 

Urmă o pauză. Starkwedder se aşeză pe taburet şi 
uitându-se la ea, îngână: 

— Continuaţi. 

— S-a schimbat, spuse domnişoara Bennett. Întreaga 
mentalitate i s-a schimbat. 

— Da, se pare că toată lumea e de acord cu asta. 

— Dar dacă l-ai fi cunoscut cum era odată... 

— Eu nu cred asta. Nu cred că oamenii se schimbă. 

— Richard s-a schimbat, insistă domnişoara Bennett. 

— Ba nu, nu s-a schimbat, o contrazise Starkwedder. 

Îşi reluă plimbarea prin cameră. 

— Aş paria că aţi luat lucrurile în mod greşit. Aş spune că, 
pe dinăuntru, întotdeauna a fost un diavol. Aş spune că era 
unul din acei oameni care trebuie să fie fericiţi şi să aibă 
succes, căci altfel fac prăpăd! Îşi ascund adevărata fire 
atâta timp cât obţin ce vor. Dar în adâncul lor tot diavoli 
rămân. 

Se întoarse cu faţa la domnişoara Bennett. 

— Pariez că întotdeauna a fost crud. Probabil că la şcoală a 
fost un bătăuş. Sigur, atrăgea femeile. Femeile sunt 
întotdeauna atrase de tirani. Şi şi-a revărsat o mare parte 
din sadism în partidele lui de vânătoare, îndrăznesc să 
spun. Arătă trofeele lui de vânătoare de pe pereţi. Richard 
Warwick trebuie că a fost un egoist monstruos. Mie aşa îmi 
apare din felul în care vorbiţi cu toţii despre el. Îi plăcea să 
facă pe băiatul bun, generos, iubitor şi tot tacâmul. Dar în 
sinea lui era meschin, un om mărunt. lar când a avut 
accidentul, faţada aceea sa prăbuşit şi l-aţi văzut cu toţii 
cum era de fapt. 

Domnişoara Bennett se ridică. 

— Nu înţeleg de ce te amesteci dumneata! Exclamă ea cu 
indignare. Dumneata eşti un străin, nu ştii nimic despre 
asta. 

— Poate că nu, dar am auzit multe. Se pare că toată lumea 
discută cu mine dintr-un anumit motiv. 


— Da, aşa se pare. Da, şi eu discut acum cu dumneata, nu-i 
aşa? 

Domnişoara Bennett se aşeză din nou. 

— Asta pentru că niciunul din noi, cei de aici, nu îndrăznim 
să discutăm unul cu celălalt. 

Se uită rugătoare la el. 

— Aş dori să nu pleci. 

Starkwedder clătină din cap. 

— N-am fost de nici un ajutor, zău, spuse el. Tot ce-am 
făcut a fost să dau buzna aici şi să descopăr un cadavru. 

— Dar Laura şi cu mine am descoperit cadavrul lui 
Richard, îl contrazise domnişoara Bennett. 

Se opri, apoi adăugă brusc: 

— Sau Laura... Dumneata...? 

Glasul i se stinse. 

CAPITOLUL XVIII 

Starkwedder se uită la domnişoara Bennett şi zâmbi. 

— Sunteţi foarte perspicace, nu? Spuse el. 

Domnişoara Bennett îl privi fix. 

— Dumneata ai ajutat-o, nu-i aşa? Întrebă ea pe un ton 
acuzator. 

— Aveţi imaginaţie, rosti Starkwedder îndepărtându-se. 

— Nu e vorba de nici o imaginaţie. Vreau ca Laura să fie 
fericită. Oh, vreau tare mult s-o văd fericită. 

Starkwedder se întoarse către ea şi exclamă pătimaş: 

— La naiba, şi eu vreau! 

Domnişoara Bennett privi mirată. Apoi începu să 
vorbească. 

— În cazul ăsta, eu... Trebuie să... 

Starkwedder îi făcu semn să tacă şoptind: „Doar o clipă”, 
apoi se duse repede spre glasvand, deschise uşa şi strigă: 

— Ce faci acolo? 

Domnişoara Bennett îl zări acum pe Jan pe peluză, agitând 
un pistol. Ridicându-se iute, se duse şi ea la uşă şi strigă 
puternic: 

— Jan! Jan! Dă-mi pistolul ăla! 


Jan fu mai rapid decât ea. O luă la fugă râzând şi strigând: 

— Vino şi ia-l! 

Domnişoara Bennett porni după el, strigând alarmată: 

— Jan! Jan! 

Starkwedder se uită pe peluză ca să vadă ce se întâmpla, 
apoi se întoarse şi era pe cale să închidă uşa când Laura 
intră brusc în cameră. 

— Unde e inspectorul? Întrebă ea. 

Starkwedder dădu din umeri. 

Laura închise uşa şi veni la el. 

— Michael, trebuie să mă asculţi, îl imploră ea. Nu Julian L- 
a omorât pe Richard. 

— Serios? Replică el cu răceală. El ţi-a spus asta, nu? 

— Tu nu crezi, dar e adevărat, rosti disperată Laura. 

— Vrei să spui că tu crezi că e adevărat. 

— Nu, ştiu că e adevărat. Vezi tu, el credea că eu îl 
omorâsem pe Richard. 

Îndepărtându-se de glasvand spre mijlocul camerei, 
Starkwedder zâmbi acid. 

— Ceea ce nu prea e de mirare, spuse el. Şi eu am crezut 
asta, nu-i aşa? 

Glasul Laurei sună şi mai disperat. 

— A crezut că eu l-am omorât pe Richard. Dar nu a putut 
face faţă acestui gând. I-a... 

Se opri, stânjenită, apoi continuă: 

— I-a schimbat sentimentele faţă de mine. 

Starkwedder o privi cu răceală. 

— Pe când tu, când ai crezut că el îl omorâse pe Richard, 
ai luat totul asupra ta fără să stai pe gânduri! 

Înmuindu-se dintr-o dată, zâmbi. 

— Femeile sunt minunate! Murmură el şi se cocoţă pe 
braţul canapelei. Ce l-a făcut pe Farrar să iasă la interval cu 
compromiţătorul fapt că a fost aici aseară? Să nu-mi spui că 
a făcut-o pur şi simplu din respect pentru adevăr. 

— A făcut-o din cauza lui Angell, recunoscu Laura. Angell a 
văzut, sau spune că a văzut, că Julian a fost aici. 


— Da, spuse râzând amar Starkwedder. Mi s-a părut mie 
că am prins o boare de şantaj. Angell ăsta nu e un tip 
cumsecade. 

— El spune că l-a văzut pe Julian chiar după... După ce s-a 
tras. Oh, mi-e groază! Laţul se strânge. Mi-e tare frică! 

Starkwedder se duse la ea şi o luă de umeri. 

— Nu are de ce să-ţi fie, o linişti el. Totul o să fie bine. 

Laura clătină din cap. 

— O să fie, îţi spun eu, insistă el, scuturând-o cu blândeţe. 

Ea îl privi întrebătoare. 

— O să ştim vreodată cine l-a împuşcat pe Richard? 

Starkwedder se uită o clipă la ea să răspundă, apoi se 
duse la glasvand şi se uită în grădină. 

— Domnişoara Bennett a ta pare foarte convinsă că ea 
cunoaşte toate răspunsurile. 

— Ea e întotdeauna convinsă. Dar uneori se înşeală. 

Părând să zărească ceva afară, Starkwedder îi făcu semn 
Laurei să vină lângă el. Venind în fugă, ea îi luă mâna 
întinsă. 

— Da, Laura! Exclamă el surescitat. Mă gândeam eu că e 
aşa? 

— Ce e? Întrebă ea. 

— Sst! 

Aproape în acelaşi moment, domnişoara Bennett intră în 
cameră din hol şi spuse în grabă: 

— Du-te în camera de alături, domnule Starkwedder. 
Inspectorul e deja acolo. 

Starkwedder şi Laura ieşiră repede, închizând uşa după 
ei. Imediat după plecarea lor, domnişoara Bennett se uită în 
grădina peste care începea să se lase înserarea. 

— Acum intră, Jan! Strigă ea. Nu mă mai necâji. Vino 
înăuntru. 

CAPITOLUL XIX 

Domnişoara Bennett îi făcu semn lui Jan, apoi păşi înapoi 
în cameră şi rămase lângă glasvand. Jan apăru brusc de pe 


terasă, pe jumătate răzvrătit, pe jumătate îmbujorat de 
victorie. În mână avea un pistol. 

— Cum naiba ai pus mâna pe ăsta, Jan? Îl întrebă 
domnişoara Bennett. 

— Credeai că eşti foarte deşteaptă, nu-i aşa, Benny? Rosti 
el bătăios. Foarte deşteaptă că-ai încuiat acolo armele lui 
Richard. Dar eu am găsit o cheie care s-a potrivit la dulapul 
cu arme. Acum am o armă, exact ca Richard. Am săamo 
mulţime de arme şi pistoale. Am să împuşc ce am chef. 

Ridică brusc arma şi o aţinti asupra domnişoarei Bennett 
care se făcu mică. 

— Ai grijă, Benny, continuă el chicotind, s-ar putea să te 
împuşc. 

Domnişoara Bennett se strădui să nu se arate prea 
alarmată şi rosti cât putu de liniştitor: 

— N-ai face una ca asta, Jan, ştiu că n-ai face. 

După câteva clipe, Jan cobori arma. 

Domnişoara Bennett se destinse uşor şi după o pauză Jan 
exclamă cu drăgălăşenie: 

— Nu, n-aş face! Bineînţeles că n-aş face. 

— La urma urmei, nu mai eşti un băiat fără minte, îi spuse 
pe un ton liniştitor domnişoara Bennett. Acum eşti bărbat, 
nu-i aşa? 

Jan zâmbi cu gura până la urechi. Se duse la birou şi se 
aşeză. 

— Da, sunt bărbat. Acum că Richard e mort, eu sunt 
singurul bărbat din casă. 

— De asta ştiu că nu m-ai împuşca. Ai împuşca doar un 
duşman. 

— Asta aşa e! Exclamă încântat Jan. 

Alegându-şi vorbele cu grijă, domnişoara Bennett spuse: 

— În timpul războiului, dacă erai în Rezistență, ori de câte 
ori împuşcai un duşman făceai o crestătură pe puşcă. 

— Adevărat? Întrebă Jan examinându-şi pistolul. Chiar 
aşa? Unii aveau o mulţime de crestături? 

— Da, unii aveau foarte multe crestături. 


Jan chicoti vesel. 

— Ce amuzant! 

— Sigur, continuă domnişoara Bennett, unora nu le place 
să omoare pe nimeni; dar altora da. 

— Lui Richard îi plăcea. 

— Da, lui Richard îi plăcea, recunoscu domnişoara Bennett 
şi, îndepărtându-se de el, adăugă neglijent: Şi ţie îţi place 
să omori, nu-i aşa, Jan? 

Nevăzut de ea, Jan scoase din buzunar un briceag şi 
începu să cresteze patul pistolului. 

— E palpitant să omori, spuse el, o idee iritat. 

Domnişoara Bennett se întoarse cu faţa la el. 

— Nu voiai ca Richard să te trimită de acasă, nu-i aşa, Jan? 
Îl întrebă ea liniştită. 

— Spunea că o să mă trimită! Răspunse Jan cu aprindere. 
Era o bestie! 

Domnişoara Bennett dădu ocol scaunului de la birou pe 
care stătea Jan. 

— Odată i-ai spus lui Richard că ai să-l omori dacă o să te 
trimită de aici. 

— Serios? Întrebă cu nonşalanţă Jan. 

— Dar nu l-ai omorât? 

— Oh, nu, nu l-am omorât. 

— Asta a fost o slăbiciune din partea ta. 

În ochii lui Jan apăru o privire vicleană. 

— Serios? 

— Da, eu aşa cred. Să-i spui că-l omori, şi pe urmă să n-o 
faci. 

Domnişoara Bennett trecu după birou, dar se uită la uşă. 

— Pe mine dacă m-ar fi ameninţat cineva că mă închide, 
mi-ar fi venit să-l omor, şi aş fi făcut-o. 

— Cine spune că altcineva a făcut-o? Întrebă repede Jan. 
Poate că eu am făcut-o. 

— Oh, nu, nu puteai fi tu, spuse cu hotărâre domnişoara 
Bennett. 'Tu erai doar un copil. N-ai fi îndrăznit. 

Jan sări de pe scaun şi se îndepărtă cu spatele de ea. 


— Crezi că n-aş fi îndrăznit? Schelălăi el. Asta crezi? 

— Sigur că asta cred. Bineînţeles ca n-ai fi îndrăznit să-l 
omori pe Richard. Ar fi trebuit să fii foarte curajos şi adult 
să faci asta. 

Jan se întoarse cu spatele la ea. 

— Nu. Asta a fost greşeala lui. 

Jan se ridică. 

— Da, asta a fost greşeala lui, recunoscu el. Credea că o să 
poată să mă expedieze de aici, nu? l-am arătat eu lui! 

— Zău! Întrebă repede domnişoara Bennett. Cum i-ai 
arătat? 

Jan o privi cu viclenie, se gândi, dar în cele din urmă 
spuse: 

— N-am să-ţi spun. 

— Spune-mi, Jan, te rog. 

— Nu, se răsti Jan şi, ducându-se la fotoliu, se urcă în el şi 
îşi lipi arma de obraz. N-am să spun nimănui. 

Domnişoara Bennett se duse la el. 

— Poate să ai dreptate, spuse ea. Poate că ghicesc ce ai 
făcut, dar n-am să spun. Va fi doar secretul tău, nu? 

— Da, e secretul meu. 

Jan începu să umble fără astâmpăr prin cameră. 

— Nimeni nu ştie cum sunt eu! Excalmă el surescitat. Sunt 
periculos. Ar face bine să aibă grijă. loată lumea ar face 
bine să aibă grijă. Sunt periculos. 

Domnişoara Bennett îl privi cu tristeţe. 

— Richard n-a ştiut cât de periculos eşti. Trebuie să fi fost 
surprins să constate. 

Jan se întoarse la fotoliu şi se uită în el. 

— A fost... A fost surprins. A făcut o faţă de cretin. Şi pe 
urmă... pe urmă capuli-a căzut, şi a curs sânge, şi nu s-a 
mai mişcat. l-am arătat eu lui. l-am arătat eu! De acum 
Richard nu o să mă mai trimită nicăieri! 

Se cocoţă pe un capăt la canapelei agitând arma spre 
domnişoara Bennett care încerca să-şi reţină lacrimile. 


— Priveşte! Îi ordonă Jan. Priveşte! Vezi? Mi-am făcut o 
crestătură pe armă! 

— Aşadar ai făcut-o! Exclamă domnişoara Bennett 
apropiindu-se de el. Nu-i palpitant? 

Încercă să-i smulgă arma, dar fără succes. 

— Oh, nu, n-ai s-o iei! Strigă Jan îndepărtându-se dansând. 
Nimeni n-o să-mi ia arma. Dacă poliţaii vin şi încearcă să mă 
aresteze, am să-i împuşc. 

— Nu e nevoie să faci asta, îl asigură domnişoara Bennett. 
Nu e deloc nevoie. Tu eşti deştept. Eşti atât de deştept încât 
niciodată nu te vor suspecta. 

— Proştii de poliţişti! Proştii de poliţişti! Strigă jubilând 
Jan. Şi prostul de Richard! 

Îşi agită arma în faţa unui Richard imaginar, apoi zări uşa 
deschizându-se. Cu un strigăt de panică, o rupse la fugă în 
grădină. Domnişoara Bennett căzu pe canapea plângând, în 
timp ce în cameră pătrunse repede inspectorul Thomas 
urmat de sergentul Cadwallader. 

CAPITOLUL XX 

— După el! Repede! Îi strigă inspectorul lui Cadwallader. 

Sergentul fugi pe terasă, în timp ce Starkwedder intră 
repede pe uşa dinspre hol. În urma lui intră Laura care 
alergă spre glasvand şi se uită afară. Următorul care apăru 
fu Angell. Şi el se duse la glasvand. Doamna Warwick 
stătea, dreaptă în cadrul uşii. 

Inspectorul Thomas se întoarse către domnişoara Bennett. 

— Liniştiţi-vă, doamnă, dragă. Nu trebuie să puneţi atât la 
inimă. V-aţi descurcat foarte bine. 

Cu glasul sfâşiat, domnişoara Bennett spuse: 

— Am ştiut tot timpul. Vedeţi dumneavoastră, eu ştiu mai 
bine decât toţi cum este Jan. Ştiam că Richard a mers prea 
departe cu el, a forţat lucrurile, şi ştiam - am ştiut de câtva 
timp - că Jan devenea periculos. 

— Jan! Exclamă Laura. 

Cu un oftat de profundă amărăciune, murmură: 

— Oh, nu, nu Jan. 


Se prăbuşi, pe scaunul de la birou. 

— Nu pot să cred. 

Doamna Warwick o fulgeră cu privirea pe domnişoara 
Bennett. 

— Cum ai putut, Benny? Rosti ea acuzator. Cum ai putut? 
Credeam că măcar tu eşti loială. 

Răspunsul domnişoarei Bennett fu sfidător. 

— Există momente când adevărul este mai important 
decât loialitatea. Niciunul nu aţi văzut că Jan devenea 
periculos. E un scump... Un băiat dulce... Dar... 

Copleşită de durere, nu mai putu să continue. 

Doamna Warwick înaintă încet şi cu tristeţe spre fotoliu şi 
se aşeză cu privirea aţintită în gol. 

Vorbind liniştit, inspectorul Thomas completă vorbele 
domnişoarei Bennett. 

— Dar când cei ca el trec de o anumită vârstă, devin 
periculoşi pentru că nu mai înţeleg ce fac. Nu au judecata 
sau stăpânirea unui bărbat. 

Se duse la doamna Warwick. 

— Nu trebuie să jeliţi, doamnă. Cred că sunt în măsură să 
vă garantez că va fi tratat cu omenie şi consideraţie. Cazul 
va fi clasat, cred, căci Jan nu este răspunzător de faptele lui. 
Asta va însemna detenţie într-un mediu confortabil. 

— Da, ştiu că aveţi dreptate, recunoscu doamna Warwick. 

Întorcându-se către domnişoara Bennett, spuse: 

— Îmi pare rău, Benny. Ai spus că nimeni nu mai ştia că 
era periculos. Nu-i adevărat. Eu ştiam... Dar nu mă puteam 
hotări să fac ceva în privinţa asta. 

— Cineva trebuia să facă ceva! Răspunse cu tărie Benny. 

În cameră se lăsă tăcere, dar încordarea creştea în timp 
ce toţi aşteptau întoarcerea sergentului Cadwallader şi a lui 
Jan. 

La marginea drumului, la câteva sute de metri de casă, 
sergentul îl încolţi pe Jan cu spatele la un zid înalt. Jan îşi 
agită arma, strigând: 


— Nu te apropia! Nimeni n-o să mă închidă nicăieri. Am să 
te împuşc. Vorbesc serios. Nu mi-e frică de nimeni! 

Sergentul rămase pe loc. 

— Haide, flăcăule, îl luă el cu binişorul. Nimeni nu o să-ţi 
facă nici un rău. Dar armele sunt chestii periculoase. Dă-mi- 
o mie şi hai să ne întoarcem în casă. Poţi sta de vorbă cu ai 
tăi, şi ei te vor ajuta. 

Făcu câţiva paşi spre Jan dar se opri când băiatul strigă 
isteric: 

— Vorbesc serios! Am să te împuşc! Nu-mi pasă de 
poliţişti. Nu mi-e frică de tine. 

— Bineînţeles că nu ţi-e frică, răspunse sergentul. Nu ai 
nici un motiv să-ţi fie frică de mine. Eu nu ţi-aş face rău. Dar 
întoarce-te în casă cu mine. 

Înaintă iar, dar Jan ridică arma şi trase două focuri la rând. 
Primul glonte rată, dar al doilea îl nimeri pe Cadwallader în 
mâna stângă. Acesta scoase un strigăt de durere, dar se 
repezi asupra lui Jan, doborându-l la pământ şi încercând 
să-i ia arma. În timp ce se luptau, arma se descărcă iar. Jan 
icni scurt şi rămase tăcut. 

Îngrozit, sergentul se aplecă asupra lui, uitându-se la el, 
nevenindu-i să creadă. 

— Nu, oh, nu! Îngână el. Sărmanul băiat prostuţ! Nu! Nu! 
Nu poţi să fii mort. Oh, Doamne, te rog... 

Îi verifică pulsul, apoi clătină încetişor din cap. Se ridică în 
picioare şi se dădu câţiva paşi înapoi, şi abia atunci observă 
că mâna îi sângera abundent. Înfăşurând-o cu o batistă, o 
luă la fugă spre casă, ţinându-şi în aer braţul drept şi 
gemând de durere. 

La vremea când ajunse la glasvand deja mergea împleticit. 

— Domnule! Strigă el, în timp ce inspectorul şi ceilalţi 
alergau pe terasă. 

— Ce naiba s-a întâmplat? Întrebă inspectorul. 

Răsuflând tot mai greoi, sergentul răspunse: 

— Trebuie să vă spun ceva îngrozitor. 


Starkwedder îl ajută să intre în cameră, şi sergentul se 
împletici până la taburet şi se prăbuşi pe el. 

Inspectorul veni repede lângă el. 

— Mâna ta! Exclamă el. 

— Am eu grijă de ea, murmură Starkwedder şi, scoţându- 
şi batista, o înlătură pe cea îmbibată de sânge a 
sergentului, şi începu să-i lege braţul cu batista lui. 

— Se lasă ceața, începu să explice sergentul. Era greu de 
văzut cu claritate. Ela tras în mine. Acolo sus, pe drum, 
aproape de marginea crângului. 

Cu o expresie de groază pe faţa, Laura se ridică şi se duse 
la glasvand. 

— A tras în mine de două ori, continuă sergentul, şi a doua 
oară m-a nimerit în mână. 

Domnişoara Bennet se ridică brusc şi îşi duse mâna la 
gură. 

— Am încercat să-i iau arma, dar mă stânjenea mâna, 
înţelegeţi... 

— Da. Ce s-a întâmplat? 

— Avea degetul pe trăgaci, gemu sergentul, şi arma s-a 
descărcat. L-a împuşcat în inimă. A murit. 

CAPITOLUL XXI 

Anunţul sergentului Cadwallader căzu ca o bombă în 
tăcerea ce se lăsase. Laura îşi duse mâna la gură pentru a- 
şi înăbuşi un strigăt, apoi se dădu încet cu spatele până la 
birou şi se aşeză pe scaun, cu ochii pironiţi în podea. 
Doamna Warwick îşi cobori capul şi se sprijini în baston. 
Starkwedder se plimba prin cameră, cu un aer absent. 

— Eşti sigur că a murit? Întrebă inspectorul. 

— Absolut sigur, răspunse sergentul. Sărmanul flăcău, ce 
sfidător striga la mine, şi cum a descărcat arma de parcă îi 
plăcea la nebunie să tragă! 

Inspectorul se duse la glasvand. 

— Unde e? 

— Am să vin cu dumneavoastră să vă arăt, răspunse 
Cadwallader luptându-se să se ridice în picioare 


— Nu, ai să rămâi aici. 

— Acum mă simt bine, insistă sergentul. Am să mă descurc 
fără probleme până la secţie. 

leşi pe terasă, clătinându-se uşor. Uitându-se înapoi la 
ceilalţi, cu faţa nefericită, murmură: 

— Moartea cuiva n-ar trebui să te înspăimânte”. Asta-i 
Papa. Papa Alexandru. 

Inspectorul se întoarse cu faţa spre doamna Warwick şi 
spre ceilalţi. 

— Regret mai mult decât pot spune, dar poate că e 
rezolvarea cea mai bună, spuse el şi ieşi în grădină, după 
sergent. 

Doamna Warwick se uită în urma lui. 

— Rezolvarea cea mai bună! Exclamă ea, pe jumătate 
mânioasă, pe jumătate disperată. 

— Da, oftă domnişoara Bennett. Aşa e cel mai bine. Acum a 
scăpat de toate, sărmanul băiat. 

Se duse şi o ajută pe doamna Warwick să se ridice. 

— Veniţi, draga mea doamnă, a fost o încercare prea grea 
pentru dumneavoastră. 

Bătrâna doamnă se uita absentă la ea. 

— Am... Am să mă duc să mă întind, îngână ea şi porni 
spre uşă sprijinită de domnişoara Bennett. 

Starkwedder le deschise uşa, apoi scoase un plic din 
buzunar şi i-l întinse doamnei Warwick. 

— Cred că e mai bine să vă luaţi înapoi asta, spuse el. 

Ea se întoarse în prag şi luă plicul. 

— Da, acum nu mai e nevoie deel. 

Doamna Warwick şi domnişoara Bennett părăsiră 
încăperea. Starkwedder era pe cale să închidă uşa în urma 
lor când îl observă pe Angell îndreptându-se către Laura 
care încă mai stătea la birou. Ea nu se întoarse la 
apropierea lui. 

— Daţi-mi voie să vă spun, doamnă, că îmi pare teribil de 
rău. Dacă pot să vă ajut cu ceva, nu trebuie decât... 

Fără să ridice privirea, Laura îl întrerupse: 


— Nu o să mai avem nevoie de ajutorul tău, Angell, spuse 
ea cu răceală. Vei primi un cec pentru salariu, şi aş vrea să 
părăseşti casa azi. 

— Da, doamnă. Vă mulţumesc, doamnă, răspunse Angell 
aparent impasibil, apoi se întoarse şi ieşi din cameră. 

Starkwedder închise uşa după el şi se uită la Laura. 

— N-ai să-l dai în judecată pentru şantaj? Întrebă el. 

— Nu, răspunse placid Laura. 

— Păcat! 

Se duse la ea. 

— Ei bine, cred că ar fi mai bine să plec. Am să-mi iau la 
revedere. 

Se opri. Laura tot nu se uită la el. 

— Nu fi prea supărată, adăugă el. 

— Dar sunt supărată, răspunse cu aprindere Laura. 

— Pentru că îl iubeai pe băiat? 

Ea se întoarse spre el. 

— Da. Şi pentru că a fost vina mea. Vezi tu, Richard avea 
dreptate. Sărmanul Jan trebuia să fi fost trimis undeva. 
Trebuie să fi fost închis undeva unde nu putea face nici un 
rău. Eu am fost cea care m-am opus. Aşa că eu am fost de 
vină că Richard a fost împuşcat. 

— Ei hai, Laura, să nu cădem în sentimentalism, spuse cu 
asprime Starkwedder, venind mai aproape de ea. Richard a 
fost omorât din cauză că a căutat-o cu lumânarea. Putea să 
se poarte ceva mai frumos cu băiatul, nu-i aşa? Nu te mai 
frământa. Ce ai acum de făcut este să fii fericită. Fericită 
până la adânci bătrâneţe, cum se spune în basme. 

— Fericită? Cu Julian? Întrebă cu amărăciune Laura. Mira- 
m-aş! Se încruntă. Vezi tu, acum nu mai e acelaşi lucru. 

— Adică între tine şi Farrar? 

— Da. Când eu credeam că Julian îl omorâse pe Richard, 
pentru mine faptul n-a schimbat nimic. L-am iubit la fel. Am 
fost chiar gata să spun că eu l-am omorât pe Richard. 

— Ştiu. Ai fost mai proastă. Femeilor le place să devină 
martire! 


— Dar când Julian a crezut că eu o făcusem, s-a schimbat. 
Şi-a schimbat total sentimentele faţă de mine. Oh, a fost 
gata să facă ceea ce era decent şi să nu mă incrimineze. 
Dar asta a fost tot. N-a mai simţit acelaşi lucru pentru mine. 

Starkwedder clătină din cap. 

— Ascultă, Laura, bărbaţii şi femeile nu reacţionează la fel. 
În realitate, bărbaţii sunt sexul slab. Femeile sunt dure. 
Bărbaţii nu pot trece cu uşurinţă peste o crimă. Se pare că 
femeile pot. Treaba e că dacă un bărbat comite o crimă 
pentru o femeie, asta îl ridică în ochii ei. Un bărbat simte 
altfel. 

Ea ridică ochii spre el. 

— Tu n-ai simţit aşa, spuse ea. Când tu ai crezut că eu îl 
împuşcasem pe Richard, m-ai ajutat. 

— Asta a fost alceva, spuse repede Starkwedder, uşor luat 
prin surprindere. Trebuia să te ajut. 

— De ce trebuia să mă ajuţi? 

Starkwedder nu răspunse imediat. După o pauză, spuse 
liniştit: 

— Încă vreau să te ajut. 

— Nu vezi că am revenit de unde am plecat? Spuse Laura 
întorcându-se într-o parte. Într-un fel, eu l-am omorât pe 
Richard din cauză că... Din cauză că am fost atât de 
încăpăţânată privitor la Jan. 

Starkwedder trase taburetul şi se aşeză lângă ea. 

— De fapt, asta te roade, nu-i aşa? Întrebă el. Faptul că ai 
aflat că Jan a fost cel care l-a împuşcat pe Richard. Dar nu e 
nevoie să fie adevărat, să ştii. Nu e nevoie să crezi asta 
decât dacă vrei. 

Laura îl privi cu atenţie. 

— Cum poţi să spui una ca asta? Întrebă ea. Am auzit şi eu 
şi voi toţi cum a recunoscut, cum s-a lăudat cu fapta lui. 

— Da, ştiu asta. Dar ce cunoşti tu despre puterea 
sugestiei? Domnişoara Bennett a ta l-a jucat foarte bine pe 
Jan, l-a făcut să se monteze. Iar băiatul era în mod cert uşor 
de sugestionat. Asemeni multor adolescenţi, i-a plăcut ideea 


de a fi considerat puternic, de a fi considerat, da criminal, 
dacă vrei. Benny a ta i-a agitat prin faţa ochilor momeala, şi 
el a înhăţat-o. El îl împuşcase pe Richard şi avea o 
crestătură pe armă şi era un erou! Dar tu nu ştii - niciunul 
din noi nu ştie, de fapt - dacă ce a spus ele adevărat. 

— Dar, pentru Dumnezeu, l-a împuşcat pe sergent! 
Argumentă Laura. 

— Oh, da, era un potenţial criminal, nici vorbă! Recunoscu 
Starkwedder. E foarte probabil ca el să-l fi împuşcat pe 
Richard. Dar nu poţi spune cu certitudine că ela făcut-o. 
Putea să fi fost... Ezită. Putea să fi fost altcineva. 

Laura se uită la el cu neîncredere. 

— Cine? Întrebă ea. 

Starkwedder se gândi o clipă, apoi spuse: 

— Poate domnişoara Bennett. La urma urmei, ţine foarte 
mult la voi toţi şi s-a gândit că era cel mai bine aşa. Sau, 
poate doamna Warwick, sau chiar iubitul tău Julian care 
după aceea a pretins că a crezut că tu o făcuseşi. O mutare 
isteaţă care te-a înşelat total. 

Laura îşi feri privirea. 

— Nici tu nu crezi ce spui, îl mustră ea. Încerci doar să mă 
consolezi. 

Starkwedder se arătă disperat. 

— Fată dragă, oricine putea să-l fi omorât pe Richard. 
Chiar şi Macgregor. 

— Macgregor? Întrebă Laura privindu-l lung. Dar 
Macgregor a murit. 

— Sigur că a murit, răspunse Starkwedder. A trebuit să 
moară. 

Se ridică şi se duse spre canapea. 

— Ascultă, pot emite o ipoteză foarte plauzibilă precum că 
Macgregor este criminalul. Să zicem că s-a hotărât să-l 
omoare pe Richard ca să răzbune moarte copilului său. 

Starkwedder se aşeză pe braţul canapelei şi continuă: 

— Ce face el? Păi primul lucru pe care trebuie să-l facă 
este să scape de propria-i identitate. Nu i-ar fi greu să 


aranjeze să fie dat drept mort în nu ştiu ce loc izolat din 
Alaska. L-ar costa ceva bani şi câteva mărturii false, fireşte, 
dar lucrurile astea se pot aranja. Apoi îşi schimbă numele şi 
îşi crează o nouă identitate într-o altă ţară. 

Laura se uită o clipă la el, apoi se ridică de la birou şi se 
mută pe fotoliu. Închise ochii, inspiră adânc, apoi deschise 
ochii şi se uită iar la el. 

Starkwedder continuă: 

— E mereu la curent cu ce se petrece aici, şi când află că 
aţi plecat din Norfolk şi v-aţi mutat în părţile astea îşi 
întocmeşte planul. Îşi rade barba, îşi vopseşte părul, şi 
chestii de genul ăsta. Apoi, într-o noapte ceţoasă, vine aici. 
Acum, să spunem că treaba se petrece în felul următor. Să 
spunem că Macgregor îi zice lui Richard: „Şi eu am armă, şi 
tu ai. Număr până la trei şi tragem amândoi. Am venit să te 
aranjez pentru moartea băiatului meu”. 

Starkwedder se ridică şi se duse spre glasvand unde 
rămase în picioare. Laura se uita la el uluită. 

— Să ştii, continuă Starkwedder, nu cred că soţul tău era 
sportivul grozav care credeai tu că e. Am eu o bănuială că s- 
ar putea să nu fi aşteptat până la trei. Spui că era un 
trăgător al naibii de bun, dar de data asta a ratat iar 
glontele a ieşit pe aici - arătă cu mâna în timp ce păşi pe 
terasă - în grădină unde se află o mulţime de alte gloanţe. 
Dar Macgregor nu ratează. El trage şi ucide. Starkwedder 
reveni în cameră. Îşi aruncă arma lângă cadavru, ia arma 
lui Richard, iese pe uşa glasvandului şi, la un moment dat, 
se întoarce. 

— Se întoarce? Întrebă Laura. De ce? 

Starkwedder se uită la ea câteva secunde fără să 
vorbească. Apoi, inspirând adânc, întrebă: 

— Nu ghiceşti? 

Laura îl privi întrebătoare şi clătină din cap. 

— Nu, n-am nici o idee, spuse ea. 

El continuă să o privească drept, apoi începu să vorbească 
încet, rupând cuvintele. 


— Ei bine, să presupunem că Macgregor are un accident 
cu maşina şi nu poate pleca de aici. Ce poate să facă? Un 
singur lucru - vine în casă şi descoperă cadavrul! 

Laura şopti: 

— Vorbeşti... Vorbeşti de parcă ai şti exact ce s-a 
întâmplat. 

Starkwedder nu se mai putu abţine. 

— Bineînţeles că ştiu! Izbucni pătimaş. Nu înţelegi? Eu 
sunt Macgregor! 

Laura se ridică, nevenindu-i să creadă, şi înaintă spre el. 

— Tu... Murmură ea. Iu... 

Starkwedder îi veni încet în întâmpinare şi rosti cu un glas 
răguşit de emoție. 

— Niciodată nu m-am gândit că o să se întâmple asta. 
Adică... Să te găsesc, şi să descopăr că ţin la tine şi că... Oh, 
Doamne, e fără speranţă! 

În timp ce ea se uita ameţită la el, Starkwedder îi luă mâna 
şi îi sărută palma. 

— Adio, Laura, spuse el înăbuşit. 

leşi repede pe uşa glasvandului şi dispăru în noapte. Laura 
ieşi în fugă pe terasă şi strigă după el: 

— Aşteaptă! Întoarce-te! 

Ceaţa venea în valuri iar sirena de alarmă începu să 
vuiască. 

— Întoarce-te, Michael, întoarce-te! Strigă Laura. Nici un 
răspuns. Întoarce-te, Michael. Te rog, întoarce-te! Şi eu ţin 
la tine! 

Ascultă cu atenţie, dar nu auzi decât zgomotul unei maşini 
care porni şi o luă din loc. Sirena de ceaţă continua să 
vuiască în timp ce ea se prăbuşi pe uşă şi izbucni într-un 
plâns cu hohote. 


SFÂRŞIT