H2O — [Adauga apa] 05 Concursul

Capitolul 1 


Valurile se loveau uşor de stânci, când Lewis şi Emma traseră 
barca la mal. Era o zi minunată, soarele strălucea, iar o blândă 
adiere le mângâia pielea bronzată. 

„Condiţii perfecte pentru cercetări ştiinţifice”, se gândi Lewis, 
privind în jur. 

— Aşa, deci... Aici v-aţi transformat în peşti, constată el. 

— în sirene, Lewis, răspunse Emma îmbufnată. 

— Exact asta am spus şi eu, făcu Lewis cu un aer nevinovat. 

Muntele stâncos care se înălța în mijlocul insulei îi atrase 
brusc atenţia. Cu un strop de fantezie, ai fi putut spune că era 
înotătoarea unui rechin, ieşind din mare. Probabil că de aici 
venea şi numele de Insula Mako - de la rechinii mako. 

Lewis îşi întoarse din nou privirea către Emma, care tocmai 
ridicase tot echipamentul, ca pe un rucsac. 

— Nu ştiu de ce, dar mă aşteptam la ceva... mai spectaculos, 
zise el, încercând să nu pară total dezamăgit. „Ceva mai 
dramatic sau mai înfricoşător”, continuă el în gând. 

Dar asta n-ar fi putut să-i spună Emmei. Cu siguranţă, ea şi-ar 
fi dat ochii peste cap şi ar fi pornit un lung şir de înţepături. 
Chiar şi aşa, fata ridică din sprânceană, înaintând anevoie prin 
nisipul moale. 

„Categoric, Emma nu prea are simţul spectacolului, spre 
deosebire de celelalte două”, îşi zise el, în timp ce-şi aduna 
lucrurile. Apoi porni în fugă după fata care tocmai dispărea în 
umbra copacilor. 

Pentru o vreme, Emma şi Lewis merseră prin pădurea de 
arbuşti, care erau atât de deşi, încât abia mai pătrundeau, ici- 
colo, câteva raze de soare răzlețe. Totul era întunecat şi 
misterios, iar în lipsa soarelui, era surprinzător de răcoare. Abia 
după vreo trei sferturi de oră, în care Lewis cărase un stativ şi 
alte echipamente grele, a început şi el să transpire. În afară de 
asta, erau extrem de mulţi țânțari, care dădeau aerului o 
vibraţie aparte. Băiatul se opri o clipă să-şi tragă sufletul şi 
cotrobăi prin rucsac după o sticlă cu apă. Emma, în schimb, 
părea la fel de vioaie ca la începutul excursiei. Mai făcu vreo 
zece paşi până să observe că Lewis nu mai era lângă ea. 

„Bietul de el!” se gândi Emma, privindu-l cum bea apă. „Nue 
obişnuit cu efortul fizic,” în schimb, Lewis era isteţ - foarte isteţ - 


„iar Emma era sigură că el avea să descopere ce anume le 
transformase aici, pe Insula Mako, în sirene. Cu toate că ea, 
Rikki şi Cleo încercaseră să păstreze secretul sirenelor, era 
sincer bucuroasă că Lewis descoperise totul la petrecerea lui 
Miriam. Era o uşurare pentru Emma că putea avea încredere 
măcar într-o singură persoană din afara triunghiului lor. lar cum 
cariera ei de înotătoare se dusese de mult de râpă... 

Ridică din umeri şi alungă asemenea gânduri. Lewis dădea 
apa pe gât cu o sete de nestins, în timp ce se scărpina unde îl 
ciupiseră ţânţarii. 

— Vezi vulcanul? îl întrebă Emma, arătând spre muntele care 
se înălța ameninţător. Acolo sus sunt peşterile. 

— Acolo sus? Vrei să spui că trebuie să urcăm pân-acolo? 

Se priviră o clipă. Apoi, Emma ridică din nou din sprânceană, 
într-un fel care-l făcu pe Lewis să nu mai scâncească. 

— O să aflu cum s-a întâmplat, zise ea hotărâtă. lar pentru 
asta, o să fie nevoie de muncă susţinută, Lewis. Hai odată! 

Emma apucă stativul şi-şi continuă marşul prin pădure. De 
fapt, Lewis ar fi vrut să-i spună că era în stare să-şi care propriul 
echipament, dar preferă să tacă, pentru că, în sinea lui, ştia că 
nu-l mai ţineau puterile. 

Vuietul râului era atât de puternic, încât se auzea cu mult 
înainte ca apele învolburate să se zărească. În liniştea pădurii, 
părea un râu sălbatic, ce rupea totul în cale, dar când îl văzu, 
Lewis fu uimit. De aproape, nu mai părea atât de înfricoşător 
cum şi-l imaginase. „Aici trebuie să existe un izvor subteran”, se 
gândi el, urmărind cursul apei care cădea de pe stânci. 

Între timp, Emma se căţărase pe o stâncă, arătând spre un 
anumit loc din apă. 

— Intrarea este aici, sub cascadă! strigă ea, încercând să 
acopere vuietul apei. Eu nu mă pot apropia, pentru că... 

— Da, ştiu, pentru că te transformi în balenă! îi strigă Lewis. 

— în sirenă, Lewis! îl apostrofă ea jignită. 

Lewis chicoti. Era atât de uşor s-o necăjeşti pe Emma! 

— Da, exact la asta m-am referit şi eu, zise el, fără să-şi 
schimbe expresia feţei. 

Îi aruncă Emmei geanta şi restul echipamentului, după care 
sări şi el pe stâncă. Se uită insistent în direcţia pe care o 
indicase Emma, dar nu vedea nicio intrare în grotă. 

— Da' tu cum o să ajungi în peşteră? o întrebă el. 


— O să vin înot, spuse fata, de parcă ar fi fost cel mai natural 
lucru din lume. Intrarea este sub apă. 

— înot? repetă Lewis, puţin iritat. Adică tot marşul ăsta prin 
pădure a fost zadarnic? Se poate intra şi înot în peşteră? 

Supărat, alungă o muscă ce-i tot dădea târcoale. 

— Trebuie să te scufunzi cincizeci de metri pentru asta, 
răspunse Emma mecanic. 

— OK, am priceput. Face bine un pic de mişcare în aer liber, 
zise Lewis, ceva mai calm. In afară de asta, e mai bine să 
descopăr grota la fel ca voi. Este, categoric, mult mai ştiinţific. 
Înţelegi? 

Băiatul dădu de câteva ori din cap. „Da, mult mai ştiinţific”, îşi 
zise el. „Şi mult mai puţin periculos pentru mine.” 

Lewis privi din nou în jos, dar tot nu putu să descopere 
intrarea în peşteră. Însă nu 

voia s-o mai întrebe încă o dată pe Emma 

— fata iar ar fi ridicat din sprânceană. 

— Dar, te rog, ai grijă să nu cazi! îl mai atenţionă Emma. 

Nu putea să înoate cu rucsacul, aşa că Lewis trebuia să care 
toate lucrurile. 

— Emma, te rog! Doar sunt om de ştiinţă, zise Lewis. Ştiu 
foarte bine ce fac... Aaahhh! 

În acel moment, Lewis îşi pierdu echilibrul şi se prăvăli în 
grotă, la fel ca cele trei fete, în urmă cu câteva săptămâni. 

Emma izbucni în râs. „Câteodată, Lewis are un talent să se 
dea mare... Şi să se facă de râs!” se gândi ea. Dar imediat avu 
mustrări de conştiinţă. Oricum, el era cel care încerca să le 
ajute. 

— Ne vedem jos! strigă ea, încă râzând. Faţa lui Lewis fusese, 
pur şi simplu, mult prea caraghioasă... 

— Uau! îi scăpă lui Lewis, văzându-se în grota strălucitoare, 
din care se vedea prin crater albastrul cerului. 

„Se pare că ne aflăm într-un imens vulcan stins”, se gândi el 
entuziasmat. „Pun pariu că, pe vremuri, oamenii se adunau aici 
ca să invoce zeii. E un loc absolut fantastic!” 

Lewis era convins că ajunsese acolo unde trebuia. Dacă 
existau undeva răspunsuri la întrebările celor trei fete, atunci 
acesta era locul. 

— Deci, cu ce începem? întrebă Emma sec. 

Lewis încercă să revină la realitate şi să se transforme din nou 


într-un om de ştiinţă rece, calculat, care ştie la perfecţie ce are 
de făcut. 

— în primul rând, o să alcătuiesc o hartă. Apoi voi lua câteva 
probe de apă şi de rocă. Ceva din acest mediu a contribuit la 
transformarea voastră... 

Se întrerupse din explicaţii şi se uită cu atenţie la solul grotei. 

— Şi, dacă aflăm ce-a fost acel ceva, continuă el, dacă aflăm 
de unde aveţi cozile de sirenă... atunci putem să ne întrebăm şi 
de ce. 

Emma îi zâmbi. „O fi el o ciudăţenie de băiat, dar e de-al 
nostru! în plus, ştie ce face”, îşi zise ea fericită. Era convinsă că 
Lewis avea să găsească o explicaţie. 


Capitolul 2 


Când Cleo intră pe uşă, Rikki comandase deja spuma de 
banane şi se aşezase pe unul dintre locurile din zona de 
internet. Juice-Net era cafeneaua preferată a lui Cleo, iar Rikki 
venise aici ştiind că şi prietena ei avea să apară, la un moment 
dat, Cleo zâmbi, îi făcu semn cu mâna şi se aşeză şi ea la una 
dintre mese. Apoi aşteptă până când Rikki termină ce avea de 
căutat pe internet. 

între timp, Cleo răsfoi o revistă, dar se plictisi repede. Începu 
s-o urmărească pe Rikki la treabă. 

„Cu siguranţă, are mult de scris”, se gândi Cleo, uitându-se la 
mâinile lui 

Rikki, care alergau cu viteză pe tastatură. „Mi-aş dori să am şi 
eu o viaţă interesantă, despre care să pot scrie. Nu, de fapt mi- 
aş dori o viaţă interesantă despre care să pot povesti tuturor! în 
schimb, toată povestea cu sirenele trebuie să rămână un secret 
între mine şi jurnalul meu. Oricum, cine m-ar crede, chiar dacă 
m-aş apuca să povestesc cuiva?” Oftă cu ciudă. „Pe de altă 
parte, nu mă ajută cu nimic să gândesc negativ tot timpul”, îşi 
zise ea. „Rikki ar arăta atât de bine dac-ar pune un pic de 


culoare pe ea!” observă Cleo. „Se îmbracă tot timpul în negru 
sau în kaki...” 

Rikki tocmai scria o recenzie a unui nou joc video, pe care 
voia s-o publice pe internet, când simţi o privire în ceafă. Se 
întoarse şi, surprinsă, o zări pe Cleo, care o studia cu un aer 
distrat. „Câteodată am impresia că trăieşte în altă lume”, se 
gândi Rikki. 

— Termin imediat! Doar o secundă, zise Rikki. E totul în 
ordine? întrebă ea, privindu-şi îngrijorată prietena. 

Cleo roşi brusc. N-ar fi vrut s-o fixeze pe Rikki astfel, iar acum 
se simţea puţin vinovată. 

— Da, sigur,., Mă gândeam la ceva, zise Cleo zâmbind. 

Rikki zâmbi şi ea, apoi îşi continuă treaba. 

Cleo oftă din nou, apoi se duse la bar, ca să-şi comande ceva 
de băut. In timp ce aştepta, citi un fluturaş cu mai multe oferte 
de petrecere a timpului liber: marţi avea loc un concurs de 
cultură generală. jocurile de genul ăsta nu sunt tocmai pe gustul 
meu”, se gândi ea. „Dar sunt foarte pe gustul Emmei... Trebuie 
neapărat s-o anunţ! Apoi, săptămâna viitoare o să fie o acţiune 
de curăţare a plajei. Despre chestia asta povesteşte Emma tot 
timpul,,,” 

Brusc, un alt fluturaş îi atrase atenţia. „Hei, dar ce-i asta? Miss 
Regina Mării? De ce n-am ştiut până acum?” se întrebă ea, 
entuziasmată. Işi luă băutura şi păstră şi fluturaşul, după care se 
întoarse la masă. 

Miss Regina Mării 

Vrei să devii următoarea Regină a Mării? 

Atunci, nu mai aştepta! 

Înscrie-te până duminică, pe 14, la parcul acvatic. 

Participă şi distreazâ-te! Intrarea este liberă. 

Lui Cleo i se învălmăşeau în minte fel şi fel de gânduri. „Un 
concurs de frumuseţe? Sună incredibil de palpitant! Poate că am 
şansa de a câştiga un premiu! Chiar dacă nu asta e important... 
De fapt, important ar fi să particip.” 

— Ce-i cu tine? 

O voce cunoscută o trezi din visare. 

Cleo ridică ochii şi o văzu pe Rikki zâmbind. 

— Pari tare fericită,., şi agitată, în acelaşi timp, zise Rikki, De 
când eşti atât de multumită de tine? 

Intinse mâna către fluturaşul lui Cleo. Cu oarecare reţinere, 


Cleo îşi descleştă pumnul şi i-l dădu. 

— Un concurs de Miss? întrebă Rikki dezgustată. Atât de mult 
vrei să te cobori? Este o chestie total sexistă! Ce fraieră poate 
participa la aşa ceva? 

Cleo zâmbi. Era exact reacţia pe care o aştepta din partea lui 
Rikki. „Sigur nu-i ceva pe gustul ei. Auzi: Ce fraieră.., Dar eu nu 
sunt nici pe departe...” 

Inainte să apuce Cleo să-şi ordoneze gândurile, auzi cum se 
deschise uşa cafenelei, iar Miriam îşi făcu o apariţie atât de 
zgomotoasă, încât acoperi toată larma din încăpere. 

— „i-am spus că nici moartă nu vreau să fiu văzută împreună 
cu el! Şi ştii ce mi-a răspuns? întrebă Miriam. 

Tiffany, cea mai bună prietenă a lui Miriam, dădea din cap, 
murind de curiozitate să afle amănunte. Pur şi simplu, îi sorbea 
lui Miriam vorbele de pe buze. 

— Mi-a zis... Fii atentă!... Mi-a zis: „Păi, dacă nu vrei să ieşi cu 
mine, de ce-ai acceptat să vii aici, pe plajă?” Şi i-am răspuns: 
„Pentru că nu m-am mai dat pân-acum cu motocicleta!” Şi 
prostovanul crezuse că mi-a căzut cu tronc! 

Miriam şi Tiffany râdeau în hohote şi se uitau prin cafenea, în 
speranţa că vor da peste cineva cunoscut. Chiar atunci, Miriam 
o zări pe Cleo şi-i făcu semn lui Tiffany din priviri. Asta însemna: 
„Hai să ne distrăm un pic!” Nu se putea spune că Miriam n-o 
simpatiza deloc pe Cleo... doar că nu putea suporta în preajma 
ei fete atât de frumoase. In afară de asta, încă nu-şi explica ce 
se întâmplase când cu petrecerea ei la piscină, continuând s-o 
învinovăţească pe Cleo pentru ruşinea ce-o păţise atunci. Dintr- 
un motiv oarecare, uşa de la salon se blocase, iar când Miriam 
reuşise într-un final s-o deschidă şi să-şi elibereze oaspeţii, 
constatase că nu mai avea apă în piscină. Pur şi simplu, 
dispăruse! Miriam nu ştia ce se întâmplase, dar bănuia că Lewis 
şi Cleo erau vinovaţi. 

Miriam şi Tiffany se apropiau încet de cele două prietene, 
când observară fluturaşul de pe masă, din faţa lui Rikki, 

Miriam se uită la Rikki, prefăcându-se şocată. 

— Doar nu vrei să participi la concurs!... li aruncă ea 
dispreţuitoare. 

— Mai bine mor! răspunse Rikki furioasă. 

„SinguraatitudineposibilăfaţădeMiriam este s-o ignor”, se 
gândi Rikki, enervată că reacţionase atât de vehement. „Acum i- 


am mai făcut şi bucuria să-i răspund!” 

Pe de altă parte, Rikki nu putea crede că exista vreo persoană 
care să se gândească serios să participe la un concurs de 
frumuseţe. 

Miriam o privea cu o expresie de ironie şi milă. 

— Uite că eu particip, continuă ea. 

Cleo se bâţâia pe scaun. Părea că 

vrea să spună ceva. Doar de asta avea Miriam nevoie. 

— Aha.., Dacă tu te gândeşti să participi, Cleo, îţi spun doar 
un cuvânt: Renunţă acum! zise ea acră. 

— Alea-s două cuvinte, blufă Rikki, înainte să-i scape cuvântul 
„proastă”. Ura ca cineva s-o batjocorească pe Cleo, iar Miriam 
tocmai asta făcea. Oricum, foarte bun sfat! Cleo nu s-ar da 
niciodată în spectacol, patrulând pe scenă într-o cârpă strâmtă, 
adăugă Rikki. 

Miriam trase aer în piept şi o ţintui cu privirea pe Rikki. 

— Este un costum, răspunse ea, cu o grimasă acră. 

— Cu motive marine, se băgă în vorbă şi Tiffany. 

Miriam se aşeză într-o poză de scenă. 

— Pur şi simplu, mă simt legată de mare, zise ea visătoare, 
trecându-şi degetele prin părul blond. 

Cleo, careascultaseîn linişteconversaţia dintre Miriam şi Rikki, 
simţea cum i se răzvrăteşte conştiinţa. De fapt, nici n-o interesa 
dacă Miriam participa sau nu la concurs sau dacă Rikki 
considera că totul era o tâmpenie sexistă. Ea avea de gând să 
concureze şi să câştige. Părerile celorlalţi îi erau indiferente. 

În schimb, îngâmfarea lui Miriam o călca pe nervi. „Legată de 
mare... Mă faci să râd!” se gândi ea furioasă. 

— Tu? Asta trebuie să fie o glumă proastă, observă Cleo, cu 
voce tare. Eu sunt cea legată de mare! Eu sunt... 

Cu o lovitură de picior bine ţintită, Rikki reuşi - chiar la ţanc - 
să-şi împiedice prietena să dea în vileag secretul sirenelor. Din 
fericire, Miriam era deja plictisită de conversaţie, aşa că nimeni 
nu băgă de seamă izbucnirea lui Cleo. 

— Hai să mergem, Tiffany! Trebuie să mai fac rost de câteva 
accesorii pentru costum, zise ea. 

Cu un ultim rânjet ironic, îşi dădu capul pe spate şi dispăru. 
Rikki se aplecă peste masă. 

— Ce-a fost asta? o întrebă pe Cleo în şoaptă. 

— Ce vrei să spui? ripostă Cleo. 


— Ştii foarte bine! Ai fost pe punctul de a-i spune că eşti 
sirenă, mârâi Rikki. Trebuie să fim foarte atente. 

Cleo oftă. 

— Ştiu, îmi pare rău. Doar că... Miriam mă scoate din sărite. O 
să fiu mai atentă, Rikki. Promit. 

Rikki învârtea paiul în pahar, dusă pe gânduri. În fine, îşi 
întoarse privirea spre Cleo. 

— Bineînţeles, şi noi vom fi atente... la tine. 


Capitolul 3 


Kim, sora mai mică a lui Cleo, era în camera ei şi se făcea 
frumoasă. Se întâlnea cu nişte prietene la cafeneaua Juice-Net şi 
nu ştia cu ce să se îmbrace. „Poate că sunt şi ceva băieţi pe- 
acolo”, îi trecu prin minte. „Nu poţi să ştii!” 

Kim luă o fustă şi o întoarse pe toate părţile, privindu-se în 
oglindă. „Nu-mi stă bine deloc”, se gândi ea şi o aruncă pe pat, 
unde era deja un morman de haine. Se duse din nou la dulap şi 
scoase o pereche de blugi, pe care îi privi cu un ochi critic. 

„Perfect!” îşi zise fericită. „Acum nu-mi mai trebuie decât o 
curea... Şi cred că ştiu cine are una care să se potrivească...” 

Deschise uşa camerei. 

— Cleo? strigă ea pe coridor. 

Dar nimeni nu-i răspunse. 

— Cleo! strigă Kim, de data asta nerăbdătoare. 

O auzea doar pe mama lor, care dădea cu aspiratorul jos, 
Dacă şi Cleo era acolo, n-avea cum s-o audă. Aspiratorul făcea 
mult prea mult zgomot. Kim oftă dramatic şi cobori în fugă 
scările. 

— Cleo! strigă ea din nou. 

Aspiratorul se opri. Mama lui Cleo avea 

impresia că auzise pe cineva strigând. 

— Cleooooo! zbieră Kim de pe scări. Vocea ei răsună în toată 
casa. Doamna 

Sertori se îndreptă în grabă spre scări şi-şi privi întrebătoare 
fiica. 

— A, mami... zise Kim, după care-şi cobori imediat glasul. Ai 
văzut-o cumva pe Cleo? 

— Cred c-a ieşit, răspunse doamna Sertori. 


Kim seîmbufnă. 

— Nu e niciodată acasă! 

Doamnei Sertori i se făcu milă de fată. 

Ştia că lui Kim îi era greu să fie singură, l-ar fi plăcut mult să- 
şi petreacă timpul cu sora ei mai mare. 

— Sigur îşi face puţin timp să se joace cu tine, dacă o rogi, o 
încurajă ea pe Kim. 

Dar aceasta se enervă brusc şi-i zâmbi ironic mamei. 

— Să mă joc cu ea? întrebă fata, nevenindu-i să-şi creadă 
urechilor. Ce prostie! Voiam doar să-mi împrumute o curea. 

„Câteodată, mama parcă e de pe altă planetă”, îşi zise ea şi 
se întoarse morocănoasă în cameră. „De parcă eu aş avea chef 
să mă joc cu Cleo! Ce prostie!” 

Mama ridică din umeri. Nu pricepea ce se întâmpla în ultimul 
timp cu Kim. 

Kim aşteptă ca mama să pornească din nou aspiratorul, după 
care se furişă în camera lui Cleo. Sora ei mai mare era 
considerată cea mai ordonată din familie, în camera ei era 
întotdeauna curăţenie lună, cu toate lucrurile puse la locul lor. 

Caietele de teme erau ordonate frumos pe masă, iar acvariul 
strălucea în lumina soarelui. 

„E incredibil cât de des curăţă Cleo chestia asta”, îi trecu prin 
minte lui Kim. „însă oare unde îşi ţine curelele? Oricum, într-un 
loc ca ăsta, n-ar trebui să fie greu de găsit”, îşi zise ea. 

Aşa că deschise dulapul. 

Vuuummm! 

Un teanc de cărţi şi echipamente sportive se prăvăliră asupra 
ei. Kim încremeni. Spera ca mama ei să nu fi auzit. Din fericire, 
aspiratorul mergea încă. 

„Deci, aşa păstrează Cleo ordinea..."îşi zise ea. „Pur şi simplu, 
îndeasă totul aici.” 

Kim se uita deznădăjduită la dezastrul pe care-l provocase. 
Poate că nu era chiar atât de uşor să facă rost de mult râvnita 
curea. Scormoni până în fundul dulapului, ca să vadă dacă nu 
cumva era agăţată în vreun cui. Ei bine, nu! 

„N-am chef să-mi petrec aici toată ziua”, se gândi Kim, 
uitându-se la ceas. 

Fix patruzeci şi cinci de minute. „Trebuie să mă gândesc... 
Unde-ar putea fi cureaua?” 

Se întoarse spre comodă, deschise primul sertar şi începu să 


cotrobăie prin lucrurile lui Cleo. 

„Tricou, tricou, tricou... O! Da' ce-i asta?” 

La un moment dat, sub un teanc de tricouri, Kim dădu peste 
un caiet. 

— Viaţo mea secretă, citi ea cu voce tare. 

„Sună foarte interesant!” îşi zise ea emoţionată şi răsfoi rapid 
câteva pagini. Privirea îi fu atrasă de o schiţă, care amintea pe 
undeva de Cleo şi de prietenele ei, Rikki şi Emma, cu o singură 
deosebire: picioarele lor arătau foarte ciudat - de fapt, erau 
înlocuite de nişte cozi de peşte! Kim ştia că sora ei n-avea talent 
la desen, însă, chiar şi aşa, era foarte ciudat. La un moment dat, 
observă un alt desen, al unei insule amenințătoare, cu o grotă şi 
un lac. În plus, totul era scris într-un limbaj secret, pe care Kim 
nu-l cunoştea. 

„Asta chiar că e bizar”, îi trecu prin minte. „Şi-o să-mi ia ceva 
timp să sparg codul.” Dar Kim era isteaţă. Ştia c-o să descifreze 
limbajul secret - chiar dacă asta avea să dureze o zi întreagă. 
„Nu-i chiar atât de deşteaptă soră-mea”, se gândi ea şi zâmbi 
răutăcios. 

Işi îndesă jurnalul sub tricou, ieşi repede din cameră şi închise 
uşa în urma ei. Uitase de mult de curea. 


Capitolul 4 


Soarele strălucea fierbinte atunci când Miriam şi Tiffany 
ajunseră în parcul acvatic. Amândouă lucraseră toată dimineaţa 
la costumele pentru concursul de Miss Regina Mării, dar vremea 
era mult prea frumoasă ca să stea toată ziua în casă. Aşa că 
Miriam hotărî că era o idee minunată să iasă un pic la aer. 

— Avem destul timp să ne terminăm costumele. Hai să ieşim 
la o îngheţată în parcul acvatic! îi zise ea lui Tiffany, care 
aprobă, ca de obicei. 

Ajunseseră la bazinul pinguinilor şi îi urmăreau jucându-se. 

— Arată de parcă ar purta frac, râse Tiffany. 

— Hm, cam aşa ceva... răspunse Miriam, uitându-se în jur. 

— Uite, acolo e un chioşc cu îngheţată! 

Cele două fete se îndreptară într-acolo, jurându-şi una alteia 
să nu cumpere ceva cu foarte multe grăsimi. 

Cleo le observase pe cele două stând la bazinul pinguinilor. 


„Oare ce vor?” se întrebă ea. Cleo nu înţelegea de ce Tiffany era 
tot timpul „codiţa” lui Miriam. Avusese de-a face cu Tiffany în 
câteva împrejurări, la şcoală, şi i se păruse a fi o fată foarte 
drăguță. 

„De fapt, chiar nu pare de teapa lui Miriam... Pe de altă parte, 
nici n-am încercat s-o cunosc mai îndeaproape”, se gândi Cleo. 
„Poate că Miriam este singura prietenă pe care o are...” 

— O cupă, vă rog, din cea mai scumpă înghețată fără grăsimi, 
zise Miriam, trezind-o pe Cleo din visare. A, tu erai! adăugă 
mirată, observând-o pe Cleo. 

Cleo îi zâmbi prietenos. 

— Ce sortiment? întrebă ea. 

— O, alege tu... Astăzi sunt deschisă experimentelor, 
răspunse Miriam. 

Îşi dădu părul pe spate şi se uită în jur, cu coada ochiului - 
poate-poate surprindea o privire admirativă. 

— Ce mă bucur c-am terminat cu pregătirile pentru concursul 
de Miss! 

În timp ce vorbea, o urmărea pe Cleo, sperând să-i vadă 
tristeţea pe chip. 

— Am un costum uluitor! 

— Uluitor, repetă şi Tiffany. 

Cleo ţinea capul în jos şi amesteca în recipientul cu îngheţată, 
„l-aş da cel mai greţos sortiment posibil”, îşi zise ea, mirându-se 
de felul în care Miriam reuşea s-o scoată din sărite, în trei 
secunde. Cum putea oare Tiffany să suporte atâta 
grandomanie? „Ceva de genul: îngheţată cu gust de cartofi şi 
usturoi! Sunt sigură că Lewis ar putea inventa aşa ceva.” 

Din păcate, nu avea decât îngheţată de zmeură sau de 
lămâie, pe care le-o oferi celor două. Miriam îşi luă cornetul cu 
un zâmbet superior şi dădu din cap, semn că Tiffany avea să 
plătească. 

— Şi am văzut şi lista participantelor... Niciuna nu-i la nivelul 
meu, continuă ea îngâmfată. 

Evident că nu văzuse costumele celorlalte fete, dar Cleo n- 
avea de unde să ştie asta. lar lui Miriam îi făcea o plăcere 
deosebită s-o şicaneze. 

— Dar ce zici de Tiffany? se interesă Cleo, în timp ce-i dădea 
restul fetei. 

Sprâncenele lui Tiffany se arcuiră brusc. Se uita curioasă la 


prietena ei şi aştepta replica acesteia. Miriam părea uimită, căci 
nu se gândise niciodată la Tiffany ca la o posibilă concurenţă. 

— O să iasă pe locul doi, zise ea relaxată. 

Îi era indiferent pe ce loc avea să se claseze Tiffany. Oricum, 
ea avea impresia că întregul concurs se învârtea în jurul ei. 
Rănită, Tiffany îşi întoarse imediat privirea. 

— Dar, în rest, sunt toate nişte floricele pe câmpii... Aşa, ca 
tine. 

Cleo închise frigiderul şi afişă un zâmbet fals. Sub nicio formă 
n-ar fi vrut să-i arate lui Miriam cât de mult o descumpănea. 

„În uniforma asta tâmpită, arăt oricum ca o sperietoare de 
ciori, iar comentariile astea nu-mi fac ziua mai bună”, îşi zise 
Cleo supărată. 

Dar, oricât s-ar fi străduit să pară bine dispusă, nu se simţea 
deloc în largul ei. Miriam şi Tiffany îşi luaseră deja rămas-bun. În 
urma lor, rămăsese doar un cornet de napolitană, pe care 
Miriam îl aruncase pe jos, fără nicio jenă. În plus, otrava vorbelor 
ei încă mai plutea în aer. 

Cleo se linişti abia după zece minute, îi era greu să stea 
îmbufnată într-o zi atât de frumoasă, când era înconjurată de o 
mulţime de oameni zâmbitori. Pentru Cleo, asta era cea mai 
frumoasă parte a jobului: avea de-a face numai cu familii 
amabile sau cu perechi care-şi dădeau întâlnire în parc. 

„De fapt, aici, în parcul acvatic, nu poţi să fii niciodată trist”, 
îşi zise Cleo şi zâmbi. 

Chiar în acel moment, apăru şefa ei, doamna Geddes; de 
după colţ. 

— A, Cleo, aici erai! Avem prea puţin personal pentru 
concursul de frumuseţe. Poţi lucra de la nouă la patru? întrebă 
ea îngrijorată. 

Cleo se gândi o clipă. „Da, bineînţeles. Doar am nevoie de 
bani. Numai că...” 

— Sinceră să fiu, nu pot lucra în ziua aceea, se scuză ea. Aş 
vrea să vă pot ajuta, dar m-am hotărât să particip şi eu la 
concurs. 

Doamna Geddes se uită la Cleo destul de uimită, pentru că se 
bazase pe prezenţa ei. La urma urmelor, niciodată până acum 
nu o refuzase şi tocmai de aceea o solicita adesea ca 
înlocuitoare. 

— 0... ce frumos! zise ea, zâmbind surprinsă. Nu-ţi face griji, 


ne descurcăm noi! O să găsesc pe altcineva, completă doamna 
Geddes şi se îndepărtă. 

Cleo se uită în urma ei. „Oare am greşit cu ceva?” se întrebă 
ea. 


Capitolul 5 


Kim mergea pe aleea de la cafeneaua Juice-Net spre casă. Era 
foarte îngândurată. Pur şi simplu, nu-şi putea scoate din minte 
jurnalul lui Cleo. De când îl găsise, voia neapărat să discute cu 
cineva despre asta. Era conştientă că prietenii ei s-ar fi îngrozit 
să afle cum cotrobăise ea prin lucrurile surorii mai mari. Dar nu 
era nimeni în afară de ei cărora le-ar fi putut împărtăşi 
descoperirea - de fapt, habar n-avea ce putea însemna acel 
jurnal. 

Kim îşi petrecuse toată dimineaţa împreună cu prietenii, dar 
nu scosese niciun cuvânt despre jurnal. Nici chiar atunci când 
trecură pe lângă ea nişte băieţi de la şcoală, gândurile ei nu se 
dezlipiră de noul secret - iar totul deveni atât de evident, încât 
prietena ei Danielle o întrebă dacă se simţea bine. 

Ajunsă acasă, închise uşa şi păşi în hol. Se auzea muzică din 
sufragerie. Mama ei călca rufe. 

— Bună, draga mea, o salută doamna Sertori. A fost frumos 
cu prietenii la cafenea? 

— Da, a fost minunat, răspunse Kim, cu gândurile aiurea. 

— Te simţi bine, scumpo? o întrebă mama, observând că fata 
nu părea în apele ei. 

„Oare să-i povestesc?” se gândi Kim. „Dar... cum să-ncep?” 

— Mamă, începu ea circumspectă. Nu ţi se pare că, în ultimul 
timp, Cleo este... schimbată? 

Doamna Sertori se opri o clipă din călcat, 

— Nu, nu neapărat, răspunse ea, ridicând din umeri, La ce te 
referi? 

— Păi... parcă ar fi intrat într-o sectă, continuă Kim nesigură. 

Doamna Sertori izbucni în râs şi puse deoparte fierul de 
călcat. Era sincer amuzată. 

— Ştii măcar ce este aceea o sectă, Kim? o întrebă ea pe 
mezină, neînţelegând de unde-i venise o asemenea idee 
ciudată. 


— Nu... Dar ştiu că atunci oamenii fac lucruri ciudate, observă 
Kim, încercând să nu pară tocmai neştiutoare. 

Înaintedeaputeacontinuaconversaţia, cele două auziră uşa de 
la intrare, iar Cleo îşi făcu apariţia. 

— Bună, mamil Ce bine că eşti acasă! zise ea fericită. 

Apoi i se adresă surorii ei: 

— Asta nu te priveşte, aşa că dispari! 

Pentru o clipă, Kim rămase ţintuită locului. Cleo avea obiceiul 
s-o gonească de la discuţiile importante şi asta chiar o deranja. 
Dar, dacă pleca acum, poate că reuşea să audă ceva de pe 
scări. 

O „ucise” pe Cleo din priviri şi ieşi din cameră, dar se opri la 
baza scărilor, apoi se întoarse tiptil. 

Cleo o văzu pe sora ei dispărând. „E atât de enervantă!” îşi 
zise ea cu năduf, înainte de a-şi aminti de ce se întorsese acasă 
în goană. 

— Mami, de mult tot vrei să mă înveţi să cos... Cred că acum 
e momentul potrivit. Bine, nu chiar în clipa asta! Mai întâi 
trebuie să-mi hrănesc peştii. Dar dup-aceea... zise Cleo grăbită. 

Doamna Sertori era derutată. Îşi dădea seama că fiica ei ştia 
exact ce spune, dar era destul de ciudat. 

— Ei, sigur că... apucă ea să răspundă. 

— Fantastic! Atunci, ne vedem mai târziu, zise Cleo bucuroasă 
şi fugi în camera ei. 

Doamna Sertori oftă, în timp ce Cleo o zbughi pe scări. 

„Ce Dumnezeu se întâmplă cu fetele mele?” se miră ea. „Mai 
întâi Kim, iar acum Cleo...” 

În holul de la intrare, Kim era cel puţin la fel de uimită. Cleo 
nu voia să discute cu mama lor cine ştie ce secrete. Singurul 
lucru care o interesa părea să fie... croitoria! 

Aşa că bătu la uşă şi intră, înainte ca sora ei s-apuce să 
protesteze. Poate că, în sfârşit, avea s-o prindă făcând ceva 
suspect. 

„Nimic”, se gândi Kim dezamăgită şi se uită roată prin 
cameră. „Tot ce face Cleo este să curețe acvariul... Cât de 
plictisitor!” Trebuia să existe ceva. Jurnalul înfricoşător, purtarea 
ciudată a lui Cleo... Adică de ce-ar ţine cineva tot timpul uşa 
închisă, dacă nu face decât să curețe acvariul? 

— De ce închizi mereu uşa camerei tale? o întrebă Kim, cu un 
aer nevinovat. Dar ochii ei spuneau cu totul altceva - ei 


percheziţionau rapid fiecare ungher al încăperii. 

— Ca să nu intri tu, răspunse Cleo acră. Ţi-am dat eu voie să 
intri? 

— Păi... de ce să nu intru? continuă 

Kim. 

— Pentru că mă enervezi, zise Cleo. lar acum, gata, pa! 

Kim se descurajă. Aici, lucrurile nu funcționau ca în emisiunea 
ei preferată de la televizor. Pur şi simplu, nu obținea 
răspunsurile de care avea nevoie, 

— Ce-ai făcut cu peştii? insistă ea, în timp ce Cleo lustruia 
geamurile acvariului, 

— Sunt în,.. cadă, zise Cleo, gesticulând distrată. 

Informaţia îi era de-ajuns lui Kim. Scurta ezitare a lui Cleo îi 
dăduse de înţeles că ceva nu era în ordine. Aşa că se repezi la 
baie, pentru a găsi acolo mult aşteptatul răspuns. 

Cleo oftă uşurată, uitându-se la peştii din balonul de apă care 
plutea sub tavan, în el se aflau toţi peştii. Cleo îi ţinea acolo cu 
ajutorul puterii ei magice. Aşa îi era mult mai uşor să curețe 
acvariul! 

„Şi, în afară de asta, e mult mai mic riscul de-a mă uda şi de-a 
mă transforma într-un peşte uriaş...” 

Totuşi, trebuia să fie atentă, mai ales când era Kim prin 
preajmă. 

„Din fericire, Kim nu şi-a ridicat privirea spre tavan... Cum aş 
fi putut să-i explic?” se gândi Cleo, în timp ce cobora cu grijă 
peştii la loc în acvariu. O auzea pe Kim în baie, trăgând 
perdeaua de la duş, apoi deschizând sertarele, unul după altul. 
„Chiar îşi dă silinţa”, îşi zise Cleo. 

În momentul acela, Kim năvăli iar în camera surorii ei. În baie 
nu găsise nici o dovadă că s-ar fi întâmplat ceva ciudat, dar nici 
peşti.,. lar acum, aceştia înotau bine mersi în acvariu! 

— Cum ai făcut asta? o întrebă Kim, uluită, în cadă nu e niciun 
peşte! 

Cleo se uita la sora ei, dinspre biblioteca pe care tocmai o 
curăța, 

— Am zis „cadă”? Bineînţeles că mă refeream la asta de-aici, 
explică ea, arătând spre găleata care se afla lângă uşa de la 
baie. 

Kim se uită supărată la sora ei. Era sigură că ceva nu era în 
ordine. Cleo nu ştiuse niciodată să mintă, iar de data asta era 


clar că nu-i spunea adevărul, doar că mezina nu putea găsi nicio 
dovadă. Aruncă o ultimă privire prin camera surorii ei, apoi 
plecă. Cleo o urmări cu privirea, pe de-o parte uşurată, pe de 
alta furioasă. Kim punea ceva la cale, numai că nu-şi 

dădea seama ce. Lui Cleo îi trecu prin minte că sora ei 
descoperise ceva - sau, cel puţin, îşi imagina că descoperise. 

Kim se aşeză pe canapea şi-şi trase genunchii la piept. Işi 
luase un atlas uriaş. Toată lumea credea că-şi face temele, dar, 
de fiecare dată când nu se simţea privită, o urmărea pe sora ei. 
Aceasta stătea la masă şi lucra. 

„Oare ce-o fi ascunzând?” se întreba Kim cu înfrigurare. Ochii 
ei se făcuseră oblici, de cât de tare se concentra. 

Din când în când, mai dădea câte-o pagină, pentru ca nimeni 
să nu intre la bănuieli. De fapt, în spatele atlasului ascunsese 
jurnalul lui Cleo şi încerca să spargă codul. 

„Pur şi simplu, nu-i dau de capăt!” se gândi Kim disperată. 
„Mi-ar trebui un pic de ajutor.,, Poate din partea cuiva care să fie 
bun la matematică - sau cam aşa ceva.” 

Cleo habar n-avea ce se întâmpla. Stătea la masă şi se 
gândea la costumul ei pentru concursul de Miss Regina Mării. 

„Nu trebuie să fie prea complicat”, îşi zise. „N-am atât de 
mult timp la dispoziţie. Concursul este mâine.” Se uita în jur, 
căutând o sursă de inspiraţie. 

„Să mă costumez în pirat?” se gândi ea, uitându-se la tricoul 
cu dungi al mamei, care pregătea masa de seară. „Nu... In 
niciun caz! Doar e un concurs de frumuseţe, nu o petrecere cu 
tema Blestemul piraţilor. Sau în langustă? Exclus, e prea 
complicat! Sau în sirenă? Nu, nu se poate.., Emma şi Rikki s-ar 
înfuria cumplit!” 

Mama lui Cleo se uita la cele două fete, pe care le credea 
preocupate de teme, 

„Cecopiibuniam!”segândieamândră. „Amândouă sunt foarte 
harnice.” 

— Ce citeşti, Kim? întrebă ea. 

Kim se sperie de moarte. Era adâncită în jurnalul surorii ei, 
astfel că nici n-o observase pe mama apropiindu-se. Şi, deodată, 
iat-o chiar lângă ea! 

— A, ceva pentru şcoală... spuse ea, făcând semn cu mâna de 
parcă n-ar fi fost nimic interesant. Exersase mult timp privirea 
nevinovată pe care acum avea ocazia s-o afişeze. Dac-ar fi 


închis brusc cartea, mama ei sigur ar fi intrat la bănuieli şi ar fi 
cerut amănunte. Sau, mai rău, ar fi vrut să-i verifice temele. Dar 
Kim stătea liniştită şi o privea în ochi, convingând-o să nu intre 
în detalii şi s-o lase în pace. 

— Trebuie să fie o lectură tare palpitantă, zise doamna Sertori 
în cele din urmă, zâmbind. 

Kim îi zâmbi şi ea. 

— Este foarte instructivă, explică fata, sigură pe ea. „Mult mai 
mult decât ţi-ai putea imagina!” 

Mama o mângâie pe Kim, zâmbind. Trebuia să recunoască 
faptul că purtarea din ultimul timp a fetei o îngrijora. Pe de altă 
parte, nici nu era stilul ei să stea atât de liniştită pe canapea şi 
să înveţe. Apoi, îşi aminti de discuţia de mai devreme. „Poate că 
încă mai crede că sora ei vrea să intre într-o sectă şi caută în 
atlas ţările respective”, îi trecu deodată prin minte. „Nu! Cum 
pot să mă gândesc la asemenea prostii?” se mustră ea singură 
şi se întoarse în bucătărie. 

— Cleo, strânge-ţi lucrurile! lar tu, Kim, pune masa! le strigă 
ea celor două fete. 

Kim mormăi îmbufnată pe canapea. Dacă detesta ceva, lucrul 
ăsta era să pună masa. 

— OK, mami! Sunt gata într-un minut! răspunse Cleo, încă 
dusă pe gânduri. „Ce-ar fi să mă costumez într-o... corabie? Aş 
putea să-mi bag beţişoare prin păr şi să fixez nişte pânze, şi... O, 
nu, ce idee stupidă!” 

Mama lui Cleo se uită pe schiţele răsfirate pe masă. Habar nu 
avea ce reprezentau. „Sper să nu se facă de ruşine mâine”, se 
gândi ea îngrijorată, făcând ordine pe masă. Ordonă desenele 
într-un leanc şi puse creioanele la locul lor. 

Deodată, Cleo se îndreptă în scaun. „Asta e!” îşi zise ea, 
emoţionată. „Este ideea perfectă!” 

Speriată, mama tresări şi răsturnă un pahar cu apă, care se 
afla pe masă. 

— Aah! se eneivă Cleo, sărind de pe scaun. Ce faci?! 

Lichidul se prelinse pe masă, pe schiţe, şi o stropi pe braţ, 

— E doar apă, draga mea! zise mama, dar Cleo era deja 
foarte agitată şi ieşi în goană din încăpere. 

Un asemenea moment vânase Kim. Ocazia era prea bună 
pentru a o rata. Cleo reacţionase exagerat, iar Kim trebuia să 
ştie de ce. În clipa următoare, sări şi ea în picioare şi o urmă pe 


Cleo. 

„O să mă transform în sirenă sub ochii nebunei ăsteia de soră- 
meal” se gândea Cleo panicată, în timp ce intra în baie. 

Trei... doi... unu.., Deja simţea furnicăturile specifice în 
picioare. Apoi apăru coada de peşte şi fata se prăbuşi, înotă- 
toarea se lovi zgomotos de gresia din baie. O fracțiune de 
secundă mai târziu, ajunse şi Kim în holul din faţa băii, dar nu 
putu decât să zărească pentru o clipă strălucirea solzilor de pe 
coada lui Cleo, înainte ca sora ei să-i trântească uşa-n nas. 

Kim se frecă la ochi, uluită. Nu putea să creadă ceea ce 
tocmai văzuse. Dar ce să fi fost oare, mai exact? îşi lipi urechea 
de uşă, dar în baie era linişte deplină. 

— Kim! o strigă mama. Pleacă de la uşă! 

Nu tocmai încântată, copila se întoarse în sufragerie şi luă 
atlasul de pe jos. În graba mare, îi scăpase din mâini. Din 
fericire, îl închisese înainte să fugă după Cleo. Altfel, mama ar fi 
descoperit cu siguranţă jurnalul ascuns între pagini. 

— Nu ştiu de ce faci asta, dar e tare nepoliticos să asculţi pe 
la uşi! lar sora ta este suficient de agitată fără să mai contribui 
şi tu. N-o ajuţi cu nimic dacă-ţi bagi nasul neinvitată în treburile 
ei, zise mama, înainte să mototolească schiţele ude şi să le 
arunce la gunoi. 

Dar Kim era deja preocupată de alte lucruri. Tocmai găsise în 
jurnalui lui Cleo un desen foarte interesant: Cleo şi Emma în 
apă, alături de delfini. 

Kim dădu din cap, mulţumită de sine: acum ştia cine avea s-o 
ajute să dezvăluie secretul. 


Capitolul 6 


După-amiaza târziu, Emma şi familia ei stăteau în jurul mesei. 
Jucau cărţi, ca de obicei, o dată pe săptămână. Pe vremea când 
Emma muncea din greu pentru cariera ei de înotătoare, aceasta 
era singura fereastră de timp liber petrecut împreună cu familia. 

Deodată, cineva sună la uşă. Emma se repezi să deschidă. 

— Ah... făcu ea surprinsă, când văzu cine stătea în faţa uşii. 
Nu aştepta pe nimeni dintre prietenii ei - cu atât mai puţin pe 
Kim, sora mai mică a lui Cleo. 

Probabil că mirarea i se citea pe chip, căci Kim trecu direct la 


subiect. 

— De fapt, îl căutam pe Elliot, zise ea repede. Apoi se strecură 
pe lângă Emma şi intră în casă. 

Elliot, care-şi auzise numele, îşi ridică ochii din cărţi. 

„Of, nu se poate, e Kim de la şcoală...” îşi zise el supărat. 

— Ce vrei? întrebă Elliot, pe un ton neprietenos. 

De fapt, Kim nu-i era complet antipatică, dar uneori prea 
insista să-şi impună propriile păreri. Cei doi nu erau tocmai 
prieteni, spre deosebire de surorile lor, dar se mai întâlneau 
câteodată, când mergeau cu părinţii la un grătar. Dar, pentru că 
Elliot şi Kim erau de-o seamă şi se jucaseră de mici împreună, 
toată lumea îşi imagina că erau buni prieteni. 

Emma rânji. „Aşa, deci... S-a făcut mare şi Elliot, dacă are 
deja o prietenă”, îşi zise ea. Bine că Elliot nu-i ghicea gândurile, 
altfel n-ar fi fost prea încântat! 

— Cred c-ar trebui să-mi fac ordine în cameră, zise Emma 
nevinovată. „Lăsaţi porumbeii singuri”, le semnaliza ea şi pă- 
finţilor, printr-un gest discret. 

Părinţii Emmei săriră imediat de pe scaune şi rostiră într-un 
glas: 

— Venim să te-ajutăm! 

„Ce drăguţ!” se gândi mama Emmei şi strânse mâna soţului 
ei, care o privea nedumerit. Habar n-avea ce se-ntâmpla. 

El nu voia decât să joace cărţi. 

Elliot se uita la Kim supărat şi aştepta ca ea să spună odată 
pentru ce venise. Dar Kim nu scoase niciun sunet, până nu 
dispărură ceilalţi membri ai familiei. 

— Deci? întrebă el nerăbdător şi-şi încrucişă braţele pe piept. 
Tocmai voia să înceapă să bată din picior, când Kim se duse 
să se asigure că nu-i asculta nimeni. Voia să fie doar ei doi, când 

avea să-i dezvăluie lui Elliot secretul. 

— Uite, zise ea şi-i întinse jurnalul, pe care-l ţinuse până 
atunci ascuns sub pulover. Trebuie să-l citeşti neapărat. E 
jurnalul lui Cleo. 

Elliot tresări speriat. 

— în niciun caz! Eu nu citesc jurnalul nimănui, răspunse el 
revoltat. 

Kim îşi plecă privirea. Avea senzaţia că Elliot începe să-i facă 
morală. 5 

„La fel ca soră-sa!” se gândi ea supărată. „Aştia-s toți nişte 


oameni de onoare. Groaznic! Nu ştiu cum de se pot suporta!” 

— E spre binele tău, Elliot, continuă Kim secretoasă şi-i întinse 
din nou jurnalul. 

Băiatul făcu încă un pas în spate. 

— Este un lucru personal, intim, repetă el, refuzând din nou. 

Kim oftă. Era mai greu decât îşi imaginase. „Of, Doamne! 
Totul merge pe dos 

— Ascultă-mă! Am motive să cred că sora mea, sora ta şi... 
probabil Rikki sunt sirene! zise ea într-un suflet şi încercă înc-o 
dată să-i ofere jurnalul. Citeşte şi convinge-te! 

Nu prea convins, Elliot luă jurnalul şi se aşeză. O să-i facă pe 
plac lui Kim, dacă asta însemna s-o vadă mai repede plecată. 
Deschise jurnalul lui Cleo, la întâmplare, şi-l răsfoi. Îi săriră în 
ochi câteva schiţe în care Emma, Rikki şi Cleo aveau picioarele 
desenate în chip ciudat. Dar de aici şi până la ideea lui Kim că 
fetele ar fi fost sirene era cale lungă. Elliot se uită la scris, dar 
nu putea descifra nici un cuvânt. 

— Este un limbaj secret! zise el, mai mult sieşi decât lui Kim. 

Fata rânji. 

— Vezi, acum totul e clar, făcu ea plictisită. 

— Nimic nu e clar, o corectă Elliot. 

„Ce căpos poate să fie! De fapt, ar trebui să-mi mulţumească 
pentru că încerc să-l ajut.” Kim îi smulse jurnalul din mână. 

— Uită-te la ăsta... şi la ăsta... şi la ăsta... zise ea, punând 
degetul pe diferite desene. Sunt sirene! 

Dar Elliot avea nevoie de nişte dovezi mai consistente, nu 
doar de nişte desene, pentru a se convinge că ceva nu era în 
ordine cu sora lui. 

— Pot fi doar nişte măzgălituri, zise el, Şi mie îmi place să 
mâzgălesc, 

Kim se lovi peste frunte. 

— Elliot! Am văzut-o pe Cleo la noi în baie. Avea o coadă de 
peşte! Sună ciudat, dar, dacă am dreptate, ele pot să şi 
controleze apa, cu ajutorul unor puteri magice, 

Deodată, Kim auzi o uşă trântindu-se la etaj şi pe cineva 
coborând în fugă scările. Ascunse rapid jurnalul sub o pernă de 
pe canapea şi afişă o mină nevinovată. Emma se îndrepta spre 
bucătărie. 

— Nu vă deranjez... Vreau doar să-mi iau ceva de băut, zise 
ea zâmbind. 


Elliot şi Kim o urmăriră din priviri. Amândoi afişau un zâmbet 
larg şi încercau să pară cât se poate de nevinovaţi. 

— E vrăjită! îi şopti Kim băiatului. Ce crezi c-o să bea? Sigur 
nu apă, pentru că nu are voie s-o atingă! 

Elliot se întoarse şocat spre Kim. Avea senzaţia că fata se 
simţea foarte bine în rolul de bârfitoare. Putea să spună ce voia 
despre sora ei, dar nimeni nu avea voie să spună obrăznicii 
despre sora lui mai mare. g 

Emma habar n-avea ce se întâmpla în spatele ei. Iṣi luă o 
sticlă cu apă din frigider, băgă un pai în ea şi ieşi din bucătărie. 
După ce Emma se îndepărtase de cei doi, Elliot se întoarse către 
Kim şi o privi sarcastic. 

— Ce ziceai? făcu el. 

Dar Kim avea un răspuns pentru toate. 

— E isteaţă, zise ea cu un aer misterios. Emma bea apă doar 
cu paiul, ca să nu-i atingă pielea. 

„Kim chiar crede că le ştie pe toate!” îşi zise Elliot, care 
începea să se înfurie. 

— Cred că e mai bine să pleci, îi spuse el şi se ridică de pe 
canapea. 

— Trebuie să mă crezi! zise Kim. Ştiu exact ce spun! 

Elliot scoase jurnalul de sub pernă şi i-l puse în braţe lui Kim. 

— Vezi, tocmai despre asta e vorba. Eu nu te cred! zise 
băiatul şi o împinse pe Kim spre uşă. 

— Te rog! Ascultă-mă! îl imploră ea. 

Avea nevoie de Elliot pentru a elucida misterul. Însă el nu se 
lăsă convins. 

— Pe mâine, la şcoală! zise el, deschizând larg uşa. 

— Elliot! Dacă nu deschizi ochii şi nu vrei să vezi ce se 
întâmplă, vei fi poate prima ei victimă, zise Kim disperată. 

— Pe mâine, la şcoală! repetă Elliot, o împinse pe Kim afară şi 
încuie uşa. 

Pentru o clipă, Kim rămase ţintuită locului. Nu-i venea să 
creadă. 

„Dacă nici Elliot nu mă crede, în ciuda tuturor dovezilor...” se 
gândi ea, ţinând jurnalul la piept. „Atunci, pe cine aş putea 
convinge?” 

înăuntru, în casă, Elliot se sprijini de uşă. 

„Ce-o fi apucat-o?” se miră el. Habar n-avea, dar îi venea greu 
să recunoască, pentru că asta arfi însemnat să recunoască şi 


faptul că nu ştia nimic despre fete. 

Emma se sprijini de uşa de la baie şi, pentru a treia oară, se 
uită la ceas. 

— Elliot, grăbeşte-te! îl rugă ea. 

— Sunt gata imediat. Doar un minut! strigă Elliot prin uşa 
închisă. 

Emma oftă. Băiatul spusese acelaşi lucru şi în urmă cu cinci 
minute şi încă se mai auzea apa de la duş. Părea să se simtă 
foarte bine acolo. 

— Stai deja de douăzeci de minute în baie! O să rămân fără 
apă caldă, zise ea supărată. 

Elliot îşi vâri înc-o dată capul sub jet, savurând momentul. 
Aproape că nu mai auzea vocea Emmei, cu tot zgomotul apei, Şi 
totuşi, ştia că fata îşi pierduse răbdarea. 

Emma ascuita la uşă şi bătea uşurel din picior, „Nu pot să 
cred că nu iese din baie! Imediat o să se termine apa caldă.,. la 
să vedem dacă-i place să facă duşuri reci!” 

În baie, Elliot simţi un junghi în ceafă. „Hei! Ce se-ntâmplă?” 
se întrebă el. „Uhhh, apa asta e de gheaţă!” 

Sări urgentdin cabină şi-şi luă un prosop, Stătea în mijlocul 
băii, tremurând de nervi şi de frig. Apoi se îndreptă din nou spre 
cabina de duş şi o deschise. Nu-i venea să creadă: din duş 
cădea grindină! 

Repede, închise robinetul, în timp ce-l loveau în continuare 
bucățele de gheaţă, închise cu grijă uşa cabinei de duş şi se uită 
derutat prin baie, încercând să găsească o explicaţie pentru 
ciudatul fenomen. 

— Elliot! urla Emma de pe hol, bătând cu pumnii în uşă. 

— Da, vin acum, Emma! răspunse el apăsat. 

„Evident, asta el Trebuie să fi fost Emma!” se gândi el, fixând 
cu privirea uşa de la baie. Ştia că Emma stătea acolo, afară. Era 
supărată pe el şi spusese că o să se răcească apa şi... 

Deodată, lui Elliot i se făcu frică. 

Seara târziu, când toată lumea era deja în pat, Elliot se 
strecură în sufragerie Cu mare băgare de seamă, luă telefonul şi 
formă un număr. 

— Kim, ai avut dreptate. 

A doua zi, Elliot îşi făcu urgent temele Se sculase înaintea 
tuturor, îşi făcus ordine în cameră şi măturase aleea de la 
intrarea în casă. Când părinţii iui îşi făcură apariţia în bucătărie, 


el era deja acolo şi mânca. 

— Bună dimineaţa, matinalule! zise tatăl său. 

— Da... Am vrut să mă scol mai devreme, pentru că am nişte 
treburi de rezolvat, zise Elliot, cu ochii în castronul cu cereale. 

— Aha... Şi ce treburi, mă rog? îl întrebă mama. 

— Păi... nişte chestii! răspunse Elliot, cam nepoliticos. 

Părinţii lui îl priviră nedumeriţi. Îşi făceau griji pentru 
comportamentul ciudat al băiatului, deşi ştiau prea bine că toţi 
adolescenţii sunt imprevizibili. 

Elliot se foia pe scaun. Nu-i plăcea să aibă secrete faţă de 
părinţii lui, dar, noaptea trecută, Kim îi dăduse instrucţiuni 
precise. Nu avea voie să discute cu nimeni, înainte ca ei doi să 
pună lucrurile la punct. 

Se uită la ceas. „Ca să mă întâlnesc cu Kim la nouă şi 
jumătate în parcul acvatic, ar cam trebui să plec!” îşi zise el şi 
sări de pe scaun. 

— Păi... eu o cam iau din loc! Trebuie să mă întâlnesc cu nişte 
prieteni, le spuse părinţilor. Mă întorc la prânz. Ne vedem pe la 
unu! 

Apoi îşi luă rucsacul şi dispăru. 

— Stăteam liniştit sub duş şi, deodată, a început să cadă 
grindină! îi povesti el lui Kim, încă speriat. Se aflau de 
cincisprezece minute în parcul acvatic, iar Kim deja auzea 
povestea asta a doua oară. 

— OK, relaxează-te, zise ea cu blândeţe. 

Pe undeva, avea senzaţia că Elliot exagerează când vorbeşte 
de grindină. Pe de altă parte, şi ea îşi văzuse sora cu coadă de 
peşte şi o luase razna, la fel ca el. II trase spre zona cu urşii 
polari. 

— Trebuie să ne gândim bine cum rezolvăm problema asta, 
zise ea, privind urşii care-şi înfulecau micul dejun. 

Kim şi Elliot stăteau la marginea ţarcului, duşi pe gânduri. 

— Poate c-ar trebui să vorbim cu ele, spuse Elliot. 

— Poftim? Să vorbim cu ele? Ai înnebunit?! ţipă Kim. 

— Păi... Am învătat că multe lucruri se pot rezolva prin 
comunicare. 

Era ăe-a dreptul surprins de reacţia lui Kim, Fata oftă teatral. 

— Comunicarea este pentru oameni, dar ele nu sunt tocmai 
oameni... Sunt mai degrabă... 

Kim se gândi o clipă. 


— Vrăjitoare... Vampiri... Cel mult, putem încerca să le oprim. 

— Şi cum te-ai gândit s-o facem, mă rog frumos? întrebă 
Elliot, cu ochii măriţi de spaimă. 

Kim zâmbi. Îl adusese exact acolo unde voia. 

— Ele îşi iau adevărata înfăţişare când se udă. Cred c-ar 
trebui să le deconspirăm, zise ea, cu satisfacţie. Trebuie doar să 
găsim momentul potrivit - şi vom fi nişte supereroi! 

Elliot ajunse la timp la masă, Tocmai se pregătea să spele 
vasele, când Emma veni acasă şi se trânti pe canapea. 

„Ce porcărie! Dac-ar fi venit cu zece minute mai devreme, aş 
fi păcălit-o să spele vasele. lar atunci aş fi văzut ce se întâmplă 
când se udă pe mâini, însă chiar şi numai gândul îl făcea să se 
simtă vinovat. Nu era genul lui să spioneze, iar acum era pe cale 
să dovedească faptul că sora lui mai mare, pe care o iubea atât 
de mult, era sirenă. Şi totuşi, trebuia să ştie adevărul. Elliot 
umplu un pahar cu apă şi se îndreptă spre canapea. Emma îşi 
ridică ochii de pe revista pe care tocmai o răsfoia şi-l întrebă: 

— Hei, Elliot! Ce faci? 

— Nimic, răspunse Elliot, şovăielnic. Dar tu? 

— Citesc un pic, răspunse Emma, zâmbind. Nu bănuia nimic. 

Lui Elliot, paharul i se părea greu. 

— Vrei o gură de apă? o întrebă pe Emma şi-i oferi paharul. 

Emma tresări în momentul în care apa clipoci, gata să se 
verse. 

— Nu, mulţumesc! răspunse ea, încercând să rămână cât mai 
calmă. 

— Îţi dau cu plăcere, insistă Elliot, luând şi el o înghiţitură. 

Emma se uită la el. „Ceva nu e-n ordine... Se comportă destul 
de ciudat”, se gândi ea, alarmată. 

— Nu mi-e sete! explică fata, chiar dacă-şi simţea gura uscată 
de spaimă. 

Lui Elliot i se puse un nod în gât. Ştia că Emma bănuia ceva. 
În mod normal, l-ar fi întrebat ce-l apucase, dar acum, se 
întâmpla tocmai lucrul de care se temuse. Sora lui avea un 
secret - şi părea a fi ceva important. 

— Ştii ceva? Eu vreau să împart totul cu tine, pentru că eşti 
sora mea. lartu mă răsplăteşti cu secrete şi minciuni! izbucni el 
deodată. 

Elliot simţea cum i se umezesc ochii. 

Emma îl privea uluită. 


— Ce minciuni? întrebă ea, cu voce tremurândă. 

Bănuia că Elliot îi descoperise secretul. 

— De ce nu mi-ai spus că eşti sirenă? se smiorcăi el, apropiind 
paharul şi mai mult de fata Emmei. 

— Vai, Elliot! Dar de ce crezi c-aş fi... sirenă? întrebă Emma, 
străduindu-se să râdă în hohote, încerca să-i dovedească acum 
că se purta prosteşte. 

— Pur şi simplu, ştiu! 

Elliot puse paharul cu apă pe masa din sufragerie şi se trânti 
pe canapea, lângă sora lui. 

— leri a venit la mine Kim, cu jurnalul surorii ei. Sunt acolo 
câteva desene cu tine şi cu Rikki - în care aveţi cozi de peşte! 

Elliot îşi lăsă faţa în mâini şi izbucni în plâns. 

Emmei îi părea rău pentru fratele ei. Nu suporta să-l vadă atât 
de supărat. Erau o familie unită şi-i fusese atât de greu să 
ascundă secretul de ceilalţi! O năpădi tristeţea şi era gata-gata 
să izbucnească şi ea în plâns. Dar la ce i-ar fi folosit? Aşa că 
încercă să se adune. 

„Elliot încă e un copil, Dacă-i spun adevărul, mâine o să ştie 
toată lumea.” încercă să-şi îmbrăţişeze fratele, dar acesta o 
respinse şi sări de pe canapea. 

— Deci nu negi povestea?! ţipă el. 

— Eu... eu... Începu Emma, dar Elliot fugi din cameră, înainte 
ca ea să apuce să mai spună ceva. 


Capitolul 7 


Emma se bucura acum că luase hotărârea să meargă până la 
Cleo pe jos, şi nu cu bicicleta. Mersul rapid îi făcuse bine, o 
ajutase să se mai calmeze. Ajunsese în faţa casei familiei 
Sertori. Voia s-o certe pe Cleo în legătură cu jurnalul. Chiar şi 
numai gândul la jurnal îi accelera pulsul. Dar cineva trebuia să-i 
spună cât fusese de neatentă... 

Emma trase adânc aer în piept şi bătu la uşă. Spera doar să 
nu-i deschidă Kim. Nu ştia ce se putea întâmpla dacă 
obrăznicătura... „Linişteşte-te, Emma!” îşi zise ea şi-şi adună 
forţele. 

Doamna Sertori îi deschise uşa, zâmbind. 

— Bună, Emma! zise ea. Mă bucur să te văd! Ce mai face 


mama ta? 

— Bine, mulţumesc, doamnă Sertori, răspunse Emma 
politicoasă. 

— Cu siguranţă, o cauţi pe Cleo. E sus, la ea în cameră. Urcă 
liniştită! o pofti doamna Sertori. Cleo! A venit Emma! strigă ea, 
în timp ce Emma urca scările. 

In drum spre camera lui Cleo, Emma se gândea cum să 
abordeze subiectul. Până acum fusese prea furioasă ca să 
gândească logic, dar acum era aici şi... 

Bătu la uşa lui Cleo, apoi o deschise. Prietena ei era în pat şi 
desena. 

— Hei! o întâmpină ea pe Emma. Ce mai faci? 

— Tu ţii un jurnal? Ai înnebunit? izbucni Emma, în timp ce 
închidea uşa. 

Cleo se ridică. Era foarte surprinsă şi derutată. Cele două fete 
se cunoşteau de mult timp, astfel încât Emma nu trebuia să mai 
adauge nimic. Cleo ştia exact despre ce vorbea prietena ei. 

— Doar unul... mic, răspunse ea ruşinată. 

_ „Doar unul mic...” Emma se străduia să-şi potolească furia. 
Incă avea în faţa ochilor figura plânsă a fratelui ei. 

— Cu toate detaliile despre viaţa noastră de sirene! îi replică 
tăios. 

Doar buzele strânse trădau furia Emmei, dar semnul acesta 
era suficient pentru Cleo. 

— Dar nu ştie nimeni! zise ea, începând să se enerveze. 

Se ridică din pat, deschise comoda şi începu să-l caute. Avea 
să-i arate Emmei că este mai precaută decât şi-ar fi imaginat ea 
- sau oricine. 

„Toată lumea mă subestimează...” se gândi Cleo mâhnită. 
„Doar ieri l-am pus aici, pentru c-am desenat ceva frumos, cu 
mine şi delfinii... Sau a fost alaltăieri?” 

Dar jurnalul nu mai era acolo unde îl ascunsese ea. Stând cu 
spatele la Emma, Cleo căuta cu înfrigurare prin sertare. Nici 
urmă de jurnal! Era momentul să accepte adevărul. 

— A dispărut! zise ea, ruşinată. 

— Da, ştiu asta! Cum credeai c-am descoperit că ţii un jurnal? 
Sora ta a venit ieri cu el la mine acasă şi i l-a arătat fratelui 
meu! 

Emma lăsă braţele să-i cadă pe lângă corp, deznădăjduită. 

— îmi pare atât de rău... Incercă să se scuze Cleo. Ce-i de 


făcut acum? 

— Habar n-am, răspunse Emma. a 

Abia acum începu Cleo să-şi facă griji cu adevărat. In mod 
normal, Emma avea o soluţie pentru orice. 

— Ce-ar fi să încerc să-mi recuperez jurnalul? Ştiu majoritatea 
ascunzătorilor lui Kim, nu poate fi prea greu! 

Emma o privi surprinsă. 

Nu-şi amintea ca prietena ei să fi găsit vreodată soluţia unei 
probleme. În mod normal, aştepta ca Emma să-i spună ce era de 
făcut. 

„Trebuie să se simtă cumplit, de data asta!” se gândi Emma, 
simțind cum furia începea s-o părăsească. 

— OK, tu găseşti jurnalul, iar eu o sun pe Rikki. La urma 
urmei, povestea asta ne priveşte pe toate trei, zise Emma. Ne 
vedem mai târziu, la Juice-Net. 

Cleo zâmbi uşurată. Emma o iertase. 

— OK, asta e o idee bună! îţi trimit un SMS când găsesc 
jurnalul, 

— Perfect! Şi... Cleo? îmi pare rău că m-am înfuriat aşa. Dar 
trebuia să fi văzut faţa lui Elliot - şi m-ai fi înţeles! 

— Ei, nu-ţi face probleme, Emma! o întrerupse Cleo pe 
prietena ei. Ştiu că nu-ţi place să ai secrete faţă de familia ta. Eu 
sunt supărată pe mine. 

Cele două prietene îşi zâmbiră. Tensiunea dintre ele 
dispăruse. După ce Emma închise uşa în urma ei, plecând spre 
Rikki, Cleo se aşeză pe un colţ al patului şi-şi ascunse faţa în 
mâini. Se gândea unde să caute jurnalul dispărut. Nu-i venea să 
creadă că sora ei îi cotrobăise prin cameră. „Bineînţeles! O 
asemenea nesimţire e tipică pentru ea.” Cleo se ridică furioasă, 
deschise uşa camerei şi... 

— Kim! strigă ea pe hol, ca să verifice dacă sora ei era acasă, 

Neprimind nici un răspuns, Cleo fugi în camera lui Kim. 

— Kim! strigă ea din nou. 

„Ori mă ignoră, ori chiar nu e acasă”, se gândi Cleo şi cercetă 
din priviri camera surorii ei. „Oricum ar fi, o să caut prin toate 
cotloanele - şi nu mă interesează dac-o să mă prindă careva!” 

La parter, doamna Sertori o auzi pe Cleo strigând-o pe Kim, 
„Vai de mine! lar a făcut fata asta vreo prostie,..” 

Două ore mai târziu, Cleo intra în cafenea. Le căută din priviri 
pe Rikki şi pe Emma. Cele două fete stăteau într-un separeu şi 


discutau cu voce scăzută. Când o zăriră pe prietena lor, îi făcură 
semn cu mâna, 

Cleo era neagră de supărare. Se simţea atât de vinovată! 
„Dacă n-aş fi scris un jurnal prostesc... Aş fi evitat toată nebunia 
asta!” 

Pe de altă parte, îi era clar că nu putea să le evite pe 
prietenele ei. De asemenea, spera ca ele s-o ierte. Doar de-asta 
îi erau prietene! 

Mergând spre masa celor două, Cleo trecu pe lângă Miriam şi 
Tiffany, care stăteau, ca de obicei, una lângă alta şi forfecau pe 
toată lumea. Apoi, Cleo îl zări pe Lewis, care era adâncit în 
căutările lui, pe internet. 

Fata se aşeză pe un scaun, lângă Emma, şi le dădu imediat 
vestea: 

— Am găsit jurnalul! Era sub perna lui Kim! zise ea şi-şi cobori 
privirea. 

Emma îi povestise deja lui Rikki ce se întâmplase. Amândouă 
puteau citi pe faţa lui Cleo supărarea şi sentimentul de 
vinovăţie. 

— Bine că l-ai găsit! observă Rikki. 

Cleo îşi ridică ochii şi răsuflă uşurată, 

văzând că prietenele ei zâmbeau încurajator. Acum se simţea 
mult mai bine. 

Perdeaua de la uşa cafenelei foşni, iar Kim şi Elliot îşi făcură 
apariţia. Rikki, care avea tot timpul privirea aţintită către uşă, îi 
zări prima. 

— la uitaţi-vă cine-i aici! zise ea şi le făcu semn spre cei doi 
copii. 

Cleo mârâi: 

— Îi arăt eu ei! 

Şi încercă să treacă pe lângă Rikki. 

— Eu zic s-o ignori! o sfătui Emma şi o obligă pe Cleo să se 
aşeze la loc. 

„Asta ne-ar mai lipsi! O ceartă între cele două surori”, îşi zise 
Emma. „Ar fi o ocazie fantastică pentru Kim să dezvăluie 
povestea cu sirenele. lar Tiffany şi Miriam sunt de faţă... Nu, 
asta nu poate să se întâmple!” 

Privi furioasă în direcţia celor două fete, dar ele nu observară 
situaţia tensionată. 

În celălalt capăt al cafenelei, Elliot şi Kim se aşezară la o 


masă. 

— Sunt toate aici! observă Kim bucuroasă, după ce inspectase 
încăperea. Ai adus uneltele? ` 

Elliot rânji, îşi luă rucsacul şi-l deschise cu atenție. Inăuntru se 
afla cel mai mare pistol cu apă pe care-l văzuse vreodată Kim. 

„O să fie superi” chicoti fata în sinea ei. 

Emma se uită spre Elliot. După faţa lui, îşi dădu seama că el şi 
Kim puneau la cale ceva necurat. 

— Ăştia doi nu se dau bătuţi! le zise ea lui Cleo şi Emmei, apoi 
îşi lăsă capul în mâini. 

Rikki o privi pe Emma. De când o cunoştea, fata asta nu se 
dăduse niciodată bătută. 

— Păi, atunci, trebuie să facem ceva! zise Rikki, bătând cu 
pumnul în masă, gata să-şi protejeze prietenele. 

Dar cele două fete se uitau neajutorate una la alta. Nici una 
nu avea habar ce era de făcut. După câteva secunde de tăcere 
stânjenitoare, Emma îşi ridică totuşi privirile pline de speranţă. 
Arăta de parcă tocmai îi venise o idee. 

— Lewis?! strigă ea, cât putu de dulce. 

Lewis îşi dezlipi privirea de monitor şi ridică din sprâncene. 

— Hm? răspunse el sceptic. 

Cunoştea mult prea bine tonul Emmei de poţi-să-mi-faci-un- 
serviciu. Era clar că trebuia să meargă la masa fetelor, ca să 
discute cu ea. Lewis oftă. „lar trebuie să fac pe salvatorul!” se 
gândi el şi împinse la loc scaunul din faţa calculatorului. 

Între timp, Elliot încerca să-şi scoată pistolul cu apă din 
rucsac, fără să fie observat. Dar chestia aia imensă se agăţase 
de un buzunar interior. 

Deodată, Kim observă că Emma îl chemase pe Lewis la masa 
lor. 

— Stai! îl opri ea pe Elliot. Lewis e de-al lor. 

Pentru moment, Elliot îşi întrerupse strădania, crezând că fata 
o luase razna. 

— Nu mi-l pot imagina pe Lewis ca... sirenă, zise el serios. 

— Nu, prostuţule! El este un siren. Un soi de sirenă la 
masculin! răspunse Kim, cu privirea întoarsă spre Lewis, care 
tocmai se apropia de masa fetelor. 

— Stai jos, cât poţi de calm! îi porunci ea lui Elliot, care-şi 
puse din nou rucsacul sub masă. 

Lewis se strâmbă nemulţumit, după ce Emma îi povesti 


ultimele noutăţi. 

— Cât ştiu, mai exact? întrebă el, uitându-se de la una la alta. 
Toate trei păreau ruşinate. 

— Mai mult sau mai puţin... totul | mormăi Rikki, încercând să 
n-o privească direct pe Cleo. Ştia exact cum se simţea prietena 
ei din cauza poveștii ăsteia şi nu voia să înrăutăţească lucrurile. 

— O,darastaeoadevăratăperformanţă! Aţi reuşit! zise Lewis şi 
aplaudă. 

— Ăsta nu-i un motiv să-ţi baţi joc de noi! Pur şi simplu, s-a 
întâmplat, da? Hai să terminăm cu batjocura şi să găsim 
împreună o soluţie, zise Rikki, salvând astfel situaţia. Care-i 
planul de bătaie, stimaţi colegi? 

Tiffany îşi ridică ochii din revistă la comanda lui Miriam. 
Aceasta tocmai îi arăta separeul unde se aflau Rikki, Emma, 
Cleo şi Lewis. Miriam ridică din sprâncene, observând scena, 

— Necazuri în Paradis? întrebă ea, chicotind. 

— Vrei să-ţi spun o chestie tare? întrebă Tiffany, aplecându- 
se. 

Nimeni nu trebuia să le audă conversaţia. Miriam încuviinţă, 
dând din cap. 

— Cleo participă la concursul de Miss Regina Mării, zise 
Tiffany, fericită că era prima persoană care-i dădea vestea lui 
Miriam. 

Miriam rămase cu gura căscată. 

— Serios?! Şi cum o să-şi facă un costum peste noapte? se 
miră ea. 

În vocea ei se simţea un amestec de neîncredere şi teamă. 
Nimeni nu ştia mai bine decât Miriam ce volum de muncă 
însemna crearea şi confecţionarea unui costum. Numai la acest 
gând şi o treceau toate transpiraţiile... 

Tiffany o privi înţelegătoare. 

— De-aia sunt atât de încordaţi cu totii, zise ea zâmbind. 

Lewis se uită la Rikki. De data asta, trebuia să-i dea dreptate: 
faptul era consumat. Acum n-aveau decât să găsească o soluţie. 
Nu-i era nimănui de folos să arunce vina de la una la alta. 

— Cel mai bine arfi să le distragem atenţia celor doi. Trebuie 
să creadă că în jurnal este vorba despre altcineva, propuse el. 

— Despre cine? întrebă Cleo, agitată. Îi plăcea planul, dar 
Lewis încă nu se gândise atât de departe. Se uită în jur, prin 
cafenea. După o clipă, rămase cu privirea aţintită asupra lui 


Miriam. 

— Hei! Miriam! strigă el tare şi-i făcu un semn prietenos cu 
mâna. 

Miriam îl privi, nedumerită. Lewis nu pierdu vremea, se ridică 
şi veni spre ea. Miriam se uita la Tiffany, fără să-i vină a crede. 
Ce avea de gând băiatul ăsta? 

Din cealaltă parte a cafenelei, Kim şi Elliot îl urmăriră pe Lewis 
cum se aşeza la masa lui Miriam, Kim inspiră adânc şi făcu ochii 
mari. 

— Sunt mai mulţi! şopti ea către Elliot. Bineînţeles, ea 
presupunea că Miriam şi Tiffany erau de asemenea sirene. 
Lucrurile sunt mai complicate decât ne imaginam! 

Lewis îşi luă un scaun şi se aşeză comod. 

— Ce cauţi aici? întrebă Miriam cu superioritate. Tu nu vrei 
niciodată să vorbeşti cu noi! 

În acel moment, Cleo îl ajunse din urmă pe Lewis şi răspunse 
în locul lui: 

— Nu fi fraieră, Miriam! zise ea. Nouă chiar ne place de tine! 

Miriam se uita uluită de la Cleo la Lewis. „Ceva nu e-n ordine 
aici!” se gândi ea. „Şi cred că ştiu şi ce anume...” 

— Să nu-ți imaginezi că nu ştiu că te-ai înscris la concurs! zise 
ea batjocoritoare. Eu ştiu totul! 

— Chiar ai aflat? întrebă Cleo. 

Emma şi Rikki simţiră şovăiala din vocea lui Cleo şi-i săriră în 
ajutor. Fugiră spre masa lui Miriam, înainte ca prietena lor să 
spună ceva ce-ar fi regretat mai târziu. 

— O, minunat! zise Emma şi-şi aşeză mâinile pe umerii lui 
Cleo. O împinse uşor pe prietena ei spre uşă. Hai să mergem! 

— Ce crezi că se-ntâmplă aici? întrebă Elliot, văzând-o pe sora 
lui cum le scoate pe Rikki şi pe Cleo din cafenea. 

— Habar n-am, răspunse Kim, dusă pe gânduri. Dar acum ştiu 
că există o întreagă armată de asemenea fiinţe marine, şi noi nu 
putem face nimic împotriva lor. 

Elliot dădu din cap, cu un aer înţelept. 

Lewis urmări discuţia dintre cei doi copii, bucurându-se că 
reuşise să-i păcălească. Oare ei chiar credeau că şi Miriam era 
sirenă? Trebuia să se asigure, dar pentru asta avea nevoie de o 
altă tactică - de ceva care să-i convingă, o dată pentru 
totdeauna, că povestea din jurnal nu se învârtea în jurul celor 
trei prietene, Rikki, Emma şi Cleo. Se ridică de la masă, iar 


scaunul căzu cu zgomot în spatele lui. 

— Ce nătăfleţ! zise Miriam, făcându-i pe toţi să râdă. 

De fapt, Lewis îşi atinsese scopul. Cu toţii se uitau la el, 
inclusiv Elliot şi Kim. Asigurându-se că toţi ochii erau aţintiţi 
asupra lui, se întoarse la calculatorul unde lucrase înainte de 
venirea fetelor. Simţi din plin cum îl fixau cel puţin patru perechi 
de ochi, în momentul în care deschise o pagină de internet 
despre sirene. 

Citi câteva informaţii şi închise. Apoi, plăti consumaţia şi ieşi 
din cafenea, Tiffany şi Miriam îl urmăriră cu privirea, în vreme ce 
dădea la o parte perdeaua de la intrare şi dispărea. Apoi se 
priviră întrebător. 

— Aici se întâmplă ceva ciudat, zise Tiffany. 

— Da! Cleo are un plan! confirmă Miriam presentimentul 
prietenei sale. Numai că nu ştiu ce anume... Se ridică brusc de 
la masă şi se duse la calculatorul unde lucrase Lewis ceva mai 
devreme. Era afişată pagina de internet a cafenelei. Fata intră 
rapid în istoric, pentru a vedea ce pagini vizitase Lewis în ultima 
vreme. Apoi deschise ultima pagină vizitată. Era plină de poveşti 
despre sirene. 

— Sirene? Cleo o să participe la concurs costumată în sirenă? 
Ha! Tiffany se gudură pe lângă Miriam. Ideea ta e mult mai 
bună! 

Dar Miriam nu era de aceeaşi părere. Ideea ei era bună, dar 
asta... asta era genială! 

— Taci din gură, Tiffany! se răţoi ea. Hai odată! 

Miriam se întoarse la masa ei, îşi luă geanta şi ieşi în goană 
din cafenea. 

N-avea prea mult timp la dispoziţie pentru a-şi reface 
costumul. 

Inainte ca perdeaua de la intrare să rămână nemişcată, Elliot 
şi Kim se înfiinţaseră deja la acelaşi calculator. Nu le venea să 
creadă, văzând pagina despre sirene care era încă afişată! 

— Bineînţeles! observă Kim. Acum totul se potriveşte! Miriam 
este conducătoarea grupului. 

Elliot o privi suspicios. 

— Eşti sigură? o întrebă el timid. 

Kim îl privi cu milă. 

— Foarte sigură! Miriam este mereu şefa, replică ea. 

„Nu încearcă din răsputeri să-şi păstreze secretul... Şi totuşi, 


trebuie să fie îngrijoraţi că noi am aflat totul! Oare ce pun la 
cale?” 


Capitolul 8 


Miriam şi Tiffany porniră în goană către port. Era cel mai scurt 
drum către casa părinţilor lui Miriam. 

— In noaptea asta, trebuie să-mi fac un nou costum! O să fie 
destul de greu, dar o să reuşesc, zise Miriam încrezătoare. 

— Bineînţeles c-o să reuşeşti! răspunse Tiffany, ţinăndu-i 
isonul. 

— La concurs vreau să fiu cea mai cea! Trebuie să ies în 
evidenţă... Pentru asta, am nevoie de un costum absolut 
fantastic... Asta e! Mi-a venit o idee minunată! 

Chiar atunci, Miriam zări un pescar singuratic. Dintr-un birou 
gol din port, cele trei prietene vedeau cum Miriam şi Tiffany 
discutau aprins cu un pescar. Nu auzeau nimic din conversaţia 
lor, dar era limpede că Miriam îl ruga ceva pe bărbat. 

între timp, Kim şi Elliot le urmăriseră pe cele două, iar acum 
se ascundeau în spatele unor butoaie, fără să le scape din ochi 
pe Miriam şi Tiffany. 

— Oare ce fac aici? şopti Elliot. 

Miriam ieşise din cafenea cu pumnii strânşi şi o expresie atât 
de hotărâtă, încât cei doi copii o urmaseră curioşi. 

— Uite, îl vrăjeşte pe bietul pescar! îi răspunse Kim printre 
dinţi, bănuind tot ce era mai rău. 

— Mulţumesc mult de tot, zise Miriam şi zâmbi cât putea de 
drăguţ, atunci când pescarul îi dărui două dintre momelile sale 
vechi. 

— Cu plăcere, răspunse el, uitându-se nedumerit după cele 
două fete. 

— Astea-s grozave! chiţăi Miriam mulţumită. Se potrivesc 
perfect cu noul meu costum! 

— Ce-s astea? întrebă Tiffany curioasă. 

— Păi... sunt accesoriile mele, glumi Miriam şi-şi atârnă cele 
două momeli la urechi. 

„Aş vrea ca Miriam să nu mă mai trateze astfel!” se gândi ea 
tristă. 

Dar Miriam nici măcar nu observase c-o rănise pe Tiffany. În 


schimb, o zărise pe Kim, către care se îndrepta în goană. Kim şi 
Elliot se ghemuiră şi mai tare în spatele butoaielor, sperând că 
nu-i văzuse nimeni. 

— Tu eşti sora mai mică a lui Cleo, aşa-i? 

Vocea lui Miriam răsună ca un clopot în urechile celor doi copii 
- atât de tare vorbea! Kim se ridică şi aprobă din cap, fără să 
scoată o vorbă. 

— Ştiu exact ce faceţi aici! le zise Miriam. Dar nu-mi veţi 
descoperi secretul! Aşa că terminaţi odată cu spionatul! Altfel, o 
s-aveţi mari probleme,.. Aţi înţeles? 

Elliot şi Kim dădură din cap mecanic, căci împietriseră de 
frică. 

— Bine! adăugă Miriam, după care se întoarse pe călcâie spre 
Tiffany. 

— Uau! Miriam, ai un talent fantastic de-a inspira teamă, 
observă Tiffany, care nu se mai prea simţea în largul ei. 

— Ăsta e un concurs, Tiffany! De ce-aş ţine cont de 
sentimentele cuiva? replică ea, fără să se lase impresionată. 

De sus, din biroul gol, Rikki, Emma şi Cleo urmăriseră întreaga 
scenă: cum Miriam gesticulase sălbatic, iar Kim şi Elliot se 
făcuseră mici de tot - şi cum Tiffany părea şi ea înspăimântată. 

— Ce nesimţită! zise Cleo, uitând că, în urmă cu douăzeci de 
minute, şi ea voia să se răzbune pe micuța trădătoare. 

Rikki izbucni în râs. 

— Evident că e nesimţită! Dar ia uitaţi-vă la asta... Perdaful lui 
Miriam n-a făcut cine ştie ce impresie, observă ea. 

Cele trei fete se întindeau, care mai de care, să-i vadă pe cei 
doi copii, care porniseră din nou pe urmele lui Miriam şi Tiffany. 
Nu se dădeau bătuţi prea uşor. 

În secret, Emma era chiar mândră de fratele ei, care nu se 
lăsase intimidat - dar, pentru moment, era bine să-şi păstreze 
pentru ea aceste gânduri, 

— Dacă totul merge conform planului, cei doi vor ajunge la 
concluzia că Miriam are puteri magice, zise ea cu voce tare, 

— Cum adică? întrebă Cleo. Emma rânji în direcţia lui Rikki. 

— Gata? întrebă ea. 

— Bineînţeles! hohoti Rikki. 

În goana lor, Miriam şi Tiffany erau nevoite să se ferească de 
toate năvoadele întinse în port la uscat. 

— Asta ar trebui să fie o zonă publică, zise Miriam scârbită. 


Cineva ar putea să cadă şi să-şi rupă un picior! 

Rikki îi privea de la fereastră pe cei doi copii. Se gândea la 
duşuri fierbinţi, la vârtejuri şi la canicula verii. Cu o singură 
mişcare din încheietura mâinii, apa din port începu să 
clocotească. Aburul se ridică şi se formă o ceaţă deasă, care 
asigură retragerea lui Miriam şi a lui Tiffany. Din ascunzătoarea 
lor, Kim şi Elliot văzură fenomenul în toată splendoarea lui. 

„Uau!” într-adevăr, părea că cele două se volatilizaseră, 

— Ei? Acum mă crezi? insistă Kim. 

Elliot rămăsese fără cuvinte, aşa că încuviinţă din cap. Două 
ore mai târziu, cei doi îşi dădură întâlnire în arena goală din 
parcul acvatic. Între timp, fuseseră acasă să mănânce. Aveau 
neapărat nevoie de un plan. Miriam trebuia oprită, iar ei doi 
erau singurii care puteau face asta. 

— Fii atent! Mâine, Miriam şi nebuna de soră-mea vor fi la 
concursul de Miss - chiar aici, în parcul de distracţii, zise Kim, 
străduindu-se să semene cu actorii din filmele polițiste 
preferate. O să fie ocazia perfectă de a le deconspira! întâi şefa, 
iar apoi.., e rândul lui Cleo. 

Elliot se legăna de pe un picior pe altul. Gândul la tot ce se 
întâmpla îl făcu, până la urmă, să-şi piardă cumpătul. 

— Mi-e frică! recunoscu el, chiar dacă nu era foarte mândru 
de asta. 

— Exact asta vor şi ele! zise Kim opărită. 

Tocmai se pregătea să desfăşoare un plan al parcului, pe care 
îl luase de la intrare. 

— Acum, ascultă-mă bine! Tu o să stai aici, lângă hidrantul 
ăsta, zise ea, marcându-i poziţia pe hartă. Eu o să fiu aici, în 
spatele scenei. Când îţi fac semn, deschizi robinetul şi îndrepţi 
furtunul spre scenă, ca să le transformăm pe Miriam şi pe Cleo 
în sirene. lar noi... noi vom fi eroii zilei! 

Planul era simplu, dar părea eficient. 

— întrebări, Elliot? îl chestionă ea pe băiat, în timp ce 
împăturea harta la loc. 

— Nu, răspunse el cu voce tremurândă. 

Kim îşi puse mâinile pe umerii lui Elliot şi-l scutură uşor, 
uitându-se drept în ochii lui. 

— Trebuie să fii curajos, Elliot! încercă ea să-l îmbărbăteze. 

— Ştiu, ştiu... mormăi el, încercând să se elibereze din 
strânsoare. 


De fapt, pe Kim n-o prea interesau sentimentele lui Elliot. 
Gândurile ei se îndreptau doar spre viitor, un viitor în care ea 
avea să fie eroina care le deconspirase pe sirene. 

— Să-ţi intre bine-n cap, zise ea, mai mult către sine decât 
către Elliot. Singurele care au motive să se teamă sunt sirenele. 


Capitolul 9 


A doua zi după-amiază, la ora două şi jumătate, concursul de 
Miss era în plină desfăşurare, iar Rikki se simţea minunat, 
Mâncase de una singură o porţie uriaşă de floricele, pentru că 
Emma nu avusese poftă, iar acum stomacul îl juca feste - chiar 
dacă asta avea de-a face mai degrabă cu următoarea 
participantă, decât cu porţia imensă de unt pe care i-o ceruse 
băiatului de la standul de popcorn, 

„Ce caraghioase sunt costumele!” se gândi ea, „Tiffany este 
ceva,,. Între o zeiţă greacă şi o vedetă de Oscar! Şi ce 
ciudăţenie mai e şi asta, care tocmai s-a urcat pe scenă?!” 

Rikki chicoti, moment în' care Emma o avertiză să-şi ţină 
gura. Doamna Geddes tocmai anunţa următoarea concurentă: 

— V-o prezentăm pe... Libby Mcintire! Ea reprezintă o stea de 
mare. 

Libby se târî în faţa publicului, format în majoritate din rude 
ale participantelor, fiecare sperând ca odrasla sa să câştige 
premiul cel mare. Costumul lui Libby era atât de rigid, încât fata 
abia putea să meargă. În afară de asta, se mai împiedică şi în 
cortină, moment în care publicul izbucni în râs. 

— Asta-mi aminteşte de un costum minunat, pe care l-am 
cusut când aveam vârsta ta... Doamna Geddes continua s-o 
prezinte pe Libby, care se împleticea pe scenă. 

Lui Rikki, costumul îi amintea mai degrabă de un burete mov, 
pe care-l folosea acasă la spălatul vaselor. Şi totuşi, trebuia să 
admită că ea nu ştia nimic despre cusut şi nici nu avea talent la 
lucru manual. Dar, după experienţa aceasta penibilă, îi pierise şi 
cel mai mic chef să înveţe. 

— Astea toate-s nebune? întrebă Rikki, întorcându-se către 
Emma. 

Emma, care tocmai o aplauda pe Libby Mcintire, se uită 
ofensată la Rikki. 


— Rikki, poţi măcar să te prefaci că te distrezi? o apostrofă 
ea. 

— Dar nu mă distrez! se smiorcăi Rikki, morocănoasă. 

Emma o ignoră. Uneori, Rikki putea să fie atât de infantilă şi 
de nepoliticoasă! 

— Nu-i aşa că este minunată, doamnelor şi domnilor? 
Seamănă uluitor cu o stea de mare! concluzionă doamna 
Geddes, în momentul în care tatăl lui Libby, care stătea în 
primul rând, îi făcuse deja fiicei sale a şaptea poză pentru 
albumul familiei. 

Concursul de costume se desfăşura într-un colţ îndepărtat al 
parcului acvatic, în apropierea unui montagne-russe. Era 
departe de bazinele cu mamifere marine. 

Elliot şi Kim escaladaseră un gard pe care scria Intrarea 
interzisă şi se strecuraseră pe lângă angajaţii care tocmai 
făceau o pauză. Acum, se aflau pe o alee din spatele scenei, 
unde se etalau costumele, De-acolo, Elliot vedea perfect copiii 
care se dădeau în montagne-russe. Se întreba dacă vreunul 
dintre ei avea stomacu-n găt, ca el, dar ştia că ar fi avut de-a 
face cu Kim, dacă încerca să fugă acum, 

Aceasta era deja în drum spre scenă, îndemnându-l să fie 
atent la semnalul ei, 

— Când îţi fac eu semn.., îi mai şopti ea, atunci când băiatul 
desfăşură furtunul. 

In semiîntunericul din spatele scenei, Cleo aştepta să intre, 
foarte emoţionată. Işi tot aranja costumul şi-şi verifica 
accesoriile din păr. Gândurile îi fugeau însă la întâmplările zilei 
precedente şi la felul în care izbutise să nu se transforme în 
sirenă în faţa mamei şi a surorii ei, încă mai simţea spaima din 
acele clipe, când se prăvălise cu coada ei imensă pe podeaua 
din baie, iar Kim fusese gata să intre peste ea. Noroc cu 
intervenţia mamei! 

La evenimentele de astăzi, Kim nu voise să participe, 
motivând că nu prea avea chef să iasă. Cleo spera din tot 
sufletul ca sora ei să nu plănuiască vreo nebunie. Gândindu-se 
la toate situaţiile neplăcute în care intrase Kim în ultimii ani, 
Cleo se încruntă. Insă unele dintre ele fuseseră cu adevărat 
amuzante. Odată, Kim voise să acţioneze precum un detectiv 
renumit şi le vopsise lăbuţele lui Boris, câinele familiei, şi pisicii 
Lucy. Când animalele reuşiseră să evadeze din camera lui Kim, 


bineînţeles că lăsaseră urme peste tot prin casă. Tata se 
supărase, în schimb mama lui Cleo se ascunsese în cameră, 
râzând pe înfundate. 

Cleo zâmbi chiar, amintindu-şi de cum o învățase mama ei să 
coasă, pentru a-şi face costumul. Cleo stătuse toată noaptea ca 
să aplice paietele. Acum, de-abia aştepta să fie chemată pe 
scenă. Se legăna de pe un picior pe altul, sperând c-o să câştige 
datorită costumului. Işi imagina faţa lui Miriam atunci când ea, 
Cleo, avea să fie încoronată. Din păcate, nu observă cum cineva 
îşi vârâse întâi nasul, apoi capul prin despărţitura cortinei, 
inspectând locul. 

Kim o văzuse însă pe Cleo şi se retrase repede. Inima îi bătea 
să-i spargă pieptul, între timp, devenise la fel de agitată ca 
Elliot, pe care îl lăsase lângă hidrant. 

Deodată, se auzi o voce pe scenă. Doamna Geddes o anunţă 
pe Cleo: 

— Următoarea bijuterie a mării este... Cleo Sertori! 

Cleo trase aer în piept, îşi adună tentaculele şi porni 
încrezătoare, în lumina strălucitoare a soarelui. Chiar dacă 
publicul aplauda politicos, doamna Sertori observă imediat că 
ceva nu era în regulă. Brusc, se schimbă la faţă - era total 
derutată. 

Rikki şi Emma, care se ridicaseră la apariţia lui Cleo, o priveau 
întrebător. Aplauzele se potoliră - nimeni, nici chiar mama lui 
Cleo, n-ar fi putut spune ce reprezenta acel costum. 

„Arată ca un burete ud, plin de paiete!” se gândi Rikki, 
străduindu-se să nu râdă prea tare. Emma se uita spre scenă 
doar cu coada ochiului. Cleo era cea mai bună prietenă a ei, dar 
uneori făcea tot felul de lucruri fără să se gândească. Altfel, n-ar 
fi participat la un concurs de frumuseţe. La capătul opus al 
băncii stăteau părinţii lui Cleo. Şi ei erau tare miraţi, 

— Ce vrea să fie asta? o întrebă tatăl lui Cleo pe soţia lui. 

Dar ea nu putu decât să ridice din umeri. 

„Ceva s-a întâmplat...” se gândi mama lui Cleo, necăjită. 
„Când m-am dus la culcare, arăta absolut normal.” Acum, 
costumul era o catastrofă. Accesoriile din păr o făceau să 
semene cu o imensă ciupercă mov. In afară de asta, tentaculele 
stăteau lipite unele de altele: lipiciul pentru paiete nu se uscase 
suficient. 

Pe scenă, doamna Geddes văzu catastrofa apropiindu-se. Ca 


moderatoare a concursului de Miss Regina Mării, era de datoria 
ei să laude fiecare costum, dar de această dată habar n-avea ce 
să spună. Costumul lui Cleo îi pusese capac. Pe de altă parte, 
nici nu voia s-o rănească pe fată. Era de fiecare dată atât de 
săritoare - şi atât de muncitoare în parcul acvatic! 

Doamna Geddes tuşi în microfon, ceea ce provocă un ecou la 
fel de înfricoşător precum liniştea din public, 

— Ăăă... Hmmm... Cleo s-a costumat astăzi în... Se întoarse 
spre Cleo şi-i zise cu drăgălăşenie: Ajută-ne un pic! 

Zâmbi atât de forţat, încât simţi c-o dor maxilarele. Cleo se 
uită spre public. Ea interpretase liniştea tuturor ca pe o dovadă 
de entuziasm. Era sigură că toată lumea va îndrăgi costumul ei. 

— Sunt o galeră portugheză! anunţă ea triumfătoare şi făcu 
apoi câţiva paşi. 

O mare de feţe întrebătoare se îndreptă spre ea. Nimeni nu 
avea nici cea mai mică idee ce animal era acela. 

— Este o specie de meduză, explică Cleo, bucurându-se că 
stârnise uimire în public. 

„Sinceră să fiu, chiar cred că ideile mele sunt de fiecare dată 
fenomenale”, se gândi ea, visătoare. „Nici nu-mi pot imagina 
câte mi-ar fi trecut prin minte, dac-aş mai fi avut timp de 
pregătiri...” 

Deodată, un vuiet traversă mulţimea. Şi, cum nimeni nu voia 
să pară incult fiindcă nu cunoştea acest animal, Cleo avu parte 
de cele mai lungi aplauze ale după-amiezii. 

Rikki şi Emma schimbară câteva priviri, răsuflând uşurate. 
Apoi aplaudară frenetic, pentru a-şi dovedi susţinerea. 

În acelaşi timp, Kim asculta din spatele scenei aplauzele 
dedicate surorii ei. 

„Dac-aţi şti ce este sora mea în realitate, n-aţi mai aplauda cu 
atâta zel!” îşi zise ea, urâcioasă. „O să deconspir acest banc de 
creaturi marine ciudate - şi-atunci să vedem cui îi sunt destinate 
aplauzele!” 

Îşi vârt din nou nasul printr-o gaură din cortină. O descoperi 
pe Miriam, care urma la rând. Din păcate, era prea întuneric ca 
să-şi poată da seama ce costum purta aceasta. 

Kim îşi trase genunchii sub bărbie şi zâmbi. Totul mergea ca 
pe roate. 

— Aşa, doamnelor şi domnilor... lar acum, la final, aplauze 
furtunoase pentru... Miriam Kent! zise doamna Geddes, care era 


mai mult decât fericită că spectacolul decursese fără niciun 
incident. 

Cortina se dădu încet la o parte şi apăru o coadă de peşte. 
Apoi, se ivi şi Miriam... costumată în sirenă. Ideea de a apărea 
ca sirenă o fascinase pe Miriam. Toată noaptea lucrase la 
costumul ei. Din păcate, nu se gândise la un singur lucru - cum 
avea să se deplaseze pe scenă, cu imensa coadă de peşte. In 
sfârşit, un angajat al parcului se oferise s-o însoţească pe post 
de salvamar şi s-o împingă într-un scaun cu rotile, pe care ea îl 
decorase împreună cu Tiffany, înaintea concursului. 

— O, Miriam este sirenă! strigă doamna Geddes, 
entuziasmată şi uşurată, în acelaşi timp. Recunoscuse uşor 
costumul, iar publicul ştia, de asemenea, despre ce era vorba. 

Emma trase aer în piept. Se uită la Rikki şi i se lumină faţa. 

„Nici c-ar fi putut Miriam să ne facă un serviciu mai mare!” se 
gândi ea fericită, în cazul în care Kim se afla pe undeva prin 
zonă, la concurs, atunci costumul acela era perfect. „De-acum, 
Kim o să fie absolut convinsă că Miriam este sirenă. Şi o va 
urmări pas cu pas, încercând să afle totul”, se gândi Emma. 
„Dar, bineînţeles, nu va afla absolut nimic!” 

Rikki era mult prea ocupată să pescuiască şi ultimele firimituri 
din punga de popcorn. Nu observase schimbarea de pe chipul 
Emmei. 

— Poate c-o să mai am nevoie de punga asta, dac-o să vărs! 
chicoti ea, când văzu faţa întrebătoare a Emmei. 

Pe scenă, Miriam zâmbea cât putea de drăgălaş şi făcea cu 
mâna publicului. Toţi aplaudau cu entuziasm. Nimeni nu observă 
cât de furioasă era de fapt Miriam. Fusese atât de sigură că şi 
Cleo urma să se costumeze în sirenă... Doar văzuse pagina de 
internet de la Juice-Net... 

„Trebuia să venim amândouă îmbrăcate în sirene! Atunci, 
costumul meu ar fi fost cu siguranţă mai frumos, Dar acum, ea 
este,., este... ce-o fi oare?” se gândi Miriam, plină de năduf. 

Miriam ar fi vrut s-o vadă pe Cleo cu lacrimi în ochi... În 
schimb, ea stătea acum într-un scaun cu rotile oribil decorat şi 
se simţea ca o balenă eşuată. 

— Şi tu ai vrut să te îmbraci în sirenă! o atacă ea pe Cleo. 

— Nu-i adevărat! se burzului Cleo. 

„De unde i-o fi venit lui Miriam o asemenea idee?” se gândi 
Cleo, nevinovată. „De parcă eu ar trebui să mă costumez în 


sirenă! Ar fi mai simplu să nu mă mai deghizez deloc...” 

— Miriam, arăţi fermecător! Spune-ne, tu ţi-ai creat singură 
costumul? o întrebă doamna Geddes şi-i întinse microfonul. 

— Am cusut toate perlele şi toate paietele de mână, explică 
Miriam şi ridică din umeri, fără chef. 

„Bineînţeles c-a stat toată noaptea şi a muncit!” se gândi 
Rikki. 

— Totul făcut manual... Nu-i aşa că e minunat? încercă 
doamna Geddes să învioreze atmosfera. Aşadar, doamnelor şi 
domnilor, acestea au fost concurentele noastre! 

Din spatele scenei, Kim încă urmărea evenimentele. Ascultă 
atent şi prezentarea juriului. 

— Acum, juriul nostrutrebuiesă delibereze. Ne întoarcem după 
o scurtă pauză, lar atunci, vom anunţa câştigătoarele! o auzi 
Kim pe doamna Geddes, care abia mai putea să-şi stăpânească 
emoţiile. 

„Acum, ori niciodată!” se hotărî Kim. Nu mai putea să aştepte. 
Trebuia să vadă ce se va întâmpla după ce Elliot va porni 
furtunul, aşa că-şi părăsi ascunzătoarea şi se uită în jur. Nimeni 
n-o observase. Apoi privi în direcţia lui Elliot, care încă era la 
post. 

— Hai, Elliot, acum! îi şopti ea. 

Cu inima bătându-i să-i sară din piept, Elliot învărti robinetul. 
Un jet de apă foarte puternic ţâşni spre scenă, nimerind în plin. 
O adevărată cascadă năvăli asupra participantelor. Şi, chiar 
dacă Elliot nu vedea absolut nimic, auzea ţipetele care 
umpluseră parcul. 

Pe scenă era un haos total! Fetele se uitau una la alta, 
neajutorate. De-abia se mai puteau mişca de spaimă, iar 
costumele lor deveniseră o tristă amintire. Aveau impresia că 
cineva turna de sus găleți cu apă rece ca gheaţa. 

Trei dintre fete, cu părul în ochi, se loviră una de alta şi se 
încurcară în cortină. Doamna Geddes nu ştia dacă era cazul să 
fugă sau, mai degrabă, să rămână şi să le liniştească pe fete. 
Aşa că pur şi simplu încremenise, cu lacrimile curgându-i pe 
obraji. 

Din fericire, Cleo se afla în partea opusă, la ieşirea de pe 
scenă, aşa că, atunci când venise jetul de apă, Miriam fusese 
cea mai afectată de această artificială rupere de nori. Chiar şi 
aşa, Cleo ştia că e în mare pericol, pentru că jetul de apă îşi 


putea schimba oricând direcţia - sau putea inunda toată scena! 

„De fapt, nu trebuie să-mi fie frică,.. Eu controlez apa - şi asta 
e salvarea mea!” încercă ea să se liniştească. Se calmă, îşi 
întoarse palmele şi se concentră cât putu de tare. Işi aduse 
aminte de câte ori controlase ea puterea apei în ultimele câteva 
săptămâni - acum ştia că funcţionează, dacă ea asta voia. 

„Nu te uda... Nu te uda... Nu te uda...” îşi repeta în gând. 
Deşi apa se apropiase periculos de mult de Cleo, picăturile 
păreau s-o ocolească. Nici una n-o atinse! Fata îşi muşcă buzele, 
zâmbind, uitându-se la celelalte concurente care se agitau 

neajutorate pe scenă. 

Rikki şi Emma săriră ca arse, în momentul în care văzură 
scena inundată. 

„O, nu! Cleo!...” se gândi Emma disperată şi se ridică pe 
vârfuri, încercând să vadă mai bine ce se întâmpla. Dar toţi cei 
din public se ridicaseră în picioare, aşa că nu zări absolut nimic. 

„Ce se-ntâmplă? Şi de unde Dumnezeu vine toată apa asta?” 

Când un bărbat din faţa Emmei făcu un pas într-o parte, putu 
în sfârşit să vadă scena. Era uluitor, dar lui Cleo nu i se 
întâmplase nimic. Stătea liniştită în mijlocul haosului. Ea 
supravieţuise catastrofei, rămânând absolut uscată. 

Emma se simţi incredibil de uşurată, Prietena ei era în 
siguranţă. Acum, Rikki şi Emma puteau urmări relaxate 
spectacolul. 

Emma îi dădu un cot lui Rikki şi arătă spre Cleo. 

„Poate că după-amiaza asta nu a fost chiar o pierdere de 
vreme”, se gândi Rikki amuzată, când văzu machiajul scur- 
gându-se pe feţele concurentelor. Apoi, o descoperi pe Miriam... 

— la uită-te la asta! chicoti ea, arătând spre Miriam, al cărei 
rimei i se întinsese pe toată faţa. Arată ca un urs panda! 

Chiar şi Emma izbucni în râs. 

Kim stătea în spatele scenei şi auzea tipetele fetelor. 

„O să fiu celebră!” îşi zise ea mândră. „Nimeni n-o să uite ce 
s-a întâmplat aici. 

Peste tot, o să fim cunoscuţi ca vânătorii de sirene!” 

Deodată, auzi nişte zgomote în spatele ei. Erau cei de la 
securitatea parcului, care căutau grăbiţi sursa de apă. Kim ştia 
bine că n-o să le ia prea mult timp ca să-i prindă pe ea şi pe 
Elliot. Aşa că era momentul să închidă apa şi să continue cu 
partea a doua a planului lor: demascarea sirenelor. 


Între timp, Elliot îşi depăşise temerile de la început. Era pur şi 
simplu distractiv! Țintea mulţimea cu furtunul şi râdea cu lacrimi 
de tipetele fetelor. Când ţinea furtunul orientat spre mijlocul 
scenei, ţipetele erau foarte înalte şi lungi. Dacă ţintea la 
dreapta, se auzeau numai smiorcăieli. În afară de asta, acolo era 
şi microfonul, care ţiuia teribil. 

Când Kim ajunse lângă el şi-i porunci să se oprească, băiatul 
fu de-a dreptul dezamăgit. Cu un zâmbet răutăcios pe faţă, 
închise robinetul şi lăsă furtunul din mână. 

Chiar atunci, Kim o luă la picior şi dispăru cât ai zice peşte. 


Capitolul 10 


Domnul şi doamna Sertori fuseseră şocaţi s-o vadă pe Kim pe 
scenă. 

„Nu se poate ca fata noastră să fi inundat scena! Sau.., oare 
se poate?” se întrebă doamna Sertori, amintindu-şi de purtarea 
ciudată a fetei din ultimul timp. 

Doamna Geddes se îndreptă spre Kim. 

— Ce Dumnezeu crezi că faci aici? Cine eşti tu? întrebă ea 
supărată. 

Kim o ignoră şi se uită spre publicul uluit. 

— Eu sunt Kim, zise ea fără ocolişuri, şi am nevoie de 
microfonul acesta, spuse ea apăsat, încercând să i-l smulgă din 
mână doamnei Geddes. 

Dar aceasta nu voia să i-l dea, aşa că se iscă o mică 
încăierare în jurul aparatului. Kim trăgea într-o parte, doamna 
Geddes, în cealaltă. 

Kim câştigă. Nu doar pentru că era mai tânără, ci şi mai 
hotărâtă, aşa că-i smulse femeii microfonul din mână. Apoi, îşi 
căută pe scenă victima. 

Miriam era pe scenă, printre celelalte fete, îmbrăcată încă în 
costumul de sirenă. 

— Ştiam eu! Există sirene pe Coasta de Aur, anunţă Kim 
triumfătoare, astfel încât fiecare persoană din public s-o poată 
auzi. 

— lar ea... Kim arătă cu un gest teatral spre Miriam. Ea este 
cumplita lor conducătoare! 

Miriam îşi dădu ochii peste cap. 


— Nu poate nimeni să-i astupe gura vrăjitoarei ăsteia mici?! 
se burzului ea. 

Incercă să se ridice, dar costumul ei era atât de rigid, încât nu 
se putea mişca. Era captivă în scaunul cu rotile. 

Părinţii lui Cleo se uitau unul la altul, derutaţi şi ruşinaţi, iar 
publicul începu să se amuze. Când Kim auzi râsetele, simţi cum i 
se opreşte inima în piept. Nimeni nu părea s-o creadă. Trebuia 
să le aducă o dovadă. lar atunci, toată lumea avea s-o venereze, 
pentru că anihilase sirenele. 

— Sora mea este una dintre ele! adăugă Kim cu o voce 
disperată, arătând spre Cleo. 

Cleo rânji stânjenită. Aproape că-i părea rău pentru Kim, 
atunci când publicul începu să râdă şi mai tare. Dar ce-ar fi 
putut face? Sora ei pusese totul la cale singură, iar acum trebuia 
să iasă tot singură din încurcătură. 

Dintr-odată, pe scenă îşi făcură apariţia oamenii de la 
securitatea parcului. Il ţineau de braţ pe Elliot, care avea o faţă 
foarte vinovată. 

— Ea m-a obligat! strigă el deodată, arătând spre Kim. 

Oamenii hohotiră şi mai zgomotos. 

„Ha, ha!” se amuză Rikki în sinea ei. „Parc-ar fi o scenă dintr- 
un film prost!” 

Măcar ea nu avea fraţi sau surori mai mici, care să năvălească 
pe scenă la un concurs de Miss şi să se facă de râs. 

Se uita cu coada ochiului la Emma, care se înroşise toată. 
Rikki nu-şi dădea seama dacă era de furie sau de ruşine. 

„Elliot o s-o păţească!” se gândi ea, constatând cu 
surprindere că, de fapt, îi era milă de bietul băiat. 

Pe scenă, Kim dădea un adevărat spectacol. 

— Sunt rele.,. Şi periculoase,.. Serios vă spun! striga ea. Dar 
nimeni n-o băga în seamă şi toată lumea râdea în hohote. 

— Uitaţi-vă aici! zbiera ea foarte convinsă, oricui ar fi ascultat- 
O, şi se agăța cu disperare de costumul lui Miriam. 

— la-ţi labele de pe costumul meu! Ai înnebunit? tipa Miriam, 
încercând să scape de atacul lui Kim. 

Dar Kim trăgea tot mai tare de materialul din jurul picioarelor 
lui Miriam. 

— Lasă-mă-n pace, auzi?! Ţi-ai pierdut minţile?! 

Miriam se zbatea cu disperare, nereuşind să scape de Kim. 

Tocmai în acel moment, Kim rămase agăţată în paietele şi 


volanele costumului. Uluită, privi materialul rupt, din care ieşeau 
picioarele lui Miriam. 

— De ce sunt găuri în coada ta de peşte? întrebă ea mirată. 

— Pentru că este un costum, copil prost ce eşti! izbucni 
Miriam, furioasă. Stai tu numai... 

Îşi eliberase picioarele pe jumătate şi, cu greutate, se ridică 
din scaun. 

— Acum să vezi ce-o să păţeşti! strigă ea şi se repezi asupra 
lui Kim. 

De partea cealaltă a scenei, faţa lui Kim oglindea faptul că, în 
sfârşit, îşi dăduse seama că făcuse o greşeală. 

„Dacă n-aş fi găsit prostia aia de jurnal!” îşi zise ea vinovată. 

Dar mai observă ceva: chiar dacă materialul se rupsese, 
genunchii lui Miriam erau încă lipiţi. Fascinată, se uită cum 
Miriam îşi pierde echilibrul şi se prăbuşeşte chiar în mijlocul 
scenei. 

Şi Rikki urmărise scena cu interes, din public. Se amuzase 
copios, sperând că mulţi părinţi filmaseră incidentul, 

„Ar fi perfect pentru o emisiune de divertisment, la televizor!” 
îşi zise ea chicotind. 

Miriam zăcea pe scenă, complet neajutorată, şi încerca din 
răsputeri să se elibereze de costum, în timp ce oamenii din 
public îi făceau o mulţime de fotografii. Niciodată în viaţă nu se 
simţise atât de umilită! 

— Oameni buni, mă ajutaţi şi pe mine? strigă ea spre Tiffany 
şi doamna Geddes. 

Tiffany sări s-o salveze pe prietena ei de privirile indiscrete 
ale publicului. În sufletul ei, se întreba însă dacă nu cumva 
Miriam meritase, pe undeva, toate umilinţele pe care le 
îndurase. Fusese într-adevăr foarte răutăcioasă cu cei doi copii, 
iar acum îşi primea răsplata. 


Capitolul 11 


Totul se terminase, Majoritatea participantelor dispăruseră din 
culise, ude leoarcă şi supărate. Numai câteva întârziate îşi mai 
împachetau lucrurile, pregătindu-se să plece acasă. 

Printre acestea erau Miriam şi Tiffany. 

— Îmi pare atât de rău, Miriam! Eu... Începu Tiffany. 


— Aşa şi trebuie! o certă Miriam. M-ai lăsat acolo, pur şi 
simplu, să mă târăsc ca un vierme! Am arătat ca o idioată! 

Tiffany privi ruşinatăîn podea. „Miriam are dreptate să fie 
supărată. N-am reacţionat suficient de rapid.” 

Cele două fete se uitau una la alta, gândindu-se dacă 
prietenia lor avea să supravieţuiască ruşinii păţite. Deodată, 
apăru doamna Geddes, strigând: 

— Tiffany, Tiffany, draga mea! 

— Da, doamnă Geddes, răspunse fata. _ 

Femeia cobora cu atenţie treptele ude. Işi uscase părul, dar 
acesta îi stătea în toate direcţiile. Părea cu totul alta decât 
persoana stilată din urmă cu două ore, de pe scenă. 

— Asta e pentru ti ne | Tu eşti câştigătoarea! zise ea şi-i aşeză 
coroana de Regină a Mării pe cap. 

— Cum?! Pentru mine?! O, mulţumesc frumos! făcu Tiffany 
emoţionată şi oîmbră- ţişă pe doamna Geddes. 

Miriam pufni şi se întoarse pe călcâie. Plecă fără sări adreseze 
vreun cuvânt de felicitare fostei sale prietene. 

Din ascunzătoarea sa de sub scenă, Kim văzu cum doamna 
Geddes o încorona pe Tiffany. Fericită, o privi pe Miriam 
îndepărtându-se. Acum putea să iasă şi ea din ascunzătoare. Se 
întinse şi căscă. Fusese o zi lungă şi agitată. 

Părinţii o pedepsiseră cu o lună de „arest la domiciliu”, iar 
doamna Geddes îi interzisese să se mai apropie de vreun 
concurs de frumuseţe organizat în parcul acvatic, Chiar şi aşa, 
Kim era bucuroasă. O deconspirase pe Miriam - nu ca sirenă, ci 
ca pe o persoană rea şi egoistă. 

„Eu mi-am terminat treaba aici!” se gândi ea. 

— Kim! se auzi deodată o voce în spatele ei. 

Fata se întoarse speriată. N-o auzise pe Cleo venind prin iarba 
udă. 

— M-aisperiat!sesmiorcăiea,ducându-şi mâna la inimă, Să nu 
mai faci asta! 

— îmi pare rău! îi zise Cleo zâmbind. Ascultă, Kim! Ştiu că mi- 
ai furat jurnalul. De-acolo ţi-au venit toate ideile astea trăsnite? 
o întrebă ea pe sora ei mai mică, arătând spre scenă. 

Kim îşi încrucişă braţele pe piept şi se uită supărată la Cleo. 


Capitolul 12 


Cele trei fete se uitau nerăbdătoare la Lewis. El le convocase 
în grota de pe Insula Mako. Acolo voia să le prezinte ultimele 
rezultate ale cercetărilor sale ştiinţifice. Dar Lewis n-ar fi fost 
Lewis dacă n-ar fi făcut un secret din asta. 

— Deci? întrebă Rikki nerăbdătoare, lovind cu coada suprafaţa 
apei. 

Lewis luă o înghiţitură din băutura lui şi împinse un pic barca 
gonflabilă în care se afla, spre mijlocul bazinului. 

— Ascultaţi! Am testat totul. Apa, solul, roca, lichenii de pe 
pereţi... Absolut totul! 

— Şi ce-ai descoperit? întrebă Emma agitată. 

— Totul e perfect normal.., răspunse Lewis, ridicând din 
umeri. 

— Asta e tot ce ne poţi spune? 

Emma era dezamăgită. 

— Hei! Am dat tot ce puteam! Sută la sută! se apără Lewis. 

Rikki îşi întoarse privirea, furioasă. 

„Minunat!” îşi zise ea. „N-o să aflăm niciodată adevărul.” 

Apoi, cu voce tare: 

— Cleo, ce-ai făcut cu jurnalul tău? 

— Nicio grijă! L-am pus bine! răspunse Cleo, cu un zâmbet 
ştrengăresc. N-o să-l mai găsească nimeni niciodată. 

Departe, în ocean, se juca un grup de delfini. Chiţăiau, 
ţâşneau la suprafaţa apei, după care se întorceau în adâncuri. 
Acolo, pe fundul mării, se afla jurnalul lui Cleo. Paginile se 
unduiau grațios, purtate de curenţii oceanului, la fel ca 
tentaculele unei anemone-de-mare...