Pe la începutul lui august, într-o după-amiază, Anghelina lui Boțoghină stătea în mica ei bătătură și trăgea pe războiul de țesut niște urzeală de cânepă. Vatică o ajuta să învârtească sulul, iar Irina ședea ca greutate pe scara de la pod de care se lega de obicei urzeala de țesut.
— Aștezău! strigă cineva la poartă, adică „așa să vă ajute Dumnezeu“ și Anghelina răspunse fără să se uite:
— Mulțumim dumitale!
— O scrisoare! strigă atunci omul din drum. Fetița țâșni de pe scară și alergă cu toate puterile spre poartă.
Era o scrisoare de la Boțoghină.
Mama și copiii lăsară războiul. Tatăl scria că o duce bine, s-a făcut sănătos și în curând avea să se întoarcă acasă. Îi era dor de copii. Era îngrijorat ce-au făcut ei cu seceratul și cum s-au descurcat la arie cu ceata. Spunea că arată zdravăn, a făcut o ceafă de boier. Povestea despre doctori și spunea de unul care a zis că de o boală trebuie să și vrei să te vindeci, că altfel nu faci nimic chiar dacă cheltui o groază de bani și iai la doctorii toată ziua. Cât a stat la spital, mai spunea el, erau și zile când se întorcea pe-o parte și pe-alta. Se gândea la pământ, că a mai rămas doar cu jumătate; îi era milă mai ales de Irina, ce-o să se facă ea când o fi mare și a întrebat pe o soră de acolo care îl îngrijea dacă fata lui n-ar putea și ea să intre într-un spital și să ia și ea leafă? Sora a răspuns că se poate, mai ales dacă fata a fost premiantă la școală și că în privința cheltuielii nu e cine știe ce. I-a dat o adresă la București, unde să se ducă după ce iese din spital, să vorbească cu cineva de acolo, o rudă de-a ei, și să-i spună cum să facă.
Fetița citea și chipul îi înflorise de fericire. Mama o domoli, spunând că unde să se ducă ea așa mică, dar Vatică îi ținu parte, spunând că nu e așa mică, e măgăreață mare, pleacă pe treisprezece ani. „Săracul Vatică, gândi mama, ar vrea să rămână singur pe cele patru pogoane“.
— Treceți la război, spuse ea oftând. Irinico, treci pe scară!
De atâtea nopți cât suferise, scrisoarea bărbatului o făcuse să uite totul. Sărăciseră, dar erau sănătoși. Cumplit lucru să sărăcești, era adevărat: să te uiți că nu ai, să-ți dai seama că nici nu poți avea și să fii silit să înduri fără nici o speranță; dar ce-ar fi putut face? Să fi furat? Să nu fi vândut din pământ? Mai bine moartea decât pământul? Nu, au să se descurce, alții au ajuns și mai rău. Și apoi, d-aici înainte el n-avea să mai muncească așa cum muncise, mereu cu gândul și cu spaima la pământ. Grija l-a îmbolnăvit. Acum grija asta nu mai era și nici fonciire mare nu mai aveau de plătit. Și dacă n-o să le ajungă să aibă ce mânca, dacă are să fie rău de tot, au să lase mândria la o parte și au să mai muncească și pe la alții. La urma-urmei tot muncă e și oamenii sunt oameni, chiar dacă unul e sărac și altul bogat.
Astfel gândea ea: nu muncise niciodată la alții și nu știa ce înseamnă acest lucru.
O săptămână mai târziu primi și muierea lui Țugurlan vești de la bărbatul ei, dar nu prin poștă, ci prin cineva dintr-un sat vecin, un soldat care se liberase din armată și care făcuse parte din corpul de gardă al penitenciarului Jilava.
Ion al lui Miai era în curte și văzând străinul avu bănuiala că trebuie să fie în legătură cu vecinul și prietenul său Țugurlan și nu șovăi să afle ce putea fi.
O dată cu el intrară și câteva muieri, care, tot așa, avură și ele aceeași bănuială. Ceea ce auziră semăna a poveste. Judecata lui Țugurlan nu ținuse mult. Ajuns la închisoare el se pregătise dinainte pentru ceea ce știa toată lumea că e o închisoare, adică o încăpere cu pereți întunecoși unde erai băgat și niște oameni înfricoșători la vedere care te păzeau și erau gata să te împuște dacă ai fi încercat să fugi.
— Așa mi-a spus el că credea, preciza fostul soldat având un aer vesel, lucru care i se păru atât nevestei lui Țugurlan cât și lui Ion al lui Miai și celorlalte muieri de neînțeles, și chiar straniu.
— Și nu era așa? întreabă Ion al lui Miai buimac.
— Nu e chiar așa, nu e dracu chiar atât de negru, spuse omul. Adică e rău, ferească Dumnezeu să ajungi la pușcărie, o întoarse el clătinând din cap într-un fel care voia să spună că nu trebuie înțeles greșit. Dar, adăugă el din nou, sunt unii care stau acolo pe viață și trăiesc!
— Ce trai o fi ăla-a! se strâmbă Ion al lui Miai nemaiînțelegând nimic.
— Ioane, biată Țugurlănoaia arde sufletul în ea să afle ce-o fi cu rumânul ei și tu... Lasă omul să-i spuie, se supără una din muieri.
— Asta mi-a spus să spun acasă, reluă fostul soldat adresându-se muierii lui Țugurlan. „Spune-i muierii mele, zice, că e ca la cazarmă, dar că în loc de instrucție, dăm cu târnăcopul. Tot așa, păduchi, goarnă, santinele și mâncare proastă.“ Când a venit el acolo, începu fostul soldat să povestească, eu eram în schimb, era într-o duminică dimineață. Când vine unul nou se strâng ceilalți pe el și-l întreabă la câți ani e condamnat, de unde e și pe cine a omorât. Au râs de el când au auzit că numai dintr-atâta l-au condamnat. Stătea el cam retras și când s-a adus mâncarea a început să mănânce. Îi era foame. Numai că n-a luat el nici de două ori și îl văz că lasă lingura și se uită la mine. „Ehe, tată, zic eu în gând, asta e pușcăria! Dacă n-ai bani să-ți mai cumperi de-ale mâncării, te prăpădești.“ Vreo săptămână eu am escortat pe urmă niște civili la Curtea Marțială și când m-am întors, zic, ia să vedem ce-o mai fi făcând vecinul meu de sat? Stătea tot așa retras. „Camarade, zice, de unde ești?“ „Lasă vorba!“ zic (că n-avem voie să vorbim cu deținuții), dar el nu se sperie și îmi spune că e dintr-un sat vecin cu al meu (nu știu cine i-o fi spus!). „Să fii sănătos“, zic și nu m-am mai uitat la el. Erau unii soldați care îi cunoșteau mai bine, le aduceau băutură și fel de fel; aveau afacerile lor, dracu să-i ia. Eu am fost transferat de fa Compania administrația financiară și nu prea cunoșteam serviciul penitenciar.
Fostul soldat se opri din povestit și rămase câteva clipe gânditor, apoi își ridică privirea către muierea lui Țugurlan și-i ceru o cană cu apă.
— În seara aia i-am spus bărbatului dumitale dacă vrea să scrie vreo scrisoare acasă, continuă el, după ce bău apa. Dar n-am apucat s-o iau, fiindcă am fost chemat la companie și nu m-am mai întors la penitenciar. Dar am vorbit cu el în seara aia și m-a rugat să-ți spun să nu-i duci grijă. Doi ani trec ca două zile și o să se întoarcă sănătos. Spunea că să te duci pe la cumnatu Grigore, parcă așa a spus, și să te rogi de el să vie cu matale la București, că vrea să te vadă.
— Păi se poate? tresări nevasta lui Țugurlan și privirea ei lărgită de suferință se opri pe chipul tânărului.
— Se poate, spuse acesta, dar trebuie să fii acolo joia, că numai joia poți să-l vezi.
Se făcu tăcere. Nevasta lui Țugurlan stătea dreaptă cu privirea pierdută în depărtări. Pe obrazul ei nemișcat începură să alunece lacrimi mari. Dar ea parcă nu știa de ele, se uita mereu în gol, cu răbdare și nădejde, așa cum se uitase mereu toată viața.
Întru târziu o întrebare apăru parcă în privirea și pe trăsăturile ei. Era parcă o îngrijorare.
— Și numai atât ți-a spus? zise ea apoi.
Ar fi vrut să întrebe: omul ei nu se schimbase? Tot așa curat rămăsese, cum îl știa ea? Pușcăria nu-l speriase și nu cumva uitase ce fel de om fusese?
— Ce să-mi spună? întrebă fostul soldat.
— Știu și eu? Nu arăta speriat?
— Speriat? Hm! avea niște ochi cu care parcă te apăsa.
— Slăbit nu era?
— Nu era neam! Adică, ce să spun, gras nu era, dar nici nu-i ieșeau ochii din cap de foame, ca la alții. Știa să rabde, alții de foame se făceau ca animalele. El nu! Arăta bine! Păi de-aia mi-a și plăcut de el și am venit să-ți spun. Că altfel, câți nu sunt care îți cer fel de fel de servicii.
— Of, Doamne, șopti tânăra muiere luptându-se cu greu să înfrângă încordarea care i se urcase în gât. Câte mai trebuie să pătimim! Taman în ultima vreme începuse și el să se împace cu lumea și taman acum a pățit-o. Dar bine că zici că se ține tare și nu și-a plecat genunchii. Că nu e nimic mai rău decât să suferi degeaba. Ți-o fi foame, se adresă apoi fostului soldat. Ai venit pe drum și e departe de la Tătărăști până aici.
În aceste zile Birică și Polina primiră și ei o veste. Le-o adusese la poartă șeful de post.
Birică Ion era citat la judecătoria de ocol să se prezinte la data de 2 septembrie, în calitate de inculpat în procesul de furt săvârșit asupra domnului Țudor Bălosu. Agenții forței publice erau obligați să ducă la îndeplinire numita citație.
Șeful de post îl puse pe Birică să semneze și vru să afle și despre ce furt e vorba, dar Birică nu-i dădu nici o lămurire. Vestea îl lua pe neașteptate.
După bătaia de pe miriște, nu se mai întâmplase nimic. Birică socotise că, din pământul tatălui ei, Polina avea dreptul la cel puțin cinci pogoane de pământ, nu socotise pe cele patru de pădure și tot atâtea de vie, și nici pe cele cumpărate de curând de la Boțoghină și Traian Pisică; de fapt socrul său avea vreo patruzeci de pogoane de pământ care dacă ar fi fost împărțite la toți membrii familiei, cum se făcea de obicei ca să se afle zestrea de drept a unei fete, ar fi însemnat să i se cuvină Polinei cel puțin opt pogoane, dar Birică spusese că un tată are dreptul să dea unuia mai mult și altuia mai puțin; cinci pogoane erau deci atât cât un tată părtinitor și nedrept putea să dea, mai ales că nici vite, nici unelte și nici altceva nu luaseră, și Polina spusese și ea la fel, și măsuraseră și seceraseră prin urmare cinci pogoane de grâu. Tudor Bălosu nu mai suflase un cuvânt, îi lăsase să secere, să care grâul la arie, să treiere și să-l ducă acasă. Iată însă că îi dăduse în judecată.
Polina era în mijlocul bătăturii cu cumnatele ei, cu mâinile și picioarele pline de pământ, făcea chirpici pentru casă. Se apucaseră de ea îndată după treieriș, cumpărând totul pe grâu, prin schimb direct, atâtea duble pentru salcâmi de fundament, atâtea pentru șindrilă și metri cubi de blană — metri cubi și șindrila le luase Birică făcând două drumuri la munte — iar tâmplarului, căruia îi comandaseră uși și ferestre, îi plătiseră tot cu grâu. Polina se apropie și, ferindu-și brațele pline de pământ până peste coate, întinse capul alături de umerii bărbatului ei și ceru să vadă și ea hârtia. O citi și rămase câteva clipe nemișcată. Se uitară unul la altul în tăcere.
— Hm! făcu după aceea Polina. Ce zici, Birică?
— Ce să zic! O să ne condamne să-i dăm grâul îndărăt, să plătim cheltuielile de judecată și dacă vrea tat-tău, se poate să iau și câteva luni de pușcărie.
— Când zice că e procesul? întrebă Polina.
— Peste două săptămâni, la 2 septembrie.
Polina se uită iar la bărbatul ei și încetul cu încetul ochii ei care erau atât de catifelați și de frumoși se micșorară și căpătară culoarea oțelului clătină din cap cu îndoială: nu credea că la data aceea de 2 septembrie tatăl ei se va prezenta la proces. Birică clătină și el din cap. Ce voia să spună? La ce se gândea?
— Nu, șopti Birică gânditor, înțelegând că soția lui îi dă toată libertatea să ia orice fel de măsuri împotriva tatălui ei. Nu, să mergem întâi la proces, să vedem ce face, mai spuse el.
Ea își aplecă fruntea: avea dreptate omul ei, trebuia văzut... Nu se putea spune că tatăl ei nu avusese prilejul să-și dea seama cât de hotărâtă era ea și bărbatul ei să câștige această luptă. Dacă la proces el avea să îndrăznească să meargă mai departe, însemna că încă nu-și dădea seama cu cine avea de-a face.
Polina gândea că nu mai târziu decât a doua zi după proces, el avea să afle o dată pentru totdeauna ce fel de fiică și ginere avea. Se duse liniștită la cumnatele ei să facă mai departe chirpici pentru casă. Cumnatele auziseră totul și nu întrebară nimic. În dimineața aceea a secerișului înțeleseseră toți că Polinei lui Bălosu nici prin gând nu-i trece să-și lase bărbatul din pricină că tatăl ei nu vrea să-i dea zestre și de atunci începuseră să țină la ea. Era rău că Birică se bătuse cu ai ei pe miriște, dar era drept; Birică nu vroia să se îmbogățească din averea socrului; cerea cinci pogoane de pământ, dreptul cât de cât al Polinei; și dacă acum venise citație pentru proces, rușinea era pentru Bălosu și familia lui, nu pentru Birică.