Așteptând vânzarea grâului, Paraschiv și Nilă îngrășau caii. Se duceau la câmp și îi băgau în porumb, îi lăsau să jefuiască știuleții încă cruzi. Nilă nu zicea nimic, dar ceva dintr-însul se revolta totuși când îl găsea pe fratele său dormind, iar mai încolo caii prăpădind firele negre ale porumbului.
— Și ce-o să facem, bă, noi la București? îl întrebă el pe Paraschiv într-o zi, încrețindu-și în sus, a nedumerire, fruntea lui lată și groasă.
— Cum ce-o să facem? Îți spun eu ce-o să facem! răspunse Paraschiv mirat că Nilă nu înțelesese până acum ce aveau să facă ei la București.
Întâi și întâi se vor întâlni cu Achim și vor împărți banii pe care îi făcuse cu oile. Cu banii de la Achim, cu banii care aveau să-i primească de la tatăl lor din vânzarea grâului (Moromete nu le spusese că le destinase lor banii pe care îi aștepta de la Achim și că nu le va da nimic din vânzarea grâului), cu banii aceștia, continuase Paraschiv, aveau să cumpere un camion și să închirieze o casă cu grajd la marginea Bucureștiului, cum văzuse el la manutanța armatei când fusese militar. Știa Nilă că având cai buni (așa cum erau ai lor) și având un camion, puteau să câștige la București o grămadă de bani? Nu știa! Ei, atunci să afle! Și știa Nilă că apoi, strângând iar o sumă de bani, puteau mai pe urmă să închirieze o baracă la Obor, sau la Rond, sau la Piața Mare și că având „transport propriu“ puteau face comerț cu cereale și alimente?! Nu știa. Ei, păi dacă nu știa, atunci de ce vorbea?
— Eu am fost, în armată, magazioner! explică Paraschiv supărat că Nilă uita acest lucru (în general Nilă uita mereu că Paraschiv nu era ca Nilă, să stea mereu cu capul în jos, cu fruntea încrețită și să nu înțeleagă nimic!). Prin mâna mea treceau mii de kilograme de arpacaș și de untdelemn și de vite tăiate, eu mergeam în oraș și achiziționam, continuă Paraschiv să-i explice.
Stăteau pe miriște, la umbra căruței, și coceau porumb. Nilă cu pleoapele peste ochi, mesteca rar, parcă în neștire și asculta.
— Când venea majurul batalionului, poftim, dom’ majur, bonurile și se uita majurul și cântărea. Dar îmi ieșea? Păi sigur că îmi ieșea, fiindcă majurul, după ce făceam predarea, poftim, dom’ majur, trei sute de lei, patru sute de lei, cinci sute de lei. De ce? Pentru că socoteam la scăzământ și putea să vie el mama intendenței, că socoteala ieșea așa cum o făceam eu. Și nu era numai scăzământul, pentru că, bă, pe mă-ta, Vasile, carnea asta nu face zece lei, dă-mi-o cu șapte lei, că dacă nu, iau de la altul. Îl convingeam? Păi sigur că nu-i convenea și mi-o dădea cu șapte lei, dar pe bon cât puneam? Cât puneam, mă, Nilă?
— De unde să știu eu cât puneai? răspunse Nilă tot așa, mestecând în neștire porumbul copt pe care îl mânca.
— Cum de unde să știi? Păi dacă prețul aprobat de intendență era zece lei și eu luam carnea cu șapte lei, cât puneam pe bon?
Nilă își închipuia că e vorba de o socoteală complicată de cifre, care ținea de știința de a fi magazioner, știință care dacă nu era învățată, n-aveai cum pricepe cât punea Paraschiv pe bon, și nicidecum că era vorba de hoție, încât rămase cu fața vinovată sub privirea întrebătoare a fratelui său. Paraschiv însă crezu că el a înțeles și dădu din cap cu reproș, adică să poftească acum Nilă să mai aibă îndoieli în ce privește priceperea lui Paraschiv în afaceri.
— Să mă văd eu la București, că nu mi-e frică mie... mai spuse Paraschiv și mușcă vârtos dintr-un porumb. Cu gura plină, el continuă apoi să-i explice amănunțit și alte secrete ale comerțului.
Nilă nu dădea însă nici un semn de entuziasm și nici măcar de acceptare înțeleasă a planurilor pe care le făcea fratele său. El continua să nu înțeleagă ceva și Paraschiv știa care era acel ceva: în primul rând Nilă nu înțelegea pentru ce toate acestea trebuiau făcute pornind de la furatul oilor și cailor familiei. Altfel nu se putea? Paraschiv însă obosise să-i tot explice că altfel nu se putea și nu-i explică nici acum. În al doilea rând Nilă nu înțelegea pur și simplu ce însemna din punctul de vedere al legăturii lor cu familia ceea ce aveau ei de gând să facă; rupeau cu ea, fugeau, n-aveau să se mai întoarcă niciodată îndărăt, părăseau satul definitiv? Aici problema era ceva mai neclară și Paraschiv spuse ce gândea el.
— După ce ne ridicăm case în București, ne însurăm, bă, Nilă, și atunci venim în sat colea cu nevestele: „Ne-am însurat, dă-ne partea noastră de pământ“, o să-i spunem tatii și vindem pământul și cu banii deschidem prăvălii.
— Vezi să nu-ți dea tata pământ! mormăi în sfârșit Nilă, aruncând coceanul în foc.
— De ce să nu-mi dea pământ! Să îndrăznească să nu-mi dea pământ! zise Paraschiv amenințător. Crezi că mai merge așa?
Nilă nu arăta că are de gând să mai spună ceva, și Paraschiv, posomorât, nu mai zise nici el nimic, rumegă timp îndelungat din cotolanul copt pe care îl ținea în mână. La urma urmei, dacă Nilă nu înțelegea, treaba lui. Până la urmă, dacă o fi și-o fi, poate chiar să nici nu mai meargă. Numai să nu spună, că atunci e rău. Dacă ar ști că spune, ar încăleca chiar acum pe cai și ar pleca. Ar pierde banii pe grâu, dar n-ar pierde caii. Fără cai și fără bani, numai cu cât avea Achim, ar fi fost aproape cu neputință să încropească ceva în București.
— Și ce face tata aici cu banca, bă, Paraschive? Că el așteaptă să-i trimită Achim bani, mai spuse Nilă într-un târziu.
— Cum ce face cu banca? Dar grâul?! se miră Paraschiv. Treaba lui, să vândă din grâu și să plătească.
— Și fonciirea?
— Fonciirea?! Lasă să le ia țoalele din casă, răspunse Paraschiv cu satisfacție. Au făcut covoare din lâna oilor și eu nici o pereche de ciorapi nu mi-am făcut. Să nu creadă Tita și Ilinca că eu sunt prost!
Seara se duseră pe la tușa lor, care îi primi cu gura pungă de satisfacție. Aflase ceva și știa dinainte că acest ceva când are să li-l spună nepoților, aceștia au să sară în sus.
— Veniți încoace că am să vă spun ceva. Vino încoace, Nilă, prostule, că eu când îți spuneam ziceai că așa și pe dincolo. Auziți voi? Vor să-l facă boier pe ăla micu. Auzi, Paraschive?
— Pe cine să facă boier?
— Pe ăla micu, pe zgâmboiatu ăla de Niculae. Mă-sa vrea să-l dea la școală! Și l-a pus pe tat-tău la cale. Voi nu știți nimic, degeaba stați cu ei în casă.
— Fuși d-aici, ga Mario! zise Paraschiv care știa că tatăl său nu dăduse nici un semn că s-ar gândi să-l dea pe Niculae la școală. Cine ți-a spus ție că vrea să-l dea?
— A venit popa Petre și cu un învățător, acum o săptămână, la ei acasă! Mi-a spus mie Marița lui Udubeașcă! Dar nu știa nici ea de ce și am aflat. S-a lăudat Niculae la alde fata aia a lui Boțoghină, cu care e într-o clasă, și aia a spus mă-sii și mă-sa a spus ăsteia a lui Șutică, care are și ea un băiat într-o clasă cu Niculae. „Mario, zice asta a lui Șutică, de unde are bia, frate-tău Ilie, bani să-l dea pe Niculae la școală?“
— Fugi d-aci, ga Mario, s-a lăudat Niculae la fata aia, se îndoi Paraschiv mai departe.
— Așa am zis și eu, dar ce, crezi că nu l-am întrebat pe popa? L-am întrebat, na! M-am dus să mă spovedesc și l-am întrebat, răspunse Guica triumfătoare. „Părinte, zic, am și eu un nepot și aș vrea să se ducă și el la o școală, dar nu vrea alde ta-său.“ „Cum nu vrea? zice. Când am vorbit eu cu el, a spus că vrea.“ Ei?! exclamă Guica vârându-și fruntea sub fețele înțepenite ale nepoților. Ați văzut? Ai văzut, Nilă, unde o să se ducă grâușorul vostru?
— Vezi, bă?! exclamă și Paraschiv, uitându-se înfuriat la fratele său. Ei-he! exclamă apoi amenințător și se ridică de pe pat. Să prind eu pe cineva că dă vreun bob de grâu fără știrea mea.
Dar Guica îi potoli repede mânia, spunându-i că nu e bine să arate că știu despre ce e vorba. Interesul lor e să pună mâna pe bani, nu să-i lase pe-ai lor cu podul plin de grâu!
— Lasă-l pe tat-tău să vândă, și într-o noapte... puneți mâna pe bani și fugiți. Tot eu să vă învăț?! ■