Tot timpul acesta, de dincolo, din curtea lui Tudor Bălosu nu se auzise nimic, ca și când casa ar fi fost pustie. Paraschiv, Nilă și Achim, împreună cu tatăl lor ieșiseră câteșipatru în poartă. Mai pe urmă, se apropiaseră și cele două fete și Niculae în urmă. Când Birică o luă încet spre șosea, Nilă se dezlipi de lângă poartă, unde stătea rezemat, și porni alene în urma lui. Moromete îl petrecu o vreme cu privirea până se îndepărtă câțiva pași de șanțul șoselei, apoi îl strigă deodată, ca și când până atunci ar fi stat la îndoială, gândindu-se la ceva.
— Nilă, unde te duci?
— Mă duc cu ăsta, răspunse Nilă, oprindu-se.
— Nu te mai duce, zise Moromete încet. Ia vin’ încoace.
Nilă se întoarse nedumerit și se opri lângă podișcă.
— Nu te mai duce, spuse din nou omul. Iart-o în seara asta că nu moare! Nu ți-o fură nimeni.
Paraschiv și Achim se uitau intrigați la tatăl lor. Nu-i oprise pe nici unul, în nici o seară, să plece de acasă. Se îndepărtară alene de lângă poartă, pornind spre un grup de fete și băieți de alături, unde cineva cânta din fluier, iar ceilalți jucau.
— Nilă, vin’ încoace când îți spun, zise Moromete din nou, după ce Paraschiv și Achim se îndepărtaseră.
Omul intră în curte și porni spre grădină, iar feciorul îl ascultă. Când ajunseră în fundul grădinii, Moromete se opri lângă un dud și se așeză pe o buturugă de soc, făcându-i semn flăcăului să se așeze alături:
— Nilă, zise Moromete cu un glas moale pe care fiul nu îl cunoștea. Tu ce zici, mă, să se ducă ăla cu oile la București?
Auzind întrebarea tatălui rămase într-o tăcere încărcată de zăpăceală și de uimire. După felul cum ținea capul în jos se vedea că nu e obișnuit să-l pună, acest cap, la întrebări așa de grele, parcă îl trăgea capul în jos de grea ce era întrebarea tatălui. Moromete continuă:
— Eu i-aș da drumul, dar vezi și tu că dacă n-am avea bruma aia de lapte de la oi, ce-am mânca? Nu poți să dai la sapă și la secere și să n-ai de mâncare decât știr și ștevie. Dar ce facem la toamnă cu împrumutul de la bancă? Și te pomenești mâine-poimâine că mai vine și Jupuitu cu fonciirea! Tu auzi, mă? întrebă Moromete cu un glas neliniștit de tăcerea fiului.
Nilă tuși, mișcându-se pe buturugă.
— De, mă, zise el încet. Ai auzit ce zicea mama: (Moromete tresări când îl auzi vorbind astfel) ar fi bine să se ducă... Dacă face ceva, ne mai cumpărăm și noi... mai păstrăm grâul... nu mai facem ca anul trecut, să rămânem toată iarna fără pâine...
— Mă, Nilă, îngână Moromete cu același glas moale pe care copiii nu prea i-l cunoșteau, ce mâncăm, mă, te întreb? Se duce el cu oile la București, asta nu e greu, dar ce mâncăm?
— Mai sunt oameni care n-au oi și trăiesc, muncesc. Ce să facem?!
Cuvintele ce să facem, flăcăul le spusese nu ca un răspuns, ci ca o hotărâre. Glasul i se schimbase, suna mai încrezător, ca al unui om de nădejde pe care te poți bizui.
— Bine, Nilă! Te-am întrebat ca să nu ziceți că așa și pe dincolo, îngână Moromete, ridicându-se de pe buturugă. Văz că Paraschiv ăsta, degeaba a făcut armata. Nu se însoară, nu se gândește la nimic... Îl întreb într-o zi: „Ce facem, Paraschive? Vine ăla cu fonciirea, n-am plătit-o de doi ani de zile“. „Ce să facem, răspunde el cu botul ăla al lui ca de zăvod, păi de ce n-ai plătit-o până acuma?“ „Păi ai uitat că am cumpărat noatinile alea?“ „Ei și dacă le-ai cumpărat, ce-ai făcut, zice, acu vinde-le la loc și plătește fonciirea.“ „Dar tu ce faci, n-ai de gând să te însori? Alții ca tine sunt la casele lor, ca oamenii, cu copii, cu vita lor în bătătură.“ „Cu cine să mă însor?“ zice. „Cum cu cine să te însori? Se prăpădiră fetele pe lumea asta și nu găsiși cu cine să te însori?“ „Dă-le-n iacacine de fete!“ zice. Așa că, treaba voastră! Faceți cum știți, dar să nu mai aud pe urmă că ziceți că eu v-am oprit.
Moromete vorbise încet și rar, cu fruntea aplecată în jos, se ridicase în picioare și frământa o foiță de jurnal în palmă. Nilă se ridică și el de pe buturugă.
— Nu știu dacă tu te-ai gândit până acum, reîncepu Moromete. Anul trecut am făcut căruța și d-aia am rămas cu fonciirea neplătită... Acuma, ăsta vrea să se ducă la București cu oile. Bine, să se ducă, să-l vedem ce face. Eu nu zic să facă două mii de lei pe lună. Două mii de lei, nu e glumă. Sunt patruzeci de duble de grâu. Asta nu se poate, murmură Moromete speriat parcă. Ascultă, Nilă. Până în toamnă sunt trei luni de zile. Dacă el vine la toamnă și-mi întinde șase mii de lei în mână, și nu douăzeci, cum se laudă el, păi atunci mai dau și vreo două căruțe de grâu și am scăpat anul ăsta și de bancă și de fonciire. Păi crezi că vine el de la București cu șase mii de lei, Nilă? Crezi că vine, mă?
— Șase mii de lei? Adică două mii de lei pe lună? se gândi Nilă. Păi de ce să nu vie?
— Păi vine? zise Moromete, începând să scapere dintr-un amnar. Aduce el șase mii de lei? Că atunci n-ar mai zice nimeni nimic. Am răbda vara asta, am plăti banca și ne-ar rămâne nouă aproape tot grâul. La anu vedem noi pe urmă ce-om mai face. Da’ vine? Aduce el șase mii de lei?
— Eu zic că aduce, răspunse Nilă convins. El se lăuda cu de trei ori pe-atât!
— Poate să aducă și de cinci ori atât, asta nu mă privește pe mine, zise Moromete. N-are decât să vă rămână vouă, să vă îmbrăcați și să faceți ce vreți cu ei. Mi-e să-mi dea șase mii de lei. Păi aduce el, de! Vine el cu șase mii de lei?
Ajunseră la poarta grădinii și Moromete o deschise încet. Nilă trecu în curte alături de tatăl său, gândindu-se dacă acuma are să poată pleca prin sat.
— Și nici șase, îngână Moromete după un timp cam îndelungat de tăcere. Patru mii de lei, mă! exclamă el ca și când s-ar fi tocmit cu cineva. Hai, lasă! Ai câștigat, oile sunt sănătoase!... Mie dă-mi patru mii... Păi îmi dă el patru mii de lei?...
— Aduce, mă! Lasă-l încolo! Dacă nici patru mii de lei n-aduce, atunci...
Moromete se așeză pe prispă și rămase tăcut.